Caile Extraordinare DE Atac In Procesul Civil
Planul lucrării
CAPITOLUL 1 CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA CĂILOR
LEGALE DE ATAC
Secțiunea 1 Noțiunea și importanța căilor de atac
Secțiunea 2 Controlul judiciar și controlul judecătoresc
Secțiunea 3 Clasificarea căilor de atac
Secțiunea 4 Reguli comune privind instituirea și exercitarea
căilor de atac
CAPITOLUL 2 CONTESTAȚIA ÎN ANULARE
Secțiunea 1 Noțiune și importanță
Secțiunea 2 Contestația în anulare obișnuită
Secțiunea 3 Contestația în anulare specială
CAPITOLUL 3 REVIZUIREA
Secțiunea 1 Noțiune și importanță
Secțiunea 2 Particularități
Secțiunea 3 Subiectele revizuirii
Secțiunea 4 Obiectul revizuirii
Secțiunea 5 Condițiile de admisibilitate ale revizuirii
Secțiunea 6 Motivele de revizuire
Secțiunea 7 Procedura de soluționare a cererii de revizuire
CAPITOLUL 4 RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII
Secțiunea 1 Dinamica recursului în interesul legii
Secțiunea 2 Elemente procedurale specifice recursului în
interesul legii
CONCLUZII
Bibliografie
82 pagini
=== Cai extraord de atac ===
CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC ÎN PROCESUL CIVIL
Planul lucrării
CAPITOLUL 1 CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA CĂILOR
LEGALE DE ATAC
Secțiunea 1 Noțiunea și importanța căilor de atac
Secțiunea 2 Controlul judiciar și controlul judecătoresc
Secțiunea 3 Clasificarea căilor de atac
Secțiunea 4 Reguli comune privind instituirea și exercitarea
căilor de atac
CAPITOLUL 2 CONTESTAȚIA ÎN ANULARE
Secțiunea 1 Noțiune și importanță
Secțiunea 2 Contestația în anulare obișnuită
Secțiunea 3 Contestația în anulare specială
CAPITOLUL 3 REVIZUIREA
Secțiunea 1 Noțiune și importanță
Secțiunea 2 Particularități
Secțiunea 3 Subiectele revizuirii
Secțiunea 4 Obiectul revizuirii
Secțiunea 5 Condițiile de admisibilitate ale revizuirii
Secțiunea 6 Motivele de revizuire
Secțiunea 7 Procedura de soluționare a cererii de revizuire
CAPITOLUL 4 RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII
Secțiunea 1 Dinamica recursului în interesul legii
Secțiunea 2 Elemente procedurale specifice recursului în
interesul legii
CONCLUZII
CAPITOLUL 1
CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA CĂILOR
LEGALE DE ATAC
Secțiunea 1
Noțiunea și importanța căilor de atac
Căile de atac sunt mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalității și temeiniciei hotărârilor judecătorești și în final remedierea erorilor săvârșite. Ele sunt indispensabile, în orice sistem procesual, pentru remedierea eventualelor greșeli de judecată sau de ordin strict procedural. De aceea, legiuitorul a acordat importanța cuvenită reglementării detaliate a modului de exercitare a căilor legale de atac.
Reglementarea actuală a căilor de atac este rezultatul unei îndelungate evoluții istorice. In momentele inițiale ale evoluției dreptului existența unor remedii procesuale pentru desființarea hotărârilor judecătorești nici nu putea fi concepută. Așa s-a întâmplat în perioadele istorice în care justiția avea un caracter accentuat religios. Aceasta deoarece în acele vremuri justiția era considerată ca o expresie a divinității, iar hotărârile adoptate de judecători erau apreciate ca fiind infailibile. O dată ce justiția a devenit laică au fost create și mijloacele procedurale necesare pentru remedierea hotărârilor greșite.
În procedura romană, la început, căile de atac se înfățișau mai degrabă ca veritabile acțiuni în anulare, întrucât în acea epocă nu exista o ierarhizare a instanțelor judecătorești. Doar în epoca procedurii extraordinare se realizează o veritabilă ierarhizare a organelor de justiție cu consecințe favorabile și asupra modului de reglementare a căilor de atac.
Dreptul modern se caracterizează, în general, printr-o mare diversitate de organizare a căilor legale de atac. O atare diversitate se regăsește și în legislațiile care se întemeiază pe același sistem de drept. Ca atare o privire comparativă este adeseori dificilă în domeniul căilor legale de atac. Această împrejurare l-a determinat pe proceduristul uruguayan Eduardo J. Couture să aprecieze că „recursurile sunt de o atât de mare vastitate și varietate în dreptul hispano-american, încât face dificilă orice sistematizare”. Iar o atare aserțiune se potrivește în mare măsură și dreptului european. O caracteristică comună a căilor legale de atac rezidă în aceea că ele se adresează, de regulă, instanțelor ierarhic superioare. În acest fel se realizează un control judiciar eficient asupra hotărârilor judecătorești pronunțate de judecătorii de la instanțele inferioare. Numai în anumite circumstanțe excepționale i se permite judecătorului să revină asupra propriei sale soluții și să pronunțe o hotărâre nouă. Este cazul căilor de atac de retractare. De aceea, se spune în doctrină că în dreptul modern controlul judiciar se întemeiază pe principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, el neavând caracterul unui „recurs circular”.
Existența căilor legale de atac constituie pentru părți o garanție a respectării drepturilor lor fundamentale și le conferă posibilitatea de a solicita remedierea eventualelor erori judiciare. De asemenea, existența căilor legale de atac este de natură să garanteze și calitatea actului de justiție, judecătorii fiind obligați să-și respecte îndatoririle lor, îndeosebi acelea privitoare la imparțialitatea lor.
Secțiunea 2
Controlul judiciar și controlul judecătoresc
În dreptul modern instanțele judecătorești sunt organizate, astfel cum am arătat deja, într-un sistem piramidal, iar acțiunea civilă se exercită, adeseori, în fața unor instanțe superioare. Cu alte cuvinte, procesul civil poate accede și într-o fază a judecății în fața instanțelor de control judiciar. La aceasta se ajunge ori de câte ori părțile sau procurorul consideră că o hotărâre judecătorească este nelegală sau netemeinică. Căile de atac reprezintă tocmai acele mijloace procedurale care fac posibilă exercitarea controlului judiciar.
Adeseori, în trecut, conceptul de control judiciar era folosit într-o accepțiune nejustificat extensivă, respectiv în sensul de a include în conținutul său și acel control ce poate fi exercitat de instanțele judecătorești asupra hotărârilor sau actelor pronunțate de organele administrative. De aceea doctrina românească, în contextul reglementărilor din ultimele decenii, a căutat să distingă în mod clar controlul judiciar de controlul judecătoresc.
Controlul judiciar a fost definit, într-o formulă cuprinzătoare și lipsită de orice echivoc, de prof. I .Stoenescu și S. Zilberstein ca fiind „dreptul și obligația pe care le au în cadrul unui sistem judiciar instanțele judecătorești superioare de a verifica, în condițiile și cu procedura stabilită de lege, legalitatea și temeinicia hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești inferioare lor și de a casa sau modifica acele hotărâri ce sunt greșite sau de a le confirma pe cele ce sunt legale și temeinice”. Într-o formulă de sinteză, conchid aceiași autori, controlul judiciar este „controlul exercitat de instanțele superioare asupra actelor de jurisdicție ale instanțelor inferioară”.
Din această definiție se poate desprinde o concluzie importantă, anume aceea că în cazul controlului judiciar acesta are ca obiect hotărâri pronunțate de organe care fac parte din același sistem de autorități publice. Ne aflăm, cu alte cuvinte, în prezența unui control omogen, iar nu eterogen cum se întâmplă în cazul controlului judecătoresc. Acesta din urmă este definit ca acel control ce se exercită de instanțele judecătorești asupra hotărârilor organelor de jurisdicție administrativă ori asupra unor acte administrative emise de organe care nu fac parte din sistemul instanțelor judecătorești.
Concluzia care se desprinde, din precizările făcute de doctrină, este aceea a necesității unei distincții categorice între controlul judiciar și controlul judecătoresc. Aceasta nu înseamnă că între cele două forme de control nu există și o strânsă legătură. Ea rezidă în realizarea controlului de către instanțele judecătorești după o procedură prestabilită de lege. O atare procedură se întemeiază pe reguli asemănătoare, în același timp, trebuie să subliniem că în toate cazurile se exercită un control asupra legalității hotărârilor sau actelor emise de organele respective, iar uneori și asupra temeiniciei acestora. Cu toate acestea, deosebirile sunt mult mai puternice și ele au fost evidențiate în doctrina noastră mai recentă în mod detaliat.
O primă deosebire esențială a fost deja subliniată și ea vizează caracterul omogen al controlului judiciar față de controlul judecătoresc, acesta din urmă având un caracter eterogen.
A doua notă distinctivă se referă la mijloacele procedurale diferite prin care se declanșează controlul judiciar și controlul judecătoresc. Controlul judiciar se declanșează prin intermediul căilor legale de atac prevăzute în Codul de procedură civilă: apelul, recursul și recursul în anulare. În schimb, controlul judecătoresc se declanșează prin mijloace procedurale specifice cum sunt contestația și plângerea, iar în unele cazuri acțiunea. Totuși, remarcăm că în unele situații controlul judecătoresc se poate declanșa și pe calea recursului. Este cazul recursului reglementat de art. 4 din Legea nr. 29/1990, text care permite folosirea acestei căi de atac, în fața Înaltei Curții de Casație și Justiție, după epuizarea căilor administrativ jurisdicționale. De asemenea, de notat și faptul că mijlocul procedural al acțiunii poate fi folosit nu numai în materia contenciosului administrativ, ci și în alte cazuri determinate de lege. Cu titlu de exemplu menționăm acțiunea în anularea actelor notariale [art. 100 alin. (1) din Legea nr. 36/1995], text care reglementează distinct, în alineatele următoare, și calea procedurală a plângerii și acțiunea în anularea hotărârii arbitrale (art. 364 C.proc.civ.).
Secțiunea 3
Clasificarea căilor de atac
1. Precizări prealabile.
Am arătat că există o mare diversitate de soluții în dreptul comparat în legătură cu numărul și natura căilor de atac. O atare aserțiune este valabilă și în dreptul nostru. Și aceasta cu atât mai mult cu cât în urma reformei întreprinse prin Legea nr. 59/1993 a fost reintrodus, în legislația noastră, apelul. Această diversitate impune și necesitatea unei sistematizări și clasificări a căilor legale de atac. Tendința moderna este însă aceea a restrângerii căilor legale de atac. În acest sens unul dintre proceduriștii latino-americani, la care am mai avut prilejul să ne referim, preciza că: „Tendința timpurilor noastre este aceea de a spori puterile judecătorului, și de a reduce numărul recursurilor: este triumful unei justiții prompte și ferme asupra necesității de a avea o justiție bună dar lentă”. Evident, un punct de reflexie și pentru legiuitorul român. Reflecție care trebuie să poarte asupra echilibrului dintre necesitatea unei justiții prompte și indispensabilitatea căilor legale de atac, căci în dreptul modern fără existența acestora ideea de justiție nici nu poate fi concepută.
În doctrină au fost folosite mai multe criterii pentru clasificarea căilor de atac. Le vom prezenta în continuare pe cele mai semnificative.
2. Căi ordinare și căi extraordinare de atac.
Criteriul distinctiv al acestei clasificări vizează condițiile de exercitare a căilor legale de atac. Această distincție este considerată de către unii autori ca fiind fundamentală, fapt pentru care unii doctrinari nici nu se referă la alte clasificări.
Căile ordinare de atac sunt acelea care pot fi exercitate de oricare dintre părți și pentru orice motiv. Drept urmare, ideea de cale ordinară de atac evocă ideea unei libertăți depline de exercitare a acesteia, fără nici un fel de condiții restrictive.
În această privință este de observat că Titlul IV al celei de a ll-a Cărții a Codului a procedură civilă este consacrat, în prezent, unei singure căi ordinare de atac, apelul. Căile extraordinare de atac sunt acelea care pot fi exercitate numai în condițiile și pentru motivele strict determinate de lege. Codul nostru de procedură civilă consacră Titlul al V-lea din Cartea a ll-a căilor extraordinare de atac, categorie în are include recursul, contestația în anulare, revizuirea, recursul în interesul legii.
Punctul de legătură dintre căile extraordinare de atac îl reprezintă condițiile restrictive în care ele pot fi exercitate. În principiu, aceste condiții se referă la motivele limitativ prevăzute de lege pentru care pot fi exercitate căile extraordinare de atac. Dar și sub acest aspect o notă particulară este oferită de recursul interesul legii. Acesta poate fi exercitat, potrivit art. 329 alin. (1) C.proc.civ., doar dacă unele chestiuni de drept au primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești. Între căile extraordinare de atac menționate există și deosebiri semnificative și care vizează subiectele care le pot exercita și instanțele competente a le soIuționa.
3. Căi de atac de reformare și căi de atac de retractare.
Această clasificare este importantă și ea sub multiple aspecte. Doctrina folosește ca principal criteriu de distincție instanța competentă a se pronunța asupra căilor de atac.
Căile de atac de reformare sunt considerate acelea care se soluționează de o instanță superioară spre a declanșa controlul judiciar. Sunt considerate căi de atac de reformare apelul și recursul. În schimb, căile de retractare sunt de competența instanței care a pronunțat hotărârea atacată. Fac parte din această din urmă categorie contestația în anulare și revizuirea.
4. Căi de atac devolutive și căi de atac nedevolutive.
Criteriul distinctiv al acestei clasificări este: întinderea atribuțiilor instanțelor competente să se pronunțe asupra căilor de atac exercitate și asupra procesului. Căile de atac devolutive sunt acelea care pot reedita judecata în fond. Aceasta se realizează însă numai în limita a ceea ce s-a solicitat prin acțiune și în limita a ceea ce formează obiectul căii de atac. Calea de atac devolutivă tipică este apelul. El permite o nouă judecare a cauzei atât sub aspectul problemelor de fapt stabilite de prima instanță, cât și asupra dezlegării date problemelor de drept. În condițiile art. 3041 C.proc.civ. și recursul are un caracter devolutiv. Celelalte căi de atac au un caracter nedevolutiv, căci ele nu pot determina, în principiu, o nouă judecată în fond. În această categorie se includ recursul și recursul în interesul legii.
Căile de atac extraordinare nu se subsumează clasificării de față, căci astfel cum judicios s-a remarcat, ele ocupă o poziție specială, chiar dacă în unele cazuri determină o judecată în fond.
5. Căi de atac comune și căi de atac speciale.
Criteriul acestei distincții vizează dreptul de a exercita căile de atac. Când acest drept aparține părților sau procurorului ne aflăm în prezența unei căi de atac comune. Când un atare drept este recunoscut numai unui subiect de drept ne aflăm în prezența unei căi de atac speciale. Are acest caracter recursul în interesul legii. Calea de atac menționată poate fi exercitată numai de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
6. Căi de atac suspensive și căi de atac nesuspensive de executare.
Această distincție se face în funcție de efectele pe care le produce declararea căii de atac asupra posibilităților de declanșare imediată a executării silite. În sistemul procesual în vigoare numai apelul se înfățișează ca o cale suspensivă de executare.
Recursul, recursul în anulare, contestația în anulare și revizuirea sunt căi de atac nesuspensive de executare. Prin excepție de la această regulă recursul se înfățișează ca o cale de atac suspensivă de executare atunci când are ca obiect pricini privitoare la: strămutarea de hotare, desființarea de construcții, plantații sau lucrări având o așezare fixă. În asemenea situații efectul suspensiv de executare se produce de drept, adică în temeiul legii, fără să fie necesară o cerere formală, în acest sens, din partea recurentului art. 300 alin. (1) C.proc.civ.. Instanța poate dispune motivat, cu sau fără acordarea unei cauțiuni, suspendarea executării silite și în alte cazuri decât cele arătate anterior. Suspendarea executării silite se poate dispune și în cazul promovării unei cererii de revizuire, dar numai sub condiția luării unei cauțiuni (art. 325 C.proc.civ.).
Secțiunea 4
Reguli comune privind instituirea și exercitarea
căilor de atac
1. Precizări prealabile.
În doctrina românească s-au conturat de-a lungul timpului câteva reguli generale privitoare la instituirea și exercitarea căilor legale de atac. Cunoașterea acestora este importantă în perspectiva considerațiilor de față. Vom examina, în continuare, doar cele nai semnificative reguli comune privitoare la exercitarea căilor legale de atac.
2. Legalitatea cailor de atac.
Legalitatea căilor de atac este un principiu deosebit de important și a cărui aplicare este incontestabilă în orice sistem procedural. În general, procedura civilă se caracterizează prin reguli precise și adeseori imperative. Instituirea căilor de atac este o problemă de interes general și ea vizează determinarea mijloacelor procedurale ce pot fi exercitate pentru reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.
În afara căilor de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești. Principiul enunțat decurge și din prevederile înscrise în art. 129 din Constituție. Acest text consacră dreptul părților și al Ministerului Public de a folosi căile de atac, dar adaugă că ele se pot exercita „în condițiile legii”.
Mențiunea greșită din dispozitivul hotărârii privitoare la calea de atac care poate fi exercitată împotriva unei hotărâri nu poate fi de natură a deschide accesul la o cale de atac neprevăzută de lege, după cum nici nu poate închide dreptul la o cale de atac.
Părțile au la dispoziție acele căi de atac care erau prevăzute de lege în momentul pronunțării hotărârii. Modificarea dispozițiilor procedurale, în această materie, nu poate afecta dreptul de a ataca hotărârea cu o anumită cale de atac, căci acest drept s-a născut chiar în momentul pronunțării hotărârii. De aceea, calea de atac a ost considerată de unii autorii ca o calitate imanentă a hotărârii judecătorești.
3. Ierarhia căilor de atac.
Principiul ierarhiei căilor legale de atac decurge din modul de organizare a instanțelor judecătorești într-un sistem piramidal. Aceasta înseamnă că, în principiu, nu se poate exercita o cale extraordinară de atac atâta timp cât partea are la dispoziție o cale ordinară de atac.
Ordinea la care ne referim rezultă și din unele dispoziții exprese ale legii. Astfel, de pildă, contestația în anulare se poate exercita numai împotriva hotărârilor judecătorești rămase irevocabile [art. 317 alin. (1) C.proc.civ.]. De asemenea, revizuirea poate fi exercitată potrivit art. 32 alin. (1) C.proc.civ. și împotriva hotărârilor rămase definitive în instanța de apel.
Principiul ierarhiei căilor de atac funcționează și în raportul dintre apel și recurs, în acest sens s-a decis în mod constant că recursul nu poate fi exercitat, în principiu „omissio medio”, respectiv atâta timp cât partea are la dispoziție calea ordinară de atac a apelului.
În privința căilor extraordinare de atac legea nu prevede o succesiune în exercitarea lor. Astfel că revizuirea poate fi exercitată înaintea contestației în anulare sau invers.
4. Unicitatea dreptului de a exercita o cale de atac.
Dreptul de a exercita o cale de atac este, în principiu, unic și se epuizează o dată cu exercitarea lui. Aceasta înseamnă că nimănui nu-i este îngăduit de a uza de două ori de una și aceeași cale de atac. În caz contrar, excepția puterii lucrului judecat va putea fi invocată de cel interesat sau de instanță din oficiu spre a anihila calea de atac inadmisibilă. Regula enunțată are în vedere chiar ipoteza în care termenul pentru declararea căii de atac nu s-ar fi împlinit la data formulării celei din urmă cereri.
Unicitatea căilor de atac vizează însă numai apelul și recursul, nu și celelalte căi extraordinare. Datorită specificului căilor extraordinare de atac acestea pot fi exercitate, în unele cazuri, în mod repetat. Astfel, de pildă, calea revizuirii poate fi folosită în cazul descoperirii unor înscrisuri doveditoare reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților. Principial, o a doua cerere de revizuire este admisibilă pentru un alt motiv cum ar fi cel al condamnării unui martor, judecător sau expert pentru o infracțiune în legătură cu pricina respectivă. Remarcăm că din acest punct de vedere dispozițiile privitoare la revizuire nu cuprind restricții exprese. O a doua cerere de revizuire ar putea fi paralizată însă prin mecanismul decăderii din termenul de exercitare a acestei căi de atac. În schimb, contestația în anulare poate fi exercitată în mod repetat numai pentru motive care nu au existat la data introducerii primei contestații. În acest sens sunt dispozițiile exprese ale art. 321 C.proc.civ.
5. Neagravarea situației părții în propria cale de atac.
Codul de procedură civilă nu a consacrat, în mod expres, așa cum a făcut-o Codul de procedură penală [art. 372 alin. (1)], principiul neagravării situației părții în propria sa cale de atac – „non reformatio in peius”. Cu toate acestea, doctrina și practica judiciară au considerat în mod constant că acest principiu se aplică și în materie civilă pentru identitate de rațiune, lată cum justifica instanța supremă aplicarea acestui principiu și în materie civilă, prin una din deciziile sale: „deși nici un text din Codul de procedură civilă nu prevede în mod expres că părții nu i se poate crea o situație mai rea în propria sa cale de atac, s-a admis totuși, în literatura juridică și în practica judiciară, în mod constant, că acest principiu, specific procesului penal, funcționează și în procesul civil, ca măsură de logică juridică, de echitate și umanism social.
În urma modificării și completării Codului de procedură civilă, prin Ordonanța de Urgență nr. 138/2000, legiuitorul a remediat lacunele deja semnalate. Astfel, principul non reformatio in peius a primit o consacrare legală în art. 296 C.proc.civ. potrivit părții finale a acestui text: „Apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte la aceasta, ori sunt aplicabile dispozițiile art. 293 sau 2931”. Principiul este aplicabil și în recurs potrivit dispozițiilor art. 316 C.proc.civ., text conform căruia dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitolul referitor la recurs.
Prin urmare, aplicarea acestui principiu în procesul civil face imposibilă înrăutățirea situației părții în propria sa cale de atac.
Dar care este sfera de aplicare a cestui principiu în procesul civil? în primul rând, principiul „non reformatio in peius” se aplică în toate acele situații în care partea a atacat în mod solitar hotărârea pronunțată. Într-o asemenea situație instanța de control judiciar nu poate pronunța o soluție prin care să-i creeze părții o situație mai grea decât cea stabilită prin hotărârea atacată. Altminteri, părțile, adeseori ar fi tentate să renunțe la exercițiul unui drept procedural fundamental de teamă că li s-ar putea crea o situație mai grea în urma propriei lor „plângeri”.
Situația este însă diferită în cazul exercitării căii de atac și de partea adversă sau de procuror. De aceea s-a spus, pe bună dreptate, că principiul „non reformatio in peius” este limitat numai în cadrul căii de atac proprii. Prin urmare, în cazul declarării recursului și de partea adversă, de procuror sau de terțele persoane îndreptățite să exercite o cale de atac, se poate ajunge și la înrăutățirea situației părții în raport cu situația stabilită de prima instanță. Această situație este justificată de prof. I. Deleanu și V. Deleanu cu motivarea că de data aceasta controlul judiciar este bilateral, instanța fiind învestită plenar, iar egalitatea părților și contradictorialitatea exclude beneficiul ce scurge din exercitarea solitară a respectivei căi de atac.
Dar, practic în situațiile menționate nu asistăm la o veritabilă înrăutățire a situației părții în propria cale de atac, ci în calea de atac exercitată de partea adversă sau de alt subiect al procesului. De altfel, în asemenea situații, în principiu, calea de atac formulată de parte este respinsă, instanța de control judiciar admițând calea de atac exercitată de partea adversă.
O situație specială este aceea a exercitării căii de atac de către Ministerul Public, dacă acesta a exercitat calea de atac exclusiv în interesul părții situația ei nu va putea fi înrăutățită, principiul „non reformatio in peius” găsindu-și aplicare plenară în materie penală soluția este prevăzută în mod expres de art. 372 alin. (2) C.proc.pen.]. În această privință s-a pronunțat și fosta instanța supremă printr-una din deciziile sale de îndrumare, soluție care-și găsește deplină aplicațiune, în opinia noastră, și în prezent. Astfel s-a statuat că „în cazul în care procurorul a declarat recurs în favoarea uneia dintre părți, instanța, admițând acest recurs, nu va putea modifica sau casa hotărârea în defavoarea acelei părți. Ea va putea proceda în acest fel numai în cazul în care procurorul va fi transformat, înăuntrul termenului stabilit pentru introducerea căii de atac, recursul declarat inițial într-un recurs în favoarea celeilalte părți”. Pentru determinarea sferei de aplicare a principiului „non reformatio in peius” va trebui să se examineze, așadar, conținutul cererii de exercitare a căii de atac formulate de către procuror. Facem această precizare deoarece în practică se poate întâmpla ca apelul sau recursul exercitat de către procuror să nu constituie o cale de atac formal și expres declarată în favoarea sau defavoarea uneia dintre părți. Pe de altă parte, adeseori Ministerul Public poate acționa prin intermediul unei căi de atac și pentru a solicita desființarea unei hotărâri judecătorești pronunțate cu nesocotirea unor norme de ordine publică, (privitoare la compunerea instanței, constituirea instanței cu participarea Ministerului Public, la competență etc.)
Principiul „non reformatio in peius” se poate însă răsfrânge și asupra altor participanți procesuali decât cei care au exercitat calea de atac. Este cazul coparticipării procesuale necesare sau obligatorii reglementate de art. 48 alin. (2) C.proc.civ, situație în care se aplică principiul dependenței procesuale a coparticipanților. În considerarea acestui principiu s-a statuat că în cazul „obligațiilor solidare, precum și al obligațiilor indivizibile exercitarea căii de atac a recursului de către unul dintre coparticipanții la proces le va folosi și celorlalți, în sensul că efectele admiterii recursului se vor extinde și la părțile care nu au declarat recurs, sau al căror recurs a fost respins fără a fi fost soluționat în fond”. Situația este asemănătoare și în cazul soluționării unor cereri incidente aflate într-o legătură indisolubilă cu acțiunea principală. Astfel, s-a decis că recursul declarat numai de reclamant repune în discuție și problema admisibilității cererii de chemare în garanție, chiar dacă garantul nu a formulat și el recurs; de asemenea, repunerea în discuție a cererii principale este necesară și în cazul în care recursul a fost declarat numai de cel chemat în garanție. Aceste soluții se justifică pe plan procesual datorită dependenței chemării în garanție față de acțiunea principală.
O excepție importantă de la principiul non reformatio in peius este și aceea prevăzută de art. 293 C.proc.civ., care reglementează instituția aderării la apel. Prin urmare, într-o asemenea împrejurare situația părții care aderă la apel se poate înrăutăți.
De asemenea, situația apelantului se poate înrăutăți în propria sa cale de atac și când el consimte la aceasta. Această excepție a fost consacrată în art. 296 C.proc.civ. ca urmare a modificărilor aduse textului prin Ordonanța de urgență nr. 59/2001. Soluția ni se pare naturală și ea constituie o aplicațiune particulară a principiului indisponibilității procesuale.
Principiul „non reformatio in peius” își găsește aplicațiune în cazul tuturor căilor de atac care pot fi exercitate de părți (apel, recurs, contestație în anulare sau revizuire). Aceasta deoarece rațiunea ce justifică aplicarea principiului enunțat rămâne aceeași în cazul tuturor căilor de atac exercitate de părți.
În doctrină s-a apreciat, de asemenea, pentru identitate de rațiune, că principiul non reformatio in peius” este aplicabil și în cazul litigiilor de muncă.
O problemă de interes practic deosebit este aceea de a cunoaște dacă principiul non reformatio in peius” vizează numai soluționarea propriu-zisă a căii de atac sau și faza rejudecării fondului după casare. Soluția care trebuie să prevaleze este ceea a aplicării plenare a principiului enunțat, respectiv și în faza rejudecării fondului după casare. Altminteri principiul „non reformatio in peius” și-ar găsi o aplicare excesiv formală, ceea ce nu poate fi conceput.
CAPITOLUL 2
CONTESTAȚIA ÎN ANULARE
Secțiunea 1
Noțiune și importanță
Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare prin intermediul căreia părțile sau procurorul pot obține desființarea unei hotărâri judecătorești în cazurile limitativ prevăzute de lege. Ea poate fi exercitată în scopul retractării hotărârilor judecătorești pronunțate cu nesocotirea unor norme procedurale, iar nu și pentru netemeinicie.
Acest mijloc procedural a fost consacrat pe cale jurisprudențială, printr-o interpretare a fostului art. 735 C.proc.civ., care reglementa problema nulității actelor de procedură. Pentru prima dată contestația în anulare a fost reglementată cu prilejul modificării Codului de procedură civilă prin Legea nr. 18/1948. Înainte de modificarea Codului de procedură civilă, ca urmare a reformei din anul 1948, art. 735 statornicea cazurile și condițiile de declarare a nulității actelor de procedură.
Soluția jurisprudenței de a admite anularea unei hotărâri judecătorești în temeiul dispozițiilor consacrate în art. 735 C.proc.civ., nu era însă în concordanță cu principiul tradițional potrivit căruia o hotărâre judecătorească poate fi desființată numai prin căile de atac expres determinate de lege. De aceea s-a simțit nevoia reglementării unui mijloc procedural distinct de acțiunea în anulare și care să fie organizat în cadrul căilor de atac, cu scopul de a permite desființarea unei hotărâri judecătorești pronunțate în condiții neprocedurale. Astfel, contestația în anulare a fost reglementată în art. 317-321 C.proc.civ., texte ce constituie și în prezent sediul materiei.
Contestația în anulare și-a dovedit utilitatea sa practică în pofida condițiilor restrictive în care ea poate fi exercitată. Ea oferă părților un mijloc procedural eficient pentru a obține o nouă judecată în cazul săvârșirii unor importante neregularități procedurale, de natură a nesocoti principiul dreptului la apărare sau al contradictorialității.
Dispozițiile cuprinse în art. 317-321 C.proc.civ. consacră două forme ale contestației în anulare: contestația în anulare obișnuită și contestația în anulare specială. Diferențierea dintre cele două forme ale contestației în anulare are ca temei obiectul și motivele diferite în care ele pot fi exercitate. Contestația în anulare obișnuită sau comună poate fi exercitată împotriva oricărei hotărâri judecătorești rămase irevocabile, în timp ce contestația în anulare specială poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor pronunțate de instanțele de recurs sau de judecătorii în ultimă instanță.
Cele două forme ale contestației în anulare se întemeiază pe motive diferite și limitativ prevăzute de lege. Condițiile de admisibilitate a contestației în anulare sunt deopotrivă diferite, ele fiind de strictă interpretare. De aceea, se impune cercetarea distinctă a celor două forme ale contestației în anulare.
Secțiunea 2
Contestația în anulare obișnuită
1. Precizări prealabile.
Contestația în anulare obișnuită reprezintă acea cale extraordinară de atac prin intermediul căreia părțile pot obține retractarea unei hotărâri judecătorești irevocabile în cazurile prevăzute de art. 317 C.proc.civ., dar numai dacă motivele care o legitimează nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului.
Textul menționat consacră două motive de contestație în anulare. El enunță deopotrivă și condițiile de exercitare a contestației în anulare. Vom analiza în continuare, distinct, aceste probleme, cât și unele aspecte particulare privitoare la părțile în contestație și la obiectul acesteia.
2. Părțile în contestația în anulare obișnuită.
Calea procedurală a contestației în anulare obișnuită este pusă la dispoziția părților. Această concluzie rezultă din însăși formularea art. 317 alin. (1) C.proc.civ. privitoare la primul motiv de contestație în anulare, precum și din condițiile de admisibilitate a contestației, condiții evocate de art. 317 alin. (2) C.proc.civ. Pe de altă parte, legea nu a rezervat această cale de atac unui subiect special, cum a făcut-o în mod expres în cazul recursului în interesul legii.
Persoana care exercită această cale de atac poartă denumirea de contestator, iar persoana împotriva căreia ea se îndreaptă se numește intimat. Pot fi părți în contestație numai persoanele între care s-a stabilit raportul procesual în fața instanței a cărei hotărâre este atacată. În acest înțeles, în mod evident pot fi părți și terțele persoane care intervin în proces sau care sunt introduse în litigiu în condițiile art. 59-66 C.proc.civ. De asemenea, pot fi părți în contestație și succesorii în drepturi ai părților principale.
În schimb, nu pot fi părți în contestație persoanele străine de proces chiar dacă acestea ar putea justifica un interes pentru atacarea hotărârii pronunțate. Aceasta deoarece mijlocul procedural al contestației nu poate fi exercitat decât de părțile ce au participat la activitatea judiciară. Terțele persoane se pot prevala doar de inopozabilitatea hotărârii judecătorești, iar dacă executarea hotărârii este de natură să le prejudicieze interesele ele vor putea folosi calea contestației la executare.
O problemă care a prilejuit unele discuții în doctrină este aceea de a cunoaște dacă contestația în anulare poate fi exercitată în mod necondiționat și de către intervenientul în interesul uneia dintre părți. Problema se ridică deoarece în materia apelului și a recursului art. 56 C.proc.civ. condiționează exercitarea căii de atac de cerința ca partea în favoarea căreia s-a formulat intervenția să fi făcut și ea apel ori recurs. S-a remarcat în această privință, pe bună dreptate, că art. 56 C.proc.civ. instituie o restricție privitoare la exercițiul căilor ordinare de atac de către intervenientul accesoriu și, prin urmare, ca orice altă restricție ea trebuie să fie de strictă interpretare. Nu este mai puțin adevărat însă că rațiunea pentru care legea a consacrat dispoziția restrictivă la care ne-am referit subzistă și în cazul contestației în anulare, lată de ce achiesăm la punctul de vedere potrivit căruia de lege ferenda art. 56 C.proc.civ. ar trebui convertit într-o normă de principiu care să interzică exercitarea oricărei căi de atac de către intervenientul accesoriu atunci când partea în favoarea căreia a intervenit nu a exercitat ea însăși calea de atac respectivă.
Calitatea de parte în proces nu reprezintă o condiție suficientă pentru exercitarea contestației în anulare. Părțile trebuie să îndeplinească toate condițiile necesare pentru exercitarea acțiunii civile. O atenție aparte trebuie acordată și condiției privitoare la justificarea unui interes, iar această cerință trebuie analizată în raport cu motivele contestației în anulare obișnuită. Iar din acest punct de vedere se impun totuși unele sublinieri particulare.
Mai întâi, este de observat că primul motiv de contestație se referă la situația în care partea nu a fost regulat citată pentru ziua când s-a judecat pricina. Așa fiind, în acest caz calea contestației în anulare poate fi exercitată numai de partea față de care s-a produs o atare neregularitate procedurală, iar nu și de către partea adversă. Cel de-al doilea motiv de contestație în anulare vizează nesocotirea normelor de ordine publică privitoare la competență. În raport cu acest motiv, trebuie să decidem că mijlocul procedural al contestației în anulare poate fi exercitat de oricare dintre părți, iar nu numai de partea chemată în fața unei instanțe necompetente în mod absolut.
În fine, calea contestației în anulare poate fi exercitată și de procuror în condițiile art. 45 C.proc.civ.
3. Obiectul contestației în anulare obișnuite.
Contestația în anulare obișnuită poate fi formulată numai împotriva hotărârilor judecătorești rămase irevocabile. Sfera acestor hotărâri este determinată în mod expres de art. 377 alin. (2) C.proc.civ. Intră în categoria hotărârilor irevocabile: a) hotărârile pronunțate în primă instanță, fără drept de apel, nerecurate; b) hotărârile pronunțate în primă instanță, neatacate cu apel; c) hotărârile pronunțate în apel și nerecurate; d) hotărârile pronunțate în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii și e) orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu
recurs.
Din aceste dispoziții legale rezultă că legea are în vedere toate categoriile de hotărâri judecătorești rămase irevocabile, indiferent de ierarhia instanței care Ie-a pronunțat și de împrejurarea că ele au fost date în primă instanță sau în rezolvarea unei căi de atac. De asemenea, legea are în vedere și deciziile intermediare de casare a unei hotărâri judecătorești, întrucât și acestea se încadrează în categoria hotărârilor irevocabile.
Contestația în anulare poate fi exercitată și în cazul hotărârilor pronunțate în cadrul unor proceduri speciale cum sunt ordonanțele președințiale, cu condiția evidentă ca și acestea să fi rămas irevocabile. Pentru rațiuni similare, contestația în anulare poate fi exercitată și împotriva hotărârilor de expedient, a hotărârilor de perimare și a hotărârilor prin care se rezolvă în mod irevocabil unele incidente de procedură. Doctrina a considerat că mijlocul contestației în anulare poate fi exercitat și împotriva încheierilor judecătorești ce pot fi atacate separat de hotărârea finală.
În doctrină și jurisprudență se discută și asupra admisibilității exercitării unei contestații în anulare împotriva hotărârii de strămutare a procesului civil. Printr-o hotărâre mai veche a fostei instanțe supreme a fost promovat punctul de vedere potrivit căruia și această hotărâre poate fi atacată pe calea contestației în anulare. O parte a doctrinei a aderat la această opinie, cu motivarea că este greu de admis să fie menținută o hotărâre pronunțată în condiții de neregularitate procedurală. Cu toate acestea, jurisprudență mai recentă a revenit asupra opiniei promovate anterior, considerând inadmisibilă contestația în anulare împotriva hotărârii de strămutare. Față de dispozițiile categorice ale art. 40 alin. (4) C.proc.civ. și potrivit cărora hotărârea pronunțată asupra strămutării nu este supusă nici unei căi de atac apreciem și noi, alături de alți autori, că această din urmă soluție se impune de lege lata. Dacă s-ar admite punctul de vedere contrar, mutatis mutandis, se poate susține și admisibilitatea exercitării altor căi extraordinare de atac împotriva hotărârilor pronunțate asupra strămutării procesului civil. Or, nu aceasta credem că a fost intenția legiuitorului prin edictarea dispozițiilor art. 40 alin. (4) C.proc.civ.
4. Motivele contestației în anulare obișnuite.
Contestația în anulare obișnuită poate fi exercitată numai în prezența unuia din cele două motive expres prevăzute de art. 317 alin. (1) C.proc.civ. Potrivit acestui text, contestația în anulare poate fi promovată numai în următoarele două situații:
când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii;
când hotărârea a fost dată de judecători cu nesocotirea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.
Înainte de a analiza aceste două motive este necesar să subliniem caracterul lor limitativ și de strictă interpretare, principiu afirmat frecvent de jurisprudență noastră și în materia la care ne referim. Așa fiind, contestația în anulare obișnuită este admisibilă numai pentru neregularitățile procedurale vizate în mod expres de art. 317 alin. (1) C.proc.civ., nu și în cazul săvârșirii unor greșeli de judecată, oricare ar fi natura lor.
Primul motiv de contestație în anulare obișnuită vizează situația „când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii”. În legătură cu determinarea acestui motiv de contestație se impun câteva precizări mai importante. În primul rând, este de remarcat că textul are în vedere nesocotirea dispozițiilor procedurale privitoare la citare doar în cazurile în care legea impune soluționarea cauzei cu citarea părților. Prin urmare, legea nu vizează acele situații în care, potrivit unor reguli derogatorii de la dreptul comun, litigiul se soluționează fără citarea părților.
A doua precizare importantă vizează sfera de aplicare a acestui motiv de contestație în anulare. În această privință se remarcă că legea nu vizează neregularitatea citării în general, ci numai nesocotirea dispozițiilor privitoare la citare „pentru ziua când s-a judecat pricina”. În astfel de condiții se ridică problema de a determina semnificația sintagmei folosite de legiuitor în art. 317 alin. (1) C.proc.civ., respectiv cea privitoare la „ziua când s-a judecat pricina”.
Doctrina noastră este majoritară în sensul de a considera că legea are în vedere neregulata citare pentru ziua când s-a judecat pricina în fond. Prin urmare, neregulata citare a părții la unul din termenele ce au precedat dezbaterea în fond nu constituie un temei pentru exercitarea contestației în anulare. Asemenea neregularități se acoperă dacă nu au fost invocate de partea interesată cel mai târziu la prima zi de înfățișare următoare și înainte de a se pune concluzii în fond. Dacă partea a invocat in limine litis asemenea neregularități procedurale, iar instanța Ie-a respins, în mod greșit, partea interesată le poate reitera prin intermediul apelului și recursului.
Dispozițiile art. 317 alin. (1) C.proc.civ. conțin o formulare generală privitoare la neîndeplinirea procedurii „de chemare a părții”, pentru ziua când s-a judecat pricina, „potrivit cu cerințele legii”. Aceasta înseamnă că orice neregularitate procedurală privitoare la citarea părții, pentru ziua când s-a judecat cauza în fond, poate constitui temei pentru exercitarea contestației în anulare. Asemenea neregularități pot viza: neindicarea în cuprinsul citației a tuturor elementelor de identificare necesare; nerespectarea dispozițiilor privitoare la modul de înmânare a citației, nerespectarea cerințelor legale privitoare la termenul de înmânare a citației sau a celor privitoare la citarea prin publicitate. Pe de altă parte, mai este necesar să se țină seama și de dispozițiile art. 89 alin. (2) C.proc.civ., text potrivit căruia înfățișarea părții în instanță acoperă orice vicii de procedură.
În doctrină s-a mai remarcat, pe bună dreptate, că deși legea se referă la neregulata citare contestația în anulare poate fi exercitată, în temeiul art. 317 alin. (1) C.proc.civ., și în acele situații în care litigiul s-a judecat în lipsa părții care n-a fost citată de loc. Soluția este întru-totul explicabilă, căci lipsa totală a citării constituie o nesocotire deopotrivă de gravă a dispozițiilor legale privitoare la citarea părților și ea trebuie să conducă la același remediu procesual.
Al doilea motiv de contestație în anulare obișnuită vizează situația „când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență”.
În legătură cu cel de-al doilea motiv de contestație în anulare obișnuită este de observat că legea a reținut ca temei al acestei căi extraordinare de atac doar nesocotirea regulilor de competență absolută, respectiv a regulilor de competență generală, a regulilor de competență materială sau de atribuțiune și a regulilor de competență teritorială excepțională.
Cel de-al doilea motiv de contestație în anulare obișnuită nu are o aplicațiune foarte frecventă. Aceasta deoarece, astfel cum s-a arătat, pentru admiterea contestației ar trebui ca pârâtul să nu fi invocat necompetența în fața instanței de fond, ca instanța să nu fi reținut această excepție din oficiu și ca recursul părții să nu fi ajunsa fi cercetat în fond. Prin urmare, dacă excepția de necompetența a fost invocată în fața instanței de fond, iar aceasta a respins-o, calea contestației în anulare devine inadmisibilă. În sprijinul acestei soluții se mai invocă și faptul că, în caz contrar, aceeași instanță – contestația în anulare fiind o cale de atac de retractare – ar fi chemată din nou să se pronunțe asupra propriei sale competențe, implicit asupra soluției adoptate deja.
Totuși trebuie observată și formularea- largă a dispozițiilor art. 317 alin. (2) C.proc.civ., text ce nu cuprinde restricții exprese în această privință. Bineînțeles că exercitarea contestației este subordonată condiției generale privitoare la inadmisibilitatea ei dacă motivele pe care se fundamentează nu au fost invocate pe calea recursului [art. 317 alin. (1) C.proc.civ.]. De aceea, ni se pare utilă propunerea, formulată de doctrina mai recentă privitoare la modificarea art. 317 alin. (2) C. proc. civ. în sensul inadmisibilității contestației în anulare în cazul invocării și respingerii excepției de necompetența.
De notat, în finalul acestor considerații, că cel de-al doilea motiv de contestație în anulare obișnuită nu poate fi invocat în cazul nesocotirii normelor privitoare la incompatibilitate, căci asemenea norme nu fac parte din categoria dispozițiilor legale privitoare la competență.
5. Condițiile de admisibilitate a contestației în anulare obișnuite.
În acest context nu ne propunem să analizăm condițiile generale de exercitare a contestației în anulare, ci numai condițiile particulare consacrate în chiar art. 317 C.proc.civ. O primă condiție este prevăzută de art. 317 alin. (1) și ea vizează obiectul contestației în anulare, respectiv hotărârile irevocabile. Această condiție a fost înfățișată însă în paginile anterioare.
Același text impune însă și o altă condiție particulară: motivele contestației să nu poată fi „invocate pe calea apelului sau recursului”. Este o cerință importantă de natură a limita accesul la calea contestației în anulare. Aceasta înseamnă că ori de câte ori partea are acces la apel și recurs ea nu poate uza de exercițiul contestației în anulare. Practica judiciară a făcut o aplicare constantă a acestui principiu.
Principiul enunțat nu are o aplicațiune absolută, căci însăși art. 317 alin. (2) C.proc.civ. instituie unele excepții particulare. Într-adevăr, potrivit acestui text „contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța Ie-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt sau recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.
Vom examina, în continuare, succint cele două situații la care se referă textul citat, situații ce determină totuși admisibilitatea contestației în anulare.
Prima ipoteză, vizată de art. 317 alin. (2) C.proc.civ., este aceea privitoare la respingerea recursului, motivat de faptul că instanța avea nevoie de „verificări de fapt”, pentru soluționarea acestuia. Dacă asemenea verificări de fapt este posibil a fi făcute pe calea recursului partea nu are deschisă calea de atac a contestației în anulare. Aceeași soluție se impune și atunci când instanța de recurs a respins motivele invocate de recurent ca neîntemeiate. De data aceasta principiul autorității lucrului judecat se opune la reexaminarea aceluiași motiv pe calea contestației în anulare.
Contestația în anulare devine exercitabilă ori de câte ori recursul a fost respins cu motivarea că este necesară efectuarea unor „verificări de fapt" inadmisibile pe calea recursului. În practică însă cazurile care impun unele verificări de fapt cu privire la cele două motive ale contestației în anulare sunt relativ rare. Unele asemenea situații ar putea fi totuși identificate. Așa este îndeobște cazul primului motiv de contestație în anulare: neregulata citare a părții pentru ziua când s-a judecat cauza în fond. De asemenea, așa este cazul citării cu rea-credință a părții prin publicitate și când în recurs recurentul pârât susține că reclamantul cunoștea domiciliul său, dar nu poate face o atare dovadă prin înscrisuri, ci numai prin declarații testimoniale.
Prin urmare, partea nu are opțiune între recurs și contestație în anulare. Totuși în doctrină s-a susținut și opinia potrivit căreia partea ar putea recurge direct la calea procedurală a contestației în anulare, iar dacă i se va opune excepția de inadmisibilitate, ea va putea demonstra că motivul de contestație invocat impunea verificări de fapt inadmisibile în recurs.
Cu toate acestea, socotim și noi că din dispozițiile art. 317 alin. (2) C.proc.civ. se desprinde concluzia contrară, anume aceea că partea trebuie să invoce motivele respective pe calea recursului, iar aceasta să le respingă cu motivarea că era nevoie de verificări de fapt.
A doua ipoteză vizează respingerea recursului fără ca acesta să fi fost judecat în fond. În acest sens, observăm că art. 317 alin. (2) C.proc.civ. conține o formulare cu totul generală. Textul se referă la respingerea recursului fără ca el să fi fost judecat în fond, și fără nici o considerație față de împrejurarea care poate determina o atare situație. Pe de altă parte, termenul de „respins” din art. 317 alin. (2) C.proc.civ. este interpretat deopotrivă în sens larg, anume în sensul că include în conținutul său și cazurile de anulare a recursului sau de perimare a acestuia. Așa fiind, s-ar putea susține că întrucât legea nu distinge contestația în anulare este admisibilă în toate cazurile în care recursul a fost respins, anulat sau perimat, deci fără să fi fost judecat în fond.
Cu toate acestea, s-a considerat că textul nu este aplicabil în situația în care recursul a fost respins ca tardiv, întrucât dacă s-ar admite soluția contrară partea interesată ar obține în mod direct o eludare a dispozițiilor art. 317 alin. (1) C.proc.civ.. Pe de altă parte, s-a remarcat că o atare distincție se impune căci un recurs tardiv este socotit a nu fi fost introdus.
Dar în doctrina noastră mai recentă s-a observat că pot exista și alte situații în care contestatorul ar putea obține o eludare a dispozițiilor art. 317 alin. (1) C.proc.civ. introducând un recurs insuficient timbrat sau neregulat. Tot o cale ocolită de eludare a legii ar constitui-o și introducerea unui recurs formal, care ulterior ar fi lăsat să se perime, pentru a accede astfel la calea contestației în anulare. În toate aceste situații, respingerea contestației în anulare s-ar putea dispune și pe ideea abuzului de drept procesual civil. Numai că, astfel cum judicios s-a observat, legiuitorul nu face nici o distincție între respingerea recursului din sau fără culpa părții.
Având în vedere împrejurările semnalate dispozițiile art. 317 alin. (2) C.proc.civ. au fost criticate în doctrină, pe bună dreptate, ele aflându-se la hotarul inutilității practice. În același timp doctrina a formulat și unele propuneri interesante de modificare a legislației în perspectiva unei viitoare reglementări procedurale. O asemenea propunere, pe care o socotim binevenită, este aceea de a se preciza că motivele prevăzute de art. 317 C.proc.civ. pot fi valorificate pe calea contestației în anulare doar dacă au fost invocate prin cererea de recurs legal timbrată și introdusă în termen, dar instanța a respins recursul fără ca el să fi fost cercetat în fond.
Secțiunea 3
Contestația în anulare specială
1. Precizări prealabile.
Contestația în anulare specială este o cale extraordinară de atac de retractare ce se poate exercita, în cazurile anume prevăzute de art. 318 C.proc.civ., numai împotriva deciziilor pronunțate de instanțele de recurs. Această cale extraordinară de atac nu exclude însă posibilitatea exercitării și a unei contestații în anulare obișnuite. Cu alte cuvinte, împotriva deciziilor pronunțate de instanțele de recurs se pot exercita ambele forme ale contestației în anulare.
Codul de procedură civilă consacră două motive pentru exercitarea contestației în anulare specială. Contestația poate fi exercitată numai în condițiile prevăzute de art. 318 C.proc.civ. Există însă unele particularități pe care le prezintă contestația în anulare, atât în raport cu părțile, cât și cu obiectul contestației în anulare speciale. În continuare, vom analiza doar aceste particularități.
2. Părțile în contestația în anulare specială.
Calea procedurală a contestației în anulare specială este pusă la dispoziția părților care au participat la soluționarea recursului. Cu alte cuvinte, contestația în anulare specială poate fi exercitată atât de recurent cât și de intimat. Această împrejurare rezultă din dispozițiile art. 318 alin. (1) C.proc.civ., text potrivit căruia pot forma obiect al contestației în anulare numai deciziile pronunțate de instanțele de recurs.
Exercitarea contestației în anulare este supusă tuturor condițiilor necesare pentru promovarea căilor de atac. Un rol particular revine interesului judiciar, acesta trebuind să fie prezent și în momentul exercitării contestației în anulare speciale. Prin urmare, în cazul admiterii în întregime a recursului partea câștigătoare nu se va mai putea plânge pe calea contestației în anulare pe motiv că instanța de casare a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare sau pentru că dezlegarea recursului este rezultatul unei greșeli materiale. În mod obișnuit, interesul formulării contestației în anulare speciale este al recurentului. Iar această aserțiune este valabilă în special în ceea ce privește omisiunea de cercetare a unui motiv de casare.
Contestația în anulare specială este deschisă și Ministerului Public. Procurorul poate exercita această cale extraordinară de atac, în condițiile art. 45 C.proc.civ., respectiv independent de faptul dacă a participat sau nu la judecata recursului.
3. Obiectul contestației în anulare specială.
Obiectul contestației în anulare specială este format, în prezent, dintr-o singură categorie de hotărâri, astfel cum rezultă în mod incontestabil din chiar dispozițiile art. 318 C.proc.civ. Într-adevăr, textul vizează doar deciziile pronunțate de instanțele de recurs. Doctrina a interpretat dispozițiile art. 318 C.proc.civ. în sensul că intră în această categorie numai deciziile pronunțate cu prilejul exercitării controlului judiciar, iar nu și cele date în fond după casare. Soluția enunțată se impune și ea poate fi desprinsă din însăși motivele de contestație prevăzute de textul menționat.
4. Motivele contestației în anulare specială.
Contestația în anulare specială poate fi exercitată numai în prezența unuia din motivele expres prevăzute de art. 318 C.proc.civ. Potrivit acestui text: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”.
Precizăm că și de data aceasta contestația în anulare poate fi exercitată numai în condițiile limitativ prevăzute de textul menționat. Cu alte cuvinte, nici motivele de contestație în anulare specială nu pot fi extinse, prin analogie, la alte situații decât cele vizate în mod expres de art. 318 C. proc. civ.
Primul motiv de contestație în anulare specială vizează situația când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale. Acest motiv de contestație în anulare are ca obiect, astfel cum am arătat deja, numai hotărârile pronunțate de instanțele de recurs. Legea are în vedere tocmai acele greșeli formale care sunt săvârșite în legătură cu examinarea recursului.
Dar care este semnificația expresiei „greșeală materială” folosită în art. 318 C.proc.civ. Problema se ridică întrucât greșelile materiale strecurate într-o hotărâre judecătorească pot forma și obiectul unei cereri de îndreptare în temeiul art. 281 C.proc.civ. Cu toate acestea, trebuie să precizăm chiar de la început că sintagma „greșeală materială” are un conținut diferit în cele două situații menționate.
În primul rând, greșelile materiale vizate de art. 281 C.proc.civ. sunt erori de calcul, privitoare la numele părților sau alte asemenea erori evidente, în timp ce greșelile vizate de art. 318 C.proc.civ. nu au un atare caracter. Acestea din urmă sunt greșeli evidente, involuntare, realizate prin confundarea unor elemente importante sau a unor date aflate la dosarul cauzei. Pe de altă parte, art. 281 C.proc.civ. are în vedere greșelile strecurate direct în hotărârea judecătorească, în timp ce art. 318 C.proc.civ. vizează greșelile săvârșite în legătură cu dezlegarea dată recursului.
Astfel, în jurisprudența noastră au fost considerate greșeli materiale, în sensul dispozițiilor art. 318 C.proc.civ., respingerea greșită ca tardiv a unui recurs, anularea greșită a recursului ca netimbrat sau ca făcut de un mandatar fără calitate. Greșelile la care se referă art. 318 C.proc.civ. trebuie să fie evidente și săvârșite de instanță ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante din dosarul cauzei, cum ar fi neobservarea faptului că la dosar există chitanța privind plata taxei de timbru ori recipisa de expediere a recursului prin poștă și înăuntrul termenului legal.
Contestația în anulare specială nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale de drept substanțial sau procedural. Contestația în anulare se înfățișează, în cazul analizat, ca o cale de atac extraordinară de retractare creată de lege doar pentru remedierea unor greșeli materiale, iar nu și pentru reformarea unor greșeli defond1.
În fine, în legătură cu acest prim motiv de contestație în anulare specială trebuie să precizăm că greșelile materiale trebuie apreciate în raport cu datele existente la dosarul cauzei la data pronunțării hotărârii. Aceasta deoarece numai în acest mod se poate hotărî dacă dezlegarea dată recursului este sau nu rezultatul unei greșeli materiale.
Dispozițiile legale prevăzute de art. 318 C.proc.civ. au un câmp limitat de aplicațiune, astfel că ele trebuie să fie interpretate în toate cazurile în mod restrictiv, pentru a nu deschide în ultimă instanță, calea unui veritabil recurs la recurs.
Al doilea motiv de contestație în anulare specială se referă la situația în care instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.
Contestația în anulare poate fi exercitată pentru acest motiv numai în situația în care instanța a dispus respingerea recursului sau admiterea lui doar în parte. Această concluzie se desprinde cu deosebită claritate chiar din dispozițiile art. 318 C.proc.civ. Drept urmare, dacă casarea este totală partea nu are deschisă calea contestației în anulare, căci ea poate repune în discuția instanței toate motivele invocate.
De asemenea, calea contestației în anulare, pentru temeiul care formează obiectul cercetării noastre, este deschisă numai pentru ipoteza în care instanța a omis să examineze un motiv de recurs formulat în termen de către recurent, iar nu și pentru motive de casare formulate tardiv.
A decide altfel ar însemna să se permită părții să invoce pentru prima dată un temei de casare prin intermediul unei căi extraordinare de atac, ceea ce, desigur, nu poate fi admis.
O altă întrebare ce ar putea stărui este aceea de a cunoaște dacă totuși calea contestației în anulare poate fi exercitată pentru motivele de ordine publică ce trebuiau să fie invocate și de către instanță din oficiu. Doctrina și jurisprudența a răspuns negativ la această întrebare, iar soluția are de partea sa argumente incontestabile, într-adevăr, art. 318 C.proc.civ. se referă la omisiunea de cercetare a motivelor de casare ca urmare a respingerii recursului sau al admiterii lui numai în parte. Or, prin această formulare au fost avute în vedere motivele de casare promovate de recurent, iar nu și cele ce ar putea fi invocate din oficiu.
Pentru înțelegerea cât mai corectă a acestui motiv de contestație în anulare mai trebuie să arătăm că instanța de recurs este îndreptățită să răspundă la motivele de recurs și printr-un considerent comun, scop în care poate grupa diferitele argumente. De aceea, jurisprudența noastră mai veche și mai recentă consideră că nu se pot confunda argumentele cu motivele de recurs. Așa fiind, neexaminarea distinctă a fiecărui motiv de recurs nu constituie, prin ea însăși, o omisiune în sensul dispozițiilor art. 318 C.proc.civ., dacă instanța a răspuns la motivele de casare printr-un considerent comun.
5. Condițiile de admisibilitate a contestației în anulare speciale.
Legea noastră procesuală nu instituie condiții restrictive deosebite pentru exercitarea contestației în anulare specială. O anumită limitare a obiectului contestației rezultă din chiar prevederile art. 318 alin. (1) C.proc.civ. text care consacră posibilitatea atacării hotărârilor pronunțate de instanțele de recurs.
Prin urmare, alte hotărâri judecătorești nu pot forma obiectul contestației în anulare speciale. În spiritul dispozițiilor art. 318 alin. (1) C.proc.civ. nu pot fi atacate cu contestație în anulare nici hotărârile pronunțate de instanțele de recurs după casare cu reținere. Soluția rezultă din textul menționat anterior și care se referă în mod neîndoielnic la dezlegările date de instanță recursului. Datorită acestui fapt nu pot forma obiect al contestației nici hotărârile pronunțate în revizuire sau într-o altă contestație în anulare.
6. Procedura de soluționare a contestației în anulare.
Codul de procedură civilă nu conține dispoziții detaliate cu privire la modul de soluționare a contestației în anulare. În lipsa unor prevederi amănunțite trebuie să conchidem că normele speciale cuprinse în art. 319-321 C.proc.civ. se completează în mod corespunzător cu dispozițiile dreptului comun.
Totuși remarcăm că legislația noastră procesuală nu conține o normă de trimitere la aplicarea normelor procedurale de drept comun. Principiul enunțat este general admis, întrucât legiuitorul nu poate reglementa detaliat toate regulile aplicabile unei căi extraordinare de atac. Se ridică însă problema de a determina dacă regulile speciale se completează cu cele prevăzute de lege pentru judecata în fața instanței de fond sau pentru judecata în fața instanței de recurs. Soluția este diferită în funcție de obiectul contestației în anulare. Astfel, în cazul contestației în anulare îndreptate împotriva unei hotărâri de fond se vor aplica regulile prevăzute pentru judecata în fața acestei instanțe, iar în ipoteza contestației prevăzute de art. 318 C.proc.civ. se vor aplica regulile din materia recursului.
Competența de soluționare a contestației în anulare aparține instanței a cărei hotărâre se atacă. Principiul este enunțat în mod expres în art. 319 alin. (1) C.proc.civ. Această regulă este determinată de însăși natura contestației de a constitui o cale extraordinară de retractare, iar nu de reformare. Prin intermediul contestației nu se realizează un control judiciar obișnuit, astfel că, în toate cazurile, competența aparține instanței care a pronunțat hotărârea, iar nu unei instanțe superioare.
Față de formularea art. 319 alin. (1) C.proc.civ., dar și față de finalitatea acestuia, considerăm că dispozițiile de competență menționate sunt de ordine publică. Dispozițiile procedurale privitoare la competență trebuie să fie respectate și în acele cazuri în care partea interesată ar formula două sau mai multe motive, dar care atrag competența unor instanțe diferite. Astfel, de pildă, contestatorul ar putea solicita retractarea unei hotărâri judecătorești pronunțate de instanța de fond pentru nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la citare [art. 317 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ.] și retractarea hotărârii pronunțate de instanța de casare datorată faptului că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale [art. 318 alin. (1) C.proc.civ.]. Pentru o asemenea situație în doctrină s-a susținut, opinie la care aderăm, că fiecare instanță trebuie să judece în limitele competenței sale, dispozițiile legale privitoare la prorogare nefiind aplicabile; totuși, într-o asemenea împrejurare, instanța de recurs ar putea dispune suspendarea judecării contestației, în temeiul art. 244 pct. 1 C.proc.civ., până la soluționarea irevocabilă a contestației în anulare obișnuite, promovate în fața instanței de fond.
Legea nu cuprinde dispoziții speciale privitoare la conținutul cererii de exercitare a contestației în anulare. în lipsa unor asemenea precizări se vor aplica dispozițiile art. 82-84 C.proc.civ. și ale art. 112 C.proc.civ. Drept urmare, cererea pentru exercitarea contestației va trebui să cuprindă: toate elementele de identificare a părților, pentru ca acestea să poată fi citate; arătarea hotărârii contestate; a motivelor contestației și a semnăturii contestatorului.
Instanța este îndreptățită să dispună suspendarea executării hotărârii a cărei anulare se cere, dar numai sub condiția dării unei cauțiuni. Asupra cererii de suspendare instanța se pronunță printr-o încheiere care poate fi atacată separat cu recurs.
Motivele contestației trebuie să fie circumscrise la împrejurările limitativ prevăzute de art. 317-318 C.proc.civ. Partea nu va putea invoca cu succes alte motive decât cele care se încadrează în dispozițiile legale menționate anterior. Pe de altă parte, se impune și precizarea că partea interesată este ținută să invoce prin cererea sa toate motivele existente la data formulării acesteia. Soluția este impusă cu rigoare de art. 321 C.proc.civ. Într-adevăr, potrivit acestui text: „Nu se poate face o nouă contestație pentru motive ce au existat la data celei dintâi”. Transgresarea acestei dispoziții procedurale atrage după sine inadmisibilitatea contestației în anulare. Mai mult, unii autori consideră că ne aflăm chiar în prezența unui caz special de putere de lucru judecat.
Depunerea întâmpinării este obligatorie, dispoziție introdusă în art. 320 alin. (2) C. proc. civ. prin Ordonanța de urgență nr. 138/2000. întâmpinarea se depune la dosar cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată.
Legea consacră dispoziții speciale și cu privire la termenul de exercitare a contestației în anulare. Astfel, potrivit art. 319 alin. (2) C.proc.civ. Contestația se poate face înainte de începerea executării și în tot timpul ei, până la săvârșirea ultimului act de executare. Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.
Observăm că legea noastră procesuală face o importantă distincție între hotărârile susceptibile de executare silită și cele care nu sunt susceptibile de a fi aduse la îndeplinire în acest mod. În prima ipoteză, legiuitorul s-a raportat la executarea silită spre a determina termenul de exercitare a contestației în anulare. În acest sens, legiuitorul a recunoscut posibilitatea exercitării contestației în anulare înainte de începerea executării, în timpul executării și până la cel din urmă act de executare silită.
În cazul hotărârilor nesusceptibile de executare silită legiuitorul a statornicit două categorii de termene: un termen subiectiv de 15 zile, care începe să curgă de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre și un termen obiectiv, de un an, acesta din urmă calculându-se de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.
Contestația în anulare se judecă de urgență și cu precădere [art. 320 alin. (1) C.proc.civ.]. Această dispoziție este destinată să determine o soluționare rapidă a cererilor de contestație în anulare. Judecata se va face întotdeauna cu citarea părților și în ședință publică. Instanța va lua toate măsurile și pentru respectarea celorlalte principii și a tuturor garanțiilor procesuale.
Asupra contestației în anulare instanța se pronunță printr-o hotărâre de admitere sau de respingere. Soluția de respingere a contestației nu ridică probleme deosebite. Ea se pronunță, în mod firesc, atunci când instanța nu a găsit întemeiate motivele invocate de contestator. Într-o asemenea împrejurare o nouă contestație ar putea fi exercitată numai pentru motive ce nu au existat la data primei contestații.
Soluția de admitere a contestației are drept efect anularea (retractarea) hotărârii pronunțate, reluarea procedurii de judecată în vederea înlocuirii hotărârii viciate cu o nouă soluție. În practică însă adoptarea unei soluții de admitere a contestației în anulare ridică probleme deosebite cu privire la modul în care trebuie să procedeze instanța competentă. În această privință trebuie să distingem între diferitele ipoteze ce se pot ivi.
În cazul admiterii contestației pentru neregulata citare a părții instanța va trebui să anuleze hotărârea atacată spre a rejudeca cauza. Tocmai într-o asemenea împrejurare s-a ridicat problema de a cunoaște dacă instanța trebuie să procedeze de îndată la rejudecarea cauzei sau ea este datoare să aștepte ca hotărârea de retractare să fi rămas definitivă. În doctrină au fost exprimate ambele păreri, invocându-se diferite argumente. Totuși, trebuie să remarcăm, mai întâi, că în actuala reglementare procesuală nu este prevăzută obligativitatea soluționării contestației în anulare în două faze: admiterea cererii și judecarea ei.
În pofida acestei situații, retractarea hotărârii atacate constituie o premisă necesară a rejudecării cauzei. De aceea, unii autori au susținut că instanța printr-o încheiere interlocutorie va admite contestația, după care pricina va fi rejudecată în fond. Anularea însă a unei hotărâri judecătorești printr-o încheiere, fie ea chiar interlocutorie, ni se pare o soluție discutabilă. În schimb, socotim că instanța ar trebui să procedeze de îndată la soluționarea în fond a cauzei și la pronunțarea unei hotărâri noi. Doctrina a adus în sprijinul acestei soluții și o argumentare dedusă din dispozițiile art. 327 C.proc.civ. Or, potrivit acestui text dacă instanța încuviințează cererea de revizuire ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată. Trebuie să recunoaștem că există o similitudine de situații în cazul contestației în anulare și al revizuirii, fapt pentru care soluția menționată credem că se impune a fi reținută ca fiind cea corectă.
Soluția contrară și care concepe pronunțarea unei hotărâri de admitere în principiu și așteptarea ca aceasta să rămână irevocabilă este de natură să conducă la o tergiversare inutilă a judecății. Tergiversarea judecății în cazul analizat nu constituie, trebuie să recunoaștem, un argument dirimant, întrucât nu arareori aplicarea unor reguli procedurale imperative conduce la situații identice. Numai că, astfel cum am arătat, nu există un text legal care să oblige instanța să procedeze la o încuviințare în principiu a contestației. Pe de altă parte, identitatea de situații în cazul revizuirii și al contestației în anulare ne obligă totuși la o soluție corespunzătoare.
În cazul admiterii contestației în anulare pe motiv de necompetență absolută se va anula hotărârea atacată și se va dispune declinarea competenței în favoarea instanței sau organului cu atribuții jurisdicționale competent potrivit legii. Trimiterea dosarului se va face în acest caz, ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 158 C.proc.civ., dar numai după ce hotărârea de declinare a rămas irevocabilă. Cele două măsuri – anularea hotărârii atacate și declinarea competenței – pot fi cuprinse în una și aceeași hotărâre.
Cum se procedează în cazul admiterii unei contestații în anulare speciale? În cazul admiterii contestației pentru motivul că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale instanța competentă va desființa hotărârea pronunțată în recurs și va proceda la rejudecarea acestei căi de atac. Observăm că și în această situație se poate pune problema pronunțării a două hotărâri – una de retractare a deciziei atacate și una asupra rejudecării recursului.
În cazul admiterii contestației pentru omisiunea cercetării vreunuia dintre motivele de casare instanța va proceda la anularea totală sau numai parțială a hotărârii atacate, în funcție de natura casării.. Astfel, în cazul unei casări totale hotărârea va fi retractată în întregime, iar în cazul unei casări parțiale se va proceda la anularea parțială a deciziei atacate, partea din hotărâre rămasă în ființă urmând a fi modificată în mod corespunzător.
Considerațiile privitoare la soluțiile ce urmează să fie pronunțate de instanță demonstrează, în opinia noastră, și necesitatea unei intervenții legislative în sensul consacrării posibilității de soluționare a contestației în anulare în două etape: admiterea în principiu și judecarea cererii. O asemenea soluție ar fi utilă în toate situațiile și pentru toate motivele de contestație reglementate de art. 317-318 C.proc.civ.
Rejudecarea cauzei de către instanța competentă trebuie să se facă în toate situațiile cu respectarea principiului non reformatio in peius. Această regulă nu este prevăzută de lege în mod expres în materia contestației în anulare, dar ea este admisă ca un principiu constant de echitate, de logică juridică și de umanism social.
Hotărârea pronunțată asupra contestației în anulare poate fi atacată în anumite condiții. În acest sens art. 320 alin. (3) C.proc.civ. dispune că: „Hotărârea dată în contestație este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată”. Prin urmare, sub aspect procedural legiuitorul i-a conferit contestației în anulare un caracter accesoriu în raport cu judecata în fond sau cu judecata în recurs.
Așa fiind, hotărârile pronunțate asupra contestației în anulare speciale sunt irevocabile și nu mai pot forma obiect al recursului”. În schimb, hotărârile pronunțate în contestațiile în anulare obișnuite sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, dacă și hotărârea atacată putea fi cenzurată prin intermediul acestei căi de atac.
Calea de atac îndreptată împotriva unei hotărâri pronunțate în contestație se va soluționa potrivit regulilor prevăzute de lege pentru exercițiul acelei căi de atac. Această regulă se aplică și în privința termenelor prevăzute de lege pentru exercițiul căii de atac. Astfel, chiar dacă s-a atacat cu contestație o hotărâre pentru care legea prevede un termen mai scurt de recurs decât cel de drept comun se va aplica acest din urmă termen, termenul special fiind de strictă interpretare și incident numai în materia pentru care a fost prevăzut.
Hotărârea pronunțată într-o contestație în anulare este susceptibilă de a fi retractată în urma unei cereri de revizuire sau chiar în baza unei noi cereri de contestație, evident dacă sunt întrunite toate condițiile legale în acest sens. De asemenea, hotărârea pronunțată în contestație poate fi îndreptată și prin intermediul procedurii prevăzute de art. 281 C.proc.civ. Ea poate forma și obiectul unei contestații la titlu în condițiile art. 400 C.proc.civ.
CAPITOLUL 3
REVIZUIREA
Secțiunea 1
Noțiune și importanță
Revizuirea face parte din categoria căilor extraordinare de atac de retractare și este reglementată în art. 322-328 C.proc.civ. Ea poate fi definită ca acea cale extraordinară de atac de retractare prin intermediul căreia se poate obține desființarea unei hotărâri judecătorești definitive și reînnoirea judecății în cazurile expres determinate de lege.
Calea de atac extraordinară a revizuirii a fost reglementată și In legislația noastră mai veche. Astfel, înainte de reforma Codului de procedură civilă din anul 1948 revizuirea a fost reglementată ca o cale extraordinară de atac în art. 288-304 din acest cod. Motivele de revizuire erau prevăzute în mod limitativ în art. 288-291 C.proc.civ., iar majoritatea acestora se regăsesc și în reglementarea actuală.
În vechea reglementare procesuală din țara noastră revizuirea se manifesta mai ales sub forma contestației la executare silită și purta denumirea de împiedicare nemijlocită; ea putea fi obținută numai pe baza autorizării prealabile a Ministerului Justiției. Această soluție a fost inspirată din dreptul francez care permitea exercitarea revizuirii numai pe baza autorizării speciale date de lege în forma unei scrisori: lettre royale en forme de requete civile. O atare formalitate a fost desființată însă în Franța printr-o lege din anul 1790. Menționăm că în dreptul francez instituția a fost reglementată de celebra Ordonanță din aprilie 1667 și era denumită requete civile.
Revizuirea oferă posibilitatea retractării unei hotărâri judecătorești definitive care se vădește a fi greșită în raport cu unele împrejurări de fapt survenite după pronunțarea acesteia. Retractarea unei hotărâri judecătorești definitive produce efecte grave pentru părți și pentru stabilitatea raporturilor juridice civile. De aceea, legea admite revizuirea numai în cazurile strict determinate de lege. Pe de altă parte, însă, revizuirea constituie un remediu procesual important pentru înlăturarea acelor situații excepționale care au făcut ca o hotărâre judecătorească să fie viciată chiar în substanța sa.
Secțiunea 2
Particularități
În sistemul căilor legale de atac revizuirea ocupă un loc aparte. În acest context vom evoca doar câteva din trăsăturile distinctive ale acestei căi de atac. Există și unele reguli de procedură specifice care se aplică acestei căi de atac și care evidențiază, deopotrivă, locul aparte pe care-l ocupă revizuirea în sistemul nostru procedural.
Revizuirea face parte, astfel cum am arătat, din categoria căilor extraordinare de atac. Caracterul extraordinar al acestei căi de atac se evidențiază în special prin motivele care pot fundamenta o cerere de revizuire. Aceste motive sunt expres și limitativ determinate de art. 322 C.proc.civ. De asemenea, caracterul extraordinar al acestei căi de atac se manifestă și prin aceea că revizuirea are ca obiect numai hotărâri definitive sau irevocabile.
Deși face parte din categoria căilor extraordinare de atac de retractare revizuirea este distinctă de contestația în anulare. Contestația în anulare și revizuirea au o finalitate comună; retractarea unei hotărâri greșite și pronunțarea unei soluții noi. Motivele care stau la baza acestor căi de atac sunt însă principial diferite. Contestația în anulare se întemeiază pe neregularități de ordin procedural, în timp ce revizuirea își are legitimarea în săvârșirea unor greșeli care se raportează, de regulă, la elementele de fapt ale judecății.
Acest atribut al revizuirii, de a constitui o cale de atac de retractare, se păstrează într-o formă particulară și în cazul celui de-al șaptelea motiv de revizuire, respectiv pentru contrarietate de hotărâri. În acest caz cererea de revizuire se judecă, potrivit art. 323 alin. (2) C.proc.civ., de instanța mai mare în grad față de instanța sau instanțele care au pronunțat hotărârile potrivnice. De aceea, "se consideră că nu ne aflăm în prezența unei retractări propriu-zise a hotărârii, competența aparținând altei instanțe decât cea care a judecat cauza în fond. Privind însă revizuirea din punctul de vedere al efectelor pe care le produce se poate conchide că și în cazul motivului prevăzut de art. 322 pct. 7 C.proc.civ., în final, se ajunge tot la o retractare a hotărârii, chiar dacă aceasta se dispune de către o instanță superioară. Într-adevăr, și în acest caz instanța competentă procedează pur și simplu la retractarea unei hotărâri, fără a exercita un veritabil control judiciar asupra hotărârii atacate.
Revizuirea este o cale extraordinară nesuspensivă de executare silită. Cu toate acestea, art. 325 C.proc.civ. conferă instanței dreptul de a dispune suspendarea executării hotărârii a cărei revizuire se cere, dar numai sub condiția depunerii unei cauțiuni. Asupra cererii de suspendare instanța se pronunță printr-o încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat [art. 325 și 403 alin. (3) C.proc.civ.].
Doctrina consideră că o particularitate importantă a revizuirii constă în faptul că retractarea unei hotărârii se poate obține numai pentru greșeli involuntare săvârșite de instanță în raport cu starea de fapt reținută în hotărâre, fie în raport cu materialul existent la data pronunțării, fie în raport cu unele împrejurări ulterioare. Aceeași doctrină remarcă totuși că ideea enunțată este doar una de principiu. Sublinierea este deosebit de importantă și ea poate fi pusă în evidență și prin existența unor motive de revizuire ce nu înlătură neglijența sau reaua-credință a magistratului. Așa este cazul motivelor de revizuire determinate chiar de condamnarea unui judecător în legătură cu pricina ori chiar cazurile în care instanța a dispus ultra sau minus petita.
În ceea ce ne privește, considerăm că această trăsătură se regăsește în marea majoritate a cazurilor de revizuire. Ea decurge și din faptul că majoritatea motivelor de revizuire se întemeiază pe împrejurări survenite ulterior pronunțării hotărârii sau pe împrejurări necunoscute de instanță la data judecării cauzei. De aceea și în doctrina occidentală s-a remarcat că revizuirea se întemeiază pe împrejurări de natură a „ruina credibilitatea probelor” administrate sau pe „mijloacele necinstite” folosite de partea câștigătoare, respectiv pe cauze ce au determinat „o eroare involuntară a judecătorului asupra chestiunilor de fapt”. Totuși, astfel cum am arătat, în legislația noastră principiul enunțat nu poate fi absolutizat.
Secțiunea 3
Subiectele revizuirii
Revizuirea este o cale de atac pusă de lege la dispoziția părților. In cadrul revizuirii părțile poartă denumirea de revizuient – subiectul activ al cererii de revizuire – și de intimat – partea adversă.
În temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (3) C.proc.civ. cererea de revizuire poate fi formulată și de către procuror, indiferent dacă acesta a participat sau nu la judecată.
Secțiunea 4
Obiectul revizuirii
Obiectul revizuirii este determinat chiar prin dispozițiile art. 322 alin. (1) C.proc.civ. Potrivit acestui text se poate solicita revizuirea „unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul”.
Din dispozițiile legale menționate se poate trage concluzia că legea are în vedere două importante categorii de hotărâri judecătorești. O primă categorie de hotărâri judecătorești ce sunt susceptibile de revizuire este acea a hotărârilor „rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare”. Din modul de formulare a legii pare a rezulta că toate hotărârile judecătorești ce se pot integra în cele două ipoteze -definitive în instanța de apel sau prin neapelare – sunt susceptibile de revizuire.
Observăm că în sfera hotărârilor „rămase definitive în instanța de apel” trebuie incluse hotărârile date în apel și prin care se rezolvă fondul pricinii, întrucât aceste hotărâri se bucură de atributul de a fi definitive. De asemenea, sunt definitive și deci susceptibile de revizuire și hotărârile atacate cu apel, dacă judecata acestuia s-a perimat ori dacă recursul a fost respins sau anulat [art. 377 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ.].
Prin urmare, trebuie să considerăm că legiuitorul a deschis calea de atac a revizuirii, în principal, împotriva hotărârilor judecătorești prin care s-a rezolvat fondul cauzei. De altfel, această concepție a fost promovată constant în doctrina și jurisprudență noastră atât înainte, cât și după modificarea Codului de procedură civilă în anul 1993. În consonanță cu acest punct de vedere s-a considerat de jurisprudență noastră că nu sunt susceptibile de revizuire acele hotărâri prin care nu se soluționează fondul cauzei, cum este cazul hotărârilor de declinare a competenței, ordonanțelor președințiale sau hotărârilor de expedient.
În sfera hotărârilor rămase definitive prin neapelare trebuie incluse nu numai hotărârile împotriva cărora nu ș-a exercitat calea ordinară de atac ci și hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, întrucât și acestea sunt definitive, potrivit art. 377 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
A doua categorie de hotărâri judecătorești care pot forma obiectul revizuirii vizează hotărârile pronunțate de instanțele de recurs și prin care se evocă fondul cauzei. Astfel, cum judicios s-a remarcat, în acest caz condiția existenței unei hotărâri de fond este prevăzută explicit de lege [art. 322 alin. (1) C.proc.civ.]. În această categorie intră toate hotărârile prin care tribunalele și curțile de apel rejudecă fondul după casare. Prin urmare, nu au acest caracter și nu pot fi atacate pe calea extraordinară de atac a revizuirii hotărârile prin care s-a respins recursul sau prin care s-a dispus casarea cu trimitere.
Revizuirea este admisibilă și în cazul hotărârilor prin care instanța supremă, casând hotărârea atacată, statuează asupra fondului cauzei în condițiile determinate de art. 314 C.proc.civ. Hotărârile pronunțate de instanța supremă, în condițiile art. 314 C.proc.civ. – când casează hotărârea atacată în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite – beneficiază incontestabil de atributul de a constitui veritabile hotărâri de fond. De aceea, considerăm că și aceste hotărâri îndeplinesc cerințele prevăzute de art. 322 alin. (1) C.proc.civ. Doctrina consideră că pot fi atacate pe calea extraordinară a revizuirii și hotărârile pronunțate de instanța supremă în urma admiterii recursului în materia contenciosului administrativ. Într-adevăr, într-o asemenea împrejurare, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, în cazul admiterii recursului, Curtea Supremă de Justiție „casând sentința, va rejudeca litigiul în fond”.
În încheierea acestor considerente privitoare la obiectul revizuirii precizăm că există și unele hotărâri, care în temeiul unor dispoziții exprese ale legii, nu pot fi atacate pe calea extraordinară a revizuirii. Astfel, potrivit art. 619 alin. (5) C.proc.civ: „Hotărârea dată în materie de divorț nu este supusă revizuirii”. Această dispoziție procedurală se întemeiază pe dificultățile sau chiar imposibilitatea restabilirii situației anterioare, în acele cazuri în care după rămânerea definitivă a divorțului soții s-ar fi recăsătorit. Având în vedere această rațiune în doctrina noastră s-a apreciat că este supusă totuși revizuirii partea din hotărâre care se referă la soluționarea unor cereri accesorii.
De asemenea, nu sunt supuse revizuirii nici hotărârile pronunțate în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 68/1992, pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului.
Secțiunea 5
Condițiile de admisibilitate ale revizuirii
În cazul revizuirii legea nu impune unele condiții speciale, în afara celor deja analizate, și care vizează deopotrivă obiectul aceste căi extraordinare de atac. Astfel, de pildă, legea noastră procedurală nu impune condiția din materia contestației în anulare privitoare la exercitarea prealabilă a apelului sau recursului. Revizuirea implică însă și îndeplinirea celorlalte condiții necesare pentru exercitarea oricărei căi de atac: capacitatea procesuală, calitatea procesuală și existența unui interes. Aceste condiții au format deja obiectul unei analize detaliate în prima parte a prezentei lucrări.
Calea extraordinară de atac a revizuirii trebuie să fie exercitată într-un anumit termen. Termenul de exercitare a revizuirii ne apare astfel ca o condiție de fond a acestei căi de atac. Această condiție va fi analizată în continuare, în capitolul de față, în legătură cu procedura revizuirii. Pe de altă parte, revizuirea implică și respectarea unor cerințe particulare în raport cu fiecare din cele opt motive de revizuire reglementate de lege. Și aceste cerințe vor rezulta din expunerile ulterioare.
Secțiunea 6
Motivele de revizuire
1. Precizări prealabile.
Motivele de revizuire sunt prevăzute în mod limitativ în art. 322 C.proc.civ. O privire generală asupra motivelor de revizuire relevă caracterul eterogen al acestora, într-adevăr, unele din aceste motive sunt specifice revizuirii, în sensul că ele vizează împrejurări noi, survenite după pronunțarea hotărârii, și în raport cu care starea de fapt reținută de instanță nu mai corespunde realității. Așa este cazul descoperirii unor înscrisuri doveditoare după pronunțarea hotărârii, condamnării unui judecător pentru o infracțiune în legătură cu pricina etc. Alte motive de revizuire sunt determinate de nerespectarea principiului disponibilității procesuale: cazurile de extra sau ultra petita.
Menționăm deopotrivă și existența unor motive de revizuire care se întemeiază pe săvârșirea unor erori de ordin procedural. Așa este cazul în care dispozitivul hotărârii cuprinde prevederi care nu se pot aduce la îndeplinire ori chiar existența unor hotărâri definitive potrivnice.
Acest mod de reglementare a motivelor de revizuire trebuie să constituie pentru legiuitor un temei de reflecție în perspectiva viitoarelor abordări procesuale. O regândire a motivelor de revizuire se impune cu deosebire în privința acelor împrejurări care sunt reținute de actuala reglementare și ca temei pentru exercitarea recursului și a recursului în anulare.
2. Dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziții potrivnice.
Potrivit art. 322 pct. 1 C.proc.civ. revizuirea se poate cere „dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziții potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire”. Textul citat vizează o ipoteză riguros determinată și care implică următoarele cerințe: hotărârea să cuprindă dispoziții potrivnice; dispozițiile potrivnice să fie cuprinse în chiar dispozitivul hotărârii', dispozițiile potrivnice să fie ireconciliabile, adică să nu poată fi aduse la îndeplinire. Nerespectarea acestor cerințe nu deschide calea extraordinară de atac a revizuirii.
Cu alte cuvinte, contradicțiile dintre dispozitiv și considerente nu se încadrează în motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 1 C.proc.civ. Soluția este aceeași și atunci când contradicțiile se ivesc între diferitele considerente ale hotărârii. Astfel cum am arătat deja mai este necesar ca dispozițiile potrivnice să nu poată fi aduse la îndeplinire. În caz contrar, revizuirea nu este admisibilă. Cazurile în care o hotărâre poate cuprinde dispoziții ce nu se pot aduce la îndeplinire sunt numeroase. Cu titlu de exemplu, menționăm: respingerea acțiunii principale și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată; admiterea acțiunii principale și a intervenției în interes propriu având același obiect; admiterea acțiunii în realizarea prestației stipulate în contract, dar și a acțiunii reconvenționale prin care pârâtul a solicitat să se constate nulitatea convenției etc.
Menționăm, de asemenea, că revizuirea nu poate fi folosită de părți pentru interpretarea dispozitivului hotărârii ce urmează să se execute. Într-o asemenea situație părțile au deschisă calea procedurală reglementată de art. 281 C.proc.civ. și a contestației la titlu, în condițiile art. 399 alin. (1) C.proc.civ..
3. Instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru care s-a cerut ori a acordat mai mult decât s-a cerut.
Cel de-al doilea motiv de revizuire constituie o exigență a principiului disponibilității procesuale, principiu în conformitate cu care instanța este ținută să statueze numai în limitele în care a fost sesizată. Nerespectarea acestor exigențe poate conduce la exercitarea recursului (art. 304 pct. 6 C.proc.civ.) sau a revizuirii (art. 322 pct. 2 C.proc.civ.).
Acest motiv de revizuire cuprinde trei ipoteze, toate reprezentând o nesocotire a aceluiași principiu procedural: disponibilitatea procesuală. Prima ipoteză vizează situația în care instanța s-a pronunțat extra petita, adică asupra unor lucruri care nu s-au cerut. Pentru a se stabili dacă instanța a dispus extra petita este necesar să ne raportăm în toate cazurile la pretențiile formulate de părți, respectiv de reclamant prin cererea de chemare în judecată, de pârât prin cererea reconvențională, precum și de terți sau de părți prin alte cereri incidente, cum sunt: intervențiile principale, cererile de chemare în judecată a altor persoane ori de chemare în garanție.
În practică sunt exemplificate cele mai diverse situații în care instanța poate dispune extra petita. Reținem și noi câteva exemple în această privință: instanța dispune obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru folosința imobilului, deși reclamantul a solicitat numai revendicarea acestuia; obligarea pârâtului la plata dobânzilor, deși reclamantul a solicitat prin acțiune numai restituirea împrumutului; obligarea pârâtului și la plata cheltuielilor de judecată, deși acestea n-au fost solicitate de reclamantul căruia i s-a admis acțiunea; acordarea unui termen de grație sau a execuției vremelnice, fără ca aceste beneficii să fi fost solicitate de partea interesată.
Totuși, trebuie să remarcăm că instanța nu poate fi criticată pe calea revizuiri pentru faptul de a se fi pronunțat extra petita în acele cazuri în care ea trebuia să statueze din oficiu asupra unor cereri. Așa este cazul cererilor soluționate de instanță în temeiul art. 42 din Codul familiei. Potrivit acestui text, o dată cu pronunțarea divorțului instanța este obligată să statueze și asupra încredințării copiilor minori, precum și asupra contribuției fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a acestora.
A doua ipoteză este aceea în care instanța s-a pronunțat minus petita. În acest caz principiul disponibilității a fost ignorat de judecători prin aceea că ei au omis să se pronunțe asupra unei pretenții care a fost dedusă în justiție. Este vorba aici de situații diametral opuse celor vizate de prima ipoteză, aceea când instanța a dispus extra petita. Din acest punct de vedere nu prezintă interes dacă instanța a omis să examineze un capăt de cerere formulat prin acțiunea principală, printr-o cerere reconvențională sau prin alte cereri cu caracter incident.
De asemenea, revizuirea este deschisă numai în cazul unei omisiuni univoce de a statua asupra pretenției, iar nu și în acele situații în care capetele de cerere respective au fost respinse explicit sau implicit prin respingerea capătului principal.
Ultima ipoteză consacrată în art. 322 pct. 2 C.proc.civ. vizează un caz de plus petita. Această ipoteză a fost reținută distinct de legiuitor și credem că în mod justificat, deși ne aflăm în prezența aceleiași nesocotiri a principiului disponibilității procesuale. Într-adevăr, de data aceasta instanța n-a dispus în afara unei pretenții formulate de parte și nici nu a omis să soluționeze un capăt de cerere, ci admițând cererea a acordat mai mult decât s-a cerut.
4. Obiectul pricinii nu se mai află în ființă.
În cazul celui de-al treilea motiv de revizuire legea are în vedere, de regulă, dispariția obiectului pricinii după pronunțarea hotărârii judecătorești. Pentru a ne afla în prezența revizuirii este necesar ca prin hotărâre debitorul să fi fost obligat să predea un bun cert și determinat. Precizăm, de asemenea, că mijlocul procedural al revizuirii este deschis indiferent de cauzele ce au determinat dispariția bunului. Dacă obiectul pricinii dispare în timpul procesului reclamantul are posibilitatea de a-și modifica cererea de chemare în judecată în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ. spre a solicita astfel „valoarea obiectului pierdut sau pierit”. Doctrina noastră a exprimat însă puncte de vedere deosebite în legătură cu posibilitatea părții de a recurge la calea de atac a revizuirii în ipoteza dispariției bunului în cursul judecății, iar nu după pronunțarea hotărârii.
Într-o primă opinie s-a considerat că dacă reclamantul nu și-a modificat în mod corespunzător cererea de chemare în judecată, astfel cum am arătat, respectiv în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ., el nu poate face cerere de revizuire, urmând să-și valorifice pretențiile printr-o acțiune civilă separată. Majoritatea doctrinei recente a adoptat însă punctul de vedere potrivit căruia revizuirea poate fi exercitată chiar dacă partea interesată nu și-a modificat cererea de chemare în judecată, întrucât art. 322 pct. 3 C.proc.civ. nu instituie nici o restricție în acest sens. Într-adevăr, observăm că art. 322 pct. 3 C.proc.civ. nu distinge în mod expres între situația în care obiectul pricinii a dispărut după sau înainte de pronunțarea hotărârii. Doctrina doar evidențiază ceea ce se întâmplă cel mai adesea, adică tocmai interesul de a exercita calea revizuirii în ipoteza în care bunul a dispărut după pronunțarea hotărârii. Dacă bunul a dispărut anterior, calea revizuirii poate fi evitată prin modificarea cererii de chemare în judecată în condițiile arătate deja. Totuși, dacă nu s-a procedat în acest mod partea este îndreptățită să exercite calea revizuirii. Spre a evita însă necesitatea exercitării acestei căi extraordinare de atac este recomandabil, desigur, ca partea interesată să solicite chiar prin cererea de chemare în judecată pronunțarea unei hotărâri cu o condamnare alternativă, adică a unei hotărâri de condamnare a pârâtului la restituirea bunului sau la plata, în subsidiar, a contravalorii acestuia.
5. Condamnarea definitivă a unui judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, pentru o infracțiune în legătură cu pricina sau pronunțarea hotărârii în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății.
Codul de procedură civilă, în art. 322 pct. 4, cuprinde două ipoteze distincte, ce se cuvin a fi tratate ca atare. Prima ipoteză vizează cazul când „un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricină”. Acest motiv de revizuire se întemeiază pe vicierea gravă a procesului de stabilire a adevărului ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni în legătură cu pricina.
Revizuirea poate fi exercitată, pentru acest motiv, doar dacă sunt întrunite cumulativ condițiile pe care le analizăm în continuare. O primă condiție vizează existența unei hotărâri de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului. Aceasta înseamnă că nu se poate invoca ca temei al revizuirii un alt act decât o hotărâre penală de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului. O atare cerință rezultă în mod neîndoielnic din chiar referirea legii la condamnarea judecătorului, martorului sau expertului.
Cu toate acestea, în practică pot interveni unele situații care să împiedice pornirea sau continuarea acțiunii penale, cum sunt: decesul făptuitorului, amnistia, prescripția etc. Problema care se ridică în acest caz este aceea de a cunoaște dacă partea interesată mai are deschisă calea extraordinară de atac a revizuirii. Răspunsul pozitiv a prevalat totuși în doctrina și jurisprudența noastră motivat de faptul că dacă s-ar admite soluția contrară „ar însemna ca erorile judiciare, a căror înlăturare se urmărește, să rămână în ființă, ceea ce este de neconceput”. Aceasta înseamnă însă că admiterea revizuirii este condiționată de o constatare prealabilă a săvârșirii unei infracțiunii în legătură cu pricina. În această privință doctrina și jurisprudența mai recentă a considerat că o atare constatare trebuie să se facă, pe cale incidență, chiar de către instanța sesizată cu cererea de revizuire. Drept urmare, s-a statuat că ordonanța penală de scoatere de sub urmărire nu poate fi opusă în revizuire, dar ea poate fi folosită ca mijloc de probă. Prin Ordonanța de urgență nr. 138/2000 art. 322 pct. 4 C.proc.civ. a fost completat în sensul complinirii lacunei semnalate mai sus.
Potrivit art. 322 pct. 4 C.proc.civ., teza finală, „în cazul în care, în ambele situații, constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanța de revizuire se va pronunța mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate. La judecarea cererii va fi citat și cel învinuit de săvârșirea infracțiunii”. Textul este deosebit de clarificator în privința problemei analizate. Am adăuga doar faptul că dispoziția citată este aplicabilă și în cea de-a doua ipoteză, pe care o vom analiza în continuare.
A doua condiție a revizuirii pentru motivul analizat este ca hotărârea de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului să fi rămas definitivă. Soluția legii este judicioasă, întrucât atâta timp cât hotărârea penală de condamnare nu a rămas definitivă făptuitorul se bucură în continuare de prezumția de nevinovăție. De aceea, în mod firesc, o asemenea hotărâre nu poate constitui nici temei al unei cereri de revizuire.
În fine, revizuirea poate fi exercitată, în temeiul art. 322 pct. 4 C.proc.civ., numai dacă judecătorul, martorul sau expertul a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune în legătură cu pricina. Această condiție a revizuirii este determinată în mod expres chiar de art. 322 pct. 4 C.proc.civ. Legea are în vedere orice infracțiune în legătură cu soluționarea cauzei, cum ar fi săvârșirea infracțiunilor de fals, uz de fals, mărturie mincinoasă, luare de mită etc. Mai remarcăm că această cerință nu este suficientă căci legea mai impune și condiția ca judecătorul, martorul sau expertul să fi „luat parte la judecată”.
A doua ipoteză vizează situația când „hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății. Și în acest caz dovada săvârșirii infracțiunii de fals trebuie să se facă, de regulă, prin hotărârea de condamnare a autorului pentru săvârșirea infracțiunii de fals. În cazul existenței unui impediment în declanșarea sau continuarea procesului penal instanța competentă a statua asupra revizuirii poate stabili ea însăși, pe cale incidență, existența falsului, astfel cum am precizat deja.
Totuși, trebuie remarcat faptul că legea nu instituie în mod expres condiția existenței unei hotărâri definitive de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de fals. Din acest punct, de vedere situația ce o analizăm este diferită de cea prevăzută în prima ipoteză reglementată de art. 322 pct. 4 C.proc.civ. Observăm, deopotrivă, că legea nu enunță în mod expres nici condiția săvârșirii unei infracțiuni de fals în legătură cu înscrisul pe care s-a întemeiat hotărârea atacată pe calea revizuirii. Tocmai în considerarea acestei împrejurări jurisprudența noastră a considerat ca prin înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății „trebuie să se înțeleagă nu numai înscrisul reținut ca fals o dată cu stabilirea unei infracțiuni, ci și acela al cărui conținut nu corespunde realității, chiar și atunci când prin operațiunea de alterare a adevărului nu s-a comis o infracțiune. Totuși, noi considerăm că această soluție devine discutabilă în condițiile actualelor modificări aduse art. 322 pct. 4 C.proc.civ. prin Ordonanța de urgență nr. 138/2000. Avem în vedere teza a doua din acest text și care se referă la procedura de urmat în cazul în care constatarea infracțiunii, „în ambele situații”, nu se mai poate face printr-o hotărâre penală. Or, o atare formulare ni se pare a sugera tocmai o soluție contrară cu cea promovată de jurisprudența.
6. Descoperirea de înscrisuri doveditoare după pronunțarea hotărârii, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților ori dacă s-a desființat sau modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.
Motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C.proc.civ. se întemeiază, de asemenea, pe împrejurări care au alterat procesul de stabilire a adevărului de către instanța de judecată. Legea are în vedere și în acest caz două ipoteze distincte, fiecare constituindu-se practic într-un veritabil motiv de revizuire.
Prima ipoteză vizează descoperirea unor înscrisuri doveditoare după pronunțarea hotărârii. Exercitarea revizuirii pentru acest motiv implică îndeplinirea unor condiții cumulative și care rezultă chiar din redactarea textului anterior menționat.
În primul rând, revizuirea poate fi cerută numai în cazul descoperirii unor înscrisuri după pronunțarea hotărârii atacate pe calea revizuirii. Această condiție implică prin definiție unele exigențe ce se impun a fi enunțate în continuare. Observăm în această privință că legea are în vedere doar un singur mijloc de probă, respectiv acela al înscrisurilor, iar nu și declarațiile de martor chiar luate în formă autentică, recunoașterile părților sau rapoartele de expertiză. Pe de altă parte, înscrisurile trebuie să fie descoperite după pronunțarea hotărârii judecătorești. Aceasta înseamnă că înscrisul trebuie să fi existat la data judecății. Prin urmare, orice alte înscrisuri apărute după pronunțarea hotărârii, indiferent care ar fi natura acestora, nu pot constitui temei pentru exercitarea unei cereri de revizuire. O atare condiție rezultă nu numai din referirea legii la descoperirea de înscrisuri, ci și la imposibilitatea prezentării acestora. Doctrina vorbește adeseori de descoperirea unor înscrisuri noi tocmai în intenția de a sublinia faptul că acestea nu au fost cunoscute de instanța care a judecat litigiul. În realitate, înscrisurile au existat la data judecății, dar n-au putut fi prezentate de parte datorită împrejurărilor la care se referă în mod expres chiar art. 322 pct. 5 C.proc.civ.
Dacă înscrisurile au fost prezentate de părți și analizate cu prilejul judecății în fond, iar instanța Ie-a găsit neconcludente, ele nu pot servi pentru exercitarea unei cereri de revizuire în temeiul art. 322 pct. 5 C.proc.civ..
A doua condiție a revizuirii se referă la imposibilitatea prezentării înscrisului în instanța care a pronunțat hotărârea atacată, fie datorită faptului că acesta a fost deținut de partea potrivnică, fie datorită unei împrejurări mai presus de voința părții. Drept urmare, simpla împrejurare că partea a descoperit unele înscrisuri probatorii după pronunțarea hotărârii nu legitimează calea procedurală a revizuirii, cu excepția cazului când se face și dovada imposibilității de prezentare a acestora în condițiile arătate de art. 322 pct. 5 C.proc.civ..
În al treilea rând, înscrisul invocat ca temei al revizuirii trebuie prezentat de partea care exercită această cale extraordinară de atac. Această cerință nu este prevăzută în mod expres de lege, dar ea rezultă implicit din faptul că partea trebuie să facă dovada imposibilității de a fi prezentat înscrisul în fața instanței a cărei hotărâre se atacă. De aceea și doctrina noastră se pronunță în sensul că o atare condiție este indispensabilă.
O ultimă condiție a revizuirii este aceea ca înscrisul descoperit și invocat în revizuire să aibă un caracter determinant, adică să fi fost apt de a conduce la o altă soluție decât cea pronunțată. O atare condiție se verifică de instanța competentă doar cu prilejul soluționării cererii de revizuire, ea neconstituind o cerință preliminară de promovare a căii de atac.
A doua ipoteză, vizată de art. 322 pct. 5 C.proc.civ., se referă la situația desființării sau modificării hotărârii unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere. Și această ipoteză presupune, cu necesitate, observarea unor exigențe importante. Revizuirea se întemeiază și în acest caz pe pierderea credibilității de care trebuie să se bucure orice hotărâre judecătorească. Or, devreme ce hotărârea și-a pierdut suportul său probator retractarea ei se impune ca un ultim remediu. Dispozițiile art. 322 pct. 5 C.proc.civ. au fost modificate în mod substanțial prin Ordonanța de urgență nr. 138/2000, în sensul adaptării textului la imperativele reclamate de exigențele jurisprudențiale.
O primă exigență a acestui caz de revizuire se referă la existența unei hotărâri care a fost ea însăși desființată sau modificată. Actuala formulare a textului este mult mai cuprinzătoare, întrucât se referă la desființarea sau modificarea unei hotărâri. Dar și anterior modificării art. 322 pct. 5 C.proc.civ. s-a considerat că termenul de revizuire, folosit de acest text, are un sens generic astfel că revizuirea unei hotărâri civile se putea obține indiferent de modul – procedural – de desființare a hotărârii civile sau administrative pe care ea s-a întemeiat.
În fine, ultima exigență ce se impune a fi subliniată este aceea a existenței unui raport de cauzalitate, de determinare, între hotărârea desființată sau modificată și hotărârea civilă atacată prin intermediul acestei căi extraordinare de atac. Cu alte cuvinte, hotărârea desființată sau modificată trebuie să fi avut un rol determinant în pronunțarea hotărârii a cărei retractare se urmărește, adică să fi constituit chiar suportul ei probator. Soluția rezultă, în mod neîndoielnic, așa cum s-a remarcat, din chiar referirea legiuitorului la desființarea sau modificarea hotărârii pe care „s-a întemeiat” hotărârea atacată. Observăm că această cerință este necesară nu numai în cazul desființării, ci și în acela al modificării hotărârii pe care s-a întemeiat soluția a cărei revizuire s-a cerut. Din acest punct de vedere actuala formulare a legii este mai cuprinzătoare, în sensul că oferă posibilitatea revizuirii unei hotărâri judecătorești și atunci când aceasta s-a întemeiat doar pe o hotărâre ce a fost ulterior modificată. Totuși modificarea trebuie să fie importantă, adică de așa natură încât să conducă la dispariția suportului logico-juridic al hotărârii a cărei revizuire se cere.
O ultimă constatare ce se cuvine a fi făcută se referă la faptul că legea vizează în mod expres situația desființării sau modificării unei „hotărâri”, iar nu a unui act administrativ individual ori al unui act normativ.
7. Statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruții, incapabilii sau cei puși sub curatelă nu au fost apărați deloc sau au fost apărați cu viclenie de cei însărcinați să-i apere.
Dispozițiile art. 322 pct. 6 C.proc.civ sunt extrem de clare astfel că nu sunt necesare explicații deosebit de detaliate. Totuși, unele trăsături și exigențe ale acestui motiv de revizuire trebuie precizate.
Prima constatare vizează referirea legii la un cerc de persoane juridice și de persoane fizice precis determinate, astfel că o extindere a dispozițiilor art. 322 pct. 6 C.proc.civ. peste limitele sale nu poate fi justificată.
Pe de altă parte, textul menționat este incident în două situații strict determinate: lipsa totală de apărare sau apărarea cu viclenie a persoanelor anterior menționate. Prima ipoteză – lipsa totală de apărare – implică neacordarea asistenței juridice necesare în cazul persoanelor fizice și juridice determinate de art. 322 pct. 6 C.proc.civ. În această ipoteză revizuirea poate fi exercitată indiferent de motivul pentru care apărarea părții nu s-a realizat. Revizuirea nu poate fi solicitată însă în cazul în care părțile au fost apărate în proces, dar apărarea formulată de apărătorii lor a fost incompletă sau greșită.
Revizuirea poate fi obținută, așadar, numai în cazul unei lipse totale de apărare, soluție care rezultă în mod incontestabil din chiar modul de formulare a textului menționat anterior. Tocmai în considerarea acestei concluzii jurisprudența noastră a mai hotărât că nu echivalează cu o lipsă totală de apărare formularea de concluzii scrise fie printr-o întâmpinare, fie printr-un memoriu separat.
A doua ipoteză, prevăzută de art. 322 pct. 6 C.proc,civ., este incidență în cazul apărării persoanelor determinate de acest text cu viclenie. În această situație, reprezentanții sau apărătorii părții respective au exercitat apărarea, dar aceasta s-a făcut în mod dolosiv, cu rea-credință, împrejurare care a condus la pierderea procesului. Drept urmare, chiar dacă apărarea s-a exercitat prin manopere dolosive revizuirea nu se va putea exercita dacă partea apărată astfel a avut câștig de cauză în proces. Într-o asemenea situație revizuientul nu mai poate justifica un interes legitim pentru exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii. Soluția este identică și în prima ipoteză prevăzută de art. 322 pct. 6 C.proc.civ. pentru identitate de situații.
8. Existența unor hotărâri potrivnice pronunțate de instanțe de același grad sau de grad diferit, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate.
Cel de-al șaptelea motiv de revizuire vizează apariția unei situații anormale în opera de administrare a justiției. Într-adevăr, în practică pot să apară uneori situații în care două sau mai multe instanțe să pronunțe soluții contradictorii în una și aceeași cauză.
Înainte de a analiza condițiile acestui motiv de revizuire trebuie să arătăm că pronunțarea unor hotărâri judecătorești contradictorii, de aceeași instanță sau de către instanțe diferite, poate fi evitată prin invocarea excepției puterii lucrului judecat.
Dacă din diferite motive partea interesată nu a invocat excepția puterii lucrului judecat (și nici procurorul sau instanța din oficiu) situația creată poate fi înlăturată pe calea extraordinară a revizuirii. De aceea, în termeni semnificativi s-a spus că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri reprezintă „constatarea cu întârziere a autorității lucrului judecat”.
Revizuirea în temeiul art. 322 pct. 7 C.proc.civ. este admisibilă doar dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiții:
a) Existența unor hotărâri judecătorești definitive. Revizuirea poate fi exercitată numai cu condiția ca hotărârile potrivnice să fie definitive și ele să fie pronunțate de instanțe care fac parte din sistemul organelor judiciare, iar nu și în cazul în care una dintre hotărâri a fost pronunțată de un organ administrativ cu atribuții jurisdicționale.
b) Hotărârile judecătorești în cauză trebuie să fie potrivnice. Prin hotărâri potrivnice trebuie să înțelegem acele hotărâri care, în dispozitivul lor, cuprind măsuri care nu se pot aduce la îndeplinire. O atare contrarietate subzistă și în cazul în care prin una din hotărâri instanța nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei, ci a respins acțiunea pe baza unei excepții peremptorii. Totuși în jurisprudența noastră s-a decis în mod întemeiat că revizuirea este inadmisibilă în cazul în care una dintre hotărâri este pronunțată în baza unei cereri de ordonanță președințială. Într-adevăr, ordonanța președințială are ca obiect numai luarea unor măsuri vremelnice, astfel că prin ea nu se dezleagă fondul cauzei, iar asupra unor asemenea măsuri se poate reveni în același cadru procesual.
În practică s-au ivit și situații în care contrarietatea dintre hotărâri avea un caracter parțial, în sensul că a avut ca obiect doar soluțiile pronunțate de instanțe asupra unui capăt de cerere. S-a considerat, soluție pe care o apreciem judicioasă și în concordanță cu principiile procedurii judiciare din materia nulităților, că revizuirea este admisibilă, anularea hotărârii trebuind să se pronunțe numai cu privire la capătul de cerere soluționat cu nesocotirea principiului autorității lucrului judecat.
Revizuirea pentru acest motiv poate fi solicitată și în cazul în care hotărârile potrivnice sunt pronunțate de instanțele de recurs.
c) Existența triplei identități de părți, obiect și cauză. Condiția enunțată este fundamentală, căci finalitatea revizuirii este aceea de a remedia erorile determinate de nesocotirea principiului autorității lucrului judecat. Observăm însă că această cerință nu este foarte clar formulată de legiuitor, acesta referindu-se mai întâi în mod generic la situația unor hotărâri potrivnice pronunțate „în una și aceeași pricină”, iar apoi la cerința ca hotărârile să fi fost pronunțate „între aceleași persoane, având aceeași calitate”. De aceea, formula generică menționată trebuie înțeleasă în sensul finalității sale și a însăși rațiunii de a fi a revizuirii pentru contrarietate de hotărâri. De aceea, doctrina și jurisprudența consideră esențială condiția triplei identități de părți, obiect și cauză, iar conotațiile acestei instituții au fost prezentate pe larg în prima parte a lucrării de față.
Condițiile art. 322 pct. 7 C.proc.civ. nu sunt totuși îndeplinite în acele cazuri în care soluțiile contradictorii au fost pronunțate în aceeași cauză pe parcursul mai multor cicluri procesuale determinate de căile de atac exercitate de părți.
d) În cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepția puterii lucrului judecat, sau dacă a fost ridicată, aceasta să nu fi format obiect de dezbatere. Această cerință nu este enunțată în mod expres de lege, dar ea este evocată în mod constant de jurisprudența noastră. De asemenea, dacă excepția a fost respinsă partea interesată se poate plânge doar pe calea recursului, iar nu a revizuirii. Într-adevăr, dacă s- ar admite că cererea de revizuire este admisibilă în orice împrejurare ar însemna să se nesocotească puterea de lucru judecat a celei de-a doua hotărâri, ceea ce este contrar finalității urmărite de lege.
9. Împiedicarea pârtii de a se înfățișa la judecată și de a înștiința instanța despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voința sa.
Ultimul motiv de revizuire, reglementat de art. 322 pct. 8 C.proc.civ. se referă la situația în care părțile au fost legal citate. În caz contrar, părțile se pot plânge pe calea recursului (art. 304 pct. 5 C.proc.civ.) sau pe calea contestației în anulare [art. 317 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ.].
Revizuirea este admisibilă, în condițiile textului la care ne referim, numai dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiții:
Partea să fi fost împiedicată să se înfățișeze la judecată și să încunoștințeze instanța despre o atare împrejurare; împiedicarea trebuie să vizeze ambele împrejurări, respectiv atât înfățișarea părții în instanță, cât și înștiințarea instanței despre aceasta.
Împiedicarea să fi fost determinată de o împrejurare mai presus de voința părții. Împrejurarea care constituie un caz de forță majoră și care legitimează revizuirea este o chestiune de fapt ce urmează să fie apreciată de instanță în funcție de circumstanțele cauzei.
Secțiunea 7
Procedura de soluționare a cererii de revizuire
Revizuirea fiind o cerere de retractare competența de soluționare a acesteia revine instanței care a pronunțat hotărârea de fond și în fața căreia aceasta a devenit definitivă.
De la această regulă legea face o excepție în privința motivului de revizuire întemeiat pe existența unor hotărâri judecătorești potrivnice. Potrivit art. 323 alin. (2) C.proc.civ., în acest caz revizuirea se va îndrepta la instanța mai mare în grad față de instanța sau instanțele care au pronunțat hotărârile potrivnice. Dacă cele două instanțe care au pronunțat hotărârile potrivnice fac parte din circumscripții judecătorești deosebite instanța mai mare în grad la care urmează să se îndrepte cererea de revizuire este aceea a instanței care a dat prima hotărâre. În cazul în care hotărârile potrivnice au fost pronunțate de instanțele de recurs, iar una dintre acestea este Curtea Supremă de Justiție cererea de revizuire se va judeca de instanța supremă.
În practică este însă posibil ca partea să invoce două sau mai multe motive de revizuire în sprijinul cererii sale. De aceea, se ridică problema determinării instanței competente în cazul în care pentru unul dintre motivele invocate ar fi atrasă competența unei alte instanțe, cum se poate întâmpla în cazul prevăzut de art. 322 pct. 7 C.proc.civ. Se poate produce și într-o asemenea împrejurare o prorogare de competență ?
Jurisprudența noastră a răspuns negativ la această întrebare și aceasta tocmai în considerarea caracterului de ordine publică al regulilor de competență în materie, într-o asemenea împrejurare instanța superioară va soluționa motivul de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C.proc.civ., iar instanța de fond va rezolva cererea bazată pe celelalte motive. Dacă s-ar accepta soluția contrară partea interesată ar putea proceda formal la invocarea mai multor motive, cu scopul de a obține astfel soluționarea cererii de revizuire de o instanță superioară.
Legea nu cuprinde dispoziții procedurale derogatorii de la dreptul comun în ceea ce privește elementele pe care trebuie să le cuprindă cererea de revizuire. Mai mult, art. 326 alin. (1) C.proc.civ. dispune că cererea de revizuire se judecă potrivit dispozițiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată. În aceste condiții revizuientul va trebui să țină seama de dispozițiile art. 82-84 și 112 C.proc.civ. Prin urmare,- în considerarea acestor condiții legale, revizuientul va trebui să indice în cuprinsul cererii toate elementele necesare privitoare la: identificarea părților, pentru ca acestea să poată fi citate; arătarea instanței competente și la care se adresează cererea; arătarea hotărârii care se atacă; arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea, arătarea dovezilor și semnătura.
O dispoziție procedurală importantă este și cea privitoare la obligativitatea întâmpinării. Potrivit art. 326 alin. (2) C.proc.civ. întâmpinarea este obligatorie și se depune la dosar cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată.
În privința termenului de revizuire legea noastră procesuală instituie termene cu o durată diferită, în funcție de motivele de revizuire invocate. Cu toate acestea, constatăm existența unui termen de drept comun în materie de revizuire și care are o durată de o lună și a două termene de excepție, respectiv de 6 luni, în cazul motivului de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 6 C.proc.civ. și de 15 zile, în cazul reglementat de art. 322 pct. 8 C.proc.civ.
Codul de procedură civilă, în art. 324, determină și punctul de plecare a termenului de revizuire. Astfel, în ceea ce privește termenul de o lună acesta este determinat după cum urmează:
în cazul motivelor prevăzute de art. 322 pct. 1, 2 și 7 C.proc.civ. termenul de revizuire curge de la comunicarea hotărârilor definitive, iar când hotărârile au fost date de instanțe de recurs după evocarea fondului, de la pronunțare;
dacă hotărârile potrivnice sunt date de instanțe de recurs termenul curge de la pronunțarea ultimei hotărâri;
în cazul prevăzut de art. 322 pct. 3 C.proc.civ. termenul de revizuire curge de la cel din urmă act de executare;în cazul prevăzut de art. 322 pct. 4 C.proc.civ. termenul de revizuire curge din ziua în care partea a luat cunoștință de hotărârea instanței penale de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului ori de hotărârea care a declarat fals înscrisul;
în lipsa unei astfel de hotărâri termenul curge de la termenul când partea a luat cunoștință de împrejurările pentru care constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora;
în cazul prevăzut de art. 322 pct. 5 C.proc.civ. termenul de revizuire curge de la data descoperirii înscrisurilor ce se invocă ori, după caz, din ziua în care partea a luat cunoștință de hotărârea desființată sau modificată pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.
Termenul de 6 luni, prevăzut pentru cel de-al șaselea motiv de revizuire, curge de la comunicarea hotărârilor definitive făcute statului ori celorlalte persoane de drept public sau de utilitate publică, sau de la întoarcerea dispărutului, ori de la dobândirea capacității.
În ceea ce privește termenul de 15 zile, prevăzut pentru ultimul motiv de revizuire, acesta se socotește de la încetarea împiedicării.
Termenele de revizuire, astfel cum acestea au fost prezentate mai sus, sunt incidente și în cazul când cererea de revizuire este exercitată de procuror, căci legea nu cuprinde dispoziții derogatorii în această materie.
Cererea de revizuire poate fi modificată la prima zi de înfățișare în condițiile art. 132 C.proc.civ. Așa fiind, revizuientul este în drept, în principiu să modifice motivele invocate sau chiar să adauge temeiuri noi de revizuire, cu condiția respectării termenelor prevăzute de lege pentru exercitarea acestei căi de atac. În schimb, în această cale de atac nu se mai pot formula cererii accesorii sau incidente de natură a modifica cadrul procesual cu privire la obiectul sau subiectele acțiunii.
De altfel, întreaga procedură de judecată are un caracter limitat la motivele de revizuire. În acest sens, art. 326 alin. (3), introdus în C.proc.civ. prin Ordonanța de urgență nr. 138/2000, dispune că: „Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază”. Este o dispoziție binevenită și care aduce mai multă preciziune în legătură cu limitele revizuirii, soluție ce este în concordanță cu caracterul extraordinar al acestei căi de atac de retractare.
În prezent legea nu mai prevede necesitatea soluționării cererii de revizuire în două etape: încuviințarea în principiu și judecarea cererii. Cu toate acestea, în unele cazuri pronunțarea a două hotărâri este, astfel cum se va vedea în continuare, nu numai utilă ci chiar necesară.
Codul de procedură civilă, în art. 327 alin. (1), se referă în termeni extrem de generali la soluțiile pe care le poate pronunța instanța competentă a statua asupra cererii de revizuire. Potrivit acestui text: „Dacă instanța încuviințează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre”.
Observăm că legea se referă la încuviințarea cererii de revizuire ceea ce poate sugera totuși și admisibilitatea soluționării ei în două etape. În al doilea rând, legea evocă posibilitatea pronunțării a două soluții; anularea în totul sau în parte a hotărârii. Anularea totală sau parțială a hotărârii se dispune în funcție de împrejurarea care determină retractarea hotărârii atacate. De aceea, se impun și unele precizări particulare în funcție de motivele de revizuire invocate.
În cazul primului motiv de revizuire, instanța va pronunța o singură soluție și va înlocui dispozitivul care cuprinde dispoziții potrivnice. O soluție similară se pronunță și în cazul nesocotirii principiului disponibilității, respectiv în acele cazuri în care instanța a dispus extra sau plus petita. Și în acest caz instanța va putea pronunța o singură hotărâre de modificare corespunzătoare a dispozitivului hotărârii atacate pe calea revizuirii. În caz de minus petita, se va proceda la soluționarea în fond a capătului de cerere omis și se va pronunța o nouă hotărâre cu privire la acea pretenție.
Modificarea hotărârii se dispune și în cazul în care lucrul care a format obiectul pricinii nu se mai află în ființă.
În cazul motivelor de revizuire prevăzute de art. 322 pct. 4 și 5 C. proc.civ. este adeseori utilă pronunțarea unei hotărâri de retractare a deciziei atacate sau a unei încheieri de admitere în principiu, iar numai după aceea a unei hotărâri finale. În acest sens, s-a remarcat că în cazul condamnării judecătorului pentru o infracțiune în legătură cu pricina se va desființa mai întâi hotărârea atacată, iar după rejudecare se va pronunța o soluție nouă. Dacă însă instanța nu este în măsură să rezolve dintr-o dată fondul cauzei, fiind necesară administrarea unor dovezi, ea va putea pronunța o încheiere de admitere în principiu, după care va administra probe și va pronunța o nouă hotărâre.
Retractarea prealabilă a primei hotărâri este utilă și în cazul celorlalte motive de revizuire, cu excepția celui de-al șaptelea motiv de revizuire. Într-adevăr, în cazul existenței unor hotărâri potrivnice singura soluție ce se impune este anularea ultimei hotărâri, întrucât aceasta a fost pronunțată cu încălcarea principiului autorității lucrului judecat. Prin urmare, într-o asemenea împrejurare instanța de revizuire nu exercită atribuții de control judiciar, ci constată îndeplinirea condițiilor legale și anulează pur și simplu ultima hotărâre. O cerere de revizuire care ar tinde la anularea primei hotărâri este însă inadmisibilă.
Considerațiile de mai sus evidențiază totuși utilitatea soluționării cererii de revizuire, în unele situații, în două faze: admiterea în principiu și judecarea cererii de revizuire. O dispoziție procedurală în acest sens apreciem că ar fi binevenită în viitoarea noastră reglementare procesuală.
Precizăm că legea impune ca în cazul admiterii cererii să se facă mențiune în josul originalului hotărârii revizuite despre hotărârea pronunțată în revizuire [art. 327 alin. (2) C.proc.civ.].
Legislația noastră procesuală reglementează în mod expres și posibilitatea atacării hotărârilor pronunțate în revizuire. Potrivit art. 328 alin. (1) C.proc.civ: „Hotărârea asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită". Textul citat face o aplicațiune a principiului accesorium sequitur principale. Prin urmare, ori de câte ori partea avea deschisă calea de atac a apelului sau recursului împotriva hotărârii de fond, ea va putea ataca în mod corespunzător, prin aceleași căi de atac, și hotărârea pronunțată în revizuire.
Potrivit art. 328 alin. (2) C.proc.civ: „Dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice calea de atac este recursul”. Textul este interpretat însă în sensul că și în cazul contrarietății de hotărâri recursul poate fi exercitat numai în condițiile art. 328 alin. (1) C.proc.civ., adică numai în măsura în care și hotărârea retractată era susceptibilă de apel sau recurs. Prin urmare, este evident că legiuitorul a urmărit, în acest caz, să suprime calea apelului, iar nu să deschidă calea recursului la recurs. Așa fiind, în cazul când este atacată pe calea revizuirii, pentru contrarietate de hotărâri, o decizie dată în recurs, împotriva hotărârii pronunțate în revizuire nu există drept de recurs.
CAPITOLUL 4
RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII
Secțiunea 1
Dinamica recursului în interesul legii
1. Retrospectivă.
Recursul în interesul legii a fost instituționalizat în Franța prin art. 3 al Legii din 1 decembrie 1790, regăsindu-se apoi în art. 65-66 ale Constituției din 22 ianuarie anul VIII. Articolul 17 al Legii nr. 67-523 din 3 iulie 1967 precizează condițiile în care procurorul general de pe lângă Curtea de Casație poate, în materie civilă, să exercite recursul în interesul legii.
Articolul 604 din noul Cod de procedură civilă francez arată că se poate exercita o acțiune în fața Curții de Casație, pentru ca aceasta să cenzureze „neconformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept. Textul este considerat ca fiind extrem de comprehensiv, întrucât: el acoperă diversele cazuri de neconformitate; se referă în general la regulile de drept; nonconformitatea implică atât greșita interpretare, cât și aplicarea eronată a regulii de drept”. Textul este considerat însă și expresiv pentru că el reliefează funcția esențială a Curții de Casație: asigurarea unității de interpretare a regulilor de drept; reprimarea deturnărilor considerabile în aplicarea legii; realizarea instanței supreme ca regulator al jurisprudenței. În dreptul nostru, recursul în interesul legii a fost preluat prin art. 13 al Legii Curții de Casație din 1861 și reconfirmat în legile ulterioare.
Codul din anul 19481-a recunoscut de asemenea, dar această formă de recurs a continuat să existe numai până la 2 aprilie 1949. Legea nr. 59/1993 a reintrodus recursul în interesul legii. Prin Ordonanța de urgență nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă a fost reconsiderată, sub unele aspecte, și reglementarea recursului în interesul legii. În fine, Ordonanța de urgență nr. 59/2001 nu a făcut decât să pună în aplicare modificările aduse recursului în interesul legii prin ordonanța precedentă. Prin pct. 130 al Legii nr. 219/2005, parțial, art. 329 C. proc. civ. a fost reformulat, dreptul de a sesiza înalta Curte de Casație și Justiție revenind și colegiilor de conducere ale curților de apel.
2. Reglementare.
Articolul 329 C. proc. civ., având ca obiect reglementarea recursului în interesul legii, este laconic; el precizează cine poate exercita acest recurs, scopul exercitării lui, instanța competentă să-l rezolve, obiectul recursului în interesul legii, efectele deciziilor prin care se soluționează un asemenea recurs.
Credem că va prezenta interes evocarea măcar a câtorva dintre elementele definitorii ale reglementării recursului în interesul legii în materie procesual-penală (art. 4142 C. proc. pen,): a) Recursul se exercită de către procurorul general, direct, sau de ministrul Justiției, prin intermediul procurorului general; b) El se exercită pentru a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legilor penale și de procedură penală; c) Recursul are ca obiect chestiuni de drept care au primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești; d) Deciziile prin care se soluționează sesizările se pronunță de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție și se aduc la cunoștința instanțelor de Ministerul Justiției; e) Soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese.
Articolul 329 C. proc. civ., în noua formă, reglementând aceeași instituție, dar în materie procesual-civilă, arată că: a) Recursul se exercită de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului Justiției; b) Sesizarea înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a se pronunța asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești poate fi făcută și de colegiile de conducere ale curților de apel; c) El se exercită pentru a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României; d) Recursul are ca obiect chestiuni de drept care au primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești; e) Deciziile prin care se soluționează sesizările se pronunță de Secțiile Unite ale instanței supreme. Ele se publică în Monitorul Oficial al României; f) Soluțiile se pronunță în interesul legii și nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate, nici cu privire la situația părților din acele procese; g) Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.
Două noi elemente în reglementare trebuie reliefate: posibilitatea colegiilor de conducere ale curților de apel de a cere instanței supreme să se pronunțe asupra unor chestiuni de drept; obligativitatea pentru instanțe a dezlegărilor date problemelor de drept.
Comparând reglementările, rezultă că, așa cum era firesc, sub multe aspecte ele sunt asemănătoare sau chiar identice. Totuși, câteva deosebiri ni se par esențiale: a) în materie procesual-civilă, recursul poate fi exercitat numai de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție; recursul în interesul legii în materie procesual-penală poate fi exercitat și de ministrul Justiției, făcând însă din procurorul general al Parchetului de pe lângă instanța supremă un „mandatar” al său; b) în materie procesual-civilă, soluția instanței supreme asupra recursului în interesul legii se publică în „Monitorul Oficial al României”, urmărindu-se interpretarea și aplicarea unitară a legii pe „întreg teritoriul României”; în materie procesual-penală, soluția „se aduce la cunoștința instanțelor de Ministerul Justiției, iar în lipsa oricărei alte precizări, putem doar prezuma că ea interesează numai instanțele judecătorești.
Secțiunea a 2-a
Elemente procedurale specifice recursului
în interesul legii
1. Procedura recursului în interesul legii.
Din cuprinsul reglementărilor art. 329 C. proc. civ., prezentate deja, s-a putut reține că procedura recursului în interesul legii, în care includem, convențional, și efectele soluțiilor pronunțate, este caracteristică sub următoarele aspecte:
I. Legitimarea procesuală activă aparține mai întâi procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție. El poate proceda la exercitarea recursului în interesul legii din oficiu, așadar, la inițiativa sa, sau la cererea ministrului Justiției. Această ultimă ipoteză nefiind suficient determinată prin lege, ea este de natură să creeze sau să întrețină raporturi funcționale și procesuale inedite, eufemistic vorbind.
Articolul 21 din Legea de organizare a înaltei Curți de Casație, cuprinzând o reglementare esențial identică cu cea actuală, a condus Ia interpretarea în sensul căreia ministrul Justiției poate să oblige pe procurorul general să introducă un asemenea recurs. Tocmai din acest motiv, art. 41 al Legii pentru înalta Curte de Casație și Justiție din 1939 a prevăzut că „Ministerul Public” poate introduce recursul în interesul legii „direct” sau „în înțelegere cu ministrul de Justiție”. Înțelegerea” despre care se făcea vorbire presupunea deci un „acord”, așa încât procurorul general nu putea fi obligat de ministrul Justiției să introducă recursul în interesul legii.
Din perspectiva actualei reglementări, ar trebui deci să ajungem la concluzia formulată odinioară că procurorul general este obligat să dea curs cererii ministrului Justiției.
Totuși, considerăm că procurorul general nu are obligația ca, necondiționat, să exercite recursul în interesul legii la cererea ministrului Justiției. „Cererea” la care se referă art. 329 alin. (1) C. proc. civ. nu este echivalentul „dispoziției scrise” – în „procedura de urmărire penală” -despre care se făcea vorbire în cuprinsul art. 34 alin. ultim din Legea nr. 92/1992, nici a „dispozițiilor obligatorii”, pe care, în temeiul art. 33 din acea lege, le putea da ministrul Justiției „în vederea respectării și aplicării legii”, nici a „îndrumărilor scrise” despre care se face vorbire la art. 69 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. „Cererea” comportă un răspuns; „dispoziția” implică o acțiune conformă, dacă prin ea nu se încalcă legea. În procedura exercitării recursului în interesul legii, procurorul general nu este, în raporturile sale cu ministrul Justiției, o simplă „bolte aux lettres”, el însuși trebuind să aprecieze dacă, într-adevăr, există chestiuni de drept care au primit o soluționare diferită și care este -în opinia sa – interpretarea corectă a legii, opinie diferită poate de cea a ministrului Justiției. În sensul art. 67 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, procurorul fiind „liber să prezinte în instanță concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii”, aceasta poate conduce la situația bizară ca recursul în interesul legii exercitat la cererea ministrului Justiției să nu fie susținut de reprezentantul Ministerului Public ori să fie susținut formal, contrar convingerilor procurorului. De aceea, opinăm fie în favoarea exercitării directe a recursului în interesul legii și de către ministrul Justiției, fie în favoarea exercitării lui indirecte, dar, cum s-a spus cândva, prin „înțelegere” cu procurorul general.
Legitimitatea procesuală activă aparține acum și colegiilor de conducere ale curților de apel. Acest nou subiect al recursului în interesul legii este neîndoielnic deplin avizat și incontestabil util;
II. Scopul declarat al recursului în interesul legii este acela de a „asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României”, în urma sesizării unor chestiuni de drept care au primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești. Prima dintre aceste componente ale scopului recursului în interesul legii – asigurarea interpretării unitare a legii pe întreg teritoriul țării – este pe cât de ambițioasă și generoasă, pe atât de discutabilă. Mai întâi, ne putem întreba cum se „asigură” interpretarea și aplicarea unitară a legii dacă deciziile pronunțate nu sunt obligatorii, iar dacă sunt obligatorii, pe temeiul cărei dispoziții constituționale instanța supremă ar putea proceda la interpretarea general-obligatorie a legilor. Imaginea cercului vicios nu poate fi înlăturată. Coroborând prevederile alin. (1) cu cele ale alin. (3) de la același art. 329 C. proc. civ., putem ajunge la concluzia că, prin soluțiile pronunțate, „se asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României”, dar numai cât privește „instanțele judecătorești”. Apoi, în ce ne privește, considerăm neinspirată referirea la „întreg teritoriul României”, implicându-se astfel, artificial, principiul teritorialității. Admițând însă că interpretarea și aplicarea unitară a legii trebuie să se facă „pe teritoriul României”, nu de către subiectele de drept, iarăși ne putem întreba în baza cărei autorități – fie și numai doctrinare – instanța supremă își poate motiva o asemenea competență, dincolo de sfera instanțelor judecătorești. Sunt însă simple întrebări retorice.
Din formularea art. 329 alin. (1) C. proc. civ. – „interpretarea și aplicarea unitară a legii” s-ar putea deduce că, soluționând un recurs în interesul legii, instanța supremă desfășoară o activitate care este parte integrantă a procesului de aplicare a dreptului, cum adeseori a fost și este calificată. Ni se pare însă că, astfel, se ajunge Ia o confuzie de planuri și de idei între interpretarea general – obligatorie și interpretarea cazuistică, prima putând să aparțină numai autorității legiuitoare, iar cea de-a doua și altor autorități, inclusiv instanțelor judecătorești: a) în cea dintâi, actul de interpretare, care conturează sau determină chiar înțelesul sau sensul legii, are ca obiect principal și exclusiv „interpretarea”, considerată ca necesară față de sensul îndoielnic sau obscur al textului. În cea de-a doua, actul emis nu este, în sensul precizat, un act de interpretare, ci un act de aplicare a dreptului, care implică și operația logică de interpretare. Așadar, obiectul principal al acestui act nu este interpretarea, ci aplicarea normei corespunzătoare la situația concretă; b) Prima interpretare este provocată de cerința, sesizată din oficiu sau adusă în atenția organului de interpretare, de a preciza sau de a determina vreunul din elementele actului susceptibil de interpretare. Cealaltă se realizează de regulă la sesizare și totdeauna cu prilejul rezolvării de către organul competent a unei situații concrete, pe baza unei prevederi care poate fi însă și absolut neîndoielnică; c) în cea dintâi formă, interpretarea se realizează numai de către autoritatea care a emis actul – fiind din acest motiv o interpretare oficială și autentică – și numai asupra anumitor acte, de regulă legi. În cea de-a doua, interpretarea se realizează de către orice organ care aplică dreptul și asupra oricăror norme juridice corespunzătoare respectivei situații; d) Prima operează independent de soluționarea unui caz concret; a doua este totdeauna cazuistică; e) Efectele celei dintâi sunt totdeauna general-obligatorii, efectele celei de-a doua se circumscriu la cazul respectiv; f) Prima interpretare face corp comun cu actul interpretat; cea de-a doua nu este atașată actului interpretat decât, cel mult, implicit, prin însăși soluția dată situației concrete; g) Interpretarea general-obligatorie și cu efecte erga omnes, făcând corp comun cu actul interpretat, precizându-i sau determinându-i sensul autentic și originar, își extinde efectele retroactiv. Interpretarea implicată în procesul aplicării dreptului își produce efectele în limitele dispuse prin soluția ce s-a adus cazului concret; h) Prima formă a interpretării se realizează totdeauna prin norme interpretative, prin acte normative egale ca forță juridică cu actul interpretat sau superioare acestuia. Cealaltă formă de interpretare – numită cazuistică – se realizează, în procesul aplicării dreptului, prin acte juridice dependente de voința omenească; i) în fine, în cazul primei interpretări, dacă sensul precizat este esențialmente diferit de cel anterior, receptat ca atare în acte normative subsecvente, acestea vor trebui conformate sensului precizat prin actul de interpretare, modificându-le sau completându-le, dacă este cazul, pentru a da expresie adecvată noului sens. În cea de-a doua interpretare, efectele acesteia se circumscriu actului interpretat -care poate fi și un act juridic individual, unilateral sau bilateral -, ele neimplicând nici un fel de consecințe pentru actele normative subsecvente sau adiacente.
Înfățișând, în acest context, aceste câteva posibile delimitări între cele două forme de interpretare, am făcut-o numai pentru a marca dificultățile acceptării ideii că o instanță judecătorească – chiar dacă este vorba numai despre instanța supremă – poate trece de la interpretarea cazuistică la interpretarea general-obligatorie.
Pot fi semnificative însă și alte două împrejurări. Potrivit art. 3 C. civ. judecătorul nu poate refuza să judece „sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare”. Așadar, făcând analogia și interpretând – cazuistic însă – el va trebui să identifice textul aplicabil situației concrete. Articolul 4 C. civ. precizează însă că judecătorul nu se poate pronunța „pe cale de dispoziții legale și reglementare”, că îi este interzis deci să creeze norma juridică, general obligatorie, impersonală și de aplicație repetată.
3°. Recursul în interesul legii are ca obiect, în exclusivitate, chestiuni de drept care au primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești. Cu alte cuvinte, recursul în interesul legii se poate sprijini numai pe un singur motiv: greșita interpretare și aplicare a legii de către unele instanțe judecătorești. Din cuprinsul art. 329 alin. (1) C. proc. civ. rezultă fără dubiu că sunt avute în vedere numai hotărârile „instanțelor judecătorești”. Dar care hotărâri?
Cum s-a mai precizat, s-a considerat că pot face obiectul „acestui recurs nu numai hotărârile irevocabile, ci și cele definitive”. Aceasta, întrucât: a) Deși revizuirea este tot o cale extraordinară de atac – ca și recursul în interesul legii -, prin intermediul ei pot fi atacate hotărâri definitive; b) Articolul 41 din Legea pentru Înalta Curte de Casație și Justiție, din 1939, se referea de asemenea la „hotărâri desăvârșite”, adică la hotărâri definitive; c) Din proiectul inițial al Legii nr. 59/1993, Parlamentul a înlăturat dispoziția care stabilea că pot fi atacate numai hotărârile irevocabile; d) Hotărârea definitivă este o hotărâre care, în principiu, poate fi pusă în executare. Unele argumente sunt pertinente, altele însă nu: revizuirea este o cale extraordinară de atac, dar ea este cu adevărat o asemenea cale, vizând 0 hotărâre definitivă determinată, pe când „recursul” în interesul legii nu este o cale de atac propriu-zisă, îndreptată împotriva hotărârilor judecătorești, ci o formă de sesizare a instanței supreme pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii; împrejurarea că Parlamentul a înlăturat din forma finală a Legii nr. 59/1993, locuțiunea adjectivală „hotărâri irevocabile” nu poate fi un semn și în favoarea ideii că pot face obiectul recursului în interesul legii orice hotărâri, chiar nedefinițive; în fine, faptul că hotărârea definitivă poate fi pusă în executare nu este relevant, în acest context, din moment ce prin recursul în interesul legii nu se atacă o hotărâre determinată, ci se sintetizează practica judiciară cu intenția de a o exprima unitar.
În ce ne privește, considerăm că „pretextul” recursului în interesul legii îl poate constitui orice hotărâre judecătorească: a) Articolul 329 alin. (1) C. proc. civ. se referă la „soluții” diferite din partea instanțelor judecătorești; b) Articolul 329 alin. ultim C. proc. civ. se referă indistinctiv la „hotărâri judecătorești examinate”; c) Dar – și mai ales – ținând seama de obiectul – „chestiuni de drept” – și scopul recursului în interesul legii – asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii – ni se pare inutilă, superfluă referirea la hotărâri definitive sau irevocabile, fiind suficient să se facă referire-cum de altfel se face-la practica instanțelor judecătorești.
IV. Competența de a se pronunța asupra recursului în interesul legii revine înaltei Curți de Casație și Justiție, în Secțiuni Unite, cu participarea și concluziile reprezentantului Ministerului Public. Participarea și concluziile acestuia sunt evident necesare, din moment ce chiar procurorul general a sesizat instanța supremă pe lângă care funcționează.
În practica instanței supreme, în cadrul unui recurs în interesul legii, s-a ivit un incident, provocat de renunțarea la recurs de către procurorul general. Instanța supremă, cu opinia majoritară a judecătorilor ei, a luat act de retragerea recursului, invocând în sprijinul acestei soluții: a) Prevederile art. 246 alin. (1) C. proc. civ, în sensul cărora „reclamantul poate să renunțe oricând la judecată”; b) Principiul disponibilității în procesul civil; c) Prevederile art. 329 alin. (1) C. proc. civ., de unde rezultă caracterul facultativ al unui asemenea recurs. În ce ne privește, ne atașam opiniei minoritate, întrucât: a) în cadrul unui recurs în interesul legii, procurorul general nu are poziția procesuală a unui reclamant; b) Un astfel de recurs nu antrenează o Judecată”, în sensul propriu al acestui termen, la care să se poată renunța, ci dezbaterea unei probleme controversate de drept, pentru a se ajunge la aplicarea unitară a legii, ceea ce ar putea justifica – în opinia noastră – într-o altă reglementare, posibilitatea instanței supreme de a pronunța din oficiu decizii în interesul legii; c) Procurorul general nu este o simplă „parte” într-un astfel de recurs, pentru a se putea manifesta de pe platforma principiului disponibilității; Ion Deleanu, op. cit., p. 284.
Asigurarea aplicării unitare a legii este o atribuție legală a instanței supreme, nu o „facultate” a procurorului general; e) Soluția dată de instanța supremă profită legii, nu aceluia care a sesizat-o; f) Recursul în interesul legii nu este un „recurs” propriu-zis, nu este o cale de atac, așa încât acestuia nu-i sunt aplicabile cu totul normele referitoare la desfășurarea și finalizarea procesului civil.
V. Soluțiile se pronunță „în interesul legii”, de unde rezultă consecința că ele nu au nici un efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese.
VI. Articolul 329 alin. ultim teza a doua C. proc. civ. prevedea, în reglementarea anterioară că: „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe”. Această prevedere era ea însăși extrem de discutabilă, provocând opinii la rândul lor susceptibile de discuții: decizia pronunțată într-un recurs în interesul legii „este un izvor de drept secundar”; decizia „se apropie de actele normative, fiindcă are un caracter general-abstract și un caracter de obligativitate”; prevederile art. 329 alin. (3) în fine sunt neconstituționale, contravenind art. 123 din Constituție, potrivit căruia .justiția se înfăptuiește în numele legii”, iar Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”; prevederile amintite sunt constituționale.
În reglementarea actuală – cum s-a putut constata – a fost reluată dispoziția anterioară, împreună cu implicațiile ei: „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe” – art. 329 alin. (3) teza a doua C. proc. civ.
Obligativitatea dezlegărilor date problemelor de drept este mai complicată decât pare. În sensul ei, înseamnă că ab initio judecătorul de la o anume instanță este „încătușat” într-un anume mod, infailibil, de interpretare a legii ce urmează să se aplice la cazul dedus judecății. Dar acest mod de ocultă „subordonare” îi pune în discuție independența lui. Pe de altă parte, dacă decizia instanței supreme este „obligatorie”, în litigii similare celor evocate în decizie, judecata va fi de la început amputată, chestiunea de drept fiind a priori tranșată printr-o soluție de principiu, transformată în dogmă. Ideea de integralitate a componentelor judecății și ideea de suveranitate a judecătorilor în interpretarea și aplicarea legii sunt astfel iremediabil compromise.
De altfel, este de observat că prin nici o dispoziție legală nu se sancționează nerespectarea „obligativității” deciziei instanței supreme, pronunțată în interesul legii. Numai pe cale de interpretare s-ar putea eventual face aplicarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care constituie ca motiv de casare a hotărârii în recurs faptul că aceasta este contrară legii ori prin hotărârea instanței s-a făcut o greșită aplicare a legii. Dar, procedându-se astfel, însăși interpretarea instanței supreme va fi implicit pusă în discuție, ea putând fi eventual invocată doar ca „argument” în sprijinul motivului „legal” de casare. În orice caz, ea însăși nu constituie un asemenea motiv.
Nici un text constituțional n-ar putea fi invocat convingător în sprijinul soluției obligativității deciziilor date în interesul legii. Deciziile instanței supreme-cum frumos s-a spus – „trebuie să se impună prin forța argumentelor, iar nu prin forța autorității”,
Soluții pronunțate în cadrul recursului în interesul legii. Nu sunt numeroase astfel de soluții, deși, în starea actuală a ordinii de drept, bulversată și bulversantă, ele ar fi fost necesare și utile, dar, cele câte sunt, nu excelează totdeauna prin coerență și rigoare. Ne vom referi la unele dintre ele, numai exemplificativ.
Prin Decizia nr. V din 7 octombrie 1996, Curtea Supremă de Justiție a statuat că, potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 21/1924 pentru persoanele juridice, asociațiunile și fundațiile fără scop lucrativ sau patrimoniul nu pot dobândi personalitate juridică decât pe temeiul hotărârii tribunalului. Am menționat această decizie numai pentru a aduce în atenție abrogarea Legii nr. 21/1924, prin dispozițiile art. 86 al Ordonanței nr. 26/2000, care a statuat o nouă reglementare în materie: dobândirea personalității juridice de către asociație sau fundație se realizează, pe baza încheierii judecătorului delegat, prin înscrierea asociației sau fundației în Registrul acestora aflat la grefa judecătoriei în circumscripția căreia asociația sau fundația își va avea sediul (art. 4,8 și 17 din lege); cererea de înscriere a unei federații se soluționează de tribunalul în circumscripția căruia aceasta urmează să-și aibă sediul, care va dispune înscrierea în Registrul federațiilor aflat la grefa tribunalului (art. 35-36 ale Ordonanței nr. 26/2000”).
Prin Decizia nr. II din 29 septembrie 1997, în materie locativă, Curtea Supremă de Justiție a stabilit că: a) Titularii contractelor de închiriere a suprafețelor locative construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, încheiate anterior modificărilor aduse Legii nr. 85/1992, prin Legea nr. 76/1994, pot cere instanței de judecată obligarea unităților la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a suprafețelor respective numai dacă acestea nu sunt locuințe de intervenție; b) Actele prin care conducerile unităților consideră suprafețele locative locuințe de intervenție sunt supuse, în toate cazurile, controlului instanțelor judecătorești.
Prin Decizia nr. IV din 21 septembrie 1998, în materia validării popririi, Curtea Supremă de Justiție a decis că, în aplicarea dispozițiilor art. 1718 C. civ,. art. 452,455 și 457 C. proc. civ., poprirea poate fi validată chiar și în cazul în care debitorul nu are disponibil bănesc în contul deschis la terțul poprit, executarea popririi urmând să aibă loc în măsura alimentării contului. Soluția a fost considerată fundamentată, întrucât, între altele, potrivit art. 1718 C. civ., veniturile viitoare ale debitorului constituie gajul general și comun al creditorilor.
Prin Decizia nr. 1/1999, referitoare la dispozițiile art. 453 C. proc. civ. privind cererile de executare silită prin poprire, s-a statuat că Judecătoriei îi revine competența de a soluționa în primă instanță cererile de poprire, indiferent de natura și valoarea creanței. Într-adevăr, art. 453 C. proc. civ., în vechea sa formulare, nu făcea nici o distincție cu privire la natura creanței ori cu privire la calitatea părților; nici Codul comercial nu distinge sub aspectele arătate. Articolul 453 C. proc. civ., în noua sa formulare, prevede că poprirea se înființează, la cererea creditorului, de către „executorul judecătoresc” de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terțului poprit.
Prin Decizia nr. E/1999, cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 2 alin. (2)din Legea nr. 122/1996”, s-a statuat că „instanța competentă să soluționeze în fond cererile pentru autorizarea funcționării, ca persoane juridice, a caselor de ajutor reciproc ale salariaților, precum și de înregistrare a acestora în registrul persoanelor juridice este judecătoria în a cărei rază teritorială își au sediul. Soluția rezultă, într-adevăr, din prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 122/1996, care, în raport cu fostele prevederi ale Legii nr. 21/1924, aveau caracterul unor reglementări speciale, derogatorii.
Decizia nr. IV/1999, statuând asupra interpretării și aplicării prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, a conchis că este susceptibilă de a fi atacată cu recurs atât hotărârea prin care se soluționează cererea de suspendare a executării actului administrativ, formulată în cadrul acțiunii principale, având ca obiect anularea acelui act, cât și hotărârea prin care o atare cerere este soluționată separat. Într-adevăr, o astfel de hotărâre nu este, în sensul art. 282 alin. (2) C. proc. civ., o încheiere premergătoare, ci o hotărâre provizorie prin care se soluționează un capăt de cerere distinct, urmând a se face aplicarea prevederilor art. 316 C. proc. civ.
Prin Decizia nr. V/1999, instanța supremă având a se pronunța asupra aplicării art 18 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al adopției, a stabilit că pentru soluționarea cererii de încuviințare a adopției, instanța se constituie în complet din 2 judecători, din rândul celor special desemnați de ministrul Justiției; aceasta, întrucât norma specială are prioritate, iar, ulterior Legii nr. 142/1997, prin care au fost modificate prevederile art. 17 alin. (1) din Legea nr. 92/1992, s-a adoptat Legea nr. 87/1998, care, aprobând și modificând ordonanța de urgență, a menținut totuși prevederile acesteia cu privire la alcătuirea completelor de judecată.
Prin Decizia nr. VI/1999 referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, s-a stabilit că dispozițiile arătate sunt aplicabile și în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii. Este una dintre cele mai elaborate decizii în materia conflictelor inter-temporale de legi, făcându-se referire la raporturi juridice anterioare care nu erau încă pe deplin constituite la data intrării în vigoare a legii noi.
Prin Decizia nr. VIII/2000, astfel cum am mai precizat, suprema noastră instanță ne-a oferit un galimatias ideatic și conceptual alarmant din perspectiva intenției acesteia de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, zicându-ne că, „indiferent de valoarea masei partajabile, competența de soluționare a cererilor având ca obiect partajarea bunurilor comune dobândite de soți în timpul căsătoriei revine judecătoriei, atât în cazul în care aceste cereri au fost introduse concomitent cu acțiunea principală de desfacere a căsătoriei, cât și atunci când sunt formulate separat”. Concluzia este la fel de ineptă ca și considerentele.
În cazul, aporturilor juridice privind dreptul familiei – mai exact, pe temeiul prevederilor art. 36 C. fam. – dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., având ca obiect determinarea competenței instanțelor-tribunale și judecătorii-în raport cu valoarea pretențiilor alegate, nu sunt aplicabile. Aflăm astfel, din acest prim considerent, că art. 36 C. fam. ar stabili reguli „derogatorii” de la cele comune în materia competenței de atribuțiune a instanțelor judecătorești. Premisa argumentativă este pe cât de rituasă și inedită, pe atât de stupidă, prevederile art. 36 C. fam. reglementând cu totul altceva: modalitățile juridice de realizare a partajului.
Ni se spune apoi, didactic și sentențios, că „orice cerere de partajare a bunurilor comune, întemeiată pe dispozițiile art. 36 din Codul familiei, nu poate fi privită decât ca o cerere accesorie la acțiunea principală de divorț, indiferent dacă a fost formulată o dată cu aceasta sau separat, după desfacerea căsătoriei”. O primă întrebare, retorică și de școală, care este „acțiunea principală” atunci când, pentru motive temeinice, se solicită împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei și fără nici un fel de premoniție privind desfacerea acesteia?
Invocându-se prevederile art. 17 C. proc. civ., stăruie o altă întrebare, în fața unei reale nedumeriri: cererile accesorii și incidentale sunt calificate astfel și în raport cu cereri principale ipotetice sau deja rezolvate?
Prin Decizia nr. V/2001, Curtea Supremă de Justiție s-a pronunțat, cu totul eronat, asupra naturii juridice a acțiunii în anularea hotărârii arbitrale.
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a exercitat recurs în interesul legii cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 364 și următoarele din Codul de procedură civilă, referitoare la desființarea hotărârii arbitrate pe calea acțiunii în anulare. Susținându-se recursul astfel cum acesta a fost formulat, s-a cerut să se decidă în sensul că acțiunea în anulare, prevăzută de articolul 364 C. proc. civ., ,/iu poate fi considerată cale de atac împotriva unui act jurisdicțional și că trebuie soluționată potrivit procedurii de judecată în primă instanță, în complet format dintr-un judecător, pronunțându-se sentință susceptibilă de a fi atacată cu recurs”.
Având a se pronunța asupra recursului în interesul legii, Curtea Supremă de Justiție a constatat, mai întâi, divergența soluțiilor instanțelor judecătorești, în legătură cu chestiunea de drept constituită în obiect al recursului. Într-adevăr, unele instanțe au considerat că acțiunea în anularea hotărârii arbitrale este o acțiune principală și au procedat la judecarea acesteia în primă instanță, în compunerea prevăzută de fostul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 92/1992, republicată, pronunțând sentințe. Alte instanțe, soluționând de asemenea astfel de acțiuni în primă instanță, au pronunțat însă decizii. Unele instanțe, considerând că acțiunea în anulare este o cale de atac, au procedat la judecarea acesteia ca instanțe de apel, pronunțând decizii. În fine, au fost instanțe care, considerând că acțiunea în anularea hotărârii arbitrale constituie o cale de atac ce trebuie soluționată de instanța judecătorească imediat superioară celei prevăzute de art. 342 C. proc. civ., în circumscripția în care a avut loc arbitrajul, au rezolvat-o în completul prevăzut pentru judecarea recursului. Instanța supremă s-a atașat acestei din urmă soluții.
Conclusiv, din cuprinsul deciziei rezultă că acțiunea în anulare constituie o cale de atac, competența de soluționare a acesteia revine instanței judecătorești imediat superioare celei prevăzute de art. 342 C. proc. civ., în circumscripția în care a avut loc arbitrajul, iar completul de judecată va fi constituit, „în raport cu nivelul instanței competente”, din numărul de judecători prevăzut pentru judecarea recursului, „chiar dacă, în conformitate cu art. 366 alin. (2) C. proc. civ., hotărârea instanței judecătorești cu privire la acțiunea în anulare poate fi atacată cu recurs”.
Controversele au fost „tranșate”, așa-zicând, prin noile dispoziții în materie ale art. 365 și 366' C. proc. civ., adoptate prin Legea nr. 219/2005. Astfel, după ce art. 365 C. proc. civ. arată că acțiunea în anulare se rezolvă de instanța judecătorească imediat superioară celei prevăzute la art. 342 C. proc. civ. – instanța care, în lipsa convenției arbitrale, ar fi fost competentă să judece litigiul în fond, în primă instanță -, art. 3661 precizează: „în toate cazurile privind hotărârea arbitrală, acțiunea în anulare formulată potrivit art. 364 se judecă în completul prevăzut pentru judecata în primă instanță, iar recursul se judecă în completul prevăzut pentru această cale de atac” (s.n.).
Prin Decizia nr. 11/2001, cu privire la căile de atac la care este supusă încheierea dată de judecătorul de la biroul de carte funciară și instanța căreia îi revine competența să le soluționeze, instanța supremă a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, ale art. 2 pct. 2 și ale art. 3 pct. 3 C. proc. civ., încheierea dată de judecătorul de la biroul de carte funciară este supusă căii de atac a apelului, care se judecă de tribunal, și celei a recursului, care se judecă de curtea de apel.
Într-adevăr, art. 52 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 prevedea că încheierea „este supusă căilor ordinare de atac”, întocmai ca în cazul celorlalte hotărâri pronunțate de judecătorii în primă instanță. De altfel – preciza Curtea – „din moment ce cererile care se soluționează pe calea încheierii date de judecătorul de carte funciară sunt necontencioase, este evident că și sub acest aspect o astfel de încheiere este supusă, potrivit art. 336 alin. (2) C. proc. civ., căii de atac a apelului, cu posibilitatea atacării cu recurs a soluției pronunțate în apel”. Acest din urma argument n-ar putea fi reiterat, art. 336 alin. (1) C. proc. civ. stabilind acum că încheierea în procedura necontencioasă este supusă recursului. Dar actualul art. 52 din Legea nr. 7/1996, în forma dobândită prin pct. 55 din Titlul XII al Legii nr. 247/2005, prevede că încheierea de înscriere sau de respingere poate fi atacată cu plângere, în termen de 15 zile de la comunicare, la biroul teritorial, asupra ei pronunțându-se judecătoria în a cărei rază de competență teritorială se află imobilul. Hotărârea pronunțată de judecătorie poate fi atacată cu apel.
Prin Decizia nr. I/2002 s-a statuat că, în cazul plângerilor îndreptate împotriva actelor de constatare și sancționare a contravențiilor prevăzute la art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990, modificată prin Ordonanța Guvernului nr. 126/1998, prezentarea ulterioară, în fața instanțelor judecătorești, a actelor prin care se dovedește proveniența licită a bunurilor ce nu erau însoțite, în momentul constatării contravenției, de astfel de documente atrage anularea procesului-verbal de contravenție, exonerarea contravenientului de plata amenzii aplicate și restituirea mărfii confiscate. Potrivit art. 167 alin. (1) C. proc. civ., dovezile se pot încuviința dacă instanța socotește că ele pot să ducă la dezlegarea pricinii, așa încât nu poate fi împiedicat contravenientul să dovedească existența documentelor de proveniență, prin care se infirmă cele consemnate în procesul-verbal de constatare a contravenției.
Prin Decizia nr. 2/2003, în aplicarea dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., s-a stabilit că tribunalului îi revine competența de a judeca, în fond, conflictele de muncă, cu excepția celor date prin lege specială în competența altor instanțe.
Prin Decizia nr. 3/2003, în aplicarea dispozițiilor art. 20' alin. (3) din fosta Lege nr. 83/1998 privind procedura falimentului băncilor, s-a statuat în sensul că acțiunile și cererile adresate instanței de lichidator sau de persoanele împuternicite de acesta în exercitarea atribuțiilor conferite prin art. 10 din Legea nr. 83/1998, inclusiv cererile ulterioare formulate în conformitate cu prevederile art. 373 alin. (1) C. proc. civ., în cadrul activității de executare silită și în aplicarea art. 22, 24 și 25 din aceeași lege, sunt scutite de taxe de timbru. Articolul 17 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 10/2004 a prevăzut de asemenea că acțiunile introduse de lichidator în aplicarea dispozițiilor acestei ordonanțe sunt scutite de taxa de timbru.
Prin Decizia nr. 4/2003, s-a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 68 alin. (1) lit. b), cu referire la art. 27 alin. (1), art. 46 și la art. 71 alin. (1) din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, primarul nu are calitatea de a ataca, în fața instanței de contencios administrativ, hotărârile adoptate de consiliul local.
Prin Decizia nr. 1/2004 – cum pleonastic ni se spune, „sub președinția președintelui (…)”, personificând astfel nepermis instanța supremă -, în aplicarea dispozițiilor art. 14 C. proc. civ., dar și ale art. 998 C. civ., s-a „stabilit” că instanța penală învestită cu judecarea acțiunii penale în cazul infracțiunilor cu efecte complexe este învestită să judece acțiunea civilă, alăturată celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, atât cu privire la pretențiile formulate în legătură cu decesul victimei sau cu vătămările corporale suferite, cât și cu privire la pretențiile referitoare la bunurile distruse ori deteriorate ca urmare a aceleiași fapte.
Prin Decizia nr. 1/2005, admițându-se recursul în interesul legii, s-a statuat că, în aplicarea dispozițiilor art. 54 alin. (4) și ale art. 57 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă, iar nu ca parte responsabilă civilmente sau garant al plății despăgubirilor civile.
CAPITOLUL 5
CONCLUZII
Căile extraordinare de atac reprezintă una dintre cele mai importante instituții ale dreptului procesual civil, având o deosebită importanță pe planul realizării justiției.
Dorind să realizăm un studiu cât mai complex și complet al acestor căi de atac, la elaborarea prezentei lucrări am folosit un bogat material bibliografi format din lucrări de specialitate în materie, reviste de drept, precum și din practica instanțelor da la noi din țară, în special a instanței supreme.
Ne-am început studiul cu un capitol introductiv în care am vorbit despre căile de atac în general. În acest capitol am definit noțiunea da ale de atac și importanța pe care această instituție o prezintă, am făcut o succintă clasificare a acestora și am enunțat regulile comune care guvernează regimul căilor de atac.
Am continuat cu un capitol în care am discutat despre contestația în anulare, având în vedere atât contestația în anulare obișnuită, cât și pe cea specială. Astfel, după ce am făcut o scurtă prezentare, definind noțiunea și arătând importanța pe care acesta o prezintă în cadrul procesului civil, am continuat cu analiza cazurilor de contestație în anulare precum și cu procedura de soluționare a acesteia.
Următorul capitol de fond a fost dedicat revizuirii, instituție pe care am tratat-o în aceeași structură ca și revizuirea, noțiune și importanță, condiții de exercitare, cazurile de revizuire, modul de soluționare.
În cadrul ultimului capitol de fond al lucrării ne-am oprit atenția asupra instituției recursului în interesul legii, ocazie cu care am analizat modul de exercitare și de soluționre al acestei căi de atac.
Bibliografie
AL. Velescu, Propuneri de lege ferenda pentru simplificarea și coordonarea termenelor din viitorul Cod de procedură civilă, în R.R.D. nr. 4/1972;
A. Nicolae, Aspecte ale aplicării principiului „non reformatio in pejus" în procesul civil, în Dreptul, nr. 10/2000;
D. Radu, Acțiunea în procesul civil, Ed. Junimea Iași, 1974;
D. Radu, în Dicționar de drept procesual civil. Ed.Șt.și Enc, București, 1983;
E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, vol. II, București, 1932;
FI. Măgureanu, Drept procesual civil, ed. a VI-a, Ed. All Beck. București, 2002;
G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. AII, București. 1994;
G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. All Beck, București, 2001;
Gh. Iliescu, Propuneri de lege ferenda pentru reglementarea termenelor în viitorul Cod de procedură civilă, în R.R.D. nr. 1/1975 ;
G. Porumb, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I;
Ion Deleanu, Tratat de proceduă civilă, Ed. All Beck, București 2005;
Ioan Leș, Tratat de procedură civilă, Ed. Lumina Lex, București, 2002;
I. Stoenescu, S. Zilberstein, în Drept procesual civil. Căile de atac și Procedurile speciale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981;
M. Dumitrescu, Manual de procedură, ed. a V-a. București. 1928;
M. Enescu, Aplicarea principiului „non reformatio in peius" în procesul civil, în S. C. J. nr. 3/1965;
N. Iliescu, V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală comentat si adnotat, Ed, Academiei, București, 1975 ;
O. Ungureanu, Aspecte ale nulității actelor de procedură, în R.R.D. nr. 7/1986;
O. Ungureanu, Actele de procedură in procesul civil, Ed. Șansa, București, 1994;
P. Vasilescu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. III, București, 1939;
S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, Recursul și recursul extraordinar în procesul civil, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987;
Ș. Beligrădeanu. Aplicarea art. 175 din Codul muncii în cazul actelor unilaterale de drept al muncii emise de consiliile de administrație ale societăților comerciale sau ale regiilor autonome, în rev. Dreptul nr. 5-6/1993;
T. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică, București, 1968;
V. Daghie, Căile de atac de reformare în procesul civil, Editura Național, București, 1997;
V.M. Ciobanu, Drept procesual civil, Ed. Național, București, 1997;
V.M.Ciobanu, Regimul juridic al nulității actelor de procedură în legislația procesual civilă, în rev. S.C.J. nr. 1/1986 și nr. 3/1986;
V.M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil, ed. a 3-a, Ed. All Beck, București 2005.
=== l ===
CAPITOLUL 1 CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA CĂILOR
DE ATAC
Secțiunea 1 Noțiunea și importanța căilor de atac
Secțiunea 2 Controlul judiciar și controlul judecătoresc
Secțiunea 3 Clasificarea căilor de atac
Secțiunea 4 Reguli comune privind instituirea și exercitarea
căilor de atac
CAPITOLUL 2 CONTESTAȚIA ÎN ANULARE
Secțiunea 1 Noțiune
Secțiunea 2 Contestația în anulare obișnuită
Secțiunea 3 Contestația în anulare specială
CAPITOLUL 3 REVIZUIREA
Secțiunea 1 Noțiune
Secțiunea 2 Particularități
Secțiunea 3 Subiectele revizuirii
Secțiunea 4 Obiectul revizuirii
Secțiunea 5 Condițiile de admisibilitate ale revizuirii
Secțiunea 6 Motivele de revizuire
Secțiunea 7 Procedura de soluționare a cererii de revizuire
CAPITOLUL 4 RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII
Secțiunea 1 Dinamica recursului în interesul legii
Secțiunea 2 Elemente procedurale specifice recursului în
interesul legii
CAPITOLUL 1
CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA CĂILOR
DE ATAC
Secțiunea 1
Noțiunea și importanța căilor de atac
Căile de atac sunt mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalității și temeiniciei hotărârilor judecătorești și în final remedierea erorilor săvârșite. Ele sunt indispensabile, în orice sistem procesual, pentru remedierea eventualelor greșeli de judecată sau de ordin strict procedural. De aceea, legiuitorul a acordat importanța cuvenită reglementării detaliate a modului de exercitare a căilor legale de atac.
Reglementarea actuală a căilor de atac este rezultatul unei îndelungate evoluții istorice. In momentele inițiale ale evoluției dreptului existența unor remedii procesuale pentru desființarea hotărârilor judecătorești nici nu putea fi concepută. Așa s-a întâmplat în perioadele istorice în care justiția avea un caracter accentuat religios. Aceasta deoarece în acele vremuri justiția era considerată ca o expresie a divinității, iar hotărârile adoptate de judecători erau apreciate ca fiind infailibile. O dată ce justiția a devenit laică au fost create și mijloacele procedurale necesare pentru remedierea hotărârilor greșite.
În procedura romană, la început, căile de atac se înfățișau mai degrabă ca veritabile acțiuni în anulare, întrucât în acea epocă nu exista o ierarhizare a instanțelor judecătorești. Doar în epoca procedurii extraordinare se realizează o veritabilă ierarhizare a organelor de justiție cu consecințe favorabile și asupra modului de reglementare a căilor de atac.
Dreptul modern se caracterizează, în general, printr-o mare diversitate de organizare a căilor legale de atac. O atare diversitate se regăsește și în legislațiile care se întemeiază pe același sistem de drept. Ca atare o privire comparativă este adeseori dificilă în domeniul căilor legale de atac. Această împrejurare l-a determinat pe proceduristul uruguayan Eduardo J. Couture să aprecieze că „recursurile sunt de o atât de mare vastitate și varietate în dreptul hispano-american, încât face dificilă orice sistematizare”. Iar o atare aserțiune se potrivește în mare măsură și dreptului european. O caracteristică comună a căilor legale de atac rezidă în aceea că ele se adresează, de regulă, instanțelor ierarhic superioare. În acest fel se realizează un control judiciar eficient asupra hotărârilor judecătorești pronunțate de judecătorii de la instanțele inferioare. Numai în anumite circumstanțe excepționale i se permite judecătorului să revină asupra propriei sale soluții și să pronunțe o hotărâre nouă. Este cazul căilor de atac de retractare. De aceea, se spune în doctrină că în dreptul modern controlul judiciar se întemeiază pe principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, el neavând caracterul unui „recurs circular”.
Existența căilor legale de atac constituie pentru părți o garanție a respectării drepturilor lor fundamentale și le conferă posibilitatea de a solicita remedierea eventualelor erori judiciare. De asemenea, existența căilor legale de atac este de natură să garanteze și calitatea actului de justiție, judecătorii fiind obligați să-și respecte îndatoririle lor, îndeosebi acelea privitoare la imparțialitatea lor.
Secțiunea 2
Controlul judiciar și controlul judecătoresc
În dreptul modern instanțele judecătorești sunt organizate, astfel cum am arătat deja, într-un sistem piramidal, iar acțiunea civilă se exercită, adeseori, în fața unor instanțe superioare. Cu alte cuvinte, procesul civil poate accede și într-o fază a judecății în fața instanțelor de control judiciar. La aceasta se ajunge ori de câte ori părțile sau procurorul consideră că o hotărâre judecătorească este nelegală sau netemeinică. Căile de atac reprezintă tocmai acele mijloace procedurale care fac posibilă exercitarea controlului judiciar.
Adeseori, în trecut, conceptul de control judiciar era folosit într-o accepțiune nejustificat extensivă, respectiv în sensul de a include în conținutul său și acel control ce poate fi exercitat de instanțele judecătorești asupra hotărârilor sau actelor pronunțate de organele administrative. De aceea doctrina românească, în contextul reglementărilor din ultimele decenii, a căutat să distingă în mod clar controlul judiciar de controlul judecătoresc.
Controlul judiciar a fost definit, într-o formulă cuprinzătoare și lipsită de orice echivoc, de prof. I .Stoenescu și S. Zilberstein ca fiind „dreptul și obligația pe care le au în cadrul unui sistem judiciar instanțele judecătorești superioare de a verifica, în condițiile și cu procedura stabilită de lege, legalitatea și temeinicia hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești inferioare lor și de a casa sau modifica acele hotărâri ce sunt greșite sau de a le confirma pe cele ce sunt legale și temeinice”. Într-o formulă de sinteză, conchid aceiași autori, controlul judiciar este „controlul exercitat de instanțele superioare asupra actelor de jurisdicție ale instanțelor inferioară”.
Din această definiție se poate desprinde o concluzie importantă, anume aceea că în cazul controlului judiciar acesta are ca obiect hotărâri pronunțate de organe care fac parte din același sistem de autorități publice. Ne aflăm, cu alte cuvinte, în prezența unui control omogen, iar nu eterogen cum se întâmplă în cazul controlului judecătoresc. Acesta din urmă este definit ca acel control ce se exercită de instanțele judecătorești asupra hotărârilor organelor de jurisdicție administrativă ori asupra unor acte administrative emise de organe care nu fac parte din sistemul instanțelor judecătorești.
Concluzia care se desprinde, din precizările făcute de doctrină, este aceea a necesității unei distincții categorice între controlul judiciar și controlul judecătoresc. Aceasta nu înseamnă că între cele două forme de control nu există și o strânsă legătură. Ea rezidă în realizarea controlului de către instanțele judecătorești după o procedură prestabilită de lege. O atare procedură se întemeiază pe reguli asemănătoare, în același timp, trebuie să subliniem că în toate cazurile se exercită un control asupra legalității hotărârilor sau actelor emise de organele respective, iar uneori și asupra temeiniciei acestora. Cu toate acestea, deosebirile sunt mult mai puternice și ele au fost evidențiate în doctrina noastră mai recentă în mod detaliat.
O primă deosebire esențială a fost deja subliniată și ea vizează caracterul omogen al controlului judiciar față de controlul judecătoresc, acesta din urmă având un caracter eterogen.
A doua notă distinctivă se referă la mijloacele procedurale diferite prin care se declanșează controlul judiciar și controlul judecătoresc. Controlul judiciar se declanșează prin intermediul căilor legale de atac prevăzute în Codul de procedură civilă: apelul, recursul și recursul în anulare. În schimb, controlul judecătoresc se declanșează prin mijloace procedurale specifice cum sunt contestația și plângerea, iar în unele cazuri acțiunea.
Secțiunea 3
Clasificarea căilor de atac
1. Precizări prealabile.
Am arătat că există o mare diversitate de soluții în dreptul comparat în legătură cu numărul și natura căilor de atac. O atare aserțiune este valabilă și în dreptul nostru. Și aceasta cu atât mai mult cu cât în urma reformei întreprinse prin Legea nr. 59/1993 a fost reintrodus, în legislația noastră, apelul. Această diversitate impune și necesitatea unei sistematizări și clasificări a căilor legale de atac. Tendința moderna este însă aceea a restrângerii căilor legale de atac. În acest sens unul dintre proceduriștii latino-americani, la care am mai avut prilejul să ne referim, preciza că: „Tendința timpurilor noastre este aceea de a spori puterile judecătorului, și de a reduce numărul recursurilor: este triumful unei justiții prompte și ferme asupra necesității de a avea o justiție bună dar lentă”. Evident, un punct de reflexie și pentru legiuitorul român. Reflecție care trebuie să poarte asupra echilibrului dintre necesitatea unei justiții prompte și indispensabilitatea căilor legale de atac, căci în dreptul modern fără existența acestora ideea de justiție nici nu poate fi concepută.
În doctrină au fost folosite mai multe criterii pentru clasificarea căilor de atac. Le vom prezenta în continuare pe cele mai semnificative.
2. Căi ordinare și căi extraordinare de atac.
Criteriul distinctiv al acestei clasificări vizează condițiile de exercitare a căilor legale de atac. Această distincție este considerată de către unii autori ca fiind fundamentală, fapt pentru care unii doctrinari nici nu se referă la alte clasificări.
Căile ordinare de atac sunt acelea care pot fi exercitate de oricare dintre părți și pentru orice motiv. Drept urmare, ideea de cale ordinară de atac evocă ideea unei libertăți depline de exercitare a acesteia, fără nici un fel de condiții restrictive.
În această privință este de observat că Titlul IV al celei de a ll-a Cărții a Codului a procedură civilă este consacrat, în prezent, unei singure căi ordinare de atac, apelul. Căile extraordinare de atac sunt acelea care pot fi exercitate numai în condițiile și pentru motivele strict determinate de lege. Codul nostru de procedură civilă consacră Titlul al V-lea din Cartea a ll-a căilor extraordinare de atac, categorie în are include recursul, contestația în anulare, revizuirea, recursul în interesul legii.
Punctul de legătură dintre căile extraordinare de atac îl reprezintă condițiile restrictive în care ele pot fi exercitate. În principiu, aceste condiții se referă la motivele limitativ prevăzute de lege pentru care pot fi exercitate căile extraordinare de atac. Dar și sub acest aspect o notă particulară este oferită de recursul interesul legii. Acesta poate fi exercitat, potrivit art. 329 alin. (1) C.proc.civ., doar dacă unele chestiuni de drept au primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești. Între căile extraordinare de atac menționate există și deosebiri semnificative și care vizează subiectele care le pot exercita și instanțele competente a le soIuționa.
3. Căi de atac de reformare și căi de atac de retractare.
Această clasificare este importantă și ea sub multiple aspecte. Doctrina folosește ca principal criteriu de distincție instanța competentă a se pronunța asupra căilor de atac.
Căile de atac de reformare sunt considerate acelea care se soluționează de o instanță superioară spre a declanșa controlul judiciar. Sunt considerate căi de atac de reformare apelul și recursul. În schimb, căile de retractare sunt de competența instanței care a pronunțat hotărârea atacată. Fac parte din această din urmă categorie contestația în anulare și revizuirea.
4. Căi de atac devolutive și căi de atac nedevolutive.
Criteriul distinctiv al acestei clasificări este: întinderea atribuțiilor instanțelor competente să se pronunțe asupra căilor de atac exercitate și asupra procesului. Căile de atac devolutive sunt acelea care pot reedita judecata în fond. Aceasta se realizează însă numai în limita a ceea ce s-a solicitat prin acțiune și în limita a ceea ce formează obiectul căii de atac. Calea de atac devolutivă tipică este apelul. El permite o nouă judecare a cauzei atât sub aspectul problemelor de fapt stabilite de prima instanță, cât și asupra dezlegării date problemelor de drept. În condițiile art. 3041 C.proc.civ. și recursul are un caracter devolutiv. Celelalte căi de atac au un caracter nedevolutiv, căci ele nu pot determina, în principiu, o nouă judecată în fond. În această categorie se includ recursul și recursul în interesul legii.
Căile de atac extraordinare nu se subsumează clasificării de față, căci astfel cum judicios s-a remarcat, ele ocupă o poziție specială, chiar dacă în unele cazuri determină o judecată în fond.
5. Căi de atac comune și căi de atac speciale.
Criteriul acestei distincții vizează dreptul de a exercita căile de atac. Când acest drept aparține părților sau procurorului ne aflăm în prezența unei căi de atac comune. Când un atare drept este recunoscut numai unui subiect de drept ne aflăm în prezența unei căi de atac speciale. Are acest caracter recursul în interesul legii. Calea de atac menționată poate fi exercitată numai de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
6. Căi de atac suspensive și căi de atac nesuspensive de executare.
Această distincție se face în funcție de efectele pe care le produce declararea căii de atac asupra posibilităților de declanșare imediată a executării silite. În sistemul procesual în vigoare numai apelul se înfățișează ca o cale suspensivă de executare.
Recursul, recursul în anulare, contestația în anulare și revizuirea sunt căi de atac nesuspensive de executare. Prin excepție de la această regulă recursul se înfățișează ca o cale de atac suspensivă de executare atunci când are ca obiect pricini privitoare la: strămutarea de hotare, desființarea de construcții, plantații sau lucrări având o așezare fixă. În asemenea situații efectul suspensiv de executare se produce de drept, adică în temeiul legii, fără să fie necesară o cerere formală, în acest sens, din partea recurentului art. 300 alin. (1) C.proc.civ.. Instanța poate dispune motivat, cu sau fără acordarea unei cauțiuni, suspendarea executării silite și în alte cazuri decât cele arătate anterior. Suspendarea executării silite se poate dispune și în cazul promovării unei cererii de revizuire, dar numai sub condiția luării unei cauțiuni (art. 325 C.proc.civ.).
Secțiunea 4
Reguli comune privind instituirea și exercitarea
căilor de atac
1. Precizări prealabile.
În doctrina românească s-au conturat de-a lungul timpului câteva reguli generale privitoare la instituirea și exercitarea căilor legale de atac. Cunoașterea acestora este importantă în perspectiva considerațiilor de față. Vom examina, în continuare, doar cele nai semnificative reguli comune privitoare la exercitarea căilor legale de atac.
2. Legalitatea cailor de atac.
Legalitatea căilor de atac este un principiu deosebit de important și a cărui aplicare este incontestabilă în orice sistem procedural. În general, procedura civilă se caracterizează prin reguli precise și adeseori imperative. Instituirea căilor de atac este o problemă de interes general și ea vizează determinarea mijloacelor procedurale ce pot fi exercitate pentru reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.
În afara căilor de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești. Principiul enunțat decurge și din prevederile înscrise în art. 129 din Constituție. Acest text consacră dreptul părților și al Ministerului Public de a folosi căile de atac, dar adaugă că ele se pot exercita „în condițiile legii”.
Mențiunea greșită din dispozitivul hotărârii privitoare la calea de atac care poate fi exercitată împotriva unei hotărâri nu poate fi de natură a deschide accesul la o cale de atac neprevăzută de lege, după cum nici nu poate închide dreptul la o cale de atac.
Părțile au la dispoziție acele căi de atac care erau prevăzute de lege în momentul pronunțării hotărârii. Modificarea dispozițiilor procedurale, în această materie, nu poate afecta dreptul de a ataca hotărârea cu o anumită cale de atac, căci acest drept s-a născut chiar în momentul pronunțării hotărârii. De aceea, calea de atac a ost considerată de unii autorii ca o calitate imanentă a hotărârii judecătorești.
3. Ierarhia căilor de atac.
Principiul ierarhiei căilor legale de atac decurge din modul de organizare a instanțelor judecătorești într-un sistem piramidal. Aceasta înseamnă că, în principiu, nu se poate exercita o cale extraordinară de atac atâta timp cât partea are la dispoziție o cale ordinară de atac.
Ordinea la care ne referim rezultă și din unele dispoziții exprese ale legii. Astfel, de pildă, contestația în anulare se poate exercita numai împotriva hotărârilor judecătorești rămase irevocabile [art. 317 alin. (1) C.proc.civ.]. De asemenea, revizuirea poate fi exercitată potrivit art. 32 alin. (1) C.proc.civ. și împotriva hotărârilor rămase definitive în instanța de apel.
Principiul ierarhiei căilor de atac funcționează și în raportul dintre apel și recurs, în acest sens s-a decis în mod constant că recursul nu poate fi exercitat, în principiu „omissio medio”, respectiv atâta timp cât partea are la dispoziție calea ordinară de atac a apelului.
În privința căilor extraordinare de atac legea nu prevede o succesiune în exercitarea lor. Astfel că revizuirea poate fi exercitată înaintea contestației în anulare sau invers.
În ceea ce privește calea de atac a contestației în anulare, precizăm faptul că aceasta poate fi exercitată doar dacă motivele de contestație nu au putut fi invocate prin căile de atac de reformare comune, apelul și recursul.
Prin urmare, ori de câte ori partea avea la dispoziție vreuna din căile de atac de reformare comune și nu a folosit-o, contestația în anulare este inadmisibilă.
Observăm astfel, ca apelul și recursul trebuie exercitate cu precădere față de calea de atac a contestație în anulare.
4. Unicitatea dreptului de a exercita o cale de atac.
Dreptul de a exercita o cale de atac este, în principiu, unic și se epuizează o dată cu exercitarea lui. Aceasta înseamnă că nimănui nu-i este îngăduit de a uza de două ori de una și aceeași cale de atac. În caz contrar, excepția puterii lucrului judecat va putea fi invocată de cel interesat sau de instanță din oficiu spre a anihila calea de atac inadmisibilă. Regula enunțată are în vedere chiar ipoteza în care termenul pentru declararea căii de atac nu s-ar fi împlinit la data formulării celei din urmă cereri.
Unicitatea căilor de atac vizează însă numai apelul și recursul, nu și celelalte căi extraordinare. Datorită specificului căilor extraordinare de atac acestea pot fi exercitate, în unele cazuri, în mod repetat. Astfel, de pildă, calea revizuirii poate fi folosită în cazul descoperirii unor înscrisuri doveditoare reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților. Principial, o a doua cerere de revizuire este admisibilă pentru un alt motiv cum ar fi cel al condamnării unui martor, judecător sau expert pentru o infracțiune în legătură cu pricina respectivă. Remarcăm că din acest punct de vedere dispozițiile privitoare la revizuire nu cuprind restricții exprese. O a doua cerere de revizuire ar putea fi paralizată însă prin mecanismul decăderii din termenul de exercitare a acestei căi de atac. În schimb, contestația în anulare poate fi exercitată în mod repetat numai pentru motive care nu au existat la data introducerii primei contestații. În acest sens sunt dispozițiile exprese ale art. 321 C.proc.civ.
5. Neagravarea situației părții în propria cale de atac.
Codul de procedură civilă nu a consacrat, în mod expres, așa cum a făcut-o Codul de procedură penală [art. 372 alin. (1)], principiul neagravării situației părții în propria sa cale de atac – „non reformatio in peius”. Cu toate acestea, doctrina și practica judiciară au considerat în mod constant că acest principiu se aplică și în materie civilă pentru identitate de rațiune, lată cum justifica instanța supremă aplicarea acestui principiu și în materie civilă, prin una din deciziile sale: „deși nici un text din Codul de procedură civilă nu prevede în mod expres că părții nu i se poate crea o situație mai rea în propria sa cale de atac, s-a admis totuși, în literatura juridică și în practica judiciară, în mod constant, că acest principiu, specific procesului penal, funcționează și în procesul civil, ca măsură de logică juridică, de echitate și umanism social.
În urma modificării și completării Codului de procedură civilă, prin Ordonanța de Urgență nr. 138/2000, legiuitorul a remediat lacunele deja semnalate. Astfel, principul non reformatio in peius a primit o consacrare legală în art. 296 C.proc.civ. potrivit părții finale a acestui text: „Apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte la aceasta, ori sunt aplicabile dispozițiile art. 293 sau 2931”. Principiul este aplicabil și în recurs potrivit dispozițiilor art. 316 C.proc.civ., text conform căruia dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitolul referitor la recurs.
Prin urmare, aplicarea acestui principiu în procesul civil face imposibilă înrăutățirea situației părții în propria sa cale de atac.
Dar care este sfera de aplicare a cestui principiu în procesul civil? în primul rând, principiul „non reformatio in peius” se aplică în toate acele situații în care partea a atacat în mod solitar hotărârea pronunțată. Într-o asemenea situație instanța de control judiciar nu poate pronunța o soluție prin care să-i creeze părții o situație mai grea decât cea stabilită prin hotărârea atacată. Altminteri, părțile, adeseori ar fi tentate să renunțe la exercițiul unui drept procedural fundamental de teamă că li s-ar putea crea o situație mai grea în urma propriei lor „plângeri”.
Situația este însă diferită în cazul exercitării căii de atac și de partea adversă sau de procuror. De aceea s-a spus, pe bună dreptate, că principiul „non reformatio in peius” este limitat numai în cadrul căii de atac proprii. Prin urmare, în cazul declarării recursului și de partea adversă, de procuror sau de terțele persoane îndreptățite să exercite o cale de atac, se poate ajunge și la înrăutățirea situației părții în raport cu situația stabilită de prima instanță. Această situație este justificată de prof. I. Deleanu și V. Deleanu cu motivarea că de data aceasta controlul judiciar este bilateral, instanța fiind învestită plenar, iar egalitatea părților și contradictorialitatea exclude beneficiul ce scurge din exercitarea solitară a respectivei căi de atac.
Dar, practic în situațiile menționate nu asistăm la o veritabilă înrăutățire a situației părții în propria cale de atac, ci în calea de atac exercitată de partea adversă sau de alt subiect al procesului. De altfel, în asemenea situații, în principiu, calea de atac formulată de parte este respinsă, instanța de control judiciar admițând calea de atac exercitată de partea adversă.
O situație specială este aceea a exercitării căii de atac de către Ministerul Public, dacă acesta a exercitat calea de atac exclusiv în interesul părții situația ei nu va putea fi înrăutățită, principiul „non reformatio in peius” găsindu-și aplicare plenară în materie penală soluția este prevăzută în mod expres de art. 372 alin. (2) C.proc.pen.]. În această privință s-a pronunțat și fosta instanța supremă printr-una din deciziile sale de îndrumare, soluție care-și găsește deplină aplicațiune, în opinia noastră, și în prezent. Astfel s-a statuat că „în cazul în care procurorul a declarat recurs în favoarea uneia dintre părți, instanța, admițând acest recurs, nu va putea modifica sau casa hotărârea în defavoarea acelei părți. Ea va putea proceda în acest fel numai în cazul în care procurorul va fi transformat, înăuntrul termenului stabilit pentru introducerea căii de atac, recursul declarat inițial într-un recurs în favoarea celeilalte părți”. Pentru determinarea sferei de aplicare a principiului „non reformatio in peius” va trebui să se examineze, așadar, conținutul cererii de exercitare a căii de atac formulate de către procuror. Facem această precizare deoarece în practică se poate întâmpla ca apelul sau recursul exercitat de către procuror să nu constituie o cale de atac formal și expres declarată în favoarea sau defavoarea uneia dintre părți. Pe de altă parte, adeseori Ministerul Public poate acționa prin intermediul unei căi de atac și pentru a solicita desființarea unei hotărâri judecătorești pronunțate cu nesocotirea unor norme de ordine publică, (privitoare la compunerea instanței, constituirea instanței cu participarea Ministerului Public, la competență etc.)
Principiul „non reformatio in peius” se poate însă răsfrânge și asupra altor participanți procesuali decât cei care au exercitat calea de atac. Este cazul coparticipării procesuale necesare sau obligatorii reglementate de art. 48 alin. (2) C.proc.civ, situație în care se aplică principiul dependenței procesuale a coparticipanților. În considerarea acestui principiu s-a statuat că în cazul „obligațiilor solidare, precum și al obligațiilor indivizibile exercitarea căii de atac a recursului de către unul dintre coparticipanții la proces le va folosi și celorlalți, în sensul că efectele admiterii recursului se vor extinde și la părțile care nu au declarat recurs, sau al căror recurs a fost respins fără a fi fost soluționat în fond”. Situația este asemănătoare și în cazul soluționării unor cereri incidente aflate într-o legătură indisolubilă cu acțiunea principală. Astfel, s-a decis că recursul declarat numai de reclamant repune în discuție și problema admisibilității cererii de chemare în garanție, chiar dacă garantul nu a formulat și el recurs; de asemenea, repunerea în discuție a cererii principale este necesară și în cazul în care recursul a fost declarat numai de cel chemat în garanție. Aceste soluții se justifică pe plan procesual datorită dependenței chemării în garanție față de acțiunea principală.
O excepție importantă de la principiul non reformatio in peius este și aceea prevăzută de art. 293 C.proc.civ., care reglementează instituția aderării la apel. Prin urmare, într-o asemenea împrejurare situația părții care aderă la apel se poate înrăutăți.
De asemenea, situația apelantului se poate înrăutăți în propria sa cale de atac și când el consimte la aceasta. Această excepție a fost consacrată în art. 296 C.proc.civ. ca urmare a modificărilor aduse textului prin Ordonanța de urgență nr. 59/2001. Soluția ni se pare naturală și ea constituie o aplicațiune particulară a principiului indisponibilității procesuale.
Principiul „non reformatio in peius” își găsește aplicațiune în cazul tuturor căilor de atac care pot fi exercitate de părți (apel, recurs, contestație în anulare sau revizuire). Aceasta deoarece rațiunea ce justifică aplicarea principiului enunțat rămâne aceeași în cazul tuturor căilor de atac exercitate de părți.
În doctrină s-a apreciat, de asemenea, pentru identitate de rațiune, că principiul non reformatio in peius” este aplicabil și în cazul litigiilor de muncă.
O problemă de interes practic deosebit este aceea de a cunoaște dacă principiul non reformatio in peius” vizează numai soluționarea propriu-zisă a căii de atac sau și faza rejudecării fondului după casare. Soluția care trebuie să prevaleze este ceea a aplicării plenare a principiului enunțat, respectiv și în faza rejudecării fondului după casare. Altminteri principiul „non reformatio in peius” și-ar găsi o aplicare excesiv formală, ceea ce nu poate fi conceput.
CAPITOLUL 2
CONTESTAȚIA ÎN ANULARE
Secțiunea 1
Noțiune și importanță
Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare prin intermediul căreia părțile sau procurorul pot obține desființarea unei hotărâri judecătorești în cazurile limitativ prevăzute de lege. Ea poate fi exercitată în scopul retractării hotărârilor judecătorești pronunțate cu nesocotirea unor norme procedurale, iar nu și pentru netemeinicie.
Acest mijloc procedural a fost consacrat pe cale jurisprudențială, printr-o interpretare a fostului art. 735 C.proc.civ., care reglementa problema nulității actelor de procedură. Pentru prima dată contestația în anulare a fost reglementată cu prilejul modificării Codului de procedură civilă prin Legea nr. 18/1948. Înainte de modificarea Codului de procedură civilă, ca urmare a reformei din anul 1948, art. 735 statornicea cazurile și condițiile de declarare a nulității actelor de procedură.
Soluția jurisprudenței de a admite anularea unei hotărâri judecătorești în temeiul dispozițiilor consacrate în art. 735 C.proc.civ., nu era însă în concordanță cu principiul tradițional potrivit căruia o hotărâre judecătorească poate fi desființată numai prin căile de atac expres determinate de lege. De aceea s-a simțit nevoia reglementării unui mijloc procedural distinct de acțiunea în anulare și care să fie organizat în cadrul căilor de atac, cu scopul de a permite desființarea unei hotărâri judecătorești pronunțate în condiții neprocedurale. Astfel, contestația în anulare a fost reglementată în art. 317-321 C.proc.civ., texte ce constituie și în prezent sediul materiei.
Contestația în anulare și-a dovedit utilitatea sa practică în pofida condițiilor restrictive în care ea poate fi exercitată. Ea oferă părților un mijloc procedural eficient pentru a obține o nouă judecată în cazul săvârșirii unor importante neregularități procedurale, de natură a nesocoti principiul dreptului la apărare sau al contradictorialității.
Dispozițiile cuprinse în art. 317-321 C.proc.civ. consacră două forme ale contestației în anulare: contestația în anulare obișnuită și contestația în anulare specială. Diferențierea dintre cele două forme ale contestației în anulare are ca temei obiectul și motivele diferite în care ele pot fi exercitate. Contestația în anulare obișnuită sau comună poate fi exercitată împotriva oricărei hotărâri judecătorești rămase irevocabile, în timp ce contestația în anulare specială poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor pronunțate de instanțele de recurs sau de judecătorii în ultimă instanță.
Cele două forme ale contestației în anulare se întemeiază pe motive diferite și limitativ prevăzute de lege. Condițiile de admisibilitate a contestației în anulare sunt deopotrivă diferite, ele fiind de strictă interpretare. De aceea, se impune cercetarea distinctă a celor două forme ale contestației în anulare.
Secțiunea 2
Contestația în anulare obișnuită
1. Precizări prealabile.
Contestația în anulare obișnuită reprezintă acea cale extraordinară de atac prin intermediul căreia părțile pot obține retractarea unei hotărâri judecătorești irevocabile în cazurile prevăzute de art. 317 C.proc.civ., dar numai dacă motivele care o legitimează nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului.
Textul menționat consacră două motive de contestație în anulare. El enunță deopotrivă și condițiile de exercitare a contestației în anulare. Vom analiza în continuare, distinct, aceste probleme, cât și unele aspecte particulare privitoare la părțile în contestație și la obiectul acesteia.
2. Părțile în contestația în anulare obișnuită.
Calea procedurală a contestației în anulare obișnuită este pusă la dispoziția părților. Această concluzie rezultă din însăși formularea art. 317 alin. (1) C.proc.civ. privitoare la primul motiv de contestație în anulare, precum și din condițiile de admisibilitate a contestației, condiții evocate de art. 317 alin. (2) C.proc.civ. Pe de altă parte, legea nu a rezervat această cale de atac unui subiect special, cum a făcut-o în mod expres în cazul recursului în interesul legii.
Persoana care exercită această cale de atac poartă denumirea de contestator, iar persoana împotriva căreia ea se îndreaptă se numește intimat. Pot fi părți în contestație numai persoanele între care s-a stabilit raportul procesual în fața instanței a cărei hotărâre este atacată. În acest înțeles, în mod evident pot fi părți și terțele persoane care intervin în proces sau care sunt introduse în litigiu în condițiile art. 59-66 C.proc.civ. De asemenea, pot fi părți în contestație și succesorii în drepturi ai părților principale.
În schimb, nu pot fi părți în contestație persoanele străine de proces chiar dacă acestea ar putea justifica un interes pentru atacarea hotărârii pronunțate. Aceasta deoarece mijlocul procedural al contestației nu poate fi exercitat decât de părțile ce au participat la activitatea judiciară. Terțele persoane se pot prevala doar de inopozabilitatea hotărârii judecătorești, iar dacă executarea hotărârii este de natură să le prejudicieze interesele ele vor putea folosi calea contestației la executare.
O problemă care a prilejuit unele discuții în doctrină este aceea de a cunoaște dacă contestația în anulare poate fi exercitată în mod necondiționat și de către intervenientul în interesul uneia dintre părți. Problema se ridică deoarece în materia apelului și a recursului art. 56 C.proc.civ. condiționează exercitarea căii de atac de cerința ca partea în favoarea căreia s-a formulat intervenția să fi făcut și ea apel ori recurs. S-a remarcat în această privință, pe bună dreptate, că art. 56 C.proc.civ. instituie o restricție privitoare la exercițiul căilor ordinare de atac de către intervenientul accesoriu și, prin urmare, ca orice altă restricție ea trebuie să fie de strictă interpretare. Nu este mai puțin adevărat însă că rațiunea pentru care legea a consacrat dispoziția restrictivă la care ne-am referit subzistă și în cazul contestației în anulare, lată de ce achiesăm la punctul de vedere potrivit căruia de lege ferenda art. 56 C.proc.civ. ar trebui convertit într-o normă de principiu care să interzică exercitarea oricărei căi de atac de către intervenientul accesoriu atunci când partea în favoarea căreia a intervenit nu a exercitat ea însăși calea de atac respectivă.
Calitatea de parte în proces nu reprezintă o condiție suficientă pentru exercitarea contestației în anulare. Părțile trebuie să îndeplinească toate condițiile necesare pentru exercitarea acțiunii civile. O atenție aparte trebuie acordată și condiției privitoare la justificarea unui interes, iar această cerință trebuie analizată în raport cu motivele contestației în anulare obișnuită. Iar din acest punct de vedere se impun totuși unele sublinieri particulare.
Mai întâi, este de observat că primul motiv de contestație se referă la situația în care partea nu a fost regulat citată pentru ziua când s-a judecat pricina. Așa fiind, în acest caz calea contestației în anulare poate fi exercitată numai de partea față de care s-a produs o atare neregularitate procedurală, iar nu și de către partea adversă. Cel de-al doilea motiv de contestație în anulare vizează nesocotirea normelor de ordine publică privitoare la competență. În raport cu acest motiv, trebuie să decidem că mijlocul procedural al contestației în anulare poate fi exercitat de oricare dintre părți, iar nu numai de partea chemată în fața unei instanțe necompetente în mod absolut.
În fine, calea contestației în anulare poate fi exercitată și de procuror în condițiile art. 45 C.proc.civ.
3. Obiectul contestației în anulare obișnuite.
Contestația în anulare obișnuită poate fi formulată numai împotriva hotărârilor judecătorești rămase irevocabile. Sfera acestor hotărâri este determinată în mod expres de art. 377 alin. (2) C.proc.civ. Intră în categoria hotărârilor irevocabile: a) hotărârile pronunțate în primă instanță, fără drept de apel, nerecurate; b) hotărârile pronunțate în primă instanță, neatacate cu apel; c) hotărârile pronunțate în apel și nerecurate; d) hotărârile pronunțate în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii și e) orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu
recurs.
Din aceste dispoziții legale rezultă că legea are în vedere toate categoriile de hotărâri judecătorești rămase irevocabile, indiferent de ierarhia instanței care Ie-a pronunțat și de împrejurarea că ele au fost date în primă instanță sau în rezolvarea unei căi de atac. De asemenea, legea are în vedere și deciziile intermediare de casare a unei hotărâri judecătorești, întrucât și acestea se încadrează în categoria hotărârilor irevocabile.
Contestația în anulare poate fi exercitată și în cazul hotărârilor pronunțate în cadrul unor proceduri speciale cum sunt ordonanțele președințiale, cu condiția evidentă ca și acestea să fi rămas irevocabile. Pentru rațiuni similare, contestația în anulare poate fi exercitată și împotriva hotărârilor de expedient, a hotărârilor de perimare și a hotărârilor prin care se rezolvă în mod irevocabil unele incidente de procedură. Doctrina a considerat că mijlocul contestației în anulare poate fi exercitat și împotriva încheierilor judecătorești ce pot fi atacate separat de hotărârea finală.
În doctrină și jurisprudență se discută și asupra admisibilității exercitării unei contestații în anulare împotriva hotărârii de strămutare a procesului civil. Printr-o hotărâre mai veche a fostei instanțe supreme a fost promovat punctul de vedere potrivit căruia și această hotărâre poate fi atacată pe calea contestației în anulare. O parte a doctrinei a aderat la această opinie, cu motivarea că este greu de admis să fie menținută o hotărâre pronunțată în condiții de neregularitate procedurală. Cu toate acestea, jurisprudență mai recentă a revenit asupra opiniei promovate anterior, considerând inadmisibilă contestația în anulare împotriva hotărârii de strămutare. Față de dispozițiile categorice ale art. 40 alin. (4) C.proc.civ. și potrivit cărora hotărârea pronunțată asupra strămutării nu este supusă nici unei căi de atac apreciem și noi, alături de alți autori, că această din urmă soluție se impune de lege lata. Dacă s-ar admite punctul de vedere contrar, mutatis mutandis, se poate susține și admisibilitatea exercitării altor căi extraordinare de atac împotriva hotărârilor pronunțate asupra strămutării procesului civil. Or, nu aceasta credem că a fost intenția legiuitorului prin edictarea dispozițiilor art. 40 alin. (4) C.proc.civ.
4. Motivele contestației în anulare obișnuite.
Contestația în anulare obișnuită poate fi exercitată numai în prezența unuia din cele două motive expres prevăzute de art. 317 alin. (1) C.proc.civ. Potrivit acestui text, contestația în anulare poate fi promovată numai în următoarele două situații:
când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii;
când hotărârea a fost dată de judecători cu nesocotirea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.
Înainte de a analiza aceste două motive este necesar să subliniem caracterul lor limitativ și de strictă interpretare, principiu afirmat frecvent de jurisprudență noastră și în materia la care ne referim. Așa fiind, contestația în anulare obișnuită este admisibilă numai pentru neregularitățile procedurale vizate în mod expres de art. 317 alin. (1) C.proc.civ., nu și în cazul săvârșirii unor greșeli de judecată, oricare ar fi natura lor.
Primul motiv de contestație în anulare obișnuită vizează situația „când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii”. În legătură cu determinarea acestui motiv de contestație se impun câteva precizări mai importante. În primul rând, este de remarcat că textul are în vedere nesocotirea dispozițiilor procedurale privitoare la citare doar în cazurile în care legea impune soluționarea cauzei cu citarea părților. Prin urmare, legea nu vizează acele situații în care, potrivit unor reguli derogatorii de la dreptul comun, litigiul se soluționează fără citarea părților.
A doua precizare importantă vizează sfera de aplicare a acestui motiv de contestație în anulare. În această privință se remarcă că legea nu vizează neregularitatea citării în general, ci numai nesocotirea dispozițiilor privitoare la citare „pentru ziua când s-a judecat pricina”. În astfel de condiții se ridică problema de a determina semnificația sintagmei folosite de legiuitor în art. 317 alin. (1) C.proc.civ., respectiv cea privitoare la „ziua când s-a judecat pricina”.
Doctrina noastră este majoritară în sensul de a considera că legea are în vedere neregulata citare pentru ziua când s-a judecat pricina în fond. Prin urmare, neregulata citare a părții la unul din termenele ce au precedat dezbaterea în fond nu constituie un temei pentru exercitarea contestației în anulare. Asemenea neregularități se acoperă dacă nu au fost invocate de partea interesată cel mai târziu la prima zi de înfățișare următoare și înainte de a se pune concluzii în fond. Dacă partea a invocat in limine litis asemenea neregularități procedurale, iar instanța Ie-a respins, în mod greșit, partea interesată le poate reitera prin intermediul apelului și recursului.
Dispozițiile art. 317 alin. (1) C.proc.civ. conțin o formulare generală privitoare la neîndeplinirea procedurii „de chemare a părții”, pentru ziua când s-a judecat pricina, „potrivit cu cerințele legii”. Aceasta înseamnă că orice neregularitate procedurală privitoare la citarea părții, pentru ziua când s-a judecat cauza în fond, poate constitui temei pentru exercitarea contestației în anulare. Asemenea neregularități pot viza: neindicarea în cuprinsul citației a tuturor elementelor de identificare necesare; nerespectarea dispozițiilor privitoare la modul de înmânare a citației, nerespectarea cerințelor legale privitoare la termenul de înmânare a citației sau a celor privitoare la citarea prin publicitate. Pe de altă parte, mai este necesar să se țină seama și de dispozițiile art. 89 alin. (2) C.proc.civ., text potrivit căruia înfățișarea părții în instanță acoperă orice vicii de procedură.
În doctrină s-a mai remarcat, pe bună dreptate, că deși legea se referă la neregulata citare contestația în anulare poate fi exercitată, în temeiul art. 317 alin. (1) C.proc.civ., și în acele situații în care litigiul s-a judecat în lipsa părții care n-a fost citată de loc. Soluția este întru-totul explicabilă, căci lipsa totală a citării constituie o nesocotire deopotrivă de gravă a dispozițiilor legale privitoare la citarea părților și ea trebuie să conducă la același remediu procesual.
Al doilea motiv de contestație în anulare obișnuită vizează situația „când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență”.
În legătură cu cel de-al doilea motiv de contestație în anulare obișnuită este de observat că legea a reținut ca temei al acestei căi extraordinare de atac doar nesocotirea regulilor de competență absolută, respectiv a regulilor de competență generală, a regulilor de competență materială sau de atribuțiune și a regulilor de competență teritorială excepțională.
Cel de-al doilea motiv de contestație în anulare obișnuită nu are o aplicațiune foarte frecventă. Aceasta deoarece, astfel cum s-a arătat, pentru admiterea contestației ar trebui ca pârâtul să nu fi invocat necompetența în fața instanței de fond, ca instanța să nu fi reținut această excepție din oficiu și ca recursul părții să nu fi ajunsa fi cercetat în fond. Prin urmare, dacă excepția de necompetența a fost invocată în fața instanței de fond, iar aceasta a respins-o, calea contestației în anulare devine inadmisibilă. În sprijinul acestei soluții se mai invocă și faptul că, în caz contrar, aceeași instanță – contestația în anulare fiind o cale de atac de retractare – ar fi chemată din nou să se pronunțe asupra propriei sale competențe, implicit asupra soluției adoptate deja.
Totuși trebuie observată și formularea- largă a dispozițiilor art. 317 alin. (2) C.proc.civ., text ce nu cuprinde restricții exprese în această privință. Bineînțeles că exercitarea contestației este subordonată condiției generale privitoare la inadmisibilitatea ei dacă motivele pe care se fundamentează nu au fost invocate pe calea recursului [art. 317 alin. (1) C.proc.civ.]. De aceea, ni se pare utilă propunerea, formulată de doctrina mai recentă privitoare la modificarea art. 317 alin. (2) C. proc. civ. în sensul inadmisibilității contestației în anulare în cazul invocării și respingerii excepției de necompetența.
De notat, în finalul acestor considerații, că cel de-al doilea motiv de contestație în anulare obișnuită nu poate fi invocat în cazul nesocotirii normelor privitoare la incompatibilitate, căci asemenea norme nu fac parte din categoria dispozițiilor legale privitoare la competență.
5. Condițiile de admisibilitate a contestației în anulare obișnuite.
În acest context nu ne propunem să analizăm condițiile generale de exercitare a contestației în anulare, ci numai condițiile particulare consacrate în chiar art. 317 C.proc.civ. O primă condiție este prevăzută de art. 317 alin. (1) și ea vizează obiectul contestației în anulare, respectiv hotărârile irevocabile. Această condiție a fost înfățișată însă în paginile anterioare.
Același text impune însă și o altă condiție particulară: motivele contestației să nu poată fi „invocate pe calea apelului sau recursului”. Este o cerință importantă de natură a limita accesul la calea contestației în anulare. Aceasta înseamnă că ori de câte ori partea are acces la apel și recurs ea nu poate uza de exercițiul contestației în anulare. Practica judiciară a făcut o aplicare constantă a acestui principiu.
Principiul enunțat nu are o aplicațiune absolută, căci însăși art. 317 alin. (2) C.proc.civ. instituie unele excepții particulare. Într-adevăr, potrivit acestui text „contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța Ie-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt sau recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.
Vom examina, în continuare, succint cele două situații la care se referă textul citat, situații ce determină totuși admisibilitatea contestației în anulare.
Prima ipoteză, vizată de art. 317 alin. (2) C.proc.civ., este aceea privitoare la respingerea recursului, motivat de faptul că instanța avea nevoie de „verificări de fapt”, pentru soluționarea acestuia. Dacă asemenea verificări de fapt este posibil a fi făcute pe calea recursului partea nu are deschisă calea de atac a contestației în anulare. Aceeași soluție se impune și atunci când instanța de recurs a respins motivele invocate de recurent ca neîntemeiate. De data aceasta principiul autorității lucrului judecat se opune la reexaminarea aceluiași motiv pe calea contestației în anulare.
Contestația în anulare devine exercitabilă ori de câte ori recursul a fost respins cu motivarea că este necesară efectuarea unor „verificări de fapt" inadmisibile pe calea recursului. În practică însă cazurile care impun unele verificări de fapt cu privire la cele două motive ale contestației în anulare sunt relativ rare. Unele asemenea situații ar putea fi totuși identificate. Așa este îndeobște cazul primului motiv de contestație în anulare: neregulata citare a părții pentru ziua când s-a judecat cauza în fond. De asemenea, așa este cazul citării cu rea-credință a părții prin publicitate și când în recurs recurentul pârât susține că reclamantul cunoștea domiciliul său, dar nu poate face o atare dovadă prin înscrisuri, ci numai prin declarații testimoniale.
Prin urmare, partea nu are opțiune între recurs și contestație în anulare. Totuși în doctrină s-a susținut și opinia potrivit căreia partea ar putea recurge direct la calea procedurală a contestației în anulare, iar dacă i se va opune excepția de inadmisibilitate, ea va putea demonstra că motivul de contestație invocat impunea verificări de fapt inadmisibile în recurs.
Cu toate acestea, socotim și noi că din dispozițiile art. 317 alin. (2) C.proc.civ. se desprinde concluzia contrară, anume aceea că partea trebuie să invoce motivele respective pe calea recursului, iar aceasta să le respingă cu motivarea că era nevoie de verificări de fapt.
A doua ipoteză vizează respingerea recursului fără ca acesta să fi fost judecat în fond. În acest sens, observăm că art. 317 alin. (2) C.proc.civ. conține o formulare cu totul generală. Textul se referă la respingerea recursului fără ca el să fi fost judecat în fond, și fără nici o considerație față de împrejurarea care poate determina o atare situație. Pe de altă parte, termenul de „respins” din art. 317 alin. (2) C.proc.civ. este interpretat deopotrivă în sens larg, anume în sensul că include în conținutul său și cazurile de anulare a recursului sau de perimare a acestuia. Așa fiind, s-ar putea susține că întrucât legea nu distinge contestația în anulare este admisibilă în toate cazurile în care recursul a fost respins, anulat sau perimat, deci fără să fi fost judecat în fond.
Cu toate acestea, s-a considerat că textul nu este aplicabil în situația în care recursul a fost respins ca tardiv, întrucât dacă s-ar admite soluția contrară partea interesată ar obține în mod direct o eludare a dispozițiilor art. 317 alin. (1) C.proc.civ.. Pe de altă parte, s-a remarcat că o atare distincție se impune căci un recurs tardiv este socotit a nu fi fost introdus.
Dar în doctrina noastră mai recentă s-a observat că pot exista și alte situații în care contestatorul ar putea obține o eludare a dispozițiilor art. 317 alin. (1) C.proc.civ. introducând un recurs insuficient timbrat sau neregulat. Tot o cale ocolită de eludare a legii ar constitui-o și introducerea unui recurs formal, care ulterior ar fi lăsat să se perime, pentru a accede astfel la calea contestației în anulare. În toate aceste situații, respingerea contestației în anulare s-ar putea dispune și pe ideea abuzului de drept procesual civil. Numai că, astfel cum judicios s-a observat, legiuitorul nu face nici o distincție între respingerea recursului din sau fără culpa părții.
Având în vedere împrejurările semnalate dispozițiile art. 317 alin. (2) C.proc.civ. au fost criticate în doctrină, pe bună dreptate, ele aflându-se la hotarul inutilității practice. În același timp doctrina a formulat și unele propuneri interesante de modificare a legislației în perspectiva unei viitoare reglementări procedurale. O asemenea propunere, pe care o socotim binevenită, este aceea de a se preciza că motivele prevăzute de art. 317 C.proc.civ. pot fi valorificate pe calea contestației în anulare doar dacă au fost invocate prin cererea de recurs legal timbrată și introdusă în termen, dar instanța a respins recursul fără ca el să fi fost cercetat în fond.
Secțiunea 3
Contestația în anulare specială
1. Precizări prealabile.
Contestația în anulare specială este o cale extraordinară de atac de retractare ce se poate exercita, în cazurile anume prevăzute de art. 318 C.proc.civ., numai împotriva deciziilor pronunțate de instanțele de recurs. Această cale extraordinară de atac nu exclude însă posibilitatea exercitării și a unei contestații în anulare obișnuite. Cu alte cuvinte, împotriva deciziilor pronunțate de instanțele de recurs se pot exercita ambele forme ale contestației în anulare.
Codul de procedură civilă consacră două motive pentru exercitarea contestației în anulare specială. Contestația poate fi exercitată numai în condițiile prevăzute de art. 318 C.proc.civ. Există însă unele particularități pe care le prezintă contestația în anulare, atât în raport cu părțile, cât și cu obiectul contestației în anulare speciale. În continuare, vom analiza doar aceste particularități.
2. Părțile în contestația în anulare specială.
Calea procedurală a contestației în anulare specială este pusă la dispoziția părților care au participat la soluționarea recursului. Cu alte cuvinte, contestația în anulare specială poate fi exercitată atât de recurent cât și de intimat. Această împrejurare rezultă din dispozițiile art. 318 alin. (1) C.proc.civ., text potrivit căruia pot forma obiect al contestației în anulare numai deciziile pronunțate de instanțele de recurs.
Exercitarea contestației în anulare este supusă tuturor condițiilor necesare pentru promovarea căilor de atac. Un rol particular revine interesului judiciar, acesta trebuind să fie prezent și în momentul exercitării contestației în anulare speciale. Prin urmare, în cazul admiterii în întregime a recursului partea câștigătoare nu se va mai putea plânge pe calea contestației în anulare pe motiv că instanța de casare a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare sau pentru că dezlegarea recursului este rezultatul unei greșeli materiale. În mod obișnuit, interesul formulării contestației în anulare speciale este al recurentului. Iar această aserțiune este valabilă în special în ceea ce privește omisiunea de cercetare a unui motiv de casare.
Contestația în anulare specială este deschisă și Ministerului Public. Procurorul poate exercita această cale extraordinară de atac, în condițiile art. 45 C.proc.civ., respectiv independent de faptul dacă a participat sau nu la judecata recursului.
3. Obiectul contestației în anulare specială.
Obiectul contestației în anulare specială este format, în prezent, dintr-o singură categorie de hotărâri, astfel cum rezultă în mod incontestabil din chiar dispozițiile art. 318 C.proc.civ. Într-adevăr, textul vizează doar deciziile pronunțate de instanțele de recurs. Doctrina a interpretat dispozițiile art. 318 C.proc.civ. în sensul că intră în această categorie numai deciziile pronunțate cu prilejul exercitării controlului judiciar, iar nu și cele date în fond după casare. Soluția enunțată se impune și ea poate fi desprinsă din însăși motivele de contestație prevăzute de textul menționat.
4. Motivele contestației în anulare specială.
Contestația în anulare specială poate fi exercitată numai în prezența unuia din motivele expres prevăzute de art. 318 C.proc.civ. Potrivit acestui text: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”.
Precizăm că și de data aceasta contestația în anulare poate fi exercitată numai în condițiile limitativ prevăzute de textul menționat. Cu alte cuvinte, nici motivele de contestație în anulare specială nu pot fi extinse, prin analogie, la alte situații decât cele vizate în mod expres de art. 318 C. proc. civ.
Primul motiv de contestație în anulare specială vizează situația când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale. Acest motiv de contestație în anulare are ca obiect, astfel cum am arătat deja, numai hotărârile pronunțate de instanțele de recurs. Legea are în vedere tocmai acele greșeli formale care sunt săvârșite în legătură cu examinarea recursului.
Dar care este semnificația expresiei „greșeală materială” folosită în art. 318 C.proc.civ. Problema se ridică întrucât greșelile materiale strecurate într-o hotărâre judecătorească pot forma și obiectul unei cereri de îndreptare în temeiul art. 281 C.proc.civ. Cu toate acestea, trebuie să precizăm chiar de la început că sintagma „greșeală materială” are un conținut diferit în cele două situații menționate.
În primul rând, greșelile materiale vizate de art. 281 C.proc.civ. sunt erori de calcul, privitoare la numele părților sau alte asemenea erori evidente, în timp ce greșelile vizate de art. 318 C.proc.civ. nu au un atare caracter. Acestea din urmă sunt greșeli evidente, involuntare, realizate prin confundarea unor elemente importante sau a unor date aflate la dosarul cauzei. Pe de altă parte, art. 281 C.proc.civ. are în vedere greșelile strecurate direct în hotărârea judecătorească, în timp ce art. 318 C.proc.civ. vizează greșelile săvârșite în legătură cu dezlegarea dată recursului.
Astfel, în jurisprudența noastră au fost considerate greșeli materiale, în sensul dispozițiilor art. 318 C.proc.civ., respingerea greșită ca tardiv a unui recurs, anularea greșită a recursului ca netimbrat sau ca făcut de un mandatar fără calitate. Greșelile la care se referă art. 318 C.proc.civ. trebuie să fie evidente și săvârșite de instanță ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante din dosarul cauzei, cum ar fi neobservarea faptului că la dosar există chitanța privind plata taxei de timbru ori recipisa de expediere a recursului prin poștă și înăuntrul termenului legal.
Contestația în anulare specială nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale de drept substanțial sau procedural. Contestația în anulare se înfățișează, în cazul analizat, ca o cale de atac extraordinară de retractare creată de lege doar pentru remedierea unor greșeli materiale, iar nu și pentru reformarea unor greșeli defond1.
În fine, în legătură cu acest prim motiv de contestație în anulare specială trebuie să precizăm că greșelile materiale trebuie apreciate în raport cu datele existente la dosarul cauzei la data pronunțării hotărârii. Aceasta deoarece numai în acest mod se poate hotărî dacă dezlegarea dată recursului este sau nu rezultatul unei greșeli materiale.
Dispozițiile legale prevăzute de art. 318 C.proc.civ. au un câmp limitat de aplicațiune, astfel că ele trebuie să fie interpretate în toate cazurile în mod restrictiv, pentru a nu deschide în ultimă instanță, calea unui veritabil recurs la recurs.
Al doilea motiv de contestație în anulare specială se referă la situația în care instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.
Contestația în anulare poate fi exercitată pentru acest motiv numai în situația în care instanța a dispus respingerea recursului sau admiterea lui doar în parte. Această concluzie se desprinde cu deosebită claritate chiar din dispozițiile art. 318 C.proc.civ. Drept urmare, dacă casarea este totală partea nu are deschisă calea contestației în anulare, căci ea poate repune în discuția instanței toate motivele invocate.
De asemenea, calea contestației în anulare, pentru temeiul care formează obiectul cercetării noastre, este deschisă numai pentru ipoteza în care instanța a omis să examineze un motiv de recurs formulat în termen de către recurent, iar nu și pentru motive de casare formulate tardiv.
A decide altfel ar însemna să se permită părții să invoce pentru prima dată un temei de casare prin intermediul unei căi extraordinare de atac, ceea ce, desigur, nu poate fi admis.
O altă întrebare ce ar putea stărui este aceea de a cunoaște dacă totuși calea contestației în anulare poate fi exercitată pentru motivele de ordine publică ce trebuiau să fie invocate și de către instanță din oficiu. Doctrina și jurisprudența a răspuns negativ la această întrebare, iar soluția are de partea sa argumente incontestabile, într-adevăr, art. 318 C.proc.civ. se referă la omisiunea de cercetare a motivelor de casare ca urmare a respingerii recursului sau al admiterii lui numai în parte. Or, prin această formulare au fost avute în vedere motivele de casare promovate de recurent, iar nu și cele ce ar putea fi invocate din oficiu.
Pentru înțelegerea cât mai corectă a acestui motiv de contestație în anulare mai trebuie să arătăm că instanța de recurs este îndreptățită să răspundă la motivele de recurs și printr-un considerent comun, scop în care poate grupa diferitele argumente. De aceea, jurisprudența noastră mai veche și mai recentă consideră că nu se pot confunda argumentele cu motivele de recurs. Așa fiind, neexaminarea distinctă a fiecărui motiv de recurs nu constituie, prin ea însăși, o omisiune în sensul dispozițiilor art. 318 C.proc.civ., dacă instanța a răspuns la motivele de casare printr-un considerent comun.
5. Condițiile de admisibilitate a contestației în anulare speciale.
Legea noastră procesuală nu instituie condiții restrictive deosebite pentru exercitarea contestației în anulare specială. O anumită limitare a obiectului contestației rezultă din chiar prevederile art. 318 alin. (1) C.proc.civ. text care consacră posibilitatea atacării hotărârilor pronunțate de instanțele de recurs.
Prin urmare, alte hotărâri judecătorești nu pot forma obiectul contestației în anulare speciale. În spiritul dispozițiilor art. 318 alin. (1) C.proc.civ. nu pot fi atacate cu contestație în anulare nici hotărârile pronunțate de instanțele de recurs după casare cu reținere. Soluția rezultă din textul menționat anterior și care se referă în mod neîndoielnic la dezlegările date de instanță recursului. Datorită acestui fapt nu pot forma obiect al contestației nici hotărârile pronunțate în revizuire sau într-o altă contestație în anulare.
6. Procedura de soluționare a contestației în anulare.
Codul de procedură civilă nu conține dispoziții detaliate cu privire la modul de soluționare a contestației în anulare. În lipsa unor prevederi amănunțite trebuie să conchidem că normele speciale cuprinse în art. 319-321 C.proc.civ. se completează în mod corespunzător cu dispozițiile dreptului comun.
Totuși remarcăm că legislația noastră procesuală nu conține o normă de trimitere la aplicarea normelor procedurale de drept comun. Principiul enunțat este general admis, întrucât legiuitorul nu poate reglementa detaliat toate regulile aplicabile unei căi extraordinare de atac. Se ridică însă problema de a determina dacă regulile speciale se completează cu cele prevăzute de lege pentru judecata în fața instanței de fond sau pentru judecata în fața instanței de recurs. Soluția este diferită în funcție de obiectul contestației în anulare. Astfel, în cazul contestației în anulare îndreptate împotriva unei hotărâri de fond se vor aplica regulile prevăzute pentru judecata în fața acestei instanțe, iar în ipoteza contestației prevăzute de art. 318 C.proc.civ. se vor aplica regulile din materia recursului.
Competența de soluționare a contestației în anulare aparține instanței a cărei hotărâre se atacă. Principiul este enunțat în mod expres în art. 319 alin. (1) C.proc.civ. Această regulă este determinată de însăși natura contestației de a constitui o cale extraordinară de retractare, iar nu de reformare. Prin intermediul contestației nu se realizează un control judiciar obișnuit, astfel că, în toate cazurile, competența aparține instanței care a pronunțat hotărârea, iar nu unei instanțe superioare.
Față de formularea art. 319 alin. (1) C.proc.civ., dar și față de finalitatea acestuia, considerăm că dispozițiile de competență menționate sunt de ordine publică. Dispozițiile procedurale privitoare la competență trebuie să fie respectate și în acele cazuri în care partea interesată ar formula două sau mai multe motive, dar care atrag competența unor instanțe diferite. Astfel, de pildă, contestatorul ar putea solicita retractarea unei hotărâri judecătorești pronunțate de instanța de fond pentru nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la citare [art. 317 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ.] și retractarea hotărârii pronunțate de instanța de casare datorată faptului că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale [art. 318 alin. (1) C.proc.civ.]. Pentru o asemenea situație în doctrină s-a susținut, opinie la care aderăm, că fiecare instanță trebuie să judece în limitele competenței sale, dispozițiile legale privitoare la prorogare nefiind aplicabile; totuși, într-o asemenea împrejurare, instanța de recurs ar putea dispune suspendarea judecării contestației, în temeiul art. 244 pct. 1 C.proc.civ., până la soluționarea irevocabilă a contestației în anulare obișnuite, promovate în fața instanței de fond.
Legea nu cuprinde dispoziții speciale privitoare la conținutul cererii de exercitare a contestației în anulare. în lipsa unor asemenea precizări se vor aplica dispozițiile art. 82-84 C.proc.civ. și ale art. 112 C.proc.civ. Drept urmare, cererea pentru exercitarea contestației va trebui să cuprindă: toate elementele de identificare a părților, pentru ca acestea să poată fi citate; arătarea hotărârii contestate; a motivelor contestației și a semnăturii contestatorului.
Instanța este îndreptățită să dispună suspendarea executării hotărârii a cărei anulare se cere, dar numai sub condiția dării unei cauțiuni. Asupra cererii de suspendare instanța se pronunță printr-o încheiere care poate fi atacată separat cu recurs.
Motivele contestației trebuie să fie circumscrise la împrejurările limitativ prevăzute de art. 317-318 C.proc.civ. Partea nu va putea invoca cu succes alte motive decât cele care se încadrează în dispozițiile legale menționate anterior. Pe de altă parte, se impune și precizarea că partea interesată este ținută să invoce prin cererea sa toate motivele existente la data formulării acesteia. Soluția este impusă cu rigoare de art. 321 C.proc.civ. Într-adevăr, potrivit acestui text: „Nu se poate face o nouă contestație pentru motive ce au existat la data celei dintâi”. Transgresarea acestei dispoziții procedurale atrage după sine inadmisibilitatea contestației în anulare. Mai mult, unii autori consideră că ne aflăm chiar în prezența unui caz special de putere de lucru judecat.
Depunerea întâmpinării este obligatorie, dispoziție introdusă în art. 320 alin. (2) C. proc. civ. prin Ordonanța de urgență nr. 138/2000. întâmpinarea se depune la dosar cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată.
Legea consacră dispoziții speciale și cu privire la termenul de exercitare a contestației în anulare. Astfel, potrivit art. 319 alin. (2) C.proc.civ. Contestația se poate face înainte de începerea executării și în tot timpul ei, până la săvârșirea ultimului act de executare. Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.
Observăm că legea noastră procesuală face o importantă distincție între hotărârile susceptibile de executare silită și cele care nu sunt susceptibile de a fi aduse la îndeplinire în acest mod. În prima ipoteză, legiuitorul s-a raportat la executarea silită spre a determina termenul de exercitare a contestației în anulare. În acest sens, legiuitorul a recunoscut posibilitatea exercitării contestației în anulare înainte de începerea executării, în timpul executării și până la cel din urmă act de executare silită.
În cazul hotărârilor nesusceptibile de executare silită legiuitorul a statornicit două categorii de termene: un termen subiectiv de 15 zile, care începe să curgă de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre și un termen obiectiv, de un an, acesta din urmă calculându-se de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.
Contestația în anulare se judecă de urgență și cu precădere [art. 320 alin. (1) C.proc.civ.]. Această dispoziție este destinată să determine o soluționare rapidă a cererilor de contestație în anulare. Judecata se va face întotdeauna cu citarea părților și în ședință publică. Instanța va lua toate măsurile și pentru respectarea celorlalte principii și a tuturor garanțiilor procesuale.
Asupra contestației în anulare instanța se pronunță printr-o hotărâre de admitere sau de respingere. Soluția de respingere a contestației nu ridică probleme deosebite. Ea se pronunță, în mod firesc, atunci când instanța nu a găsit întemeiate motivele invocate de contestator. Într-o asemenea împrejurare o nouă contestație ar putea fi exercitată numai pentru motive ce nu au existat la data primei contestații.
Soluția de admitere a contestației are drept efect anularea (retractarea) hotărârii pronunțate, reluarea procedurii de judecată în vederea înlocuirii hotărârii viciate cu o nouă soluție. În practică însă adoptarea unei soluții de admitere a contestației în anulare ridică probleme deosebite cu privire la modul în care trebuie să procedeze instanța competentă. În această privință trebuie să distingem între diferitele ipoteze ce se pot ivi.
În cazul admiterii contestației pentru neregulata citare a părții instanța va trebui să anuleze hotărârea atacată spre a rejudeca cauza. Tocmai într-o asemenea împrejurare s-a ridicat problema de a cunoaște dacă instanța trebuie să procedeze de îndată la rejudecarea cauzei sau ea este datoare să aștepte ca hotărârea de retractare să fi rămas definitivă. În doctrină au fost exprimate ambele păreri, invocându-se diferite argumente. Totuși, trebuie să remarcăm, mai întâi, că în actuala reglementare procesuală nu este prevăzută obligativitatea soluționării contestației în anulare în două faze: admiterea cererii și judecarea ei.
În pofida acestei situații, retractarea hotărârii atacate constituie o premisă necesară a rejudecării cauzei. De aceea, unii autori au susținut că instanța printr-o încheiere interlocutorie va admite contestația, după care pricina va fi rejudecată în fond. Anularea însă a unei hotărâri judecătorești printr-o încheiere, fie ea chiar interlocutorie, ni se pare o soluție discutabilă. În schimb, socotim că instanța ar trebui să procedeze de îndată la soluționarea în fond a cauzei și la pronunțarea unei hotărâri noi. Doctrina a adus în sprijinul acestei soluții și o argumentare dedusă din dispozițiile art. 327 C.proc.civ. Or, potrivit acestui text dacă instanța încuviințează cererea de revizuire ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată. Trebuie să recunoaștem că există o similitudine de situații în cazul contestației în anulare și al revizuirii, fapt pentru care soluția menționată credem că se impune a fi reținută ca fiind cea corectă.
Soluția contrară și care concepe pronunțarea unei hotărâri de admitere în principiu și așteptarea ca aceasta să rămână irevocabilă este de natură să conducă la o tergiversare inutilă a judecății. Tergiversarea judecății în cazul analizat nu constituie, trebuie să recunoaștem, un argument dirimant, întrucât nu arareori aplicarea unor reguli procedurale imperative conduce la situații identice. Numai că, astfel cum am arătat, nu există un text legal care să oblige instanța să procedeze la o încuviințare în principiu a contestației. Pe de altă parte, identitatea de situații în cazul revizuirii și al contestației în anulare ne obligă totuși la o soluție corespunzătoare.
În cazul admiterii contestației în anulare pe motiv de necompetență absolută se va anula hotărârea atacată și se va dispune declinarea competenței în favoarea instanței sau organului cu atribuții jurisdicționale competent potrivit legii. Trimiterea dosarului se va face în acest caz, ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 158 C.proc.civ., dar numai după ce hotărârea de declinare a rămas irevocabilă. Cele două măsuri – anularea hotărârii atacate și declinarea competenței – pot fi cuprinse în una și aceeași hotărâre.
Cum se procedează în cazul admiterii unei contestații în anulare speciale? În cazul admiterii contestației pentru motivul că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale instanța competentă va desființa hotărârea pronunțată în recurs și va proceda la rejudecarea acestei căi de atac. Observăm că și în această situație se poate pune problema pronunțării a două hotărâri – una de retractare a deciziei atacate și una asupra rejudecării recursului.
În cazul admiterii contestației pentru omisiunea cercetării vreunuia dintre motivele de casare instanța va proceda la anularea totală sau numai parțială a hotărârii atacate, în funcție de natura casării.. Astfel, în cazul unei casări totale hotărârea va fi retractată în întregime, iar în cazul unei casări parțiale se va proceda la anularea parțială a deciziei atacate, partea din hotărâre rămasă în ființă urmând a fi modificată în mod corespunzător.
Considerațiile privitoare la soluțiile ce urmează să fie pronunțate de instanță demonstrează, în opinia noastră, și necesitatea unei intervenții legislative în sensul consacrării posibilității de soluționare a contestației în anulare în două etape: admiterea în principiu și judecarea cererii. O asemenea soluție ar fi utilă în toate situațiile și pentru toate motivele de contestație reglementate de art. 317-318 C.proc.civ.
Rejudecarea cauzei de către instanța competentă trebuie să se facă în toate situațiile cu respectarea principiului non reformatio in peius. Această regulă nu este prevăzută de lege în mod expres în materia contestației în anulare, dar ea este admisă ca un principiu constant de echitate, de logică juridică și de umanism social.
Hotărârea pronunțată asupra contestației în anulare poate fi atacată în anumite condiții. În acest sens art. 320 alin. (3) C.proc.civ. dispune că: „Hotărârea dată în contestație este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată”. Prin urmare, sub aspect procedural legiuitorul i-a conferit contestației în anulare un caracter accesoriu în raport cu judecata în fond sau cu judecata în recurs.
Așa fiind, hotărârile pronunțate asupra contestației în anulare speciale sunt irevocabile și nu mai pot forma obiect al recursului”. În schimb, hotărârile pronunțate în contestațiile în anulare obișnuite sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, dacă și hotărârea atacată putea fi cenzurată prin intermediul acestei căi de atac.
Calea de atac îndreptată împotriva unei hotărâri pronunțate în contestație se va soluționa potrivit regulilor prevăzute de lege pentru exercițiul acelei căi de atac. Această regulă se aplică și în privința termenelor prevăzute de lege pentru exercițiul căii de atac. Astfel, chiar dacă s-a atacat cu contestație o hotărâre pentru care legea prevede un termen mai scurt de recurs decât cel de drept comun se va aplica acest din urmă termen, termenul special fiind de strictă interpretare și incident numai în materia pentru care a fost prevăzut.
Hotărârea pronunțată într-o contestație în anulare este susceptibilă de a fi retractată în urma unei cereri de revizuire sau chiar în baza unei noi cereri de contestație, evident dacă sunt întrunite toate condițiile legale în acest sens. De asemenea, hotărârea pronunțată în contestație poate fi îndreptată și prin intermediul procedurii prevăzute de art. 281 C.proc.civ. Ea poate forma și obiectul unei contestații la titlu în condițiile art. 400 C.proc.civ.
CAPITOLUL 3
REVIZUIREA
Secțiunea 1
Noțiune
Revizuirea face parte din categoria căilor extraordinare de atac de retractare și este reglementată în art. 322-328 C.proc.civ. Ea poate fi definită ca acea cale extraordinară de atac de retractare prin intermediul căreia se poate obține desființarea unei hotărâri judecătorești definitive și reînnoirea judecății în cazurile expres determinate de lege.
Calea de atac extraordinară a revizuirii a fost reglementată și In legislația noastră mai veche. Astfel, înainte de reforma Codului de procedură civilă din anul 1948 revizuirea a fost reglementată ca o cale extraordinară de atac în art. 288-304 din acest cod. Motivele de revizuire erau prevăzute în mod limitativ în art. 288-291 C.proc.civ., iar majoritatea acestora se regăsesc și în reglementarea actuală.
În vechea reglementare procesuală din țara noastră revizuirea se manifesta mai ales sub forma contestației la executare silită și purta denumirea de împiedicare nemijlocită; ea putea fi obținută numai pe baza autorizării prealabile a Ministerului Justiției. Această soluție a fost inspirată din dreptul francez care permitea exercitarea revizuirii numai pe baza autorizării speciale date de lege în forma unei scrisori: lettre royale en forme de requete civile. O atare formalitate a fost desființată însă în Franța printr-o lege din anul 1790. Menționăm că în dreptul francez instituția a fost reglementată de celebra Ordonanță din aprilie 1667 și era denumită requete civile.
Revizuirea oferă posibilitatea retractării unei hotărâri judecătorești definitive care se vădește a fi greșită în raport cu unele împrejurări de fapt survenite după pronunțarea acesteia. Retractarea unei hotărâri judecătorești definitive produce efecte grave pentru părți și pentru stabilitatea raporturilor juridice civile. De aceea, legea admite revizuirea numai în cazurile strict determinate de lege. Pe de altă parte, însă, revizuirea constituie un remediu procesual important pentru înlăturarea acelor situații excepționale care au făcut ca o hotărâre judecătorească să fie viciată chiar în substanța sa.
Secțiunea 2
Particularități
În sistemul căilor legale de atac revizuirea ocupă un loc aparte. În acest context vom evoca doar câteva din trăsăturile distinctive ale acestei căi de atac. Există și unele reguli de procedură specifice care se aplică acestei căi de atac și care evidențiază, deopotrivă, locul aparte pe care-l ocupă revizuirea în sistemul nostru procedural.
Revizuirea face parte, astfel cum am arătat, din categoria căilor extraordinare de atac. Caracterul extraordinar al acestei căi de atac se evidențiază în special prin motivele care pot fundamenta o cerere de revizuire. Aceste motive sunt expres și limitativ determinate de art. 322 C.proc.civ. De asemenea, caracterul extraordinar al acestei căi de atac se manifestă și prin aceea că revizuirea are ca obiect numai hotărâri definitive sau irevocabile.
Deși face parte din categoria căilor extraordinare de atac de retractare revizuirea este distinctă de contestația în anulare. Contestația în anulare și revizuirea au o finalitate comună; retractarea unei hotărâri greșite și pronunțarea unei soluții noi. Motivele care stau la baza acestor căi de atac sunt însă principial diferite. Contestația în anulare se întemeiază pe neregularități de ordin procedural, în timp ce revizuirea își are legitimarea în săvârșirea unor greșeli care se raportează, de regulă, la elementele de fapt ale judecății.
Acest atribut al revizuirii, de a constitui o cale de atac de retractare, se păstrează într-o formă particulară și în cazul celui de-al șaptelea motiv de revizuire, respectiv pentru contrarietate de hotărâri. În acest caz cererea de revizuire se judecă, potrivit art. 323 alin. (2) C.proc.civ., de instanța mai mare în grad față de instanța sau instanțele care au pronunțat hotărârile potrivnice. De aceea, "se consideră că nu ne aflăm în prezența unei retractări propriu-zise a hotărârii, competența aparținând altei instanțe decât cea care a judecat cauza în fond. Privind însă revizuirea din punctul de vedere al efectelor pe care le produce se poate conchide că și în cazul motivului prevăzut de art. 322 pct. 7 C.proc.civ., în final, se ajunge tot la o retractare a hotărârii, chiar dacă aceasta se dispune de către o instanță superioară. Într-adevăr, și în acest caz instanța competentă procedează pur și simplu la retractarea unei hotărâri, fără a exercita un veritabil control judiciar asupra hotărârii atacate.
Revizuirea este o cale extraordinară nesuspensivă de executare silită. Cu toate acestea, art. 325 C.proc.civ. conferă instanței dreptul de a dispune suspendarea executării hotărârii a cărei revizuire se cere, dar numai sub condiția depunerii unei cauțiuni. Asupra cererii de suspendare instanța se pronunță printr-o încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat [art. 325 și 403 alin. (3) C.proc.civ.].
Doctrina consideră că o particularitate importantă a revizuirii constă în faptul că retractarea unei hotărârii se poate obține numai pentru greșeli involuntare săvârșite de instanță în raport cu starea de fapt reținută în hotărâre, fie în raport cu materialul existent la data pronunțării, fie în raport cu unele împrejurări ulterioare. Aceeași doctrină remarcă totuși că ideea enunțată este doar una de principiu. Sublinierea este deosebit de importantă și ea poate fi pusă în evidență și prin existența unor motive de revizuire ce nu înlătură neglijența sau reaua-credință a magistratului. Așa este cazul motivelor de revizuire determinate chiar de condamnarea unui judecător în legătură cu pricina ori chiar cazurile în care instanța a dispus ultra sau minus petita.
În se consideră că această trăsătură se regăsește în marea majoritate a cazurilor de revizuire. Ea decurge și din faptul că majoritatea motivelor de revizuire se întemeiază pe împrejurări survenite ulterior pronunțării hotărârii sau pe împrejurări necunoscute de instanță la data judecării cauzei. De aceea și în doctrina occidentală s-a remarcat că revizuirea se întemeiază pe împrejurări de natură a „ruina credibilitatea probelor” administrate sau pe „mijloacele necinstite” folosite de partea câștigătoare, respectiv pe cauze ce au determinat „o eroare involuntară a judecătorului asupra chestiunilor de fapt”. Totuși, astfel cum am arătat, în legislația noastră principiul enunțat nu poate fi absolutizat.
Secțiunea 3
Subiectele revizuirii
Revizuirea este o cale de atac pusă de lege la dispoziția părților. In cadrul revizuirii părțile poartă denumirea de revizuient – subiectul activ al cererii de revizuire – și de intimat – partea adversă.
În temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (3) C.proc.civ. cererea de revizuire poate fi formulată și de către procuror, indiferent dacă acesta a participat sau nu la judecată.
Secțiunea 4
Obiectul revizuirii
Obiectul revizuirii este determinat chiar prin dispozițiile art. 322 alin. (1) C.proc.civ. Potrivit acestui text se poate solicita revizuirea „unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul”.
Din dispozițiile legale menționate se poate trage concluzia că legea are în vedere două importante categorii de hotărâri judecătorești. O primă categorie de hotărâri judecătorești ce sunt susceptibile de revizuire este acea a hotărârilor „rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare”. Din modul de formulare a legii pare a rezulta că toate hotărârile judecătorești ce se pot integra în cele două ipoteze -definitive în instanța de apel sau prin neapelare – sunt susceptibile de revizuire.
Observăm că în sfera hotărârilor „rămase definitive în instanța de apel” trebuie incluse hotărârile date în apel și prin care se rezolvă fondul pricinii, întrucât aceste hotărâri se bucură de atributul de a fi definitive. De asemenea, sunt definitive și deci susceptibile de revizuire și hotărârile atacate cu apel, dacă judecata acestuia s-a perimat ori dacă recursul a fost respins sau anulat [art. 377 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ.].
Prin urmare, trebuie să considerăm că legiuitorul a deschis calea de atac a revizuirii, în principal, împotriva hotărârilor judecătorești prin care s-a rezolvat fondul cauzei. De altfel, această concepție a fost promovată constant în doctrina și jurisprudență noastră atât înainte, cât și după modificarea Codului de procedură civilă în anul 1993. În consonanță cu acest punct de vedere s-a considerat de jurisprudență noastră că nu sunt susceptibile de revizuire acele hotărâri prin care nu se soluționează fondul cauzei, cum este cazul hotărârilor de declinare a competenței, ordonanțelor președințiale sau hotărârilor de expedient.
În sfera hotărârilor rămase definitive prin neapelare trebuie incluse nu numai hotărârile împotriva cărora nu ș-a exercitat calea ordinară de atac ci și hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, întrucât și acestea sunt definitive, potrivit art. 377 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
A doua categorie de hotărâri judecătorești care pot forma obiectul revizuirii vizează hotărârile pronunțate de instanțele de recurs și prin care se evocă fondul cauzei. Astfel, cum judicios s-a remarcat, în acest caz condiția existenței unei hotărâri de fond este prevăzută explicit de lege [art. 322 alin. (1) C.proc.civ.]. În această categorie intră toate hotărârile prin care tribunalele și curțile de apel rejudecă fondul după casare. Prin urmare, nu au acest caracter și nu pot fi atacate pe calea extraordinară de atac a revizuirii hotărârile prin care s-a respins recursul sau prin care s-a dispus casarea cu trimitere.
Revizuirea este admisibilă și în cazul hotărârilor prin care instanța supremă, casând hotărârea atacată, statuează asupra fondului cauzei în condițiile determinate de art. 314 C.proc.civ. Hotărârile pronunțate de instanța supremă, în condițiile art. 314 C.proc.civ. – când casează hotărârea atacată în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite – beneficiază incontestabil de atributul de a constitui veritabile hotărâri de fond. De aceea, considerăm că și aceste hotărâri îndeplinesc cerințele prevăzute de art. 322 alin. (1) C.proc.civ. Doctrina consideră că pot fi atacate pe calea extraordinară a revizuirii și hotărârile pronunțate de instanța supremă în urma admiterii recursului în materia contenciosului administrativ. Într-adevăr, într-o asemenea împrejurare, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în cazul admiterii recursului, Curtea Supremă de Justiție „casând sentința, va rejudeca litigiul în fond”.
În încheierea acestor considerente privitoare la obiectul revizuirii precizăm că există și unele hotărâri, care în temeiul unor dispoziții exprese ale legii, nu pot fi atacate pe calea extraordinară a revizuirii. Astfel, potrivit art. 619 alin. (5) C.proc.civ: „Hotărârea dată în materie de divorț nu este supusă revizuirii”. Această dispoziție procedurală se întemeiază pe dificultățile sau chiar imposibilitatea restabilirii situației anterioare, în acele cazuri în care după rămânerea definitivă a divorțului soții s-ar fi recăsătorit. Având în vedere această rațiune în doctrina noastră s-a apreciat că este supusă totuși revizuirii partea din hotărâre care se referă la soluționarea unor cereri accesorii.
Secțiunea 5
Condițiile de admisibilitate ale revizuirii
În cazul revizuirii legea nu impune unele condiții speciale, în afara celor deja analizate, și care vizează deopotrivă obiectul aceste căi extraordinare de atac. Astfel, de pildă, legea noastră procedurală nu impune condiția din materia contestației în anulare privitoare la exercitarea prealabilă a apelului sau recursului. Revizuirea implică însă și îndeplinirea celorlalte condiții necesare pentru exercitarea oricărei căi de atac: capacitatea procesuală, calitatea procesuală și existența unui interes. Aceste condiții au format deja obiectul unei analize detaliate în prima parte a prezentei lucrări.
Calea extraordinară de atac a revizuirii trebuie să fie exercitată într-un anumit termen. Termenul de exercitare a revizuirii ne apare astfel ca o condiție de fond a acestei căi de atac. Această condiție va fi analizată în continuare, în capitolul de față, în legătură cu procedura revizuirii. Pe de altă parte, revizuirea implică și respectarea unor cerințe particulare în raport cu fiecare din cele opt motive de revizuire reglementate de lege. Și aceste cerințe vor rezulta din expunerile ulterioare.
Secțiunea 6
Motivele de revizuire
1. Precizări prealabile.
Motivele de revizuire sunt prevăzute în mod limitativ în art. 322 C.proc.civ. O privire generală asupra motivelor de revizuire relevă caracterul eterogen al acestora, într-adevăr, unele din aceste motive sunt specifice revizuirii, în sensul că ele vizează împrejurări noi, survenite după pronunțarea hotărârii, și în raport cu care starea de fapt reținută de instanță nu mai corespunde realității. Așa este cazul descoperirii unor înscrisuri doveditoare după pronunțarea hotărârii, condamnării unui judecător pentru o infracțiune în legătură cu pricina etc. Alte motive de revizuire sunt determinate de nerespectarea principiului disponibilității procesuale: cazurile de extra sau ultra petita.
Menționăm deopotrivă și existența unor motive de revizuire care se întemeiază pe săvârșirea unor erori de ordin procedural. Așa este cazul în care dispozitivul hotărârii cuprinde prevederi care nu se pot aduce la îndeplinire ori chiar existența unor hotărâri definitive potrivnice.
Acest mod de reglementare a motivelor de revizuire trebuie să constituie pentru legiuitor un temei de reflecție în perspectiva viitoarelor abordări procesuale. O regândire a motivelor de revizuire se impune cu deosebire în privința acelor împrejurări care sunt reținute de actuala reglementare și ca temei pentru exercitarea recursului și a recursului în anulare.
2. Dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziții potrivnice.
Potrivit art. 322 pct. 1 C.proc.civ. revizuirea se poate cere „dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziții potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire”. Textul citat vizează o ipoteză riguros determinată și care implică următoarele cerințe: hotărârea să cuprindă dispoziții potrivnice; dispozițiile potrivnice să fie cuprinse în chiar dispozitivul hotărârii', dispozițiile potrivnice să fie ireconciliabile, adică să nu poată fi aduse la îndeplinire. Nerespectarea acestor cerințe nu deschide calea extraordinară de atac a revizuirii.
Cu alte cuvinte, contradicțiile dintre dispozitiv și considerente nu se încadrează în motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 1 C.proc.civ. Soluția este aceeași și atunci când contradicțiile se ivesc între diferitele considerente ale hotărârii. Astfel cum am arătat deja mai este necesar ca dispozițiile potrivnice să nu poată fi aduse la îndeplinire. În caz contrar, revizuirea nu este admisibilă. Cazurile în care o hotărâre poate cuprinde dispoziții ce nu se pot aduce la îndeplinire sunt numeroase. Cu titlu de exemplu, menționăm: respingerea acțiunii principale și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată; admiterea acțiunii principale și a intervenției în interes propriu având același obiect; admiterea acțiunii în realizarea prestației stipulate în contract, dar și a acțiunii reconvenționale prin care pârâtul a solicitat să se constate nulitatea convenției etc.
Menționăm, de asemenea, că revizuirea nu poate fi folosită de părți pentru interpretarea dispozitivului hotărârii ce urmează să se execute. Într-o asemenea situație părțile au deschisă calea procedurală reglementată de art. 281 C.proc.civ. și a contestației la titlu, în condițiile art. 399 alin. (1) C.proc.civ..
3. Instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru care s-a cerut ori a acordat mai mult decât s-a cerut.
Cel de-al doilea motiv de revizuire constituie o exigență a principiului disponibilității procesuale, principiu în conformitate cu care instanța este ținută să statueze numai în limitele în care a fost sesizată. Nerespectarea acestor exigențe poate conduce la exercitarea recursului (art. 304 pct. 6 C.proc.civ.) sau a revizuirii (art. 322 pct. 2 C.proc.civ.).
Acest motiv de revizuire cuprinde trei ipoteze, toate reprezentând o nesocotire a aceluiași principiu procedural: disponibilitatea procesuală. Prima ipoteză vizează situația în care instanța s-a pronunțat extra petita, adică asupra unor lucruri care nu s-au cerut. Pentru a se stabili dacă instanța a dispus extra petita este necesar să ne raportăm în toate cazurile la pretențiile formulate de părți, respectiv de reclamant prin cererea de chemare în judecată, de pârât prin cererea reconvențională, precum și de terți sau de părți prin alte cereri incidente, cum sunt: intervențiile principale, cererile de chemare în judecată a altor persoane ori de chemare în garanție.
În practică sunt exemplificate cele mai diverse situații în care instanța poate dispune extra petita. Reținem și noi câteva exemple în această privință: instanța dispune obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru folosința imobilului, deși reclamantul a solicitat numai revendicarea acestuia; obligarea pârâtului la plata dobânzilor, deși reclamantul a solicitat prin acțiune numai restituirea împrumutului; obligarea pârâtului și la plata cheltuielilor de judecată, deși acestea n-au fost solicitate de reclamantul căruia i s-a admis acțiunea; acordarea unui termen de grație sau a execuției vremelnice, fără ca aceste beneficii să fi fost solicitate de partea interesată.
Totuși, trebuie să remarcăm că instanța nu poate fi criticată pe calea revizuiri pentru faptul de a se fi pronunțat extra petita în acele cazuri în care ea trebuia să statueze din oficiu asupra unor cereri. Așa este cazul cererilor soluționate de instanță în temeiul art. 42 din Codul familiei. Potrivit acestui text, o dată cu pronunțarea divorțului instanța este obligată să statueze și asupra încredințării copiilor minori, precum și asupra contribuției fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a acestora.
A doua ipoteză este aceea în care instanța s-a pronunțat minus petita. În acest caz principiul disponibilității a fost ignorat de judecători prin aceea că ei au omis să se pronunțe asupra unei pretenții care a fost dedusă în justiție. Este vorba aici de situații diametral opuse celor vizate de prima ipoteză, aceea când instanța a dispus extra petita. Din acest punct de vedere nu prezintă interes dacă instanța a omis să examineze un capăt de cerere formulat prin acțiunea principală, printr-o cerere reconvențională sau prin alte cereri cu caracter incident.
De asemenea, revizuirea este deschisă numai în cazul unei omisiuni univoce de a statua asupra pretenției, iar nu și în acele situații în care capetele de cerere respective au fost respinse explicit sau implicit prin respingerea capătului principal.
Ultima ipoteză consacrată în art. 322 pct. 2 C.proc.civ. vizează un caz de plus petita. Această ipoteză a fost reținută distinct de legiuitor și credem că în mod justificat, deși ne aflăm în prezența aceleiași nesocotiri a principiului disponibilității procesuale. Într-adevăr, de data aceasta instanța n-a dispus în afara unei pretenții formulate de parte și nici nu a omis să soluționeze un capăt de cerere, ci admițând cererea a acordat mai mult decât s-a cerut.
4. Obiectul pricinii nu se mai află în ființă.
În cazul celui de-al treilea motiv de revizuire legea are în vedere, de regulă, dispariția obiectului pricinii după pronunțarea hotărârii judecătorești. Pentru a ne afla în prezența revizuirii este necesar ca prin hotărâre debitorul să fi fost obligat să predea un bun cert și determinat. Precizăm, de asemenea, că mijlocul procedural al revizuirii este deschis indiferent de cauzele ce au determinat dispariția bunului. Dacă obiectul pricinii dispare în timpul procesului reclamantul are posibilitatea de a-și modifica cererea de chemare în judecată în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ. spre a solicita astfel „valoarea obiectului pierdut sau pierit”. Doctrina noastră a exprimat însă puncte de vedere deosebite în legătură cu posibilitatea părții de a recurge la calea de atac a revizuirii în ipoteza dispariției bunului în cursul judecății, iar nu după pronunțarea hotărârii.
Într-o primă opinie s-a considerat că dacă reclamantul nu și-a modificat în mod corespunzător cererea de chemare în judecată, astfel cum am arătat, respectiv în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ., el nu poate face cerere de revizuire, urmând să-și valorifice pretențiile printr-o acțiune civilă separată. Majoritatea doctrinei recente a adoptat însă punctul de vedere potrivit căruia revizuirea poate fi exercitată chiar dacă partea interesată nu și-a modificat cererea de chemare în judecată, întrucât art. 322 pct. 3 C.proc.civ. nu instituie nici o restricție în acest sens. Într-adevăr, observăm că art. 322 pct. 3 C.proc.civ. nu distinge în mod expres între situația în care obiectul pricinii a dispărut după sau înainte de pronunțarea hotărârii. Doctrina doar evidențiază ceea ce se întâmplă cel mai adesea, adică tocmai interesul de a exercita calea revizuirii în ipoteza în care bunul a dispărut după pronunțarea hotărârii. Dacă bunul a dispărut anterior, calea revizuirii poate fi evitată prin modificarea cererii de chemare în judecată în condițiile arătate deja. Totuși, dacă nu s-a procedat în acest mod partea este îndreptățită să exercite calea revizuirii. Spre a evita însă necesitatea exercitării acestei căi extraordinare de atac este recomandabil, desigur, ca partea interesată să solicite chiar prin cererea de chemare în judecată pronunțarea unei hotărâri cu o condamnare alternativă, adică a unei hotărâri de condamnare a pârâtului la restituirea bunului sau la plata, în subsidiar, a contravalorii acestuia.
5. Condamnarea definitivă a unui judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, pentru o infracțiune în legătură cu pricina sau pronunțarea hotărârii în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății.
Codul de procedură civilă, în art. 322 pct. 4, cuprinde două ipoteze distincte, ce se cuvin a fi tratate ca atare. Prima ipoteză vizează cazul când „un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricină”. Acest motiv de revizuire se întemeiază pe vicierea gravă a procesului de stabilire a adevărului ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni în legătură cu pricina.
Revizuirea poate fi exercitată, pentru acest motiv, doar dacă sunt întrunite cumulativ condițiile pe care le analizăm în continuare. O primă condiție vizează existența unei hotărâri de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului. Aceasta înseamnă că nu se poate invoca ca temei al revizuirii un alt act decât o hotărâre penală de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului. O atare cerință rezultă în mod neîndoielnic din chiar referirea legii la condamnarea judecătorului, martorului sau expertului.
Cu toate acestea, în practică pot interveni unele situații care să împiedice pornirea sau continuarea acțiunii penale, cum sunt: decesul făptuitorului, amnistia, prescripția etc. Problema care se ridică în acest caz este aceea de a cunoaște dacă partea interesată mai are deschisă calea extraordinară de atac a revizuirii. Răspunsul pozitiv a prevalat totuși în doctrina și jurisprudența noastră motivat de faptul că dacă s-ar admite soluția contrară „ar însemna ca erorile judiciare, a căror înlăturare se urmărește, să rămână în ființă, ceea ce este de neconceput”. Aceasta înseamnă însă că admiterea revizuirii este condiționată de o constatare prealabilă a săvârșirii unei infracțiunii în legătură cu pricina. În această privință doctrina și jurisprudența mai recentă a considerat că o atare constatare trebuie să se facă, pe cale incidență, chiar de către instanța sesizată cu cererea de revizuire. Drept urmare, s-a statuat că ordonanța penală de scoatere de sub urmărire nu poate fi opusă în revizuire, dar ea poate fi folosită ca mijloc de probă. Prin Ordonanța de urgență nr. 138/2000 art. 322 pct. 4 C.proc.civ. a fost completat în sensul complinirii lacunei semnalate mai sus.
Potrivit art. 322 pct. 4 C.proc.civ., teza finală, „în cazul în care, în ambele situații, constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanța de revizuire se va pronunța mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate. La judecarea cererii va fi citat și cel învinuit de săvârșirea infracțiunii”. Textul este deosebit de clarificator în privința problemei analizate. Am adăuga doar faptul că dispoziția citată este aplicabilă și în cea de-a doua ipoteză, pe care o vom analiza în continuare.
A doua condiție a revizuirii pentru motivul analizat este ca hotărârea de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului să fi rămas definitivă. Soluția legii este judicioasă, întrucât atâta timp cât hotărârea penală de condamnare nu a rămas definitivă făptuitorul se bucură în continuare de prezumția de nevinovăție. De aceea, în mod firesc, o asemenea hotărâre nu poate constitui nici temei al unei cereri de revizuire.
În fine, revizuirea poate fi exercitată, în temeiul art. 322 pct. 4 C.proc.civ., numai dacă judecătorul, martorul sau expertul a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune în legătură cu pricina. Această condiție a revizuirii este determinată în mod expres chiar de art. 322 pct. 4 C.proc.civ. Legea are în vedere orice infracțiune în legătură cu soluționarea cauzei, cum ar fi săvârșirea infracțiunilor de fals, uz de fals, mărturie mincinoasă, luare de mită etc. Mai remarcăm că această cerință nu este suficientă căci legea mai impune și condiția ca judecătorul, martorul sau expertul să fi „luat parte la judecată”.
A doua ipoteză vizează situația când „hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății. Și în acest caz dovada săvârșirii infracțiunii de fals trebuie să se facă, de regulă, prin hotărârea de condamnare a autorului pentru săvârșirea infracțiunii de fals. În cazul existenței unui impediment în declanșarea sau continuarea procesului penal instanța competentă a statua asupra revizuirii poate stabili ea însăși, pe cale incidență, existența falsului, astfel cum am precizat deja.
Totuși, trebuie remarcat faptul că legea nu instituie în mod expres condiția existenței unei hotărâri definitive de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de fals. Din acest punct, de vedere situația ce o analizăm este diferită de cea prevăzută în prima ipoteză reglementată de art. 322 pct. 4 C.proc.civ. Observăm, deopotrivă, că legea nu enunță în mod expres nici condiția săvârșirii unei infracțiuni de fals în legătură cu înscrisul pe care s-a întemeiat hotărârea atacată pe calea revizuirii. Tocmai în considerarea acestei împrejurări jurisprudența noastră a considerat ca prin înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății „trebuie să se înțeleagă nu numai înscrisul reținut ca fals o dată cu stabilirea unei infracțiuni, ci și acela al cărui conținut nu corespunde realității, chiar și atunci când prin operațiunea de alterare a adevărului nu s-a comis o infracțiune. Totuși, noi considerăm că această soluție devine discutabilă în condițiile actualelor modificări aduse art. 322 pct. 4 C.proc.civ. prin Ordonanța de urgență nr. 138/2000. Avem în vedere teza a doua din acest text și care se referă la procedura de urmat în cazul în care constatarea infracțiunii, „în ambele situații”, nu se mai poate face printr-o hotărâre penală. Or, o atare formulare ni se pare a sugera tocmai o soluție contrară cu cea promovată de jurisprudența.
6. Descoperirea de înscrisuri doveditoare după pronunțarea hotărârii, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților ori dacă s-a desființat sau modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.
Motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C.proc.civ. se întemeiază, de asemenea, pe împrejurări care au alterat procesul de stabilire a adevărului de către instanța de judecată. Legea are în vedere și în acest caz două ipoteze distincte, fiecare constituindu-se practic într-un veritabil motiv de revizuire.
Prima ipoteză vizează descoperirea unor înscrisuri doveditoare după pronunțarea hotărârii. Exercitarea revizuirii pentru acest motiv implică îndeplinirea unor condiții cumulative și care rezultă chiar din redactarea textului anterior menționat.
În primul rând, revizuirea poate fi cerută numai în cazul descoperirii unor înscrisuri după pronunțarea hotărârii atacate pe calea revizuirii. Această condiție implică prin definiție unele exigențe ce se impun a fi enunțate în continuare. Observăm în această privință că legea are în vedere doar un singur mijloc de probă, respectiv acela al înscrisurilor, iar nu și declarațiile de martor chiar luate în formă autentică, recunoașterile părților sau rapoartele de expertiză. Pe de altă parte, înscrisurile trebuie să fie descoperite după pronunțarea hotărârii judecătorești. Aceasta înseamnă că înscrisul trebuie să fi existat la data judecății. Prin urmare, orice alte înscrisuri apărute după pronunțarea hotărârii, indiferent care ar fi natura acestora, nu pot constitui temei pentru exercitarea unei cereri de revizuire. O atare condiție rezultă nu numai din referirea legii la descoperirea de înscrisuri, ci și la imposibilitatea prezentării acestora. Doctrina vorbește adeseori de descoperirea unor înscrisuri noi tocmai în intenția de a sublinia faptul că acestea nu au fost cunoscute de instanța care a judecat litigiul. În realitate, înscrisurile au existat la data judecății, dar n-au putut fi prezentate de parte datorită împrejurărilor la care se referă în mod expres chiar art. 322 pct. 5 C.proc.civ.
Dacă înscrisurile au fost prezentate de părți și analizate cu prilejul judecății în fond, iar instanța Ie-a găsit neconcludente, ele nu pot servi pentru exercitarea unei cereri de revizuire în temeiul art. 322 pct. 5 C.proc.civ..
A doua condiție a revizuirii se referă la imposibilitatea prezentării înscrisului în instanța care a pronunțat hotărârea atacată, fie datorită faptului că acesta a fost deținut de partea potrivnică, fie datorită unei împrejurări mai presus de voința părții. Drept urmare, simpla împrejurare că partea a descoperit unele înscrisuri probatorii după pronunțarea hotărârii nu legitimează calea procedurală a revizuirii, cu excepția cazului când se face și dovada imposibilității de prezentare a acestora în condițiile arătate de art. 322 pct. 5 C.proc.civ..
În al treilea rând, înscrisul invocat ca temei al revizuirii trebuie prezentat de partea care exercită această cale extraordinară de atac. Această cerință nu este prevăzută în mod expres de lege, dar ea rezultă implicit din faptul că partea trebuie să facă dovada imposibilității de a fi prezentat înscrisul în fața instanței a cărei hotărâre se atacă. De aceea și doctrina noastră se pronunță în sensul că o atare condiție este indispensabilă.
O ultimă condiție a revizuirii este aceea ca înscrisul descoperit și invocat în revizuire să aibă un caracter determinant, adică să fi fost apt de a conduce la o altă soluție decât cea pronunțată. O atare condiție se verifică de instanța competentă doar cu prilejul soluționării cererii de revizuire, ea neconstituind o cerință preliminară de promovare a căii de atac.
A doua ipoteză, vizată de art. 322 pct. 5 C.proc.civ., se referă la situația desființării sau modificării hotărârii unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere. Și această ipoteză presupune, cu necesitate, observarea unor exigențe importante. Revizuirea se întemeiază și în acest caz pe pierderea credibilității de care trebuie să se bucure orice hotărâre judecătorească. Or, devreme ce hotărârea și-a pierdut suportul său probator retractarea ei se impune ca un ultim remediu. Dispozițiile art. 322 pct. 5 C.proc.civ. au fost modificate în mod substanțial prin Ordonanța de urgență nr. 138/2000, în sensul adaptării textului la imperativele reclamate de exigențele jurisprudențiale.
O primă exigență a acestui caz de revizuire se referă la existența unei hotărâri care a fost ea însăși desființată sau modificată. Actuala formulare a textului este mult mai cuprinzătoare, întrucât se referă la desființarea sau modificarea unei hotărâri. Dar și anterior modificării art. 322 pct. 5 C.proc.civ. s-a considerat că termenul de revizuire, folosit de acest text, are un sens generic astfel că revizuirea unei hotărâri civile se putea obține indiferent de modul – procedural – de desființare a hotărârii civile sau administrative pe care ea s-a întemeiat.
În fine, ultima exigență ce se impune a fi subliniată este aceea a existenței unui raport de cauzalitate, de determinare, între hotărârea desființată sau modificată și hotărârea civilă atacată prin intermediul acestei căi extraordinare de atac. Cu alte cuvinte, hotărârea desființată sau modificată trebuie să fi avut un rol determinant în pronunțarea hotărârii a cărei retractare se urmărește, adică să fi constituit chiar suportul ei probator. Soluția rezultă, în mod neîndoielnic, așa cum s-a remarcat, din chiar referirea legiuitorului la desființarea sau modificarea hotărârii pe care „s-a întemeiat” hotărârea atacată. Observăm că această cerință este necesară nu numai în cazul desființării, ci și în acela al modificării hotărârii pe care s-a întemeiat soluția a cărei revizuire s-a cerut. Din acest punct de vedere actuala formulare a legii este mai cuprinzătoare, în sensul că oferă posibilitatea revizuirii unei hotărâri judecătorești și atunci când aceasta s-a întemeiat doar pe o hotărâre ce a fost ulterior modificată. Totuși modificarea trebuie să fie importantă, adică de așa natură încât să conducă la dispariția suportului logico-juridic al hotărârii a cărei revizuire se cere.
O ultimă constatare ce se cuvine a fi făcută se referă la faptul că legea vizează în mod expres situația desființării sau modificării unei „hotărâri”, iar nu a unui act administrativ individual ori al unui act normativ.
7. Statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruții, incapabilii sau cei puși sub curatelă nu au fost apărați deloc sau au fost apărați cu viclenie de cei însărcinați să-i apere.
Dispozițiile art. 322 pct. 6 C.proc.civ sunt extrem de clare astfel că nu sunt necesare explicații deosebit de detaliate. Totuși, unele trăsături și exigențe ale acestui motiv de revizuire trebuie precizate.
Prima constatare vizează referirea legii la un cerc de persoane juridice și de persoane fizice precis determinate, astfel că o extindere a dispozițiilor art. 322 pct. 6 C.proc.civ. peste limitele sale nu poate fi justificată.
Pe de altă parte, textul menționat este incident în două situații strict determinate: lipsa totală de apărare sau apărarea cu viclenie a persoanelor anterior menționate. Prima ipoteză – lipsa totală de apărare – implică neacordarea asistenței juridice necesare în cazul persoanelor fizice și juridice determinate de art. 322 pct. 6 C.proc.civ. În această ipoteză revizuirea poate fi exercitată indiferent de motivul pentru care apărarea părții nu s-a realizat. Revizuirea nu poate fi solicitată însă în cazul în care părțile au fost apărate în proces, dar apărarea formulată de apărătorii lor a fost incompletă sau greșită.
Revizuirea poate fi obținută, așadar, numai în cazul unei lipse totale de apărare, soluție care rezultă în mod incontestabil din chiar modul de formulare a textului menționat anterior. Tocmai în considerarea acestei concluzii jurisprudența noastră a mai hotărât că nu echivalează cu o lipsă totală de apărare formularea de concluzii scrise fie printr-o întâmpinare, fie printr-un memoriu separat.
A doua ipoteză, prevăzută de art. 322 pct. 6 C.proc,civ., este incidență în cazul apărării persoanelor determinate de acest text cu viclenie. În această situație, reprezentanții sau apărătorii părții respective au exercitat apărarea, dar aceasta s-a făcut în mod dolosiv, cu rea-credință, împrejurare care a condus la pierderea procesului. Drept urmare, chiar dacă apărarea s-a exercitat prin manopere dolosive revizuirea nu se va putea exercita dacă partea apărată astfel a avut câștig de cauză în proces. Într-o asemenea situație revizuientul nu mai poate justifica un interes legitim pentru exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii. Soluția este identică și în prima ipoteză prevăzută de art. 322 pct. 6 C.proc.civ. pentru identitate de situații.
8. Existența unor hotărâri potrivnice pronunțate de instanțe de același grad sau de grad diferit, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate.
Cel de-al șaptelea motiv de revizuire vizează apariția unei situații anormale în opera de administrare a justiției. Într-adevăr, în practică pot să apară uneori situații în care două sau mai multe instanțe să pronunțe soluții contradictorii în una și aceeași cauză.
Înainte de a analiza condițiile acestui motiv de revizuire trebuie să arătăm că pronunțarea unor hotărâri judecătorești contradictorii, de aceeași instanță sau de către instanțe diferite, poate fi evitată prin invocarea excepției puterii lucrului judecat.
Dacă din diferite motive partea interesată nu a invocat excepția puterii lucrului judecat (și nici procurorul sau instanța din oficiu) situația creată poate fi înlăturată pe calea extraordinară a revizuirii. De aceea, în termeni semnificativi s-a spus că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri reprezintă „constatarea cu întârziere a autorității lucrului judecat”.
Revizuirea în temeiul art. 322 pct. 7 C.proc.civ. este admisibilă doar dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiții:
a) Existența unor hotărâri judecătorești definitive. Revizuirea poate fi exercitată numai cu condiția ca hotărârile potrivnice să fie definitive și ele să fie pronunțate de instanțe care fac parte din sistemul organelor judiciare, iar nu și în cazul în care una dintre hotărâri a fost pronunțată de un organ administrativ cu atribuții jurisdicționale.
b) Hotărârile judecătorești în cauză trebuie să fie potrivnice. Prin hotărâri potrivnice trebuie să înțelegem acele hotărâri care, în dispozitivul lor, cuprind măsuri care nu se pot aduce la îndeplinire. O atare contrarietate subzistă și în cazul în care prin una din hotărâri instanța nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei, ci a respins acțiunea pe baza unei excepții peremptorii. Totuși în jurisprudența noastră s-a decis în mod întemeiat că revizuirea este inadmisibilă în cazul în care una dintre hotărâri este pronunțată în baza unei cereri de ordonanță președințială. Într-adevăr, ordonanța președințială are ca obiect numai luarea unor măsuri vremelnice, astfel că prin ea nu se dezleagă fondul cauzei, iar asupra unor asemenea măsuri se poate reveni în același cadru procesual.
În practică s-au ivit și situații în care contrarietatea dintre hotărâri avea un caracter parțial, în sensul că a avut ca obiect doar soluțiile pronunțate de instanțe asupra unui capăt de cerere. S-a considerat, soluție pe care o apreciem judicioasă și în concordanță cu principiile procedurii judiciare din materia nulităților, că revizuirea este admisibilă, anularea hotărârii trebuind să se pronunțe numai cu privire la capătul de cerere soluționat cu nesocotirea principiului autorității lucrului judecat.
Revizuirea pentru acest motiv poate fi solicitată și în cazul în care hotărârile potrivnice sunt pronunțate de instanțele de recurs.
c) Existența triplei identități de părți, obiect și cauză. Condiția enunțată este fundamentală, căci finalitatea revizuirii este aceea de a remedia erorile determinate de nesocotirea principiului autorității lucrului judecat. Observăm însă că această cerință nu este foarte clar formulată de legiuitor, acesta referindu-se mai întâi în mod generic la situația unor hotărâri potrivnice pronunțate „în una și aceeași pricină”, iar apoi la cerința ca hotărârile să fi fost pronunțate „între aceleași persoane, având aceeași calitate”. De aceea, formula generică menționată trebuie înțeleasă în sensul finalității sale și a însăși rațiunii de a fi a revizuirii pentru contrarietate de hotărâri. De aceea, doctrina și jurisprudența consideră esențială condiția triplei identități de părți, obiect și cauză, iar conotațiile acestei instituții au fost prezentate pe larg în prima parte a lucrării de față.
Condițiile art. 322 pct. 7 C.proc.civ. nu sunt totuși îndeplinite în acele cazuri în care soluțiile contradictorii au fost pronunțate în aceeași cauză pe parcursul mai multor cicluri procesuale determinate de căile de atac exercitate de părți.
d) În cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepția puterii lucrului judecat, sau dacă a fost ridicată, aceasta să nu fi format obiect de dezbatere. Această cerință nu este enunțată în mod expres de lege, dar ea este evocată în mod constant de jurisprudența noastră. De asemenea, dacă excepția a fost respinsă partea interesată se poate plânge doar pe calea recursului, iar nu a revizuirii. Într-adevăr, dacă s- ar admite că cererea de revizuire este admisibilă în orice împrejurare ar însemna să se nesocotească puterea de lucru judecat a celei de-a doua hotărâri, ceea ce este contrar finalității urmărite de lege.
9. Împiedicarea pârtii de a se înfățișa la judecată și de a înștiința instanța despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voința sa.
Ultimul motiv de revizuire, reglementat de art. 322 pct. 8 C.proc.civ. se referă la situația în care părțile au fost legal citate. În caz contrar, părțile se pot plânge pe calea recursului (art. 304 pct. 5 C.proc.civ.) sau pe calea contestației în anulare [art. 317 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ.].
Revizuirea este admisibilă, în condițiile textului la care ne referim, numai dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiții:
Partea să fi fost împiedicată să se înfățișeze la judecată și să încunoștințeze instanța despre o atare împrejurare; împiedicarea trebuie să vizeze ambele împrejurări, respectiv atât înfățișarea părții în instanță, cât și înștiințarea instanței despre aceasta.
Împiedicarea să fi fost determinată de o împrejurare mai presus de voința părții. Împrejurarea care constituie un caz de forță majoră și care legitimează revizuirea este o chestiune de fapt ce urmează să fie apreciată de instanță în funcție de circumstanțele cauzei.
10. Dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești iar consecințele grave datorate acesteia continuă să se producă și nu pot fi înlăturate altfel.
Acest motiv de revizuire reprezintă o noutate în raport cu motivele tradiționale și a fost adăugat în cod prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/2003, ca urmare a abrogării dispozițiilor referitoare la recursul în anulare. Într-adevăr, fostul art. 330 pct. 4 C. proc. civ. prevedea un motiv asemănător și s-a dorit să existe un mijloc procesual prin care să se înlăture hotărârea judecătorească care a determinat constatarea de către CEDO a încălcării drepturilor sau libertăților fundamentale.
Din analiza textului rezultă că trebuie îndeplinire cumulativ mai multe condiții: a) constatarea încălcării drepturilor sau libertăților fundamentale să fie făcută de CEDO, iar încălcarea să se datoreze unei hotărâri judecătorești; b) încălcarea să fi produs consecințe grave și acestea să continue să se producă; c) consecințele grave să nu poată să fie remediate prin alte mijloace decât revizuirea hotărârii pronunțate.
Secțiunea 7
Procedura de soluționare a cererii de revizuire
Revizuirea fiind o cerere de retractare competența de soluționare a acesteia revine instanței care a pronunțat hotărârea de fond și în fața căreia aceasta a devenit definitivă.
De la această regulă legea face o excepție în privința motivului de revizuire întemeiat pe existența unor hotărâri judecătorești potrivnice. Potrivit art. 323 alin. (2) C.proc.civ., în acest caz revizuirea se va îndrepta la instanța mai mare în grad față de instanța sau instanțele care au pronunțat hotărârile potrivnice. Dacă cele două instanțe care au pronunțat hotărârile potrivnice fac parte din circumscripții judecătorești deosebite instanța mai mare în grad la care urmează să se îndrepte cererea de revizuire este aceea a instanței care a dat prima hotărâre. În cazul în care hotărârile potrivnice au fost pronunțate de instanțele de recurs, iar una dintre acestea este Curtea Supremă de Justiție cererea de revizuire se va judeca de instanța supremă.
În practică este însă posibil ca partea să invoce două sau mai multe motive de revizuire în sprijinul cererii sale. De aceea, se ridică problema determinării instanței competente în cazul în care pentru unul dintre motivele invocate ar fi atrasă competența unei alte instanțe, cum se poate întâmpla în cazul prevăzut de art. 322 pct. 7 C.proc.civ. Se poate produce și într-o asemenea împrejurare o prorogare de competență ?
Jurisprudența noastră a răspuns negativ la această întrebare și aceasta tocmai în considerarea caracterului de ordine publică al regulilor de competență în materie, într-o asemenea împrejurare instanța superioară va soluționa motivul de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C.proc.civ., iar instanța de fond va rezolva cererea bazată pe celelalte motive. Dacă s-ar accepta soluția contrară partea interesată ar putea proceda formal la invocarea mai multor motive, cu scopul de a obține astfel soluționarea cererii de revizuire de o instanță superioară.
Legea nu cuprinde dispoziții procedurale derogatorii de la dreptul comun în ceea ce privește elementele pe care trebuie să le cuprindă cererea de revizuire. Mai mult, art. 326 alin. (1) C.proc.civ. dispune că cererea de revizuire se judecă potrivit dispozițiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată. În aceste condiții revizuientul va trebui să țină seama de dispozițiile art. 82-84 și 112 C.proc.civ. Prin urmare,- în considerarea acestor condiții legale, revizuientul va trebui să indice în cuprinsul cererii toate elementele necesare privitoare la: identificarea părților, pentru ca acestea să poată fi citate; arătarea instanței competente și la care se adresează cererea; arătarea hotărârii care se atacă; arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea, arătarea dovezilor și semnătura.
O dispoziție procedurală importantă este și cea privitoare la obligativitatea întâmpinării. Potrivit art. 326 alin. (2) C.proc.civ. întâmpinarea este obligatorie și se depune la dosar cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată.
În privința termenului de revizuire legea noastră procesuală instituie termene cu o durată diferită, în funcție de motivele de revizuire invocate. Cu toate acestea, constatăm existența unui termen de drept comun în materie de revizuire și care are o durată de o lună și a două termene de excepție, respectiv de 6 luni, în cazul motivului de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 6 C.proc.civ. și de 15 zile, în cazul reglementat de art. 322 pct. 8 C.proc.civ.
Codul de procedură civilă, în art. 324, determină și punctul de plecare a termenului de revizuire. Astfel, în ceea ce privește termenul de o lună acesta este determinat după cum urmează:
în cazul motivelor prevăzute de art. 322 pct. 1, 2 și 7 C.proc.civ. termenul de revizuire curge de la comunicarea hotărârilor definitive, iar când hotărârile au fost date de instanțe de recurs după evocarea fondului, de la pronunțare;
dacă hotărârile potrivnice sunt date de instanțe de recurs termenul curge de la pronunțarea ultimei hotărâri;
în cazul prevăzut de art. 322 pct. 3 C.proc.civ. termenul de revizuire curge de la cel din urmă act de executare;în cazul prevăzut de art. 322 pct. 4 C.proc.civ. termenul de revizuire curge din ziua în care partea a luat cunoștință de hotărârea instanței penale de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului ori de hotărârea care a declarat fals înscrisul;
în lipsa unei astfel de hotărâri termenul curge de la termenul când partea a luat cunoștință de împrejurările pentru care constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora;
în cazul prevăzut de art. 322 pct. 5 C.proc.civ. termenul de revizuire curge de la data descoperirii înscrisurilor ce se invocă ori, după caz, din ziua în care partea a luat cunoștință de hotărârea desființată sau modificată pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.
Termenul de 6 luni, prevăzut pentru cel de-al șaselea motiv de revizuire, curge de la comunicarea hotărârilor definitive făcute statului ori celorlalte persoane de drept public sau de utilitate publică, sau de la întoarcerea dispărutului, ori de la dobândirea capacității.
În ceea ce privește termenul de 15 zile, acesta se socotește de la încetarea împiedicării.
În sfârșit, alin (3) al art. 324, introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/2003, stabilește că, pentru motivul 9 de revizuire, termenul este de 3 luni de la data publicării hotărârii Curții Europene de Drepturilor Omului în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Termenele de revizuire, astfel cum acestea au fost prezentate mai sus, sunt incidente și în cazul când cererea de revizuire este exercitată de procuror, căci legea nu cuprinde dispoziții derogatorii în această materie.
Cererea de revizuire poate fi modificată la prima zi de înfățișare în condițiile art. 132 C.proc.civ. Așa fiind, revizuientul este în drept, în principiu să modifice motivele invocate sau chiar să adauge temeiuri noi de revizuire, cu condiția respectării termenelor prevăzute de lege pentru exercitarea acestei căi de atac. În schimb, în această cale de atac nu se mai pot formula cererii accesorii sau incidente de natură a modifica cadrul procesual cu privire la obiectul sau subiectele acțiunii.
De altfel, întreaga procedură de judecată are un caracter limitat la motivele de revizuire. În acest sens, art. 326 alin. (3), introdus în C.proc.civ. prin Ordonanța de urgență nr. 138/2000, dispune că: „Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază”. Este o dispoziție binevenită și care aduce mai multă preciziune în legătură cu limitele revizuirii, soluție ce este în concordanță cu caracterul extraordinar al acestei căi de atac de retractare.
În prezent legea nu mai prevede necesitatea soluționării cererii de revizuire în două etape: încuviințarea în principiu și judecarea cererii. Cu toate acestea, în unele cazuri pronunțarea a două hotărâri este, astfel cum se va vedea în continuare, nu numai utilă ci chiar necesară.
Codul de procedură civilă, în art. 327 alin. (1), se referă în termeni extrem de generali la soluțiile pe care le poate pronunța instanța competentă a statua asupra cererii de revizuire. Potrivit acestui text: „Dacă instanța încuviințează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre”.
Observăm că legea se referă la încuviințarea cererii de revizuire ceea ce poate sugera totuși și admisibilitatea soluționării ei în două etape. În al doilea rând, legea evocă posibilitatea pronunțării a două soluții; anularea în totul sau în parte a hotărârii. Anularea totală sau parțială a hotărârii se dispune în funcție de împrejurarea care determină retractarea hotărârii atacate. De aceea, se impun și unele precizări particulare în funcție de motivele de revizuire invocate.
În cazul primului motiv de revizuire, instanța va pronunța o singură soluție și va înlocui dispozitivul care cuprinde dispoziții potrivnice. O soluție similară se pronunță și în cazul nesocotirii principiului disponibilității, respectiv în acele cazuri în care instanța a dispus extra sau plus petita. Și în acest caz instanța va putea pronunța o singură hotărâre de modificare corespunzătoare a dispozitivului hotărârii atacate pe calea revizuirii. În caz de minus petita, se va proceda la soluționarea în fond a capătului de cerere omis și se va pronunța o nouă hotărâre cu privire la acea pretenție.
Modificarea hotărârii se dispune și în cazul în care lucrul care a format obiectul pricinii nu se mai află în ființă.
În cazul motivelor de revizuire prevăzute de art. 322 pct. 4 și 5 C. proc.civ. este adeseori utilă pronunțarea unei hotărâri de retractare a deciziei atacate sau a unei încheieri de admitere în principiu, iar numai după aceea a unei hotărâri finale. În acest sens, s-a remarcat că în cazul condamnării judecătorului pentru o infracțiune în legătură cu pricina se va desființa mai întâi hotărârea atacată, iar după rejudecare se va pronunța o soluție nouă. Dacă însă instanța nu este în măsură să rezolve dintr-o dată fondul cauzei, fiind necesară administrarea unor dovezi, ea va putea pronunța o încheiere de admitere în principiu, după care va administra probe și va pronunța o nouă hotărâre.
Retractarea prealabilă a primei hotărâri este utilă și în cazul celorlalte motive de revizuire, cu excepția celui de-al șaptelea motiv de revizuire. Într-adevăr, în cazul existenței unor hotărâri potrivnice singura soluție ce se impune este anularea ultimei hotărâri, întrucât aceasta a fost pronunțată cu încălcarea principiului autorității lucrului judecat. Prin urmare, într-o asemenea împrejurare instanța de revizuire nu exercită atribuții de control judiciar, ci constată îndeplinirea condițiilor legale și anulează pur și simplu ultima hotărâre. O cerere de revizuire care ar tinde la anularea primei hotărâri este însă inadmisibilă.
Considerațiile de mai sus evidențiază totuși utilitatea soluționării cererii de revizuire, în unele situații, în două faze: admiterea în principiu și judecarea cererii de revizuire. O dispoziție procedurală în acest sens apreciem că ar fi binevenită în viitoarea noastră reglementare procesuală.
Precizăm că legea impune ca în cazul admiterii cererii să se facă mențiune în josul originalului hotărârii revizuite despre hotărârea pronunțată în revizuire [art. 327 alin. (2) C.proc.civ.].
Legislația noastră procesuală reglementează în mod expres și posibilitatea atacării hotărârilor pronunțate în revizuire. Potrivit art. 328 alin. (1) C.proc.civ: „Hotărârea asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită". Textul citat face o aplicațiune a principiului accesorium sequitur principale. Prin urmare, ori de câte ori partea avea deschisă calea de atac a apelului sau recursului împotriva hotărârii de fond, ea va putea ataca în mod corespunzător, prin aceleași căi de atac, și hotărârea pronunțată în revizuire.
Potrivit art. 328 alin. (2) C.proc.civ: „Dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice calea de atac este recursul”. Textul este interpretat însă în sensul că și în cazul contrarietății de hotărâri recursul poate fi exercitat numai în condițiile art. 328 alin. (1) C.proc.civ., adică numai în măsura în care și hotărârea retractată era susceptibilă de apel sau recurs. Prin urmare, este evident că legiuitorul a urmărit, în acest caz, să suprime calea apelului, iar nu să deschidă calea recursului la recurs. Așa fiind, în cazul când este atacată pe calea revizuirii, pentru contrarietate de hotărâri, o decizie dată în recurs, împotriva hotărârii pronunțate în revizuire nu există drept de recurs.
CAPITOLUL 4
RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII
Secțiunea 1
Dinamica recursului în interesul legii
1. Retrospectivă.
Recursul în interesul legii a fost instituționalizat în Franța prin art. 3 al Legii din 1 decembrie 1790, regăsindu-se apoi în art. 65-66 ale Constituției din 22 ianuarie anul VIII. Articolul 17 al Legii nr. 67-523 din 3 iulie 1967 precizează condițiile în care procurorul general de pe lângă Curtea de Casație poate, în materie civilă, să exercite recursul în interesul legii.
Articolul 604 din noul Cod de procedură civilă francez arată că se poate exercita o acțiune în fața Curții de Casație, pentru ca aceasta să cenzureze „neconformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept. Textul este considerat ca fiind extrem de comprehensiv, întrucât: el acoperă diversele cazuri de neconformitate; se referă în general la regulile de drept; nonconformitatea implică atât greșita interpretare, cât și aplicarea eronată a regulii de drept”. Textul este considerat însă și expresiv pentru că el reliefează funcția esențială a Curții de Casație: asigurarea unității de interpretare a regulilor de drept; reprimarea deturnărilor considerabile în aplicarea legii; realizarea instanței supreme ca regulator al jurisprudenței. În dreptul nostru, recursul în interesul legii a fost preluat prin art. 13 al Legii Curții de Casație din 1861 și reconfirmat în legile ulterioare.
Codul din anul 19481-a recunoscut de asemenea, dar această formă de recurs a continuat să existe numai până la 2 aprilie 1949. Legea nr. 59/1993 a reintrodus recursul în interesul legii. Prin Ordonanța de urgență nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă a fost reconsiderată, sub unele aspecte, și reglementarea recursului în interesul legii. În fine, Ordonanța de urgență nr. 59/2001 nu a făcut decât să pună în aplicare modificările aduse recursului în interesul legii prin ordonanța precedentă. Prin pct. 130 al Legii nr. 219/2005, parțial, art. 329 C. proc. civ. a fost reformulat, dreptul de a sesiza înalta Curte de Casație și Justiție revenind și colegiilor de conducere ale curților de apel.
2. Reglementare.
Articolul 329 C. proc. civ., având ca obiect reglementarea recursului în interesul legii, este laconic; el precizează cine poate exercita acest recurs, scopul exercitării lui, instanța competentă să-l rezolve, obiectul recursului în interesul legii, efectele deciziilor prin care se soluționează un asemenea recurs.
Credem că va prezenta interes evocarea măcar a câtorva dintre elementele definitorii ale reglementării recursului în interesul legii în materie procesual-penală (art. 4142 C. proc. pen,): a) Recursul se exercită de către procurorul general, direct, sau de ministrul Justiției, prin intermediul procurorului general; b) El se exercită pentru a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legilor penale și de procedură penală; c) Recursul are ca obiect chestiuni de drept care au primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești; d) Deciziile prin care se soluționează sesizările se pronunță de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție și se aduc la cunoștința instanțelor de Ministerul Justiției; e) Soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese.
Articolul 329 C. proc. civ., în noua formă, reglementând aceeași instituție, dar în materie procesual-civilă, arată că: a) Recursul se exercită de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului Justiției; b) Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a se pronunța asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești poate fi făcută și de colegiile de conducere ale curților de apel; c) El se exercită pentru a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României; d) Recursul are ca obiect chestiuni de drept care au primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești; e) Deciziile prin care se soluționează sesizările se pronunță de Secțiile Unite ale instanței supreme. Ele se publică în Monitorul Oficial al României; f) Soluțiile se pronunță în interesul legii și nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate, nici cu privire la situația părților din acele procese; g) Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.
Două noi elemente în reglementare trebuie reliefate: posibilitatea colegiilor de conducere ale curților de apel de a cere instanței supreme să se pronunțe asupra unor chestiuni de drept; obligativitatea pentru instanțe a dezlegărilor date problemelor de drept.
Comparând reglementările, rezultă că, așa cum era firesc, sub multe aspecte ele sunt asemănătoare sau chiar identice. Totuși, câteva deosebiri ni se par esențiale: a) în materie procesual-civilă, recursul poate fi exercitat numai de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție; recursul în interesul legii în materie procesual-penală poate fi exercitat și de ministrul Justiției, făcând însă din procurorul general al Parchetului de pe lângă instanța supremă un „mandatar” al său; b) în materie procesual-civilă, soluția instanței supreme asupra recursului în interesul legii se publică în „Monitorul Oficial al României”, urmărindu-se interpretarea și aplicarea unitară a legii pe „întreg teritoriul României”; în materie procesual-penală, soluția „se aduce la cunoștința instanțelor de Ministerul Justiției, iar în lipsa oricărei alte precizări, putem doar prezuma că ea interesează numai instanțele judecătorești.
Secțiunea a 2-a
Elemente procedurale specifice recursului
în interesul legii
1. Procedura recursului în interesul legii.
Din cuprinsul reglementărilor art. 329 C. proc. civ., prezentate deja, s-a putut reține că procedura recursului în interesul legii, în care includem, convențional, și efectele soluțiilor pronunțate, este caracteristică sub următoarele aspecte:
I. Legitimarea procesuală activă aparține mai întâi procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție. El poate proceda la exercitarea recursului în interesul legii din oficiu, așadar, la inițiativa sa, sau la cererea ministrului Justiției. Această ultimă ipoteză nefiind suficient determinată prin lege, ea este de natură să creeze sau să întrețină raporturi funcționale și procesuale inedite, eufemistic vorbind.
Articolul 21 din Legea de organizare a înaltei Curți de Casație, cuprinzând o reglementare esențial identică cu cea actuală, a condus Ia interpretarea în sensul căreia ministrul Justiției poate să oblige pe procurorul general să introducă un asemenea recurs. Tocmai din acest motiv, art. 41 al Legii pentru înalta Curte de Casație și Justiție din 1939 a prevăzut că „Ministerul Public” poate introduce recursul în interesul legii „direct” sau „în înțelegere cu ministrul de Justiție”. Înțelegerea” despre care se făcea vorbire presupunea deci un „acord”, așa încât procurorul general nu putea fi obligat de ministrul Justiției să introducă recursul în interesul legii.
Din perspectiva actualei reglementări, ar trebui deci să ajungem la concluzia formulată odinioară că procurorul general este obligat să dea curs cererii ministrului Justiției.
Totuși, considerăm că procurorul general nu are obligația ca, necondiționat, să exercite recursul în interesul legii la cererea ministrului Justiției. „Cererea” la care se referă art. 329 alin. (1) C. proc. civ. nu este echivalentul „dispoziției scrise” – în „procedura de urmărire penală” -despre care se făcea vorbire în cuprinsul art. 34 alin. ultim din Legea nr. 92/1992, nici a „dispozițiilor obligatorii”, pe care, în temeiul art. 33 din acea lege, le putea da ministrul Justiției „în vederea respectării și aplicării legii”, nici a „îndrumărilor scrise” despre care se face vorbire la art. 69 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. „Cererea” comportă un răspuns; „dispoziția” implică o acțiune conformă, dacă prin ea nu se încalcă legea. În procedura exercitării recursului în interesul legii, procurorul general nu este, în raporturile sale cu ministrul Justiției, o simplă „bolte aux lettres”, el însuși trebuind să aprecieze dacă, într-adevăr, există chestiuni de drept care au primit o soluționare diferită și care este -în opinia sa – interpretarea corectă a legii, opinie diferită poate de cea a ministrului Justiției. În sensul art. 67 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, procurorul fiind „liber să prezinte în instanță concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii”, aceasta poate conduce la situația bizară ca recursul în interesul legii exercitat la cererea ministrului Justiției să nu fie susținut de reprezentantul Ministerului Public ori să fie susținut formal, contrar convingerilor procurorului. De aceea, opinăm fie în favoarea exercitării directe a recursului în interesul legii și de către ministrul Justiției, fie în favoarea exercitării lui indirecte, dar, cum s-a spus cândva, prin „înțelegere” cu procurorul general.
Legitimitatea procesuală activă aparține acum și colegiilor de conducere ale curților de apel. Acest nou subiect al recursului în interesul legii este neîndoielnic deplin avizat și incontestabil util;
II. Scopul declarat al recursului în interesul legii este acela de a „asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României”, în urma sesizării unor chestiuni de drept care au primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești. Prima dintre aceste componente ale scopului recursului în interesul legii – asigurarea interpretării unitare a legii pe întreg teritoriul țării – este pe cât de ambițioasă și generoasă, pe atât de discutabilă. Mai întâi, ne putem întreba cum se „asigură” interpretarea și aplicarea unitară a legii dacă deciziile pronunțate nu sunt obligatorii, iar dacă sunt obligatorii, pe temeiul cărei dispoziții constituționale instanța supremă ar putea proceda la interpretarea general-obligatorie a legilor. Imaginea cercului vicios nu poate fi înlăturată. Coroborând prevederile alin. (1) cu cele ale alin. (3) de la același art. 329 C. proc. civ., putem ajunge la concluzia că, prin soluțiile pronunțate, „se asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României”, dar numai cât privește „instanțele judecătorești”. Apoi, în ce ne privește, considerăm neinspirată referirea la „întreg teritoriul României”, implicându-se astfel, artificial, principiul teritorialității. Admițând însă că interpretarea și aplicarea unitară a legii trebuie să se facă „pe teritoriul României”, nu de către subiectele de drept, iarăși ne putem întreba în baza cărei autorități – fie și numai doctrinare – instanța supremă își poate motiva o asemenea competență, dincolo de sfera instanțelor judecătorești. Sunt însă simple întrebări retorice.
Din formularea art. 329 alin. (1) C. proc. civ. – „interpretarea și aplicarea unitară a legii” s-ar putea deduce că, soluționând un recurs în interesul legii, instanța supremă desfășoară o activitate care este parte integrantă a procesului de aplicare a dreptului, cum adeseori a fost și este calificată. Ni se pare însă că, astfel, se ajunge Ia o confuzie de planuri și de idei între interpretarea general – obligatorie și interpretarea cazuistică, prima putând să aparțină numai autorității legiuitoare, iar cea de-a doua și altor autorități, inclusiv instanțelor judecătorești: a) în cea dintâi, actul de interpretare, care conturează sau determină chiar înțelesul sau sensul legii, are ca obiect principal și exclusiv „interpretarea”, considerată ca necesară față de sensul îndoielnic sau obscur al textului. În cea de-a doua, actul emis nu este, în sensul precizat, un act de interpretare, ci un act de aplicare a dreptului, care implică și operația logică de interpretare. Așadar, obiectul principal al acestui act nu este interpretarea, ci aplicarea normei corespunzătoare la situația concretă; b) Prima interpretare este provocată de cerința, sesizată din oficiu sau adusă în atenția organului de interpretare, de a preciza sau de a determina vreunul din elementele actului susceptibil de interpretare. Cealaltă se realizează de regulă la sesizare și totdeauna cu prilejul rezolvării de către organul competent a unei situații concrete, pe baza unei prevederi care poate fi însă și absolut neîndoielnică; c) în cea dintâi formă, interpretarea se realizează numai de către autoritatea care a emis actul – fiind din acest motiv o interpretare oficială și autentică – și numai asupra anumitor acte, de regulă legi. În cea de-a doua, interpretarea se realizează de către orice organ care aplică dreptul și asupra oricăror norme juridice corespunzătoare respectivei situații; d) Prima operează independent de soluționarea unui caz concret; a doua este totdeauna cazuistică; e) Efectele celei dintâi sunt totdeauna general-obligatorii, efectele celei de-a doua se circumscriu la cazul respectiv; f) Prima interpretare face corp comun cu actul interpretat; cea de-a doua nu este atașată actului interpretat decât, cel mult, implicit, prin însăși soluția dată situației concrete; g) Interpretarea general-obligatorie și cu efecte erga omnes, făcând corp comun cu actul interpretat, precizându-i sau determinându-i sensul autentic și originar, își extinde efectele retroactiv. Interpretarea implicată în procesul aplicării dreptului își produce efectele în limitele dispuse prin soluția ce s-a adus cazului concret; h) Prima formă a interpretării se realizează totdeauna prin norme interpretative, prin acte normative egale ca forță juridică cu actul interpretat sau superioare acestuia. Cealaltă formă de interpretare – numită cazuistică – se realizează, în procesul aplicării dreptului, prin acte juridice dependente de voința omenească; i) în fine, în cazul primei interpretări, dacă sensul precizat este esențialmente diferit de cel anterior, receptat ca atare în acte normative subsecvente, acestea vor trebui conformate sensului precizat prin actul de interpretare, modificându-le sau completându-le, dacă este cazul, pentru a da expresie adecvată noului sens. În cea de-a doua interpretare, efectele acesteia se circumscriu actului interpretat -care poate fi și un act juridic individual, unilateral sau bilateral -, ele neimplicând nici un fel de consecințe pentru actele normative subsecvente sau adiacente.
Înfățișând, în acest context, aceste câteva posibile delimitări între cele două forme de interpretare, am făcut-o numai pentru a marca dificultățile acceptării ideii că o instanță judecătorească – chiar dacă este vorba numai despre instanța supremă – poate trece de la interpretarea cazuistică la interpretarea general-obligatorie.
Pot fi semnificative însă și alte două împrejurări. Potrivit art. 3 C. civ. judecătorul nu poate refuza să judece „sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare”. Așadar, făcând analogia și interpretând – cazuistic însă – el va trebui să identifice textul aplicabil situației concrete. Articolul 4 C. civ. precizează însă că judecătorul nu se poate pronunța „pe cale de dispoziții legale și reglementare”, că îi este interzis deci să creeze norma juridică, general obligatorie, impersonală și de aplicație repetată.
3°. Recursul în interesul legii are ca obiect, în exclusivitate, chestiuni de drept care au primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești. Cu alte cuvinte, recursul în interesul legii se poate sprijini numai pe un singur motiv: greșita interpretare și aplicare a legii de către unele instanțe judecătorești. Din cuprinsul art. 329 alin. (1) C. proc. civ. rezultă fără dubiu că sunt avute în vedere numai hotărârile „instanțelor judecătorești”. Dar care hotărâri?
Cum s-a mai precizat, s-a considerat că pot face obiectul „acestui recurs nu numai hotărârile irevocabile, ci și cele definitive”. Aceasta, întrucât: a) Deși revizuirea este tot o cale extraordinară de atac – ca și recursul în interesul legii -, prin intermediul ei pot fi atacate hotărâri definitive; b) Articolul 41 din Legea pentru Înalta Curte de Casație și Justiție, din 1939, se referea de asemenea la „hotărâri desăvârșite”, adică la hotărâri definitive; c) Din proiectul inițial al Legii nr. 59/1993, Parlamentul a înlăturat dispoziția care stabilea că pot fi atacate numai hotărârile irevocabile; d) Hotărârea definitivă este o hotărâre care, în principiu, poate fi pusă în executare. Unele argumente sunt pertinente, altele însă nu: revizuirea este o cale extraordinară de atac, dar ea este cu adevărat o asemenea cale, vizând 0 hotărâre definitivă determinată, pe când „recursul” în interesul legii nu este o cale de atac propriu-zisă, îndreptată împotriva hotărârilor judecătorești, ci o formă de sesizare a instanței supreme pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii; împrejurarea că Parlamentul a înlăturat din forma finală a Legii nr. 59/1993, locuțiunea adjectivală „hotărâri irevocabile” nu poate fi un semn și în favoarea ideii că pot face obiectul recursului în interesul legii orice hotărâri, chiar nedefinițive; în fine, faptul că hotărârea definitivă poate fi pusă în executare nu este relevant, în acest context, din moment ce prin recursul în interesul legii nu se atacă o hotărâre determinată, ci se sintetizează practica judiciară cu intenția de a o exprima unitar.
În ce ne privește, considerăm că „pretextul” recursului în interesul legii îl poate constitui orice hotărâre judecătorească: a) Articolul 329 alin. (1) C. proc. civ. se referă la „soluții” diferite din partea instanțelor judecătorești; b) Articolul 329 alin. ultim C. proc. civ. se referă indistinctiv la „hotărâri judecătorești examinate”; c) Dar – și mai ales – ținând seama de obiectul – „chestiuni de drept” – și scopul recursului în interesul legii – asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii – ni se pare inutilă, superfluă referirea la hotărâri definitive sau irevocabile, fiind suficient să se facă referire-cum de altfel se face-la practica instanțelor judecătorești.
IV. Competența de a se pronunța asupra recursului în interesul legii revine înaltei Curți de Casație și Justiție, în Secțiuni Unite, cu participarea și concluziile reprezentantului Ministerului Public. Participarea și concluziile acestuia sunt evident necesare, din moment ce chiar procurorul general a sesizat instanța supremă pe lângă care funcționează.
În practica instanței supreme, în cadrul unui recurs în interesul legii, s-a ivit un incident, provocat de renunțarea la recurs de către procurorul general. Instanța supremă, cu opinia majoritară a judecătorilor ei, a luat act de retragerea recursului, invocând în sprijinul acestei soluții: a) Prevederile art. 246 alin. (1) C. proc. civ, în sensul cărora „reclamantul poate să renunțe oricând la judecată”; b) Principiul disponibilității în procesul civil; c) Prevederile art. 329 alin. (1) C. proc. civ., de unde rezultă caracterul facultativ al unui asemenea recurs. În ce ne privește, ne atașam opiniei minoritate, întrucât: a) în cadrul unui recurs în interesul legii, procurorul general nu are poziția procesuală a unui reclamant; b) Un astfel de recurs nu antrenează o Judecată”, în sensul propriu al acestui termen, la care să se poată renunța, ci dezbaterea unei probleme controversate de drept, pentru a se ajunge la aplicarea unitară a legii, ceea ce ar putea justifica – în opinia noastră – într-o altă reglementare, posibilitatea instanței supreme de a pronunța din oficiu decizii în interesul legii; c) Procurorul general nu este o simplă „parte” într-un astfel de recurs, pentru a se putea manifesta de pe platforma principiului disponibilității; Ion Deleanu, op. cit., p. 284.
Asigurarea aplicării unitare a legii este o atribuție legală a instanței supreme, nu o „facultate” a procurorului general; e) Soluția dată de instanța supremă profită legii, nu aceluia care a sesizat-o; f) Recursul în interesul legii nu este un „recurs” propriu-zis, nu este o cale de atac, așa încât acestuia nu-i sunt aplicabile cu totul normele referitoare la desfășurarea și finalizarea procesului civil.
V. Soluțiile se pronunță „în interesul legii”, de unde rezultă consecința că ele nu au nici un efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese.
VI. Articolul 329 alin. ultim teza a doua C. proc. civ. prevedea, în reglementarea anterioară că: „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe”. Această prevedere era ea însăși extrem de discutabilă, provocând opinii la rândul lor susceptibile de discuții: decizia pronunțată într-un recurs în interesul legii „este un izvor de drept secundar”; decizia „se apropie de actele normative, fiindcă are un caracter general-abstract și un caracter de obligativitate”; prevederile art. 329 alin. (3) în fine sunt neconstituționale, contravenind art. 123 din Constituție, potrivit căruia .justiția se înfăptuiește în numele legii”, iar Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”; prevederile amintite sunt constituționale.
În reglementarea actuală – cum s-a putut constata – a fost reluată dispoziția anterioară, împreună cu implicațiile ei: „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe” – art. 329 alin. (3) teza a doua C. proc. civ.
Obligativitatea dezlegărilor date problemelor de drept este mai complicată decât pare. În sensul ei, înseamnă că ab initio judecătorul de la o anume instanță este „încătușat” într-un anume mod, infailibil, de interpretare a legii ce urmează să se aplice la cazul dedus judecății. Dar acest mod de ocultă „subordonare” îi pune în discuție independența lui. Pe de altă parte, dacă decizia instanței supreme este „obligatorie”, în litigii similare celor evocate în decizie, judecata va fi de la început amputată, chestiunea de drept fiind a priori tranșată printr-o soluție de principiu, transformată în dogmă. Ideea de integralitate a componentelor judecății și ideea de suveranitate a judecătorilor în interpretarea și aplicarea legii sunt astfel iremediabil compromise.
De altfel, este de observat că prin nici o dispoziție legală nu se sancționează nerespectarea „obligativității” deciziei instanței supreme, pronunțată în interesul legii. Numai pe cale de interpretare s-ar putea eventual face aplicarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care constituie ca motiv de casare a hotărârii în recurs faptul că aceasta este contrară legii ori prin hotărârea instanței s-a făcut o greșită aplicare a legii. Dar, procedându-se astfel, însăși interpretarea instanței supreme va fi implicit pusă în discuție, ea putând fi eventual invocată doar ca „argument” în sprijinul motivului „legal” de casare. În orice caz, ea însăși nu constituie un asemenea motiv.
Nici un text constituțional n-ar putea fi invocat convingător în sprijinul soluției obligativității deciziilor date în interesul legii. Deciziile instanței supreme-cum frumos s-a spus – „trebuie să se impună prin forța argumentelor, iar nu prin forța autorității”,
Soluții pronunțate în cadrul recursului în interesul legii. Nu sunt numeroase astfel de soluții, deși, în starea actuală a ordinii de drept, bulversată și bulversantă, ele ar fi fost necesare și utile, dar, cele câte sunt, nu excelează totdeauna prin coerență și rigoare. Ne vom referi la unele dintre ele, numai exemplificativ.
Prin Decizia nr. V din 7 octombrie 1996, Curtea Supremă de Justiție a statuat că, potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 21/1924 pentru persoanele juridice, asociațiunile și fundațiile fără scop lucrativ sau patrimoniul nu pot dobândi personalitate juridică decât pe temeiul hotărârii tribunalului. Am menționat această decizie numai pentru a aduce în atenție abrogarea Legii nr. 21/1924, prin dispozițiile art. 86 al Ordonanței nr. 26/2000, care a statuat o nouă reglementare în materie: dobândirea personalității juridice de către asociație sau fundație se realizează, pe baza încheierii judecătorului delegat, prin înscrierea asociației sau fundației în Registrul acestora aflat la grefa judecătoriei în circumscripția căreia asociația sau fundația își va avea sediul (art. 4,8 și 17 din lege); cererea de înscriere a unei federații se soluționează de tribunalul în circumscripția căruia aceasta urmează să-și aibă sediul, care va dispune înscrierea în Registrul federațiilor aflat la grefa tribunalului (art. 35-36 ale Ordonanței nr. 26/2000”).
Prin Decizia nr. II din 29 septembrie 1997, în materie locativă, Curtea Supremă de Justiție a stabilit că: a) Titularii contractelor de închiriere a suprafețelor locative construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, încheiate anterior modificărilor aduse Legii nr. 85/1992, prin Legea nr. 76/1994, pot cere instanței de judecată obligarea unităților la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a suprafețelor respective numai dacă acestea nu sunt locuințe de intervenție; b) Actele prin care conducerile unităților consideră suprafețele locative locuințe de intervenție sunt supuse, în toate cazurile, controlului instanțelor judecătorești.
Prin Decizia nr. IV din 21 septembrie 1998, în materia validării popririi, Curtea Supremă de Justiție a decis că, în aplicarea dispozițiilor art. 1718 C. civ,. art. 452,455 și 457 C. proc. civ., poprirea poate fi validată chiar și în cazul în care debitorul nu are disponibil bănesc în contul deschis la terțul poprit, executarea popririi urmând să aibă loc în măsura alimentării contului. Soluția a fost considerată fundamentată, întrucât, între altele, potrivit art. 1718 C. civ., veniturile viitoare ale debitorului constituie gajul general și comun al creditorilor.
Prin Decizia nr. 1/1999, referitoare la dispozițiile art. 453 C. proc. civ. privind cererile de executare silită prin poprire, s-a statuat că Judecătoriei îi revine competența de a soluționa în primă instanță cererile de poprire, indiferent de natura și valoarea creanței. Într-adevăr, art. 453 C. proc. civ., în vechea sa formulare, nu făcea nici o distincție cu privire la natura creanței ori cu privire la calitatea părților; nici Codul comercial nu distinge sub aspectele arătate. Articolul 453 C. proc. civ., în noua sa formulare, prevede că poprirea se înființează, la cererea creditorului, de către „executorul judecătoresc” de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terțului poprit.
Prin Decizia nr. E/1999, cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 2 alin. (2)din Legea nr. 122/1996”, s-a statuat că „instanța competentă să soluționeze în fond cererile pentru autorizarea funcționării, ca persoane juridice, a caselor de ajutor reciproc ale salariaților, precum și de înregistrare a acestora în registrul persoanelor juridice este judecătoria în a cărei rază teritorială își au sediul. Soluția rezultă, într-adevăr, din prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 122/1996, care, în raport cu fostele prevederi ale Legii nr. 21/1924, aveau caracterul unor reglementări speciale, derogatorii.
Decizia nr. IV/1999, statuând asupra interpretării și aplicării prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, a conchis că este susceptibilă de a fi atacată cu recurs atât hotărârea prin care se soluționează cererea de suspendare a executării actului administrativ, formulată în cadrul acțiunii principale, având ca obiect anularea acelui act, cât și hotărârea prin care o atare cerere este soluționată separat. Într-adevăr, o astfel de hotărâre nu este, în sensul art. 282 alin. (2) C. proc. civ., o încheiere premergătoare, ci o hotărâre provizorie prin care se soluționează un capăt de cerere distinct, urmând a se face aplicarea prevederilor art. 316 C. proc. civ.
Prin Decizia nr. V/1999, instanța supremă având a se pronunța asupra aplicării art 18 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al adopției, a stabilit că pentru soluționarea cererii de încuviințare a adopției, instanța se constituie în complet din 2 judecători, din rândul celor special desemnați de ministrul Justiției; aceasta, întrucât norma specială are prioritate, iar, ulterior Legii nr. 142/1997, prin care au fost modificate prevederile art. 17 alin. (1) din Legea nr. 92/1992, s-a adoptat Legea nr. 87/1998, care, aprobând și modificând ordonanța de urgență, a menținut totuși prevederile acesteia cu privire la alcătuirea completelor de judecată.
Prin Decizia nr. VI/1999 referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, s-a stabilit că dispozițiile arătate sunt aplicabile și în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii. Este una dintre cele mai elaborate decizii în materia conflictelor inter-temporale de legi, făcându-se referire la raporturi juridice anterioare care nu erau încă pe deplin constituite la data intrării în vigoare a legii noi.
Prin Decizia nr. VIII/2000, astfel cum am mai precizat, suprema noastră instanță ne-a oferit un galimatias ideatic și conceptual alarmant din perspectiva intenției acesteia de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, zicându-ne că, „indiferent de valoarea masei partajabile, competența de soluționare a cererilor având ca obiect partajarea bunurilor comune dobândite de soți în timpul căsătoriei revine judecătoriei, atât în cazul în care aceste cereri au fost introduse concomitent cu acțiunea principală de desfacere a căsătoriei, cât și atunci când sunt formulate separat”. Concluzia este la fel de ineptă ca și considerentele.
În cazul, aporturilor juridice privind dreptul familiei – mai exact, pe temeiul prevederilor art. 36 C. fam. – dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., având ca obiect determinarea competenței instanțelor-tribunale și judecătorii-în raport cu valoarea pretențiilor alegate, nu sunt aplicabile. Aflăm astfel, din acest prim considerent, că art. 36 C. fam. ar stabili reguli „derogatorii” de la cele comune în materia competenței de atribuțiune a instanțelor judecătorești. Premisa argumentativă este pe cât de rituasă și inedită, pe atât de stupidă, prevederile art. 36 C. fam. reglementând cu totul altceva: modalitățile juridice de realizare a partajului.
Ni se spune apoi, didactic și sentențios, că „orice cerere de partajare a bunurilor comune, întemeiată pe dispozițiile art. 36 din Codul familiei, nu poate fi privită decât ca o cerere accesorie la acțiunea principală de divorț, indiferent dacă a fost formulată o dată cu aceasta sau separat, după desfacerea căsătoriei”.
Invocându-se prevederile art. 17 C. proc. civ., stăruie o altă întrebare, în fața unei reale nedumeriri: cererile accesorii și incidentale sunt calificate astfel și în raport cu cereri principale ipotetice sau deja rezolvate?
Prin Decizia nr. V/2001, Curtea Supremă de Justiție s-a pronunțat, cu totul eronat, asupra naturii juridice a acțiunii în anularea hotărârii arbitrale.
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a exercitat recurs în interesul legii cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 364 și următoarele din Codul de procedură civilă, referitoare la desființarea hotărârii arbitrate pe calea acțiunii în anulare. Susținându-se recursul astfel cum acesta a fost formulat, s-a cerut să se decidă în sensul că acțiunea în anulare, prevăzută de articolul 364 C. proc. civ., ,/iu poate fi considerată cale de atac împotriva unui act jurisdicțional și că trebuie soluționată potrivit procedurii de judecată în primă instanță, în complet format dintr-un judecător, pronunțându-se sentință susceptibilă de a fi atacată cu recurs”.
Având a se pronunța asupra recursului în interesul legii, Curtea Supremă de Justiție a constatat, mai întâi, divergența soluțiilor instanțelor judecătorești, în legătură cu chestiunea de drept constituită în obiect al recursului. Într-adevăr, unele instanțe au considerat că acțiunea în anularea hotărârii arbitrale este o acțiune principală și au procedat la judecarea acesteia în primă instanță, în compunerea prevăzută de fostul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 92/1992, republicată, pronunțând sentințe. Alte instanțe, soluționând de asemenea astfel de acțiuni în primă instanță, au pronunțat însă decizii. Unele instanțe, considerând că acțiunea în anulare este o cale de atac, au procedat la judecarea acesteia ca instanțe de apel, pronunțând decizii. În fine, au fost instanțe care, considerând că acțiunea în anularea hotărârii arbitrale constituie o cale de atac ce trebuie soluționată de instanța judecătorească imediat superioară celei prevăzute de art. 342 C. proc. civ., în circumscripția în care a avut loc arbitrajul, au rezolvat-o în completul prevăzut pentru judecarea recursului. Instanța supremă s-a atașat acestei din urmă soluții.
Conclusiv, din cuprinsul deciziei rezultă că acțiunea în anulare constituie o cale de atac, competența de soluționare a acesteia revine instanței judecătorești imediat superioare celei prevăzute de art. 342 C. proc. civ., în circumscripția în care a avut loc arbitrajul, iar completul de judecată va fi constituit, „în raport cu nivelul instanței competente”, din numărul de judecători prevăzut pentru judecarea recursului, „chiar dacă, în conformitate cu art. 366 alin. (2) C. proc. civ., hotărârea instanței judecătorești cu privire la acțiunea în anulare poate fi atacată cu recurs”.
Controversele au fost „tranșate”, așa-zicând, prin noile dispoziții în materie ale art. 365 și 366' C. proc. civ., adoptate prin Legea nr. 219/2005. Astfel, după ce art. 365 C. proc. civ. arată că acțiunea în anulare se rezolvă de instanța judecătorească imediat superioară celei prevăzute la art. 342 C. proc. civ. – instanța care, în lipsa convenției arbitrale, ar fi fost competentă să judece litigiul în fond, în primă instanță -, art. 3661 precizează: „în toate cazurile privind hotărârea arbitrală, acțiunea în anulare formulată potrivit art. 364 se judecă în completul prevăzut pentru judecata în primă instanță, iar recursul se judecă în completul prevăzut pentru această cale de atac” (s.n.).
Prin Decizia nr. 11/2001, cu privire la căile de atac la care este supusă încheierea dată de judecătorul de la biroul de carte funciară și instanța căreia îi revine competența să le soluționeze, instanța supremă a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, ale art. 2 pct. 2 și ale art. 3 pct. 3 C. proc. civ., încheierea dată de judecătorul de la biroul de carte funciară este supusă căii de atac a apelului, care se judecă de tribunal, și celei a recursului, care se judecă de curtea de apel.
Într-adevăr, art. 52 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 prevedea că încheierea „este supusă căilor ordinare de atac”, întocmai ca în cazul celorlalte hotărâri pronunțate de judecătorii în primă instanță. De altfel – preciza Curtea – „din moment ce cererile care se soluționează pe calea încheierii date de judecătorul de carte funciară sunt necontencioase, este evident că și sub acest aspect o astfel de încheiere este supusă, potrivit art. 336 alin. (2) C. proc. civ., căii de atac a apelului, cu posibilitatea atacării cu recurs a soluției pronunțate în apel”. Acest din urma argument n-ar putea fi reiterat, art. 336 alin. (1) C. proc. civ. stabilind acum că încheierea în procedura necontencioasă este supusă recursului. Dar actualul art. 52 din Legea nr. 7/1996, în forma dobândită prin pct. 55 din Titlul XII al Legii nr. 247/2005, prevede că încheierea de înscriere sau de respingere poate fi atacată cu plângere, în termen de 15 zile de la comunicare, la biroul teritorial, asupra ei pronunțându-se judecătoria în a cărei rază de competență teritorială se află imobilul. Hotărârea pronunțată de judecătorie poate fi atacată cu apel.
Prin Decizia nr. I/2002 s-a statuat că, în cazul plângerilor îndreptate împotriva actelor de constatare și sancționare a contravențiilor prevăzute la art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990, modificată prin Ordonanța Guvernului nr. 126/1998, prezentarea ulterioară, în fața instanțelor judecătorești, a actelor prin care se dovedește proveniența licită a bunurilor ce nu erau însoțite, în momentul constatării contravenției, de astfel de documente atrage anularea procesului-verbal de contravenție, exonerarea contravenientului de plata amenzii aplicate și restituirea mărfii confiscate. Potrivit art. 167 alin. (1) C. proc. civ., dovezile se pot încuviința dacă instanța socotește că ele pot să ducă la dezlegarea pricinii, așa încât nu poate fi împiedicat contravenientul să dovedească existența documentelor de proveniență, prin care se infirmă cele consemnate în procesul-verbal de constatare a contravenției.
Prin Decizia nr. 2/2003, în aplicarea dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., s-a stabilit că tribunalului îi revine competența de a judeca, în fond, conflictele de muncă, cu excepția celor date prin lege specială în competența altor instanțe.
Prin Decizia nr. 3/2003, în aplicarea dispozițiilor art. 20' alin. (3) din fosta Lege nr. 83/1998 privind procedura falimentului băncilor, s-a statuat în sensul că acțiunile și cererile adresate instanței de lichidator sau de persoanele împuternicite de acesta în exercitarea atribuțiilor conferite prin art. 10 din Legea nr. 83/1998, inclusiv cererile ulterioare formulate în conformitate cu prevederile art. 373 alin. (1) C. proc. civ., în cadrul activității de executare silită și în aplicarea art. 22, 24 și 25 din aceeași lege, sunt scutite de taxe de timbru. Articolul 17 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 10/2004 a prevăzut de asemenea că acțiunile introduse de lichidator în aplicarea dispozițiilor acestei ordonanțe sunt scutite de taxa de timbru.
Prin Decizia nr. 4/2003, s-a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 68 alin. (1) lit. b), cu referire la art. 27 alin. (1), art. 46 și la art. 71 alin. (1) din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, primarul nu are calitatea de a ataca, în fața instanței de contencios administrativ, hotărârile adoptate de consiliul local.
Prin Decizia nr. 1/2004 – făcând aplicarea dispozițiilor art. 14 C. proc. civ., dar și ale art. 998 C. civ., s-a „stabilit” că instanța penală învestită cu judecarea acțiunii penale în cazul infracțiunilor cu efecte complexe este învestită să judece acțiunea civilă, alăturată celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, atât cu privire la pretențiile formulate în legătură cu decesul victimei sau cu vătămările corporale suferite, cât și cu privire la pretențiile referitoare la bunurile distruse ori deteriorate ca urmare a aceleiași fapte.
Prin Decizia nr. 1/2005, admițându-se recursul în interesul legii, s-a statuat că, în aplicarea dispozițiilor art. 54 alin. (4) și ale art. 57 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă, iar nu ca parte responsabilă civilmente sau garant al plății despăgubirilor civile.
Bibliografie
AL. Velescu, Propuneri de lege ferenda pentru simplificarea și coordonarea termenelor din viitorul Cod de procedură civilă, în R.R.D. nr. 4/1972;
A. Nicolae, Aspecte ale aplicării principiului „non reformatio in pejus" în procesul civil, în Dreptul, nr. 10/2000;
D. Radu, Acțiunea în procesul civil, Ed. Junimea Iași, 1974;
D. Radu, în Dicționar de drept procesual civil. Ed.Șt.și Enc, București, 1983;
E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, vol. II, București, 1932;
FI. Măgureanu, Drept procesual civil, ed. a VI-a, Ed. All Beck. București, 2002;
G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. AII, București. 1994;
G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. All Beck, București, 2001;
Gh. Iliescu, Propuneri de lege ferenda pentru reglementarea termenelor în viitorul Cod de procedură civilă, în R.R.D. nr. 1/1975 ;
G. Porumb, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I;
Ion Deleanu, Tratat de proceduă civilă, Ed. All Beck, București 2005;
Ioan Leș, Tratat de procedură civilă, Ed. Lumina Lex, București, 2002;
I. Stoenescu, S. Zilberstein, în Drept procesual civil. Căile de atac și Procedurile speciale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981;
M. Dumitrescu, Manual de procedură, ed. a V-a. București. 1928;
M. Enescu, Aplicarea principiului „non reformatio in peius" în procesul civil, în S. C. J. nr. 3/1965;
N. Iliescu, V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală comentat si adnotat, Ed, Academiei, București, 1975 ;
O. Ungureanu, Aspecte ale nulității actelor de procedură, în R.R.D. nr. 7/1986;
O. Ungureanu, Actele de procedură in procesul civil, Ed. Șansa, București, 1994;
P. Vasilescu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. III, București, 1939;
S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, Recursul și recursul extraordinar în procesul civil, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987;
Ș. Beligrădeanu. Aplicarea art. 175 din Codul muncii în cazul actelor unilaterale de drept al muncii emise de consiliile de administrație ale societăților comerciale sau ale regiilor autonome, în rev. Dreptul nr. 5-6/1993;
T. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică, București, 1968;
V. Daghie, Căile de atac de reformare în procesul civil, Editura Național, București, 1997;
V.M. Ciobanu, Drept procesual civil, Ed. Național, București, 1997;
V.M.Ciobanu, Regimul juridic al nulității actelor de procedură în legislația procesual civilă, în rev. S.C.J. nr. 1/1986 și nr. 3/1986;
V.M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil, ed. a 3-a, Ed. All Beck, București 2005.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Caile Extraordinare DE Atac In Procesul Civil (ID: 125915)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.