Consideratii Privind Rolul Si Importanta Urmelor In Cercetarea Penala

Cuprins

=== Urmele infractiunii ===

CONSIDERAȚII PRIVIND ROLUL ȘI IMPORTANȚA URMELOR ÎN CERCETAREA PENALĂ

Cuprins

CAPITOLUL I NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Secțiunea I Noțiunea de urmă a infracțiunii

Majoritatea faptelor aparținând oamenilor se reflectă în transformările produse în mediul în care se desfășoară. La fel, orice act ilicit produce transformări obiectivate, sub raport criminalistic, în urme ale infracțiunii. Pornind de la această realitate, investigațiile criminalistice, destinate descoperirii infracțiunilor și identificării autorilor acestora, au drept fundament științific principiul potrivit căruia săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală determină modificări în mediul înconjurător.

Reputatul criminalist francez, Edmond LOCARD, afirma: „este imposibil pentru un răufăcător să acționeze și mai ales să acționeze cu intensitatea pe care o presupune acțiunea criminală, fără să lase urme ale trecerii sale”.

Potrivit principiului enunțat mai sus și unanim admis în literatura de specialitate, prin urmă a infracțiunii se înțelege orice modificare intervenită în condițiile săvârșirii unei fapte penale, între faptă și reflectarea ei materială existând un raport de cauzalitate.

Din interpretarea acestei definiții este evident că noțiunii de urmă i se atribuie un înțeles oarecum mai larg, mai apropiat de ceea ce se întâlnește în practica judiciară. Astfel, producerea unei modificări nu este limitată în exclusivitate la persoana autorului faptei (sau la mijloacele folosite), ea putând aparține în egală măsură și subiectului pasiv al infracțiunii. De pildă, petele de sânge sau firele de păr ale victimei găsite pe îmbrăcămintea agresorului sunt urme care fac dovada contactului direct dintre cei doi, împrejurare de natură să conducă la implicarea persoanei suspecte în cauza cercetată sau la includerea în cercul de bănuiți.

Accepțiunea relativ mai largă a noțiunii de urmă a infracțiunii se desprinde și din faptul că modificarea nu poate fi privită numai ca un rezultat al contactului fizic dintre diverse părți ale corpului autorului sau instrumentele folosite și victimă, ori dintre aceasta și elemente ale spațiului în care s-a săvârșit fapta. Dacă în timpul comiterii infracțiunii s-au imprimat zgomotele și dialogul dintre persoanele implicate, ne aflăm în prezența unui mijloc material de probă important, așa cum prevăd dispozițiile art.94 și 95 C.pr.pen., întrucât poartă o urmă evidentă a faptei săvârșite, deși este o urmă sonoră și nu o urmă de mână, de dinți sau de sânge.

Referitor la definirea noțiunii de urmă a infracțiunii, în literatura de specialitate au fost exprimate opinii asemănătoare sau apropiate. Astfel, potrivit unor opinii, urme ale infracțiunii sunt considerate „totalitatea elementelor materiale a căror formare este determinată de săvârșirea infracțiunii”, sau „cele mai variate schimbări care pot interveni în mediul înconjurător, ca rezultat al acțiunii infractorului”.

Într-o altă opinie, urma este interpretată, într-un sens larg, ca „o schimbare ce intervine în mediul înconjurător, ca rezultat al activității nemijlocite a omului, și care, sub un aspect sau altul, interesează cercetarea criminalistică”; și tot același autor interpretează urma, într-un sens restrâns, ca „o reproducere a construcției exterioare a unui obiect pe suprafață sau în volumul obiectului cu care a venit în contact nemijlocit”.

Alfredo Niceforo a dat o definiție simplă și clară urmei, în timp ce alți autori au optat pentru o formulare destul de cuprinzătoare care, în fond, învederează aceleași elemente: constituie urmă „orice modificare materială produsă ca urmare a interacțiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite de acesta și elementele componente ale mediului unde își desfășoară activitatea infracțională, modificări care, examinate individual sau în totalitate, pot conduce la stabilirea faptei, identificarea, făptuitorului, a mijloacelor folosite și la lămurirea împrejurărilor cauzei”. Se poate constata că, indiferent de exprimare, sintetică sau mai largă, punctele de vedere cu privire la definirea urmei au fost relativ apropiate.

Domeniul tehnic al investigației criminalistice care se ocupă cu cercetarea urmelor este cunoscut și sub denumirea de TRASEOLOGIE. În sensul său larg, așa cum a fost consacrat, termenul traseologie circumstanțiază îndeosebi examinarea urmelor create prin reproducerea construcției exterioare a corpurilor sau obiectelor (urme de mâini, de picioare, urme ale instrumentelor de spargere, ale armelor ș.a.). În sens restrâns, examinările traseologice vizează urmele de instrumente sau agenți vulneranți.

Secțiunea a II-a Repere istorice privind activitatea de descoperire, cercetare și interpretare a urmelor criminalistice

Se poate afirma că omul a fost preocupat de cunoașterea și descifrarea semnificației urmelor chiar de la apariția sa pe pământ.

Încă din preistorie, nevoia de procurare a hranei i-a obligat pe vânători să recunoască pe sol semnele lăsate de picioarele animalelor ce trebuia descoperite, urmărite și prinse. Picturile rupestre descoperite în multe locuri de pe glob redau siluete de animale, scene de vânătoare dar și urme de mâini sau de picioare. Aceste picturi, ca și textele biblice, pot fi considerate ca cele mai vechi izvoare documentare despre interesul oamenilor pentru interpretarea urmelor.

„Vânătorii de pretutindeni, și mai ales indienii din preria americană, și-au cucerit o faimă legendară în „citirea” urmelor. Din vechile povestiri ale beduinilor arabi, aflăm cum aceștia își regăseau cămilele după urmele picioarelor întipărite într-unui din cele mai capricioase materiale – nisipul. Folclorul cehilor, al indienilor din America, cât și al altor popoare este plin de astfel de istorisiri. Primele scrieri, care pomenesc despre încercările de descifrare a urmelor, sunt vechile texte religioase ebraice, care nu au putut să facă abstracție de preocupările și grijile omului.”.

Despre urmele pașilor se vorbește în „Talmud” și „Chefore”; de pildă în „Talmud” se spune că urma pașilor unei femei gravide se recunoaște prin adâncitura mai pronunțată în pământ.

Hans Gross, considerat creatorul științei criminalistice, precum și Edmond Locard, autorul primului Tratat de Criminalistică prezintă preocupările pentru interpretarea urmelor întâlnite în numeroase opere literare: fabule, povestiri, piese de teatru, scrise de-a lungul timpului de autori celebri, creatori ai culturii universale.

Cu respectul cuvenit față de cei doi titani ai științei criminalistice, vom prelua câteva dintre citatele folosite de aceștia în referirile la istoricul interpretării urmelor.

Într-una dintre fabulele lui Esop, leul o întreabă pe vulpe: „- De ce n-ai venit să-mi prezinți omagiul tău? – Sire, răspunse vulpea, am văzut urme de animale ducând spre palatul vostru, dar nici una nu mergea spre ieșire, așa că am preferat să rămân afară.”.

Momente de referință în istoria interpretării științifice a urmelor le reprezintă apariția în anul 1893 a „Manualului Judecătorului de instrucție” de Hans Gross și a Tratatului de Criminalistică al lui Edmond Locard în anul 1931 care consacră o parte din primul volum exclusiv acestei probleme. Concepția sa despre posibilitatea de obținere a unor informații prin interpretarea urmelor este foarte modernă:

„Există – menționează Locard – o fizionomie a piciorului, după cum există o fizionomie a feței. Însă serviciile pe care ni le poate aduce studiul amprentelor nu se opresc aici; informațiile cele mai neprevăzute și cele mai precise se pot ivi, modificând total fațetele afacerii: sosirea și numărul vinovaților, locul victimei, surpriza, lupta, poziția respectivă a unuia și a celorlalți, locul unde a căzut victima sau unde i-a fost târât corpul pentru a-l face să dispară, ce au făcut asasinii după crimă, pe unde au plecat… – iată tot atâtea întrebări și răspunsuri care pot fi lămurite prin studiul urmelor. Un om mirat, agitat, nu merge ca un om care are conștiința calmă și senină: urmele sale, lungimea pașilor săi, rapiditatea mersului său transcriu această stare psihică. La fel va fi recunoscută și starea contrară, cu alte cuvinte calmul rece al criminalului de profesie sau al asasinului nebun”.

Într-un articol publicat în „Information Bulletin for Shoeprint – Toolmark Examiners” de Hugh Berryman, Ph. D. și Phillip R. Michael sunt prezentate preocupările actuale ale criminaliștilor americani pentru folosirea tehnicilor tradiționale ale vechilor „căutători” și „cititori” de urme din preriile americane. Pentru o informare mai exactă, vom reproduce un fragment din acest articol:

„Astăzi căutarea de urme implică de obicei echipe de doi sau trei oameni care se bazează în principal pe simțul vizual, dar care se folosesc și de simțul tactil, auditiv sau al mirosului în căutarea și interpretarea unei urme. Semnul (adică orice dovadă de schimbări produse în natură de trecerea omului) poate fi evident precum o amprentă întreagă de pantof sau la fel de obscură precum o crenguță ruptă, o frunză strivită sau o pânză de păianjen deranjată. Căutătorul de urme interpretează semnul respectiv pentru a determina direcția deplasării, vechimea urmei, posibil sexul sau vârsta individului și caracteristici ale mișcării sale; el adună informații care dau individualitate urmelor. Tehnicile de depistare au fost folosite din ce în ce mai frecvent la locul faptei pentru a se recupera dovezi și a interpreta mișcările și activitățile indivizilor.

În Statele Unite depistarea și interpretarea urmelor se predă de obicei voluntarilor angajați în salvarea de vieți omenești și personalului din poliție, de către persoane care au activat în instituții (agenții), în care căutarea urmelor făcea parte adeseori din îndatoririle lor zilnice. O excepție o constituie Asociația Montană a Căutătorilor de Urme, o organizație nonprofit care predă în primul rând organelor de poliție (Academia de Poliție din Tennessee împreună cu Universitatea din Tennessee sponsorizează programele asociației din 1992). Programul oferit de Asociația Montană a fost aprobat de Comisia de Standardizare și Pregătire a Poliției din Tennessee și a fost, de asemenea, recunoscut de Universitatea din Tennessee, Martin și Walter State Community College, amândouă situate în Tennessee, precum și de Caldwell Community College din Carolina de Nord.

Începând cu 1988, în fiecare an se oferă 4 sau 5 cursuri de pregătire în căutarea urmelor cu durata de o săptămână (50 de ore). La ele au participat cursanți de la mai mult de 900 de agenții de poliție din 16 state și trei agenții din Regatul Marii Britanii. Din aceste agenții – instituții – au făcut parte F. B. I., A. T. F, Organizații Federale și de Stat ale Parcurilor și Pădurilor, Gărzile Naționale asociate cu Unitățile de luptă antidrog sau cu agenții municipale sau ale fiecărui ținut. În plus între 550 – 600 de noi polițiști din tot Statul Tennessee urmează pregătirea la Academie în fiecare an. Fiecare clasă de recruți primește o orientare în sensul accentuării utilității depistării vizuale a urmelor. Se are în vedere introducerea unui nou curs de aplicare a depistării vizuale și interpretării urmelor în ancheta de la locul săvârșirii crimei.”.

În literatura de specialitate contemporană se întâlnesc numeroase titluri de studii, articole și comunicări științifice consacrate interpretării urmelor de toate categoriile.

Cele mai multe dintre acestea se referă însă la urmele de sânge. Deși în trecut interpretarea urmelor de sânge a fost neglijată, începând din anul 1955 când Dr. Paul Kirk, cunoscut criminalist american, a prezentat mărturia sa bazată pe urmele de sânge, în procesul intentat de Statul Ohio lui Samuel Sheppard, prin care a stabilit poziția relativă a atacatorului față de victimă în momentul administrării loviturii, interesul pentru acest domeniu al criminalisticii a crescut simțitor cu deosebire în SUA.

Cercetări științifice aprofundate asupra interpretării urmelor de sânge a întreprins Herbert Leon MacDonell în cadrul poliției din New York. El a condus un studiu de cercetare și experimentare pentru recrearea și duplicarea urmelor de sânge la fața locului.

Rezultatele le-a publicat în primul tratat modern de interpretare a urmelor de sânge, intitulat „Traiectoria și forma petelor de sânge uman publicat” în 1971. Acesta a fost urmat în 1973 de o a doua publicație „Manual de laborator privind interpretarea geometrică a urmelor de sânge uman”.

MacDonell a organizat instructajul formal al investigatorilor din domeniul interpretării urmelor de sânge direct în institutele specializate în urme de sânge de pe tot cuprinsul Statelor Unite și a antrenat sute de polițiști investigatori, specialiști criminaliști și personal de laborator din aceste institute.

Ca rezultat direct al eforturilor lui MacDonell, statutul ariei interpretării urmelor de sânge și utilizării acestor probe în instanță a avansat considerabil în ultimele două decenii. Interesul în cercetarea și aplicațiile practice ale interpretării urmelor de sânge a crescut considerabil, alți cercetători aducându-și contribuții semnificative în domeniul cercetării locului faptei.

În 1983 a fost organizată Asociația Analizatorilor de Urme de Sânge la Institutul Studiilor Avansate a Urmelor de Sânge din Corning, New York, care are acum peste 200 de membri în USA și Canada, precum și o publicație trimestrială ce conține noutățile curente despre urme de sânge.

În anul 1989 a fost publicată prima carte de specialitate având ca subiect interpretarea urmelor de sânge la fața locului, de către William G. Eckert și S. M. James, ea constituind un adevărat model Ide abordare științifică a problemei interpretării urmelor la fața locului infracțiunii.

În literatura criminalistică românească, problema interpretării urmelor este tratată mai pe larg în cele cinci volume ale „Tratatului [Practic de Criminalistică”, elaborat de un colectiv numeros de autori [din cadrul Institutului de Criminalistică al Inspectoratului General al Poliției, între anii 1976 – 1985. Ea se regăsește, de asemenea, în operele recente ale Prof. Univ. Dr. Emilian Stancu, de la Universitatea din București, precum și în lucrările Prof. Univ. Dr. Ion Mircea de la Facultatea de Drept a Universității din Cluj-Napoca.

Evoluția istorică a preocupărilor privind interpretarea urmelor în câmpul infracțiunii a condus la acumularea unui bogat material factic, experimental și științific care, până în momentul de față, nu a fost sistematizat riguros.

Secțiunea a III-a Criterii de clasificare a urmelor infracțiunii

1. Aspecte generale.

Clasificarea generală a urmelor faptelor penale se face după o serie de criterii, care diferă în funcție de factorii sau elementele de diferențiere avute în vedere de autorii de specialitate, de destinația sau de întinderea lucrării în care sunt abordate, precum și de importanța ei pe plan teoretic și practic.

Pentru o înțelegere mai exactă a evoluției concepțiilor asupra acestor categorii de reflectări ale actelor infracționale, menționăm, cu titlu de exemplu, câteva dintre modurile mai importante de clasificare a urmelor infracțiunii:

Într-o opinie mai veche, promovată de criminaliștii francezi, clasificarea era făcută în amprente (digitale, corporale, de îmbrăcăminte, de animale etc), între care amprentele papilare ale corpului uman ocupau o poziție privilegiată și, în urme, extrem de variate (obiecte lăsate de infractor, instrumente de spargere, fire de păr etc.). De asemenea, se face distincția între urme și pete.

În literatura noastră de specialitate, urmele sunt împărțite în două mari categorii: „urme formate prin reproducerea construcției exterioare a obiectelor (urme de mâini, picioare, îmbrăcăminte, instrumente de spargere”) și „urme formate ca resturi de obiecte și de materii organice și anorganice (resturi de îmbrăcăminte, de alimente, de fumat, de vopsea, pete organice etc.)”. La rândul lor, acestea se subdivid, în funcție de procesul de mișcare în care s-au format și de modificările aduse suportului lor.

Într-o lucrare destinată specialiștilor poliției, criteriile de clasificare a urmelor se ridică la cinci: factorul creator (om, animale ș.a.), esența lor (urme formă, materie și poziționale), mărimea (macro- și microurme), posibilitățile de identificare (urme care servesc la lămurirea unor împrejurări ale faptei, la stabilirea apartenenței de gen și urme care permit identificarea factorului creator de urmă).

Alți autori, raportându-se la criteriul valorii de identificare (criteriu pe care îl considerăm demn de luat în seamă), le clasifică în urme indeterminante și urme determinante. Primele pot fi de natură chimică, de origine biologică sau nebiologică (sol, vopsea, metale etc.) și se caracterizează prin aceea că nu indică relația cu autorul. Spre deosebire de această categorie, urmele determinante, de natură fizică, produse prin apăsare, frecare sau smulgere, conservă relația interpretabilă cu omul sau obiectul căruia îi aparțin, permițând astfel identificarea.

Clasificarea urmelor după diferite criterii are drept scop creșterea gradului de precizie și claritate al formulării concluziilor cercetărilor criminalistice în soluționarea cauzelor penale, parchetele și instanțele de judecată fiind chemate să vegheze la realizarea acestui deziderat.

În esență, criteriile generale de clasificare a urmelor sunt cele de mai jos.

2. Factorul creator de urmă.

Raportat la acest prim criteriu, factorii care au determinat apariția urmei pot fi diverși: corpul omului, obiecte sau instrumente, animale, fenomene cum sunt incendiul, explozia. Alăturat acestui factor, în literatura de specialitate se mai întâlnește și o clasificare în funcție de factorul primitor de urme (om, obiect, animal ș.a.). Această ultimă clasificare are mai curând o finalitate teoretică, întrucât atunci când se examinează, de pildă, urma unui proiectil (în calitatea sa de factor creator de urme) în corpul uman, ea se face în legătură cu modificările produse în țesuturi, deci în ceea ce este denumit factor primitor.

3. Tipul sau natura urmei.

În funcție de acest al doilea criteriu general, clasificarea poate fi realizată în funcție de mai multe repere, cum ar fi, de pildă, cele al vizibilității, ori al mărimii. Astfel:

– Urme care reproduc forma suprafeței de contact a obiectului creator, ca de exemplu, urmele de mâini, de picioare, urmele instrumentelor de spargere, ale mijloacelor de transport etc.

– Urme sub formă de pete sau resturi de materii organice și anorganice, inclusiv resturi sau fragmente de obiecte (petele de sânge, firul de păr, praful, ciobul, pilitura, pelicula de vopsea, resturile vegetale etc), denumite generic și urme materie.

– Urme sonore (vocea, vorbirea, zgomotele obiectelor) și urme olfactive (mirosul specific al persoanelor și obiectelor), ele formând o categorie aparte de urme, în care primele sunt condiționate de prezența la locul faptei a unui mijloc de înregistrare (sau a unui martor de auditu, capabil să rețină anumite caracteristici ale vocii sau ale modului de vorbire, dar atunci nu mai putem vorbi de urme).

– Urme vizibile și urme latente, ultimele invizibile cu ochiul liber sau foarte puțin vizibile, ceea ce impune revelarea lor prin diverse metode și mijloace tehnico-științifice, cum se procedează, de pildă, în cazul urmelor de mâini.

Macro și microurmele. Din prima categorie fac parte majoritatea urme lor, așa cum se cunosc, iar din a doua urinele formate din particule sau resturi foarte mici de obiecte, substanțe, practic invizibile cu ochiul liber și greu de evitat de către infractor. De exemplu, praful sau scamele de pe covor, care se iau, din mișcare, pe încălțăminte și pantalon. Descoperirea și examinarea acestei categorii de urme presupune metode microanalitice.

4. Modul de formare a urmelor.

Acest criteriu are în vedere, pe de o parte, raportul de mișcare în care se află la un moment dat obiectul creator și obiectul primitor de urmă, iar, pe de altă parte, locul în care se fixează urma pe obiectul primitor (la suprafață sau în adâncime). Astfel:

– Urme statice, create prin atingere, apăsare sau lovire, fără ca suprafețele de contact să se afle în mișcare una față de alta în momentul contactului. Această categorie de urme este prețioasă, prin caracterul lor determinant, întrucât redau elemente caracteristice, utile identificării, cum este cazul urmelor de mâini, de buze, de picioare s.a.

– Urme dinamice, formate ca rezultat al mișcării de translație, de alunecare a unei suprafețe peste alta. Un exemplu tipic îl constituie urma de frânare a unui autovehicul sau urma lăsată de un clește în momentul tăierii unui belciug. Deși aceste urme nu redau cu fidelitate, în toate cazurile, detaliile caracteristice, servind de regulă numai la identificări de gen sau grup, în ipoteza celor specifice armelor de foc ele permit identificarea pe baza striațiilor create de proiectilul și tubul cartușului, ca și în cazul urmelor instrumentelor de spargere, în care striațiile servesc la identificarea unui levier, clește, cuțit, topor etc.

– Urme de suprafață, ce se pot prezenta în două variante: urme de stratificare, formate prin depunerea unui strat de substanță (grăsime, transpirație, sânge, praf) pe suprafața primitoare a urmei și urme de destratificare, formate prin ridicarea substanței aflate inițial pe suport (de exemplu, atingerea cu mâna a unei suprafețe prăfuite).

– Urme de adâncime, specifice suporturilor sau obiectelor primitoare de urmă cu un anumit grad de plasticitate, în care se imprimă suprafața obiectului ce a format urma (de exemplu, urma de picior în pământ moale).

5. Alte criterii de clasificare a urmelor.

Alăturat criteriilor de mai sus, unanim acceptate, în literatura de specialitate se mai face distincție între urmele locale și cele periferice (negative), care redau conturul obiectelor, ca și între posibilitățile oferite de urme pentru identificarea obiectului sau numai pentru stabilirea apartenenței de grup a acestuia. De menționat, de asemenea, categoria așa-numitelor „urme poziționale”, cum sunt denumite modificările intervenite în poziția unor obiecte (scaun răsturnat, față de masă trasă, dulap deschis, veioză aprinsă).

În acest capitol ne vom opri asupra cercetării criminalistice a uneia dintre cele mai importante categorii de urme și anume urmele lăsate de un factor determinant, pe care îl denumim generic corpul uman sau, mai exact, de elementele sale anatomice. Precizăm că, atunci când ne referim la această categorie de urme, majoritatea cu valoare particulară în procesul de identificare, avem în vedere atât persoana făptuitorului sau pe alți participanți la săvârșirea infracțiunii, cât și pe victima acesteia.

Abordarea acestei problematici este concepută în următoarea succesiune: vor fi prezentate mai întâi urmele care reproduc forma acelor elemente anatomice care vin în contact cu un obiect ori suprafață oarecare, cum sunt urmele de mâini, de picioare, de dinți, de buze sau ale altor părți ale corpului. Într-un capitol distinct, va fi tratată cercetarea urmelor de natură biologică umană, sânge, spermă, salivă, firul de păr, precum și urmele olfactive. Iar în capitolul VII vor fi prezentate metodele de identificare a persoanelor după semnalmentele exterioare, după voce, inclusiv metodele și mijloacele de identificare a cadavrelor necunoscute.

Secțiunea a IV-a Rolul descoperiri și interpretării criminalistice a urmelor în aflarea adevărului

Interpretarea criminalistică a urmelor în contextul locului faptei prezintă o importanță deosebită sub aspectul lămuririi tuturor împrejurărilor care au precedat, însoțit și succedat activitatea infracțională.

Această operațiune, consumându-se, în cele mai multe cazuri, în faza inițială a investigației criminalistice și chiar la locul faptei, oferă posibilitatea organelor de urmărire penală să perceapă mai bine ambianța din câmpul infracțional, particularitățile topografice ale acesteia, căile de acces și de ieșire etc.

Toate acestea, raportate la leziunile descoperite pe corpul victimei sau pe cadavru și la urmele găsite, la modul lor de amplasare, la formă, dimensiuni etc. și corelate cu instrumentele folosite pentru pătrunderea în încăperi sau pentru suprimarea vieții, permit organului de urmărire penală să prefigureze mental acțiunile desfășurate de făptuitor înainte, în timpul și după comiterea agresiunii, reacția victimei, modul de operare folosit de infractor, scopul și mobilul faptei etc.

Datele și informațiile rezultate din interpretare vor constitui punctul de plecare în elaborarea celor mai plauzibile versiuni cu privire la săvârșirea faptei și desfășurarea celor mai eficiente activități pentru verificarea lor.

De exemplu, prin interpretarea urmelor și a ambianței de la fața locului se poate deduce, chiar cu aproximație, timpul când s-a produs omorul, se poate stabili traseul parcurs de victimă până în momentul agresiunii, mișcările succesive făcute de agresor și de victimă în timpul luptei, precum și unele activități ale agresorului după consumarea faptei.

Din coroborarea acestora cu declarațiile martorilor oculari pot rezulta informații care conturează cât mai exact adevărul în legătură cu împrejurările comiterii faptei.

În situația în care autorul faptei este necunoscut, numeroasele indicii și informațiile obținute prin activitatea de interpretare a urmelor pot ajuta la identificarea acestuia în mod direct sau indirect prin identificarea, mai întâi, a instrumentelor, a armelor sau a obiectelor de îmbrăcăminte ori încălțăminte folosite de acesta. Se poate chiar afirma că valoarea interpretării criminalistice a urmelor este pusă în evidență mai ales pe parcursul cercetării cauzelor cu autori

neidentificați.

Rezultatul interpretării criminalistice a urmelor poate duce la scurtarea semnificativă a segmentului de timp afectat urmăririi penale, prin posibilitățile de alegere a versiunilor și a ipotezelor care duc la identificarea rapidă a făptuitorului, dar și prin modalitățile de probare a faptelor acestuia prin mijloace științifice ușor verificabile.

Rezultatele interpretării criminalistice a urmelor transformate în mijloace de probă prin intermediul raportului de constatare tehnico-științifică sau expertizei, întocmite de specialiștii și de experții criminalistt care au cercetat locul săvârșirii infracțiunii, pot constitui lot atâtea posibilități de aflare a adevărului în cauze penale aflate în cercetare.

Interpretarea criminalistică a urmelor poate fi utilă și în verificarea bunei sau relei credințe a martorilor, care pot, în anumite situații să depună mărturii neconforme cu adevărul, generate de interesele pe care aceștia le au în legătură cu cazul aflat în cercetare. Metodele folosite la interpretarea criminalistică a urmelor pot fi aplicate, de exemplu, pentru a verifica dacă un anumit martor putea observa victima și agresorul din locul în care declară că se afla sau dacă urmele descoperite, fixate ori interpretate prin metode criminalistice contrazic cele declarate de acesta.

Rezultatul interpretării criminalistice poate avea influențe și asupra încadrării juridice a faptei.

De exemplu, dacă prin interpretarea urmelor s-a constatat cu certitudine că locul în care a fost descoperit cadavrul nu este cel în care s-a săvârșit omorul, iar locul unde s-a comis acel omor era un Ioc public, acest fapt va constitui un argument pentru reținerea formei agravante a infracțiunii de omor.

Informațiile cu privire la timp, rezultate din interpretarea urmelor, pot influența în multe cazuri calificarea juridică a faptei într-o formă sau alta, cu implicații atât pe linia individualizării pedepsei cât și din punctul de vedere al administrării probelor în cadrul investigării criminalistice.

Vom aminti, în legătură cu timpul, importanța momentului luării hotărârii infracționale pentru calificarea infracțiunii de omor ca fiind „cu premeditare” sau „profitând de starea de neputință a victimei de a se apăra”.

Pentru a exista premeditare, hotărârea de a omorî victima trebuie luată înainte de momentul atacării și uciderii acesteia, iar „starea de neputință” a victimei trebuie să existe înainte de comiterea faptei, iar autorul s-o fi cunoscut și să fi profitat de ea pentru a pune în aplicare rezoluția infracțională.

În final se poate considera că interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei constituie o posibilitate suplimentară pentru organul de urmărire penală de a afla adevărul în legătură cu cauza cercetată.

CAPITOLUL II PARTICULARITĂȚILE CERCETĂRII CRIMINALISTICE A PRINCIPALELOR CATEGORII DE URME

Secțiunea I Cercetarea criminalistică a urmelor papilare

1. Considerații preliminare.

Necesitatea elaborării și introducerii în activitatea organelor judiciare a unor metode eficiente, fundamentate științific, de identificare a infractorilor, precum și de înregistrare a acestora, în scopul cunoașterii recidiviștilor, s-a făcut simțită încă de la începutul secolului. După primii pași ai lui Alphonse Bertillon – considerat drept unul dintre întemeietorii poliției științifice și, deci, al Criminalisticii – cu sistemul său greoi de înregistrare antropometrică, în lumea justiției s-a impus un sistem nou de identificare, mult mai sigur și mai rapid, bazat pe particularitățile desenului papilar al fiecărui individ.

Deși prima identificare a unui infractor pe baza urmelor digitale este atribuită englezului Henry Faulds – realizată la Tokio, în anul 1879, cu prilejul cercetării unui omor – metoda constituie rodul activității mai multor oameni de știință, mulți dintre ei medici. Apropiat acestei date și la noi în țară a fost obținut un prim succes, în anul 1896, de către dr. Nicolae Minovici, care a reușit identificarea autorului unui furt cu ajutorul urmelor de mâini.

Cercetările întreprinse o lungă perioadă de timp asupra caracteristicilor desenelor papilare și a utilității lor în identificarea persoanelor au pus bazele unei ramuri importante a științei criminalistice, cunoscută sub denumirea de dactiloscopie. Termenul de dactiloscopie derivă din cuvintele grecești dactilos = deget și scopia = prin care se poate privi, cerceta.

În prezent, activități cum sunt, spre pildă, identificarea autorilor unor infracțiuni, depistarea recidiviștilor, ca și identificarea de cadavre necunoscute, au la bază metodele proprii acestui domeniu al Criminalisticii.

Dactiloscopia este ramura Criminalisticii care se ocupă cu examinarea și clasificarea desenelor papilare, în vederea identificării persoanei. Într-o formulare sintetică, C. Țurai spune despre dactiloscopie că este „știința privind studiul desenelor papilare”.

Desenele papilare, specifice pielii corpului omenesc, aflate la nivelul degetelor, palmei și tălpii piciorului (plantă), cunoscute sub denumirea de dermatoglife, sunt formate din sistemul liniilor paralele ale crestelor papilare, separate între ele de șanțurile papilare. Crestele papilare redau relieful neregulat al papilelor dermice, aflate la linia de legătură dintre cele două straturi principale ale pielii, dermă și epidermă, dintre care ultimul, aflat la suprafață, cunoaște un permanent proces de descuamare.

În vârful crestelor papilare se găsesc orificiile sudoripare sau porii, prin care este secretată sudoarea. Formată din apă, săruri minerale și substanțe organice, sudoarea reprezintă unul dintre elementele importante de formare a urmelor pe suprafețele cu care pielea a venit în contact.

Raportat la valoarea de identificare, motivul esențial care a condus la folosirea desenelor papilare în identificarea persoanelor este acela că nu numai desenul papilar, în întregul său, ci însele crestele papilare și chiar porii prezintă elemente de specificitate, puncte caracteristice de natură să deosebească un individ de altul.

2. Proprietățile desenului papilar.

Impunerea desenului papilar printre cele mai valoroase și importante elemente de identificare a persoanei se datorește următoarelor proprietăți:

a) Unicitatea desenului papilar.

Desenele papilare se deosebesc între ele prin formă și prin detalii caracteristice, al căror număr și varietate fac practic imposibilă întâlnirea a două amprente identice.

La această concluzie s-a ajuns atât prin îndelungate cercetări, cât și pe baza calculelor matematice, prin care s-a stabilit, pornindu-se de la un număr de 4 caracteristici, că posibilitatea repetării a două desene papilare cu aceleași puncte coincidente ar exista teoretic numai la 64 milioane de amprente. Dacă numărul detaliilor caracteristice se mărește, rezultatul calculului ajunge la cifre astronomice, ceea ce confirmă principiul potrivit căruia fiecare persoană este identică numai cu sine însăși și, totodată, se deosebește de toate celelalte.

b) Fixitatea desenului papilar este o altă proprietate care constă în menținerea formei și detaliilor caracteristice ale desenului papilar de la formarea sa, în luna a 6-a de viață intrauterină, și până la moartea persoanei. Singura modificare, fără implicații în procesul identificării, o reprezintă creșterea în dimensiuni a amprentei, pe măsura dezvoltării corpului, fără influență asupra caracteristicilor crestelor papilare.

Această proprietate nu trebuie interpretată într-o manieră fixistă, întrucât nu se exclude posibilitatea ivirii unei anumite modificări, cum ar fi, de exemplu, apariția sau dispariția unui detaliu, fără o intervenție mecanică, chimică sau chirurgicală, modificare ce nu este de natură să determine o diferență calitativă între desenele papilare ale aceleași persoane.

c) Inalterabilitatea reprezintă o altă proprietate esențială, determinată de faptul că, în mod normal, un desen papilar nu poate fi modificat sau înlăturat. Numai rănile adânci, care afectează în adâncime stratul dermic, distrugând papilele, precum și unele boli, de tipul leprei, pot duce la alterarea involuntară a desenului. Cercetările întreprinse de specialiști, dintre care unii au executat experimente pe propriile amprente digitale, au demonstrat că nici arderea cu fierul încins, cu ulei sau apă fierbinte nu este capabilă să distrugă amprentele. În fapt, însăși existența unei cicatrice este de natură să ofere un element prețios de identificare.

Numeroasele exemple desprinse din practica judiciară au demonstrat că încercările unor infractori de a-și altera desenul papilar prin frecarea de o suprafață abrazivă sau prin folosirea unei substanțe chimice corosive au rămas fără nici un rezultat, întrucât astfel nu sunt afectate papilele dermei. Au existat însă, îndeosebi în perioada prohibiției, și încercări de transplant sau de înlăturare chirurgicală, puține la număr și fără efect pe plan juridic, intervenția fiind depistată și dovedită. Spațiul nu ne permite să facem referiri la unele încercări spectaculoase de modificare a desenelor papilare, menționate de E.Hoover, ale unor gangsteri americani, în perioada anilor 1929-1933, încercări întreprinse chiar de medici corupți, însă rămase fără nici un rezultat, F.B.I.-ul reușind să-i identifice fără dificultăți.

Teoretic, nu se exclude posibilitatea unui fals de amprentă, dar acesta nu se efectuează de infractor pe sau cu propriile dermatoglife, ci printr-un transfer de amprente. Or, tocmai modul de obținere și transferare propriu-zisă a urmei face ușor detectabilă încercarea de disimulare și oferă indicii privitoare la autorul faptei.

În privința proprietăților desenului papilar, o parte din autori apreciază că acestea se reduc numai la două: unicitatea și fixitatea, inalterabilitatea fiind considerată o componentă a fixității. Credem, însă, că o distincție între cele două proprietăți este necesară pentru delimitarea stabilității naturale a desenului papilar (fixitate) de imposibilitatea modificării artificiale.

3. Clasificarea desenului papilar.

Desenele papilare sunt caracterizate de forme variate. Din această cauză s-a impus împărțirea lor pe categorii, grupe sau tipuri, clasificare determinată de necesitatea realizării unui sistem simplu și eficace de înregistrare, în vederea identificării lor ulterioare.

Primul criteriu îl reprezintă regiunea anatomică a corpului pe care o ocupă, respectiv regiunile digitală, palmară sau plantară. În funcție de locul pe care îl ocupă, desenele papilare ale mâinii sunt structurate după cum urmează:

– Regiunea digitală cu zonele falangetei, falanginei și falangei, despărțite de șanțurile flexorale.

– Regiunea palmară cu zonele palmară, tenară și hipotenară.

Indiferent de regiunea sau zona în care se găsesc, desenele papilare au o importanță aproape egală în identificare. Dintre acestea se disting, totuși, desenele de pe falangete, ale căror urme rămân cel mai frecvent la fața locului. Datorită particularităților lor de structură, aceste desene sunt singurele folosite în înregistrările dactiloscopice.

Crestele papilare care alcătuiesc structura desenului falangetei formează, de regulă, trei zone:

– Zona bazală, dispusă între șanțul flexoral și centrul desenului.

– Zona centrală sau nucleară, zonă ce deține ponderea cea mai mare în clasificare.

– Zona marginală, alcătuită din crestele aflate la exteriorul desenului. Locul de întâlnire al celor trei zone poartă denumirea convențională de DELTA, fiind și ea de mai multe feluri (de exemplu, delta albă, delta neagră etc). Precizăm, insă, că nu întotdeauna, așa cum se va vedea mai jos, desenul papilar cuprinde trei zone.

Al doilea criteriu, raportat și la cel de mai sus, este impus de forma desenului din zona centrală și de poziția și numărul deltelor, după cum urmează:

– Desenele adeltice sau de tip arc, lipsite de zona centrală.

– Desene monodeltice sau de tip laț, în care zona centrală are efectiv forma unui laț pornind din dreapta sau din stânga desenului, de aici și subclasificarea în dextrodeltice și sinistrodeltice.

– Desene bideltice sau de tip cerc, zona centrală fiind sub formă de cerc, de spirală, de lațuri gemene ș.a..

– Desene polideltice sau de tip combinat, majoritatea prezentând trei delte și foarte rar patru delte.

– Desene excepționale sau amorfe, care nu se apropie de desenele papilare obișnuite. Literatura de specialitate semnalează, astfel, un tip de desen (simian) asemănător maimuțelor, întâlnit la unii handicapați mintal, precum și un tip denumit danteliform, întâlnit în țara noastră.

4. Detaliile caracteristice ale desenului papilar.

Pe lângă particularitățile de formă ale desenelor papilare, a căror contribuție în procesul identificării se reduce la stabilirea genului sau grupului din care face parte degetul unei persoane, amprenta digitală conține și o serie de puncte caracteristice sau detalii, de natură să permită identificarea certă a individului.

Potrivit teoriei și practicii criminalistice dactiloscopice, atât din țara noastră, cât și din străinătate, au fost stabilite un număr de aproximativ 20 de tipuri de detalii. Vom prezenta mai jos câteva detalii caracteristice, cu precizarea că determinarea acestora se face pe amprentă în sensul acelor ceasornicului, începutul fiind socotit în stânga jos. Astfel:

– capăt de creastă papilară, respectiv început de creastă, situat la stânga, și sfârșit de creastă papilară, dispus în dreapta;

– bifurcare, deci creastă papilară în două creste, și trifurcare, dacă creasta se împarte în trei creste;

– contopire simplă și contopire triplă, ce reprezintă reversul situației de mai sus;

– întrerupere în traseul crestei, pe o porțiune de cea. 2mm;

– fragment de creastă papilară;

– butonieră, determinată de o scurtă bifurcare a unei creste, urmată de revenirea la traseul normal;

– inel, detaliu care se apropie de butonieră, fiind însă circular;

– deviere a două creste ce aveau tendința să-și unească traseul;

– intersecție a două creste papilare;

– cârlig, detaliu format de un fragment mic de creastă, atașat unei creste mai mari;

– anastomoză, creastă ce unește, sub forma unui pod, alte două creste papilare, într-un desen papilar digital se pot găsi în jur de 150 detalii caracteristice. Pentru identificarea unei persoane, așa cum se va vedea, este necesar să se descopere în urma de la fața locului și în impresiunea de control un număr de detalii (de regulă 12) care să corespundă nu numai ca tip, dar și ca poziție, de unde și denumirea de puncte coincidente, folosită în dactiloscopie.

5. Cercetarea și interpretarea la fața locului a urmelor de mâini.

5.1. Considerații privind formarea urmelor de mâini.

Operația complexă de descoperire, revelare, fixare și ridicare a urmelor de mâini de la fața locului se realizează încă de la începutul cercetării, în funcție de modul în care s-au format aceste urme.

Urma papilară, indiferent că este a degetelor, a palmei sau a întregii mâini, se formează prin contactul direct al acesteia, fie cu o suprafață, fie cu un obiect oarecare. În funcție de modul de formare, ele se pot prezenta astfel:

5.2. Clasificarea urmelor de mâini.

a) Urme de mâini statice sau dinamice.

Valoarea cea mai mare pentru identificarea persoanei o au, bineînțeles, urmele de mâini statice, întrucât reușesc să redea cu claritate desenul papilar și detaliile sale caracteristice. Spre deosebire de urmele statice, urmele dinamice, prezentându-se sub forma unor mânjituri, pot servi în cel mai bun caz la o identificare generică.

b) Urme de suprafață sau de adâncime.

În funcție de plasticitatea suportului primitor de urmă. De exemplu, urmele formate în chit moale, în ceară, în plastilină, în vopsea neuscată ș.a. se formează în adâncime, spre deosebire de urmele lăsate pe o suprafață dură, de genul sticlei, care sunt de suprafață.

La rândul lor, urmele de suprafață se pot forma prin stratificare, datorită repunerii de substanță aflată pe mână (sudoare, vopsea, grăsime, sânge etc.) pe suprafața atinsă, precum și prin destratificare, datorită ridicării substanței existente anterior pe obiect (praf, vopsea).

c) Urme de mâini vizibile sau latente.

Întâlnite de regulă, la urmele de suprafață formate prin stratificare. Urmele de mâini latente, contrar aparențelor, sunt în marea majoritate a cazurilor de o calitate mai bună decât urmele vizibile. Aplicația constă în aceea că urmele latente se formează prin depunerea unui strat foarte subțire de substanță, capabilă să redea cu fidelitate detaliile caracteristice ale crestelor papilare și chiar al porilor.

Spre deosebire de urmele latente, urmele vizibile pot determina unele greutăți în cercetare. Pe de o parte, acestora le este caracteristic, în numeroase cazuri, un anumit grad de îmbâcsire, de acoperire a detaliilor cu substanța depusă (sânge, grăsime, murdărie). Pe de altă parte, substanța impregnată în șanțurile papilare nu numai că determină estomparea crestelor, dar poate forma ea însăși o urmă ce va reflecta traseele șanțurilor, nu ale crestelor, astfel încât pe obiect apare imaginea negativă a amprentei papilare.

O asemenea imagine poate conduce la o concluzie falsă, de neidentitate, în momentul examinării comparative a urmei digitale cu impresiunea luată persoanei suspecte. În practică, s-au întâlnit cazuri de excludere a adevăratului autor din sfera cercetării, din cauza neconcordanței, aparent evidente, dintre urmă și impresiune. Numai inversarea fotografică a imaginii urmei a permis revenirea asupra concluziei inițiale.

Cu toată valoarea relativ redusă de identificare a unor urme vizibile, ele servesc la . nstatarea împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea (obiectele folosite, drumul parcurs de autor, succesiunea acțiunilor ș.a.). De asemenea, este aproape imposibil ca într-o urmă digitală vizibilă să nu existe o porțiune, un fragment exploatabil în cercetarea de identificare, aspect uneori neglijat în practică.

5.2. Descoperirea urmelor de mâini.

Descoperirea urmelor unei infracțiuni presupune, în primul rând, o căutare sistematică a lor, în funcție de natura locului și de modul de săvârșire a faptei. Din cauza diversității deosebite de situații, de împrejurări privind maniera de comitere a infracțiunii, nu pot fi date rețete absolute de descoperire a urmelor.

Pe baza unei bogate practici existente în materie, în literatura de specialitate s-a conturat o regulă cu caracter de generalitate, conform căreia „pentru descoperirea urmelor unei infracțiuni, în cercetarea fiecărui caz, organul de urmărire penală va căuta să reconstituie mintal fiecare fază a desfășurării infracțiunii, parcurgând cu atenție, în sens direct sau invers, drumul presupus că a fost făcut de infractor.

După cum subliniază C.Țurai, căutarea urmelor papilare latente este o operație de tehnică criminalistică ce necesită atenție deosebită din partea specialistului criminalist, acesta trebuind sa aibă „răbdarea și intuiția unui mare artist.

Căutarea urmelor poate debuta din locul în care se presupune că a intrat infractorul, prin cercetarea clanțelor ușii, a încuietorilor, a comutatorului ș.a. Dacă s-a pătruns într-o încăpere prin spargerea geamului, cioburile acestuia păstrează în condiții bune urmele crestelor papilare. În aceleași condiții păstrează urmele obiectele de porțelan și sticlă, suprafețele metalice, mobilierul etc. Însele suprafețele relativ zgrunțuroase, de genul gulerelor sau manșetelor de cămăși, pot reține urme, în condiții mulțumitoare.

Sunt situații în care cercetările preliminare pot duce la concluzia că infractorul s-a folosit de mănuși din cauza absenței urmelor papilare, cel puțin în prima fază a cercetării. Pe lângă faptul că însele aceste mănuși pot crea urme specifice, nu trebuie exclusă posibilitatea apariției unor amprente digitale spre sfârșitul drumului parcurs de infractor sau a ceea ce este numit în literatura juridică penală iter criminis. În practică, se întâlnesc cazuri în care infractorul, fiind nevoit să desfășoare o operație migăloasă, este incomodat de mănuși și le scoate automat (la căutarea prin sertare, prin rafturile unei biblioteci, prin haine, la casele de bani etc).

Alteori, suprafața obiectului este atinsă de o porțiune a pielii palmei, neprotejată de mănușă. De exemplu, în cazul unui furt săvârșit la un magazin universal, infractorul, intenționând să ajungă la niște radiocasetofoane, a fost nevoit să mute din loc un televizor pe care a rămas o urmă a unei porțiuni din regiunea hipotenară a palmei. În ipoteza folosirii mănușilor necăptușite, sau a mănușilor chirurgicale ce permit un contact tactil mai bun, nu trebuie exclusă posibilitatea descoperirii amprentelor în interiorul acestora.

Specialiștii criminaliști cunosc foarte bine, din practică, că și cei mai abili infractori, după săvârșirea faptei, neglijează măsurile de precauție luate inițial. De exemplu, un infractor versat, după ce a operat tot timpul cu mănuși, și-a scos mănușile, a fumat liniștit o țigară, a băut un pahar cu apă, după care a părăsit locul faptei.

Pentru ușurarea procesului de căutare a urmelor crestelor papilare se recomandă folosirea unei lanterne cu care se va ilumina oblic obiectul presupus a fi purtător de urmă. O altă metodă, care se poate aplica în cazuri mai deosebite, constă în pulverizarea pe obiectul presupus purtător de urmă a unei soluții pe bază de luminol. Sub acțiunea radiațiilor ultraviolete, urma va apărea într-o luminescență specifică pentru un timp scurt. În prezent se apelează la tehnici nedistructive de genul razelor laser sau surselor de lumină emise de aparatură polylight.

Descoperirea urmelor este posibilă și cu ajutorul lămpii portabile de radiații ultraviolete aflate în trusa criminalistică. Folosirea acesteia, sau a unei surse incidente de lumină puternică, în condiții de întuneric, în încăperi, rămâne procedeul cel mai indicat pentru descoperirea amprentelor papilare.

5.3. Stabilirea vechimii urmelor de mâini.

Determinarea vechimii urmelor de mâini reprezintă o problemă importantă de care se ține seama atât în procesul descoperirii, cât și în cel al revelării urmelor crestelor papilare. Fără a intra în amănunte de ordin tehnic, precizăm că stabilirea vechimii se face în funcție de factori variați și este uneori relativă. Astfel, urmele de pe porțelan, sticlă, suprafețe netede, lustruite sau lăcuite pot fi păstrate chiar ani de zile, în vreme ce hârtia le păstrează câteva ore, în funcție de calitatea ei. De asemenea, trebuie avuți în vedere diverși factori de alterare a urmelor, cum sunt, de exemplu, căldura, lumina solară, ploaia ș.a. Menționăm, însă, că și în condițiile unei ploi ușoare sau ale zăpezii, unele urme se păstrează neașteptat de bine.

Determinarea vechimii aproximative a urmelor papilare debutează din momentul descoperirii lor, dar ea continuă până în momentul expertizei dactiloscopice. În primele momente ale cercetării, stabilirea vechimii urmelor este absolut necesară pentru alegerea mijloacelor adecvate de revelare (de exemplu, revelarea unei urme proaspete, de circa o oră, prin prăfuire, poate să conducă la alterarea urmei din cauza îmbâcsirii). Firește că vechimea este și un element de care se ține seama în interpretarea modului deformare a urmelor, ea oferind indicii privitoare la faptă și la persoana autorului.

Sub raport tehnic criminalistic, determinarea vechimii urmelor nu presupune o operație distinctă, ci o folosire selectivă a unor procedee de revelare, pe mici porțiuni, care să ofere indicii asupra acestora.

În condițiile complexe și dificile de căutare a urmelor papilare, avându-le în vedere îndeosebi pe cele latente, se impune respectarea de către specialistul criminalist a unor cerințe minime, cum sunt rapiditatea în efectuarea cercetării, precum și perseverență, răbdare, calm în căutarea și revelarea urmelor.

O altă regulă care, de data aceasta, privește pe cel care conduce cercetarea la fața locului – dar și pe superiorii săi – este limitarea numărului persoanelor care efectuează cercetarea numai la specialiști, pentru evitarea creării de urme suplimentare sau, mai rău, a distrugerii unor urme, cum se întâmplă din păcate, uneori, în practică.

5.4. Procedee de revelare a urmelor de mâini latente.

Descoperirea urmelor papilare, revelarea acestora, poate fi caracterizată drept unul dintre cele mai dinamice domenii ale tehnicii criminalistice, sub raportul perfecționării științifice. Sunt semnificative, în acest sens noile metode chimice de revelare a urmelor de mâini, ori de descoperire a lor pe baza dispersiei luminoase, inclusiv a laserului. Preocupările de îmbunătățire a procedeelor de descoperire se înscriu în contextul general de perfecționare a metodelor de identificare a persoanelor, fiind specifice tuturor serviciilor de criminalistică din lume. De altfel, ENTERPOL-ul a organizat, în ultimii ani, colocvii pe această temă.

În legătură cu metodele de revelare a urmelor de mâini se impun două precizări. În primul rând, acestea nu-și găsesc aplicarea numai în cercetările întreprinse la fața locului, ci și în examinările făcute în laborator asupra obiectelor presupuse a fi purtătoare de urme. În al doilea rând, metodele mai jos menționate nu sunt destinate în exclusivitate revelării urmelor papilare, multe dintre ele găsindu-și aplicabilitatea și în revelarea urmelor formate de alte părți ale corpului omenesc, cum ar fi, de exemplu, urmele de buze, de urechi.

5.5. Fixarea și ridicarea urmelor de mâini.

A doua etapă a cercetării urmelor de mâini, după descoperirea și revelarea lor, ca, de altfel, a întregii categorii de urme descoperite la fața locului, este destinată fixării și ridicării lor.

Sub raport procedural, principalul mijloc de fixare a urmelor îl reprezintă procesul-verbal. Fixarea în procesul-verbal presupune consemnarea exactă, precisă și detaliată a urmelor și metodelor de revelare întrebuințate, a locului în care au fost descoperite și a raportului de poziție față de obiectele principale.

Totodată, sunt făcute mențiuni privind fotografiile executate, transferarea pe pelicule adezive sau prin mulaje, inclusiv ridicarea obiectelor purtătoare de urme de mâini (pahare, vase, scrumiere etc.).

Sub raport tehnic criminalistic, fixarea presupune, în primul rând, fotografierea urmelor atât în cadrul ambianței generale a locului faptei, cât și în calitatea lor de obiecte principale, insistându-se asupra redării cu claritate a detaliilor caracteristice. Potrivit prevederilor art.131 C.pr.pen., fotografiile vor însoți procesul-verbal, organele de urmărire penală și instanțele de judecată fiind chemate să verifice, printre altele, dacă afirmațiile din procesul-verbal corespund cu imaginile fotografice.

Fotografiile se execută după revelarea urmelor latente, câteodată chiar înainte, dacă există pericolul degradării și este posibilă aplicarea procedeului de fotografiere prin reflexie. În principiu, se efectuează o fotografie a grupului de urme digitale sau a întregii palme, după care se insistă asupra porțiunilor sau amprentelor cu detaliile cele mai valoroase pentru identificare. Fotografia se execută de la o distanță de 15cm, prin atașarea de inele intermediare la obiectivul aparatului, folosindu-se materiale fotosensibile cu o granulație fină și o iluminare laterală sub un unghi de 45°.

Pentru fotografierea urmelor pe pahar se asigură un fond în contrast cu substanța de revelare, prin introducerea în pahar a unui sul de hârtie neagră sau a unui lichid de culoare închisă. Pentru fotografierea întregului grup de urme dispuse pe un pahar sau pe un obiect rotund care a fost prins în mână este posibilă utilizarea unui dispozitiv special a cărui rotire este sincronizată cu deplasarea peliculei în aparatul fotografic.

Urma pe oglindă se fotografiază prin dispunerea, în dreptul obiectivului, a unui ecran negru cu un orificiu în centru, astfel încât să asigure fondul întunecat al imaginii și să se prevină reflectarea aparatului în oglindă.

Urmele create prin prinderea cu degetele a unei bucăți de geam sau a unui alt obiect transparent, urme dispuse față în față, se revelează diferit, cu substanțe în contrast de culoare (de exemplu ceruză și roșu Sudan III). La fotografierea urmei revelate în alb, se montează în spatele geamului un ecran roșu (pentru estomparea culorii urmei revelate cu roșu Sudan III), iar pentru fotografierea urmei roșii se montează un ecran alb.

Fotografia de reflexe, procedeu aplicat mai ales când există pericolul distrugerii urmei prin mijloacele curente de revelare fizică sau chimică pe un obiect transparent, se realizează în felul următor: urma este izolată de restul suprafeței cu o hârtie de culoare închisă. În spatele obiectului se montează un ecran negru. Tot în spate se instalează și sursa de lumină. Urmele nerevelate mai pot fi fotografiate pe baza aceluiași principiu: reflectarea sau difracția diferită a luminii în zona de dispunere a urmei, cu ajutorul unor dispozitive speciale.

Printre procedeele de fixare a urmelor se mai numără schițele și desenele întocmite la fața locului și care se anexează procesului-verbal. Ele nu servesc, însă, decât la stabilirea locului în care au fost găsite și a raportului lor de poziție cu alte obiecte neputând fi utilizate în cercetarea de identificare.

Ridicarea urinelor de mâini, alături de fotografiere, care rămâne principalul mijloc de ridicare, se poate realiza fie prin transferarea pe peliculă adezivă specială, fie prin efectuarea unui mulaj. Ridicarea vizează însă și obiectele mici, transportabile, care sunt purtătoare de urme.

Transferarea pe peliculă adezivă, denumită și folio, se face după revelarea și fotografierea urmelor. În eventualitatea în care condițiile de la fața locului nu permit fotografierea de detaliu a urmelor, se recurge direct la transferarea lor pe peliculă.

Foliile adezive pot fi transparente, albe sau negre, alegerea lor fiind în funcție de culoarea urmei. La nevoie, în lipsa peliculelor adezive speciale, se folosesc pelicule fotografice al căror strat de gelatină reține urma în condiții bune. Pentru asigurarea contrastului de culoare față de substanța folosită în revelare, materialul fotosensibil se developează neexpus, obținându-se o peliculă transparentă, ori se expune la lumină, după developarea peliculei, asigurând un fond negru.

Ridicarea cu ajutorul mulajelor se realizează, în cazul urmelor de adâncime, după fotografierea prealabilă a lor. Pentru urmele, de mâini sau de obiecte, caracterizate prin finețea detaliilor, sunt preferabile materialele folosite în stomatologie, de tipul ghipsului dentar, alginatului, diferite paste sau polimeri (stomalgină, sielast). Pregătirea urmei și prepararea mulajului se fac potrivit unor reguli similare modului de ridicare a urmelor de picioare, ce vor îi prezentate mai jos.

Transportarea obiectelor purtătoare de urme impune respectarea unor cerințe de manipulare și ambalare vizând prevenirea distrugerii sau alterării urmelor. De exemplu, chiar dacă se poartă mănuși, obiectul se prinde de margini sau de laturile unde, prin natura lucrurilor, se formează cele mai puține urme. Este falsă părerea că apucând un obiect cu o batistă nu periclităm urma.

Insistăm asupra necesității ca obiectele purtătoare de urme să nu fie ridicate înainte de a fi marcate și fotografiate, aspect esențial sub raport procedural. Ambalarea se face în condiții care să asigure integritatea urmelor, dar și a obiectului. Spre pildă, obiectul nu se învelește în vată sau în pânză.

După ambalarea obiectului, coletul se sigilează cu sigiliul organului judiciar care conduce ancheta. De asemenea, el va purta o etichetă numerotată, sau cu alte mențiuni privind locul, data, conținutul etc.

5.6. Interpretarea la fața locului a urmelor de mâini.

O operație importantă, efectuată de însuși organul judiciar, este interpretarea urmelor descoperite la fața locului. Interpretarea realizată și cu concursul specialistului criminalist, are drept scop obținerea unor informații preliminare asupra obiectului creator de urmă sau a persoanei infractorului, a activităților desfășurate de acesta, ca și a succesiunii operațiilor. Interpretarea urmelor digitale, adâncită în cadrul expertizei dactiloscopice, conduce la stabilirea modului caracteristic în care acestea au fost lăsate și, de aici, la acțiunile desfășurate de autor, la succesiunea acestora.

Un prim aspect vizat de interpretare este cel al stabilirii locului și obiectelor ce au intrat în sfera de interes a autorului. De exemplu, dacă la fața locului se găsește un cadavru, prezentând urme evidente de violență (plăgi profunde, pete mari de sânge), descoperindu-se și urme pe sertare, dulapuri, o casă de bani sau o cutie de depozitare a bijuteriilor, o primă concluzie este aceea că ne aflăm în fața unui omor în scop de jaf.

Alte date se desprind din analiza indiciilor oferite de locul în care au fost descoperite urmele, de modul lor de grupare și de dispunere, îndeosebi de modul de operare, ca și de întreaga ambianță a câmpului infracțional. Informațiile obținute sunt de natură să servească la conturarea altor date privitoare la faptă și autor.

Se poate deduce dacă făptuitorul era sau nu familiarizat cu încăperea în care a operat, dacă a acționat grăbit, nervos sau calm, dacă era un începător sau un individ cu experiență infracțională. De pildă, în cazul unui furt nu s-au găsit alte urme papilare (cel puțin în prima fază) decât cele ale persoanelor care locuiau în apartament, nici un obiect nefiind deranjat de la locul său. Mai mult, caseta din care s-au sustras bijuteriile era fără urme de forțare. Primele versiuni formulate de organele de urmărire penală au fost acelea că autorul era ori un individ experimentat, ori un obișnuit al casei. La cercetarea mai atentă a casetei, a fost descoperită, în interiorul ei, o urmă papilară aparținând degetului arătător al uneia dintre persoanele suspecte, respectiv un infractor recidivist.

O serie de date pot fi obținute despre persoana făptuitorului, de pildă, după locurile în care se poate stabili cu aproximație înălțimea persoanei și constituția sa fizică, eventual sexul și vârsta, precum și numărul aproximativ al autorilor.

Interpretarea urmelor vizează, de asemenea, stabilirea degetului, a regiunii mâinii și, bineînțeles, a mâinii probabile căreia îi aparține urma, aspect asupra căruia vom reveni. Principalele elemente de orientare în aceste determinări sunt șanțurile de flexiune ale degetelor, desenele formate de crestele papilare în cele trei regiuni ale palmei și însuși modul de prindere a obiectului. În ceea ce privește determinarea degetului sau mâinii probabile de la care provine o urmă, aceasta se face, în majoritatea cazurilor, de către un criminalist specialist și se materializează într-un raport de constatare tehnico-științifică.

Secțiunea a II-a Cercetarea criminalistică a urmelor de picioare

1. Considerații generale.

Urmele de picioare reprezintă o altă categorie importantă de urme create inevitabil la locul faptei. Cil toate acestea, ele sunt descoperite sau folosite în cercetarea de identificare relativ mai rar, considerându-se că au mai puține posibilități de individualizare, din cauza numărului relativ redus de elemente caracteristice, cu excepția celor specifice crestelor papilare de pe talpa piciorului.

1.1. Clasificarea urmelor de picioare.

Din categoria urmelor de picioare, în accepțiunea sa largă, fac parte urmele plantei piciorului (ale piciorului gol), urmele piciorului semiîncălțat sau urmele de ciorapi, precum și urmele de încălțăminte. Cu privire la urmele de încălțăminte, precizăm că unii autori le consideră ca făcând parte din categoria urmelor de obiecte, în timp ce alți autori, cărora ne alăturăm, iau în considerare factorul creator principal: piciorul omului. La aceasta se poate adăuga și argumentul că urmele de picioare, sub forma urmelor de încălțăminte, prezintă, în cazul cărării de urme, o serie de elemente specifice mersului unei persoane, indiferent dacă este sau nu încălțată.

Urmele plantei piciorului, respectiv formate de piciorul descălțat, sunt cele mai valoroase pentru individualizare, întrucât amprenta plantară (amprenta tălpii piciorului) – cu caracteristicile sale papilare proprii, precum și cu particularitățile morfofiziologice – poate servi la o identificare certă a individului, echivalentă cu identificarea bazată pe amprentele digitale.

Planta piciorului se împarte în patru regiuni distincte:

– regiunea metatarsofalangiană, cea mai valoroasă sub raportul identificării, datorită caracteristicilor desenului papilar, ca și frecvenței cu care se im primă la fața locului;

– regiunea metatarsiană, și ea întâlnită frecvent;

– regiunea tarsiană, imprimată parțial;

– regiunea călcâiului, caracterizată îndeosebi prin alterări ale desenului papilar, ca urmare a bătăturilor sau cicatricelor.

Urmele piciorului semiîncălțat sau ale ciorapilor reproduc forma generală a plantei piciorului, a regiunilor sale și a țesăturii. Ele pot servi la determinări de grup și chiar la identificare, dacă prezintă elemente de individualizare, cum ar fi cusăturile sau unele uzuri specifice.

Urmele de încălțăminte, dacă sunt formate în condiții corespunzătoare (cum ar fi, de pildă, urmele statice, de adâncime, în pământ moale), pot reflecta elemente caracteristice utile identificării, deși prezintă elemente particulare mai puține.

1.2. Formarea urmelor de picioare.

Urmele de picioare se formează în condiții relativ apropiate urmelor de mâini, în sensul că pot fi întâlnite sub forma statică sau dinamică, de suprafață sau de adâncime, vizibile sau latente. De asemenea, ele se întâlnesc fie sub formă izolată, mai ales dacă ne raportăm la calitatea lor, fie sub forma unei cărări de urme.

Caracteristic pentru această categorie de urme poate fi faptul că între urmele aceleiași persoane, purtând aceeași încălțăminte, pot apărea în privința dimensiunilor anumite deosebiri, tipice stării de mișcare ori de repaus în care s-au aflat în momentul formării. Astfel, o urmă a piciorului aflat în mișcare este mai puțin lungă decât o urmă formată într-un repaus relativ (stând pe loc).

Pe măsură ce viteza de deplasare se mărește, se scurtează și urma, astfel încât la o urmă formată în alergare, pe lângă o arcuire mai pronunțată a fundului urmei, vor apărea mai pregnant și formele regiunii metatarsofalangiană, metatarsiană sau regiunea vârfului încălțămintei, aceasta în funcție și de plasticitatea obiectului primitor de urmă.

În legătură cu urmele de picioare ținem să precizăm că nu trebuie confundată o urmă dinamică (prin excelență o urmă de alunecare), cu urma creată de piciorul aflat în mers, urmă de natură statică. Precizarea este valabilă și pentru alte categorii de urme, cum sunt, de exemplu, cele ale mijloacelor de transport.

2. Cercetarea criminalistică la fața locului a urmelor de picioare.

2.1. Descoperirea urmelor de picioare.

Datorită naturii lor – avem în vedere inevitabilitatea lor și locul în care se pot forma – urmele de picioare se înscriu în categoria urmelor care se caută printre primele la fața locului.

Descoperirea presupune, cu prioritate, cercetarea suprafețelor pe care este posibil să se calce (parchet, linoleum, covoare, sol ș.a.), cu atât mai mult cu cât pe suprafețele menționate pot fi descoperite și alte categorii de urme, cum sunt, de exemplu, fire de păr, urme organice și anorganice, diverse resturi de materiale și, bineînțeles, microurme.

La căutarea urmelor de picioare nu trebuie neglijat faptul că această activitate poate fi asociată cu căutarea și prelucrarea urmelor de miros de către câinele de urmărire, urmele olfactive putând suplini lipsa elementelor de identificare din urmele propriu-zise de picioare.

2.2. Descoperirea urmelor de picioare.

Descoperirea și revelarea urmelor picio-rului gol nu diferă cu mult de cercetarea urmelor de mâini, în alternativa formării lor ca urme latente, pe suprafețe de genul linoleumului, parchetului, cimentului etc. Metodele de descoperire și de revelare sunt practic aceleași. Diferențe substanțiale nu există nici în privința urmelor vizibile de stratificare sau de destratificare.

Urmele de încălțăminte, în măsura în care nu sunt vizibile, sunt ceva mai greu de descoperit, căutarea lor făcându-se într-un mod apropiat de cel al urmelor latente de mâini și de cele ale piciorului gol, respectiv cu ajutorul unei raze incidente de lumină. Pentru urmele pe suprafețe de genul covoarelor, mochetelor ș.a. se folosesc dispozitive ce pot pune în evidență urma pe baza electricității statice.

O măsură de primă urgență necesară a fi luată imediat după descoperire este aceea a conservării urmelor supuse acțiunii unor factori de natură să le distrugă. De exemplu, în caz de ploaie, urma va fi acoperită cu un vas mai mare sau cu o folie de polietilenă, evitându-se o deformare a acesteia. Urmele aflate în spații deschise trebuie protejate de acțiunea vântului, îndeosebi dacă s-au format prin stratificare sau destratificare. De asemenea, ele trebuie protejate și de „valul curioșilor” ori de prezența prea multor persoane la fața locului.

După descoperirea și revelarea lor, este obligatorie măsurarea urmelor, inclusiv bidimensional, interesând lungimea acestora, lățimile în regiunea metatarsiană și tarsiană, lățimea călcâiului, poziția degetelor ș.a., în ipoteza urmelor piciorului gol. La urma de încălțăminte, măsurarea vizează, pe lângă dimensiunile generale și particularitățile desenului tălpii și tocului, anumite caracteristici de uzură care pot conduce cel puțin la identificări de gen sau de grup.

2.3. Fixarea și ridicarea urmelor de picioare.

În procesul-verbal de cercetare la fața locului se procedează la o descriere detaliată a numărului și tipurilor de urme de picioare descoperite, a formei și particularităților acestora, a naturii suportului în care s-au format, precum și a elementelor cărării de urme, dacă ele există. Totodată se menționează modul de revelare, de fotografiere, de ridicare prin mulaj, de ambalare ș.a.

Fotografierea urmelor de picioare, impune, pe de o parte, fixarea imaginii de ansamblu a grupului de urme, în scopul redării elementelor mersului persoanei, iar, pe de altă parte, fixarea imaginii urmei care conține cele mai multe și mai clare elemente de individualizare a obiectului creator.

Frecvent, înaintea fotografierii este necesară o pregătire a urmei, îndeosebi a celor de adâncime. Pregătirea constă, de exemplu, în scoaterea cu o pensetă a eventualelor frunze, a altor resturi materiale căzute în urmă (după formarea ei), din scoaterea apei cu ajutorul unei pipete, al sugativei ori al vatei. Pregătirea se face cu multă atenție, evitându-se distrugerea detaliilor. De pildă, dacă prin ridicarea unei frunze, îngropate pe jumătate, se alterează o parte a fundului urmei, aceasta va fi lăsată pe loc.

Aparatul de fotografiat se instalează perpendicular pe urmă. Sursele de lumină sunt dispuse, de regulă, lateral, pentru evidențierea detaliilor, potrivit regulilor fotografiei de umbre. La urmele formate în zăpadă este necesară folosirea filtrelor galbene sau eventuala pudrare ușoară a lor cu praf de grafit, pentru înlăturarea strălucirilor prea puternice. Dacă urma nu prezintă un contrast suficient față de fond, se recurge la varianta fotografiei separatoare de culori prin alegerea filtrelor complementare culorii urmei. Urmele de suprafață insuficient de bine conturate sunt marcate cu cretă albă de jur împrejur, pentru o evidențiere mai clară.

La fixarea urmelor de picioare este important să se execute, o dată cu fotografierea propriu-zisă, și măsurarea liniară sau bidimensională, prin așezarea de-a lungul și de-a latul urmei a unei rigle gradate ori a unui centimetru. Acest gen de fotografiere se execută potrivit regulilor amintite la punctul consacrat măsurătorilor fotografice.

Ridicarea prin mulaj a urmei formate în adâncime este o etapă importantă a cercetării, care se desfășoară imediat după fotografierea și, eventual, după desenarea urmei pe o coală de calc, așezată pe o bucată de geam, deasupra urmei.

În linii mari, un mulaj se obține în felul următor: urma se pregătește, în sensul scoaterii apei și a corpurilor străine căzute în ea, după care se înconjoară cu o bandă de tablă, pentru a se preveni revărsarea pastei peste mulaj, mai ales dacă urma nu este suficient de adâncă. În continuare, se prepară compoziția, prin turnarea treptată a prafului de ghips într-un vas de cauciuc sau plastic (denumit și cancioc) în care se află apă. După ce compoziția ajunge la consistența smântânii, se toarnă un prim strat în urmă, astfel încât să acopere toate detaliile, după care se armează cu bețișoare și se adaugă și o bucată de sfoară pentru prinderea etichetei cu date despre mulaj. În continuare, se mai adaugă praf de ghips în vas, până când compoziția capătă o consistență mai mare și se toarnă în urmă, iar mulajul ajunge la o grosime de peste 3cm. În momentul în care mulajul începe să se încălzească, înseamnă că ghipsul face priză. După ce se întărește, se scoate cu grijă, săpând în jurul lui. Se spală într-un jet de apă călduță, fără a se freca sau lăcui, după care este lăsat să se usuce.

Alături de ghips, ca substanțe de mulare se pot folosi diverse materiale, în funcție de natura urmei, cum sunt: plastilina, parafina, amestecul de ghips cu ciment, latexul, diverși polimeri (stomalgina sau sielast).

Potrivit diverselor împrejurări întâlnite la fața locului, se impune o pregătire specială a urmei și mulajului, mai ales în condițiile formării acestora în nisip, în pământ zgrunțuros sau moale, în zăpadă etc. Astfel:

– urmele formate în nisip necesită o întărire prin pulverizarea unui strat subțire de sarlac sau colodion, precum și pulverizarea de ulei, pentru a preveni aderarea nisipului la mulaj;

– la urmele formate în pământ zgrunțuros se astupă găurile prin presărarea de parafină răzuită, care se încălzește și se întinde uniform, oprind scurgerea pastei de ghips în pământ;

– urmele care prezintă prea multă umiditate sunt întărite prin presărarea unui strat foarte subțire de ghips, după care se pulverizează un strat fin de ulei în urmă, pentru prevenirea aderării la mulaj a unor bucăți de pământ;

– după urmele în zăpadă se poate efectua un mulaj din sulf topit, datorită proprietății acestuia de a se răci rapid, fără a-și pierde prea repede fluiditatea. Urma de zăpadă se poate ridica și cu un mulaj de ghips sau, mai nou, cu materiale plastice. O altă metodă constă în pulverizarea prealabilă a unui strat de talc, întărit ulterior prin pulverizarea de colodion sau fixativ de păr, operație repetată până când se obține o peliculă a cărei consistență poate suporta un mulaj de ghips.

2.4. Particularități în cercetarea cărării de urme.

Cărarea de urme constituie, de asemenea, obiectul unei cercetări atente la fața locului, datorită reflectării unor caracteristici individuale ale persoanei. În legătură cu aceste caracteristici ale mersului facem precizarea că ele pot oferi indicii prețioase, în legătură cu persoana infractorului, chiar și în ipoteza în care urmele, luate în parte, nu s-au format în condiții bune. Este semnificativ un exemplu din practica noastră de specialitate, în care autorul unui omor a fost identificat inclusiv pe baza elemente
lor cărării de urme, formate de piciorul semiîncălțat, pe cimentul unui culoar.

Principalele elemente ce caracterizează o cărare de urme sau mersul unei persoane sunt următoarele:

– direcția de mișcare, sau axa cărării de urme, este linia mediană ce trece prin intervalul cuprins între două șiruri de pași, indicând direcția de deplasare;

– linia mersului, reprezentată de o linie frântă, constituită din segmentele care unesc între ele părțile din spate ale fiecărei urme, respectiv călcâiul, lungimea pasului, determinată de distanța dintre două urme consecutive, măsurată la partea din spate sau din față a lor;

– lățimea pasului, reprezentând distanța cuprinsă între partea exterioară ori interioară a urmelor piciorului stâng și drept, de regulă luându-se în calcul extremitatea interioară a călcâiului;

– unghiul de mers, măsurat între axa cărării de urme și axa longitudinală a tălpii.

2.5. Interpretarea la fața locului.

Interpretarea urmelor de picioare privește atât urmele luate izolat, cât și întreaga cărare de urme. Astfel, din interpretarea unor urme izolate, pot fi desprinse date privind numărul persoanelor, sexul, talia și vârsta, greutatea aproximativă, viteza de deplasare etc.

Cărarea de urme conține în plus, date referitoare la direcția de deplasare, la caracteristicile mersului sau la eventualele defecte anatomice, la înălțime, la starea psihofizică etc. De pildă, lungimea pasului este mai mare la bărbați decât la femei cu cea. 20cm (70-90 cm față de 50-60cm). Unghiul pasului este mai mic la femei, copii și bătrâni, spre deosebire de persoane obligate, prin natura preocupărilor, să-și mențină echilibrul (marinarii, constructorii).

Neregularitătile apărute în mers pot indica nu numai o anumită stare psihică sau patologică (boală, beție, neliniște), dar chiar și încercări de derutare a cercetărilor, constând în mersul cu spatele (reflectat de lungimea și unghiul mic ale pasului), sau de cărarea în spate a unei persoane, ori a unei greutăți, împrejurare posibil de dedus prin adâncimea mai mare a urmei, din ușoarele alunecări, din unghiul mic al pasului, purtarea unor pantofi mai mici sau mai mari etc. De asemenea, se mai poate stabili dacă persoana cunoștea locul, dacă s-a folosit de o lumină pe timpul nopții, dacă a stat la pândă ș.a.

Secțiunea a III-a Cercetarea principalelor urme biologice

1. Considerații generale.

În categoria urmelor biologice se înscrie marea masă a urmelor de material biologic uman, îndeosebi produsele de secreție, excreție și țesuturile umane. Secrețiile principale sunt: saliva, secreția nazală și laptele matern. Excrețiile includ: urina, fecalele, sperma, sputa, vomismentele, meconiul, vernix caseoza ș.a. Țesuturi moi: sânge, piele, țesut muscular, masă cerebrală. Țesuturi dure: oase și unghii. În această grupă de urme sunt incluse și firele de păr, inclusiv urmele de miros care fac obiectul odorologiei judiciare.

Față de bogata practică judiciară existentă în materie și, așa cum se învederează în literatura de specialitate, la fața locului se întâlnesc mai multe categorii de urme (sânge, alte țesuturi moi, diverse excreții și secreții), în multe cazuri ele fiind asociate, ceea ce impune metode selective de descoperire, fixare, ridicare și analiză.

Raportat la frecvența cu care sunt întâlnite în cazul săvârșirii infracțiunilor de violență (omor, viol, tâlhărie, loviri), în accidente rutiere, de muncă, în explozii și incendii, dar și la calitatea elementelor științifice de individualizare, de circumstanțiere a modului de săvârșire a faptei, putem aprecia că cele mai importante urme sunt cele de sânge, salivă, spermă și firele de păr.

În structura acestui capitol am inclus și urmele de miros, cu toate că ele se constituie într-o categorie distinctă, fără a se confunda cu urmele biologice propriu-zise. Ultima secțiune este destinată investigației genetice, având ca finalitate identificarea pe baza profilului A.D.N.

Cercetarea urmelor biologice se situează, în mod evident, în zona de interferență a Criminalisticii cu Medicina legală. Practic nu se poate vorbi de o simplă examinare criminalistică sau medico-legală, ci de o cercetare interdisciplinară proprie expertizei biocriminalistice sau a ceea ce este denumit în practică expertiza complexa.

Însușirea de către juriști a noțiunilor generale privind urmele biologice și a problematicii cercetării acestora are la bază două argumente majore:

a. De modul în care organul judiciar descoperă și ridică de la fața locului urmele biologice depinde nu numai reușita expertizei biocriminalistice, dar mai ales clarificarea unor probleme esențiale referitoare la fapta penală, în special la persoanele implicate în săvârșirea acesteia (participanți sau victimă).

b. Pregătirea materialelor în vederea expertizei, formularea corectă a întrebărilor adresate specialistului, precum și aprecierea concluziilor, admiterea sau respingerea lor nu se poate face decât de magistratul având un minimum de cunoștințe în domeniu, ceea ce reprezintă, în fond, o dovadă de probitate profesională.

2. Cercetarea urmelor de sânge.

2.1. Aspecte generale.

Urmele de sânge, prin frecvența cu care sunt întâlnite în câmpul infracțional, ca și prin posibilitățile de identificare pe care le oferă, inclusiv prin furnizarea de indicii necesare clarificării împrejurărilor privind locul, timpul, mijloacele și modul de săvârșire a faptei, dețin o pondere particulară în cadrul investigațiilor criminalistice.

După cum se cunoaște, sângele deține aproximativ 1/13 din greutatea unei persoane și se compune din două părți principale: plasma și elementele celulare, formate din globule roșii (hematii sau eritrocite), globule albe (leucocite) și trombocite, fiecare distingându-se printr-o serie de caracteristici.

În câmpul infracțional, urmele sangvinolente se prezintă sub formă de picături, stropi, dâre, bălți, mânjituri și sunt consecința unei acțiuni violente exercitate asupra corpului persoanei, de natură să determine, direct sau indirect, leziuni ale vaselor sanguine. Subliniem însă, că termenului de acțiune violentă îi atribuim un sens larg, el nefiind în cazul de față sinonim cu violența. Astfel, simpla spargere a unui geam, așa cum o întâlnim în cazul unor furturi, poate să provoace leziuni vaselor sanguine, fiind deci o acțiune violentă, dar de natură, să-i spunem, mecanică.

În funcție de natura suportului, urmele de sânge pot fi absorbite de acesta, cum este cazul suporturilor din material textil, sau pot rămâne la suprafață, formând un strat sau o crustă distinctă, ca în cazul urmelor formate pe mobilă, parchet, linoleum, geamuri, arme, caroserii de mașini etc.

Culoarea urmelor de sânge diferă în funcție de vechimea, cantitatea, natura suportului și factorii care acționează asupra lor: temperatura, lumina, diverși agenți fizici și chimici. Astfel, o urmă proaspătă are o culoare roșu-stacojie și un luciu caracteristic. Cu timpul luciul dispare, urma devine solzoasă, iar culoarea virează de la brun roșcat spre maroniu și negru. Din cauza proceselor de putrefacție, a acțiunii factorilor menționați, într-un strat foarte subțire, urma are culoarea gri-verzuie.

Calitatea urmelor de sânge poate fi influențată de acțiunile exercitate de om, respectiv de persoana care caută să îndepărteze pata prin răzuire, spălare sau, pur și simplu, prin distrugerea suportului sau a porțiunii sale care conține urma, cum ar fi, de pildă, arderea prosopului, a batistei, decuparea unei porțiuni din material ș.a. În multe cazuri, aceste manopere nu dau rezultatul scontat, fie din cauza naturii suportului, cum este cazul materialelor absorbante, fie ca urmare a modului în care s-a format urma (vezi împrăștierea urmelor sub formă de stropi). Multe modificări pot apărea datorită contactului suportului purtător de urme cu alte materiale.

2.2. Cercetarea și interpretarea la fața locului a urmelor de sânge.

Descoperirea urmelor sangvinolente reprezintă o activitate de o deosebită importanță. Dificultatea descoperirii nu privește, desigur, urmele evidente de sânge, cum ar fi de exemplu o baltă de sânge formată lângă un cadavru ce prezintă plăgi tăiate profunde, ci, în special, acele urme care au suferit modificări prin scurgerea timpului, urmele aflate în cantitate mică, sau care prezintă o culoare ce se poate confunda cu aceea a suportului. La acestea se adaugă dificultățile descoperirii urmelor care au fost înlăturate, în parte, de autor.

Căutarea urmelor de sânge se efectuează potrivit particularităților locului sau suportului cercetat, deci în funcție de fiecare caz în parte, ea fiind orientată în câteva direcții principale, și anume:

a. Îmbrăcămintea și corpul persoanelor antrenate în infracțiune (victimă sau făptuitor). O cercetare atentă se impune în privința autorului, acesta încercând, de regulă, să îndepărteze urmele de sânge. În ciuda manoperelor de înlăturare, într-o formă sau alta, a petelor sangvinolente, trebuie reținut că ele pot rămâne în profunzimea țesăturii, îmbrăcămintei și lenjeriei, la cusături, în manșete, în interiorul buzunarelor, pe rama pantofului, sub unghii, în păr, pe diverse obiecte de uz personal etc.

b. Porțiunea de teren și obiectele aflate la locul săvârșirii infracțiunii sau în locul în care a fost descoperit cadavrul, cum sunt, de pildă, covoarele, încheieturile parchetului, ale dușumelei, diversele obiecte de mobilier, zidurile, ușile, ferestrele, solul, vegetația ș.a.

c. Instrumentele folosite în săvârșirea infracțiunii, cum sunt cuțitele, topoarele, alte tipuri de arme, instrumentele chirurgicale întrebuințate la efectuarea ilegală a unei intervenții.

d. Instalațiile sanitare, vasele, alte obiecte ce ar fi putut servi la înlăturarea urmelor sau la transportul cadavrului.

Depistarea petelor suspecte a fi de sânge se face, de regulă, cu surse de lumină (lanterna) care dispun de filtre de culoare (roșii sau verzi) capabile să scoată mai bine în evidență urma. Iluminarea suprafeței cercetate se face sub un unghi ascuțit. Frecvent se folosește lampa de radiații U.V. După descoperirea petelor suspecte -având în vedere că o urmă de sânge poate fi confundată ușor cu alte categorii de urme (coloranți, pete de rugină, vin, diverse sucuri alimentare, cerneală etc.) – este necesară, în continuare, aplicarea de metode biologice pentru a se stabili dacă pata este într-adevăr de sânge.

Primele reacții la care se apelează au un caracter orientativ sau de probabilitate. Astfel sunt cele pe bază de apă oxigenată, aceasta producând o efervescență caracteristică eliberării oxigenului din sânge, în prezent puțin folosită. Un alt reactiv este pe bază de luminol, care, prin împrăștierea pe urmele presupuse de sânge, sub acțiunea radiațiilor ultraviolete determină o fluorescentă oarecum particulară.

Alte reacții relativ specifice, sunt, de exemplu, cele determinate de acidul sulfuric, reactivul Medinger pe bază de verde leuco-malachit sau reactivul Adler pe bază de benzidină.

Folosirea reactivilor de orientare sau de probabilitate este necesar să se facă cu prudență, pentru a lăsa deschisă posibilitatea examinării complexe a urmelor de către specialist, în condiții de laborator. De aceea este recomandabil, mai ales în cazurile deosebite, să se apeleze la un specialist în biocriminalistică, acesta urmând să efectueze cercetarea orientativă prin prelevarea unor cantități mici de sânge într-un geam de ceas și verificarea lor pe baza reactivilor orientativi.

După descoperirea urmelor sau petelor suspecte a fi de sânge, are loc fixarea lor prin descrierea în procesul-verbal, prin fotografiere (fotografia schiță, de detaliu, inclusiv fotografia separatoare de culori) pentru punerea în evidență a urmelor. Atragem atenția asupra precauțiilor cu cercetarea acestor urme la fața locului, mai ales în ideea prevenirii contaminării lor și, de aici, anularea posibilităților de investigare genetică.

Ridicarea urmelor de sânge prezintă anumite particularități, îndeosebi în cazul celor care se găsesc pe obiecte ce nu pot fi transportate. De pildă, dacă petele sunt uscate, ele se pot răzui sau racla împreună cu o porțiune din suport. Dacă se prezintă sub forma unor bălți, se pot absorbi cu pipeta sau cu hârtia de filtru. Urmele dispuse pe suprafețe ce nu se pot răzui sau așchia se solubilizează și se ridică pe o hârtie de filtru, însă vor trebui examinate cu maximă urgență. Urmele formate pe zăpadă se ridică prin introducerea sub aceasta a unei hârtii, a unui tifon sau a unei hârtii de filtru. Crengile, frunzele, în general vegetația, se taie. Pământul, nisipul, ce conține asemenea urme, se ridică cu totul.

La ridicarea urmelor sangvinolente trebuie avut în vedere că acestea pot conține și alte categorii de urme biologice cum sunt, de exemplu, fire de păr, resturi de țesut etc, cărora trebuie să li asigure integritatea.

Ambalarea și transportarea urmelor de sânge reprezintă un aspect care este uneori neglijat (sau tratat cu ușurință) ignorându-se posibilitatea alterării rapide a lor. De exemplu, o greșeală, comisă încă frecvent, o constituie ambalarea îmbrăcămintei sau obiectelor purtătoare de pete de sânge în saci de plastic, în locul sacilor de hârtie.

Atragem atenția asupra recomandărilor făcute insistent de către medicii legiști sau biologi, de a nu se ambala obiectele purtătoare de urme de sânge în stare udă și, mai ales, în material plastic. Nerespectarea acestei cerințe poate genera dificultăți în examinarea biologică, ajungându-se la imposibilitatea de determinare a grupei sangvine, ori chiar a naturii petei. Iată de ce obiectele încă ude sunt lăsate să se usuce și apoi se ambalează separat, timpul de depozitare trebuind să fie, pe cât posibil, cât mai scurt.

Precizăm că un colet conținând urme de sânge trebuie să fie însoțit de mențiuni precise, detaliate, privind data și locul ridicării urmei, care au fost mijloacele folosite în descoperirea lor, persoana care le-a ridicat.

Interpretarea urmelor de sânge la locul descoperirii lor este o activitate cu rezonanță în clarificarea ulterioară a împrejurărilor săvârșirii faptei. După forma luată de o picătură de sânge, se poate stabili înălțimea de la care a căzut, marginile urmei fiind cu atât mai zimțate cu cât înălțimea este mai mare. O urmă de sânge creată de o persoană în mers are o formă alungită, apropiată de aceea a unui semn de exclamare, cu partea ascuțită în direcția deplasării. De asemenea, după forma, dispunerea și cantitatea stropilor, se poate stabili dacă sângele provine din artere sau vene.

Dârele de sânge servesc la stabilirea direcției în care a fost deplasat cadavrul, după cum prezența unor multitudini de urme, împrăștiate pe o mare suprafață în încăpere, poate indica nu numai că victima s-a zbătut sau s-a luptat cu agresorul, dar și faptul că autorul infracțiunii este purtător indubitabil de urme de sânge.

În același context, menționăm posibilitatea determinării grupelor de sânge ale autorului prin depistarea la fața locului a unor urme de sânge aparținând a două grupe sanguine diferite, dintre care una a victimei. Totodată, se mai poate stabili data aproximativă de formare a urmei, după vechimea acesteia, eventual cantitatea scursă, dar aceasta poate fi mai sigur precizată după examenele de laborator și numai rareori cu certitudine.

3. Cercetarea urmelor de salivă și spermă.

3.1. Cercetarea urmelor de salivă.

Urmele de salivă, ca și celelalte urme biologice, interesează cercetarea criminalistică pentru posibilitățile de obținere a unor date privind persoana, îndeosebi pe baza grupei sanguine, cu precizarea că acest lucru este posibil numai în ipoteza în care individul este de tip secretor. Totodată, se pot obține date referitoare la unele dintre împrejurările în care a fost comisă infracțiunea. Calitatea de secretor o au persoanele care elimină în secrețiile organismului antigene ce se găsesc și pe hematiile sângelui, ceea ce permite determinarea grupei sanguine.

În prezent, pe baza examenelor genetice, este perfect posibilă identificarea persoanei, în practică fiind frecvente cazurile de stabilire a identității după saliva prelevată de pe țigaretă, batistă ș.a.

Formarea urmelor de salivă are loc în momentul contactului buzelor, dinților sau limbii cu diverse obiecte (tacâmuri, scobitori, șervete, țigări, batiste etc), prin salivație sau, pur și simplu, prin eliminare (scuipare).

Căutarea și descoperirea urmelor de salivă se face cu mijloace optice și de iluminare curente, aflate în dotarea truselor criminalistice (lupe, lămpi cu radiații vizibile și ultraviolete, lanterne). Descoperirea lor necesită o cercetare sistematică a întregului loc al faptei. Astfel, se acordă atenție nu numai tacâmurilor, scobitorilor sau batistelor, ci și resturilor de fumat, în special mucurilor de țigări, obiectelor de igienă personală, instrumentelor muzicale de suflat, obiectelor de cult religios.

Din sfera cercetării nu trebuie excluse obiectele sau suporturile care, aparent, nu sunt apte să rețină acest tip de urme, cum sunt, de pildă, timbrele, plicurile, suporturile rujurilor de buze. Privitor la urmele de salivă pe suporturile menționate, în literatura de specialitate se menționează cazuri de stabilire a grupei sanguine prin examinarea a numai 1/16 din suprafața unui timbru și a profilului A.D.N.

La căutarea urmelor de salivă nu trebuie pierdut din vedere că ele se pot confunda cu alte urme biologice (spermă, secreție vaginală, transpirație, mucus nazal), precum și cu pete de altă natură, anorganică sau organică, mai ales sucuri diverse, vopsea, detergenți etc.

Ridicarea și transportarea urmelor presupuse a fi de salivă impune respectarea acelorași recomandări făcute la urmele de sânge, de ambalare în stare uscată a obiectului și de expediere urgentă la laboratorul de specialitate, pentru a nu se distruge antigenele.

Interpretarea urmelor de salivă poate servi la obținerea de date privind modalitatea de formare a urmei, mediul profesional din care provine persoana, starea sa de sănătate, unele deprinderi sau vicii, îndeosebi fumatul, numărul de persoane care au creat urmele, eventual timpul petrecut la locul cercetării ș.a.

Expertiza urmelor de salivă servește la clarificarea unor aspecte relativ asemănătoare urmelor de sânge. În primul rând, expertul se poate pronunța asupra faptului dacă urma este sau nu de salivă și dacă saliva este de natură umană, însă nu întotdeauna rezultatul poate avea caracter de certitudine. De asemenea, se stabilesc calitatea de secretor sau nesecretor și, în consecință, grupa sanguină căreia îi aparține persoana.

Prin examenul genetic al nucleizilor specifici A.D.N.-ului se ajunge la identificarea efectivă a persoanei care a lăsat acest gen de urme.

În salivă pot fi depistate și o serie de caracteristici individuale, reflectate de compoziția celulară și de flora microbiană specifică zonei bucale. O serie de particularități pot fi determinate și de mediul în care își desfășoară activitatea persoana căreia îi aparține urma, cum sunt cazurile persoanelor care își desfășoară activitatea în întreprinderi chimice, topitorii, mine etc..

3.2. Cercetarea urmelor seminale.

Urmele de spermă fac parte din categoria acelor urme biologice întâlnite în diverse împrejurări, care numai aparent au o frecvență redusă. De regulă, prezența lor este caracteristică săvârșirii de infracțiuni cu un grad de periculozitate deosebit sau al căror mod de săvârșire prezintă anumite particularități. Așa sunt, de pildă, omorul și infracțiunile privitoare la viața sexuală (violul, pedofilia, seducția, perversiunea și corupția sexuală, incestul).

Urmele seminale pot reprezenta nu numai dovada unei infracțiuni, dar aduc și precizări în legătură cu mobilul și natura faptei. Importanța urmelor de spermă pentru cercetările criminalistice rezidă nu numai în faptul că ele servesc la clarificarea unor probleme referitoare la împrejurările săvârșirii faptei, ci, mai ales, la posibilitatea obținerii unor date utile individualizării persoanei ori delimitării cercului de suspecți, unii autori susținând chiar posibilitatea identificării persoanei altfel decât pe baza amprentei genetice, aspect asupra căruia vom reveni.

Formarea urmelor de spermă are loc prin depunerea, pe diverse suporturi, a lichidului spermatic ejaculat în momentul unui contact sexual, al masturbării, sau ca o consecință a unor tulburări neuro-psihice. În stare uscată, așa cum sunt găsite în multe dintre cazuri, urmele seminale prezintă un contur neregulat, o culoare gri-albicioasă și sunt aspre la pipăit, dacă se formează pe suporturi absorbante, de tipul țesăturilor din fibre naturale. La suporturile mai puțin absorbante, cum sunt cele din țesuturi sintetice, urmele au un aspect de crustă solzoasă și lucioasă.

Căutarea urmelor seminale impune examinarea corpului victimei, o atenție specială fiind acordată orificiilor naturale (examinare realizată de către cadre medicale), precum și a lenjeriei de corp și de pat, a îmbrăcămintei, a altor obiecte. Spre deosebire de alte urme biologice, urmele de spermă sunt mai ușor de descoperit datorită fluorescentei lor relativ specifice, de nuanță albăstruie, determinată de radiațiile ultraviolete. Precizăm, însă, că fluorescenta nu este o indicație de certitudine, ci numai una cu caracter de orientare.

Ridicarea urmelor seminale necesită, poate mai mult decât în cazul altor urme biologice, precauție deosebită pentru păstrarea intactă a petei și implicit a spermatozoizilor, principalul element asupra căruia se îndreaptă examinarea. Pentru aceasta, se ridică întreg obiectul purtător de urme sau se taie porțiunea cuprinzând pata, fără a se îndoi.

Urmele dispuse pe o suprafață tare (dușumea, parchet) nu se răzuiesc, ci se decupează, în cazul picăturilor aflate pe păr, acestea se recoltează prin tăierea firelor, iar de pe piele recoltarea se face prin umezirea cu apă distilată a petei și transferarea pe o hârtie de filtru. Această ultimă operație se efectuează de către un cadru de specialitate, în condiții de laborator. Aceleași precauții se au în vedere și la ambalarea obiectelor purtătoare de urme seminale, transportul lor trebuind să se facă în stare uscată, la adăpost de căldură și de lumina soarelui.

Măsurile sus-menționate se explică și prin aceea că, datorită rezultatelor unor cercetări relativ recente, s-a ajuns la concluzia că stabilirea calității de secretor și determinarea antigenelor din sistemul A.B.O. este mai sigură în cazul urmelor de spermă, în comparație cu urmele vechi de sânge, noile metode permițând stabilirea grupei sanguine în pete de lichid spermatic cu o vechime de peste un an.

Interpretarea la fața locului a urmelor seminale oferă date referitoare nu numai la natura, mobilul și modul de săvârșire a faptei, ci și în legătură cu anumite deprinderi, aberații sexuale sau anumite stări psihopatologice ale autorului.

Expertiza biocriminalistică a urmelor seminale este destinată stabilirii faptului dacă urma este într-adevăr de spermă și dacă aceasta este de origine umană sau animală. Dintre reacțiile de probabilitate, amintim reacțiile cristalografice (Florence și Barberio), reacțiile cromatografice și spectrografice, reacții pentru fosfataza acidă, iar ca reacții de certitudine, scoaterea în evidență a spermatozoidului printr-o reacție de culoare.

Totodată, ea servește la determinarea caracterului de secretor sau nesecretor, a grupei sanguine (dacă individul este secretor), precum și a vechimii petei, a substanțelor străine prezente în urmă și a eventualelor boli venerice.

Posibilitățile de examinare a urmelor de spermă față de alte urme biologice sunt amplificate de capacitatea de supraviețuire a spermatozoizilor. Astfel, la o femeie în viață, spermatozoizii supraviețuiesc intravaginal cea. 48 ore, iar la un cadavru ei se pot conserva un timp mai îndelungat, mergând până la 19 zile, în ipoteza cadavrelor înghețate. De asemenea, îmbrăcămintea sau lenjeria de corp, dacă are calități absorbante bune, servește la conservarea spermatozoidului luni de zile.

O particularitate deosebită a expertizei urmelor de spermă – privită cu o anumită rezervă, îndreptățită, de către specialiști – în ipoteza prezentării și probei de comparație, o reprezintă posibilitatea individualizării persoanei ai cărei spermatozoizi au fost găsiți în urma descoperită la fața locului sau pe victimă. Acest gen de identificare – complementară celei genetice – pornește de la faptul că, alături de spermatozoizii normali, există la fiecare individ și spermatozoizi cu forme deosebite sau anormale. Tipurile diferite de spermatozoizi anormali alcătuiesc o mare varietate de combinații, astfel încât se consideră aproape imposibil ca doi bărbați să prezinte același procentaj de celule atipice.

Rezerva exprimată în legătură cu acest gen de identificare pornește de la faptul că formele anormale ale spermatozoizilor nu prezintă caractere stabile, ele variind în cursul vieții individului, deci concluziile de identitate trebuie privite cu prudență.

Însă, astăzi, au fost făcuți pași semnificativi în identificarea persoanei după urmele de spermă, o dată cu perfecționarea tehnicilor de stabilire a tipologiei genetice a spermei, destinate descoperirii și cuantificării mărcilor genetice.

4. Cercetarea firului de păr uman.

Firele de păr uman alcătuiesc o categorie distinctă de urme biologice denumite, mai recent, în lucrările noastre de specialitate, și urme de natură piloasă – prin a căror examinare se obțin date importante cu privire la persoane și la împrejurările faptei, problemele rezolvate de expertiză înscriindu-se pe aceleași coordonate ca și în cazul expertizei biocriminalistice a celorlalte urme biologice. În esență, se pot obține date despre natura, originea, caracteristicile de sex, vârstă, regiunea corporală din care provine, pigmentația, diversele particularități morfologice ale firului de păr ș.a. La aceasta se adaugă posibilitatea identificării pe baza examinării tipologiei genetice, care va fi posibilă și în țara noastră.

Prezența firelor de păr la fața locului nu trebuie atribuită neapărat unor acțiuni în exclusivitate violente. Sunt frecvente împrejurările în care firele de păr se pot desprinde de pe cap, sau din alte părți ale corpului, fără a fi smulse sau tăiate, cum se întâmplă în cazul scoaterii pălăriei sau fularului. De asemenea, introducerea brațului neprotejat de cămașă într-un loc strâmt, pentru sustragerea unui obiect, poate avea drept consecință căderea de fire de păr, din cauza frecării ușoare de marginile deschizăturii. Cu alte cuvinte, ne putem afla și în fața unor căderi determinate de cauze fiziopatologice sau accidentale.

Pentru semnificația sa, prin informațiile pe care ni le poate oferi, în legătură cu structura firului de păr, reamintim că principalele sale componente sunt tija (tulpina) și rădăcina. Din punct de vedere morfologic, un fir de păr este format din trei straturi: cuticula, aflată la exteriorul firului și care se prezintă de regulă sub forma unor solzișori diferiți de la o specie la alta, cortexul, ce conține pigmenții părului și, în fine, medulara (canalul medular).

În general, unui fir de păr îi sunt caracteristice o anumită lungime, grosime, pigmentație, ondulație, precum și unele degradări, toate raportate la vârsta și sexul persoanei, la regiunea corpului din care provine, la stările fiziopatologice și la influența unor factori de mediu. Totodată, îi pot fi caracteristice anumite elemente morfologice și, bineînțeles, o anumită compoziție, la care ne vom referi mai jos.

Descoperirea firelor de păr nu impune folosirea de metode sau mijloace tehnico-științifice deosebite, ele fiind destul de ușor vizibile cu ochiul liber. Totuși, pentru facilitarea descoperirii este necesar să se recurgă la lupe și la surse de lumină ceva mai puternice. Se cercetează atât îmbrăcămintea, lenjeria și corpul persoanei, cât și alte suprafețe, inclusiv obiectele de igienă personală, în special pieptenii și prosoapele.

O atenție particulară trebuie acordată cercetării obiectelor corp delict (arme de foc, cuțite, topoare, obiecte contondente). În sfera cercetării sunt incluse și urmele biologice ce pot conține și fire de păr. La cadavre nu trebuie omisă cercetarea unghiilor și, în general a mâinilor, în care poate fi găsit păr smuls de la agresor. În literatura de specialitate este citat un caz de identificare a unui infractor care a lovit cu piciorul în corpul victimei căzute la pământ, după firele de păr din sprânceană rămase pe încălțămintea făptuitorului.

Întrucât stabilirea naturii și originii unui fir presupus a fi de păr nu poate fi efectuată decât în condiții de laborator, este indicată ridicarea tuturor firelor suspecte, după prealabila lor fixare în procesul-verbal și prin fotografiere.

Ridicarea firelor de păr impune respectarea unor cerințe minime cu privire la menținerea intactă a firului, evitarea amestecării lui cu alte fire de păr, inclusiv cu fire provenite accidental de la persoanele care efectuează cercetarea.

Trebuie păstrate intacte depunerile de pe tija firului, prevenindu-se aderarea de noi elemente. Astfel, firele de păr se introduc în eprubete sau plicuri separate (preferabil din celofan), în funcție de locul în care au fost descoperite, făcându-se mențiuni clare și exacte despre locul și modalitatea de descoperire.

Recoltarea firelor de păr de la persoanele suspecte, în vederea obținerii modelelor de comparație, necesită și ea respectarea anumitor reguli. În primul rând recoltarea se poate face prin smulgere, pieptănare sau tăiere, deși acest ultim procedeu lipsește părul de o parte importantă: rădăcina. Specialiștii recomandă să se facă recoltarea numai prin smulgere.

Firele vor fi ambalate separat, în funcție de regiunea din care au fost recoltate. Pentru părul de pe cap este bine să se facă recoltări din mai multe părți (creștet, ceafă, frunte, tâmple), cel mai indicat procedeu fiind acela de a se împărți suprafața capului în mai multe zone (de regulă opt), numerotate în sensul acelor de ceasornic, începând din partea dreaptă a frunții. La fiecare fir de păr se precizează regiunea din care provine și modul de recoltare, fără a se omite să se indice și numele persoanei de la care provine.

5. Cercetarea urmelor lăsate de instrumente.

5.1. Categorii de urme ce pot fi lăsate de instrumente la locul faptei.

În literatura de specialitate, urmele lăsate de diferitele categorii de instrumente folosite de infractori pentru a deschide ușile, ferestrele, dulapurile, casele de bani, fișete etc. sunt cunoscute sub denumirea de urme ale instrumentelor de spargere, deși operațiunile ce implică utilizarea acestora nu se reduc în exclusivitate la spargeri.

Varietatea acestor instrumente este foarte mare și cuprinde de fapt toate tipurile de unelte proprii executării unor profesii, obiecte găsite întâmplător la locul comiterii infracțiunii, dar și instrumente concepute special pentru săvârșirea unor infracțiunii.

Urmele lăsate de instrumentele folosite la săvârșirea faptelor penale se caracterizează printr-o mare varietate de forme, dimensiuni și particularități, fapt ce a determinat realizarea de clasificări după diverse criterii, din care exemplificăm: caracteristicile pe care le conțin, natura obiectului vătămător și mecanismul de formare.

Considerând că ultimul criteriu este cel mai adecvat obiectului prezentei lucrări, vom grupa urmele în raport de acesta.

Sunt întâlnite foarte frecvent la locul săvârșirii infracțiunilor (în special furturi) și apar ca efect al presării diferitelor părți ale instrumentului pe suprafața obiectelor forțate (uși, tocuri de uși, sertare, lacăte, zăvoare etc).

Ele reproduc construcția exterioară a porțiunii din obiectul care a exercitat presiunea, fiind urme de adâncime.

a) Urmele de frecare

Spre deosebire de cele create prin apăsare, care sunt statice, acestea sunt dinamice și apar în timpul mișcării de translație a unui obiect mai dur pe suprafața unui obiect mai moale. Ele reproduc sub formă de șanțuri paralele unele dintre caracteristicile instrumentului folosit (proeminențele).

Urmele de frecare fac parte din categoria urmelor de adâncime sau de volum, deoarece se formează întotdeauna în masa obiectului cu o plasticitate mai accentuată.

Ele reprezintă o reproducere în negativ a caracteristicilor suprafeței de contact a obiectului mai dur, în adâncimea obiectului primitor.

Cu cât obiectul primitor are o plasticitate mai mare și o granulație mai fină, cu atât urma va fi mai bună. Valoarea criminalistică a acestor urme (care adesea sunt neglijate de practicieni în timpul cercetării locului faptei) este mai mare decât a altor urme de instrumente, deoarece, în

numeroase cazuri, permit identificarea instrumentului care le-a creat.

Sunt urme statice, de adâncime care se formează prin acțiunea celor mai diverse obiecte asupra ușilor, geamurilor, fișetelor metalice, caselor de bani, corpului uman etc, producând efecte de re și distrugere.

Ele reproduc, în negativ, în masa obiectului primitor, unele caracteristici generale și chiar individuale ale instrumentului folosit cum sunt: forma și dimensiunile părților sale de contact cu obiectul primitor. Aceste urme sunt combinate, de multe ori cu urme de rupere, mai ales atunci când se acționează asupra lemnului.

b) Urmele de tăiere

Sunt urme cu o mare valoare criminalistică fiindcă, deși sunt create dinamic, prin forma lor de linii paralele permit identificarea instrumentului tăietor.

Caracteristicile generale și individuale, imprimate sub formă de striații în masa obiectului primitor, depind de structura celor două obiecte în contact și de modul cum acționează în momentul tăierii.

În categoria urmelor de tăiere trebuie să includem și urmele create de instrumentele folosite de hoții de buzunare pentru tăierea hainelor, genților sau poșetelor, în vederea sustragerii portmoneelor sau altor valori. Caracteristicile acestor urme au fost prezentate în Capitolul IV, Secțiunea I, în care s-a vorbit despre examinarea îmbrăcămintei victimelor.

Este bine ca obiectele tăiate să fie trimise la laboratorul de expertize criminalistice, acestea constituind o posibilitate de documentare a existenței faptei sau de emitere a unor ipoteze cu privire la natura instrumentului folosit de infractori.

În afara celor 4 categorii de urme menționate, la locul infracțiunii se mai întâlnesc și alte categorii de urme care prezintă particularități pretabile la interpretarea criminalistică și la obținerea rapidă a unor date care pot orienta ancheta penală încă din faza cercetării locului faptei.

Între aceste urme, un loc aparte îl ocupă cele create prin folosirea aparatelor de sudură, care combină de fapt arderea cu topirea metalului.

O altă categorie de urme a căror frecvență a crescut enorm în ultimii ani sunt urmele instrumentelor de forțare și deschidere a încuietorilor. Ele conțin caracteristici ce pot fi întâlnite în toate categoriile menționate anterior.

Instrumentele folosite la săvârșirea infracțiunilor, și în special la spargerea și forțarea ușilor, ferestrelor și încuietorilor, prezintă importanță și pentru faptul că devin ele însele purtătoare ale altor urme și microurme preluate de pe obiectele asupra cărora au acționat. Prin identificarea urmelor preluate, se face dovada legăturii dintre instrument și locul faptei, atunci când calea inversă, de la urmă la instrument, nu este posibilă din cauza lipsei de caracteristici individuale.

5.2. Informații ce pot fi obținute prin interpretarea urmelor de instrumente.

Examinarea urmelor de instrumente în timpul cercetării locului infracțiunii se poate finaliza cu numeroase informații utile pentru orientarea membrilor echipei de cercetare în elaborarea și verificarea versiunilor referitoare la împrejurările săvârșirii faptei și la persoana făptuitorului.

Urmele de instrumente interpretate în corelație cu celelalte categorii de urme descoperite la locul faptei și cu informațiile culese de la reclamant, victimă, martorii oculari sau alte surse pot oferi date despre:

– modul de operare folosit la săvârșirea infracțiunii;

– natura instrumentelor utilizate;

– forma și dimensiunile instrumentelor care au lăsat urme;

– direcția din care s-a acționat cu aceste instrumente;

– numărul și ordinea de creare a urmelor; dacă toate urmele au fost create cu același instrument;

– clarificarea unor împrejurări controversate, cu privire la săvârșirea faptei (cunoscute în literatura de specialitate și sub numele de „împrejurări negative”);

– elaborarea unor elemente necesare formării cercului de suspecți;

– aprecierea asupra timpului cât a durat activitatea infractorului la locul faptei;

– identificarea instrumentului care a lăsat urma.

a) Stabilirea modului de operare folosit la săvârșirea infracțiunii

În prezent, la comiterea spargerilor de locuințe se practică o varietate de moduri de operare și este folosită toată gama de instrumente. Vom trece în revistă cele mai frecvente modalități de pătrundere în locuințe sau alte încăperi, prin înlăturarea sistemelor de asigurare:

– ruperea, dislocarea sau tăierea (cu foarfeci speciale) a grilajelor și spargerea geamurilor;

– forțarea sistemului de închidere al ușii de acces, cu forța fizică sau prin folosirea sistemului denumit „buldozer”, montat pe un cric cu deschidere laterală, special confecționat pentru forțarea canaturilor ușii, dislocarea acesteia din balamale, indiferent de complexitatea și multitudinea încuietorilor aplicate pe ușă;

– folosirea unor dispozitive, denumite „extractoare”, care se fixează în jurul yallei și, prin înșurubare, realizează smulgerea acesteia sau împingerea în interiorul apartamentului;

– îndoirea și ruperea șildului de la broască, urmat de ruperea butucului yallei cu ajutorul unei chei fixe, reglabile, a unui patent sau a unui dipozitiv conceput special numit „ruptor”;

– forțarea sistemului de închidere între toc și ușă cu ajutorul unor instrumente ca: leviere, scoabe, răngi etc;

– ridicarea ușii din balamale cu ajutorul unei răngi introduse între prag și partea de jos a ușii;

– folosirea cheii originale lăsată sub preșul de la intrare sau ascunsă într-un alt loc;

– spargerea geamului de la ușa de acces sau de la ferestre și pătrunderea prin spărtura creată;

– practicarea unei spărturi mici în geamul de la ferestre în dreptul încuietorilor (al cremoanelor) urmată de introducerea mâinii și deschiderea dispozitivului;

– tăierea sau spargerea tăbliei de la ușă și crearea unui orificiu prin care se poate introduce mâna până la cheia din interior ori prin care se poate intra cu totul.

La furturile prin escaladare, infractorii, folosind grilajele de la parterul blocurilor, ornamentele sau ansamblele arhitectonice, se cațără în balcoanele etajelor superioare, de unde, prin spargerea geamului, forțarea ușii sau a ferestrei de la balcon, pătrund în apartament.

Pentru escaladare, mai folosesc scări găsite la locul faptei sau confecționate din module transportabile. În lipsa scărilor, ei realizează piramide alcătuite din membrii grupului.

Coborârea pe o frânghie, ancorată de elemente ale acoperișului casei sau terasei blocului, până la apartamentele situate la etajele inferioare și pătrunderea prin fereastra deschisă sau pe ușa balconului constituie o altă metodă de escaladare, ca și pătrunderea prin acoperiș, tavan, chepenguri, guri de aerisire etc.

Spargerea zidului se practică, de regulă, la imobilele vechi unde există curți interioare. Infractorii pătrund în subsolul imobilului prin intrări comune neasigurate și, după ce ajung la un zid ce corespunde cu locuința sau magazia vizată, îl sparg folosind oțet sau suc de lămâie pentru a-l înmuia, apoi cu dalta și ciocanul sparg și dislocă cărămizile. Același mod de operare se folosește la blocurile noi, unde zidurile despărțitoare sunt construite din plăci de B. C. A.

Folosirea de chei potrivite sau de șperacle, special confecționate, este foarte eficientă, dar necesită pricepere în confecționare și îndemânare la deschiderea încuietorii. O variantă a acestui mod de operare este sustragerea cheilor originale, urmate de luarea unor mulaje și confecționarea ulterioară a altor chei.

De dată mai recentă sunt furturile din casele de schimb valutar, unde, pe lângă folosirea metodelor menționate, apare ca element nou anihilarea sistemului de alarmare prin smulgerea componentelor acestuia, urmată de ruperea ori tăierea cablurilor electrice de alimentare, sau prin înfundarea difuzorului ori megafonului cu o spumă adezivă care își mărește volumul imediat după aplicare, împiedicând astfel emiterea de semnale sonore.

Modurile de operare prezentate, ca și altele, întâlnite mai rar, pot fi recunoscute după urmele specifice ce rămân în fiecare caz și după aspectul general al locului prin care s-a realizat pătrunderea în interiorul încăperii.

Cu ajutorul imaginilor vom exemplifica câteva moduri de operare.

Forțarea sistemului de închidere a ușii cu forța fizică Produce, de regulă, dislocarea (smulgerea) părții fixe a încuietorii fixată în tocul ușii, fisurarea lemnului ușii, îndoirea zăvorului de siguranță al ușii în sens opus direcției de aplicare a forței, dislocarea unor fragmente de lemn sau zid care se găsesc de regulă pe jos. În cazul ferestrelor, se produce desprinderea parțială sau totală a foreiberelor (cârlige de siguranță).

Ușile forțate cu leviere, șurubelnițe sau alte obiecte dure folosite ca pârghii, păstrează urmele de apăsare ale instrumentului și prezintă dislocări ale lemnului.

Ruperea butucului de siguranță îngropat Forțarea ușii, prin ruperea butucului de siguranță îngropat, presupune executarea a trei operații:

– desprinderea și îndoirea șildului exterior;

– prinderea butucului de siguranță cu ajutorul instrumentului (cheie fixa, cheie franceză, patent etc.) urmată de răsucirea acestuia până la înfrângerea rezistenței;

– extragerea jumătății exterioare a butucului și acționarea zăvorului cu ajutorul unei șurubelnițe sau al unei tije special confecționată.

Practicarea de orificii în tăblia ușii

Are ca scop introducerea mâinii și acționarea sistemului de asigurare din interior.

– Escaladarea ferestrei cu ajutorul unei scări și pătrunderea în interiorul imobilelor prin spargerea plafonului

– Forțarea lacătelor

Este un mod de operare ce presupune mai multe operațiuni, cum ar fi:

– ruperea sau smulgerea unuia dintre belciugele prinse în ușă sau în toc;

– tăierea verigii lacătului cu o foarfecă specială;

– desfacerea verigii lacătului prin lovituri aplicate cu ciocanul sau cu alte obiecte grele;

– îndoirea sau ruperea parțială a apărătorii lacătului.

În jurul belciugelor de care este prins lacătul, se observă de regulă urme lăsate de instrumentele folosite la forțare, îndoire sau rupere.

Aceste urme se pot confunda uneori cu urmele create chiar de corpul lacătului, care, fiind agățat de belciugele ușii, se mișcă solidar cu ele și se lovește de vopseaua ce acoperă suprafața ușii.

Ele se pot deosebi totuși ușor de cele lăsate de instrumente, deoarece au de regulă formă de semicerc concav și sunt așezate întotdeauna sub belciuge sau zăvor.

Elementul esențial la modul de operare folosit pentru pătrunderea în interiorul imobilelor este repetarea aproape identică de către infractor a operațiunilor la mai multe cazuri. Uneori se poate trage concluzia că își alege locurile din care fură după posibilitățile pe care acestea le oferă pentru executarea operațiunilor sale devenite activități de rutină.

Interesantă este și observația că la deschiderea caselor de bani, elementele modului de operare operează identic ca în cazul pătrunderii în încăperi. De regulă, același infractor va folosi de fiecare dată aceleași instrumente cu care va executa aceleași operațiuni tehnice, va „ataca” de fiecare dată în același loc.

De exemplu, în cazul folosirii aparatului de sudură va realiza decupări de aceeași formă, amplasate topografic în același loc față de orificiul de introducere a cheii.

b) Aprecieri asupra timpului cât a durat activitatea infractorului la locul faptei

Interpretarea urmelor lăsate de instrumentele de spargere poate furniza unele elemente de apreciere a timpului necesar creării acestora.

O primă posibilitate de estimare este oferită de modul de pătrundere ales de infractori. Traseul urmat de aceștia, numărul și dificultatea obstacolelor înlăturate permit unele aprecieri orientative, bazate pe reconstituiri și experimente.

De exemplu, o pătrundere prin acoperișul unei clădiri care are mai multe etaje, numeroase încăperi, uși, grilaje și dulapuri metalice care prezintă urine de forțare, demonstrează că infractorul a consumat mult timp la locul faptei.

Spargerea unuia sau mai multor ziduri despărțitoare de la subsoluri consumă de asemenea mai mult timp decât simpla pătrundere printr-o ușă de lemn forțată cu levierul.

Casele de bani sparte permit aprecieri destul de modeste cu privire la timpul necesar deschiderii sau distrugerii. De multe ori infractorii, tocmai pentru a reduce timpul de staționare la locul faptei, fură casele de bani mai mici cu totul.

Aprecierea timpului se face întotdeauna numai cu aproximație din cauza multor variabile care trebuie luate în calcul: numărul indivizilor care au acționat, priceperea și îndemânarea fiecăruia în folosirea instrumentelor și în executarea unor operații tehnice, rezistența ușilor, ferestrelor și încuietorilor la forțare, numărul de încăperi „controlate” de infractori, gradul de profunzime al căutărilor și multe altele.

Rezolvarea problemei timpului de „staționare a infractorului la locul faptei” depinde întotdeauna de coroborarea informațiilor obținute prin anchetă (declarațiile martorilor, victimelor) cu rezultatul experimentelor, reconstituirile parțiale și cu declarațiile persoanelor suspecte.

6. Cercetarea urmelor lăsate de armele de foc.

6.1. Aspecte generale.

În accepțiunea balisticii judiciare, prin urme formate în cazul folosirii armelor de foc înțelegem, pe de o parte, urmele create de armă pe cartușul tras, iar, pe de altă parte, urmele împușcăturii formate pe corpul victimei sau pe obiectele asupra cărora și-au exercitat acțiunea proiectilul, ceilalți factori suplimentari ai tragerii.

a) Urmele formate de armă pe cartuș.

La tragerile executate cu o armă de foc, indiferent de tipul acesteia, se formează invariabil urme pe tubul cartușului, iar în cazul armelor cu țeava ghintuită se formează pe glonț urme caracteristice reliefului țevii. Amintim că, în literatura de specialitate, se atribuie caracterul de urmă însuși proiectilului sau tubului ca atare. Desigur că ne aflăm în fața unei interpretări largi a noțiunii de urmă, întrucât atât proiectilul, cât și tubul sunt ele însele purtătoare de urme valoroase pentru identificarea armei, deci probe materiale.

Urmele de pe tub se formează în trei etape succesive: încărcarea, tragerea și extragerea tubului tras. Printre piesele principale sau mecanismele armei care concură la formarea urmelor se află percutorul, peretele frontal al închizătorului, gheara extractoare, pragul aruncător (ejectorul) și pereții camerei de detonare.

La acestea se pot adăuga și urmele specifice introducerii cartușului în încărcătorul armei (de exemplu la armele automate și semi-automate) ori cele ale scoaterii cartușului din încărcător și deplasării sale spre camera de detonare.

a. În momentul încărcării se formează urme dinamice longitudinale pe pereții laterali ai tubului, prin împingerea cartușului în camera de detonare. Astfel, rămân urme ale marginilor încărcătorului, ale marginilor sau eventualelor neregularități ale reliefului camerei de detonare. De asemenea, se formează o altă urmă importantă, și anume urma ghearei extractoare, care prinde rozeta sau gulerul tubului, în vederea extragerii sale.

b. În momentul tragerii sau al declanșării focului apar, în primul rând, urmele percutorului și ale peretelui frontal al închizătorului, ce se formează pe fundul cartușului. Totodată, din cauza dilatării cartușului sub presiunea gazelor, pe pereții tubului se imprimă și microrelieful pereților camerei de detonare.

c. În momentul extragerii tubului, se imprimă pe rigolă sau marginea anterioară a rozetei urmele ghearei extractoare, iar pe fundul tubului urmele pragului aruncător (ejectorului). Pe pereții tubului este posibilă formarea de urme ale marginilor ferestruicii închizătorului.

Urmele menționate permit, din prima fază a cercetării de identificare, să se stabilească tipul armei cu care s-a tras, restrângându-se în consecință cercul armelor suspecte, însă numai în ipoteza în care tubul a fost folosit o singură dată, nu ca în cazul muniției armelor de vânătoare, la care un tub este folosit de mai multe ori, situație în care singura urmă exploatabilă este aceea a percutorului.

În prezent, printre perfecționările aduse muniției armelor de foc, se află și aceea a confecționării tuburilor din materiale plastice care se autodistrug prin însăși arderea pulberii de azvârlire, situație în care resturile acesteia nu mai păstrează urmele sus-menționate. Acest tip de muniție se află însă sub controlul producătorului.

Urinele de pe glonț au prin excelență un caracter dinamic și reflectă caracteristicile construcției interioare a țevii ghintuite. Astfel, la armele cu țeava ghintuită rămân, sub formă de striații, urme ale plinurilor, ale flancurilor ghintuite, precum și ale spațiilor dintre ghinturi. În cazul acestor țevi, urmele de pe proiectil reflectă caracteristicile generale ale țevii, determinate de numărul și lățimea ghinturilor, microrelieful țevii, pe baza cărora se realizează identificarea armei.

Sunt și împrejurări în care pot apărea deformări ale glonțului dacă acesta are un calibru mai mare decât al armei cu care a fost tras, deformări constând, de regulă, din alungirea sa, aspect ce indică lipsa corespondenței dintre calibre. Dacă proiectilul are un calibru mai mic, atunci urmele tind să se formeze spre partea ascuțită a lui.

Urmele de împușcare. Prin urme de împușcare se înțelege, în primul rând, urmele specifice formate de proiectil, urme denumite și factori primari sau urme principale ale tragerii. În al doilea rând, există urme secundare (factori suplimentari), formate mai ales în tragerile de la o anumită distanță.

În literatura noastră de specialitate, prezentarea acestor categorii de urme se face într-un mod unitar, spre deosebire de alte lucrări din străinătate în care tratarea se face în contextul analizei altor probleme, cum ar fi, de exemplu, stabilirea distanței și direcției de tragere. Precizăm că o analiză largă a urmelor de împușcare, formate pe corpul uman, este efectuată în cursurile și tratatele de medicină legală.

Urmele principale sunt rezultatul acțiunii directe exercitate. Ele se întâlnesc sub trei forme:

urme de perforare, în situația în care proiectilul a traversat întreg corpul;

urme de pătrundere, sau canale oarbe, când glonțul pătrunde în corp fără a

urme de ricoșare, când glonțul este deviat de obiect, în funcție de energia cinetică a proiectilului, de densitatea obiectului și de unghiul de lovire.

Urmelor de perforare a obiectelor cu o anumită grosime le sunt specifice trei elemente: orificiul de intrare, canalul și orificiul de ieșire. În ipoteza perforării unui obiect foarte subțire, nu se mai poate vorbi însă de existența canalului, uneori însuși orificiul de intrare confundându-se cu cel de ieșire (de exemplu, în cazul unei table subțiri de metal).

Orificiile de intrare și de ieșire se deosebesc între ele prin anumite caracteristici pe baza cărora se stabilește direcția din care a pătruns proiectilul, direcție ce nu coincide, în toate cazurile, cu direcția de tragere, traiectoria glonțului putând fi influențată de diverși factori, îndeosebi de ricoșare.

Caracteristicile de formă și de dimensiune, care fac posibilă diferențierea orificiului de intrare de cel de ieșire, depind nu numai de distanța de la care s-a tras, de forța cinetică a proiectilului, de unghiul sub care a lovit ținta sau de densitatea obiectului, ci și de gradul său de plasticitate și de elasticitate.

a. Pe corpul uman orificiul de intrare se caracterizează prin lipsă de țesut, diametrul său fiind apropiat de cel al proiectilului. Marginile orificiului sunt ușor îndreptate spre interior, pe ele găsindu-se, după cum se va vedea mai jos, și urme secundare (de exemplu inelul de frecare). Orificiul de ieșire nu prezintă lipsă de țesut. Canalul de perforare nu prezintă în toate cazurile o formă rectilinie, frecvent întâlnindu-se devieri ale proiectilului de către oase, ceea ce determină, uneori, ruperea acestuia în mai multe fragmente. În asemenea împrejurări se întâlnesc mai multe orificii de ieșire.

b. Pe îmbrăcăminte sau pe alte obiecte confecționate din material textil, orificiul de intrare este mai mic decât cel de ieșire, de regulă constatându-se și un transport de fibre spre interior. Orificiile de ieșire de pe îmbrăcăminte prezintă deseori și rupturi în cruce, asemănătoare rupturilor provocate de gaze.

Examinarea acestor orificii se face în strânsă corelare cu examinarea orificiilor de pe corpul uman. Ele se studiază strat după strat (palton, haină, cămașă, maiou). Totodată, examinarea se raportează la posibilitatea formării mai multor orificii, din cauza cutelor formate de îmbrăcăminte, câteodată acestea creând impresia, la prima vedere, că s-au tras mai multe focuri asupra corpului. O situație întrucâtva asemănătoare se poate întâlni și la orificiile de pe corpul uman formate, de exemplu, prin străbaterea brațului și apoi a toracelui, de către un proiectil.

c. În cazul urmelor formate în obiectele lipsite de elasticitate, fragile (cărămidă, piatră, beton) orificiul de intrare este mai mare decât diametrul proiectilului, practic aflându-ne în fața unei ruperi sau sfărâmări.

La obiectele din lemn, diametrul orificiilor corespunde, în mare, cu cel al proiectilului, orificiul de intrare și cel de ieșire stabilindu-se pe baza sensului fibrelor care indică direcția de perforare. Desigur că, în aprecierea dimensiunilor, este necesar să se țină seama de gradul de uscare a lemnului sau de sensul în care au fost perforate fibrele.

La geamuri, perforarea capătă forma unui trunchi de con cu baza mare în direcția de înaintare a proiectilului, astfel că orificiul de intrare este mai mic decât cel de ieșire. Forma perforării depinde în bună parte de forța vie a proiectilului, pe măsura reducerii acesteia apărând și crăpături radiale sau concentrice, ajungându-se chiar la aspectul unei simple spargeri a geamului cu o piatră.

În tăbliile metalice, marginile orificiilor formate sunt îndreptate în direcția de înaintare a proiectilului, ca și în cazul materialelor de consistență sau plasticitate asemănătoare.

Particularități prezintă orificiile create de alice sau mitralii. La tragerile de la distanță redusă (sub 1m), acestea formează un singur orificiu, iar, pe măsura creșterii distanței, pe lângă orificiul central, apar orificii laterale mici, până la dispariția orificiului central și formarea unei multitudini de orificii de pătrundere.

Urmele de pătrundere sau canalele oarbe au un orificiu de intrare și un canal înfundat, mai mare sau mai mic, raportat la densitatea și grosimea materialului în care a pătruns glonțul. Spre deosebire de perforări, în alternativa canalelor oarbe, glonțul rămâne întotdeauna în corpul sau obiectul atins, dacă necesitățile cauzei o impun el putând fi recuperat, operație obligatorie atunci când a fost atinsă o persoană. Recuperarea se face cu precauție, pentru a nu se distruge caracteristicile de identificare a armei.

Orificiul de intrare al canalelor oarbe prezintă aceleași caracteristici ca și la urmele de perforare.

Urmele de ricoșare constau în adâncituri sau zgârieturi, în funcție de unghiul de lovire și de natura obstacolului (pământ, cărămidă, lemn, suprafețe metalice) aflat pe traiectoria glonțului. Ricoșarea determină o modificare a traiectoriei glonțului, concomitent cu o reducere a forței sale cinetice.

Totodată, ricoșarea face posibilă lovirea altor obiecte ori persoane, care nu s-au aflat pe traiectoria inițială de tragere, ipoteză ce trebuie avută în vedere, de către organul judiciar, la stabilirea direcției și locului din care s-a tras. În aceste ipoteze glonțul se poate deforma și, la pătrunderea în corpul uman, să producă orificii sau leziuni atipice, împușcarea atribuindu-se unor gloanțe cu destinații speciale.

Urmele secundare sunt rezultatul acțiunii unor factori suplimentari ai tragerii, alții decât cei specifici proiectilului. Urmele secundare pot fi împărțite în două mari categorii:

Urme secundare formate indiferent de distanța de tragere:

– Inelul de frecare sau de ștergere, creat prin depunerea pe marginea orificiului de intrare a unor particule de unsoare, praf, rugină sau oricare altă substanță aflată pe suprafața proiectilului;

– Inelul de metalizare, constând în principal din depuneri de particule metalice desprinse de pe suprafața proiectilului, în momentul perforării unor obiecte cu un anumit grad de densitate, întâlnit, de exemplu, la străbaterea unor oase plate ale corpului uman.

Urme secundare formate la tragerile cu țeava armei lipită de corp sau de la mică distanță:

– Rupturile provocate de gaze apar la tragerile efectuate la distanțe mai mici de 10cm, în funcție de tipul armei sau al muniției, și capătă o formă stelară, prin pătrunderea gazelor în orificiu și ruperea marginilor sale, ca rezultat al expansiunii lor rapide;

– Urmele gurii țevii se formează prin lipirea acesteia de corp, având un aspect apropiat de cel al inelului de contuzie;

– Arsurile provocate atât de gazele încinse, cât și de flacăra de la gura țevii sunt și ele tipice pentru tragerile de la foarte mică distanță, mai ales în cazul armelor automate;

Urmele de funingine, rezultate din combustia încărcăturii de pulbere, depind de calitatea substanței explozive și de distanța de tragere. Pe lângă pulberea arsă, la formarea lor contribuie reziduurile din capsă, inclusiv reziduurile tragerilor anterioare.

Ele pot apărea și pe alte straturi decât cele de la suprafață, cum este cazul obiectelor de îmbrăcăminte. Apar, de asemenea, și în tragerile ce depășesc 40cm, îndeosebi la armele cu țeava lungă sau de vânătoare, mai ales dacă se folosește pulbere cu fum, în care caz se pot forma și la aproape 2m;

Tatuajul este consecința pătrunderii în piele a resturilor de pulbere neagră sau arsă incomplet. Uneori acestea au o forță relativ mare, perforând îmbrăcămintea și imprimându-se în dermă. La tragerile cu pistolul sau revolverul, tatuajul se formează la o distanță de până la 50cm, iar la armele cu țeava lungă la distanță chiar mai mare de 1m;

Urmele de unsoare, existentă pe țeava armei, apar sub formă de stropi depuși în jurul orificiului de intrate, mai ales la primele focuri.

Urmele secundare ale tragerii sunt deosebit de valoroase pentru determinarea distanței de la care s-a tras. Stabilirea faptului că o tragere s-a efectuat în limita de acțiune a factorilor suplimentari își găsește semnificație, mai ales pe plan juridic, când se cer clarificări ale anumitor aspecte referitoare la accidente, sinucideri, la existența unor condiții ale legitimei apărări, precum și la determinarea distanței și raportului de poziție dintre victimă și agresor.

6.2. Particularitățile cercetării la fața locului a armelor de foc și a urmelor acestora.

În acele cauze penale în care au fost folosite arme de foc, mai ales dacă acestea au rămas în câmpul infracțional, investigația presupune o atenție deosebită, orice neglijență manifestată, îndeosebi în fixarea și ridicarea urmelor, răsfrângându-se negativ asupra rezultatelor examinărilor ulterioare și limitând posibilitățile de identificare.

Particularitățile cercetării sunt determinate atât de specificul urmelor lăsate de tragere, cât și de problemele legate de descoperirea armelor și muniției trase, de stabilirea distanței și direcției din care s-a tras ș.a., toate acestea circumscrise cercetării și altor categorii de urme întâlnite în împrejurările săvârșirii de infracțiuni cu arme de foc, cum sunt urmele de mâini, urmele biologice (sânge, fire de păr, resturi de țesut).

a) Descoperirea armelor de foc și a muniției nu prezintă dificultăți în cazul sinuciderilor sau al încercărilor de disimulare a omorului printr-o sinucidere, în majoritatea cazurilor însă, autorul caută să se debaraseze de armă, fie ascunzând-o, fie aruncând-o.

Totuși și în cazul sinuciderilor pot apărea probleme dificile sau împrejurări aparent negative, de natură să deruteze cercetarea., reamintim un caz în care o persoană, așezată pe scaun, în dreptul unui birou ce avea sertarul deschis, s-a împușcat în tâmplă cu un pistol. După tragere, pistolul a căzut din mâna sinucigașului în sertar și, imediat după aceasta, corpul persoanei s-a aplecat peste birou, închizând sertarul. La sosirea organelor judiciare, acestea au crezut inițial că se află în fața unui omor, negăsind arma ucigașă. Ulterior, însă, lucrurile s-au clarificat.

De multe ori, arma trebuie căutată în alte locuri decât cele în care a fost comisă fapta. În aceste ipoteze, pentru descoperirea armelor, organele de cercetare trebuie să recurgă la mijloace tehnice adecvate de căutare, existente în dotarea laboratoarelor criminalistice mobile. În cazul armelor îngropate se folosește detectorul de metale, iar pentru cele aruncate în ape curgătoare, în fântâni, în latrine, se apelează la electromagneți puternici. Armele ascunse în ziduri de cărămidă sau beton, în diverse obiecte compacte de o anumită densitate, se caută cu ajutorul instalațiilor de gammagrafiere sau cu aparatură roentgen portabilă.

Aceleași mijloace se folosesc și pentru proiectilele și tuburile trase la locul faptei, căutarea acestora, în special a proiectilelor, fiind mai anevoioasă. De regulă, căutarea începe cu corpul victimei și locul în care acesta se găsește și continuă spre marginile câmpului infracțional, inclusiv pe drumul presupus că a fost urmat de infractor.

Determinarea numărului de cartușe trase poate fi efectuată după plăgile de împușcare existente pe corpul victimei sau după orificiile de intrare descoperite pe îmbrăcăminte.

Examinarea îmbrăcămintei și a corpului victimei, în condițiile cercetării locului faptei, se efectuează cu atenție, pentru a nu se altera sau distruge eventualele urme suplimentare, tipice tragerilor din apropiere. De multe ori, astfel de urme sunt vizibile și cu ochiul liber, în funcție de natura și culoarea îmbrăcămintei, ori a stării rănilor, dar un rezultat de certitudine se obține numai printr-o expertiză criminalistică sau medico-legală.

Consemnarea, fixarea poziției și stării armelor, a celorlalte urme descoperite la fața locului se face prin mijloace cunoscute – proces-verbal, schiță, fotografiere, filmare sau înregistrare pe bandă videomagnetică – fără a se omite nici un detaliu, nici un element necesar clarificării împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea.

Procesul-verbul va conține mențiuni clare și precise cu privire la tipul armei, locul și poziția în care a fost găsită, direcția țevii, distanța față de cadavru, de alte obiecte principale, numărul și seria armei, starea sa tehnică aparentă, dacă este sau nu încărcată, ce urme au fost descoperite pe ea etc. Referitor la mențiunile despre starea tehnică a armei, precizăm că ele se fac numai dacă este posibil un asemenea gen de examinare la fața locului, în caz contrar procedându-se la o examinare în condiții de laborator.

Prin fotografiere sau înregistrări video este necesar să se pună clar în evidență arma și urmele acesteia, celelalte elemente sau împrejurări descrise în procesul-verbal, ceea ce presupune că nimic nu trebuie mișcat din poziția în care a fost găsit sau descoperit în faza statică a cercetărilor, până la executarea fotografiilor schiță și de obiecte principale.

Rămânând în acest cadru, atragem atenția că, dincolo de fixare, tot în faza statică a cercetării, pe lângă descoperirea armelor și muniției, a urmelor de împușcare existente pe corpul victimei, pe mobilier, pe pereți etc, este necesar să se dea spre prelucrare, câinelui de serviciu, urma de miros și să se ia probe de aer pentru a se stabili dacă ne aflăm sau nu în fața unei trageri recente. Avem în vedere, bineînțeles, urmele olfactive ale făptuitorului.

Examinarea preliminară a armei, în sensul de a se constata dacă este încărcată ori dacă prezintă urme specifice de tragere, urme de mâini, alte urme biologice, se efectuează în faza dinamică a cercetării, de specialistul criminalist aflat la locul faptei.

b) Ridicarea armei de foc și a muniției descoperite Ia locul faptei.

Ridicarea și transportarea armelor de foc, a tuburilor și proiectilelor de la fața locului se realizează în condiții impuse de necesitatea protejării urmelor tragerii, a urmelor de mâini ori de natură biologică, aflate pe aceste corpuri delicte.

Manevrarea armei se face astfel încât să nu se șteargă urmele de pe ea, preferabil fiind să se lucreze cu mâna înmănușată sau cu un clește, având buzele protejate în manșoane de cauciuc.

Prudența în manipulare este necesară și pentru prevenirea unei declanșări accidentale. În nici un caz nu se introduce o șurubelniță sau un creion pe gura țevii pentru a se ridica, întrucât pot fi înlăturate eventualele reziduuri ale tragerii, ori se pot forma alte urme în interiorul țevii. Pentru descărcarea armei, aceasta se apucă numai de părțile pe care nu se pot păstra urme (suprafețele zimțate ale carcasei închizătorului și crosei armei).

Pentru transportare, arma se ambalează într-o cutie pentru a o feri de șocuri, după ce gura țevii a fost acoperită cu o cârpă, fiind interzisă introducerea de dopuri de vată sau de alt material pe gura țevii. Încărcătorul și cartușele scoase din armă se ambalează separat. Eventualele urme biologice descoperite pe armă, dacă nu pot fi recoltate, vor fi transportate împreună cu arma, luându-se măsuri adecvate de conservare și de ambalare corespunzătoare.

În ipoteza prezenței unor urme biologice, arma se transportă de îndată la laborator, fixată într-o cutie de părțile pe care nu sunt urme.

Referitor la ridicarea unor eventuale urme biologice de pe armă, suntem de părere ca această operație să se facă numai de expertul biocriminalist, în condiții cât mai apropiate celor de laborator, dar și în prezența expertului balistician, care trebuie să vegheze la manevrarea atentă a armei, pentru prevenirea unor accidente.

Coletele sunt sigilate și însoțite de date privind persoana care a efectuat ridicarea, locul, data, metodele folosite în descoperire și ridicare, seria armei, dacă este sau nu încărcată etc.

Ridicarea gloanțelor se face astfel încât să nu se altereze urmele aflate pe suprafața lor și care reflectă caracteristicile interiorului țevii, îndeosebi în ipoteza că ele vor servi la identificarea ulterioară a armei. Este total contraindicată, de exemplu, scoaterea proiectilului din corpul victimei, sau din obiectul în care a fost găsit, cu lama cuțitului, cu șurubelnița sau cu un instrument chirurgical, ce pot produce urme suplimentare, ori distruge pe cele existente, cu valoare de identificare.

Dacă există pericolul deteriorării proiectilului prin scoaterea sa, atunci, fie că se transportă la laborator întreg obiectul în care a pătruns, (bineînțeles, dacă este posibil) fie că se decupează o porțiune mai mare de suprafață, care este trimisă laboratorului.

Ridicarea tuburilor se efectuează în aceleași condiții de precauție. În plus, este necesar să se protejeze reziduurile tragerii prin acoperirea gurii tubului. Prinderea tubului se face numai de la extremități.

Întrucât tuburile sunt uneori mai valoroase pentru identificarea armei (chiar și în condițiile în care aceasta are țeava lisă, gloanțele neputând servi la identificare), datorită urmelor specifice mecanismelor de tragere, dar și pentru stabilirea tipului de muniție folosită, va trebui să fie bine protejate.

Aceeași atenție este acordată ridicării urmelor sau obiectelor purtătoare de urme, principale sau secundare, ale tragerii, aflate pe obiectele perforate sau atinse de gloanțe. Reamintim că cercetarea în faza dinamică, precum și ridicarea tuburilor, a proiectilelor, a celorlalte urme se fac numai după consemnarea tuturor datelor fie și într-o formă brută, necesare întocmirii procesului-verbal, după executarea fotografiilor schiță și de detaliu, după efectuarea măsurătorilor, a celorlalte operații pe baza cărora se determină distanța și direcția de tragere. La ambalare se respectă condițiile impuse ambalării tuturor categoriilor de urme (colete separate, sigilate, însoțite de mențiuni detaliate etc).

Deși nu face parte din problematica imediată a acestui paragraf, subliniem și necesitatea cercetării urgente a persoanelor bănuite că s-au folosit de armă, acestea fiind posibile purtătoare de urme secundare ale tragerii pe mâini și pe haine, ca și de eventuale urme biologice, în special pete de sânge, fire de păr, alte substanțe organice.

Depistarea urmelor suplimentare (mai ales de afumare sau ale reziduurilor tragerii) trebuie avută în vedere cu prioritate și în ipoteza sinuciderilor cu arme de foc sau a morților prin împușcare ce dau aparența unor sinucideri, tactica recentă demonstrând această necesitate.

c) Stabilirea distanței și direcției de tragere.

Una din problemele importante de clarificat, în ipoteza folosirii armelor de foc, este stabilirea distanței și direcției de tragere. Atragem atenția că nu sunt rare împrejurările în care acest gen de investigare este tratat cu superficialitate, în faza inițială a investigației. Activitățile destinate stabilirii acestei împrejurări se desfășoară, în principal, cu prilejul cercetării locului faptei, ele continuând dacă este nevoie și în procesul examinărilor criminalistice de laborator, concomitent cu examenul medico-legal al corpului victimei. Astfel:

Pentru tragerile efectuate în limita de acțiune a factorilor suplimentari trageri incluse în categoria celor fără distanță (cu țeava lipită de corp) sau de la mică distanță – stabilirea direcției și distanței de la care s-a tras este relativ ușoară. Bineînțeles că prezența factorilor suplimentari trebuie confirmată prin expertize criminalistice, determinarea exactă a distanței urmând să se facă prin trageri experimentale de la distanțe variabile, folosindu-se arme și muniții găsite la fața locului sau o armă și cartușe de același tip, precum și suporturi primitoare de urme, asemănătoare cu cele pe care s-au format urmele suplimentare.

În ipoteza tragerilor cu arme de vânătoare, în care au fost folosite cartușe cu alice sau mitralii, distanța se stabilește pe baza gradului de dispersare a acestora. Cele mai sigure determinări sunt posibile în cazul împușcăturilor de la distanțe mici și mijlocii (cea 5-I0m). De exemplu, la armele de vânătoare de calibru 16 și 22, raza de împrăștiere a alicelor este de 5-6cm la o distanță de 2m, 6-8cm la 3m, 12cm la 5m, 25cm la 10m, 45cm la 20m.

Pentru tragerile efectuate de la distanțe ce depășesc limitele de acțiune a factorilor suplimentari – distanțe socotite convențional ca mari – este necesar să se studieze mai întâi orificiile de intrare și de ieșire pentru a se stabili din ce parte a venit proiectilul. De pildă, așa cum s-a văzut mai sus, la un geam perforat de un proiectil urma se prezintă sub forma unui trunchi de con cu baza mare în direcția de înaintare a proiectilului, iar la un obiect din lemn, așchiile sunt înclinate tot în direcția de înaintate a proiectilului.

În situațiile în care proiectilul a perforat două suprafețe apropiate (de exemplu, un geam dublu), direcția se stabilește cu ajutorul vizării directe printr-un tub de hârtie introdus prin cele două orificii. Dacă sunt perforate sau atinse două obiecte aflate la o distanță ceva mai mare, cele două urme sunt unite cu o sfoară de-a lungul căreia se vizează. Un procedeu mai sigur în astfel de situații îl reprezintă stabilirea direcției cu ajutorul unui dispozitiv special de vizare.

Prezența unor canale mai lungi, specifice perforării obiectelor cu o grosime mare, precum și a canalelor oarbe, permite, de asemenea, stabilirea direcției de tragere, fie prin vizare directă, fie prin introducerea în canalul orb a unei tije în prelungirea căreia se va viza.

Pentru stabilirea cât mai exactă a direcției sau locului din care s-a tras, este necesar să fie avuți în vedere și factorii care pot determina modificări ale traiectoriei. De regulă acești factori sunt, în afara gravitației, vântul, ploaia, precum și diverse obstacole care provoacă ricoșări. Influența factorilor menționați devine importantă în situația distanțelor mai mari de 100m, pentru armele cu țeava mică sau mijlocie și de 200m pentru armele cu țeava lungă. Diferențe importante apar mai ales în cazul ricoșărilor, posibile indiferent de distanța de la care s-a tras, în condițiile lovirii de către glonț a unor suprafețe dure, ori sub un unghi ascuțit.

În cazul împușcăturilor de pe corpul uman, traiectoria se poate stabili cu ajutorul unor manechine, îmbrăcate cu hainele victimei, prin orificiile de intrare și de ieșire introducându-se vergele care vor indica traseul proiectilului în corp.

CAPITOLUL III VALOREA IDENTIFICATOARE A URMELOR

Secțiunea I Posibilități și limite ale interpretării urmelor în câmpul infracțiunii

Posibilitățile operației de interpretare a urmelor, în câmpul infracțiunii, pot fi cu greu delimitate, ele depinzând de o multitudine de factori, din care se pot preciza: specificul locului în care s-au desfășurat evenimentele; natura urmelor descoperite; experiența și gradul de instruire al celui care efectuează interpretarea; nivelul dotării tehnice utilizate.

În literatura de specialitate se întâlnesc încercări de generalizare a categoriilor de informații ce pot fi obținute prin aceste operațiuni, fără a se emite pretenții de epuizare a subiectului.

Profesorul Emilian Stancu, în lucrarea sa fundamentală „Criminalistica”, precizează: „Din coroborarea rezultatelor acestor prime investigații cu elementele deduse din interpretarea concordanței dintre modificările aspectului normal al locului faptei și consecințele propriu-zise ale actului infracțional, pot fi obținute date importante referitoare la natura faptei, la timpul și împrejurările în care a fost săvârșită și, chiar, la făptuitor.

Despre acesta, de exemplu, pot fi obținute unele date din interpretarea modului în care a forțat intrarea într-o încăpere, a fost primit ca o cunoștință sau ca un intim, a cunoscut topografia locului.

Deseori, încă din faza statică a cercetării, este posibil să se stabilească dacă ne aflăm în fața unei sinucideri sau a unui omor disimulat în sinucidere, a unui accident de muncă sau a unui sabotaj. În legătură cu autorul faptei se poate stabili dacă a acționat singur sau împreună cu alte persoane.”.

Profesorul Ioan Mircea, acordând o atenție specială interpretării urmelor la locul faptei, structurează posibilitățile acestei operațiuni pe obținerea explicațiilor privitoare la:

– felul obiectelor creatoare;

– modul și condițiile de formare a urmelor în cauză;

– raportul dintre urmele descoperite;

– schimbările pe care le-ar fi putut suferi urmele după săvârșirea infracțiunii;

– deducții cu privire la urmele ce s-ar fi putut crea pe instrumentele utilizate, pe corpul și hainele persoanei implicate în săvârșirea infracțiunii.

Detaliind procesul pe categorii de urme, acesta precizează în continuare:

„Urmele de picioare, întâlnite aproape totdeauna la locul faptei, prin aspectul lor general, numărul și varietatea în care se prezintă, pozițiile și orientarea ce o au în cazul cărării de urme, mărimea și conturul lor, substanțe străine descoperite în ele, constituie elemente orientative pentru stabilirea drumului parcurs anterior, punctele de intrare și de ieșire din perimetrul locului respectiv, mișcările fizice ale fiecărei persoane și obiectele de care s-a apropiat, zonele în care a staționat o persoana sau alta, mărimea și unele caracteristici individuale ale încălțămintei sau ale piciorului desculț înălțimea aproximativă și corpolența persoanei care le-a creat. Uneori, prin gradul lor de deshidratare și de atenuare a detaliilor, se mai poate stabili vechimea lor, respectiv și dacă toate au fost create aproximativ în timpul săvârșirii infracțiunii ori mai devreme sau mai târziu.

De multe ori, mai ales în cazurile infracțiunilor de furt prin efracție sau ale celor îndreptate împotriva persoanei, alături de urmele lăsate de picioare se întâlnesc și cele create de felurite instrumente utilizate la săvârșirea infracțiunii. Urmele instrumentelor folosite în procesul săvârșirii infracțiunii la forțarea ușilor sau a încuietorilor ori chiar la atacarea victimelor, descoperite pe diferite obiecte de la locul faptei, pe corpul și hainele persoanei atacate, în primul rând amintesc natura obiectelor în cauză, a modului în care s-a acționat și a urmelor care s-ar fi putut să rămână pe obiectele respective, numărul de persoane care s-a folosit de ele, aptitudinile lor profesionale, vechimea și schimbările pe care, eventual, le-au suferit după încetarea procesului de formare”.

O altă grupă de urme, care pot fi întâlnite într-un spectru vast de infracțiuni, o formează cele lăsate de relieful papilar al mâinilor.

„O dată ce sunt descoperite la fața locului pe diferite obiecte, pe lângă faptul că, în mod obișnuit, conduc la identificarea obiectului creator, ele sunt utile și la stabilirea modului săvârșirii infracțiunii, la determinarea degetului sau a zonei palmei care a venit în contact nemijlocit cu obiectul primitor, prezența unor substanțe străine pe suprafața obiectului creator, fapt care ar putea conduce la determinarea profesiei ori a locurilor în care a fost persoana în cauză înainte de a sosi la locul infracțiunii. De asemenea, cum de obicei bărbații au mâini mai mari și crestele papilare de o proeminență mai perceptibilă în comparație cu femeile sau copiii, prin studiul urmelor de mâini este posibil să se aprecieze daca ele sunt lăsate de bărbați, femei ori de copii.

Într-o varietate mare de infracțiuni se mai formează la locul faptei urme sub forma de obiecte, de resturi ale acestora sau de felurite substanțe. Ele se creează, de obicei, în accidentele de circulație sau de muncă, prin săvârșirea infracțiunilor de furt și de tâlhărie etc. Natura lor, forma în care se află, zona din perimetrul locului faptei sau obiectele pe care se găsesc amintesc proveniența, modul în care au fost create, îndeletnicirile profesionale ale persoanelor care le-au folosit. Când sunt sub forma resturilor de obiecte, prin ele se pot deduce și caracteristicile urmelor de pe obiectele din care s-au detașat.

O serie întinsă de posibilități oferă și interpretarea poziției cadavrelor, obiectelor sau urmelor rămase la locul faptei.

Între posibilitățile de studiu ale operației de interpretare a urmelor se include și explicarea așa-numitelor „împrejurări negative” sau „controversate”, determinate de neconcordanța dintre situația de fapt și evenimentul presupus că s-ar fi produs, precum și din absența unor urme sau obiecte care, în mod normal, ar fi trebuit să existe la fața locului”.

Având în vedere multitudinea posibilităților oferite de interpretarea tuturor categoriilor de urme ce pot fi întâlnite la locul unei infracțiuni, am rezervat partea a Ii-a a lucrării expunerii pe larg a acestor probleme.

În aprecierea limitelor interpretării trebuie să ținem seama de faptul că întregul loc al faptei, cu toate urmele pe care le conține, este o mărturie materială într-o stabilitate relativă și mai mult sau mai puțin fragmentată despre procesul săvârșirii infracțiunii, despre fenomenul care s-a produs cu o anumită unitate de timp în urmă.

„Oricât s-ar apropia, în privința calității reflectării, de fenomenul reflectat, el niciodată nu va reda fenomenul respectiv în întregimea lui, cu toate detaliile. Deci, acest tablou este incomplet, cu detalii mai puține și chiar cele pe care le conține sunt doar fragmente, copii parțiale din fenomenul oglindit”.

Limitele interpretării sunt determinate și de calitatea urmelor respectiv de calitatea limitată a acestora de a oglindi obiectele creatoare.

Calitatea urmelor formate prin contactul nemijlocit al obiectului creator cu cel primitor depinde, în primul rând, de proprietățile obiectelor în cauză, de măsura în care acestea sunt apte pentru crearea, primirea și păstrarea urmei; în al doilea rând, de modul cum anume se realizează contactul dintre obiecte, de acțiunea și reacțiunea reciprocă; iar, în al treilea rând, de condițiile în care urma s-a format. În eventualitatea că obiectele implicate în procesul creării urmei sunt pe deplin apte în acest sens și contactul dintre ele se produce într-un mod ideal de creare a unei urme de calitate bună, urma deja formată niciodată nu oglindește în întregime obiectul său creator, în forma și dimensiunile sale, pentru că ea redă numai caracteristicile unei părți din obiectul respectiv, acelei de contact nemijlocit, iar trăsăturile părții angajate în crearea urmei nu sunt reproduse în urmă în totalitatea lor, cu toate detaliile existente în realitate.

Pentru exemplificare, să considerăm ultima falangă a degetului unei mâini care pe partea sa anterioară, purtătoare a reliefului papilar, adică pe partea obișnuită de contact cu obiect primitor în activitatea firească a omului, în general, arc între 150 și 200 puncte sau detalii caracteristice. În condițiile ideale de creare a urmei, se imprimă pe obiectul primitor doar o mică parte din ele, în jur de o treime. La acestea mai trebuie adăugat și faptul ca urma după formare pierde din detaliile inițiale, în funcție de natura obiectului primitor, de factorii externi care acționează asupra ci, precum și de timpul scurs din momentul creării și până este descoperită, fixată și ridicată de persoanele competente.

Astfel, urma se prezintă drept o copie a obiectului creator doar în cazurile ideale, care în realitate se întâlnesc foarte rar, deoarece la unul sau la altul ori chiar la ambele obiecte nu sunt întrunite toate însușirile necesare pentru crearea unei urme aproape de perfecțiune.

De multe ori, trăsăturile generale și de detaliu ale obiectului creator sunt imprimate în urmă doar fragmentar și uneori deformat. După formare, urmele de-a lungul existenței lor parcurg un proces de pierdere treptată din calitățile inițiale, proces mai lent sau mai rapid în funcție de numeroși factori.

Factorii care influențează desfășurarea acestui proces, încetinându-l sau accelerându-l sunt:

– natura obiectului primitor de urmă;

– condițiile de loc și de timp în care se află urma;

– factorii externi care acționează direct sau indirect asupra sa.

De pildă, lama unui cuțit lasă în masa obiectului primitor urme sub formă de striații paralele. Durata existenței lor în timp depinde de particularitățile structurale ale obiectului deja purtător de urmă. Urmele create în masa lemnoasă se păstrează pe o perioadă relativ lungă de timp, deoarece fibrele lemnului se deshidratează într-un proces foarte lent, iar factorii de altă natură au asupra sa o influență foarte slabă. În schimb, striațiile create tot cu același cuțit pe diferite produse alimentare, cum ar fi untul, margarina, marmelada, cașcavalul, au o existență mult mai scurtă decât cele formate pe lemn, de multe ori doar de minute sau de câteva ore, din cauza pierderii detaliilor și chiar a formelor generale sub acțiunea temperaturii sau a mișcării aerului.

Secțiunea a II- a Gradul de certitudine al rezultatului interpretării urmelor

Aprecierea gradului de certitudine a rezultatelor interpretării urmelor la locul faptei presupune o nuanțare a acestuia mergând de la probabilitate la certitudine, în raport cu particularitățile cazului cercetat.

Se gândește adesea că interpretarea este o chestiune de statistică, dar fondul problemei nu este acesta.

„Interpretarea este o problemă de logică într-un context de incertitudine” și se poate încheia atât cu concluzii certe cât și cu rezultate probabile.

Esența interpretării constă în extragerea concluziei corecte din observații, măsurători și rezultatele experimentelor.

Intuiția și raționamentul considerate suficiente pentru realizarea acestei operațiuni în criminalistica clasică, nu mai corespund noilor tendințe manifestate de științele forensic.

Studii moderne de psihologie au demonstrat că intuiția poate fi un instrument înșelător în prezența incertitudinii și, dacă se dorește o tratare științifică a interpretării, atunci trebuie ca toți specialiștii criminaliști să fie inițiați cel puțin în teoria probabilității.

În literatura de specialitate modernă se consideră că experții și specialiștii poliției științifice evaluează situațiile de incertitudine printr-un misterios proces de osmoză pe care ei au convenit să-l denumească „experiență” .

Unii cercetători le reproșează acestora, afirmând că în problema în care se face apel la experiență pentru a acoperi cunoștințele fiabile se manifestă tendința reinterpretării fiecărei date experimentale în funcție de un cadru conceptual anterior.

Experiența specialiștilor criminaliști este adunată de-a lungul studierii unei lungi succesiuni de evenimente care nu sunt deloc reprezentative pentru lumea din afara activității judiciare și în special a celei criminalistice.

Nu suntem de acord cu această părere, care tinde să înlăture experiența criminalistului, înlocuind-o cu concluziile unor experiențe efectuate în laborator pe eșantioane reprezentative din punct de vedere statistic, dar care nu țin cont de particularitățile fiecărei spețe în parte.

De exemplu, într-un caz de omor în care, în timpul luptei dintre victimă și agresor, s-a spart un geam, la formarea cercului de suspecți, experiența criminalistului își va spune cuvântul, realizând o selectare a acestora și după alte criterii decât prezența cioburilor de sticlă pe hainele persoanelor implicate.

Se va ține seama de timpul scurs din momentul părăsirii locului faptei până în momentul reținerii suspectului, de ocupația, locul de muncă și domiciliul acestuia, astfel încât să nu existe posibilitatea acumulării unor cioburi din alte surse, de înălțimea la care se afla spărtura și de posibilitățile de împrăștiere a acestora în momentul spargerii geamului.

Suntem de acord însă cu alte păreri exprimate în literatura de specializat în legătură cu modul de exprimare a probabilității.

Astfel, nu este recomandabil ca expertul criminalist să se pronunțe asupra probabilității unei ipoteze sau alteia prin afirmații de genul „acest sânge provine probabil de la acest om” sau „aceste fibre provin probabil de la această îmbrăcăminte” ori „această amprentă a fost lăsată, probabil, de această unealtă”, pentru că nu au, în general, nici un fundament logic.

La astfel de afirmații, apărarea poate veni în întâmpinare cu altele similare de genul „acest sânge poate proveni probabil de la oricare alt om” sau „aceste fibre pot proveni probabil de la oricare alt obiect de îmbrăcăminte de același tip” sau „această amprentă a fost, probabil, creată cu oricare unealtă de același tip”.

Pentru respectarea acurateții științifice, specialistul criminalist poate considera ca probabil indiciul însuși în raport cu cele două teze contradictorii avute în vedere: teza acuzării și teza apărării.

Conform teoriei probabilității, raportul dintre cele două probabilități determină spre care din cele două ipoteze înclină indiciul considerat. Dacă acest raport este mai mare decât unu, deci supraunitar, atunci teza acuzării este cea mai probabilă; dacă este inferior unității (cifrei 1), atunci teza apărării cea mai probabilă. Valoarea cifrei obținute dă și idee despre forța probantă a indiciului.

Exprimarea specialiștilor criminaliști care realizează interpretarea urmelor la fața locului, se face cu ajutorul limbajului care este un mijloc de comunicare imperfect. Pornind de la această constatare, un grup de specialiști ai Serviciilor Forensic Science din Marea Britanie au făcut o anchetă asupra valorii expresiilor „a concorda” și „semnificativ” folosite în rapoartele și expertizele criminalistice.

S-a constatat că această valoare este mediocră și, ca urmare, s-au luat măsuri de limitare a numărului de termeni utilizați pentru a califica valoarea probantă a unui indiciu. S-a încercat utilizarea, cât mai des posibil, a expresiei „vine în sprijinul a…”.

Folosită singură, nici această expresie nu dă o idee despre forța probantă a indiciului, deoarece îi lipsesc nuanțări cantitative de felul slab, puternic, mijlociu, foarte puternic. Renunțându-se și la astfel de calificative, s-au definit în linii mari echivalente în cifre care se pot utiliza atunci când forța probantă se poate cuantifica.

Revenind la folosirea experienței specialiștilor și experților criminaliști în interpretarea urmelor, trebuie să precizăm că, indiferent de valoarea ei, aceasta nu va fi admisă ca argument demonstrativ în justiție, atâta timp cât cunoștințele acumulate prin experiență nu sunt puse în mod repetat la încercare, în condiții bine controlate. Oamenii de știință numesc acest mod de controlare etalonaj.

El a fost aplicat de-a lungul timpului asupra tuturor metodelor principale de identificare folosite de criminalistică. Aș exemplifica în acest sens: metoda dactiloscopică de identificare a persoanei, care s-a generalizat și a căpătat valoare probantă universală, după aproape 100 de ani de folosire. În schimb, metoda măsurătorilor antropometrice introduse de Bertillon, pentru identificarea infractorilor recidiviști, n-a fost validată de practică și de comunitatea științifică internațională, fiind combătută cu argumente zdrobitoare chiar de savantul român dr. Mina Minovici.

Cea mai nouă și mai modernă metodă de identificare, profilul ADN sau amprenta genetică, se află acum în curs de etalonare și, de fiecare dată când se folosește, instanțele de judecată solicită calcularea nivelului de probabilitate al utilizării acestuia.

Și în domeniul interpretării urmelor, pe plan mondial, există preocupări susținute de etalonare a rezultatelor obținute.

Astfel, Serviciile Britanice de Criminalistică (Forensic Science Services), în colaborare cu cele din Noua Zeelandă, au pus la punct o tehnologie bazată pe un logiciel informatic de vârf, menită să sprijine pe specialist în consultarea cunoștințelor asupra urmelor de sticlă, necesare activității criminalistice și implicit sistemului judiciar. Acest sistem prezintă o serie de posibilități în materie de etalonaj.

Una dintre problemele puse utilizatorului în cursul dialogului cu computerul este: „Ținând seama de circumstanțele acestui incident, dacă suspectul este persoana care a spart geamul pe locul delictului, ce probabilitate este ca să fie găsite urme de sticlă pe hainele sale?”

Înainte de a pune întrebarea, programul informatic va da utilizatorului ocazia de a trece în revistă:

– tot ce a fost publicat în legătură cu acest subiect până la momentul consultării;

– o bibliotecă de răspunsuri date, în prealabil, de către alți specialiști sau experți criminaliști, cu privire la această problemă, în circumstanțe analoage.

Utilizatorul, după consultarea datelor puse la dispoziție de sistem, furnizează la rândul său informațiile ce privesc cazul studiat de el, apoi trece la problema următoare. La sfârșitul consultării, specialistul criminalist are posibilitatea de a adăuga la baza de cunoștințe propria sa estimare a probabilității. Astfel, fondul comun chemat să servească viitorilor utilizatori continuă să se îmbogățească.

Pe măsura trecerii timpului, baza de cunoștințe a sistemului a fost îmbogățită cu experiențe ce reproduc situațiile cele mai des întâlnite atunci când baza e solicitată.

În cursul acestor experiențe, se creează posibilitatea verificării mai precise a corespondenței dintre schemele gândirii experților criminaliști și realitate. De fapt, această procedură constituie tocmai conținutul noțiunii de etalonaj.

Sistemul de documentare, prelucrare a datelor și apreciere a probabilității rezultatelor este un exemplu de folosire a tehnologiilor informaționale moderne în domeniul dreptului.

Posibilitățile oferite de folosirea sistemelor computerizate ușurează activitatea pe care oamenii de știință din diverse domenii (medicină, fizică, chimie, psihologie, biologie, criminalistică etc.) au desfășurat-o uneori de-a lungul secolelor pentru adunarea datelor extrase din studierea situațiilor reale, date ce au constituit fundamentul formulării unor legi, axiome, principii specifice diverselor domenii de activitate.

Interpretarea criminalistică a urmelor fiind un domeniu care până în prezent a fost puțin fundamentat științific, bazându-se mai mult pe intuiția și pe experiența criminaliștilor, simte acum nevoia unor etalonări de tipul celor prezentate.

Se impune cu necesitate crearea unor astfel de baze de date și la noi în țară, la nivelul laboratoarelor și Institutului de Criminalistică.

Rezultatele obținute ar fi utile în egală măsură tuturor organelor judiciare, poliție, procuratură, judecători și avocați.

Secțiunea a III-a Valoarea investigativă și probantă a rezultatelor interpretării criminalistice a urmelor

Pe parcursul anchetei desfășurate într-un caz concret, interpretarea urmelor la locul faptei poate contribui la clarificarea unui mare număr de probleme grupate în următoarele categorii:

– Confirmarea unor informații obținute de anchetator din declarațiile victimei, martorilor sau pe alte căi de investigare, precum și a unor versiuni de anchetă elaborate anterior;

– Una din regulile tactice generale, cu privire la verificarea versiunilor de urmărire penală, precizează că „verificarea versiunilor trebuie să se facă prin toate activitățile care oferă perspective pentru rezolvarea problemelor stabilite”.

Din această regulă deducem că, între multiplele posibilități de verificare oferite de Criminalistică, de Dreptul penal și procesual-penal, de medicina legală, psihologie ș. a., poate fi inclusă și interpretarea urmelor la locul faptei. De exemplu, informațiile obținute pe această cale, cum ar fi stabilirea faptului că într-un caz de omor cadavrul a fost transportat cu un vehicul până la locul unde a fost găsit, pot confirma versiunea emisă inițial, că omorul a fost săvârșit la domiciliul agresorului și, apoi, cadavrul a fost mutat în altă parte.

De multe ori, persoanele suspecte, arestații, învinuiții sau inculpații într-o cauză penală, din cauza unor interese personale sau urmărind o tactică individuală de apărare, recunosc săvârșirea unor fapte pe care, în realitate, nu le-au comis. Infirmarea acestor susțineri se poate realiza foarte convingător prin concluziile rezultate din interpretarea unor urme descoperite în câmpul infracțiunii. De exemplu, rezultatul examinării și interpretării urmelor de încălțăminte, descoperite la locul unui furt din locuință, precizează cu certitudine că acolo au acționat două persoane care purtau încălțăminte diferită, infirmând în acest mod declarația învinuitului care afirmă că a săvârșit singur fapta.

Stabilirea, cu certitudine, a faptului că intrarea în locuința victimei s-a realizat prin ruperea butucului de siguranță, îngropat în broasca ușii, infirmă declarația celui care „recunoaște” că a pătruns în interior prin excaladarea ferestrei.

În fața probelor obținute prin interpretarea urmelor, infractorii din exemplele de mai sus au fost obligați să recunoască adevărul.

– Obținerea unor informații cu totul noi față de cele adunate pe alte canale de investigare;

– Între informațiile noi ce pot fi obținute prin interpretarea urmelor se regăsesc: precizarea pozițiilor ocupate succesiv de victimă și agresor pe parcursul luptei; stabilirea traiectoriei proiectilului deviat prin ricoșare; determinarea înălțimii de la care a căzut picătura de sânge; unghiul de impact al stropilor de sânge; demonstrarea faptului că tragerea s-a executat de la distanță nulă sau apropiată.

– Elaborarea unor noi piste de orientare a cercetărilor în cazul respectiv.

Unele rezultate obținute prin interpretarea urmelor, cum ar fi: constatarea „împrejurărilor negative”; stabilirea direcției din care a venit proiectilul sau faptul că proiectilul rămas în hainele sau corpul victimei a fost tras cu o armă de foc ce avea calibrul mai mare decât al glonțului; faptul că cel care a lovit cu cuțitul sau cu securea este stângaci ș.a. pot constitui motive temeinice pentru orientarea cercetărilor în direcții noi, neincluse în planul inițial.

Rezultatul interpretării în ansamblu a locului faptei poate argumenta ipoteza unei sinucideri, a unei morți accidentale sau pot delimita cercul de suspecți, după moduri de operare inedite.

Dacă valoarea investigativă a rezultatelor interpretării urmelor este, uneori, deosebit de importantă, depășind informațiile obținute pe alte căi, valoarea lor probantă nu poate fi niciodată mai puternică decât alte probe.

Conform principiului liberei aprecieri a probelor, consfințit și de Codul de procedură penală, „probele nu au valoare dinainte stabilită”, aprecierea fiecăreia (deci și a informațiilor obținute din interpretarea urmelor) realizându-se de organul de urmărire penală și de instanța de judecată, potrivit convingerii lor, formată după examinarea tuturor probelor administrate și conducându-se după conștiința lor.

Rezultatul interpretării urmelor se administrează în rezolvarea cauzei penale prin intermediul mijloacelor de probă prevăzute de legea penală. Cele mai adecvate mijloace de probă, în acest sens, sunt înscrisurile, expertizele, constatările tehnico-științifice, fotografiile și înregistrările pe bandă magnetică.

Vom reveni, în partea a treia a lucrării, asupra modului concret de cuprindere a rezultatului interpretării urmelor la locul faptei, în aceste mijloace de probă.

CAPITOLUL IV EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ A URMELOR INFRACȚIUNII

Secțiunea I Noțiunea de expertiză

Complexitatea problemelor ce se pot ivi în rezolvarea unor cauze penale reclamă, uneori, prezența unor specialiști din cele mai diverse domenii de activitate. Necesitatea de a apela la concursul unor oameni cu pregătire profesională, alta decât cea juridică, pentru a elucida aspecte care aparțin diverselor ramuri ale științei a fost subliniată în numeroase lucrări de specialitate.

În condițiile evoluției științei și tehnicii, expertiza ca mijloc de probă capătă o importanță deosebită, deoarece sporesc posibilitățile pe care specialiștii din diverse ramuri de activitate le au de a se pronunța asupra celor mai dificile probleme pe care le ridică anumite cauze penale. În literatura juridică se evidențiază faptul că evoluția științei și progresul tehnicii caracterizează, în sfera dreptului, epoca pe cere o trăim drept perioadă de etalare științifică a probelor.

În legislația noastră procesual penală se arată că în cazurile în care, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoștințele unui expert, organul de urmărire penală ori instanța de judecată poate dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize (art. 116 C.proc.pen.).

Expertizele ca mijloace de probă au numeroase puncte comune cu constatările tehnico-științifice și medico-legale, dar, în același timp, prezintă multe deosebiri.

În ceea ce privește asemănările dintre cele două categorii de mijloace de probă, menționăm că și unele și celelalte sunt efectuate de către specialiști din diverse ramuri de activitate, obiectul constatărilor și expertizelor fiind fixat de organele judiciare, iar concluziile specialiștilor fiind cuprinse într-un raport etc.

În privința deosebirilor, subliniem, mai întâi, faptul că toate constatările tehnico-științifice si medico-legale se fac de urgență, adică într-un moment foarte apropiat săvârșirii infracțiunii, cerință pe care nu o întâlnim în cazul expertizelor.

O altă deosebire constă în aceea că toate constatările tehnico-științifice și medico-legale pot fi dispuse numai în faza de urmărire penală, pe când expertizele se pot face și în faza de judecată; de asemenea, în timp ce în cazul constatărilor tehnico-științifice și medico-legale specialiștii se rezumă la cons-emnarea și cercetarea mai puțin aprofundată a situațiilor ce Ie revin spre rezolvare, în cazul expertizelor are loc o investigare în cele mai mici detalii – uneori, chiar exhaustivă – a elementelor care fac obiectul expertizei.

Cadrul legal privind efectuarea expertizelor este dat de Ordonanța de urgență nr. 2/2000, referitoare la expertizele judiciare și extrajudiciare.

Secțiunea a II-a Efectuarea expertizei

Expertiza se efectuează potrivit art. 118 și urm. C.proc.pen afară de cazul când prin lege se dispune altfel. Există, domenii în care pe lângă dispozițiile codului se aplicași unele norme speciale. Datorită multitudinii de norme speciale existente în afara legii generale s-a preconizat chiar o unificare într-un act normativ singular a tuturor acestor dispoziții.

Expert devine specialistul căruia instituția i-a repartizat lucrarea, pentru ca acesta asumă obligațiile și răspunderea ce revine expertului, chiar dacă nu a fost desemnat de organul judiciar

Obiectul expertizei și întrebările la care trebuie să răspundă expertul se stabilesc de organul judiciar.

Obiectul expertizei aparține de obicei unui singur domeniu de specialitate, uneori însă particularitățile cauzei pot impune ca specialiști din diverse domenii să desfășoare o expertiză complexă, materializându-se un punct de vedere unic, exprimat într-un singur raport de expertiză. Această situație nu trebuie confundată cu comisia de expertiză, când activitatea este efectuată de mai mulți experți, dar toți specialiști în același domeniu și nici cu ipoteza prevăzută de art. 119 alin. 3 C.proc.pen. În acest caz se arată că dacă serviciul medico-legal sau laboratorul de criminalistică ori institutul de specialitate consideră necesar ca la efectuarea expertizei să participe sau să-și dea părerea și specialiști de la alte instituții, poate folosi asistența sau avizul acestora. Expertul desemnat are obligația să efectueze expertiza, în limitele obiectului fixat răspunzând la toate întrebările care i s-au pus. El are dreptul să ia cunoștință de materialele dosarului care sunt necesare pentru efectuarea expertizei. Întrucât în faza de urmărire penală dosarul este secret, cercetarea dosarului de către expert se face cu încuviințarea organului de urmărire penală.

Expertul poate cere informații sau explicații organului judiciar. Pot da lămuriri expertului și părțile, cu încuviințarea și în condițiile stabilite de organul judiciar.

Punctul de vedere al expertului se materializează într-un raport de expertiză scris, întocmit la terminarea expertizei. Indiferent de numărul de experți care au efectuat expertiza se redactează un singur raport. Dacă există opinii deosebite, părerile se consemnează în același raport, eventual într-o anexă. Raportul se depune la organul care a dispus efectuarea expertizei.

Raportul de expertiză cuprinde partea introductivă, expunerea și concluziile. Potrivit art. 123 C.proc.pen. conținutul raportului de expertiză este următorul:

partea introductivă indică organul care a dispus expertiza, numele expertului, data dispunerii expertizei și a întocmirii raportului, obiectul fixat și întrebările la care urmează a răspunde; materialul pe baza căruia s-a efectuat expertiza și eventualele explicații date de părțile care au participat;

expunerea cuprinde o descriere amănunțită a operațiilor efectuate, precum și analiza obiecțiilor sau a explicațiilor părților în lumina constatărilor expertului;

concluziile expertului cu privire la obiectul expertizei și la întrebările care s-au pus.

În literatura juridică se ridică problema valorii probatorii a expertizei având în vedere că în legătură cu aspectul supus expertizării s-a pronunțat un specialist, având cunoștințe ce depășesc în domeniul respectiv pe cele ale organului judiciar. S-a ajuns până la opinii după care într-o asemenea situație expertul ar face o „judecată științifică” în cauză. Aceste puncte de vedere acordă o valoarea probatorie mult sporită expertizei, în raport cu celelalte mijloace de probă.

Asemenea opinii sunt în genere străine gândirii juridice contemporane și vin în contradicție cu dispozițiile legii care nu permitea probele să aibă putere dinainte stabilită și nici aprecierea lor nu poate fi sustrasă organelor judiciare. A admite contrariul înseamnă ca soluționarea cauzei să fie lăsată la aprecierea expertului, ori acesta nu se poate transforma în organ de urmărire penală sau judecată.

Expertul nu poate asuma atribuții de organ judiciar. Organul de urmărire fixează obiectul expertizei, iar nu expertul obiectul urmăririi. Expertul trebuie să îndeplinească sarcina primită și să nu facă aprecieri, întemeindu-se pe informații și declarații ale unor persoane pe care a găsit c! de cuviință să le interogheze.

Instanța poate aprecia și admite concluziile expertizei când ele se impun prin temeiul științific, puterea de convingere, coroborarea cu celelalte mijloace de probă etc. În principiu, instanța este îndreptățită să înlăture oricare probă, inclusiv concluziile unei expertize. Când concluziile expertizei nu sunt însușite de organul judiciar, acesta arc obligația să motiveze

Libertatea organului judiciar de a aprecia raportul de expertiză are în vedere atât faptele materiale constatate de expert cât și concluziile sale cu conținui științific. Această libertate de apreciere este necesară întrucât cu toate progresele considerabile ale științei, experții pot fi supuși erorii atât cu privire la constatări cât și referitor la concluziile lor și este cunoscut că uneori au determinat erori judiciare grave.

Majoritatea expertizelor nu presupune greutăți în corecta lor evaluare și interpretare. Se ridică dificultăți când concluziile sunt în sensul imposibilității rezolvării problemelor la stadiul actual de dezvoltare a științei. În practică s-au manifestat unele înțelegeri greșite ale situației în sensul că răspunsul expertului echivalează cu o concluzie negativă categorică (de excludere a producerii unui fapt sau identității unei persoane), organul judiciar abdicând de la obligația manifestării rolului activ și de la îndatorirea de a rezolva cauza prin folosirea celorlalte posibilități de informare și dovedire.

Calitatea de expert este incompatibilă cu cea de martor. Dacă aceeași persoană întrunește ambele calități, întâietate are calitatea de martor, sarcinile efectuării expertizei fiind încredințate unui alt expert (art. 54).

Secțiunea a III-a Rezultatele expertizei. Raportul de expertiză

1. Aspecte generale.

Pentru a sta la baza convingerii organelor judiciare, constatările desprinse cu ocazia examinării de specialitate trebuie comunicate organelor care au dispus efectuarea expertizei. Mijlocul de comunicare îl constituie înscrisul în care se materializează activitățile întreprinse de experți precum și rezultatele la care au ajuns în urma examinărilor, înscris ce poartă denumirea de raport de expertiză și care marchează momentul final al activității de expertiză.

Codul de procedură penală consacră un text special (art. 123) cu privire la modul de redactare a raportului de expertiză, la conținutul și structura acestuia. Literatura și practica efectuării expertizelor sublinia condițiile de fond și formă cu observarea cărora trebuie redactate rapoartele de expertiză. Sub primul aspect, potrivit art. 123 C.proc.pen., raportul de expertiză are o structură tripartită, cuprinzând următoarele elemente: a) partea introductivă, b) partea descriptivă, c) concluziile.

2. Partea introductivă a raportului de expertiză.

În partea introductivă a raportului de expertiză se menționează următoarele elemente: organul de urmărire penală sau instanța de judecată care a dispus efectuarea expertizei, data când s-a dispus efectuarea expertizei, numele și prenumele expertului, data și locul unde a fost efectuată, data întocmirii raportului de expertiză, obiectul acesteia și întrebările la care expertul urma să răspundă, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată și dacă părțile, care au participat la aceasta, au dat explicații în cursul expertizei.

Partea finală a acestui alineat, referitoare la participarea și explicațiile părților în cursul efectuării expertizei nu-și găsește aplicare, deoarece, potrivit alineatului final al art. 120 C.proc.pen., părțile nu participă la efectuarea expertizei criminalistice.

Din enunțarea textului la care ne-am referit se desprinde constatarea potrivit căreia cele mai importante elemente ale părții introductive a raportului de expertiză se referă la precizarea obiectului expertizei și la descrierea materialelor care au servit ca termen de comparație.

În partea privitoare la obiectul expertizei expertul precizează temeiul legal, adică actul procedural prin care s-a dispus efectuarea expertizei (ordonanța sau rezoluția organului de urmărire penală ori încheierea instanței de judecată) în cuprinsul căruia sunt menționate aspectele care urmează a fi supuse unei examinări de specialitate.

Obiectul expertizei, adică natura, felul examinărilor întreprinse derivă din însăși întrebările la care expertul urmează să răspundă, care indică totodată genul expertizei criminalistice (expertiza traseologică, balistică etc). Enumerând întrebările cuprinse în actul procedural prin care s-a dispus efectuarea expertizei, expertul nu este ținut de obligația de a le menționa în ordinea în care au fost enunțate de organul judiciar ci, în funcție de anumite criterii (persoane, obiecte ce constituie scopul identificării etc.) acestea pot fi astfel ordonate sau grupate încât să asigure cercetării un caracter organizat; precum și posibilitatea formulării unor concluzii ce derivă în mod logic una din alta.

Tot astfel, potrivit alin. 2 al art. 120 C.proc.pen., expertul exercitându-și rolul activ, poate cere organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei, completarea sau modificarea întrebărilor formulate.

În partea referitoare la materialul de comparație sunt menționate obiectele care au constituit elementele de referință. Aici se precizează toate obiectele mijloc al identificării, în urma examinării cărora se ajunge la individualizarea obiectelor ce constituie scopul identificării și care, în raport cu natura examinării de specialitate (cu genul expertizei) pot consta în: urme produse de obiecte ce a servit la săvârșirea infracțiunii, tuburile și proiectilele provenind de la arma cu care se presupune că s-a comis infracțiunea, înscrisuri etc.

În vederea individualizării cu ușurință atât a piesei în litigiu cât și a modelului de comparație, acestea trebuie descrise sub raportul elementelor lor caracteristice, particulare. Pentru a se evita posibilitatea confundării celor două categorii de obiecte cu care se operează în cursul examinării de specialitate precum și pericolul înlocuirii lor pe obiectele litigioase se aplică o ștampilă cu mențiunea „Litigiu”, iar pe obiectele ce constituie elementul de referință se aplică o altă ștampilă cu mențiunea „Comparație”.

3. Partea descriptivă a raportului de expertiză.

Partea descriptivă a raportului de expertiză cuprinde, potrivit art. 124 lit. b C.proc.pen. „descrierea in amănunt a operațiilor de efectuare a expertizei, obiecțiile și explicațiile părților, precum și analiza acestor explicații și obiecții în lumina celor constatate de expert”. Dispozițiile referitoare la obiecțiile și explicațiile părților precum și cele privitoare la analiza acestor obiecții și explicații în lumina celor constatate de expert nu-și găsesc aplicare, deoarece potrivit reglementărilor în vigoare părțile nu participă la efectuarea expertizei criminalistice.

Așadar, pentru a fi convingător, pentru a oferi organelor judiciare și părților posibilitatea verificării întregii activități legate de examinarea de specialitate, raportul de expertiză trebuie să cuprindă nu numai datele menționate în partea introductivă și concluziile la care a ajuns expertul în urma investigațiilor întreprinse. A reduce raportul de expertiză la simpla opinie a specialistului cu privire la chestiunea supusă cercetării înseamnă a lipsi organele judiciare și părțile de posibilitatea de a înțelege de ce în cazul dat s-a ajuns la o anumită concluzie și nu la alta. Așa fiind, partea descriptivă sau expozitivă a raportului de expertiză trebuie să oglindească toate etapele procesului de cercetare care în final justifică concluzia la care s-a ajuns.

Într-adevăr, concluziile raportului de expertiză sunt convingătoare în măsura în care acestea sunt susținute de metodologia de cercetare proprie obiectelor supuse examinării. De aceea, partea descriptivă a raportului de expertiză trebuie să reflecte principalele momente ale procesului de cercetare, mijloacele tehnico-științifice și metodologia utilizate, toate datele, faptele esențiale obținute în urma examinării, modul de valorificare și de interpretare a acestora și care, toate laolaltă, susțin concluzia la care s-a ajuns la final.

Partea descriptivă a raportului de expertiză prezintă un necontestat interes practic atât pentru organele judiciare cât și pentru părți deoarece consultarea acestora oferă posibilitatea aprecierii exactității, justeței concluziilor formulate de către specialist.

Partea descriptivă a raportului de expertiză are, de regulă, următoarea structură:

descrierea piesei în litigiu, adică a obiectului supus cercetării;

rezultatele examinării separate a pieselor în litigiu cât și a pieselor de comparație;

descrierea procesului de comparație;

sinteza datelor obținute în urma examenului comparativ.

La primele două puncte se face o descriere detaliată și completă a celor două categorii de obiecte cu care se operează în cursul examinării de specialitate.

Procesul de comparare a pieselor in litigiu cu piesele de referință trebuie să pună in evidență atât caracteristicile generale cât și caracteristicile particulare ale acestora. Specialistul, în urma studierii și comparării caracteristicilor generale, constatând coincidența acestora, procedează la analiza și confruntarea caracteristicilor care le individualizează.

Tot acum, cu ocazia descrierii procesului de comparație se vor menționa tehnicile de lucru folosite, metodele și procedeele tehnico-științifice, aparatura utilizate. Menționarea tuturor acestor date în această parte a raportului de expertiză e de natură a convinge organele judiciare asupra caracterului complet și științific al metodologiei de cercetare.

În fine, sinteza datelor obținute în urma examenului comparativ este chemată să pună în evidență caracteristicile relevate, stăruindu-se asupra stabilității și frecvenței acestora; tot aici se face mențiunea potrivit căreia concluzia la care a ajuns specialistul se întemeiază pe îmbinarea ansamblului caracteristicilor relevate, pe caracterul lor particular, individual.

4. Concluziile raportului de expertiză.

În partea finală a raportului de expertiză se materializează concluziile la care a ajuns expertul în urma examinării întreprinse și care, potrivit art. 123 lit c „cuprind răspunsurile la întrebările puse și părerea expertului i asupra obiectului expertizei”.

Succesiunea concluziilor, adică a răspunsurilor date la chestiunile adresate de organul juridic iar trebuie să reflecte ordinea întrebărilor astfel cum acestea au fost grupate în partea introductivă a raportului de expertiză, chiar dacă în actul procedural prin care s-a dispus efectuarea expertizei acestea erau altfel ordonate. În acele situații în care expertul, exercitându-și rolul activ, extinde cercetarea și cu privire la alte aspecte, concluziile vor fi întregite cu răspunsurile date la acele întrebări formulate de specialist din proprie inițiativă.

Tot aici, pentru a se evita posibilitatea ivirii unor confuzii, se impune individualizarea prin suficiente elemente, a persoanei sau obiectului la care se referă o concluzie sau alta.

Concluziile la care ajunge expertul în urma examenului de specialitate nu comportă, în toate situațiile, același grad de certitudine. Astfel, dacă în majoritatea cazurilor concluziile expertului prezintă un caracter de certitudine, există situații când datorită unei multitudini de cauze, expertul nu poate formula decât concluzii incerte, probabile, după cum, alteori, acesta se poate afla în situația de a nu putea soluționa chestiunea supusă examinării.

Din punctul de vedere al gradului de certitudine pe care se întemeiază concluziile expertului, în literatură precum și în practica activității de expertiză se face distincția între următoarele categorii de concluzii, cu directe implicații asupra contribuției pe care o pot aduce la soluționarea cauzei, la formularea convingerii organelor judiciare, asupra modului de apreciere a acestora:

concluzii categorice sau certe-afirmative sau negative;

concluzii probabile sau incerte;

concluzii de imposibilitate a soluționării chestiunii supuse examinării.

a. Concluziile categorice sau certe.

Concluzia expertului e certă atunci când este o concluzie adevărată în înțeles obiectiv, când conține o aserțiune categorică, fie în sens afirmativ, fie în sens negativ, de unde și cele două forme pe care le poate îmbrăca: concluzie categorică afirmativă și concluzie categorică negativă, în cazul expertizelor al căror obiect îl constituie identificarea persoanelor sau obiectelor, prin formularea unor concluzii certe pozitive sau negative expertul conchide asupra existenței sau inexistenței identității.

Expertul trebuie să formuleze concluzii categorice ori de câte ori în cazul expertizei de indentificare în urma examenului comparativ constată coincidența caracteristicilor identificatoare ale obiectului ce trebuie identificat cu cele ale obiectului ce servește la identificarea celui dintâi, adică atunci când este exclusă posibilitatea repetării lor la alte persoane sau, obiecte. Așadar, în cazul concluziilor categorice, complexul caracteristicilor persoanelor sau obiectelor a căror coincidență se constată, prezintă valoare absolută, conduc la o deplină certitudine deoarece este exclusă posibilitatea repetării lor la alte persoane sau obiecte.

În funcție de forma pozitivă sau negativă pe care o pot îmbrăca, prin concluziile categorice se stabilește fie identitatea, fie neidentitatea unei persoane sau unui obiect. Concluziile exprimate sub formă de certitudine, fie ele pozitive sau negative, sunt deopotrivă importante deoarece în cazul expertizei criminalistice interesează în aceeași măsură atât stabilirea identității cât și a lipsei de identitate.

În activitatea de expertiză concluziile categorice pozitive pot primi formulări cum ar fi: „Proiectilul găsit în corpul victimei a fost tras cu arma model…, seria…” Textul scrisorii calomnioase aparține lui X etc, iar cele categorice negative pot fi exprimate sub forma: „Tubul de cartuș găsit la fața locului nu a fost tras cu arma ce se prezintă spre examinare”, „Textul ce se prezintă spre examinare nu a fost dactilografiat cu o mașină de un anumit tip” etc.

b) Concluziile probabile.

Dispunerea efectuării unei expertize, fie ea criminalistică sau de altă natură, e dictată de nevoia de a pune la îndemâna organelor judiciare concluzii certe, categorice, care să excludă orice îndoială în privința chestiunii supuse cercetării de specialitate. Așadar, formularea unor concluzii categorice reprezintă un deziderat în vederea realizării căruia se dispune orice expertiză. Și, într-adevăr, ar fi ideal ca orice examinare de specialitate în cadrul expertizei să conducă la un astfel de rezultat.

Dar, realitatea învederează existența unor situații când expertul este nevoit să exprime rezultatul examinărilor întreprinse într-o formă incertă, eventuală, adică sub forma unor concluzii probabile.

Concluziile cu caracter de probabilitate nu stabilesc certitudinea, ci probabilitatea, posibilitatea, eventualitatea existenței sau inexistenței unui fapt oarecare. Concluziile probabile constituie o ipoteză a expertului cu privire la chestiunea supusă examinării. Într-adevăr, efectuarea expertizei presupune, de multe ori, elaborarea mai multor ipoteze posibile menite a furniza explicații plauzibile faptelor supuse cercetării. Atunci când în urma procesului de analiză și comparație se verifică o singură presupunere a expertului aceasta încetează a mai fi o ipoteză, dobândește o altă calitate, aceea de concluzie categorică, certă. Sunt însă situații când pe fondul suprapunerii caracteristicilor generale ale obiectelor supuse examinării se constată coincidența doar a unui număr redus de caracteristici particulare, care, dacă ar fi fost mai numeroase sau corespunzătoare din punct de vedere calitativ ar fi îngăduit expertului să formuleze o concluzie categorică. Existența, alături de coincidența unui număr de caracteristici și a unor divergențe, pun expertul în imposibilitate de a formula o concluzie cu, caracter de certitudine. Deoarece, în astfel de situații, ansamblul caracteristicilor generale și particulare ale obiectelor supuse examinării nu prezintă o valoare identificatoare absolută, expertul se află în situația de a nu putea exprima decât o concluzie cu caracter de probabilitate, de eventualitate.

Deși probabilă, o asemenea concluzie se deosebește de ipoteza inițial elaborată de expert deoarece aceasta se întemeiază pe cercetarea completă, minuțioasă și obiectivă a tuturor caracteristicilor obiectelor, a întregului material, ceea ce permite a fi considerată mai apropiată de adevăr decât ipoteza sau ipotezele inițiale.

Concluzia cu caracter de probabilitate, indiferent de gradul de probabilitate constituie o ipoteză care însă nu are un caracter arbitrar și nu e lipsită de temei, deoarece expertul își fundamentează presupunerile pe elemente obiective și nu pe impresiile sale subiective. O concluzie cu caracter de probabilitate nu poate viza două sau mai multe obiecte ori persoane, cu alte cuvinte o atare concluzie nu implică o opțiune între două sau mai multe situații, ci admite identitatea doar a unui singur obiect sau unei singure persoane. Așa, de pildă, în cazul expertizei criminalistice a scrisului nu se poate formula o concluzie de felul: Textul în litigiu a fost scris, probabil, de X ori de Y sau de Z. Concluzia cu caracter de probabilitate constituie o convingere apropiată de certitudine cu privire la existența sau inexistența unui anumit fapt, care, în expresie matematică reprezintă 80-90% dintr-o concluzie categorică.

Iată, sumar înfățișate, principalele cauze obiective și subiective care pun expertul în situația de a nu putea formula, în anumite situații, decât concluzii cu caracter de probabilitate.

Între factorii de natură obiectivă menționăm, în primul rând, condițiile în care se prezintă obiectul supus examinării, mai exact volumul redus al acestuia, adică insuficiența atât sub raport calitativ cât și sub raport cantitativ a particularităților imprimate. Așa se prezintă lucrurile în cazul expertizei criminalistice a scrisului al cărui obiect îl constituie un text restrâns, format din numai câteva cuvinte, sau în cazul expertizei transeologice când urma ce se prezintă conservă un număr redus de particularități ale obiectului creator.

Un alt factor de natură obiectivă ce conduce la formularea unor concluzii probabile rezidă în inexistența unei metodici adecvate de cercetare sau în limitele cunoașterii, la un moment dat, ale științei și tehnicii.

Între factorii de natură subiectivă menționăm ignorarea sau aplicarea defectuoasă a regulilor recomandate de tehnica criminalistică referitoare la descoperirea, fixarea, ambalarea și transportarea materialului probator, care au avut drept consecință deteriorarea sau distrugerea caracteristicilor existente, apariția unor noi caracteristici etc.

Fără a-i fi enunțat decât pe cei mai importanți, în categoria factorilor subiectivi mai poate fi menționată pregătirea necorespunzătoare a materialului de comparație, însoțită de pasivitatea expertului care nu solicită, la timpul potrivit, completarea sau refacerea materialului de referință.

În situații de felul celor indicate mai sus, ce pun expertul în imposibilitate de a se pronunța cu caracter de certitudine asupra chestiunii supuse examinării e admisibilă și utilă pentru organele judiciare formularea unor concluzii probabile, incerte sau e preferabilă abținerea motivată de la formularea oricăror concluzii.

Chestiunea utilității pentru organele judiciare a concluziilor probabile, a aportului lor în procesul de probațiune prilejuiește exprimarea în literatură a unor poziții diferite.

Potrivit opiniei celor ce contestă utilitatea concluziilor probabile,
expertul trebuie să formuleze numai concluzii cu caracter de certitudine, fie ele pozitive sau negative, iar atunci când, dintr-un motiv sau altul, nu se poate realiza acest deziderat, justificat, trebuie să se abțină de Ia formularea oricărei concluzii. Concluzia probabilă, oricât de convingător ar fi motivată, rămâne o simplă prezumție lipsită de forță probantă sau un simplu indiciu al faptului ce se cere a fi demonstrat. Iată, în opinia la care ne referim, care ar fi principalele neajunsuri ale concluziilor probabile asupra activității de probațiune:

rapoartele de expertiză ale căror concluzii sunt formulate sub forma unei probabilități nu contribuie în nici un fel la soluționarea cauzei, la aflarea adevărului, dimpotrivă, a le admite înseamnă a crea confuzii, îndoieli;

concluziile cu caracter de probabilitate nu deschid, așa cum se susține, perspective noi urmăririi penale, de vreme ce acestea erau cunoscute organului judiciar dintr-un moment anterior, împrejurare confirmată de faptul dispunerii efectuării expertizei. Concluziile probabile, neoferind un răspuns cert la chestiunile supuse cercetării, mențin organul judiciar în situația în care se afla în momentul în care a dispus efectuarea expertizei. Atâta vreme cât concluziile probabile nici nu confirmă, nici nu infirmă versiunea elaborată de organul judiciar, nu aduc nimic nou în desfășurarea urmăririi penale;

abținerea justificată de la formularea oricărei concluzii este mai utilă pentru organele judiciare decât formularea unei concluzii cu cel mai înalt grad de probabilitate; concluziile incerte, oricare ar fi gradul lor de probabilitate, nu exclud o concluzie diametral opusă și nici eroarea;

concluziile cu caracter de probabilitate silesc organele judiciare sas recurgă la noi expertize ceea ce atrage după sine prelungirea duratei urmăririi penale;

formularea unor concluzii probabile este însoțită și de un alt neajuns mențin bănuiala asupra unor persoane cu privire la participarea acestora la săvârșirea infracțiunii;

de multe ori, concluziile probabile, în urma supunerii acelorași
obiecte unor noi examinări, dobândesc valoarea unor concluzii categorice;

în fine, abținerea de la formularea unor concluzii are pentru organul judiciar valoarea unei indicații precise și anume: chestiunea supusă cercetării, fie în speța dată, fie în general, nu poate fi soluționată prin mijlocirea expertizei datorită limitelor cunoașterii, existente, la un moment dat, în știință, și așa stând lucrurile, se impune utilizarea, altor mijloace pentru
obținerea probelor necesare aflării adevărului.

Contestarea, în opinia la care ne referim, a utilității concluziilor ipotetice, susținerea potrivit căreia expertul trebuie să formuleze numai concluzii cu caracter de certitudine nu poate fi acceptată fără rezerve. Astăzi, în literatura de specialitate, majoritatea autorilor, precum și a practicienilor susțin admisibilitatea și utilitatea neîndoielnică a concluziilor probabile.

Într-adevăr, a contesta expertului posibilitatea de a formula, în anumite situații, concluzii cu caracter de probabilitate înseamnă a ignora realitatea, adică acele situații în care specialistul, datorită, de cele mai multe ori, unor împrejurări mai presus de voința sa, nu poate da o rezolvare certă, categorică chestiunii supuse cercetării, ci numai una probabilă.

Este adevărat că expertizele cu concluzii probabile nu soluționează de o manieră categorică chestiunea supusă examinării, că acestea, singure, nesprijinite de alte elemente de probațiune nu pot susține o hotărâre sau alta a organului judiciar, dar tot atât de adevărat este și faptul că în urmai efectuării acestora se stabilește, în mod obiectiv,, un ansamblu de caracteristici identificatoare, ce formează baza unei presupuneri științifice asupra identității sau asupra situației reale a obiectului supus examinării. Cu alte ; cuvinte, concluziile probabile se întemeiază întotdeauna pe date stabilite în mod obiectiv. Dacă o asemenea concluzie are numai un caracter probabil aceasta se datorește faptului că datele aflate la îndemâna expertului, atât sub raport calitativ cât și cantitativ, nu sunt îndestulătoare pentru a tranșa chestiunea într-un mod categoric.

Deși nu rezolvă cu caracter de certitudine chestiunea supusă cercetării, utilitatea concluziilor probabile în procesul de probațiune nu poate fi contestată.

Astfel, pe baza constatării coincidenței caracteristicilor generale ale obiectelor, concluziile ipotetice ale raportului de expertiză pot constitui punctul de plecare pentru stabilirea genului, speciei sau grupei căreia aparține un anumit obiect, iar, după cum se știe, stabilirea apartenenței de gen, specie sau grupă constituie primul pas în procesul de identificare al unui obiect.

Tot astfel, concluziile cu caracter de probabilitate pot sugera organelor judiciare direcția pe care trebuie să se înscrie de aici încolo investigațiile, necunoscută până atunci sau căreia nu i s-a acordat nici o importanță până în acel moment.

La fel, concluziile probabile pot deschide perspective noi investigațiilor, pot constitui punctul de plecare pentru elaborarea celor mai verosimile versiuni, pot învedera necesitatea efectuării unor alte activități, după cum alteori, sugerează organelor judiciare necesitatea lărgirii procesului de probațiune, necesitatea căutării altor surse de informare, care să îngăduie acestora posibilitatea ca problema asupra căreia planează îndoiala să devină certitudine, tocmai pe baza datelor probabile puse la îndemână de expert.

În practica activității de expertiză concluziile probabile pot fi formulate astfel: „Urma aflată pe un anumit suport a fost produsă, probabil, de obiectul ce se prezintă spre examinare”, „Actul încriminat ca fals s-ar putea să emane de la X”.

Pentru a sta la baza convingerii organelor judiciare, în partea descriptivă a raportului, concluziile probabile trebuie să primească o temeinică motivare, ceea ce presupune indicarea motivelor care în cauza dată exclud posibilitatea formulării unor concluzii certe,. Motivarea raportului de expertiză servește unei duble finalități: pe de o parte organul judiciar va fi în măsură să aprecieze exact, în contextul probelor, valoarea concluziilor, iar pe de altă parte va permite constatarea eventualelor deficiențe, imputabile organului judiciar și care explică de ce nu s-a putut ajunge la formularea unei concluzii categorice.

c) Concluzii de imposibilitate a soluționării problemei.

Aceste concluzii, care sunt determinate fie de calitatea materialului supus examinării sau a materialului de comparație, fie de limitele cunoașterii și inexistența unor procedee tehnico-științifice adecvate materialului. De asemenea, pot avea drept cauze modul defectuos de relevare, ridicare și fixare a urmelor de la locul faptei sau de expediere către laboratorul de expertize.

Concluziile de imposibilitate demonstrează probitatea expertului, care trebuie să le argumenteze temeinic, de aceea nu trebuie considerate un rebut.

Bibliografie

A. Hilsenrad, I. Stoenescu, Procesul civil în România, București, Ed. Științifică, 1966;

A. Niceforo, în lucrarea La police et l'enquete judiciaire scientifique, Librairie Universelle, Paris, 1907;

A. Swensson și O.Wendel, Descoperirea infracțiunilor – metode moderne de investigație criminală, Londra, 1957;

C.E.O'Hara, Principii de bază ale cercetării penale, Ed. C.Thomas, Illinois, S.U.A., 1976;

C. Suciu, Criminalistica, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972;

C. Țurai, Elemente de criminalistică și tehnică criminală – poliție științifică. București, 1947;

C. Țurai și C.I. Leonida, Dermatoglifologia. Amprente palmoplantare, Ed. Medicală, București, 1971;

C. Țurai și C. Panghe, Un nou tip de desen papilar digital, palmar, și plantar, tipul danteliform și problemele de clasificare și identificare medico-legală și criminalistică pe care le ridică, comunicare prezentată la Societatea de științe medicale, București, 1973;

C. Țurai, Enigmele unor amprente, Ed. Albatros, București. 1984;

D. Cruceanu, Un aparat și o metodă nouă pentru stabilirea direcției și traiectoriei unui proiectil tras, în Rev. „Probleme de medicină legală și de criminalistică”, vol. IV, Ed.Medicală, București, 1965;

E. Hoover, Crime aux Etats Unis, Ed. Robeyr, Paris, 1940;

Edmond Locard, Traite de Criminalistique, Vol. I, Ed. Desvigne, Lyon, 1931;

E. Locard, Traite de criminalistique. Les empreintes et les traces dans l'enquete criminelle, Ed. Desvigne, Lyon, 1931;

E. Locard, Manuel de technique policiere, Ed.Payot, Paris, 1948;

E. Mihuleac, Expertiza judiciară, București, Ed. Științifică, 1971;

E., Stancu, Criminalistica. Tratat, Ed. Universul Juridic, București 2006;

Florin Ionescu, Criminalistica, Editura, Universitară, București, 2007;

H. Berryman, Ph. D., și Phillip R. M., Aplicarea în criminalistică a vechilor abilități de depistare și interpretare a urmelor”, în „Information Bulletin for Shoeprint/Toolmark Examiners, vol. 4, nr. 2/1997;

H., L., MacDonell, și L., F., Bialonsz, Flight characteristics and Stein Paterns of Human Blood, National Institute of Law Enforcement and Criminal lustice, Washinghton, D. C, 1971;

H. L., MacDonell, și L., F., Bialonsz, Laboratory Manual for the Geometric Interpreta-tion of Human Bloodstein Evidence, Lab. of For. Sci., Ed. Corming, N.Y., 2M edition, 1979;

I. Ionescu, Propuneri pentru o reglementare proprie expertizelor, în RRD, nr.3/1978;

I. Mircea, Valoarea criminalistică a unor urme de la locul faptei, Ed. V. Goldiș, Arad, 1996;

Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea generală. Tratat, Ed. Global Lex, București, 2004;

I.R. Constantin și M. RăduIescu, Dactiloscopia, Ed. Ministerului de Interne, București, 1975;

I.R. Constantin și D. Moise, Contribuții la stabilirea vechimii urmelor papilare, în culegerea de referate Prezent și perspectivă în știința criminalistică, Ed. Ministerului de Interne, București, 1979;

J. Gayet, ABC de Police Scientifique, Ed. Payot, Partis, 1973;

J. Thorwald, Un secol de luptă cu delincventa, trad. În limba română, Ed. Junimea, Iași, 1981;

Jan W., Evett, L'interpretation de la preuve, Rev. Interpol, nr. 444/1993;

L. Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului, Ed. Junimea, 1973;

L. Ionescu, D. Sandu, Identificarea criminalistică, Ed. Științifică, București 1990;

L. Lambert, Formulaire des officiers de police judiciaire, Formulationstyle-droite, Libraine generale de droit et de jurisprudence, Paris, 1979;

L. Mircea Criminalistica, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1978;

L. Vasiliu și M. Terbancea, Metodologia recoltării probelor pentru examenul serologic în infracțiunile de omor, în PCC, nr. 1-2/ 1984;

M. Dragomir și Gh. Asanache, Tratat practic de criminalistică, vol.I, Ed. Ministerului de Interne, București, 1978;

Mihail Kernbach, Medicina judiciară, Ed. Medicală, București, 1958;

M. Minovici, Tratat complet de medicină legală, vol.II, București, 1930;

M. Terbancea, M. Vasiliu, M. Boia, K. Crainic, Limitele și posibilitățile examenelor serologice în infracțiunile privind viața sexuală, în culegerea „Școala românească de criminalistică, Ed. Ministerului de Interne, București, 1975;

N. Volonciu, Tratat de procedură penală partea generală, vol. I, Ed. Paidca, 1997;

P.F.Ceccaldi, La Criminalistique, Presses Universitaires de France, Paris, 1962;

P. Kirk, Affidavit regarding State of Ohio vs Shcppard. S., Court of Commons Pleas, Criminal Branch, nr. 64571, 1955;

P. Ștefănescu, Pagini din istoria medicinii legale și a criminalisticii, Ed. Medicală, București, 1984;

S.A.Golunski, Criminalistica, Ed. Științifică, București, 1961;

V. Bercheșan, Metodologia investigării criminalistice a omorului, Teză de doctorat susținută la Academia de Poliție, 1998;

V. Măcelaru, Balistica judiciară, București, 1972;

V. Sava, Manual de dactiloscopie, București, 1943;

W.G. Eckert, și James. S.M., Imerpretation of Bloodstain Evidence at Crime Scene, Elsevier Science Publishing Co., N. Y” 1989;

Z. Ander, I. Beligan, V. Molnar, Medicina legală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1970;