Protectia Speciala a Copilului Prin Parinti
PROTECȚIA COPILULUI PRIN PĂRINȚI
Cuprins
CAPITOLUL I NOȚIUNI GENERALE
Secțiunea I Noțiunea de protecție a copilului. Sediul materiei
Perfecționarea legislației românești după 1989 a generat apariția unor acte normative, chemate să reglementeze domenii relevante ale dreptului în genere, conturate anterior sau ivite în condițiile realităților statului de diseminării elementelor democrației în ansamblul societății „Unde există societate, acolo există și lege”).
Totodată s-a observa o dezvoltare și diversificare a relațiilor sociale căzute sub incidența normelor juridice. Acest lucru a dus la nevoia de o mai bună legiferare și, în același timp, la armonizarea ei cu prevederile internaționale în materie „Unde există drept, acolo există și remedii”.
În România, protecția minorului este garantată prin legi care transpun în legislația națională cele mai noi concepte ale dreptului internațional și se depun eforturi pentru aplicarea normelor comunitare.
Potrivit art. 4 lit. a) din Legea nr. 272/2004, prin copil se înțelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu, în condițiile legii. Legea cu privire la drepturile copilului nu arată, însă, din ce moment beneficiază copilul de protecție. Rezultă că, în principiu, el beneficiază de protecție de la naștere. De lege lata, în România, ca și în alte sisteme de drept, nu există încă dispoziții speciale având ca scop protejarea copilului înainte de naștere, deși în practica și doctrina de drept comparat s-au ridicat probleme legate de dreptul la avort, de dreptul de a realiza investigații medicale asupra fetusului sau de răspunderea părinților sau a terților pentru prejudicii cauzate copilului înainte de naștere. Neexistând dispoziții legale speciale în acest sens, aceste situații urmează a fi soluționate potrivit principiilor dreptului și a reglementărilor generale, de exemplu, răspunderea civilă delictuală sau răspunderea penală.
Secțiunea a II-a Copilul, subiect al protecției
Studiile de psihologie și pedagogie au definit minorul ca ființa umană aflată în primii ani ai vieții, de la naștere și până la împlinirea vârstei majoratului, moment plasat la 18-19 ani, ce coincide cu sfârșitul studiilor liceale.
Pe baza reperelor psihogenetice (indicatori operaționali sau trăsături caracteristice utilizate pentru a stabili starea normală a dezvoltării psihice a unui copil, avansul sau întârzierea acestuia: acțiunea, reprezentarea și limbajul), fost delimitate o serie de stadii în dezvoltarea intelectuală a copilului:
stadiul acțional-obiectual, ca formă primară a inteligenței;
stadiul gândirii în imagini;
stadiul gândirii verbal-logice.
Din perspectiva psihologiei genetice, elvețianul Jean Piaget a identificat mai multe stadii în dezvoltarea intelectuală a copilului:
a) Stadiul inteligenței senzorio-motorii (0-2 ani), caracterizată de interacțiunea practică cu obiectele, cu ajutorul căreia copilul își formează scheme senzomotorii;
b) Stadiul inteligenței preoperatorii sau al gândirii în imagini (2-7 ani), când se dezvoltă funcția semiotică pe baza învățării limbajului și are conceptualizarea acțiunilor;
c) Stadiul operațiilor concrete (6-7 până la 11-12 ani); acționând cu
obiectele și fenomenele, copilul reușește să interiorizeze acțiunile externe pe plan mental, acestea devin operații concrete ce stau la baza formării conceptului despre lumea exterioară.
d) Stadiul operațiilor propoziționale (11-12 ani – 14-15 ani); acum, copilul gândește și asupra enunțurilor verbale; către sfârșitul stadiului, preadolescentul poate gândi abstract, construind raționamente ipotetico-deductive.
Raportat la stadiile dezvoltării psihice, există:
a) Perioada antepreșcolară (0-3 ani), când copilul se găsește în stadiul inteligenței senzorio-motorii, având ca activitate dominantă acțiunile, urmate de învățarea limbajului. Distingem aici două subperioade: perioada sugarului (0-1 an) și perioada eului corporal (1-3 ani);
b) Perioada preșcolară (3 – 6-7ani), care corespunde stadiului inteligenței preoperatorii, împărțit, la rându-i, în două substadii: preconceptual (3-4ani) și intuitiv (4- 6-7ani), când copilul gândește cu imaginile obiectelor și fenomenelor, activitatea dominantă fiind jocul, și când se dezvoltă 50% din inteligență;
c) Perioada școlară (6-7 – 18-19ani), cu cele 3 subperioade:
perioada școlară mică (6-7 – 10-11 ani), corespunzătoare stadiului gândirii cu operații concrete.
perioada școlară mijlocie sau pubertatea, preadolescenta (10-11 – 14-15 ani) – se caracterizează printr-un fenomen de accelerație biologică; între 14- 16 ani se petrec cele mai mari schimbări privind greutatea, structura și funcțiile creierului: iritabilitatea și instabilitatea afectivă, timiditatea și anxietatea, nesiguranța și complexele de inferioritate manifestate la preadolescenți apar ca rezultatul unor șocuri emoționale; fiind capabil de raționamente ipotetico-deductive, preadolescentul își poate însuși cu ușurință valorile culturii, dezvoltându-și, în aceiași timp, conștiința și conduita morală;
perioada școlară mare, denumită și adolescență (14-15 – 18-19ai caracterizează printr-o dezvoltare fizică și intelectuală armonioasă; adolescentul are un spirit de observație dezvoltat, iar gândirea devine tot mai independent creativă, se dezvoltă motivația conștientă; se conturează idealul tendinței de afirmare a personalității, de independență și autodeterminare, se accentuează, nonconformismul devine tot mai pregnant, viața afectivă este din ce în ce mai intensă, iar interesele profesionale se fixează mai bine, o dată creșterea autocontrolului și autoexigenței.
Secțiunea a III-a Principiile care stau la baza protecției copilului
Principiile sunt reguli generale, de maximă aplicabilitate, care reprezintă fundamentul unei ramuri de drept sau a unei instituții juridice. Articolul 6 din Legea nr. 272/2004 afirmă expres principiile care stau la baza protecției copilului. Acestea se aplică nu numai în raport cu dispozițiile actului normativ care reprezintă legea-cadru în materie, ci și cu reglementările speciale privind protecția copilului (de exemplu Codul familiei, Legea învățământului, Codul muncii etc.)
Legea nr. 272/2004 arată că respectarea și garantarea drepturilor copilului se realizează conform următoarelor principii:
I. Principiul protecției interesului superior al copilului;
Protecția interesului superior al copilului reprezintă fundamentul oricărei măsuri în legătură cu minorul. Aplicarea principiului nu trebuie realizată astfel încât să se anuleze alte drepturi ale copilului, astfel cum sunt acestea consacrate în Legea privind protecția și promovarea drepturilor copilului și în Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului.
Principiul interesului superior al copilului produce și „efecte orizontale”, respectiv statul trebuie să ia măsurile necesare pentru garantarea lui nu numai în ce privește relațiile cu autoritățile, ci și de către subiectele de drept privat, în special în raporturile cu părinții.
Acest principiu trebuie să prevaleze în toate demersurile și deciziile care privesc pe copil.
Principiul interesului superior al copilului nu trebuie înțeles în mod abstract și teoretic, ci pornindu-se de la particularitățile situației fiecărui copil și ale materiei în care se aplică. Astfel, jurisprudența a arătat că într-un anumit caz concret, interesul superior al copilului justifică încuviințarea adopției, chiar dacă în alte situații o asemenea măsură nu putea fi admisă. În speță, copilul a fost a abandonat imediat după naștere de ambii părinți și a fost crescut de bunicii paterni. Deși din certificatul medical depus la dosar rezultă anumite probleme de sănătate ale adoptatoarei (care, totuși, poate îngriji pe minor), iar adoptatorul a fost condamnat penal pentru distrugerea unor bunuri și ulterior grațiat, dacă comisia pentru protecția copilului a dat aviz favorabil pentru adopție, prin încuviințarea adopției de către bunicii paterni interesul minorului este evident mai bine protejat decât dacă ar fi instituționalizat într-un cămin.
În aplicarea acestui principiu trebuie avute în vedere nu numai efectele pe termen scurt ale unei măsuri, ci mai ales efectele pe termen lung.
II. Egalitatea șanselor și nediscriminarea;
III. Responsabilizarea părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești;
IV. Primordialitatea responsabilității părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului;
V. Descentralizarea serviciilor de protecție a copilului, intervenția multisectorială și parteneriatul dintre instituțiile publice și organismele private autorizate;
VI. Asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil;
VII. Respectarea demnității copilului;
VIII. Ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate;
IX. Asigurarea stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului, ținând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecție;
X. Celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil;
Potrivit principiului celerității autoritățile trebuie să acționeze prompt în scopul evitării oricăror întârzieri inutile care sunt contrare interesului superior al copilului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că într-o cauză care implică relațiile de familie între părinți și copii, conformitatea măsurilor autorităților naționale cu dispozițiile art. 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (care garantează și dreptul la relații de familie) se apreciază și în funcție de celeritatea acesteia. Procedurile legate de exercitarea autorității părintești, inclusiv executarea acestora, necesită urgență, deoarece trecerea timpului poate avea consecințe ireparabile asupra relațiilor de familie.
XI. Asigurarea protecției împotriva abuzului și exploatării copilului;
XII. Interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelație cu ansamblul reglementărilor din această materie.
Reglementarea ocrotirii minorului prin părinții săi se bazează, după părerea doctrinarilor, pe următoarele principii:
a) Potrivit art. 97 alin. 2 din Codul familiei, părinții trebuie să exercite drepturile și să îndeplinească îndatoririle părintești numai în interesul minorului. Părinții au drepturi și îndatoriri față de copilul lor minor, pe primul plan situându-se îndatoririle părintești, căci drepturile sunt recunoscute în vederea îndeplinirii îndatoririlor. Consacrând acest principiu legiuitorul creează o importantă garanție juridică menită să prevină ca ocrotirea părintească să nu fie deturnată de către părinți de la finalitatea ei în vederea utilizării sale în propriile lor interese și să asigure protejarea eficientă a intereselor minorului împotriva unor eventuale abuzuri ale părinților.
Cât privește expresia „interes al copilului minor”, aceasta semnifică, pe de o parte, un interes obștesc care se reflectă în modul cum trebuie să fie crescut și educați copiii de către părinți, iar pe de altă parte, include un interes personal concret al minorului. Instanțele judiciare au apreciat că noțiunea de „interes al minorului” se definește prin prisma obligației legale a părinților de a crește copilul, îngrijind de sănătatea sa fizică, morală și intelectuală; aprecierea interesului minorului se va face în cadrul dispozițiilor legale. Uneori însăși legea face precizări cu privire la conținutul concret al noțiunii de „interes al copilului minor”.
b) Din coroborarea art. 101 și 108 din Codul familiei cu prevederile
din cap. VII al Legii nr. 272/2004 rezultă că exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești se fac sub îndrumarea și controlul efectiv și continuu al autorităților abilitate în scopul asigurării unei cât mai depline ocrotiri a minorului. Acest principiu constituie de asemenea, ncipiu constituie de asemenea, o garanție că exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești se face numai în interesul minorului.
c) Un alt principiu al ocrotirii părintești este consacrat prin art. 106
din Codul familiei care dispune: „Părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui în afară de dreptul de moștenire și la întreținere”. Este principiul independenței patrimoniale a minorului și a părinților săi; el privește exercitarea drepturilor și îndatoririle părintești referitoare la bunurile copilului minor și constituie un mijloc juridic de asigurare a intereselor patrimoniale ale acestuia din urmă.
d) Din reglementările legale ale ocrotirii părintești se desprinde, ca principiu al acesteia, asimilarea condiției juridice a copilului din afara căsătoriei cu aceea a copilului firesc (art. 63 și art. 76 alin. 1 C. fam.). Ocrotirea părintească are același conținut pentru copilul din afara căsătoriei ca și pentru copilul din căsătorie, pentru adoptat ca și pentru copilul firesc: drepturile și îndatoririle părinților sunt aceleași indiferent din ce categorie de copii face parte minorul, art. 97 Codul familiei.
e) Codul familiei consacră principiul egalității părinților în exercitarea ocrotirii părintești. Art. 97 alin. 1 din Codul familiei dispune în acest sens că „ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori, fără a deosebi după cum aceștia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori adoptați”. De asemenea, art. 1 alin. 3 prevede că „în relațiile dintre soți precum și în exercițiul drepturilor față de copii, bărbatul și femeia au drepturi egale.”
În anumite împrejurări, unul dintre părinți este autorizat să decidă singur asupra unei măsuri referitoare la copilul său și anume când celălalt părinte se află într-una din următoarele situații: este mort; este decăzut din drepturile părintești (art. 109); se află pus sub interdicție (art. 142); când din orice altă împrejurare nu-și poate manifesta voința (art. 98 alin. 2 și art. 70 alin. 2, C.fam.).
Soluția este aceeași în cazul în care copilul din afara căsătoriei își are stabilită filiația numai față de unul dintre părinți sau în cazul când un copil a fost adoptat numai de către o persoană. În afară de aceste situații, orice măsură cu privire la persoana sau bunurile copilului minor trebuie să fie luată de ambii părinți, de comun acord ce trebuie să fie realizat cu privire la fiecare act în parte, deoarece numai în acest mod se poate realiza un control reciproc, concret, asupra fiecărei măsuri.
Secțiunea a IV-a Evoluția legislației
1. Începuturile ocrotirii minorilor.
Deoarece despre o protecție legală a minorului nu putem vorbi până în zorii epocii contemporane, ne vom rezuma la a prezenta roadele minților înțelepte care au încercat să conștientizeze contemporanii lor despre stringența unor măsuri sociale și legislative pentru ocrotirea „acestei entități dinamice, polivalente, contradictorii și inefabile” care este minorul (copilul). În ultimă instanță, copilul este o realitate unică, irepetabilă. Viața și personalitatea copiilor au purtat marca specificității epocilor și culturilor pe care le-au străbătut și s-au metamorfozat o dată cu acestea.
Copilul, ca ființă trăitoare într-o comunicare umană, s-a bucurat din-totdeauna de o protecție firească tuturor viețuitoarelor, însă exercitată în mod conștient, nu instinctiv. „De aici derivă uniunea între bărbat și femeie pe care o numim căsătorie, zămislnirea copiilor, educația; vedem că și animalele, chiar cele sălbatice sunt socotite a avea experiența acestui drept” afirmă Ulpian (Dig., I, I, 3). Iar Philon (De Decaloga, XXIII), dând exemplul berzelor bătrâne hrănite de cele tinere, recomandă și el: „Oameni, urmați cel puțin pilda viețuitoarelor celor fără de grai; ele sunt deprinse să răspundă binelui prin bine”. Ca atare, de timpuriu au apărut reguli în scopul apărării copilului chiar mai înainte de a fi născut, iar după aceea în scopul dezvoltării lui optime, în concordanță cu preceptele respectivei societăți. Și în această privință, exemplul Dreptului roman este ilustrativ nu numai pentru perioada veche, ci și prin efectele receptării lui în epoca modernă.
În Dreptul roman, până la vârsta de 14 ani, copiii de ambele sexe care nu se aflau sub puterea capului de familie, erau puși sub tutelă, deoarece – după afirmația lui Servius Suplicius – un astfel de copil „din pricina vârstei, nu se poate apăra singur” (qui propter aetatem sua sponte se defendere nequit – Dig., 26, 1, 1 pr.). Tutorele avea drept sarcină să administreze averea impuberilor, numiți pupili în raporturile cu tutorul, și să le completeze voința ori de câte ori urmau să încheie acte juridice.
În perioada clasică, existau trei feluri de tutele. Două din ele sunt foarte vechi: tutela legitimă și tutela testamentară; dimpotrivă, tutela onorară sau dativă este mai recentă.
În general se disting trei perioade ale nevârstnicului:
prima perioadă este aceea în care copilul nu putea vorbi într-un
mod conștient (infantiă). El nu putea face nici un act juridic și nici să comită un delict;
a doua perioadă este aceea a copiilor între 7 și 12 ani, considerați
a fi apropiați de infantilă (infantiae proximi) și, ca atare, ei nu se puteau angaja prin contracte, dar puteau săvârși unele delicte;
a treia perioadă privește pe adolescenții dintre 12 și 14 ani,
apropiați de pubertate (pubertăți proximi). Ei puteau face acte juridice, dar numai cele care făceau condiția lor mai bună, prin dobândirea unei creanțe sau a unui drept real.
Dar dacă această situație era posibilă când actele erau simple în vechiul Drept, ea a devenit inadecvată cu actele complexe, ca de pildă vânzarea, care apar în ultima parte a Republicii. De altfel terții refuzau să contracteze; ca atare, conform Dreptului civil, minorul care cumpără ar fi putut să obțină livrarea bunului, însă să refuze plata prețului. Pretorul a intervenit și în acest caz, acordând terților o exceptio doli care le permitea să refuze să facă livrarea bunului dacă nevârstnicul refuză să plătească prețul. Pretorul dădea, de asemenea, nevârstnicilor o restitutio in integrum ob aetatem, le acorda rezilierea actelor păgubitoare, cauzatoare de prejudicii ale minorilor chiar asistați de tutore.
În Dreptul roman, fiica suijuris de mai mult de 12 ani rămânea sub tutelă atâta vreme cât era suijuris, numai vestalele fiind exceptate. La origine, femeile fiind în inferioritate fizică nu puteau participa la acte făcute sub simbolul forței (hasta). În perioada clasică, erau acuzate ca neavând destulă rezistență fizică (sexus infîrmitas – GAIUS, I, 1, 144), nici statornice în gândire (levitas animi – ULPIAN, Regulae, 1, 11) și nici experiența treburilor publice (forensium rerum ignorantia – ibidem) și ca atare nu puteau să-și administreze în mod corespunzător propria lor avere. Deși asemenea concepție era socotită chiar de juriștii romani „mai mult falsă decât adevărată” (magis sepciosa quam vera – GAIUS, I, 1, 190), totuși femeile au continuat până la finele Republicii să ceară avizul tutorilor, numiți prin aceleași procedee ca și pentru pupili, ori de câte ori înstrăinau bunuri mai de preț din patrimoniul lor, își întocmeau testamentul sau contractau obligații.
La 14 ani, minorul devenea pe deplin capabil. Situația nu prezenta pericol, într-o cetate mică și cu prezența necesară a martorilor la întocmirea actelor. Cu dezvoltarea comerțului și a actelor neformaliste, această capacitate devine periculoasă.
Legea Plaetoria de la începutul secolului al VII-lea î. Chr. pedepsește înșelarea unui tânăr mai mic de 25 de ani. Pretorul a completat-o: dacă un minor de 25 de ani a fost lezat printr-un act, acel act este lovit de nulitate și are drept de recesiune (restitutio in integrum), în astfel de condiții terții refuzând să contracteze cu minorii; pentru a se asigura protecția minorului, pretorul îi dă un curator, ca și când minorul este dement sau risipitor.
Marcus Aurelius a extins curatelă permanentă la toți minorii, dar numai la cererea lor. Această curatelă se va extinde în secolul următor, ea se va aplica și la fiice, în timp ce tutela asupra femeilor dispare. Sub Justinian, curatelă devine obligatorie, dar minorul păstrează o oarecare alegere.
2. Ocrotirea minorului în vechiul drept românesc.
În vechiul Drept românesc, tutela era cunoscută sub diferite denumiri, instituția „omului bun” fiind prima formă, mâi târziu el numindu-se „ispravnic”. Când, la decesul cuiva, rămânea un copil mic, defunctul lăsa și toate bunurile sale unui „om bun” care să le păstreze până când copilul va atinge vârsta legiuită, ceea ce implica sarcina de a se îngriji de hrana copilului.
Mai târziu, regulile acestea vor căpăta caracter de instituție juridică în adevăratul sens al cuvântului, sub denumirea de „epitropie”, instituție ce asigura un ansamblu de funcții juridice. Epitropia nu mai era formată dintr-un „om bun”, ci dintr-un consiliu ce avea plenitudinea funcțiilor juridice de ocrotire și guvernarea minorului; principiul administrării averii, cu obligația de a da socoteală, a apărut o dată cu epitropia. Astfel tutela este dreptul și puterea ce se dau cuiva asupra unui om liber pentru ocrotirea lui, fie că este nevârstnic, fie că nu știe cum să-și chivernisească averea bine.
Vechiul Drept românesc cunoștea și o categorie de copii care nu se puteau conduce singuri nici după atingerea vârstei majoratului. Această categorie, în opoziție cu copiii emancipați, numiți „samavolnici” sau „oblăduitori”, era cunoscută în Pravila aleasă și îndreptarea Legii ca o categorie de „copii nevolnici", denumită „neoblăduitori”. Neoblăduitorii nu se îngrijeau ei înșiși de existența lor, mai ales materială, acestei categorii aparținându-le copiii care, deși ajunseseră la vârsta majoratului, rămâneau sub ascultarea tatălui, în casa acestuia. „Nevolnicii” erau feciorii care, deși însurați – ceea ce le conferea un drept de emancipare – trăiau cu părinții lor mai departe. Ce agoniseau rămânea cu totul în mâna părinților și nu se mai împărțea până la moartea acestora. Cei „ce petrec sub ascultare” nu-și luau partea lor din averea tatălui și locuiau cu dânsul, ascultând și supunându-se voinței lui.
În legiuirile scrise, orfani erau desemnați prin numiri ce nu depășeau înțelesul unei condiții juridice care necesita compasiune morală: „săraci de părinți” sau „saraimani”. Ocrotirea copiilor orfani se făcea prin adopțiune și înfiere, care necesita o anchetă amănunțită a comisiei epitropiale și a domniei; tutela putea fi acordată mamei, bunicii, precum și preotului și diaconilor. O altă modalitate prin care se acorda o ocrotire specială orfanilor total lipsiți de mijloace materiale și de rudele ascendente care să-i hrănească era instituția denumită „cutia milelor”, care era administrată de domnie și de unde puteau primi un „cuviincios ajutor”
CAPITOLUL II ASPECTE GENERALE PRIVIND DREPTUL LA PROTECTIE AL COPILULUI
Secțiunea I Dreptul copilului la protecție
1. Copilul care beneficiază de măsurile de protecție specială.
În înțelesul Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului (care a abrogat O.U.G. nr. 26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate, republicată, cu modificările și completările ulterioare), de măsurile de protecție specială beneficiază (art. 56):
– copilul ai cărui părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți, când nu a putut fi instituită tutela;
– copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinților din motive neimputabile acestora;
– copilul abuzat sau neglijat;
– copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în unități sanitare;
– copilul care a săvârșit o faptă de legea penală și care nu răspunde penal.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 272/2004, de dispozițiile acestei legi beneficiază:
– copiii cetățeni români aflați pe teritoriul României;
– copiii cetățeni români aflați în străinătate;
– copiii fără cetățenie aflați pe teritoriul României;
– copiii care solicită sau beneficiază de o formă de protecție în condițiile reglementărilor legale privind statutul și regimul refugiaților în România (respectiv, O.G. nr. 102/2000, republicată).
2. Copilul.
Prin copil se înțelege persoana care nu a îndeplinit vârsta de 18 ani și nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu, în condițiile legii (art. 4 pct. a). De regulă, minorul nu are capacitate de exercițiu. Dar minora care se căsătorește dobândește capacitate deplină de exercițiu, dar nu devine majoră. De aceea, legea prevede două condiții: a) persoana să fie minoră, adică nu a împlinit vârsta de 18 ani; b) persoana să nu aibă capacitate deplină de exercițiu, respectiv, minora să nu fie căsătorită.
De asemenea, Legea nr. 272/2004 mai definește și alți termeni, cum ar fi:
– familie – părinții și copiii acestora;
– familie extinsă – copilul, părinții și rudele acestuia până la gradul IV inclusiv;
– familie substitutivă – persoanele, altele decât cele care aparțin familiei extinse, care, în condițiile legii, asigură creșterea și îngrijirea copilului.
3. Protecția și promovarea drepturilor copilului.
Legea nr. 272/2004 reglementează cadrul legal privind respectarea, promovarea și garantarea drepturilor copilului (art. 1 alin. 1). Autoritățile publice, organismele private autorizate, precum și persoanele fizice și persoanele juridice responsabile de protecția copilului sunt obligate să respecte, să promoveze și să garanteze drepturile copilului stabilite prin Constituție și Lege, în concordanță cu prevederile Convenției Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990, republicată, și de celelalte acte internaționale în materie, la care România este parte (art. 1 alin. 2).
Legea nr. 272/2004, orice alte reglementări adoptate în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului, precum și orice alt act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului. Acest principiu este impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora acesta Ie-a fost plasat în mod legal. Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești. Aceste persoane juridice sunt obligate să implice familia în toate deciziile, acțiunile și măsurile privitoare la copil și să sprijine îngrijirea, creșterea și formarea, dezvoltarea și educarea acestuia în cadrul familie (art. 2).
4. Cine asigură protecția copilului.
Copiii au dreptul la protecție și asistență în realizarea și exercitarea deplină a drepturilor lor, în condițiile Legii nr. 272/204. Răspunderea pentru creșterea și asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinților, aceștia având obligația de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile față de copil, ținând seama cu prioritate de interesul superior al acestuia. În subsidiar, responsabilitatea revine comunității locale din care fac parte copilul și familia sa. Autoritățile administrației publice locale au obligația de a sprijini părinții sau, după caz, alt reprezentant legal al copilului în realizarea obligațiilor ce le revin cu privire la copil, dezvoltând și asigurând în acest scop servicii diversificate, accesibile și de calitate, corespunzătoare nevoilor copilului. Intervenția statului este complementară; statul asigură protecția copilului și garantează respectarea tuturor drepturilor sale prin activitatea specifică realizată de instituțiile statului și de autoritățile publice cu atribuții în acest domeniu [art. 5 alin. (1)-(4)].
Măsurile de protecție specială a copilului se stabilesc și se aplică în baza planului individualizat de protecție [art. 53 alin. (1)]. Acest plan reprezintă documentul prin care se realizează planificarea serviciilor, prestațiilor și a măsurilor de protecție specială a copilului, pe baza evaluării psihosociale a acestuia și a familiei sale, în vederea integrării copilului care a fost separat de familia sa într-un mediu familial stabilit permanent, în cel mai scurt timp posibil. Planul individualizat de protecție se întocmește și se revizuiește în conformitate cu normele metodologice elaborate și aprobate de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului [art. 53 alin. (2)].
Direcția generală de asistență socială și protecția copilului are obligația de a întocmi planul individualizat de protecție imediat după primirea cererii de instituire a unei măsuri de protecție specială sau imediat după ce directorul acestei direcții a dispus plasamentul în regim de urgență [art. 54 alin. (1)].
În vederea exercitării atribuțiilor în legătură cu măsurile de protecție specială a copilului funcționează în subordinea consiliului județean și, respectiv, a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București, comisia pentru protecția copilului și serviciul public specializat pentru protecția copilului (art. 104 și 105).
Secțiunea a II-a Mijloacele legale de protecție cuprinse in Legea 272/2004, Convenția privind drepturile copilului
1. Mijloacele legale de protecția cuprinse în Legea nr. 272/2004.
Potrivit regulilor dreptului civil și a normelor cuprinse în Legea nr. 272/2004 proiecția copilului prin mijloace de drept privat cuprinde următoarele aspecte:
Protecția drepturilor copilului
Protejarea minorului prin regulile în materia capacității juridice a persoanei fizice (incapacitatea minorului)
Protecția minorului prin părinți (ocrotirea părintească)
Protecția copilului lipsit de ocrotire părintească
Copilul, în calitatea sa de ființă umană, este titularul drepturilor fundamentale garantate de Constituția României și de actele internaționale la care statul român este parte. Legea cu privire la protecția și promovarea drepturilor copilului consacră numai aspectele particulare rezultate din situația specială a copilului, determinată de vârsta sa fragedă.
Legea nr. 273/2004 garantează copilului următoarele drepturi:
Dreptul la identitate
Prin identitatea persoanei fizice se înțelege individualizarea acesteia în raporturile juridice, deci determinarea poziției sale în viața juridică.
Identificarea persoanei este o instituție complexă, interesând toate raporturile juridice în care persoana apare ca titulară de drepturi și obligații. Rezultă că este greu de realizat o definiție a identității. De aceea, art. 8 alin. (1) din Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului pune un accent deosebit pe trei elemente ale identității copilului, și anume tați prevăzute de lege pentru copii sau pentru familiile cu copii. Autoritățile administrației publice locale au obligația de a informa părinții și copiii în legătură cu drepturile pe care le au, precum și asupra modalității de acordare a drepturilor de asistență socială și de asigurări sociale.
Drepturile speciale ale copiilor cu handicap
Potrivit dispozițiilor Legii nr. 272/2004, copilul cu handicap are dreptul la îngrijire specială, adaptată nevoilor sale. Copilul cu handicap are dreptul la educație, recuperare, compensare, reabilitare și integrare, adaptate posibilităților proprii, în vederea dezvoltării personalității sale. Îngrijirea specială trebuie să asigure dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copiilor cu handicap. Îngrijirea specială constă în ajutor adecvat situației copilului și părinților săi ori, după caz, situației celor cărora Ie este încredințat copilul și se acordă gratuit, ori de câte ori acest lucru este posibil, pentru facilitarea accesului efectiv și fără discriminare al copiilor cu handicap la educație, formare profesională, servicii medicale, recuperare, pregătire, în vederea ocupării unui loc de muncă, la activități recreative, precum și la orice alte activități apte să le permită deplina integrare socială și dezvoltare a personalității lor. Organele de specialitate ale administrației publice centrale și autoritățile administrației publice locale sunt obligate să inițieze programe și să asigure resursele necesare dezvoltării serviciilor destinate satisfacerii nevoilor copiilor cu handicap și ale familiilor acestora în condiții care să le garanteze demnitatea, să le favorizeze autonomia și să le faciliteze participarea activă la viața comunității.
Dreptul la educație
Copilul are dreptul de a primi o educație care să îi permită dezvoltarea, în condiții nediscriminatorii, a aptitudinilor și personalității sale.
Părinții copilului au cu prioritate dreptul de a alege felul educației care urmează să fie dată copiilor lor și au obligația să înscrie copilul la școală și să asigure frecventarea cu regularitate de către acesta a cursurilor școlare.
Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cerc încuviințarea instanței judecătorești de a-și schimba felul învățăturii și al pregătirii profesionale.
În cadrul procesului instructiv-educativ copilul are dreptul de a fi tratat cu respect de către cadrele didactice, de a fi informat asupra drepturilor sale, precum și asupra modalităților de exercitare a acestora. Pedepsele corporale în cadrul procesului instructiv-educativ sunt interzise.
Copilul, personal și, după caz, reprezentat sau asistat de reprezentantul său legal, are dreptul de a contesta modalitățile și rezultatele evaluării și de a se adresa în acest sens conducerii unității de învățământ, în condițiile legii. Cadrele didactice au obligația de a semnala serviciului public de asistență socială sau, după caz, direcției generale de asistență socială și protecția copilului cazurile de rele tratamente, abuzuri sau de neglijare a copiilor.
Dreptul la odihnă și vacanță
Copilul trebuie să beneficieze de timp suficient pentru odihnă și vacanță, să participe în mod liber la activități recreative proprii vârstei sale și la activitățile culturale, artistice și sportive ale comunității. Autoritățile publice au obligația să contribuie, potrivit atribuțiilor ce le revin, la asigurarea condițiilor exercitării în condiții de egalitate a acestui drept. Autoritățile publice au obligația să asigure, potrivit atribuțiilor care le revin, locuri dejoacă suficiente și adecvate pentru copii, în mod special în situația zonelor intens populate.
Alte drepturi ale copilului
Deși Legea nr. 272/2004 nu face expres referire la acestea copilul, în calitatea sa de ființă umană, este titularul drepturilor fundamentale prevăzute de Constituția României și de actele internaționale la care statul român este parte, de exemplu, dreptul la un mediu sănătos.
Deși ființa umană se bucură de capacitate de folosință încă de la naștere (și în anumite condiții, chiar de la data concepției), pe perioada minorității, aceasta, datorită lipsei de discernământ, cauzată de vârsta fragedă, nu are capacitatea de a-și exercita drepturile și de a a-și asuma obligații, săvârșind acte juridice (capacitatea deplină de exercițiu). De aceea, în prima perioadă a vieții, persoana este considerată lipsită de capacitate de exercițiu, iar la adolescență dobândește capacitate restrânsă de exercițiu. Capacitatea deplină de exercițiu se dobândește abia cu ocazia majoratului. Aceste aspecte sunt studiate la materia dreptului civil, cu ocazia analizei capacității juridice a persoanei fizice. O lungă perioadă de timp, reprezentarea a fost principala modalitate de ocrotire a copilului prin mijloace de drept privat.
Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului aduce modificări în ceea ce privește capacitatea minorului, garantând:
a) Dreptul copilului capabil de discernământ de a-și exprima opinia asupra oricărei probleme care îl privește.
Potrivit art. 24 din Legea privind protecția și promovarea drepturilor copilului, în orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește, copilul are dreptul de a fi ascultat. Este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Cu toate acestea, poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui este necesară pentru soluționarea cauzei. Dreptul de a fi ascultat conferă copilului posibilitatea de a cere și de a primi orice informație pertinentă, de a fi consultat, de a-și exprima opinia și de a fi informat asupra consecințelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum și asupra consecințelor oricărei decizii care îl privește. Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare și li se va acorda importanța cuvenită, în raport cu vârsta și cu gradul de maturitate a copilului. Orice copil poate cere să fie ascultat. în caz de refuz, autoritatea competentă se va pronunța printr-o decizie motivată.
În afara consacrării în art. 24 din Legea nr. 272/2004, care are caracter general, de principiu, acest drept este prevăzut expres în anumite materii, de exemplu în ceea ce privește adopția sau încredințarea copilului cu ocazia divorțului părinților. Textul nu cere o anumită vârstă de la care este obligatorie ascultarea copilului, ci numai ca minorul să aibă discernământ, ceea ce reprezintă o soluție flexibilă dar, în același timp, ridică dificultăți de aplicare în practică.
Sintagma „orice problemă” subliniază că nu există domenii în care autoritatea parentală sau cea a adulților, în general, determină ca opinia copilului să nu fie primită. Rezultă că minorul capabil de discernământ poate să se exprime liber în toate domeniile care îl privesc: școală, educație, sănătate, mediu familial, recreere etc. Termenul „liber” arată că minorul nu poate fi pedepsit pentru opiniile sale, nu poate fi supus presiunilor și constrângerilor.
Copilul are dreptul de a fi ascultat indiferent dacă el a introdus acțiunea sau aceasta numai îl afectează. Copilul poate fi ascultat în modalități diferite, în funcție de situația sa și de materia în cauză: direct, prin reprezentant persoană fizică sau reprezentant al unei instituții specializate. Ascultarea copilului care a împlinit 10 ani este obligatorie. Poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit 10 ani, dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui este necesară pentru soluționarea cauzei. Dreptul de a fi ascultat nu se confundă cu dreptul copilului de a consimți la anumite acte. De exemplu, Legea privind regimul juridic al adopției prevede dreptul copilului care a împlinit 10 ani de a consimți la adopție.
b) Dreptul copilului de a depune singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale.
Dispozițiile art. 29 din Legea nr. 272/2004 care consacră expres acest drept reprezintă o inovație în materia exercițiului drepturilor minorului. Potrivit regulilor generale, minorul care nu a împlinit 14 ani nu are capacitate procesuală, iar minorul între 14 și 18 ani are capacitate procesuală restrânsă. Astfel, potrivit art. 44 din Codul de procedură civilă, persoanele care nu au exercițiul drepturilor lor nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate, asistate ori autorizate în chipul arătat în legile ori statutele care rânduiesc capacitatea sau organizarea lor. Iar, potrivit art. 222 alin. ultim din Codul de procedură penală, pentru persoana lipsită de capacitatea de exercițiu, plângerea se face de reprezentantul său legal. Persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă poate face plângere cu încuviințarea persoanelor prevăzute de legea civilă. Dar, excepția prevăzută de Legea nr. 272/2004 este supusă unei duble limitări:
excepția se referă numai la plângerile referitoare la drepturile fundamentale ale copilului;
excepția se referă numai la depunerea acestor plângeri.
În continuare, reprezentarea sau asistarea sunt guvernate de regulile generale în materia dreptului procesual. Potrivit art. 44 din Codul de procedură civilă, în caz de urgență, dacă persoana fizică lipsită de capacitatea de exercițiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanța, la cererea părții interesate, va putea numi un curator special, care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal, potrivit legii. De asemenea, instanța va putea numi un curator special în caz de conflict de interese între reprezentant și cel reprezentat. Aceste dispoziții se aplică și în ceea ce privește persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă.
Potrivit art. 29 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, copilul trebuie informat asupra drepturilor sale și asupra modalităților de exercitare a acestora.
2. Documente internaționale. Sistemul universal de protecție a drepturilor copilului al Națiunilor Unite.
Începând cu secolul al XVIII-lea, ideea drepturilor omului, ca drepturi subiective, intră în gândirea europeană și devine punct de plecare al reflecțiilor asupra naturii, destinației și limitelor puterii de stat. Concepțiile apărute privind drepturile omului au proclamat egalitatea și libertatea persoanei și revendicarea de a se reglementa prin lege drepturile și libertățile cetățenești, de a se stabili fel un astfel de statut politico-juridic al persoanei. Desigur, unele din ideile, drepturile și libertățile lansate atunci fuseseră afirmate și dezvoltate fragmentar în opera filosofilor, enciclopediștilor, juriștilor și iluminiștilor (John Locke, Hugo Grotius, Samuel Puffendorf, Montesquieu).
Pe plan legislativ, primele codificări ale drepturilor și libertăților personale au fost garantate în Anglia prin MAGNA CHARTA (1215), actele HABEAS CORPUS și BILL OF RIGHTS. DECLARAȚIA DE INDEPENDENȚĂ A STATELOR UNITE (4 iulie 1776, Philadelphia) proclama că oamenii sunt egali și au drepturi inalienabile, între care cele la viață, libertate și urmărirea fericirii.
Documentul cel mai important apărut până în zorii ultimului secol al mileniului încheiat de curând a fost DECLARAȚIA DREPTURILOR OMULUI ȘI CETĂȚEANULUI a Revoluției franceze (26 august 1789), care enunța drepturi și libertăți într-o perspectivă individualistă și liberalistă.
Drepturile omului sunt înfățișate ca drepturi subiective pe care fiecare persoană le poate valorifica împotriva statului; acesta trebuie să se abțină de la orice acțiuni împotriva drepturilor omului și să nu intervină decât pentru a împiedica o conduită dăunătoare altor persoane. Între drepturile și libertățile proclamate menționăm: dreptul la proprietate, la securitate, la rezistența față de opresiune, libertatea de gândire, libertatea de expresie și de manifestare. Primul principiu consacrat este cel al egalității în fața legii a tuturor persoanelor, principiu așezat la baza tuturor celorlalte drepturi și libertăți ca o condiție generală a existenței lor.
Respectarea drepturilor fundamentale ale omului și, implicit, ale copilului a devenit obiectul unor reglementari cu caracter global, universal abia în a doua jumătate a secolului trecut. CARTA O.N.U., adoptată la 26 iunie 1945, reafirma credința statelor lumii în promovarea și încurajarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului (fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie), în demnitatea și valoarea ființei umane.
Documentul internațional care marchează începutul unei noi etape în domeniul drepturilor omului este DECLARAȚIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948; este primul document internațional de ansamblu și cu vocație de universalitate în acest domeniu.
Declarația pornește de la necesitatea unui standard minim, care să fie respectat pe plan mondial, a stabilirii unei concepții comune despre drepturile și libertățile omului. Se recunoaște că demnitatea inerentă tuturor membrilor familiei umane și drepturile lor egale și inalienabile constituie fundamentul librtății, dreptății și păcii în lume. Este prezentată autoriatea legii ca fiind esențială pentru ocrotirea drepturilor omului. Declarația așază la temelia Drepturilor și libertăților omului egalitatea în drepturi. Ea proclamă, în art.l, că toate ființele se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Fiecare om se poate prevala de toate drepturile și obligațiile proclamate, fără nici o deosebire rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine națională, avere, naștere sau orice alte împrejurări. Toți oamenii sunt egali în fața legii și au, fără nici o deosebire, dreptul la egala protecție a legii împotriva oricărei discriminări. Mai sunt consacrate:
dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei;
libertatea de gândire, conștiință sau religie;
libertatea de opinie și de exprimare;
dreptul la cetățenie;
dreptul de a se căsători și a-și întemeia o familie;
dreptul la muncă, la odihnă;
dreptul la învățătură;
dreptul la un nivel de trai care să-i asigure omului sănătatea și
bunăstarea lui și a familiei sale.
Ulterior, pe plan mondial a fost adoptat un număr mare de convenții și acorduri care încearcă o codificare a drepturilor copilului.
Mai întâi, potrivit PACTULUI INTERNAȚIONAL RELATIV LA DREPTURILE ECONOMICE, SOCIALE ȘI CULTURALE (New-York. 16 decembrie 1966), statele părți recunosc necesitatea adoptării de măsuri speciale de protecție și asistență în favoarea tuturor copiilor și adolescenților, fără nici o discriminare, îndeosebi de protecție a lor contra exploatării economice și sociale. Folosirea tinerilor în munci de natură să le compromită moralitatea ori sănătatea, să le pună viața în pericol sau să dăuneze dezvoltăriilor normale e sancționată prin lege. Statele trebuie să fixeze limite de vârstă sub care folosirea mâinii de lucru a copiilor e interzisă. În ceea ce privește asigurarea deplină a dreptului la educație, se prevede că statele vor asigura învățământul primar obligatoriu și gratuit pentru toți copiii, învățământ secundar generalizat și accesibil tuturor elevilor în condiții de egalitate, cu dezvoltarea unei rețele școlare la toate nivelele și a unui sistem adecvat de burse.
Prevederi referitoare la asigurarea dreptului la educație sunt incluse și în CONVENȚIA PRIVIND LUPTA ÎMPOTRIVA DISCRIMINĂRII ÎN DOMENIUL ÎNVĂȚĂMÂNTULUI (Paris, 1960) și în CONVENȚIA ASUPRA ELIMINĂRII TUTUROR FORMELOR DE DISCRIMINARE FAȚĂ DE FEMEI (New York, 1979). PACTUL INTERNAȚIONAL RELATIV LA DREPTURILE CIVILE ȘI POLITICE (New York, 16 decembrie 1964) și PROTOCOLUL FACULTATIV VIZÂND ABOLIREA PEDEPSEI CU MOARTEA (New York, 1989) la acest PACT stipulează că orice copil are dreptul, de la familia sa, de la societate și de la stat, la măsuri de ocrotire ca minor, la înregistrarea imediat după naștere, la un nume și la cetățenie. În caz de divorț, se prevede că vor fi luate măsuri de protecție a minorului. În legătură cu executarea de pedepse penale, delincvenții minori vor fi separați de adulți și vor avea un regim adecvat vârstei, în interesul reeducării lor. Persoanele sub 18 ani nu pot fi pedepsite cu pedeapsa capitală.
Prevederi referitoare la protecția copilului au apărut și în documentele organismelor specializate ale O.N.U.; UNESCO, O.M.S., O.I.M. și UNICEF.
În cadrul Organizației Internaționale a Muncii, CONVENȚIILE nr.77 și 78 din 1946 au preconizat obligativitatea unui examen medical prealabil pentru angajarea în muncă a tinerilor sub 18 ani. Alte convenții au interzis treptat munca de noapte a copiilor. În sfârșit, CONVENȚIA nr.138 din 1973 privind vârsta minimă de admitere în muncă prevede că statele vor adopta o politică de natură să ducă la abolirea muncii copiilor și să ridice vârsta minimă de admitereun nivel care să le permită să atingă dezvoltarea fizică și psihică normală. Vârsta minimă nu poate fi inferioară celei la care încetează școlaritatea ligatorie și în nici un caz celei de 15 ani, iar pentru muncile care ar putea afecta sănătatea, securitatea sau moralitatea adolescenților nu poate fi inferioară ei de 18 ani.
În strânsă legătură cu ansamblul preocupărilor pentru exercitarea de către copil a drepturilor sale, prezintă un interes deosebit ultimul document d.p.d.v. cronologic, dar primul ca însemnătate, elaborat în cadrul O.N.U. În acest domeniu, și anume CONVENȚIA CU PRIVIRE LA DREPTURILE COPILULUI, adoptată de Adunarea Generală la 20 noiembrie 1989, la New-York. Convenția include un ansamblu de drepturi, între care: dreptul la viață, dreptul la nume și cetățenie, luarea în considerație a intereselor copilului în orice decizie care-1 privește, egalitatea în drepturi a copiilor, fără nici o deosebire, recunoașterea și respectarea drepturilor și îndatoririlor părinților, dreptul copilului de a beneficia de îngrijirea părinților și de a locui cu aceștia, dreptul la sănătate, la securitate, la un nivel de viață satisfăcător, dreptul la învățământ, dreptul la odihnă, la viață culturală și artistică. Se cer măsuri de protejare a minorului împotriva stupefiantelor și substanțelor psihotrope, împotriva oricăror forme de exploatare sexuală și a violului, a răpirii și a oricărei forme de exploatare prejudiciabilă.
Sunt dezvoltate prevederi referitoare la probleme specifice copilului:
înregistrarea imediat după naștere și dreptul la identitate;
dreptul de a nu fi separat de părinți și de a menține contactul cu aceștia;
protecția contra oricăror forme de violență;
reglementarea adopției astfel încât ea să se facă în interesul copilului;
protecția copiilor handicapați;
aspecte legate de protecția sănătății, creșterea și educația copilului;
protecția copiilor bănuiți, acuzați sau deținuți pentru săvârșirea unor
infracțiuni.
Potrivit Convenției, regula de bază a deciziilor privind copilul – fie ele luate de autorități, fie de părinți – este respectarea intereselor supreme ale acestuia, care au prioritate față de orice alte considerente.
Numeroase rezoluții adoptate de O.N.U. au abordat, pe larg, problematica tinerilor și a copiilor. Amintim REZOLUȚIA 2447(XXIII) din 19 decembrie 1968 (EDUCAREA TINERETULUI ÎN SPIRITUL RESPECTĂRII DREPTURILOR ȘI LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI), ce a chemat țările să ia toate măsurile necesare, inclusiv în domeniul educației, pentru ca tineretul să crească și să se dezvolte într-un climat de respectare a demnității umane, de egalitate în drepturi a tuturor, fără deosebire de rasă, culoare, limbă, sex sau religie. REZOLUȚIA 2770(XXVI) din 22 noiembrie 1971 (TINERETUL, PROBLEMELE ȘI NEVOILE SALE, PARTICIPAREA SA LA DEZVOLTAREA SOCIALĂ) atrage atenția asupra problemelor cu care se confruntă tânăra generație, mai ales în sectoarele educației și al angajării în muncă și cere țărilor să ia măsuri corespunzătoare pentru a asigura crearea condițiilor necesare în vederea exercitării acestor drepturi primordiale ale tinerilor, REZOLUȚIA 3141 (XXVIII) din 14 decembrie 1973 (TINERETUL, EDUCAȚIA ȘI RĂSPUNDERILE SALE ÎN LUMEA ACTUALĂ) cere guvernelor să creeze condiții mai bune în domeniile educației, formării profesionale, sănătății, protecției sociale și angajării în muncă. Alte rezoluții, referitoare la educație, au solicitat măsuri legislative, administrative și alte măsuri adecvate, inclusiv garanții materiale pentru a se asigura exercitarea dreptului la educație universală, prin garantarea caracterului obligatoriu și gratuit al învățământului primar, generalizarea și instaurarea progresivă a gratuității învățământului secundar, egalitatea de acces la toate formele de învățământ universal și accesul tinerei generații la știință și cultură. Altele promovează drepturile la educare și formare profesională și la muncă în vederea eliminării șomajului în rândurile tineretului.
Răspunzând vocației sale universale și principiilor promovate încă de la înființare, O.N.U. a organizat manifestări dedicate copiilor din lumea întreagă.
Astfel, an de an se aniversează:
Ziua Internațională pentru Eliminarea Discriminării Rasiale (21 martie);
Ziua Mondială a Sănătății (7 aprilie);
Ziua Copilului (1 iunie);
Ziua Mediului înconjurător (3 iunie);
Ziua Internațională a Alfabetizării (8 septembrie);
Ziua Internațională a Păcii (12 septembrie);
Ziua Mondială a Alimentației (16 octombrie);
Ziua Toleranței (16 noiembrie);
Ziua Drepturilor Copilului (21 noiembrie);
Ziua Internațională a Persoanelor cu Handicap (3 decembrie)
Ziua Internațională a Drepturilor Omului (10 decembrie) ș.a. Sub egida O.N.U. s-au desfășurat:
Anul Copilului (1971);
Anul Internațional al Tineretului (1984);
Anul Internațional al Populațiilor Indigene (1993);
Anul Internațional al Familiei (1994);
Anul Toleranței (1995) ș.a.
Preocupări deosebite se manifestă în ultimii ani pentru o activitate concertată în scopul eliminării analfabetismului, al prevenirii delincventei juvenile și al combaterii consumului de droguri.
Dreptul comunitar cuprinde o serie de reglementari cu caracter de generalitate, dintre care amintim cele conținute în CONVENȚIA CONSILIULUI EUROPEI PRIVIND PROTECȚIA DREPTURILOR OMULUI ȘI A LIBERTĂȚILOR SALE FUNDAMENTALE (Roma, 4 noiembrie 1950), intrată în vigoare la 3 septembrie 1953. Luând în considerație DECLARAȚIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI, CONVENȚIA recunoaște oricărei persoane, fără derogări (art.15) și cu evitarea abuzului de drept (art. 17), drepturi și libertăți fundamentale ca, de pildă:
dreptul la viață (art.2); moartea nu este considerată o infracțiune atunci când e săvârșită:
pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale;
pentru a efectua o arestare legală;
pentru a reprima tulburări violente sau o insurecție;
interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, a sclaviei și condițiilor de aservire, a muncii forțate sau obligatorii (art.3,4);
dreptul la libertate și la siguranță (art.5); minorul poate fi lipsit de
libertatea sa dacă este vorba de detenția sa legală, hotărâtă pentru educare sau supraveghere sau în scopul aducerii sale în fața autorității competente; orice persoană arestată sau deținută, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia, trebuie adusă înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare; ea are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, ca o garanție care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere, are dreptul să introducă un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității deținerii sale și să dispună eliberarea sa dacă deținerea e ilegală, iar dacă e victima acestei măsuri, are dreptul la reparații;
dreptul la un proces echitabil (art.6) și la un recurs efectiv (art. 13); orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa; când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun sau dacă publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției, moralității, ordinii publice și securității naționale, hotărârea nu va fi pronunțată în mod public; orice persoană acuzată de o infracțiune e prezumată nevinovată până ce vinovăția va fi legal stabilită; orice acuzat are, în special, dreptul:
să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva;
să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă își permite, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci cândd interesele justiției o cer ;
să întrebe dacă să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării ;
să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere;
dreptul de a nu fi condamnat pentru o acțiune sau o misiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național și internațional și dreptul de a nu i se aplica o pedeapsă mai severă principiul: (« Nici o pedeapsă fără lege ») (art.7);
dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale, fără amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept, cu excepția cazului când amestecul e prevăzut de lege și măsura e necesară pentru securitatea națională, siguranță publică, bunăstarea economică a țări, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei ori protejarea drepturilor și libertăților altora (art.8);
libertatea de gândire, de conștiință și de religie; orice persoană are libertatea de a-și schimba religia sau convingerea și de a o manifesta în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățământ, practici și îndeplinirea ritualurilor, fără restrângeri, cu excepția celor prevăzute de lege și considerate necesare, într-o societate democratică, pentru siguranța publică, protecția ordinii, a sănătății sau a moralei publice ori pentru protejarea epturilor și libertăților altora (art.9);
libertatea de exprimare (art.10); ea cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autotorităților publice și fără a ține seama de frontiere, cu excepția cazurilor ce constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională. integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației și a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești;
libertatea de întrunire și de asociere (art.ll). inclusiv dreptul de a constitui sindicate cu alții și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale, cu restrângeri legale impuse exercitării acestui drept de către membrii forțelor armate, ai poliției sau ai administrației de stat considerate necesare;
dreptul de a se căsători și a întemeia o familie:
asigurarea exercitării drepturilor și libertăților tara nici o deosebire fondată pe sex. rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.
În vederea respectării angajamentelor rezultate din Convenție, Consiliul a instituit două organisme comunitare:
Comisia Europeană a drepturilor omului (Titlul II), care judecă cererile introduse de orice persoană fizică, organizație neguvemamentală sau grup de particulari care se pretind victima unei violări de către una din Înaltele Părți Contractante, a drepturilor recunoscute, putând fi sesizată numai după epuizarea căilor de recurs interne (art.25-26);
Curtea Europeană a drepturilor omului, a cărei competență cuprinde toate cauzele care privesc interpretarea și aplicarea Convenției, la sesizarea Comisiei, a Înaltei Părți Contractante (al cărei cetățean este victima/care a sesizat Comisia/pusă în cauză), a persoanei fizice, organizației neguvemamentale sau grupului de persoane (art.45, 48); Curtea nu poate fi sesizată cu o cauză decât după constatarea, de către Comisie, a eșecului unei soluționări amiabile și în termen de 3 luni (art.47, 32).
PRIMUL PROTOCOL ADIȚIONAL LA CONVENȚIE (Paris, 20 martie 1952) mai cuprinde:
dreptul oricărei persoane fizice la respectul bunurilor sale;
dreptul la instrucțiune, în conformitate cu convingerile religioase și filosofice.
PROTOCOLUL NR.6 (Strasbourg, 30 aprilie 1983) prevedea, abolirea pedepsei cu moartea, cu excepția actelor comise în timp de război sau de pericol iminent de război.
PROTOCOLUL NR.7 (Strasbourg, 22 noiembrie 1984) prevedea: „Soții se bucură de egalitate în drepturile și răspunderile lor cu caracter civil între ei și relațiile cu copiii lor, cu privire la căsătorie, durata căsătoriei și cu ocazia destrămării ei".
Fondat ca o organizație privată în 1925, BIROUL INTERNAȚIONAL AL EDUCAȚIEI (B.I.E.) devine în 1929 prima instituție interguvernamentală de profil, cu sediul la Geneva. Prin specialiștii săi (pedagogi, psihologi, sociologi, editori de carte), B.I.E. se preocupă de rezolvarea marilor probleme educației în lume. UIE (UNESCO INSTITUTE FOR EDUCAȚION) promovează, la rându-i, educația permanentă în lume.
CARTA SOCIALĂ EUROPEANĂ, deschisă în vederea semnării, la Torino, la 18 octombrie 1961 și revizuită și adoptată la 3 mai 1996 conținea câteva principii importante așezate la temelia edificiului drepturilor și libertăților omului. Se milita pentru apărarea și dezvoltarea drepturilor și libertăților fundamentale; asigurarea drepturilor civile și politice, a drepturilor sociale; prezervarea caracterului indivizibil al tuturor drepturilor omului. În vederea asigurării exercitării efective a dreptului copiilor și al tinerilor la protecție, părțile se angajau (art.7):
să fixeze la 15 ani vârsta minimă de angajare, cu derogări pentru copiii angajați în munci ușoare, determinate, care nu riscă să aducă atingere sănătății, moralității sau educației lor;
să fixeze la 18 ani vârsta minimă de angajare pentru anumite ocupații determinate, considerate periculoase sau insalubre;
să interzică angajarea copiilor supuși instrucției obligatorii în munci ce îi privează de acest beneficiu;
să limiteze durata muncii lucrătorilor sub 18 ani;
să recunoască dreptul tinerilor lucrători și ucenici la o salarizare echitabilă sau la o alocație corespunzătoare;
să prevadă ca orele consacrate de tineri formării profesionale pe durata timpului normal de lucru să fie considerate ca fiind incluse în ziua de lucru, cu consimțământul patronului;
să fixeze la cel puțin 4 săptămâni durata concediilor anuale plătite ale lucrătorilor sub 18 ani;
să interzică angajarea lucrătorilor sub 18 ani în munci de noapte;
să prevadă obligativitatea unui control medical periodic la angajarea în muncă a lucrătorilor sub 18 ani;
să asigure o protecție specială împotriva riscurilor fizice și morale la care copiii și tinerii sunt expuși, în special cele care rezultă, într-o manieră directă sau indirectă, din munca lor.
Art.17 obligă statele să asigure copiilor și adolescenților îngrijirile, asistența, educația și pregătirea de care au nevoie, prin crearea sau menținerea unor instituții ori servicii adecvate și suficiente; să-i protejeze împotriva neglijenței, violenței sau exploatării; să asigure o protecție și un ajutor special pentru copilul sau adolescentul privat temporar ori definitiv de sprijinul familiei; să le asigure învățământ primar și secundar gratuit și să le favorizeze regularitatatea frecvenței școlare.
În anul 1990 a luat ființă FORUMUL EUROPEAN PENTRU LIBERTATE ÎN EDUCAȚIE, în a cărui DECLARAȚIE DE ÎNTEMEIERE este subliniată necesitatea schimbului de informații între națiuni, referitoare la: „drepturile tuturor copiilor la o educație bazată pe libertate, dreptul fiecărei școli la autonomie m ceea ce privește predarea și administrarea, dreptul de a înființa și a conduce școli, în mod independent și dreptul părinților la alegerea liberă a școlii". În următoarele documente: DECLARAȚIA PRIVIND DREPTUL UMAN LA LIBERTATE ÎN EDUCAȚIE și MEMORANDUM PRIVIND ROLUL EDUCAȚIEI ÎN PROCESUL INTEGRĂRII EUROPENE, se clarifică multiplele aspecte ale acestui drept prin conceptele de cultură și educație, de libertate și responsabilitate în educație.
CAPITOLUL III OCROTIREA MINORULUI PRIN PĂRINȚI
Secțiunea I Noțiunea și durata ocrotirii minorului prin părinți
1. Noțiunea de ocrotire părintească.
Instituția ocrotirii părintești este tratată în Titlul III, Capitolul I, Secțiunea I din Codul familiei sub denumirea de „Drepturile și îndatoririle părinților față de copiii minori”, precum și prin anumite texte ale Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, publicată în M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004. Ocrotirea părintească reprezintă ansamblul drepturilor și îndatoririlor ce revin părinților față de copiii lor minori, valabile, în egală măsură, pentru copilul din căsătorie, pentru cel adoptat, ca și pentru copilul din afara căsătoriei, a căror exercitare trebuie să se facă exclusiv în interesul minorului, cu respectarea independenței patrimoniale în raporturile părinților cu acesta și sub îndrumarea și controlul efectiv al Autorității tutelare. Aceste drepturi și îndatoriri sunt acordate părinților în vederea creșterii, educării și formării copilului pentru viață, în conformitate cu interesele sale, cu cele ale familiei și ale societății.
În cadrul ocrotirii părintești, drepturile sunt acordate părinților numai în scopul asigurării îndeplinirii de către aceștia a îndatoririlor ce le revin față de copiii lor minori. Drepturile și îndatoririle părintești privesc atât persoana, cât și patrimoniul minorului. Ele alcătuiesc în totalitatea lor conținutul ocrotirii părintești, dar legea le tratează distinct, deoarece fiecare drept sau îndatorire are un specific propriu, reprezintă o manifestare deosebită a acestei ocrotiri; drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana minorului au o pondere sporită comparativ cu cele referitoare la bunurile acestuia.
2. Durata ocrotirii părintești.
Ocrotirea părintească se acordă copiilor pe tot timpul minorității. Chiar dacă minorul este pus sub interdicție, potrivit art. 150 C. fam., el rămâne sub ocrotirea părinților până la majorat fără a i se numi un tutore. Ocrotirea părintească încetează în privința minorului care se căsătorește, deoarece acesta dobândește capacitatea deplină de exercițiu (art. 8 Decretul nr. 31 din 1954). Această situație se poate întâmpla în cazul femeilor, care, potrivit art. 4 C. fam., au dreptul să se căsătorească de la împlinirea vârstei de 16 și, în anumite condiții, chiar de la împlinirea vârstei de 15 ani.
Prin urmare, ocrotirea părintească presupune că persoana nu a împlinit 18 ani și nu are capacitatea deplină de exercițiu.
În cazul desfacerii căsătoriei prin divorț sau al încetării ei prin deces, soțul care nu a împlinit vârsta de 18 ani își menține capacitatea deplină de exercițiu, căci nu există nici o dispoziție legală care să prevadă că aceasta se pierde – potrivit art. 6 Decretul nr. 31 din 1954, capacitatea deplină de exercițiu nu se pierde decât în cazurile prevăzute de lege – și, ca urmare, nu se mai pune problema revenirii ocrotirii părintești asupra acestuia.
Soluția nu mai este aceeași în cazul nulității absolute sau relative a căsătoriei dacă acestea intervin într-un moment în care acel soț nu a împlinit încă vârsta de 18 ani. În această situație trebuie deosebit după cum soțul care nu are vârsta de 18 ari a fost de bună-credință sau de rea-credință la încheierea căsătoriei. În primul cat nulitatea sau anularea căsătoriei nu suprimă efectele pe care aceasta le-a produs în trecut cât privește pe soțul de bună-credință, ci operează numai pentru viitor, ca la desfacerea căsătoriei prin divorț (art. 23 alin. 1 C. fam.). Ca urmare, capacitate deplină de exercițiu dobândită prin căsătorie se menține și nu poate fi vorba de revenirea ocrotirii părintești, asupra soțului respectiv. În cel de-al doilea caz, nulitatea sau anularea căsătoriei produce efecte pentru trecut în ceea ce-l privește pe soțul sub 18 ani, în cauză, de rea-credință. În consecință, nu se pune problema menținerii capacității depline de exercițiu și deci în privința acestui soț de rea-credință, revine ocrotirea părintească.
Secțiunea a II-a Ocrotirea minorului de către un singur părinte
Există unele situații în care nu este cu putință ca minorul să fie ocrotit de ambii părinți, ci numai de către unul din aceștia, prevăzute de art. 98 C. fam.:
a) Moartea unuia dintre părinți.
Potrivit art. 113 C. fam., tutela se deschide în cazul în care ambii părinți sunt morți. Prin urmare, între cele două texte există concordanță. Ocrotirea minorului revine părintelui rămas în viață. Situația este aceeași când unul dintre părinți este declarat mort prin hotărâre judecătorească, deoarece asemenea hotărâre instituie prezumția că dispărutul a murit la data stabilită prin hotărâre ca fiind aceea a morții, iar nu data când hotărârea rămâne definitivă.
b) Decăderea unui părinte din drepturile părintești.
Potrivit art. 110 C. fam., decăderea din drepturile părintești nu scutește pe părinte de îndatorirea de a da întreținere copilului. Autoritatea tutelară poate da încuviințare părintelui decăzut din drepturile părintești de a avea legături personale cu copilul dacă, prin asemenea legături, creșterea, educarea, învățătura sau pregătirea profesională a acestuia nu sunt în primejdie (art. 111 C. fam.).
c) Punerea sub interdicție a unuia dintre părinți.
Deși nu există un text expres ca în cazul decăderii din drepturile părintești, totuși părintele pus sub interdicție nu este scutit de îndatorirea de a da întreținere copilului minor. Această obligație există în sarcina celui pus sub interdicție numai dacă și în măsura în care mijloacele sale depășesc nevoile normale ale îngrijirii și vindecării. În caz contrar, cel pus sub interdicție nu poate avea obligație de întreținere, căci o asemenea obligație, în sensul art. 91 C. fam., revine părintelui care are „mijloace îndestulătoare” pentru a acoperi nevoile acelui îndreptățit la întreținere. Interzisul devine incapabil de a exercita drepturile părintești, astfel că exercițiul acestora revine celuilalt părinte (art. 98 alin. 2 C. fam.).
d) Unul dintre părinți este în imposibilitate, din orice împrejurare, de a-și manifesta voința, situații ce provin din:
dispariția unui părinte; nu se cere ca aceasta să fie declarată printr-o hotărâre judecătorească;
contrarietatea de interese între minor și unul din părinții săi; un exemplu în acest sens ar fi cazul când se introduce acțiunea pentru întreținerea minorului în numele acestuia de către un părinte împotriva celuilalt;
împiedicarea unui părinte de a îndeplini un anumit act în interesul minorului, situație prevăzută de art. 152 lit. c din C. fam., potrivit căruia se instituie curatela dacă din cauza bolii sau din alte motive părinții ori tutorele sunt împiedicați să îndeplinească un anumit act în numele persoanei pe care o reprezintă sau ale cărui acte le încuviințează;
condamnarea unui părinte la o pedeapsă privativă de libertate.
Secțiunea a III-a Cazurile în care ocrotirea părintească nu revine în mod egal ambilor părinți
1. Ocrotirea părintească nu revine, în mod egal, ambilor părinți.
Există unele situații în care, ambii părinți se găsesc în viață și ar trebui să exercite, în mod egal drepturile și îndatoririle părintești față de copilul lor, totuși, acestea, potrivit unor dispoziții legale speciale, revin, în mod neegal, părinților. Aceste cazuri sunt următoarele:
a) Desfacerea căsătoriei prin divorț.
În cazul divorțului, instanța judecătorească este obligată să se pronunțe și asupra încredințării copiilor minori (art. 42 C. fam.). Părintele divorțat căruia i s-a încredințat copilul exercită, cu privire la acesta, drepturile părintești, atât în ceea ce privește persoana, cât și în ceea ce privește bunurile copilului (art. 43 alin. 1 C. fam.). Părintele divorțat căruia nu i s-a încredințat copilul are dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum și dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului (art. 43 alin. ultim C. fam.);
b) Desființarea căsătoriei.
Nulitatea căsătoriei nu produce efecte în privința copiilor din respectiva căsătorie (art. 23 alin. Ultim C. fam.). După desființarea căsătoriei, părinții nu vor mai locui împreună. De aceea, art. 24 alin. 2 C. fam. prevede că, în ceea ce privește drepturile și îndatoririle dintre părinți și copii, se vor aplica, prin asemănare, dispozițiile privitoare la divorț, astfel cum sunt reglementate prin art. 42-44 din același Cod;
c) Încredințarea copilului din afara căsătoriei.
În cazul în care filiația copilului din afara căsătoriei a fost stabilită față de ambii părinți, încredințarea lui, precum și contribuția părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională se vor hotărî potrivit dispozițiilor art. 42-44 C. fam., care se aplică prin asemănare (art. 65 C. fam.). Din acest punct de vedere, părinții din afara căsătoriei sunt asimilați cu soții divorțați. În consecință, părintele căruia i s-a încredințat copilul exercită, cu privire la acesta, drepturile părintești, iar celălalt părinte păstrează dreptul de a avea legături personale cu copilul, precum și dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia.
2. Ocrotirea părintească revine numai în parte părinților.
Există unele situații în care drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana minorului revin unei alte persoane sau unei instituții de ocrotire, iar dreptul de administrare a bunurilor, de reprezentare sau de încuviințare a actelor minorului revin unuia dintre părinți, desemnat de instanța judecătorească. În toate aceste situații, amândoi părinții au dreptul de a avea legături personale cu copilul, precum și dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională. Cazurile în care drepturile și îndatoririle părintești sunt împărțite între părinți și alte persoane sau instituții de ocrotire, în felul mai sus arătat, sunt următoarele:
a) Desfacerea căsătoriei prin divorț.
În cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, încredințarea copiilor se poate face, dacă există motive temeinice, altor persoane decât părinții sau unei instituții de ocrotire (art. 42 alin. 2 C. fam.). În această situație, persoana sau instituția de ocrotire va avea față de copil numai drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana copilului. Dreptul de administrare a bunurilor, de reprezentare sau de încuviințare a actelor minorului revin părintelui desemnat prin hotărârea judecătorească prin care s-a pronunțat divorțul. Celălalt părinte are dreptul de a avea legături personale cu copilul și dreptul de a veghea Ia creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională (art. 43 C. fam.). Desigur, aceleași drepturi le are și părintele care exercită administrarea bunurilor, reprezentarea sau încuviințarea actelor minorului;
b) Desființarea căsătoriei.
Situația este aceeași ca și în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, deoarece, potrivit art. 24 alin. 2 C. fam., în ceea ce privește drepturile și îndatoririle dintre părinți și copii, se aplică, prin asemănare, dispozițiile privitoare la divorț;
c) Încredințarea copilului din afara căsătoriei.
Acest copil poate fi încredințat unei alte persoane decât părintele său ori unei instituții de ocrotire, în aceleași condiții ca și copilul din căsătorie în cazul divorțului (art. 65 C. fam.). În consecință, situația este aceeași, în privința drepturilor și îndatoririlor dintre părinți și copii, ca și în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț;
d) Încredințarea copilului din căsătorie.
Când copilul este lipsit de ocrotirea părintească și nu a fost instituită tutela, copilul poate fi încredințat unei familii sau persoane și dacă nu a fost posibilă nici această măsură de protecție, drepturile părintești asupra copilului se exercită de către consiliul județean, respectiv de către consiliile locale ale sectoarelor municipiului București, prin Comisia pentru protecția copilului, până când această comisie hotărăște încredințarea copilului serviciului public specializat pentru protecția copilului sau unui organism privat autorizat în condițiile legii.
Persoana fizică sau persoanele juridice cărora li s-a încredințat copilul au față de acesta numai drepturile și obligațiile ce revin părinților cu privire la persoana acestuia.
Pe durata încredințării, domiciliul copilului este la persoanele cărora le-a fost încredințat.
Exercitarea dreptului de a încheia acte juridice în numele copilului ori încuviințarea încheierii acestor acte se face de către Comisia pentru protecția copilului, în condițiile legii.
Dreptul de a administra bunurile copilului se exercită de către Comisia pentru protecția copilului care îl poate delega serviciului public specializat pentru protecția copilului. Se face inventarierea bunurilor copilului. Serviciul public specializat pentru protecția copilului, cu aprobarea Comisiei pentru protecția copilului, va putea înstrăina bunurile copilului, numai dacă actul răspunde unor necesități sau prezintă un folos neîndoielnic pentru copil.
Amândoi părinții păstrează dreptul de a avea legături personale cu copilul, în condițiile stabilite de Comisia pentru protecția copilului, dacă este respectat interesul superior al copilului. Serviciul public specializat pentru protecția copilului după caz, organismul privat autorizat va crea condițiile necesare pentru aceasta, potrivit legii.
De asemenea, Comisia pentru protecția copilului poate hotărî plasamentul copilului la o persoană sau la o familie, dacă securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului este periclitată în familie din motive independente de voința părinților, iar dacă nu există persoane sau familii corespunzătoare la care copilul să poată fi dat în plasament, Comisia pentru protecția copilului poate hotărî plasamentul copilului la serviciul public specializat pentru protecția copilului sau la un organism privat autorizat.
Pe toată perioada plasamentului, părinții copilului își mențin drepturile și obligațiile față de acesta, cu excepția acelora care sunt incompatibile cu aplicarea acestor măsuri.
Părinții au dreptul să mențină legături permanente și nemijlocite cu copilul, pe toată durata plasamentului. Ei au dreptul să viziteze copilul în condițiile legii, precum și dreptul să corespondeze cu acesta. Părinții pot vizita copilul la domiciliul sau sediul persoanei sau al familiei la care acesta a fost dat în plasament, numai cu acordul acestora și în prezența reprezentanților serviciului public specializat pentru protecția copilului.
În lipsa acordului, legătura personală se realizează în spații special amenajate în cadrul său în afara centrelor de plasament.
Persoanele fizice sau cele juridice care au primit în plasament un copil sunt obligate să îi asigure acestuia îngrijirile și condițiile necesare dezvoltării sale armonioase. Acordul părinților pentru efectuarea actelor obișnuite, necesare îndeplinirii acestei obligații sau înlăturării oricărei situații urgente care ar pune în pericol securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului, este prezumat. Pe durata plasamentului, domiciliul copilului este la persoana la care a fost dat în plasament.
Secțiunea a IV-a Modurile de exercitare a drepturilor și îndatoririlor părintești în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț
Desfacerea căsătoriei prin divorț modifică modul de exercitare a drepturilor și îndatoririlor părintești. Din acest punct de vedere, se deosebesc două situații:
a) Copilul a fost încredințat de instanța de divorț unuia dintre părinți. Potrivit art. 42 C. fam., instanța judecătorească este obligată să hotărască, o dată cu pronunțarea divorțului, și cu privire la încredințarea copilului minor și la stabilirea contribuției fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a acestuia, cu respectarea prevederilor acestui text. în primul rând, încredințarea copilului minor se face unuia dintre părinți și numai dacă există motive temeinice, în interesul copilului, acesta poate fi încredințat și unui al treilea sau unei instituții de ocrotire.
Părintele divorțat căruia i s-a încredințat copilul exercită, cu privire la acesta, drepturile părintești și îndeplinește îndatoririle părintești (art. 43 alin. ultim C. fam.).
Părintele divorțat căruia nu i s-a încredințat copilul continuă a avea dreptul și a fi ținut de îndatorirea de a crește copilul. Modul de exercitare al acestora este însă diferit față de cel anterior divorțului. Într-adevăr, măsurile privind copilul se iau de către părintele căruia i-a fost încredințat acesta, deoarece el exercită drepturile părintești cu privire la copil. Nu se cere să existe o înțelegere între părinți, prealabilă măsurii care se ia, așa cum se întâmplă în cazul în care părinții nu sunt divorțați. Măsura se ia de către un singur părinte. Acordul părinților intervine, cum s-a spus, după luarea măsurii. Dar dacă părintele căruia nu i s-a încredințat copilul nu este de acord cu măsura luată de către celălalt părinte? În acest caz, nu este vorba de o neînțelegere între părinți, în sensul art. 99 C. fam., și, în consecință, nu se aplică prevederile acestui text cât privește soluționarea neînțelegerilor dintre părinți.
Părintele divorțat căruia nu i-a fost încredințat copilul nu are exercițiul pazei și supravegherii asupra acestuia.
Acest părinte are dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului. El are dreptul de a avea legături personale cu copilul (art. 43 alin. ultim C. fam.). El are exercițiul dreptului de a consimți la adopția copilului. În consecință, amândoi părinții trebuie să consimtă la adopție (art. 70 alin. 1 C. fam.).
Părintele divorțat căruia nu i s-a încredințat copilul nu are exercițiul dreptului de a lua măsuri disciplinare și al dreptului de a stabili locuința copilului. De asemenea, nu poate cere înapoierea copilului, în condițiile art. 103 C. fam., de la cel care-l ține fără drept.
Acest părinte poate cere modificarea măsurilor luate cu privire la drepturile și îndatoririle dintre părinții divorțați și copii, în condițiile art. 44 C. fam. Astfel, el poate introduce acțiune în justiție prin care să ceară încredințarea copilului aflat la celălalt părinte. Ceva mai mult. Nu se poate renunța la acest drept dedus în judecată. Părintele căruia nu i s-a încredințat copilul se poate adresa, desigur, autorității tutelare pentru ca aceasta să ia sau că ceară ea măsurile la care este îndreptățită. Astfel, acest părinte poate solicita autorității tutelare ca aceasta să introducă acțiune în justiție pentru decăderea părintelui căruia i s-a încredințat copilul, din drepturile părintești (art. 109 alin. 1 C. fam.).
Părintele căruia i s-a încredințat copilul exercită și drepturile și îndatoririle părintești cu privire la bunurile acestuia (art. 43 alin. 1 C. fam.).
Se pune întrebarea dacă în cazul în care, cu ocazia divorțului, instanța judecătorească a dispus încredințarea minorului unuia dintre părinți, iar, ulterior, acest părinte se află în imposibilitate de a exercita drepturile părintești, fiind într-una din situațiile prevăzute de art. 98 alin. 2 C. fam., părintele căruia nu i s-a încredințat copilul dobândește de drept exercițiul drepturilor părintești sau pentru aceasta este nevoie de hotărâre judecătorească?
Ambele soluții se pot susține. Încredințarea copilului unuia dintre părinții divorțați nu înseamnă că celălalt este decăzut din drepturile părintești sau că minorul nu i-a fost încredințat pentru motivul că în acest fel s-ar fi primejduit dezvoltarea fizică, morală sau intelectuală a copilului. încredințarea copilului unuia dintre părinții divorțați s-a dispus în interesul copilului, acest părinte fiind considerat, din acest punct de vedere, mai indicat să exercite drepturile părintești. De aici ar rezulta că încredințarea copilului unuia dintre părinți, prin hotărârea de divorț, nu înlătură aplicarea prevederilor art. 98 alin. 2 C. fam., în sensul că dacă acest părinte moare, este decăzut din drepturile părintești, pus sub interdicție sau, din orice împrejurări, este în neputință de a-și manifesta voința, celălalt părinte va exercita aceste drepturi de îndată ce se ivesc asemenea situații juridice, fără a fi nevoie de vreo încuviințare din partea unui organ de stat. Efectele hotărârii de divorț în privința celor stabilite cu privire la încredințarea copilului ar înceta de drept, celălalt părinte redobândind, în temeiul legii, exercițiul drepturilor părintești. Totuși, ar fi posibile cazuri când redobândirea exercițiului drepturilor părintești de către celălalt părinte să nu fie în concordanță cu interesele copilului. în această situație ar urma să se procedeze potrivit Ordonanței de urgență nr. 26/1997 (de exemplu, să se ia măsura încredințării copilului ori dării lui în plasament.
În cea de-a doua soluție, părintele căruia nu i s-a încredințat copilul prin hotărârea de divorț nu redobândește de drept exercițiul drepturilor părintești, dacă părintele căruia i s-a încredințat se află în imposibilitate de a exercita aceste drepturi, ci numai în temeiul unei hotărâri judecătorești prin care se dispune în privința încredințării copilului. În sprijinul acestei păreri se invocă următoarele argumente:
Art. 44 C. fam., prevede că măsurile privitoare la drepturile și obligațiile personale sau patrimoniale dintre părinții divorțați și copii – deci și cele privitoare la încredințarea copiilor luate prin hotărârea de divorț – pot fi modificate, în cazul schimbării împrejurărilor, de către instanța judecătorească, fără a se face vreo distincție în funcție de natura acestor împrejurări. Hotărârea judecătorească este necesară deci, chiar dacă schimbarea împrejurărilor înseamnă moartea, decăderea, interdicția sau orice alt fapt care pune în neputință pe părintele căruia i-a fost încredințat copilul să exercite mai departe drepturile părintești, iar nu numai în cazurile în care continuarea exercitării drepturilor părintești este posibilă, de către acel părinte, însă nu mai este corespunzătoare intereselor copilului;
Încredințarea copilului părintelui căruia nu i-a fost încredințat prin hotărârea de divorț nu este întotdeauna sigură, căci, pentru motive temeinice, instanța de divorț este îndreptățită să nu atribuie copiii nici unuia dintre părinți, ci unei a treia persoane sau unei instituții de ocrotire, situație în care, eventual, s-ar fi găsit părintele căruia nu i-a fost încredințat prin hotărârea de divorț. De aceea, interesul copilului impune un control preventiv, al instanței judecătorești, pentru a aprecia dacă nu cumva există motive temeinice care să determine încredințarea copilului unei alte persoane decât părintele căruia nu i-a fost încredințat prin hotărârea de divorț.
Deoarece până la pronunțarea instanței judecătorești în privința persoanei care să exercite drepturile părintești trece o anumită vreme, în care nimeni nu ar avea exercițiul drepturilor părintești, ceea ce ar fi de natură să aducă atingere intereselor copilului, instanța judecătorească poate dispune încuviințarea încredințării copilului pe calea ordonanței președințiale. În acest fel, interesul copilului este apărat, înclinăm către soluția a doua2.
b) Copilul a fost încredințat de instanța de divorț unei a treia persoane. În cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, încredințarea copiilor se poate face, dacă există motive temeinice, altor persoane decât părinții (art. 42 alin. 2 C. fam.).
În acest caz, persoana va avea față de copil numai drepturile și îndatoririle ce revin părinților cu privire la persoana acestuia. Care este situația părinților? Aceștia continuă să aibă dreptul și îndatorirea de a crește copilul. Măsurile cu privire la persoana copilului nu se mai decid, însă, de către părinți, ci de către persoana respectivă. între părinți, pe de o parte, și persoana căreia s-a încredințat copilul, pe de altă parte, nu există o înțelegere prealabilă măsurii ce urmează a se lua. Nu mai puțin, părinții sunt interesați și îndreptățiți a cunoaște aceste măsuri. De aceea, ei au dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului (art. 45 alin. ultim C. fam.). Părinții au dreptul de a avea legături personale cu copilul. Dacă părinții sau unul dintre ei consideră că persoana căreia s-a încredințat copilul nu îl crește așa cum ar trebui, în sensul art. 101 C. fam., ei pot cere instanței judecătorești încredințarea copilului unei alte persoane, în conformitate cu prevederile art. 44 din același Cod.
Mai este de observat că nu se cere nici o înțelegere între părinți – eventual soluționată potrivit prevederilor legale -, prealabilă măsurii ce se ia cu privire la persoana copilului de către persoana căreia a fost încredințat.
Părinții nu mai exercită paza și supravegherea asupra copilului. De asemenea, ei nu mai pot exercita dreptul de a lua măsuri disciplinare, dreptul de a cere înapoierea copilului în condițiile art. 103 C. fam. și nici dreptul de a stabili locuința copilului. Toate aceste drepturi se exercită de către persoana căreia i s-a încredințat copilul.
Dimpotrivă, părinții continuă să aibă exercițiul dreptului de a consimți la adopția copilului, câtă vreme nu se găsesc în vreuna din situațiile în care nu se cere consimțământul lor la adopție.
În ceea ce privește drepturile și îndatoririle părintești cu privire la bunurile copilului, art. 43 alin. 2 C. fam., dispune că dreptul de administrare, de reprezentare sau de încuviințare a actelor minorului revin părintelui desemnat prin hotărârea judecătorească prin care s-a pronunțat divorțul. În consecință, exercițiul acestora aparține unuia dintre părinți, fără a fi nevoie, în această privință, nici de înțelegerea prealabilă cu persoana sau instituția căreia s-a încredințat copilul, nici cu celălalt părinte. Acesta din urmă poate cere, în condițiile art. 44 C. fam., modificarea măsurilor privind drepturile și îndatoririle cu privire la bunurile copilului, dispuse prin hotărârea de divorț. Desigur, el poate sesiza și autoritatea tutelară când este vorba de măsuri privitor la care aceasta are atribuții (de exemplu, părintele care a fost desemnat prin-hotărârea judecătorească să administreze bunurile copilului, vrând să înstrăineze un asemenea bun, cere autorității tutelare încuviințarea prealabilă, iar celălalt părinte poate încunoștința autoritatea tutelară, arătându-i care este punctul său de vedere).
Secțiunea a V-a Soluționarea neînțelegerilor dintre părinți cu privire la exercițiul drepturilor și îndatoririlor părintești
Conform principiului egalității cât privește drepturile și îndatoririle lor față de copilul minor, măsurile privitoare la persoana și bunurile acesteia se iau de către părinți, de comun acord (art. 98 alin. 1 C. fam.). Neînțelegerile între părinți privind măsurile ce urmează a se lua față de copii se pot soluționa, după I. P. Filipescu, în mai multe moduri:
În măsura în care legea nu prevede expres altfel (art. 31 alin. 3 din Legea nr. 272/2004), de către instituțiile abilitate, potrivit cu interesul copilului, după ce ascultă pe părinți (art. 99 C. fam.). Din text rezultă deci că instituția abilitată este competentă să rezolve neînțelegerile ivite între părinți, iar nu să se substituie acestora. Totuși, în anumite situații, expres prevăzute de lege, se poate hotărî și altfel de cum hotărăsc părinții. Astfel, de exemplu, învățătura și pregătirea profesională a minorului se stabilesc de către părinți, în conformitate cu însușirile acestuia (art. 101 C. fam.). Art. 47 alin. 3 din Legea nr. 272/2004 prevede însă că minorul este îndreptățit ca, după împlinirea vârstei de 14 ani, să ceară instanței judecătorești încuviințarea de a-și schimba felul învățăturii sau pregătirii profesionale stabilite de părinți (art. 102).
Posibilitățile de decizie ale autorităților abilitate sunt însă limitate, căci se pot pronunța numai în sensul admiterii sau neadmiterii schimbării felului învățăturii sau pregătirii profesionale a minorului, ceea ce înseamnă că trebuie să țină seama sau de părerea unuia dintre părinți sau de părerea minorului în vârstă de peste 14 ani, exprimată în cererea adresată autorității abilitate. În interesul minorului, deci, se poate nesocoti părerea părinților, dar numai în măsura în care există în acest sens un text expres; la împlinirea vârstei de 14 ani, copilul este îndreptățit să ceară autorității tutelare schimbarea locuinței, pentru ca aceasta să corespundă învățăturii sau pregătirii sale profesionale (art. 102 C. fam.). Potrivit art. 42 alin. 2 din C. fam., în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, încredințarea copilului se poate face, dacă există motive temeinice, altor persoane decât părinții sau unei instituții de ocrotire. În această situație, persoana sau instituția de ocrotire va avea față de copil numai drepturile și îndatoririle ce revin părinților cu privire la persoana acestuia; măsurile cu privire la persoana copilului nu se mai decid însă de către părinți, ci de persoana sau instituția de ocrotire respectivă.
În situațiile anume prevăzute de lege, eventualele neînțelegeri dintre părinți în privința măsurilor ce urmează a fi luate în legătură cu copilul se soluționează de către instanța judecătorească și anume:
neînțelegerile cu privire la întinderea obligației de întreținere datorate copilului minor, la felul și modalitățile executării acesteia, precum și la contribuția fiecăruia din părinți la întreținerea minorului (art. 107 alin. 3 din C. fam.);
neînțelegerile dintre părinți în caz de divorț în privința contribuției
fiecăruia la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copilului minor (art. 42 alin. 3 C. fam.) cu ascultarea părinților, a Autorității tutelare și a copilului, dacă a împlinit vârsta de zece ani (art. 42 al. 1 și 3 C. fam.);
neînțelegerile dintre părinți în caz de divorț cu privire la încredințarea copilului minor (art. 42 alin. 1 C. fam.), cu respectarea acelorași condiții ca și în privința contribuției părinților la întreținerea minorului;
neînțelegerile privind modul în care urmează a se păstra legătura dintre părintele divorțat și copil, în cazul în care părintele căruia i s-a încredințat copilul nu este de acord, în această privință cu celălalt părinte;
neînțelegerile dintre părinți, în cazul în care au locuințe diferite (nu locuiesc împreună), cu privire la locuința copilului minor (art. 100 C. fam.), cu ascultarea părinților, autorității abilitate și a copilului dacă a împlinit zece ani.
Secțiunea a VI-a Autoritatea tutelară și atribuțiile ei cu privire la ocrotirea părintească
Organele tutelare, definite în Codul familiei în art. 158, funcționează în prezent conform Hotărârii Guvernului nr. 106 din 26 februarie 1998 privind stabilirea normelor unitare de structură pentru conducerea și aparatul propriu al prefecturilor și primăriilor în cadrul Prefecturilor și Primăriilor municipale și a municipiului București și al Primăriilor orășenești. în ceea ce privește natura juridică a atribuțiilor organelor tutelare, într-o opinie aceste atribuții țin de Dreptul familiei, dar actele prin care se realizează sunt acte administrative, iar într-o altă opinie atribuțiile organelor tutelare sunt atribuții executive și de dispoziție.
Organele tutelare sunt obligate să exercite controlul asupra modului în care părinții își exercită drepturile și execută obligațiile cu privire la persoana și bunurile minorului (art. 108 alin. 1 C. fam.), control ce trebuie să se exercite în mod efectiv și continuu. Controlul se poate înfăptui din oficiu și la plângerea sau sesizarea oricărei persoane care ar socoti că intervenția organele tutelare este necesară.
În situațiile expres prevăzute de lege, organele tutelare sunt chemate să hotărască, pe calea deciziei. Astfel în situația prevăzută de art. 99 C. fam. rezolvă neînțelegerile dintre părinți cu privire la exercițiul drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești, după ce ascultă pe aceștia poate da, conform art. 102 C. fam., încuviințarea copilului care a împlinit 14 ani să-și schimbe felul învățăturii sau pregătirii profesionale stabilite de părinți sau tutore, ori să aibă locuința pe care o cere desăvârșirea învățăturii sau pregătirii profesionale, precum și în celelalte cazuri prevăzute de art. 111, 126, 127 alin. 1 și 2, 131, 132, 135, 141 alin. 1 și 149 alin. 2 din Codul familiei.
În cazurile anume prevăzute de lege, organele tutelare pot sesiza instanța judecătorească pentru luarea acelor măsuri cerute de interesul minorului, nefiind vorba de un act administrativ, ci de unul de Drept procesual civil, precum cererea pentru punere sub interdicție a copilului minor (art. 143 C. fam.) ori pentru ridicarea interdicției (art. 151 C. fam.), cazurile prevăzute în art. 44 alin. 1 C. fam. și 109 alin. 1 din același cod.
Legea prevede ascultarea organelor tutelare de către instanța judecătorească în procesele civile privind:
Încredințarea copilului minor unuia dintre părinți, unor rude sau
altor persoane cu consimțământul acestora sau unor instituții de ocrotire,
în cazul divorțului (art. 42 alin. 1 și 2 C. fam.);
Încredințarea copilului minor în cazul căsătoriei putative când se aplică, prin asemănare, dispozițiile legale din materia divorțului cu privire la drepturile și obligațiile dintre părinți și copii (art. 24 alin. 2 C. fam.); modificarea măsurilor privitoare la drepturile și obligațiile personale și patrimoniale dintre părinții divorțați și copiii lor (art. 44 alin. 2 C. fam.);
Încredințarea copilului din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită de ambii părinți, când se aplică, prin asemănare, dispozițiile legale din materia divorțului (art. 65 C. fam.);
Stabilirea locuinței copilului minor, în cazul în care părinții nu locuiesc împreună și nu au ajuns la un acord cu privire la locuința copilului (art. 100 alin.3 C. fam.);
Stabilirea obligației de întreținere, a felului și modalității ei de executare, precum și a contribuției datorată de către fiecare părinte copilului minor, în cazul în care părinții nu se înțeleg în această privință (art. 107 alin. 3 C. fam.);
Decăderea părintelui din drepturile părintești, în cazul în care sănătatea sau dezvoltarea fizică este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părintești, prin purtarea abuzivă sau prin neglijență gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte (art. 109 alin. 2 C. fam.).
Determinarea competenței teritoriale a organelor tutelare se face, potrivit art. 159 C. fam., de regulă, după domiciliul minorului, interzisului sau a minorului, interzisului sau a persoanei ale cărei interese sunt apărate în concordanță cu instituțiile și serviciile prevăzute în cap. VII din Legea nr. 272/2004.
Secțiunea a VIII-a Atribuțiile instanței judecătorești și cele ale procuraturii privind ocrotirea părintească
1. Atribuțiile instanței judecătorești.
În cazurile revăzute de legile nr. 272/2004 și 273/2004, instanța judecătorească, la cerere sau din oficiu, este chemată să decidă cu privire la modul cum părinții își exercită drepturile și îndatoririle părintești, precum:
încredințarea copilului în cazul divorțului părinților (art. 42 C. fam.), în cazul desființării căsătoriei (art. 24 C. fam.) și în cazul copilului din afara căsătoriei care și-a stabilit filiația față de ambii părinți (art. 65 C. fam.), fiind obligată în acest caz să asculte Autoritatea tutelară, pe părinți și pe copiii respectivi, dacă au împlinit vârsta de zece ani;
stabilirea întinderii, felului și a modalităților de executare a obligației de întreținere datorate minorului de către părinți, când aceștia nu se înțeleg, fie că nu sunt despărțiți (art. 107 C. fam.), fie că neînțelegerile se ivesc în cazul divorțului părinților (art. 42 C. fam.), ori cel al desființării căsătoriei (art. 24 C. fam.), precum și în cazul copilului din afara căsătoriei care și-a stabilit filiația față de ambii părinți (art. 65 C. fam.). Instanța judecătorească decide cu ascultarea rapoartelor organelor abilitate;
încuviințarea învoielii părinților, cu privire la contribuția lor la întreținerea copilului minor, în cazul divorțului acestora (art. 42 C. fam.).
încuviințarea dată copilului din afara căsătoriei de a purta numele părintelui față de care și-a stabilit ulterior filiația (art. 64 C. fam.);
modificarea măsurilor privitoare la drepturile și obligațiile dintre părinții divorțați și copiii lor, dacă împrejurările avute în vedere la luarea acestor măsuri s-au schimbat (art. 44 C. fam.), cu ascultarea Autorității tutelare și a copilului dacă a împlinit vârsta de zece ani;
stabilirea locuinței copilului în cazul în care părinții nu locuiesc împreună și nu se înțeleg cu privire la locuința acestuia (art. 100 C. fam.), cu ascultarea Autorității tutelare și a copilului dacă a împlinit vârsta de zece ani;
decăderea părintelui din drepturile părintești dacă sunt îndeplinite
condițiile art. 109 C. fam., ori cele ale art. 64 lit. d și art. 71 din C. pen.;
redarea exercițiului drepturilor părintești, dacă au încetat împrejurările care au impus această măsură (art. 112 C. fam.);
soluționarea neînțelegerilor dintre părinți cu privire la modalitățile de exercitare a dreptului pe care îl are părintele căruia nu i s-a încredințat copilul de a avea legături personale cu acesta.
În toate aceste cazuri se are în vedere opiniile organelor abilitate conform prevederilor legilor nr. 272/2004 și nr. 273/2004.
2. Atribuțiile procurorului.
În condițiile art. 45 mod. C. proc. civ, procurorul poate interveni în orice fază a procesului. De asemenea, poate introduce cereri de chemare în judecată, care au ca obiect ocrotirea unor interese ale copilului minor.
În cazul în care procurorul, luând unele măsuri privative de libertate, află despre existența unor minori lipsiți de ocrotire părintească, precum și în cazurile prevăzute de art. 113 C. fam. care arată când se dispune punerea sub tutelă, este obligat ca, în termen de cinci zile, să înștiințeze Autoritatea tutelară (art. 115 C. fam.). Procurorul are unele atribuții cu privire la ocrotirea minorului și în cadrul reglementării speciale privind procedura în cauzele cu minori. Ministerul public are, de asemenea, ca atribuție apărarea drepturilor și intereselor minorilor și ale persoanelor puse sub interdicție.
3. Reguli de procedură.
Conform art. 124 din Legea nr. 272/2004, cauzele privind stabilirea măsurilor de protecție specială sunt de competența tribunalului de la domiciliul copilului.
Dacă domiciliul copilului nu este cunoscut, competența revine tribunalului în a cărui circumscripție teritorială a fost găsit copilul. Cauzele se soluționează în regim de urgență, cu citarea reprezentantului legal al copilului, a Direcției generale de asistență socială și protecția copilului și cu participarea obligatorie a procurorului. Audierea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie, cu excepția cauzelor care privesc stabilirea unei măsuri de protecție specială pentru copilul abuzat sau neglijat; termenele de judecată nu pot fi mai mari de 10 zile (art. 125).
Hotărârile prin care se soluționează fondul cauzei se pronunță în ziua în care au luat sfârșit dezbaterile. Termenul de recurs este de 10 zile de la data comunicării hotărârii. Dispozițiile referitoare la procedura de soluționare a cauzelor privind stabilirea măsurilor de protecție specială se completează în mod corespunzător cu prevederile Codului de procedură civilă (art. 128).
Secțiunea a VII-a Răspunderea pentru neîndeplinirea îndatoririlor părintești : răspunderea civilă art.1000 alin.2, răspunderea contravențională Legea nr.61/1991 cu modificările, răspunderea penală – rele tratamente aduse copilului, abandonul, etc.
Sancțiunile ce se pot aplica părinților se clasifică fie după gravitatea lor adică sancțiuni de natură penală, administrativă (Legea nr. 61/19 mod. art. 2) ori civilă sau de Dreptul familiei prevăzute în Codul familiei și legile nr. 272/2004 și nr. 273/2004, fie după cum ele intervin pentru neîndeplinirea îndatoririlor cu privire la persoana minorului ori cu privire la bunurile acestuia. Sancțiunile de Dreptul familiei ori civile pot fi:
încredințarea copilului unei persoane, familii sau instituții de ocrotire (art. 42 C. fam.);
decăderea din drepturile părintești, măsură prevăzută de art. 109 C. fam.; răspunderea civilă a părinților pentru faptele cauzatoare de prejudiciu săvârșite de copii (art. 1000 alin. 2 și ultim C. civ.);
răspunderea pentru rea administrație (art. 105, 141 C. fam.).
Sancțiunile pentru neîndeplinirea îndatoririlor cu privtie la:
a) Încredințarea copilului unei instituții de ocrotire sau unei persoane cu consimțământul acesteia. Această măsură se poate dispune, după caz, de către Comisia pentru ocrotirea minorilor ori de către instanța judecătorească. Instituția sau persoana căreia i se încredințează copilul de către instanța judecătorească are, față de acesta, numai drepturile și îndatoririle ce revin părinților cu privire la persoană (art. 43 alin. 1 C. fam.). Drepturile și îndatoririle cu privire la bunuri rămân asupra părinților. Familia sau persoana căreia i se încredințează minorul în condițiile prevăzute de lege are față de acesta, drepturile și îndatoririle ce revin părinților cu privire la persoana copilului și beneficiază de alocația ce se acordă în cazul plasamentului familial.
b) Decăderea din drepturile părintești, sancțiune civilă (art. 109 C.
fam.). Sancțiunea decăderii se pronunță de către instanța judecătorească, la cererea autorităților competente, cu citarea părților, chiar dacă se cere decăderea numai a unuia dintre ei, și a autorității abilitate. în acest caz, copilul, chiar dacă a împlinit vârsta de zece ani, nu trebuie ascultat. Efectul principal al decăderii constă în pierderea de către părintele respectiv a drepturilor părintești cu privire la persoana și bunurile minorului, precum și a îndatoririlor părintești, cu excepția îndatoririi de a da întreținere copilului (art. 110 C. fam.).
c) Răspunderea civilă a părinților pentru faptele ilicite ale copiilor.
Una din aceste situații este aceea privind răspunderea părinților pentru
prejudiciul cauzat de copiii lor minori care locuiesc cu dânșii (art. 1000
alin. 2 C. civ.).
d) Răspunderea contravențională. După caz contravențiile se
sancționează cu închisoare contravențională sau amendă. Legea nr. 61 din 27 septembrie 1991 mod. stabilește faptele ce constituie contravenții în materie de ocrotire părintească.
Interzicerea drepturilor părintești, sancțiune penală (art. 64-66 și 71 C. pen.) ce se poate prezenta fie ca o pedeapsă complementară, fie ca o pedeapsă accesorie.
Abandonul de familie, infracțiune care potrivit art. 305 C. pen. mod., constă în săvârșirea de către cel care are obligația de întreținere, față de cel îndreptățit la întreținere, a uneia din următoarele fapte:
părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferințe fizice sau morale;
neîndeplinirea cu rea-credință a obligației de întreținere prevăzută de lege;
neplata cu rea-credință, timp de două luni, a pensiei de întreținere stabilită pe cale judecătorească.
e) Rele tratamente aplicate minorului (art. 306 urm. C. pen., mod.), în care caz – spre deosebire de alte infracțiuni împotriva familiei – acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, deoarece persoana vătămată este minorul, fiind aplicabile dispozițiile art. 131 alin. ultim C. pen., iar fapta prezintă un grad de pericol social mai mare.
f) Nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, reținerea în acest caz nu trebuie confundată cu răpirea minorului (art. 189 alin. 2 C. pen. mod.), acțiunea punându-se în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (art. 307 alin. penultim C. pen.).
Punerea în primejdie a unei persoane în neputință de a se apăra, infracțiune pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.
CAPITOLUL IV INSTITUȚII, SERVICII ȘI ORGANISME CU ATRIBUȚII ÎN PROTECȚIA COPILULUI
Secțiunea I Instituții la nivel central și local
Conform art. 100 din Legea nr. 272/2004, monitorizarea respectării principiilor și drepturilor stabilite de lege și de Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990, republicată, precum și coordonarea și controlul activității de
protecție și promovare a drepturilor copilului se realizează de către Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, aflat în subordinea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei. Apărarea drepturilor și libertăților copilului în raporturile acestuia cu autoritățile publice cu scopul de a promova și de a îmbunătăți condiția copiulului se realizează și prin instituția Avocatului Poporului.
1. Instituții și servicii la nivel local.
Autoritățile administrației publice locale au obligația să garanteze și să promoveze respectarea drepturilor copiilor din unitățile administrativ-teritoriale, asigurând prevenirea separării copilului de părinții săi, precum și protecția specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de îngrijirea părinților săi.
În acest scop pot fi create structuri comunitare consultative cuprinzând, dar fără a se limita, oameni de afaceri locali, preoți, cadre didactice, medici, consilieri locali, polițiști (art. 103).
În subordinea Consiliului județean și, respectiv, a consiliilor locale ale sectoarelor Municipiului București funcționează Comisia pentru protecția copilului, ca organ de specialitate al acestora, fără personalitate juridică, având următoarele atribuții principale:
stabilirea încadrării în grad de handicap și orientarea școlară a copilului;
pronunțarea, în condițiile actualei legi, cu privire la propunerile referitoare la stabilirea unei măsuri de protecție specială a copilului;
soluționarea cererilor privind eliberarea atestatului de asistent maternal;
alte atribuții prevăzute de lege (art. 104) și hotărâri ale Guvernului.
Serviciul public specializat pentru protecția copilului, existent în
subordinea consiliilor județene și a consiliilor locale ale sectoarelor Municipiului București, precum și Serviciul public de asistență socială de la nivelul județelor și sectoarelor Municipiului București se reorganizează ca Direcție generală de asistență socială și protecția copilului.
Direcția generală de asistență socială și protecția copilului este instituție publică cu personalitate juridică, înființată în subordinea consiliului județean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor Municipiului București, care preia, în mod corespunzător, funcțiile Serviciului public de asistență socială de la nivelul județului și, respectiv, atribuțiile Serviciului public de asistență socială de la nivelul sectoarelor Municipiului București (art. 105).
Serviciile publice de asistență socială organizate la nivelul municipiilor și orașelor, precum și persoanele cu atribuții de asistență socială din aparatul propriu al consiliilor locale comunale îndeplinesc în domeniul protecției copilului următoarele atribuții:
monitorizează și analizează situația copiilor din unitatea administrativ-teritorială, precum și modul de respectare a drepturilor copiilor, asigurând centralizarea și sintetizarea datelor și informațiilor relevante;
realizează activitatea de prevenire a separării copilului de familia sa;
identifică și evaluează situațiile care impun acordarea de servicii
și/sau prestații pentru prevenirea separării copilului de familia sa;
elaborează documentarea necesară pentru acordarea serviciilor și/sau prestațiilor și acordă aceste servicii și/sau prestații, în condițiile legii;
asigură consilierea și informarea familiilor cu copii în întreținere asupra drepturilor și obligațiilor acestora, asupra drepturilor copilului și asupra serviciilor disponibile pe plan local;
asigură și urmăresc aplicarea măsurilor de prevenire și combatere
a consumului de alcool și droguri, de prevenire și combatere a violenței în familie, precum și a comportamentului delincvent;
vizitează periodic la domiciliu familiile și copiii care beneficiază de servicii și prestații;
înaintează propuneri primarului, în cazul în care este necesară luarea nunei măsuri de protecție specială, în condițiile legii;
urmăresc evoluția dezvoltării copilului și modul în care părinții acestuia își exercită drepturile și își îndeplinesc obligațiile cu privire la copilul care a beneficiat de o măsură de protecție specială și a fost reintegrat în familia sa;
colaborează cu direcția generală de asistență socială și protecția copilului în domeniul protecției copilului și transmit acesteia toate datele și informațiile solicitate din acest domeniu.
Conform art. 107, pentru prevenirea separării copilului de părinții săi, precum și pentru realizarea protecției speciale a copilului, separat, temporar sau definitiv, de părinții săi, se organizează și funcționează următoarele tipuri de servicii:
servicii de zi;
servicii de tip familial;
servicii de tip rezidențial.
Serviciile de zi sunt acele servicii prin care se asigură menținerea, refacerea și dezvoltarea capacităților copilului și ale părinților săi, pentru depășirea situațiilor care ar putea determina separarea copilului de familia sa (art. 108).
Serviciile de tip familial sunt acele servicii prin care se asigură, la domiciliul unei persoane fizice sau familii, creșterea și îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de părinții săi, ca urmare a stabilirii în condițiile prezentei legi a măsurii plasamentului (art. 104).
Serviciile de tip rezidențial sunt acele servicii prin care se asigură protecția, creșterea și îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de părinții săi, ca urmare a stabilirii în condițiile prezentei legi a măsurii plasamentului. Fac parte din categoria serviciilor de tip rezidențial centrele de plasament și centrele de primire a copilului în regim de urgență. Sunt considerate servicii de tip rezidențial și centrele maternale. Serviciile de tip rezidențial se organizează pe model familial și pot avea caracter specializat în funcție de nevoile copiilor amplasați (art. 110).
Pentru asigurarea protecției speciale a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi, consiliul județean și, respectiv, consiliul local al sectorului Municipiului București au obligația să organizeze în mod autonom sau prin asociere, servicii de tip familial și de tip rezidențial, potrivit nevoilor identificate la nivelul unității lor administrativ-teritoriale. În funcție de nevoile evaluate ale copiilor plasați, Consiliul județean poate organiza și dezvolta și servicii de zi (art. 112).
Secțiunea a II-a Organisme private
Organismele private care pot desfășura activități în domeniul protecției drepturilor copilului și al protecției speciale a acestuia sunt persoane juridice de Drept privat, fără scop patrimonial, constituite și acreditate în condițiile legii. În desfășurarea activității lor, organismele private acreditate se supun regimului de Drept public, precum și de reglementările în materie.
Organismele private legal constituite și acreditate pot înființa, organiza și dezvolta serviciile de prevenire a separării copilului de familia sa, precum și de protecție specială a copilului, numai pe baza licenței eliberate de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului (art. 114) cf. hotărârii Guvernului.
Autoritățile publice sau organismele private autorizate pot înființa, organiza și dezvolta servicii de prevenire a separării copilului de familia sa, precum și servicii de protecție specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi, prevăzute de actuala lege, numai dacă au obținut licența de funcționare pentru serviciul respectiv, eliberată de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului. Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului efectuează inspecții periodice cu privire la modul în care autoritățile publice sau organismele private autorizate respectă standardele prevăzute de lege (art. 116).
Prevenirea separării copilului de familia sa, precum și protecția specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi se finanțează din următoarele surse:
bugetul local al comunelor, orașelor și municipiilor;
bugetele locale ale județelor, respectiv ale sectoarelor municipiu lui București;
bugetul de stat;
donații, sponsorizări și alte forme private de contribuții bănești, permise de lege.
Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului poate finanța programe de interes național pentru protecția și promovarea drepturilor copilului din fonduri alocate de la bugetul de stat cu această destinație, din fonduri externe rambursabile și nerambusabiler, precum și din alte surse, în condițiile legii (art. 118) și hotărârilor Guvernului.
CAPITOLUL V ASPECTE DIN PRACTICA JUDICIARĂ
1. Decăderea din drepturile părintești. Plasamentul minorului.
Chiar în preambulul hotărârii prin care s-a dispus măsura plasamentului, s-a reținut că tatăl nu are condiții pentru creșterea și îngrijirea copilului.
Deși, pe de o parte, Comisia pentru Protecția Copilului a apreciat că nu există o culpă a părinților pentru situația în care se află minorul, pe de altă parte, a promovat acțiunea în justiție, prin care a solicitat decăderea din drepturile părintești.
Or, în condițiile reglementate de art. 109 C. fam., această sancțiune presupune o atitudine culpabilă a părinților, materializată prin purtare abuzivă sau neglijență gravă, care să pună în pericol situația minorului.
I.C.C.J., Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 5910 din 5 iulie 2005, în B.J., baza de date
Prin cererea înregistrată sub nr. 6307/2002, reclamanta Comisia pentru Protecția Copilului Sector 6 București a chemat în judecată pe pârâții C.A.P. și Z.A.O., solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care aceștia să fie decăzuți din drepturile părintești.
În motivarea cererii s-a arătat că, din relația de concubinaj a celor doi pârâți, s-a născut la 11 septembrie 2000 C.C.G., iar după o scurtă perioadă de timp, minorul a fost părăsit de părinți, rămânând în grija bunicilor paterni.
Ulterior, față de minor a fost luată măsura plasamentului la bunicii paterni, prin hotărârea Comisiei pentru Protecția Copilului Sector 6 București.
Tribunalul București, Secția a V-a civilă, prin sentința nr. 73 din 12 februarie 2003, a respins cererea ca neîntemeiată.
S-a reținut că, în cauză, nu sunt incidente prevederile art. 109 C. fam., acest text având în vedere situația în care copilul se află în îngrijirea părinților.
Or, s-a apreciat că, întrucât copilul a fost abandonat de pârâți, înseamnă că sunt aplicabile, de fapt, prevederile Legii nr. 47/1993 referitoare la declararea judecătorească a abandonului de copii.
Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta.
Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 318 din 24 iunie 2003, a respins apelul, ca nefondat, menținând soluția primei instanțe.
Reclamanta a declarat recurs împotriva acestei decizii, susținând că instanța de apel a greșit considerând că în cauză nu sunt întrunite condițiile art. 109 C. fam., întrucât, de la abandonul minorului, părinții nu au manifestat niciun interes în ceea ce privește creșterea și educarea acestuia.
Recursul este nefondat.
Așa cum corect a reținut curtea de apel, sancțiunea decăderii din drepturile părintești, așa cum este reglementată de art. 109 C. fam., presupune ca sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului să fie primejduită prin felul în care sunt exercitate drepturile părintești, prin purtarea abuzivă sau prin neglijență gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte.
Prin hotărârea nr. 385 din 25 iulie 2001 a Comisiei pentru Protecția Copilului sector 6 București, s-a luat față de minor măsura plasamentului la bunicii paterni, măsură care, potrivit art. 12 din O.U.G. nr. 26/1997, poate fi dispusă dacă securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului sunt periclitate în familie din motive independente de voința părinților.
Pentru o atare situație, rezultă că nu sunt culpabili părinții, dezvoltarea minorului în familie fiind pusă în pericol din împrejurări independente de voința acestora.
Chiar în preambulul hotărârii prin care s-a dispus măsura plasamentului, s-a reținut că tatăl nu are condiții pentru creșterea și îngrijirea copilului.
Deși, pe de o parte, Comisia pentru Protecția Copilului a apreciat că nu există o culpă a părinților pentru situația în care se află minorul, pe de altă parte, a promovat acțiunea în justiție, prin care a solicitat decăderea din drepturile părintești.
Or, în condițiile reglementate de art. 109 C. fam., această sancțiune presupune o atitudine culpabilă a părinților, materializată prin purtare abuzivă sau neglijență gravă, care să pună în pericol situația minorului.
În speță, nu s-a făcut dovada unei astfel de culpe a părinților, cu atât mai mult cu cât copilul nici nu se mai află în îngrijirea părinților, pentru a se putea reține că prin atitudinea lor ar fi pus în pericol sănătatea sau dezvoltarea fizică a acestuia.
Față de considerentele de mai sus, recursul a fost respins ca nefondat.
Notă: în reglementarea actuală, protecția copilului sub forma măsurii speciale a plasamentului este asigurată prin Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului (M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004).
2. Nulitatea adopției pentru caracterul fictiv al acesteia.
Chiar dacă nu are relevanță în stabilirea caracterului fictiv al adopției faptul că, timp de mai mulți ani, respectiv de la căsătoria pârâtei și până la decesul mamei adoptive, între adoptată și adoptatoare nu au existat niciun fel de relații, este de reținut faptul că pârâta a devenit interesată a susține legalitatea adopției tocmai după decesul adoptatoarei, fiind, astfel, evident scopul urmărit, respectiv dobândirea vocației succesorale.
S-a apreciat că adopția este nulă absolut, fiind încuviințată cu nesocotirea naturii înseși a instituției, în cu totul alte scopuri decât cel avut în vedere de lege.
CA. Suceava, decizia civilă nr. 54 din 15 aprilie 2005, portal.just.ro
Prin cererea adresată Tribunalului Suceava, reclamanta H.M. a chemat în judecată pârâta Z.P., solicitând instanței să constate nulitatea absolută a adopției încheiate la 25 februarie 1972 prin decizia nr. 6/1972 a fostului Consiliul Popular al comunei M.S.
În motivare, a arătat că defuncta D.I. a înfiat-o pe pârâtă la vârsta de 17 ani, iar după 2 ani aceasta s-a căsătorit și a plecat din localitate.
A arătat, de asemenea, că atât adoptatoarea, cât și adoptata au urmărit alte scopuri decât cele specifice adopției, și anume D.I. să fie ajutată de Z.P., iar aceasta din urmă să intre în posesia unor bunuri, adopția fiind astfel lovită de nulitate absolută pentru frauda la lege.
Prin sentința civilă nr. 1121 din 7 decembrie 2004 a Tribunalului Suceava, s-a admis cererea formulată de reclamantă și s-a constatat nulitatea absolută a adopției.
În motivarea sentinței, s-a reținut că adopția nu a fost făcută pentru ca minora să aibă condiții mai bune de creștere și educare, ci în vederea satisfacerii unor interese patrimoniale din partea ambelor părți.
Recursul declarat de pârâtă a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 54 din 15 aprilie 2005.
3. Minor. Încredințarea spre creștere și educare. Reîncredințare.
Legea nr. 272/2004, art. 5, art. 16, art. 30 alin. (2), art. 31, art. 3.
La încredințarea copilului spre creștere și educare, de la un părinte i
celălalt, raportat la dispozițiile art. 44 C.fam., trebuie să se țină seama interesul major al acestuia, care se determină prin examinarea tuturor criteriilor de apreciere, cum sunt vârsta copilului, conduita fiecărui părinte, situația lor materială, posibilitățile lor concrete de a se ocupa efectiv de copil.
Aceste împrejurări, fără a fi determinante prin ele însele, sunt lăsate fa aprecierea instanței pentru a conchide, în raport de ansamblul criteriilor respective morale și materiale, care dintre părinți poate oferi condiții mai bune pentru creșterea și educarea copilului, ținându-se seama cu prioritate de interesul superior al acestuia.
De altfel și dispozițiile Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului prevăd că toate măsurile luate trebuie să se subordoneze cu prioritate principiului interesului superior al copilului.
Secția civilă, complet specializat pentru cauze de familie și minori, decizia nr. 254 din 31 ianuarie 2006 dr. A. C.
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, reclamanta S.T.E. a chemat în judecată pe pârâtul B.V., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună încredințarea minorului M.-A., născut la data de 09.10.2000, spre creștere și educare reclamantei.
Prin sentința civilă nr. 5621 instanța de fond a respins acțiunea formulată de reclamantă.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că minorul, a cărui încredințare se solicită s-a născut în timpul căsătoriei părților, la data de 9 octombrie 2000.
Prin sentința civilă nr. 23004 din 11 decembrie 2002, Judecătoria Timișoara a statuat în sensul desfacerii căsătoriei dintre părți din vina exclusivă a reclamantei, dispunând încredințarea minorului spre creștere Și educare pârâtului.
Privitor la dispoziția de încredințare a minorului către pârât, în considerentele sentinței s-a reținut că pârâtul deținea condiții materiale și prezenta garanțiile morale pentru creșterea copilului. Totodată, măsura încredințării minorului a fost fundamentată pe împrejurarea că reclamanta a părăsit domiciliul conjugal, lăsând copilul în grija tatălui.
Potrivit art. 44 din C.fam., în cazul schimbării împrejurărilor, la cererea unuia dintre părinți sau a copilului, dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani, a autorității tutelare sau a vreunei instituții de ocrotire, instanța de judecată va putea modifica măsurile privitoare la drepturile și obligațiile personale sau patrimoniale dintre părinții divorțați și copii.
Analizând probatoriul administrat în cauză din perspectiva acestor dispoziții legale, s-a reținut că, raportat la momentul pronunțării sentinței civile nr. 23004 din 11 decembrie 2002, condițiile materiale pe care pârâtul le poate oferi minorului nu au suferit modificări de natură să justifice reîncredințarea acestuia către reclamantă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând modificarea ei, urmare a reexaminării probelor administrate, admiterea acțiunii reclamantei în sensul încredințării minorului la mamă spre creștere și educare.
Prin decizia civilă nr. 626 din 21 octombrie 2005, pronunțată de Tribunalul Timiș, a fost respins apelul declarat de reclamantă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termenul legal reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului s-a susținut că, deși în cauză s-au administrat probe cu acte scrise și probe testimoniale din care rezultă că situația materială și socială a reclamantei s-a schimbat cu mult în bine, având posibilități mult mai bune de creștere și educare a minorului față de veniturile pârâtului, instanța a respins apelul, cu motivarea că, condițiile materiale ale pârâtului nu au suferit modificări esențiale, a interpretat în mod greșit declarațiile martorilor și, de asemenea, a dat un alt sens concluziilor anchetei efectuate în cauză.
Reclamanta recurentă a arătat că în speță s-a făcut dovada, prin probatoriul administrat (declarații martori și înscrisuri), schimbării condițiilor avute în vedere de instanță cu ocazia încredințării minorului la tată, că în prezent mama oferă condiții superioare pentru îngrijirea și educarea copilului, impunându-se astfel reîncredințarea acestuia la reclamantă.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 8-10 C.proc.civ.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate (cu excepția motivului prevăzut de art. 304 pct. 10 – abrogat prin Legea 219/2005), cu aplicarea dispozițiilor art. 299 și următoarele C.proc.civ. raportat la art. 312 C.proc.civ., Curtea a constatat că recursul este fondat.
La încredințarea copilului spre creștere și educare, de la un părinte la celălalt, raportat la dispozițiile art. 44 C.fam. trebuie să se țină seama de interesul major al acestuia, care se determină prin examinarea tuturor criteriilor de apreciere, cum sunt vârsta copilului, conduita fiecărui părinte, situația lor materială, posibilitățile lor concrete de a se ocupa efectiv de copil.
Aceste împrejurări, fără a fi determinante prin ele însele, sunt lăsate la aprecierea instanței pentru a conchide, în raport de ansamblul criteriilor respective morale și materiale, care dintre părinți poate oferi condiții mai bune pentru creșterea și educarea copilului, ținându-se seama cu prioritate de interesul superior al acestuia.
Din probatoriul administrat în cauză, rezultă cu certitudine că reclamanta poate oferi minorului condiții mai bune pentru creșterea acestuia.
Astfel, din actele depuse de către aceasta și din declarațiile martorilor audiați în primă instanță, rezultă că reclamanta are o situație materială foarte bună, recurenta este legal încadrată în muncă în Spania, are un apartament în proprietatea sa și a soțului ei și totodată condiții locative foarte bune așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, în traducere legalizată.
Mai mult, reprezentanta pârâtului intimat, cu ocazia dezvoltării orale a concluziilor cu privire la recursul reclamantei, a arătat că nu contestă acest aspect, respectiv că mama are condiții mai bune decât tatăl pârât.
În cauză s-a efectuat o anchetă socială la domiciliul paratului, din care rezultă că locuința este proprietatea mamei acestuia și a mătușii paterne, dar având in vedere cele constate pe teren, precum și ținând cont că nu se cunosc condițiile oferite de mamă, serviciul Autorității Tutelare Timișoara a lăsat la aprecierea instanței reîncredințarea minorului.
Din depozițiile martorilor audiați în prima instanță reiese că pe perioada conviețuirii părților, ambii părinți s-au ocupat de acesta, că reclamanta a ținut permanent legătura cu minorul și că între mamă și copil este o relație afectivă foarte puternică.
Raportat la vârsta minorului, se apreciază că acesta are nevoie de îngrijirea și prezența mamei sale, prezență absolut necesară ca factor psihologic pentru o bună dezvoltare intelectuală, morală și fizică a copilului.
Atât prima instanță, cât și cea de apel au reproșat reclamantei faptul că aceasta a părăsit domiciliul conjugal, lăsând pe minor în grija tatălui.
În recurs, reclamanta a depus la dosar certificatul medico-legal nr. 617 eliberat la 26.04.2002 din care rezultă că aceasta a fost lovită și, prin urmare, părăsirea locuinței era justificată.
În concluzie, analizând materialul probator, se constată că reclamanta are condiții net superioare față de cele ale pârâtului, că minorul este atașat de aceasta, condițiile locative oferite acestuia sunt optime pentru creșterea lui, că interesul copilului este de a avea alături prezența mamei pentru o dezvoltare intelectuală și fizică sănătoasă.
Totodată, a rezultat schimbarea împrejurărilor care au determinat încredințarea minorului la tată, respectiv la data luării măsurii instanța a reținut că mama nu are condiții materiale pentru îngrijirea și creșterea copilului, de care se ocupa tatăl, bunica paternă și mătușa paternă, iar în prezent așa cum reiese din probe, mătușa pârâtului este grav bolnavă, necesitând îngrijiri medicale, bunica paternă ocupându-se atât de aceasta, cât și de minor, iar pârâtul este încadrat ca taximetrist, motiv pentru care are nevoie de ajutorul mamei sale la îngrijirea copilului.
Raportat la cele reținute mai sus, atât prima instanță, cât și cea de apel au reținut greșit starea de fapt și în consecință au aplicat eronat dispozițiile art. 44 C.fam.
De asemenea, au ignorat dispozițiile art. 5, 16, 30 alin. (2), 31, 32 din Legea nr. 272/2004 potrivit cărora copilul are dreptul să fie crescut în condiții care să permită dezvoltarea sa fizică și morală și toate măsurile luate privind copiii trebuie să se subordoneze cu prioritate principiului interesului superior al acestora.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 C.proc.civ., a admis recursul declarat de reclamantă.
5. Decăderea din drepturile părintești.
În conformitate eu prevederile art. 109 alin. (2) C. fam., în cauzele ce au ca obiect cereri de decădere a părinților din drepturile părintești, este obligatorie citarea părinților șl a autorității tutelare, iar potrivit art. 107 C. proc. civ., Judecarea pricinii va fi amânată, atunci când părțile nu au fost citate, sub pedeapsa nulității.
În consecință, recursul a fost admis, au fost casate ambele hotărâri și a fost trimisă cauza, spre refudeeare, aceluiași tribunal.
C.S.J., Secția civilă, decizia nr. 2031 din 20 mai 2003, în B.J., baza de date
Reclamanta Direcția Generală pentru Protecția Drepturilor Copilului Mureș a chemat în judecată pe pârâta N.E.M.O., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie dispusă decăderea acesteia din drepturile părintești, privind pe minorul Q.F.I., născut la data de 18 octombrie 1992.
Prin sentința nr. 125 din 8 martie 2002, pronunțată de Tribunalul Mureș, Secția civilă, a fost respinsă acțiunea ca nefondată.
Apelul declarat împotriva sentinței de Direcția Generală pentru Protecția Drepturilor Copilului Mureș a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 67/A din 29 august 2002, pronunțată de Curtea de Ape! Târgu-Mureș, Secția civilă.
Împotriva sus-menționatei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență, că litigiul a fost soluționat fără citarea autorității tutelare, care este obligatorie, și că a făcut dovada că mama minorului, respectiv pârâta, își exercită abuziv drepturile părintești, având un comportament agresiv față de copil.
Recursul este fondat, pentru considerentele ce vor urma.
Nici la instanța de fond, nici la instanța de apel nu a fost citată Primăria Municipiului Târgu-Mureș, pentru autoritatea tutelară.
În conformitate cu prevederile art. 109 alin. (2) C. fam., în cauzele ce au ca obiect cereri de decădere a părinților din drepturile părintești, este obligatorie citarea părinților și a autorității tutelare, iar potrivit art. 107 din C. proc. civ., judecarea pricinii va fi amânată, atunci când părțile nu au fost citate, sub pedeapsa nulității.
Instanțele au încălcat aceste dispoziții legale prin necitarea Primăriei Municipiului Târgu-Mureș, pentru autoritatea tutelară și au pronunțat hotărâri lovite de nulitate.
În consecință, recursul a fost admis, conform art. 313 C. proc. civ., au fost casate ambele hotărârii și a fost trimisă cauza, spre rejudecare,
aceluiași tribunal.
Având în vedere motivul ce determină casarea hotărârilor, urmează a fi analizat, cu ocazia rejudecării, motivul de recurs privitor la fondul cauzei.
6. Răspunderea părinților pentru faptele prejudiciabile săvârșite de copilul lor minor. Părinți divorțați. Răspunderea părintelui căruia i-a fost încredințat minorul.
Potrivit art. 1000 alin. (2) C. civ., părinții răspund pentru faptele cauzatoare de prejudicii ale copiilor minori numai dacă aceștia locuiesc împreună cu părinții.
Părintele căruia minorul nu i-a fost încredințat are dreptul de a avea cu el legături personale și de a veghea la creșterea și educarea lui, dar nu răspunde, ca parte responsabilă civilrnente, pentru pagubele cauzate de minor prin infracțiune.
Pentru pagubele cauzate prin infracțiune de copilul minor al unor părinți divorțați răspunde, solidar cu acesta, numai părintele căruia copilul i-a fost încredințat pentru creștere și educare și cu care acesta locuiește, întrucât îl poate supraveghea și poate îndeplini direct îndatorirea de a-! educa.
C.S.J., Secția penală, decizia nr. 2833 din 4 iunie 2002,
în B.J., baza de date
Prin sentința nr. 189 din 19 martie 2001, Tribunalul București, Secția a Ii-a penală, a condamnat, între alții, pe inculpatul minor V.R. pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor calificat și deosebit de grav, prevăzută în art. 20 raportat la art. 174, art. 175 lit. i) și art. 176 lit. d) C. pen. și a infracțiunii de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. (2) lit. c) și d) din același cod.
Inculpatul a fost obligat solidar cu părțile responsabile civilmente P.D. și V.A., părinții săi, la despăgubiri civile pentru daunele materiale și morale cauzate părții civile.
Curtea de Apel București, Secția a Ii-a penală, prin decizia nr. 571 din 25 septembrie 2001, a admis apelul declarat de partea responsabilă civilmente V.A., tatăl inculpatului minor și a înlăturat obligarea acestuia la plata despăgubirilor, solidar cu inculpatul, cu motivarea că părinții minorului au divorțat, iar la data săvârșirii infracțiunilor acesta se afla în îngrijirea mamei, cu care locuia.
Recursurile declarate de procuror și de partea civilă, cu motivarea că instanța de apel în mod greșit a dispus înlăturarea obligării la plata despăgubirilor a părții responsabile civilmente V.A., sunt nefondate.
Potrivit art. 1000 alin. (2) C. civ., părinții răspund pentru faptele cauzatoare de prejudicii ale copiilor minori numai dacă aceștia locuiesc împreună cu părinții.
In situația în care părinții sunt divorțați, acest text de lege se completează cu prevederile art. 43 alin. (1) C. fam., care prevede că părintele divorțat, căruia i s-a încredințat copilul, exercită cu privire la acesta drepturile părintești.
Ca atare, în cazul părinților divorțați, cel căruia i s-a încredințat minorul și la care acesta locuiește, răspunde pentru faptele cauzatoare de prejudicii ale minorului, întrucât îl poate supraveghea și poate îndeplini direct îndatorirea de a-l educa.
Celălalt părinte, fiind lipsit de posibilitatea de a urmări și supraveghea direct conduita minorului, nu răspunde pentru pagubele cauzate de acesta.
Articolul 43 alin. (3) C. fam., la care se referă motivele de recurs ale procurorului, stabilește drepturile părintelui divorțat căruia nu i s-a încredințat minorul, și anume dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională.
Drepturile stabilite în textul sus-menționat nu constituie obligații pentru părintele căruia nu i s-a încredințat minorul, cum greșit se susține în recursul declarat de procuror.
În consecință, dispoziția instanței de apel de a înlătura obligarea părții responsabile civilmente V.A., solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor civile este corectă, motiv pentru care recursurile au fost respinse.
CAPITOLUL VI ÎMBUNĂTĂȚIRILE PRINCIPALE ADUSE PRIN LEGEA NR 272/2004 ÎN MATERIA PROTECȚIEI COPILULUI
Au fost luate mai multe măsuri organizatorice și de îmbunătățire a legislației privind protecția copilului:
Ordonanța de Urgență nr. 34 din 12 noiembrie 1998 privind reorganizarea Departamentului pentru Protecția Copilului, aprobată prin Legea nr. 177 din 30 noiembrie 1999.
Ordonanța de Urgență nr. 192 din 8 decembrie 1999 privind înființarea Agenției Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și reorganizarea activității de protecție a copilului.
Legea nr. 520 din 17 octombrie 2001 pentru respingerea O.U.G. nr. 192/1999 privind înființarea Agenției Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și reorganizarea activității de protecție a copilului.
Hotărârea Guvernului nr. 96 din 11 februarie 2000 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului.
Ordonanța de Urgență nr. 12 din 6 februarie 2001, privind înființarea Autorității Naționale de Protecția Copilului și Adopție. Pe data înființării acesteia, își încetează activitatea Agenția Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului. Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție este un organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministrului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei. Autoritatea îndeplinește funcțiile prevăzute de Ordonanța de Urgență în art. 2: de strategie; de reglementare; de administrare; de reprezentare; de autoritate de stat.
Autoritatea este condusă de un secretar de stat, ajutat de un subsecretar de stat.
Secretarul de stat este și președintele Comitetului Român pentru Adopție.
Autoritatea asigură activitatea executivă și de secretariat a Comitetului Român pentru Adopții (art. 6).
În structura Autorității și în subordinea directă a secretarului de stat funcționează Corpul de control și audit, iar pe lângă secretarul de stat funcționează Consiliul de coordonare.
Autoritatea a preluat toate drepturile și obligațiile Agenției Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului (art. 20).
În cuprinsul actelor normative în vigoare, sintagma „Agenția Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului” se înlocuiește cu sintagma „Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție” (art. 23).
O.U.G. nr. 12/2001 abrogă Ordonanța de Urgență nr. 192/1999 privind înființarea Agenției Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și reorganizarea activităților de protecție a copilului.
De asemenea. O.U.G. nr. 12/2001 modifică corespunzător: art. 12 alin. (1) din H.G. nr. 502/1997 cu privire la organizarea și funcționarea Comitetului Român pentru Adopție; art. 3 alin. (3) și (4), art. 4 alin. (3) și art. 6 alin, (3) din O.G. nr. 292/2000 pentru stabilirea unor măsuri privind reorganizarea Secretariatului General al Guvernului; pct. 2 din anexa nr. 1 din H.G. nr. 26/2001 privind stabilirea atribuțiilor Secretariatului General al Guvernului.
Hotărârea Guvernului nr. 216 din 6 februarie 2001 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție. Această hotărâre arată atribuțiile Autorității în realizarea funcțiilor acesteia.
Din structura organizatorică a Autorității rezultă că pe lângă secretarul de stat funcționează Comitetul Român pentru Adopții, al cărui președinte este secretarul de stat care conduce Autoritatea (Anexa 1 la H.G.).
H.G. nr. 216/2001 abrogă H.G. nr. 96/2000 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului.
Legea nr. 252 din 23 mai 2001 aprobă O.U.G. nr. 12/2001 privind înființarea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție.
H.G. nr. 770/2003 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopției care abrogă H.G. nr. 216/2001;
Potrivit acestei reglementări, subsecretarul de stat coordonează activitatea executivă și de secretariat a Comitetului Român pentru Adopții.
Legea nr. 217 din 22. 05. 2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie și înființarea Agenției Naționale pentru Protecția Familiei.
H.G. nr. 1624/2003 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale pentru Protecția Familiei. Această operație funcționează ca organ de specialitate în subordinea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei.
În subordinea agenției funcționează Centrul-Pilot de Asistență și Protecție a Victimelor Violenței și Centrul de Informare și Consultanță pentru Familie. Potrivit art. 2, principalele obiective ale agenției sunt:
– sprijinirea membrilor de familie aflați în dificultate ca urmare a actelor de violență în familie;
– promovarea valorilor familiale;
– sprijinirea victimelor prin consiliere, programe de recuperare a sănătății și reinserție socială;
– asistarea agresorilor prin tratamente psihologice, respectiv psihiatrice, de dezalcolizare, de dezintoxicare, după caz;
– protejarea victimelor, în special a minorilor, etc.
Bibliografie
Adrian Pricopi, Căsătoria în Dreptul român, Ed. Lumina Lex, București 1999;
Adrian Pricopi, Dreptul familiei, Ed. Lumina Lex, București, 2004;
A. Ionașcu, M. Mureșan, M. Costin, V. Ursa, Familia și rolul ei în societatea…, Cluj, Ed. Dacia, 1975;
Andrei Stănoiu, Monica Voinea, Sociologia familiei, Ed. Universității, București 1983;
Corbeanu I., Corbeanu M., Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, București, 2002 ;
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Ed. Academiei, București, 2003;
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All Beck, Bucrești, 2002;
Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, București, 2002 ;
E.A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, Ocrotirea părintească, Ed. Științifică, București, 1960;
Fr. Deak, Răspunderea civilă a părinților, institutorilor și artizanilor pentru prejudicii cauzate de copilul minor, elevi sau ucenici, în J.N., nr. 6, 1965;
Gh. Boboș, Teoria generală a dreptului, Ed. Argonaut, Cluj Napoca, 1999 ;
G. Nedelschi, Curs de drept civil, Litografia învățământului, București, 1956;
I. Albu, Dreptul familiei, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975;
Ioan Chelaru, Căsătoria și divorțul – aspecte juridice civile, religioase și de drept comparat, Ed. A 92 Acteon, Iași 2003;
Ion Mihăilescu, Familia în societatea europeană, Ed. Universitatea București 1999;
Ion P. Filipescu, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, București, 1997;
Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ed. a VI-a, Ed. All Beck, București, 2001;
L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Lumina Lex, București, 2001;
Marcel Rusu, Protecția juridică a minorului, Ed. Rosetti, București 2005; Marcel Rusu, Protecția juridică a minorului, Ed. Rosetti, București 2005
M. Costin, Răspunderea juridică in dreptul R.S.R., Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1974;
Mihai Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Buucrești, 1972;
Milena Tomescu, Dreptul familiei. Protecția copilului, Ed. All Beck, București, 2005;
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, București, 2002;
Otilia Calmuschi, Aspecte ale răspunderii părinților pentru fapta copilului minor desprinse din practica judiciară, în S.C.J., nr. 4/1978;
Radu Dascălu, Protecția copilului în România, Ed. Arves, Craiova 2003;
R. Petrescu, Examen al practicii judiciare privind conținutul prezumției de culpă a părinților pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori, în R.R.D., nr. 6/1981;
Sanda Ghimpu, S. Grossu, Capacitatea și reprezentarea persoanelor fizice în dreptul R.P.R., Ed. Științifică, București, 1960;
T. Pop, Evoluția doctrinară și jurisprudențială In domeniul răspunderii civile a părinților pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori, în R.R.D., nr. 10/1987;
T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică , București, 1969;
Traian Rotariu, Petre Iliuț, Sociologie, Ed. Mesagerul, Cluj-Napoca 1996;
V. Longhin, Responsabilitatea civilă a părinților pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori, în L.P., nr. 6/1956;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Protectia Speciala a Copilului Prin Parinti (ID: 125925)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.