Separatia Puterilor

CUPRINS

CAPITOLUL I

Principiul Separației puterilor ca teorie în opera lui John Locke și Montesquieu

Evoluția explicațiilor privind teoria separației puterilor în stat

Înlăturarea separației puterilor în regimurile totalitare

Inadaptarea teoriei separației puterilor în regimurile pluraliste

Uzura teoriei separației puterilor.

CAPITOLUL II

Separația puterilor în stat conform constituțiilor moderne – S.U.A., Marea Britanie și Franța

Separația puterilor în organizarea de Stat a S.U.A.

Puterea executivă.

1.1.1. Atribuțiile Președintelui

1.2 Puterea Judecătorească

2. Separația Puterii în organizarea de stat a Marii Britanii

2.1 Puterea executivă

2.2 Puterea Judecătorească

3. Separația puterilor în organizarea de stat a Franței

3.1 Puterea Judecătorească

3.1.1. Separația puterilor de stat conform Constituției Republicii a-II-a

3.1.2. Separația puterilor de stat în timpul celei de-a III-a Republici

3.2 Puterea executivă

3.2.1. Separația Puterilor în organizarea de stat în timpul celei de-a IV-a Republici.

3.3 Puterea Judecătorească

3.3.1 Separația puterilor în organizarea de stat a Franței în timpul Republicii a V-a

3.3.2. Puterea Executivă

3.3.3 Competența Guvernului

3.3.4. Puterea legislativă

3.3.5. Puterea judecătorească

CAPITOLUL III

Formele de guvernământ prin care se realizează principiul separației puterilor în stat. Trăsături caracteristice

1. Republica prezidențială

2. Republica parlamentară

3. Republica semi-prezidențială

4. Regimul de adunare

5. Regimul politic marxist

CAPITOLUL IV

Separația puterilor în istoria constituționalismului românesc

1. Separația puterilor în stat în Constituția din 1866

1.1. Puterea executivă

1.2. Puterea Judecătorească

2. Separația puterilor în stat după Constituția din 1923

3. Constituția promulgată la 27 februarie 1938

4. Constituțiile socialiste din România

Actele cu valoarea constituțională din perioada 1944 – 1947

Constituția din 13 aprilie 1948

Constituția din 24 septembrie 1952

Constituția din 21 august 1965

CAPITOLUL V Separația puterilor de stat în perioada post decembristă

CAPITOLUL VI

Constituția revizuită în 2003

CONCLUZII

Considerații introductive

La sfârșitul secolului al XVII –lea și începutul celui următor,asistăm la apariția zorilor lumii moderne.În această perioadă de efervescență creatoare are loc formarea și cristalizarea statului, noțiune care reclamă o noua formă de organizare.Impulsionați de marile explozii care au loc pe tărâmul cunoașterii științifice, filozofi și juriști, ca John Locke și Montesque,au elaborat un nou mecanism al organizării puterilor în stat.

De altfel, Montesque a fost primul care a conceput un model sistematic privind separația puterilor în statul de drept. El nu se mulțumește doar cu enumerarea celor trei puteri-legislativă, executivă, judecătorească,- ci merge mai departe, stabilindu-se, in mod riguros atribuțiile fiecăruia.

Lucrarea de față își propune să prezinte mecanismul separației puterilor în stat în istoria constituționalismului principalelor state care au amnifestat cea mao mare consecvență și coerență în aplicarea sa. În acelați timp lucrarea se dorește a fi o demonstrație a necesității separației puterilor în stat și abeneficiilor care se răsfrâng asupra cetățenilor privind stabilirea abuzului de putere. Această alegere este motivată și justificată de faptul că principiul separației puterilor în sta este un principiu pe care orice domocrație care se dorește a fi reală trebuie cu necesitate să-l ia în considerație și să-l pună în aplicare.

Cu privire la conținutul lucrării trebuie spus că aceasta are două părți distincte. Prim aparte a lucrării prezintă principiul separației puterilor în sata așa cum este el văzut de filozofii teoreticieni J.Locke și Montesquieu și în acelați timp așa configurează în constituțiile moderene ale S.U.A., Marii Britanii și Franței. În cea de-a doua parte lucrarea va prezenta o analiză a principiului mai sus amintit așa cum apare în spațiul românesc al deceniilor trecute dar și al momentului.

Ideea principală care se desprinde din prima parte a lucrării este aceea că importanșa principiului separării puterilor în stat a fost luată în considerare atât în timpuri istorice deja apuse cât și în preuznt. Alegerea prezentării acestui principiu așa cum apare în constituțiile S.U.A, Marii Britanii și Franței, este extrem de importantă pentru că aceste țări au un precedent democraticatâtz teoretic cât și practic care constituie un izvor de inspirație pentru democrațiile în formare.

Cât privește conținutul părții a doua a lucrării, aceasta prezintă principiul separării puterilor în stat în istoria constituționalismului românesc. Analiza constituției din 1866, a celei din 1923, din 1938, a constituțiilor din perioada comunistă și a Constituției românești actuale arată că în spațiul românesc principiul separației puterilor în stat nu a avut o istorie și o aplicare solidă și constantă.

Odată cu revoluția din decembrie 1989, România reînnoadă firul rupt al tradițiilor democratice, înscriind în documentele sale programatice separația puterilor, ca o condiție sin qua non a instaurării democrației și a statutlui de drept. Acest lucru este consimțit și în constituția din Decembrie 1991, chair daca separatia puterilor nu este expres formulată dar atribuțiile lor sunt precis formulate.

În 2003 societatea românească a votat prin referendum modificări la Constituția din 1991. Acest moment este unul extrem de important cu atât mai mult cu cât statul de drept și deci implicit și principiul separării puterilor în stat a devenit pentru România criteriu de aderare la Uniunea Europeană (criteriile de la Copenhaga).

Prin revizuirea Constituției, s-a statuat alături de principiul separației puterilor în stat și principiul echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale și are ca fundament unitatea poporului român și solidaritatea cetățenilor săi.

Modificarea Constituției a fost un act necesar impus atât de mecanismele procesului integrării euro-atlantice, cât și de prefacerile sociale, economice și juridice din țara noastră intervenite de la adoptarea Constituției în vigoare, cu aproape 12 ani în urmă.

Așadar societatea românească actuală trăiește un moment important pentru a scrie despre ceea ce înseamnă separația puterilor în stat, cu atât mai mult cu cât democrația româneacă este încă o democrație tânără pentru care principiile statului de drept încep să se contureze mai profund.

Capitolul I

Separația puterilor ca teorie în opera lui John Locke și Montesquieu

Problema puterilor în stat a preocupat chiar și lumea antică.Aristotel, în lucrarea sa POLITICA, constata existența în stat a unor organe diferite cu atribuții precis determinate, precum: Adunarea Generală,Corpul magistraților(funcționarilor) și Corpul judecătoresc.

”În orice stat – punea Aristotel-sunt trei părți.Aceste trei părți, odată bine organizate,statul întreg este în mod necesar bine organizat el însuși.Cea dintâi dintre cele trei părți este Adunarea Generală ,care deliberează cu privire la afacerile publice;a doua este Corpul magistraților,căruia trebuie să i se hotărască natura,atribuțiile și modul de numire, iar a treia este Corpul judecătoresc”

În concepția lui Aristotel,”Adunarea Generală trebuia să decidă în mod suveran asupra păcii și a războiului ,încheierea și ruperea tratatelor,adoptarea legilor,pronunțarea pedepsei cu moartea,exilul,confirmarea și primirea conturilor magistraților.”Aristotel susține că „ori a lăsa toate deciziunile în seama corpului politic între,sau a le încredința pe toate unei minorități.”

Filozoful grec avea în vedere înființarea uneia sau a mai multor magistraturi speciale, pentru a degreva Adunarea Generală de anumite funcțiuni,”ori a le împărți și a le încredința pe unele tuturor cetațenilor,iar pe altele numai unora dintre ei.”

Descrierea făcută de Aristotel avea doar semnificația unei simple constatări a necesităților de organizare a statului elen și nu putea fi pusă în nici o legătură cu principiul separației puterilor.

Cel căruia îi revine meritul de a fi cercetat pentru prima dată,mai metodic și intr-o nouă lumină, principiul separației puterilor este filozoful și juristul englez John Locke,considerat părintele acestui principiu (1632-1704).

În lucrarea sa „Essay on the civil government”(Despre guvernământul civil),consideră că în fiecare stat trebuie să existe trei puteri:

1.PUTEREA LEGISLATIVĂ,care are dreptul legiferării,de a regla modul în forțele statului pot fi întrebuințate pentru conservarea comunității;

2.PUTEREA EXECUTIVĂ,care veghează aplicarea legilor;

3.PUTEREA FEDERATIVĂ,reprezintă statul în relațiile internaționale.

În fine, el mai adaugă a patra putere,numită”PREROGATIVĂ”,care ar cuprinde atribuțiile puterilor lăsate la discreția executive,în caz de pericol.

Locke desparte în două puterea executivă:

– puterea executivă internă;

– puterea federativă sau externă.

Puterea judecătorească o consideră ca făcând parte din Puterea legislativă.În primul rând, prin Puterea federativă, Locke înțelege puterea care ar avea dreptul de a declara război și a încheia pace.

În al doilea rând,el nu consideră Puterea judecătorească o putere autonomă,ci o include în Puterea legislativă.

La prima vedere ar părea cum Puterea judecătorească poate să facă parte din Puterea legislativă. Dar, trebuie să știm că Locke luase ca model în expunerea teoriei sale,organizarea politică a statului englez.În formularea pe care o face, el se inspira din Constituția engleză și fiindcă acolo Camera Lorzilor avea atribuții de a le judeca,el a dedus că puterea de a judeca aparține puterii legiuitoare.

John Locke, în concepția sa,arată că puterea legislativă trebuie să aparțină Parlamentului și era considerată puterea supremă,deoarece edita reguli de conduită general obligatorii.Puterea executivă,limitată la aplicarea legilor și la rezolvarea unor cazuri care nu putea fi prevăzute și determinate prin lege,urma să fie încredințată monarhului.

Puterea federativă era încredințată tot regelui și avea în competența sa dreptul de a declara război,de a face și de a încheia tratate. John Locke recunoaște că dacă cele trei puteri ar fi întrunite în mâna unei singure persoane,aceasta ar însemna absolutism și dacă voiam să asigurăm libertatea cetațenilor, trebuie să admitem că aceste trei puteri e necesar să fie separate, să fie încredințate la persoane diferite,la titulari independenți unul de altul.

De aceea,Locke susține că intr-un stat bine organizat,puterea de a face legile trebuie să fie încredințată unor adunări convocate special pentru acest scop.

După ce au fost adoptate,adunările trebuie să se separe din nou,urmând ca ele să se supună legilor pe care le-au adoptat.Afirmând că legile dăinuiesc multă vreme,reclamând o supraveghere continuă cu privire la executarea lor,este de trebuință – spunea Locke – ca să existe o putere care veșnic să vegheze la executarea legilor care sunt in vigoare.

Astfel Puterea legislativă și cea executivă trebuie sa fie separate.

Deși recunoaște ca distincte Puterile executivă si cea federativă,Locke admite totuși că acestea pot fi reunite intr-o singură mână,întrucât”dacă puterile federativă și executivă sunt distincte,este totuși dificil să se separeu și să se încredințeze,într-un timp dat ,la diferite persoane.”

Dificultatea acesteia,Locke ole internaționale.

În fine, el mai adaugă a patra putere,numită”PREROGATIVĂ”,care ar cuprinde atribuțiile puterilor lăsate la discreția executive,în caz de pericol.

Locke desparte în două puterea executivă:

– puterea executivă internă;

– puterea federativă sau externă.

Puterea judecătorească o consideră ca făcând parte din Puterea legislativă.În primul rând, prin Puterea federativă, Locke înțelege puterea care ar avea dreptul de a declara război și a încheia pace.

În al doilea rând,el nu consideră Puterea judecătorească o putere autonomă,ci o include în Puterea legislativă.

La prima vedere ar părea cum Puterea judecătorească poate să facă parte din Puterea legislativă. Dar, trebuie să știm că Locke luase ca model în expunerea teoriei sale,organizarea politică a statului englez.În formularea pe care o face, el se inspira din Constituția engleză și fiindcă acolo Camera Lorzilor avea atribuții de a le judeca,el a dedus că puterea de a judeca aparține puterii legiuitoare.

John Locke, în concepția sa,arată că puterea legislativă trebuie să aparțină Parlamentului și era considerată puterea supremă,deoarece edita reguli de conduită general obligatorii.Puterea executivă,limitată la aplicarea legilor și la rezolvarea unor cazuri care nu putea fi prevăzute și determinate prin lege,urma să fie încredințată monarhului.

Puterea federativă era încredințată tot regelui și avea în competența sa dreptul de a declara război,de a face și de a încheia tratate. John Locke recunoaște că dacă cele trei puteri ar fi întrunite în mâna unei singure persoane,aceasta ar însemna absolutism și dacă voiam să asigurăm libertatea cetațenilor, trebuie să admitem că aceste trei puteri e necesar să fie separate, să fie încredințate la persoane diferite,la titulari independenți unul de altul.

De aceea,Locke susține că intr-un stat bine organizat,puterea de a face legile trebuie să fie încredințată unor adunări convocate special pentru acest scop.

După ce au fost adoptate,adunările trebuie să se separe din nou,urmând ca ele să se supună legilor pe care le-au adoptat.Afirmând că legile dăinuiesc multă vreme,reclamând o supraveghere continuă cu privire la executarea lor,este de trebuință – spunea Locke – ca să existe o putere care veșnic să vegheze la executarea legilor care sunt in vigoare.

Astfel Puterea legislativă și cea executivă trebuie sa fie separate.

Deși recunoaște ca distincte Puterile executivă si cea federativă,Locke admite totuși că acestea pot fi reunite intr-o singură mână,întrucât”dacă puterile federativă și executivă sunt distincte,este totuși dificil să se separeu și să se încredințeze,într-un timp dat ,la diferite persoane.”

Dificultatea acesteia,Locke o exprima prin greutățile pe care le implică exercitarea celor două puteri care simultan pretind concursul forței publice”…ceea ce este aproape imposibil de a încredința forța statului la mai multe persoane distincte,care nu au între ele nici o subordonare”

Pentru Locke,Puterea judecătoreasca se înfățișează mai degrabă ca un accesoriu al puterii legislative,deoarece,precizează el, ”cine are Puterea legislativă sau suprema putere intr-o republică este ținut să guverneze prin legi fixe și stabile,promulgate și cunoscute de popor prin judecători imparțiali și cultivați, care sunt însărcinați să tranșeze litigiile după aceste legi,iar nu prin decrete de circumstanță.”

Din confruntarea concepției lui Locke,în materie de separație a puterilor statului cu organizarea fundamentală a statului englez, se observă ca el nu expune in opera sa o teză abstractă, ci prezintă un tablou sugestiv al organizării constituționale a Angliei.

Concluzia lui nu este atât o formulare categorică a separației puterilor,cât o distincție a puterii legislative de cea executivă.

Astfel, Leon Duguit arată că, ”pentru a asigura acțiunea guvernamentală o pondere reciprocă trebuie să se instituie între diferitele organe.”

Nu era o separare a puterilor care le-ar fi izolat care ar fi promovat conflicte și ar fi împiedicat liberul joc al mașinăriei politice;era mai degrabă o colaborare a organelor și o repetiție a funcțiunilor.

În concepția lui Locke, puterea legislativă și executivă nu trebuia să fie încredințată în mâna unei singure persoane, deoarece “Puterea legislativă este ceea care are dreptul de a determina cum trebuie să fie întrebuințată forța statului pentru a proteja comunitatea și pe membrii săi”

Încercând să argumenteze necesitatea separării puterii legislative de cea executive,Locke arată că „tendința de a pune mâna pe putere ar fi prea mare dacă aceleași persoane care au puterea de a face legile ar avea mâni și puterea să le execute,căci ar putea să se scutească de a se supune legilor pe care ele le fac.”

Influențat de concepția lui Locke asupra separației puterilor,Montesquieu dezvoltă și sistematizează într-un mod cu totul original acest principiu de bază al organizării societății într-un stat de drept.

Născut la 1689,în castelul Le Brede lângă Bordeaux, într-o familie de mici nobili sub numele de Charles Louis De Secondat, el a dobândit o serioasă cultură clasică,care l-a îndemnat la studii de nivel superior.În felul acesta s-a îndepartat de cariera armelor,la care era predestinat prin naștere,hotarându-se să prefere roba de magistrat.

În întreaga sa carieră a îndeplinit importante funcții în stat ,ca aceea de consilier al parlamentului din Bordeaux în anul 1714 și de Președinte al acestuia 1716.

Datorită meritelor sale,este înnobilat cu titlul de baron de „La Brede et de Montesquieu”,iar 1728 devine membru al Academiei franceze.

Capodopera sa ,”De l`esprit des lois”(Despre spiritul legilor),apărută in 1734 și tipărită pentru prima dată 1748,avea să-i aducă autorului celebritatea.În doi ani,lucrarea cunoaște 22 de ediții ,iar numele său devine de notorietate internațională.Lipsit de vedere și înaintat în vârstă ,Montesquieu moare la Paris în 1755,dar spiritul său a cuprins întreaga umanitate.

Principiul separației puterilor,Montesquieu,avea să fie preluat și aplicat în mai toate statele dezvoltate.

La elaborarea separației puterilor,Montesquieu,adoptă ca model orânduirea de stat a Angliei.El consideră că in fiecare stat trebuie să existe trei feluri de puteri:

1. LEGISLATIVĂ – are dreptul de a face legile,pentru un anumit timp sau pentru totdeauna,sau de a le abroga pe cele existente;

2. EXECUTIVĂ – are dreptul de a declara război sau a încheia pace;

3. JUDECĂTOREASCĂ – pedepsește infracțiunile sau judecă litigiile dintre particulari.

Montesquieu pledează pentru separația puterilor deoarece susține că „atunci când în mâinile aceleași persoane sau aceluiași corp de dregători se află întrunite Puterea legiuitoare si Puterea executivă,nu există libertate,deoarece se poate naște teama că același Monarh sau același Senat să întocmească legi tiranice pe care să le aplice în mod tiranic.”Nu există,de asemenea,libertate dacă Puterea judecătorească nu este separată de cea executivă.”

Ce s-ar întâmpla dacă cele trei puteri ar fi nedespărțite și întrunite în mâna unui singur om?

Montesquieu arată „dacă Puterea legislativă ar fi unită cu Puterea judecătorească,libertatea cetățenilor ar fi arbitrată,iar judecătorul ar fi și legiuitor,iar dacă ar fi îmbinat și Puterea executivă,judecătorul ar avea forța unui opresor, iar libertatea cetățenilor ar fi cheremul bunului plac al unei singure persoane.

Pentru Montesquieu „libertatea nu se poate realiza decât prin obstacole în calea abuzului la care ar fi tentat să se dea orice om și orice organ al statului, dacă el ar fi dotat cu prea multă putere.”După ce stabilește atribuțiile suveranității celor trei puteri, Montesquieu proclamă necesitatea separării lor.

Care ar fi motivele care l-au îndemnat pe Montesquieu să recurgă la acest mecanism?

În primul rând înclinația naturală a omului, care deține puterea ,de a abuza de ea.

Și pentru acest abuz al puterii Montesquieu recomandă ca „puterea să înfrângă puterea.”

Separația puterilor apărea, în concepția lui Montesquieu a unicului mijloc de a asigura respectul legilor într-un stat în care era posibilă existența unui guvern legal. El atribuie Puterea executivă unui monarh, deoarece această parte a guvernământului este mai bine exercitată de unul decât mai mulți.”Pe când ceea ce depinde de puterea legislativă, este mai bine reglementată de mai mulți.”Pe când ceea ce depinde de puterea legislativă, este mai bine reglementată de mai mulți decât de unul singur.”

Din analiza raporturilor dintre Puterea legislativă și Puterea executivă, observăm că Montesquieu a avut în vedere o colaborare în sânul puterilor, dar acordă o anumită preponderență puterii executive. Acest lucru este învederat atribuțiile puterii executive de a conclura și închide sesiunile parlamentului, precum și dreptul de veto asupra puterii legislative pe care Montesquieu îl susține astfel:

„Dacă puterea executivă nu avea dreptul de a se împotrivi inițiativelor corpului legislativ, acesta ar fi despotică,deoarece,atribuindu-și toată puterea pe care o poate dori, va anihila toate celelalte puteri.”

Puterea judecătorească nu trebuie încredințată unui senat permanent, ci trebuie să fie exercitată de către persoane recrutate din rândul poporului.

Tribunalele nu se puteau înființa decât pe bază de legi. În felul acesta, susține Montesquieu ,”Puterea judecătorească este de temut de către oameni;nefiind legată de nici o categorie socială ,nici de o anumită profesiune,devine,ca să spunem așa invizibilă și nulă. Oamenii nu mai au necontenit pe judecători înaintea ochilor și se tem de magistratură, nu de magistrați…”

Puterea legislativă și executivă ar putea fi încredințată unor dregători permanenți sau unor corpuri permanente,”întrucât ele nu se exercită față de un particular, una neconsistând decât în voința generală a statului ,iar cealaltă decât în exercitarea unei voințe generale.”

Influențat de modul de organizare a Angliei,Montesqueu susține că legiuitoare va fi încredințată și corpul nobililor și corpul ce va fi ales ca să reprezinte poporul,fiecare din aceste corpuri având ședințele și dezbaterile sale aparte precum interese și vederi deosebite.”

Montesquieu susține că aceste corpuri care alcătuiesc puterea legislativă trebuie schimbate, înlocuite cu altele după un anumit interval de timp. În felul acesta se ajunge la o primenire a puterii legiuitoare. Puterea executivă nu se va amesteca în treburile puterii legiuitoare,după cum nici puterea legislativă nu va îngrădi Puterea executivă în acțiunile ei.

Toate regimurile politice cunosc o diviziune între multiplele organe guvernamentale,fiecare fiind mai mult sau mai puțin specializat într-o funcție. Trebuie însă adăugat că de fapt ,separația puterilor, nu înseamnă numai diviziune, ci și independența autorităților guvernamentale. Această independență se fondează pe existența unor funcții fundamentale distincte prin natura lor și care pot să fie exercitate numai separat.

În mod firesc, statul apare natural divizat în mai multe puteri, termenul desemnând odată funcția și organul. Vom observa de asemenea, că față de Locke și Moutesquieu care au definit cei dintâi aceste puteri, teoriile care au urmat precum și cele actuale i-au îndepărtat puțin. Toți consideră însă, că separația puterilor este în realitate o justificare ideologică a unui scop politic foarte concret: slăbirea puterii guvernanților în ansamblu ,limitându-i pe unii prin alții. Se consideră, de asemenea, că separația puterilor comportă două aspecte bine conturate:

-separația parlamentului vis a vis de guvern

-separația jurisdicțională în raport cu guvernanții, fapt ce permite acestora controlul prin judecători independenți.

1.Evoluția explicațiilor privind teoria separației puterilor în stat

În legătură cu forma în care a fost exprimat acest principiu ,se impune o precizare.

Mult discutata problemă a existenței uneia sau mai multor „puteri” în stat-cea din care doctrina marxistă a făcut călcâiul lui Achile a teorie separației puterilor în stat este,categoric,o chestiune dogmatico-juridică. Ideile lui Montesquieu sunt foarte clare:într-o țară nu există mai multe „puteri” statale,în sensul în care definim noi această categorie(adică-puterea organizată a unui grup care exprimă în Capacitatea de a exprima voința și a asigura realizarea acesteia prin mijloace specifice organizării societății în stat,deținând în acest scop monopolul creării și aplicării dreptului) , ci mai multe evident,sunt repartizate unor categorii distincte de organe.

Este o interpretare a teoriei lui Montesquieu pe care o întâlnim la foarte mulți autori.Astfel,G. Burdeau, arată că puterea de stat este unică și indivizibilă.”Concepția revoluționară, precizează el-care crește în fiecare putere o fracțiune a suveranității, integrată într-un organ distinct este astăzi total abandonată. Este fals să considerăm puterile fiecărui organ de stat ca o delegare distinctă a unei puteri superioare dând naștere unor entități separate. În realitate, acestea sunt competențe care sunt repartizate, puterea nu este divizată. Fiecare organ dispune de puterea etatică în plenitudinea ei invizibilă.”

În concepția lui Montesquieu, două cerințe apar ca fiind indispensabile pentru apărarea libertății individului:

-cea de delimitare precisă a atribuțiilor fiecărei categorii de organe;

-cea de colaborare a lor în sensul unei activități concernate la nivelul unui popor organizat în stat.

Acest principiu a apărut ca o armă în mâna acelora ce luptă împotriva monarhiei absolute. Inițial a fost folosit pentru reducerea autorității acestuia ,forței monarhului opunându-i-se puterea adunărilor alese de popor.

Astfel dintre executiv și legislativ apărea ca un reflex al antogonismului dintre monarh și popor. În timp ,ideile democratice ți-au extins sfera de cuprindere ți de acțiune ,puterea de acțiune, puterea executivă, deținută la început, mai mult de monarh ,a fost în mod progresiv restrânsă în favoarea adunărilor alese de popor.Edictată de parlament,legea expresia voinței poporului-este considerată a fi deasupra voinței monarhului, deținător al puterii executive.

„L`etat c`est moi” este înlocuit cu „l`etat c`est nous”,un stat al cetățenilor care sunt considerați de doctrina franceză ca suverani ai puterii.

În aceste condiții,regele și miniștrii săi tind să devină simpli executanți ai politicii dorite de adunările alese care reprezintă ansamblul națiunii.

Adunarea aleasă decide în problemele fundamentale ale națiunii, iar executivul este redus la rolul său, etimologic –autoritate care execută. În aceste condiții șeful statului nu mai are decât o funcție de reprezentare, iar miniștrii săi sunt simpli executanți ai legilor, opera adunărilor alese.

La capătul acestei evoluții, adică la începutul secolului XX,executivul se degradase așa de mult, încât expresia „putere executivă”dispăruse din studiile de drept Constituțional, iar specialiști se ocupau primordial și prioritar de analiza adunării lor alese.

După anii 1910-1930,în care dependența executivului se pare că a atins apogeul începe o epocă care se caracterizează prin faptul că acesta devine inima instituțiilor politice, devine din nou o putere.O dovadă a întăririi executivului o constituie creșterea prestigiului și competenței președintelui.

În legătură cu evoluția raporturilor dintre puteri,o precizare trebuie făcută cu-privire la cantonarea aprecierilor făcute numai la relațiile dintre executiv și legislativ și la ignorarea rolului celei de-a treia puteri în stat-puterea judecătorească. Montesquieu spre deosebire de John Locke,vorbea de trei puteri în stat, din care una este cea judecătorească, dar preciza că dialogul principal se poartă între legislativ și executiv.

Astfel el spunea:”Din cele trei puteri de care am vorbit, cea de a judeca este într-un anume fel nulă. Nu mai rămân decât două.”

Pornind de la această afirmație ,precum și de la realitatea existentă în diferite state, au fost și sunt încă mulți juriști care neagă caracterul de „putere”autorităților judecătorești.Astfel, Anibal Teodorescu în România și alții, au susținut ideea existenței doar a două puteri în stat.M. Duverger arăta că nu vom avea de a face cu o adevărată separație a puterilor, atât timp cât puterea executivă nu ar fi îngrădită de legi și cât timp legalitatea actelor de execuție ale puterii executive nu ar fi cenzurată de un organ jurisdicțional, diferit de cel care face legea.

Teoria separațiilor puterilor a cunoscut o mare răspândire în secolul al XIX-lea și a stat la baza clasificării regiunilor în regimuri care practică confuzia puterilor (fie în favoarea legislativului, fie în favoarea executivului)și regimuri care realizează separația puterilor. Cât privește acesta din urmă , ele se grupează în regimuri care realizează o separație simplă și regimuri care realizează o separație strictă. Potrivit lui Maurice Duverger ”în adevăratul înțeles, nu trebuie să se vorbească de o separație a puterilor decât în legătură cu regimul prezidențial ,căci regimul parlamentar, dacă el presupune o diferențiere a organelor, implică de asemenea colaborarea necesară și constantă.”

Evoluția separațiilor puterilor,ca teorie și realitatea constituțională, cuprinde trei mari aspecte și anume: definirea conținutului și sensurile sale; critica teorie clasice; continuitatea importanței și rezonanței sale sociale și politice.

A. Cât privește conținutul și sensurile separației puterilor tot mai des s-a afirmat și se afirmă că este vorba mai puțin de separare decât de echilibrul puterilor. Organele de stat trebuie să depindă unele de altele numai atât cât este necesar formării sau desemnării lor și eventual exercitării unor atribuții. Apoi se consideră că de fapt două puteri și anume: puterea executivă și puterea legislativă.

B. Critica teoriei clasice a separației puterilor se înscrie în contextul evoluției acesteia. S-a mers până acolo încât se afirmă că teoria clasică nu mai exprimă realitatea politică, deoarece ea a fost înlăturată de regimurile totalitare și apare depășită și învechită în regimurile pluraliste.

1.1Înlăturarea separației puterilor în regimurile totalitare

Acest fenomen a avut și are ca punct teoretic de plecare o viziune diferită asupra funcțiilor puterii. Dacă în filosofia Secolului Luminilor, puterea era considerată redutabilă și amenințatoare,de unde rezulta nevoia separației, în doctrinele totalitare puterea era considerată ca u instrument necesar de transformare, lipsind astfel motivele de separare sau de limitare. În regimurile totalitare s-a promovat teza unicității puterii de stat, teză simplist explicită și primitiv aplicată,permitând concentrarea puterii și desființarea democrației.

1.2 Inlăturarea teoriei separației puterilor în regimurile pluraliste

Deși afirmată, separația puterilor este contrazisă de realități în chiar regimuri recunoscute ca democratice, unde se manifestă o anumită „concentrare” a puterii. De exemplu, în sistemul parlamentar englez, Cabinetul concentrează în mare măsură puterea, pentru că el dispune în principiu, de majoritatea absolută în Camera Comunelor (de altfel adevărata putere o deține comitetul dirigent al partidului învingător în alegeri).

Apoi, trebuie privită cu rezerve ideea în sensul căreia, pretutindeni și totdeauna, legislativul ar fi o stavilă eficientă în fața eventualelor excese ale executivului. O asemenea frână există numai în regimurile prezidențiale. În regimurile parlamentare, în care guvernul răspunde răspunde în fața parlamentului, această răspundere trebuie văzută prin realitatea că guvernul este al majorității parlamentare și este puțin probabil ca proiectele sale să nu fie adoptate.

Ideile lui Montesquieu au fost reluate mai târziu de Jean Jack Rousseau în „Contractul Social” și tratate la un nivel mult mnai superior. Pentru Jean Jack Rousseau, puterea legislativă se confundă cu atributele suveranității ceea ce înseamnă că ea nu poate fi decât emanația de voință a întregului popor; puterea legislativă fiind expresia suveranității, aceasta înseamnă că puterea executivă trebuie să fie subordonată celei legislative și, întrucât, titulatul suveranității este poporul, nimic nu-l poate împiedica să denunțe „contractul” în baza căruia el a investit puterea legiuitoare și să stabilească o altă rînduială conformă cu dorința sa.

1.3 Uzura teoriei separației puterilor

Această teorie a fost elaborată într-o perioadă în care nu se înființaseră încă partidele politice și când principalele probleme puse de putere erau de ordin instituțional. Apariția puterilor publice, rolul lor deosebit în configurarea instituțiilor juridice și politice, determină ca astăzi separarea sau echilibrul să nu se realizeze între parlament și guvern, ci între majoritate și opoziție.

Manifestându-se rezerva față de teoria clasică a separațiilor puterilor nu trebuie să se interpreteze că ea și-a pierdut din importanță și actualitate, și că deci rămâne o teorie a trecutului. Marea forță a teoriei separațiilor puterilor constă în fantastica sa rezonanță socială, politică și morală.

Ea a intrat în conștiința mulțimilor care au receptat-o ca pe cea mai eficientă rețetă contra despotismului și în favoarea libertății și democrației. Pierre Pactet arată că se constată un decalaj important între declinul unei teorii, care pierde progresiv din forța și valoarea sa explicativă pentru că ea nu mai corespunde cu adevărat realității și recepțiuonarea sa de către opinia publică, care continuă să creadă în ea, și pentru clasa politică care persistă în a o evoca.

Dacă examinăm constituțiile statelor lumii vom observa că foarte rar, unele înscriu explicit acest peincipiu. În cele mai multe constituții, însă, principiul rtezultă implicit. Printre constituțiile care menționează expres acest principiu, este Constituția Republicii și Cantonului Jura, Elveția, care în art. 55, intitulat Separația puterilor, spune: “Puterile legislative, executivă și judecătorească sunt separate.”

Mai multe constituții denumesc autoritățile statale ca puteri, puteri ce sunt legislative, executivbe, judecătorești. În acest sens pot fi menționate constituțiile: Sapniei, (art. 166,117), Belgiei (art.25,26,29,30), României (Statutul lui Cuza, 1866, 1923, 1938), S.U.A. (art. 1,2,3).

În fine, alte constituții nu folosesc termenul de putere, ci cel de parlament, guvern, autorități administrative, autorități jurisdicționale etc. Toate constituțiile statelor democratice realizează însă echilibrul puterilor publice.

Capitolul II

Separația puterilor în stat conform constituțiilor moderne – SUA, Marea Britanie și Franța

Separația puterilor în organizarea de stat a SUA

Inițiat și fundamentat în Europa lui John Locke și a lui Montesquieu, principiul separației puterilor în stat s-a manifestat mult mai puternic în S.U.A.

Între 1775-1777, cartea lui Montesquieu „De l’esprit de lois” era una dintre cele mai citite și mai disputate cărți din America. Teoria separațiilor puterilor statului a stat la baza Constituției Statelor Unite ale Americii de Nord din 1787 și a constituțiilor diferitelor state care alcătuiesc această federație, iar art. 16 al Declarației Franceze a drepturilor omului și cetățeanului a ridicat-o la rangul de principiu esențial al oricărei constituții. Atît de mult a fost apreciat acest principiu, încat „strămoșii Constituției atribuiau erorile guvernării necunoașterii separației puterii.”23

Madison, vorbind despre separația puterilor, spunea că „nici un adevăr politic nu are o valoare intrinsecă mai mare”. Într-un astfel de climat au loc dezbaterile Convenției de la Philadelphia, ale căror rezultate s-au finalizat prin consacrarea în Constituția americană a separației puterilor în organizarea de stat.

Prin adoptarea acestui principiu s-a avut în vedere înlăturarea din organizarea de stat americană a supremației organului legislativ.

„Obiectul general al convenției – arăta – M. Randolph, delegatul statului Virginia la dezbaterile de la Philadelphia – este de a găsi un remediu nenorocirilor în care se zbat Statele Unite; că remontând la originea acestor rele, fiecare descoperise sursa lor în dezordinile și nebuniile democrației, că trebuie găsit mijloc pentru a frâna această tendință din guvernarea noastră.”24

Acest mijloc de frânare a fost găsit în principiul separației puterilor care trebuie să furnizeze o barieră despotismului legislativ.

În felul acesta, Congresului S.U.A. i-au fost expuși Președintele și Curtea Supremă, care, arogându-și ulterior drepturi și împuterniciri neprevăzute în Constituție au devenit în realitate organe ce depășesc prin atribuțiile lor organul legislativ.

Prin înlăturarea acestor neajunsuri, constituționaliștii de la Philadelphia au făcut apel la așa numitul sistem al frânelor și contraponderilor pe care Jefferson îl definea astfel: „ Trebuie ca puterile să fie împărțite și cumpănite între diferite corpuri, încât nici unul să nu poată să treacă de limitele stabilite de constituție.”25

În felul acesta, se ajungea la o repartizare a competențelor care ar fi interzis unui organ să exercite, direct sau indirect, o preponderență asupra celorlalte.

Dar, garanția cea mai sigură, împotriva unei concentrări progresive a unei puteri în cadrul aceluiași organ, prefigura, în concepția constituționaliștilor de la Philadelphia acordarea mijloacelor constituționale necesare de separare, care trebuia să fie proporționale cu „ primejdiile unui atac.”

„ În această guvernare, spune Hamilton, dumneavoastră găsiți toate frânele pe care cei mai mari oameni politici și scriitori le-au putut concepe. Puterea legislativă este plasată în trei ramuri distincte, bine echilibrate ( cele două Camere și Președintele) și Puterea executivă este plasată în două ramuri ( Președintele și Senatul).”

Acest sistem de frâne și contraponderi, în care Președintele se opune Congresului, Congresul se opune Președintelui și împreună se opun Tribunalului, nu ar fi decât o parte al unui sistem mai vast în care statele ar fi contragreutățile Guvernului federal.

Wilson a numit acest ansamblu de frâne „ o imitație inconștientă a teoriei lui Newton, a Universului, unde echilibrul forțelor de atracție menține planetele pe orbitele lor, dând universului simetria și aranjarea perfectă.27

Pe bună dreptate, ne putem întreba care sunt puterile statului în temeiul Constituției ca o reflectare a principiului separației puterilor?

În art. 1 secțiunea I, se precizează că toate puterile legislative vor fi încredințate unui Congres al Statelor Unite, care se va compune dintr-un Senat și dintr-o Cameră a Reprezentanților.

Conform Constituției numărul deputaților în Camera Reprezentanților, este în funcție de mărimea populației statului. Dar, prin actul „ Cu privire la redistribuirea locurilor în Parlament”, adoptat de Congres, s-a interzis creșterea numărului membrilor celor două camere, în raport cu mărimea populației. S-a stabilit atunci că numărul locurilor din Camera Reprezentanților să fie fixat la 435. Dar înn urma primirii de noi state membre ale Uniunii ( Alaska în 1958, Insulele Hawai în 1959), numărul mandatelor a crescut la 437.

Conform art. 1 secțiunea II alin. 3, fiecare stat are dreptul de a avea în Camera Reprezentanților cel puțin un reprezentant. Membrii Camerei Reprezentanților sunt aleși la fiecare 2 ani. Nimeni nu poate fi membru al Camerei reprezentanților, precizează același articol daca nu are vârsta de 25 ani, să fie de 7 ani cetățean al Statelor Unite și să locuiască în momentul alegerilor sale în statul în care va fi ales.

Senatul, creat ca formal organ de reprezentare a statelor federale, îndeplinea funcția de Cameră Superioară, cu rol de conducere în cadrul Congresului.

În forma sa inițială, Senatul era compus din 2 senatori pentru fiecare stat, numiți pe o perioadă de 6 ani de către adunările legislative ale statului. După 1913, printr-un amendament s-a stabilit alegerea senatorilor prin sufragiu universal al fiecărui stat.

În art. 2 secțiunea III alin. 2, se precizează că odată cu convocarea Senatului după primele alegeri senatorii vor fi repartizați pe trei categorii cât se poate de egale.

Mandatele senatorilor vor fi vacante după 2 ani; cele din a doua categorie după 4 ani, iar cele din a treia categorie după 6 ani, în așa fel ca Senatul să fie reînnoit câte o treime la fiecare 2 ani.

În art. 1 secțiunea III, alin.3, se stipulează că nimeni nu poate fi ales senator dacă nu va fi atins vârsta de 34 ani, dacă nu a fost cetățean al Statelor Unite și dacă nu locuiește în momentul alegerii în statul în care va fi ales.

Cu toate că senatorii sunt aleși ca reprezentanți în Congres, din punct de vedere juridic ei nu au nici o răspundere față de organul legislativ al statului sau față de statul pe care îl reprezintă.

Camera Reprezentanților alege în prima sesiune a noii legislaturi pe speaker-ul camerei. Prin tradiție, în această funcție este ales candidatul cel mai influent al partidului care a obținut majoritatea în Parlament.

Rolul său în Camera Reprezentanților este deosebit de important, el conducedezbaterile, acordă și retrage cuvântul, numește membrii comitetelor temporare ale Camerei. Camera Reprezentanților mai numește și în alte funcții persoane cu atribuții mult mai tehnice ca secretarul camerei (clark), ofițer de poliție, capelanul, etc.

Camera Reprezentanților și Senatul sunt ajutate în activitatea lor de un aparat funcționăresc de 4000 de angajați. La rândul său, Senatul are și el organele. Cele mai importante funcții sunt Vicepreședintele S.U.A. care prin Constituție este și președintele Senatului și Președintele temporar, care îl înlocuiește pe Președintele S.U.A. atunci când este pus în imposibilitatea de a-și exercita funcțiile.

Atât în Camera Reprezentanților cât și în Senat, funcționează un număr însemnat de comitete permanente, ca: pentru credite, afaceri externe, forțele armate, problemele poliției, etc.

Aceste comitete permanente realizează, după un raport oficial, 90% din toată activitatea Congresului în materie legislativă și joacă un rol esențial în pregătirea legilor.

Comitetele sunt constituite din 10 până la 51 de membri. Președintele comitetului conduce dezbaterile și reglementează procedura în comitetele respective. Rolul lor este adesea decisiv pentru viața sau sucombarea unor proiecte de lege.

Constituția stabilește competența Congresului, enumerând în art.1 secțiunea VIII atribuțiile sale: de a stabili și percepe diferite taxe, impozite directe și indirecte, de a contracta împrumuturi în numele S.U.A., de a reglementa comerțul exterior și dintre statele federației, de a bate monedă și a fixa valoarea ei., precum și a modelelor străine, de a stabili sancțiuni pentru falsificarea monedelor naționale, de a întreține servicii de poștă a statelor, de a stabili regulile generale cu privire la cetățenia S.U.A., de a organiya și folosi armate a S.U.A., de a declarea răyboi altor state, de a întreține armate de uscat și flote și de a stabili regulile de organizare a forțelor armate a S.U.A., de a organiza și folosi forțele poloțienești în scopul traducerii în viață a legilor uniunii, de a stabili și sancționa infracțiunile în marea deschisă, precum și alte încălcări ale dreptului internațional.

Art.I, secțiunea IX stipulează interdicția Congresului de a emite legi cu putere retroactivă, de a stabili impozite anuale pentru mărfuri transportate de la un stat la altul, de a institui și de a acorda titluri mobiliare.

În afara competenței generale, Constituția conferă unele atribuții de competență specială a uneia sau a alteia din cele două Camere. Astfel Camera Reprezentanților are atribuții exclusive de inițiativă legislativă în materie de legi financiare.

Art.1, secțiunea VII, precizează că acel proiect de lege, privind ridicarea de venituri, va trebui să fie emis de Camera Reprezentanților.

„Dar, Senatul poate contribui și transmite propunerile sale pe calea amendamentelor, ca și pentru celelalte proiecte de legi.”

Camera Reprezentanților are dreptul de a alege, în condițiile prevăzute de Amendamentul 12 al Constituției, pe Prețedintele S.U.A., precum și dreptul de a porni urmărirea judiciară după procedura impeschiamentului.

Competența specială a Senatului este mai întinsă decât a Camerei Reprezentanților: ratifică tratatele încheiate cu alte state, aprobă numirile în funcții publice, alege pe Vicepreședintele S.U.A., judecă în conformitate cu procedura impeschiamentului. Pentru a deveni legi, proiectele trebuie votate în fiecare din cele două Camere și promulgate de Președintele S.U.A.

În conformitate cu Regulamentul Camerei și cu regulile consfințite de practică, proiectele de legi sunt supuse celor „trei lecturi”.

În timpul discutării proiectelor de legiîn cadrul Comitetelor permanente, lobbiștii exercită puternice presiuni asupra membrilor care fac parte din comitetele respective. Lobbismul este una din faimoasele practici ale votului în Congresul S.U.A.

Denumirea lor provine de la cuvântul englez lobby, cu înțeles de culoar, ți care implică, în mod simbolic, locul în care lobbiștii își desfășoară activitatea. Lobbiștii sunt oameni cu experiență în materie legislativă, proveniți din foști membri ai Congresului sau dintre funcționari ai aparatului de stat.

În relațiile pe care le au cu membrii Camerei Reprezentanților sai ai Senatului, ei încearcă și adeseori reușesc, să determine poziția acestora față de anumite proiecte de legi, potrivit intereselor cercurilor pe care le reprezintă. După ce Comitetul își încheie discuțiile asupra proiectului, pronunțându-se favorabil sau nu, proiectul este înaintat Camerei Reprezentanților care, după ordinea înregistrării, îl programează pentru a intra pe ordinea dezbaterilor.

La a doua lectură a proiectului de lege au loc discuțiile propriu-zise, pe baza recomandărilor acute de Comitetul permanent.

În cea de-a treia lectură are loc votarea proiectului.

Camera Reprezentanților discută și votează cele mai multe proiecte de legi și numai după aceea, sunt trimise Senatului. Din momentul în care proiectul a obținut votul celor două Camere, el este înaintat Președintelui pentru a fi promulgat.

Puterea executivă

Aplicând cu fermitate principiul separației puterilor în stat. Constituția S.U.A. a creat Instituția Președintelui.

Potrivit prevederilor constituționale Președintele urma să aibă o poziție egală cu cea a Congresului.

Președintele și Vicepreședintele sunt aleși de către națiune prin intermediul unui sistem complex, care funcționează pe două planuri: desemnarea candidaților de către partidele politice și acela al alegerii între candidații celor două partide.

Procedura desemnării candidatului se împarte în două momente succesive: mai întâi se desemnează candidatul fiecărui partid în cadrul statelor. Delegații desemnați se reunesc apoi în „convenție”, una pentru fiecare partid, pentru a desemna candidatul partidului.

Ea începe oficial în prima zi de luni din septembrie și durează aproximativ două luni. Campania electorală se încheie cu alegerea Președintelui și a Vicepreședintelui de către un corp de electori constituit astfel: partidele care participăla alegerile electorale afișează listele electorale în cadrul fiecărui stat. Votul se acordă întregii liste. În felul acesta, partidul care întrunește majoritatea voturilor trimite pe toți electorii statului respectiv. Numărul electorilor aleși de fiecare stat este egal cu numărul de deputați și senatori pe care îl are statul respectiv în Congresul S.U.A. Alegerea electorilor se face la o dată fixă, în prima marți din luna noiembrie.

Electorii aleși se întrunesc în prima luni după cea de a doua zi de miercuri din luna decembrie în capitala S.U.A. și votează pe Președintele și pe Vicepreședintele dintre candidații propuși de Convențiile celor două partide. Voturile electorilor sunt trimise Congresului care procedează la numărarea lor la 6 ianuarie a anului următor, în prezența ambelor camere.

Ceremonia instalării oficiale a Președintelui și a Vicepreședintelui nou ales are loc la 20 ianuarie. Conform Constituției, este ales candidatul care întrunește majoritatea absolută a votului electorilor. În ipoteza că nici unul dintre candidați nu obține această majoritate, alegerea Președintelui o face Camera Reprezentanților din rândul celor trei candidați care figurează pe lista candidaților și au întrunit cel mai mare număr de voturi.

Alegerea șefului executivului de către popor prin sistemul electorilor prezidențiale nu a fost prevăzut de Constituția de la Philadelphia. La origine organele legislative ale statelor desemnau electori prezidențiali. Dar, în prima jumătate a secolului al XIX- lea diverse state au acordat cetățenilor lor dreptul de a desemna electorii prezidențiali. Prin urmare, din patru în patru ani, electorii prezidențiali votează pentru alegerea Președintelui și a Vicepreședintelui.

Potivit Constituției, în forma sa inițială, Președintele era în mod nedefinit reeligibil. Dar Washington a refuzat un al treilea mandat și această decizie a fost considerată ca un precedent imposibil de încălcat.

Președintele Franklin Roosevelt a luat asupra sa responsabilitatea de a încălca regula stabilită de Washington, pe motive de circumstanțe excepționale în care se găsea S.U.A., și va beneficia de patru alegeri succesive.

Prin amendamentul 22 votat în 1947 și aplicat în 1951 s-a interzis Președintelui de a ocupa această funcție mai mult de două mandate. Față de prerogativele Președintelui, Vicepreședintele are un rol mai modest, el îndeplinind acele atribuții pe care i le încredințează Președintele.

Cu toate acestea, instituția Vicepreședintelui este importantă pentru că atunci când postul de președinte devine vacant prin deces sau demisie, Vicepreședintele devine Președintele țării. El își va exercita prerogativele până la expirarea mandatului Președintelui căruia i-a succedat.

Conform amendamentului 22 „dacă Vicepreședintele ocupă funcția de Președinte peste doi ani în cursul mandatului predecesorului său, nu va putea fi ales pentru funcția de Președinte decât o singură dată.”

1.1.1. Atribuțiile Președintelui

Conform Constituției, Președintele este șeful executivului, fiind totodată șeful statului și al guvernului. Constituția americană nu cuprinde dispoziții cu privire la guvern. Practica a stabilit existența Cabinetului sau a Guvernului și a Biroului Președintelui ca organe principale ale executivului. Guvernul este format din miniștrii secretari de stat, numiți de Președintele S.U.A. cu acordul Senatului.

Secretarii de Stat conduc fiecare câte un Departament de stat și răspund pentru activitatea lor numai în fața Președintelui S.U.A., în virtutea principiului incompatibilității funcției de secretar de stat cu cea de membru al Congresului.

Cabinetul execută dispozițiile date de Președinte și este consultat în diferite probleme, fără însă a lua hotărâri. Președintele S.U.A. este singura persoană care adoptă hotărâri. Biroul Președintelui a fost creat în 1939 de către Franklin Roosevelt și s-a dezvoltat sub președinția lui Truman.

Biroul Președintelui se compune din mai multe servicii:

– Cancelaria Casei Albe, cuprinzând 30 de colaboratori apropiați ai Președintelui. Prin intermediul Cancelariei, Președintele ține legătura cu Congresul, cu șefii unor organe centrale administrative, cu presa, etc.

Biroul Bugetului, consultat de președinte la întocmirea bugetului și a programului fiscal:

Consiliul Consultanților Economici – format din trei consilieri care pregătesc raportul economic semestrial asupra stării Uniunii.

Consiliul Securității Naționale, care coordonează toate deparetamentele civile și militare și care lucrează în domeniul apărării și securității naționale.

Ca șef al Statului, Președintele reprezintă S.U.A., în relațiile cu alte state, numeste cu avizul și consimtamantul Senatului ambasadorii și consulii, procedează la recunoașterea de state, încheie tratate internationale sub rezerva aprobarii acestora cu 2/3 din numarul senatorilor prezenti, amana si gratiaza pedepse pentru crime și delicte contra securitatii S.U.A.(dreptul de gratiere fiind limitat la incalcarile legilor statului federal) este comandantul supreme al armatei.

In calitatea sa de șef al puterii executive, Presedintele executa Constitutia, legile, tratatele și deciziile Curtii Supreme și are dreptul regulamente.

Fara a putea intervene in activitatea de legiferare, Presedintele are unele prerogative constitutionale care ii permit sa influenteze activitatea Congresului, controlul sesiunilor Congresului, dreptul de veto suspensiv asupra legilor votate de Congresul S.U.A., dreptul de a trimite mesaje celor doua camere.

Conform art.1 sectiunea IV alin.2, Congresul S.U.A. se reunește cel putin o data pe an.

Potrivit prevederilor constitutionale, Presedintele are dreptul ca in situatii extraordinare sa convoace cele doua Camere in sesiuni speciale, sau numai una dintre ele, in mod normal Senatul. Presedintele adreseaza Congresului mesaje cu privire la starea Uniunii.

Cele trei mesaje adresate de Presedinte Congresului sunt:

Mesajul cu privire la starea Uniunii ;

Mesajul bugetar ;

Mesajul economic ;

Aceste trei mesaje constituie cadrul de baza al actiunii executivului. Incepand cu secolul XX asistam la o multiplicare a mesajelor prezidentiale. Presedintele Franklin Rooesvelt a accentuat importanta mesajelor adresate organului legislativ, iar presedintele Wilson a facut din mesajul cu privire la “ starea Uniunii” un veritabil program legislative.

Rupand traditia instaurata cu peste 100 de ani in urma, Presedintele Nixon nu a trimis Congresului nici un mesaj cu privire la “ starea Uniunii”, ci o serie de teme sau mesaje care inainte formau capitole ale mesajului presidential.

Un alt procedeu prin care Presedintele poate actiona asupra Congresului este dreptul de veto. Prin urmare, cand un proiect de lege este votat de Congres, inainte de a obtine putere de lege, el trebuie supus Presedintelui spre aprobare. Primind proiectul de lege, Presedintele dispune de patru facultati :

– Semneaza, dupa care billul devine lege ;

– Retine billul la el fara sa-l aprobe. La exprimarea unei amanari de 10 zile(duminicile sunt exceptate, cu incepere de la prezentarea sa) si daca Congresul este in sesiune billul devine lege, chiar atunci cand el nu a imbracat semnatura Presedintelui.

Abtinerea valoreaza acceptarea.

– Retine billul in fata lui sau il pune in buzunarul sau-veto-ul de buzunar. Daca Congresul isi suspenda lucrarile inainte de trecerea celor 10 zile lucratoare si daca Presedintele nu a semnat billul in acest interval de timp, proiectul de lege cade.

– Dezaproba billul si-l trimite insotit de obiectiile sale Camerei in care el a fost initial votat(veto-ul direct)

Veto-ul de buzunar, cum este denumit el, nu a fost prevazut de Constitutie in termeni expresi ca un veto absolut. Cat priveste veto-ul direct, art.1, sectiunea VII, alin.2 precizeaza ca Presedintele are un drept de veto suspensiv asupra legilor votate de organul legislativ. Dupa ce legile sunt adoptate de ambele Camere, trebuie sa fie inaintate Presedintelui, care isi da acordul prin semnarea si publicarea lor in buletinul oficial.

In ipoteza in care Presedintele exprima rezerve asupra unor legi adoptate de Congres, el are dreptul ca in termen de 10 zile de la votarea legii sa o restituie organului legislativ cu un mesaj explicativ. Aceasta procedura obliga Congresul sa reia in dezbatere proiectul de lege si numai in cazul in care ambele Camere o voteaza din nou, cu o majoritate de 1/3. Presedintele este obligat sa o semneze.

Conform art.2 sectiunea II, Presedintele are dreptul de a incheia tratate cu avizul si ajutorul Senatului. In istoria executivului american au fost perioade cand aceste prevederi constitutionale au fost eludate.

Asa de exemplu, Presedintele Roosevelt a semnat singur conventiile de la Teheran din 1943, de la Yalta si Postdam din 1945.

Constitutia de la Philadelphia a creat o functie executiva dar preverile referitoare la Presedinte sunt generale, nedefinite si ambigue.

Asa cum declara fostul presedinte American Thomas Wilson “Presedintele are libertatea atat dupa lege, cat si dupa constiinta sa fie un om cat de mare poate”, indicand in acest fel intreaga gama a posibilitatilor pe care le are Presedintele S.U.A. in exercitarea functiilor sale.

1.2. Puterea Judecatoreasca

In art.3 sectiunea I din Constitutia S.U.A. se stipuleaza ca “puterea judiciara in S.U.A. se exercita de catre Curtea Suprema si de Curtile inferioare pe care Congresul le va infiinta”.

Judecatorii de la Curtea Suprema sunt in numar de 9, sunt numiti de Presedintele S.U.A. la propunerea si cu aprobarea Senatului, dintre care avocatii cu un stagiu de cel putin 10 ani.

La instanta de recurs si apel, Curtea Suprema judeca recursurile si apelurile date de celelalte instante federale. Ca instanta de fond, judeca infractiunile comise de reprezentantii diplomatici si consulari, precum si alte litigii in care una din parti este un stat membru al federatiei.

Puterea judiciara este considerata ca elementul cel mai stabil al separatiei puterilor in stat, deoarece influenta politica asupra acesteia, este cea mai mica.

Burns si Peltoson sustin ca judecatorii intrunesc intr-o singura persoana pe tehnicienii juristi si pe politicieni. Ca persoane insarcinate sa distribuie impartial justitia, in conformitate cu legea, judecatorii nu trebuie sa depinda de capriciile puterii executive, ale puterii legislative sau ale partilor interesate.

Ca persoane care determina principiile fundamentale ale politicii de stat, judecatorii trebuie sa respinga din punct de vedere politic si sa dea seama in public de activitatea lor.

Potrivit Constitutiei S.U.A.controlul constitutionalitatii legilor revine Curtii Supreme de Justitie.

Aceasta prerogativa a Curtii Supreme are la baza un precedent judiciar, urmare a procesului Marbury contra Madison. Procesul era pornit de Marbury, numit intr-un post la Ministerul Afacerilor Externe de catre presedintele federalist Adams cu putin inainte de expirarea mandatului sau prezidential, impotriva lui Madison, ministrul republican al Afacerilor Externe, dupa plecarea lui Adams, care refuzase sa exercite numirea. Marbury solicita Curtii Supreme sa emita o ordonanta care sa oblige pe ministrul afacerilor externe sa execute numirea.

Adresandu-se Curtii Supreme , Marbury ii atribuie gresit competenta de a decide in calitate de instanta de fond, sunt prevazute de Constitutie in art.3 sectiunea II, pe care le reduce la doua categorii de litigii, cele referitoare la reprezentantii diplomatici si consulari si acelea unde una dintre partile litigiante este statul.

Fara sa procedeze in prealabil la o verificare a competentei sale, Curtea Suprema a examinat actiunea lui Madison, pe care a declarat-o ilegala. Apoi, pretinzand ca prin fond, ar fi fost extinsa, a procedat la o examinare in conformitate cu Constitutia, afirmand ca este neconforma cu legea fundamentala si, in consecinta nula.

Curtea Suprema a respins si actiunea lui Marbury, declarandu-se necompetenta dar nu in virtutea dispozitiilor legii din 1789, ci fiind anulata ca neconstitutionala.

Marshall, unul dintre presedintii Curtii de Justitie a caracterizat controlul constitutionalitatii, cat si a guvernului, care isi deriva puterea de la oameni.

Curtea Suprema nu face decat sa-si exercite puterea judiciara ce i-a fost conferita de Constitutie si sprijinita pe principiul separatiei puterilor in stat. Judecatorii Curtii Supreme sunt inamovibili, numiti pe viata de catre Presedinte si confirmati de Senat.

Rolul Curtii Supreme este foarte important pentru ca avand in competenta sa controlul constitutionalitatii legilor prin intermediul  caruia o lege votata de Congres si promulgata de Presedinte devine inaplicabila- si solutionarea cauzelor privind incalcarea normelor care ii stabilesc competenta. Dar presedintele Roosevelt s-a impus in fata Curtii Supreme reusind sa aprobe demisia a doi din cei noua judecatori, dintre care cei mai redutabili.

Ulterior, Presedintele a modificat compozitia Curtii numind noi judecatori care au fost mai retinuti in a declara ca neconstitutionale actele Congresului.

SEPARAȚIA PUTERILOR ÎN S.U.A.

2. Separatia puterii in organizarea de stat a Marii Britanii

Anglia nu are o Constitutie in intelesul stiintific de act fundamental unic, care sa cuprinda normele ce reglementeaza organizarea ei social-politica. Conform doctrinei engleze, Constitutia Marii Britanii este formata din mai multe categorii de norme juridice.

Ele sunt cuprinse in dreptul statuar (statute law) si in dreptul judiciar(common law), in obiceiul constitutional(conventional rules) precum si in asa numitele norme constitutionale(advisory).

Dreptul statuar ocupa o pozititie prioritara printre multitudinea de izvoare ale Constitutiei engleze. El este alcatuit din statute in intelesul de acte legislative adoptate de Parlament. Fiind adoptate cu multe secole in urma, ele au inceput sa piarda din importanta lor specifica.

In doctrina engleza ele sunt cunoscute sub denumirea de « Bibliliile » Constitutiei engleze Magna Charta libertatum, Habeas Corpus si Billul drepturilor, care dateaza din 1215, 1679 si 1689.

Dreptul judiciar sau al precedentelor, cum mai este denumit de constitutionalistii englezi, este format din totalitatea hotararilor date de instantele judecatoresti, alcatuind asa numitul drept comun, un drept cu totul nou, comun pentru intreaga Anglie.

In sfarsit , Obiceiul constitutional apare in doctrina engleza ca un izvor deosebit de important al Constitutiei engleze. Spre deosebire de dreptul statuar, obiceiul constitutional este nescris. Constitutionalistii englezi acorda notiuni de obicei constitutional un sens foarte larg.

Astfel, Wade si Philips considera ca obiceiul constitutional reprezinta « totalitatea normelor si obiceiurilor dupa care trebuie sa se conduca acei care dirijeaza munca aparatului administrativ ».

Sistemul constitutional britanic este prezentat de doctrina engleza ca expresia cea mai inalta a democratiei parlamentare clasice.

Aceasta concluzie, prin care se elogiaza Constitutia engleza, isi gaseste sorgintea in conceptia doctrinei, in principiul separatiilor puterilor, care fiind asezat la baza organizarii de stat ar asigura suprematia Parlamentului si principiul dominatiei dreptului.

In forma sa initiala, sistemul politic englez realiza o separatie suplaa puterilor. Aparatul de guvernare era astfel creat incat sa reflecte colaborarea lor. Montesquieu, referindu-se la cele trei puteri, spunea ca «  elles sont forcees d’aller de concert ».

Puterea executiva spunea el, trebuie sa aiba drept de veto asupra puterii legislative, iar in unele cazuri, puterea legislativa sa aiba dreptul de a judeca.

Modelul clasic al acestui regim il reprezinta Marea Britanie. Astfel, se stabilea o colaborare constanta intre seful statului si Parlament, prin intermediul Cabinetului care, pe de o paret impartea conducerea Guvernului cu seful de stat si, pe de alta parte, era responsabil din punct de vedere politic in fata Parlamentului.

Puterea legislativaeste reprezentata de cele doua Camere ale Parlamentului :

-Camera Comunelor

-Camera Lorzilor

Proiectele de legi trimise Parlamentului se impart in trei categorii :

-Proiecte de legi cu caracter general(public bills)

-Proiecte de legi cu caracter financiar(financiar sau mone bills)

-Proiecte de legi cu caracter particular.

Ultimele doua sunt proiecte ce contin reglementari de interes local sau privesc interesele unor persoane fizice sau organizatii particulare (particular bills).

Dreptul de initiativa legislativa apartine oricarui membru a Parlamentului, dar numai proiectele provenind din initiativa guvernuluiau au cea mai mare sansa de a deveni legi. Daca proiectul de lege, dupa ce urmeaza procedura prevazuta pentru Camera Comunelor, este aprobat de aceasta, el este inmanat spre dezbatere si aprobare Camerei Lorzilor. Camera Lorzilor are dreptul de a propune amendamente prin care daca sunt aprobate de Camera Comunelor, proiectul este trimis monarhului pentru semnare si devine lege. In situatia in care Camera Comunelor nu accepta schimbarile propuse de Camera Lorzilor se face apel la conducatorii partidelor politice, care au fractiuni in Parlament pentru a ajunge la o intelegere. Legea din 1911 a stabilit ca eventualele neintelegeri se rezolva in cele din urma in favoarea Camerei Comunelor. De altfel, legea cu privire la Parlament din 1949, a intrat in viguare fara a avea consimtamantul Camerei Lorzilor.

2.1. Puterea executiva

In Marea Britanie puterea executiva este alcatuita din:

-Coroana;

-Cabinet.

“ Folosirea Coroanei la capacitatea ei demna este incalculabila. Fara ea, in Anglia prezenta guvernului englez nu ar izbuti si ar disparea’’.

Cresterea continua a prestigiului Coroanei a mers paralel cu dezvoltarea imperiului. W. Bagehot analizand scopul si rolul monarhiei in Marea Britanie, spunea : « Coroana in aceasta tara reprezinta in mare masura mai mult decat a insemnat vreodata in istorie…fiindca ea nu este ultima veriga a imperiului care este parasit, dar este garantia in aceasta tara…impotriva multor racile care au afectat si au chinuit aceste tari ».

In conceptia medievala, Coroana exercita un drept propriu, dupa revolutia burgheza Coroana isi obtine puteri de la Parlament.

Jaques Chartenet considera ca monarhul este lipsit in mod efectiv de putere, avand un singur rol de observator, de persoana care intruchipand in mod simbolic puterea suprema in stat, inspira doar politica cabinetului, fara a o influenta in mod activ.

Suveranul trebuie, in ultima instanta, sa accepte hotararile guvernului, dar el poate influenta in mare masura aceste hotarari.

Una dintre cele mai importante prerogative ale Coroanei consta in dreptul de a-l numi pe primul ministru.

Cand Seful Cabinetului decedeaza sau isi prezinta demisia, monarhul trebuie sa aleaga persoana care ii va succeda. Pentru aceasta, noul prim-ministru trebuie sa detina o majoritate in Camera Comunelor sis a posede capacitatea de a forma un cabinet.

Un exemplu de alegere a primului ministru de catre monarh a fost cel al Reginei Elisabeta a II a care, in 1856, in urma demisiei lui Eden din postul de prim ministru, l-a numit ca succesor in aceasta functie pe Harold Mc Millian si nu pe R. Buttler, care detinuse functia de prim loctiitor in Cabinetul lui Eden.

Dar monarhul mai are si alte prerogative. Nici un bill nu devine lege daca nu primeste sanctiunea regala.

Coroana aproba toate numirile ministeriale. Seful Cabinetului are datoria sa informeze in permanenta asupra tuturor problemelor importante. Monathul dispune de dreptul de a dizolva Parlamentul. Monarhul intretine stranse legaturi cu departamentele apararii si manifesta un interes traditional pentru activitatea Politiei londoneze, fiind consultat intotdeauna la numirea sefului politiei.

Aceste largi prerogative ale monarhului l-au determinat pe Jenings sa spuna ca « regele este un membru al cabinetului, si totodata, singurul membru care nu face parte dintr-un partid ».

In dreptul constitutional englez se face distinctie intre Cabinet si Guvern. Membrii guvernului englez sunt de doua categorii :

-ministrii membri ai Cabinetului ;

-ministrii care nu fac parte din Cabinet.

In compunerea Cabinetului intra titularii departamentelor mai importante :

-Ministrul Afacerilor Externe ;

-Ministrul Afacerilor Interne ;

-Ministrul Finantelor ;

-Ministrul pentru problemele commonwealth-ului si al coloniilor ;

-Ministrul Apararii ;

-Ministrul Comertului.

Atat membrii Cabinetului, cat si ai Guvernului, sunt numiti de primul ministru care, la randul sau,este numit de Coroana din randul conducatorilor partidelor politice care intrunesc majoritatea in Camera Comunelor. Primul ministru isi alege colaboratorii, atat membrii Cabinetului cat si ai Guvernului, in mod curent dintre membrii partidului al carui lider este.

Titlul de prim ministru apare pentru prima oara intr-un document oficial din 1878, cand Benjamin Disraeli semna « Tratatul de la Berlin » in calitate de prim ministru al Angliei.

Sef al Guvernului si Cabinetului, primul ministru dispune de puteri foarte largi. Prin contactul direct cu monarhul, el este factorul decisiv in guvernarea statului si sfatuitorul confidential al Coroanei. El stabileste problemele ce sunt aduse spre examinare Cabinetului si determina intreaga politica a acestuia.

Ministrii care exprima pareri divergente fata de hotararile sale sunt obligati sa demisioneze. In domeniul financiar, dreptul de initiativa legislativa apartine in exclusivitate Cabinetului. Membrii de rand ai Parlamentului nu au dreptul sa aduca modificari proiectelor de legi financiare.

In competenta Cabinetului intra o serie de atributii care ii asigura in fapte intietatea fata de Parlament. Deci, 90% din legile votate in cursul unei legislaturi sunt iesite din proiecte depuse de catre guvern.

2.2. Puterea judecatoreasca

Trebuie sa precizam ca in dreptul englez, cuvantul « lege » are mai multe intelesuri.

In primul rand, are semnificatia de lege comuna sau, legea obiceiului, ceea ce se intelege prin « common law ». In al doilea rand, are intelesul de lege scrisa sau statute « status law ». in acest sens, legea statuara reprezinta numai o parte din normele dupa care se calauzeste justitia.

Libertatea judecatorilor este ingradita, limitata mai intai de simtul de dreptate existent in popor, care controleaza, pe calea opiniei publice, sentintele magistratilor. Apoi sunt colectiile hotararilor emise de Curti, pastrate inca din secolul al XVII- lea, de pe timpul lui Eduard I, sub numele de « Year booke », si de la Henric al VIII-lea sub numele de « raports ».

Autorul precizeaza ca exista in jurul la aproximativ 1000 de volume, pe care le consultau avocatii pentru a se orienta asupra normelor de judecata dupa dreptul obiceiului.

In timpul lui Henric al III-lea se gaseau deja cristalizate cele trei Curti princiare care, sub o forma sau alta, continua si astazi : Curtea Bancii Regelui, Curtea Tezaurului.

Sa precizam insa, ca toate aceste Curti apartineau Regelui, adica puterii centrale, deosebindu-se in aceasta privinta de Curtile locale, precum si de Tribunalele municipale, de comitate si ocoale. Ele se deosebeau si de Curtea Cancelariei precum si de Curtile Ecleziastice. Deasupra celor trei Curti de drept comun se gasea lordul cancelar,care in aceasta perioada nu era un jurist laic, ci un cleric, de obicei un episcop. Lordul cancelar era socotit minstrul de justitie, desi in Anglia nu exista propriu zis un departament al justitiei.

Atat vechile Curti de drept comun, cat si Curtea Cancelariei au fost desfiintate prin legile din 1873 si 1875 si a luat nastere Inalta Curte de Justitie, in care se judeca atat dupa regulile dreptului comun, cat si dupa regulile echitatii.

3. Separatia puterilor in organizarea de stat a Frantei

Inainte de a fi inscris in Constitutia de la 1791 principiul separatiei puterilor, a fost consfintit intr-un mod deosebit de categoric prin « Declaratia drepturilor omului si cetateanului », din 16 august 1789. In articolul 16 din declaratie se spunea ca : « In societatea in care garantarea drepturilor nu este garantata si separatia puterior nu este determinata nu exista Constitutie ».

Titlul III din Constitutia din 1789, intitulat  « Puterile publice », deosebeste existenta a trei puteri : legislativa, executiva si judecatoreasca. Conform art.3, puterea legislativa « este delegata unei Adunari Nationale, compusa din reprezentanti temporari, in mod liber alesi de catre popor, pentru a fi exercitata prin ea ». in virtutea art.4, puterea executiva « este delegata regelui pentru a fi exercitata sub autoritatea sa si de catre ministri si alti agenti responsabili ». in sfarsit, prin prevederile art.5, puterea judiciara este « delegata judecatorilor alesi pe timp limitat de popor ».

Constitutia de la 1791 incredinteaza puterea legislative unei singure Camere. Ea este permanenta si se reinnoieste din doi in doi ani.

Dupa cum se observa, autorii Constitutiei nu au urmat modelele Marii Britanii sau ale S.U.A., de teama ca nu cumva cea de a doua Camera sa se transforme intr-un organ reactionar, apropiat monarhiei.

Potrivit Constitutiei, competentele Adunarii Nationale sunt :

propune si decreteaza legile ;

stabileste si repartizeaza impozitele ;

repartizeaza contributia directa intre departamente ;

decreteaza crearea sau suprimarea sarcinilor publice ;

permite sau interzice intrarea trupelor straine pe teritoriul Frantei;

dispune de dreptul de urmarire penala a ministrilor sau altor functionari de stat acuzati de incalcarea normelor constitutionale ori de complot impotriva statului(art.2 din Constitutie).

Art. 2 precizeaza ca problemele pacii si ale razboiului nu pot fi hotarate « decat printr-un decret al Corpului Legislativ dat la propunerea formala a regelui si sanctionatde el ». in sfarsit, Adunarea Nationala ratifica tratatele de pace, de alianta si de comert, art.3 stabilind ca « nici un tratat nu va avea efect decat in urma ratificarii ».

In Constitutia de la 1791 numai Adunarea Nationala are initiativa legilor. Ea singura dezbate si adopta legile pe care le supune spre aprobare regelui.

In virtutea prevederilor constitutionale, monarhul dispune de un drept de veto suspensiv. El consta in dreptul regelui de a refuza sanctiunea legilor votate de catre Adunarea Nationala, dar numai pentru un anumit timp. O lege votata in trei legislaturi cosecutive, dupa al treilea vot se considera din oficiu ca aprobata de lege. O asemenea prevedere era favorabila monarhului deoarece putea sa amane punerea in aplicare pentru un timp in care nu erau excluse schimbari in punctele de vedere ale Adunarii Nationale, cat si ale regelui.

Puterea executiva suprema este incredintata regelui. El nu are initiativa legilor si nu poate decat sa recomande un obiect atentiei corpului legislativ.

Art.6 stipuleaza ca puterea executiva nu poate face nici o lege, nici chiar provizorie, « ci numai proclamatii conforme cu legile pentru a ordona sau permite executarea lor ».

Potrivit atributiilor sale, regele numeste si revoca pe ministri, este comandant suprem al armatei si al flotei, numeste pe ofiterii superiori, precum si pe functionarii superiori(capitolul IV, art.1 si 2). Regele numeste si acrediteaza pe ambasadori, incheie si semneaza tratate de pace, de alianta si de comert pe care le supune ulterior spre ratificare Adunarii Nationale.

3.1. Puterea judecatoreasca

Constitutia de la 1791 a incredintat aceasta putere judecatorilor. Puterea judiciara, se precizeaza in capitolul V art.1 « nu poate in nici un caz sa fie exercitata de Corpul Legislativ sau de rege ».

Art.2 al aceluiasi capitol stabileste ca tribunalele nu pot « sa se amestece in exercitiul puterii legislative, nici sa suspende executarea legilor ».

In materie civila, justitia organiza institutia arbitrajului ca mijloc de rezolvare a litigiilor dintre cetateni. Constitutia a decretat infiintarea unei Inalte Curti Nationale, care judeca crimele politice calificate astfel de Adunarea Nationala. Deasupra tuturor instantelor civile sau penale se afla Tribunalul de Casatie care se pronunta asupra modului in care au fost sau nu respectate formele procesului.

Urmare a neintelegerilor care au avut loc in sanul Adunarii Legislative (organ ales in baza Constitutiei de la 1791), care manifesta toleranta fata de regalitate,masele au recurs la alegerea unui Comitet Central, denumit Camera Revolutionara a Parisului. Aceasta a fost insarcinata cu conducerea miscarii revolutionare. Camera a reusit sa impuna Adunarii Legislative arestarea regelui si proclamarea republicii. Locul Adunarii Legislative a fost preluat de Conventie, organism ales de masele populare.

Prima Constitutie republicana (a girondinilor) nu enunta, in mod expres separarea puterilor in organizarea de stat a Frantei. Exercitiul puterii legislative apartine in intregime Corpului Legislativ (titlul I sectiunea II, articolul 1). Conform art.1, Corpul legislative “va fi format dintr-o singura Camera si reinnoit in fiecare an”. Constitutia a stabilit ca organul legislativ adopta legi si decrete (titlul VII sectiunea II, articolul3).

Sub denumirea de decrete, art.6 desemneaza actele Corpului Legislativ cu privire la stabilirea anuala a fortelor terestre si navale la interdictia sau trecerea trupelor straine pe teritoriul francez, la fixarea anuala a cheltuielilor publice etc.

Titlul V din Constitutie inseamna existenta Consiliului Executiv al Republicii compus din sapte ministri si un secretar. Consiliul Executiv nu avea nici un fel de initiativa a legilor ; art.4 precizeaza ca este insarcinat « de a executa si a face sa se execute toate legile sidecretele votate de Corpul Legislativ ». Dar nici sub acest aspect nu era un organ de stricta executie, deoarece pe langa el mai functiona un Corp al Agentilor Principali si ai Administratiei generale, numit direct de catre Corpul Legislativ, care le fixa si competenta in domeniul administratiei de stat.

In virtutea art.3, conducerea si inspectia armatelor terestre si navale si in general tot ceea ce avea legatura cu apararea tarii tine de competenta Consiliului Executiv. Membrii sai nu se alegeau din randurile Corpului Legislativ si erau admisi sa dea citire unor memorii sau explicatii in legatura cu anumite probleme de stat in fata acestuia din urma. Membrii Consiliului Executiv nu puteau fi revocati de catre Corpul Legislativ, si puteau fi pusi sub acuzare de catre acesta in cazul unor prejudicii aduse statului(titlul V, sectiunea I, articolele 22-30).

Intre cele doua grupuri de stanga- girondinii si iacobinii- s-au conturat anumite divergente soldate de asta data cu victoria iacobinilor. Acestia din urma reusesc sa impuna propria lor Constitutie din 24 iunie 1793, unde se remarca o intarire a sistemului unicameral. Corpul Legislativ fiind unic, indivizibil si permanent(art.39) competenta Corpului Legislativ isi pastreaza aceleasi atributii pe care le avea in Constitutia girondinilor (art.53-55).

Conform Constitutiei din 1793 ( iacobina), Consiliul Executiv nu mai era un simplu agent de executie, el este alcatuit din 24 de membri, alesi de organul legislativ din numarul de persoane desemnat de Adunarile Electorale din fiecare departament. Consiliul executiv exercita conducerea si supravegherea administratiei generale. Politica economica, financiara si militara a iacobinilor a generat o serie intreaga de contradictii culminand cu lovitura de stat din Thermidor, 27 iulie 1794.

Noua Constitutie declara in mod expres ca la baza sa se afla principiul separatiei puterilor.

Art.22 din aceasta Constitutie prevede ca « garantia sociala nu poate exista daca impartirea puterilor nu este stabilita, daca limitele lor nu sunt fixate si responsabilitatea functionarilor publici nu este asigurata ». In art.46 se precizeaza ca, Corpul Legislativ « nu poate exercita nici prin el, nici prin delegati puterea executiva sau judiciara ».

Separatia puterilor a mers mult mai departe, ajungandu-se la o anumita specializare si determinare de competenta in interiorul aceluiasi organ.

Constitutia a separat legislativul in doua Consilii :

-al celor 500;

-al batranilor, art.44.

Intre cele doua organe nu exista nici o deosebire, membrii lor fiind alesi de aceeasi electori, pentru aceeasi perioada, cu reinnoirea unei treimi(art.55).

Daca modul de desemnare a celor doua Consilii este acelasi, in schimb competentele sunt diferite. Consiliul celor 500 are initiative legilor si adopta textele(art.77). Cat priveste Consiliul celor batrani, art.86 ii rezerva dreptul de a aproba sau a respinge rezolutiile Consiliului celor 500. Puterea executiva a fost incredintata Directoratului, format din 5 membri numiti de Corpul Legislativ(135). Ei erau desemnati numai dintre cetatenii care au indeplinit functia de membru al Corpului Legislativ sau de ministru.

Dispozitiile art.35, care reglementeaza formarea Directoratului, nu puteau fi aplicate decat incepand cu anul al noualea al Republicii. Durata mandatului pentru Directorat era de cinci ani, ceea ce indica o tendinta de stabilitate a executivului. Constitutia a incredintat Directoratului problemele interne si externe, fortele armate, numirea conducatorilor armatei, numirea si revocarea ministrilor.

Directoratul nu avea initiativa legilor, nici dreptul de veto si nu putea retrimite pentru o noua deliberare(art.144-147). Constitutia anului III exprima o maxima separare a puterilor si era opusa celei girondine si iacobine, favorabila conlucrarii si unitatii dintre legislativ si executiv. Puterea judecatoreasca a fost incredintata judecatorilor.

Art.22 precizeaza ca « functiile judiciare nu pot fi exercitate nici de Corpul Legislativ, nici de catre puterea executiva ». Judecatorilor le este interzis sa se amestece in exercitiul puterii legislative. Ei nu pot sa hotarasca sau sa suspende executia legilor, nici sa citeze in fata tribunalelor administrarii pentru actiuni legate de functiile lor(art.203).

Acuzatiile aduse de Corpul Legislativ impotriva propriilor sai membri sau fata de membrii Directoratului executiv sunt judecate de Inalta Curte de Justitie. Ea era compusa din 5 judecatori si 2 acuzatori nationali,recrutati din randul Tribunalului de Casatie si din jurati numiti de catre Adunarile Electorale ale Departamentelor. Inalta Curte de Justitie nu se forma decat in virtutea unei proclamatii a Corpului Legislativ, redactata si publicata de Consiliul celor 500(art.267).

3.1.1.Separatia puterilor de stat conform Constitutiei Republicei a II-a

In perioada Revolutiei de la 1848, Franta a cunoscut o noua Constitutie. « Separatia puterilor, se precizeaza in art.19, este prima conditie a unei guvernari libere ». Iar prin art.20 puterea legislative era delegate Adunarii Nationale. Initiativa legislative apartinea atat deputatilor, cat si ministrilor care actionau in numele Presedintelui Republicii.

Consiliul de Stat era prezidat de Vicepresedintele Republicii si era compus dim membrii numiti de Adunarea National ape o durata de 6 ani (art.75). El era consultat asupra unor proiecte de legi prezentate de guvern sau din initiativa parlamentara (art.75).

Constitutia din 4 noiembrie 1848 incredinta puterea executiva Presedintelui Republicii ales pe o perioada de 4 ani (art.45). « Poporul francez, se stipula in art.43, deleaga puterea executiva unui cetatean care primeste titlul de Presedinte al Republicii ».

In virtutea art.50, Presedintele dobandea importante prerogative ca :

-dreptul de a dispune de fortele armate, fara insa de a le comanda personal;

-dreptul de a negocia si ratifica tratatele, cu precizarea ca « nici un tratat nu este definitiv decat dupa ce a fost aprobat de Adunarea Nationala ».(art.53).

conform art.64 el numea si revoca ministrii, agentii diplomatici, comandantii armatei, prefectii, procurorii generali si alti functionari superiori. Presedintele promulga legile in numele poporului francez (art.56).

Puterea judecatoreasca se exercita de catre judecatori numiti de Presedinte, cu partciparea juratilor, cu exceptia cazurilor ce erau de competenta tribunalelor speciale. Alegerile prezidentiale din decembrie 1848 au adus la conducerea statului pe ludovic Napoleon Bonaparte. Trei ani mai tarziu, la 2 decembrie 1851, s-a produs lovitura de stat, in urma careia Adunarea Legislativa si Consiliul de Stat au fost dizolvate. La 14 ianuarie 1852 s-a dat Frantei o noua Constitutie. Guvernarea Republicii Franceze era incredintata pe 10 ani lui Ludovic Napoleon Bonaparte.

Presedintele Republicii guverna cu ajutorul ministrilor, al Consiliului de Stat, al Senatului si al Corpului Legislativ (art.3).

Constitutia acorda executivului puteri discretionare. Erau subordonati presedintelui nu numai ministrii care alcatuiau Guvernul ci si Senatul,Consiliul de Stat, Corpul Legislativ. Tot presedintele Republicii comanda fortele armate, terestre si navale, declara razboi, incheia tratate de pace, de alianta si de comert, intocmea regulamente si emitea decrete necesare pentru executarea legilor (art.6).

Initiativa legislativa o avea Presedintele. Legislativul nu prea influenta cu nimic executivul.

Prin “senatus-consultus” din 7 noiembrie 1852 a fost proclamat Imperiul, iar Ludovic Napoleon Bonaparte devine imparatul francezilor, sub denumirea de Napoleon al III-lea.

3.1.2. Separația puterilor de stat în timpul celei de-a III-a Republici

Al doilea Imperiu a fost lichidat în urma Revoluției din septembrie 1870, care a avut loc în condițiile desfășurării războiului franco-prusac (1871- 1940).

Adunarea de la Bordeaux a votat 3 legi principale care stau la baza Constituției din 1875:

Legea de Organizare a Senatului și a Camerei;

Legea de organizare asupra puterilor publice;

Legea cu privire la raporturile dintre Guvern și Parlament, atribuțiile șefului statului asupra responsabilității sale și a miniștrilor săi, precum și inviolabilitatea deputaților și senatorilor.

Aceste legi exprimau compromisul dintre cele două curente, monarhist și republican, dar și preocuparea reprezentanților curentelor amintite de a-și asigura conducerea în noua formă de stat.

“În toată istoria noastră constituțională, spunea Jean Chatelain, nu este Constituția mai paradoxală ca cea a Republicii a III a. Paradox prin forma sa, ca să vorbim direct, nu se află Constituția de la 1875, care să formeze un document coerent, ci 3 legi constituționale din 24 februarie, 25 februarie și 16 iulie 1875; paradox prin conținutul său. Acceptată de către o Cameră, în majoritate monarhistă ea a stabilit Republica – paradox prin durata sa. Votată contra inimii și aproape cu titlul de soluție provizorie, ea va rămâne în vigoare 65 de ani, fără revizii fundamentale. Paradox, în fine, prin condițiile de aplicare, căci, dacă autorii săi înțeleseseră să stabilească în Franța un regim parlamentar echilibrat, prin aplicarea ei s-a ajuns în fapt la primatul Parlamentului și, în special, al Camerei Deputaților. Republica a fost concepută în 1875 ca soluție provizorie, așteptând monarhia, președintele, ca un fel de regent, veghind asupra tronului viitorului rege.”38

3.2 Puterea executivă

În noua Constituție, Președintele Republicii se alege de către Senat și Adunarea Deputaților, reunit în Adunarea Națională.

Durata mandatului președintelui era de 7 ani, cu posibilitatea de a fi reales (art. 2 din Legea din 5 februarie 1875).

Președintele Republicii nu putea fi destituit ănainte de termen. El era penal și politic iresponsabil, în afara cazurilor de înaltă trădare (art. 6 din Constituție).

Constituția acordă o largă competență Președintelui:

are inițiativa legilor, împreună cu membrii celor două Camere;

promulgă legile și are dreptul de a dizolva Camera Deputaților cu avizul Senatului;

are dreptul de a negocia și a ractifica tratatele și a le aduce la cunoștința Camerelor.

Președintele supraveghează executarea legilor, își exercită controlul asupra armatei, numește și revocă funcționarii civili și militari.

În cazul în care Parlamentul nu era în sesiune, Președintele avea dreptul să declare starea de asediu, în urma avizului Consiliului de Miniștri.

Președintele nu avea dreptul de a ține discursuri în Cameră sau Senat, iar atunci când dorea să se adreseze Parlamentului o făcea prin intermediul unui minister, care îi citea mesajul. Avea dreptul de veto suspensiv pe timp de o lună, putând cere Parlamentului să reia dezbaterile asupra unui proiect de lege.

Constituția de la 1875 a creat incompatibilitatea între mandatul de deputat/senator și funcția de Președinte.

Miniștrii, numiți și revocați de către Președinte, se întruneau sub preșdinția Președintelui Consiliului de Miniștri. Miniștrii erau răspunzători nu numai de actele contrasemnate, dar și de discursurile și mesajele Președintelui.

Conform Constituției de la 1875, Președintele Republicii promulgă legile în luna care urmează de la transmiterea lor de către Guvern.

Dacă proiectul de lege a fost votat a doua oară de către Parlament, Președintele este obligat să promulge legea în termen de o lună de la al doilea vot al parlamentului sau în termen de trei zile pentru legile urgente.

Puterea executivănu este reprezentată de președintele iresponsabil, ci de miniștrii săi. Adevărata putere executivă aparține Cabinetului, care răspunde pentru activitatea sa în fața Parlamentului.

Președintelui Republicii îi este interzis să se amestece în activitatea guvernamentală. Un exemplu tipic de amestec al președintelui în activitatea Guvernului o întâlnim în timpul Președintelui Millerand. El nu a ezitat să declare în 1923 că va uza de toate mijloacele de a combate legea electorală, care delimita riguros neimplicarea Președintelui în activitatea guvernamentală.

Criticat de presa radical-socialistă pentru intervențiile sale în luptele directe dintre partide, Millerand s-a văzut constrâns să demisioneze.

Puterea legislativă a fost încredințată celor două Adunări: Camera Deputaților și Senatul.

Deputații pentru cameră erau aleși pentru o durată de 4 ani, iar dintre senatori 75 erau inamovibili, aleși pe viața de Adunarea Națională. Prin legea din 9 decembrie 1874, instituția celor 75 de senatori a fost suprimată; urmînd ca la viitoarele alegeri senatorii să devină electivi pe o durată de 9 ani.

La fiecare 3 ani se reînoia 1/3 din numărul lor. Inițiativa legilor aparținea Președintelui Republicii și membrilor Parlamentului. Competența Senatului era aceeași cu a Camerei Deputaților, cu excepția probelemelor financiar bugetare, unde proiectele de legi erau depuse mai întâi la biroul Camerei.

Constituția acorda Senatului dreptul de a se constitui în Curte de Justiție pentru judecarea cauzelor privitoare la siguranța statului. Pentru a putea fi promulgată legea, aceasta trebuia să fie voatată în termeni identici de cele două Camere ale Parlamentului.

Către sfârșitul celei de a treia Republici, Guvernul a evoluat către o cvasidictatură, puterile Parlamentului diminuîndu-se în favoarea Cabinetului. În felul acesta rolul Primului Ministru a crescut considerabil, guvernarea sa, realizându-se pe baza decretelor legi.

3.2.1. Separația puterilor în organizarea de stat în timpul celei de a-IV-a Republici

Constituția din 27 octombrie 1946 nu a prevăzut în mod expres principiul srparației puterilor, dar a inclus în preambulul său articolul 16 din “Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului” din 1789: “Orice societate în care garanția drepturilor nu este asigurată, nici separația puterilor determinată nu are Constituție.”

Puterea legislativă era compusă din două Adunări: ADUNAREA NAȚIONALĂ și CONSILIUL REPUBLICII.

Republica a-IV-a a înlocuit Senatul cu Consiliul Republicii, care avea un rol mai mult consultativ. Adunarea Națională era aleasă pe perioadă de cinci ani, iar Consiliul Republicii pe o perioadă de trei ani. Inițiativa legislativă aparține Parlamentului și Președintelui Consiliului de Miniștri (titlul II, art.5).

Articolul 13 din Constituție precizează că Aunarea singură votează legile și desființează practica guvernării pe baza de decrete legi.

Prerogativele Adunării Naționale sunt:

examinează și votează bugetul;

controlează activitatea Guvernului;

participă la alegerea președintelui Republicii;

investește pe Președintele Consiliului;

poate obilga Cabinetul să demisioneze în mod colectiv;

ratifică și denunță tratatele internaționale.

Președintele Adunării devine cu noua Constituție unul dintre personajele cele mai importante a Republicii. El asigură interimatul Președintelui Repulicii în cazul în care locul acestuia rămâne vacant prin deces, demisie ori altă împrejurare (art.41). Consiliul Republicii acea atribuții mult mai restrânse față de Adunare în condițiile care un proiect de lege era respins de către Consiliul Republicii și remis spre dezbatere și aprobatere Adunării Naționale. După expirarea celor 100 de zile de la adoptare textului de lege de către Adunarea Națională, se impune voința acestuia din urmă.

Puterea executivă este reprezentată de către președintele Republicii și Guvern.

Art. 29 din Constituție stipulează că Președintele Republcii este ales de Parlament pe o perioadă de 7 ani și nu poate fi reales decât o singură dată.

În noua Constituție, Președintele are următoarele prerogative:

prezidează Consiliul de Miniștri;

prezidează Consiliul Superior al Apărării;

prezidează Consiliul Superior al Magistraturii;

prezidează Comitetul Constituțional;

prezidează Înaltul Consiliul al Uniunii Franceze.

Președintele Republicii promulgă legile în termen de 30 de zile de la data votării lor de către Parlament.

Consiliul de Miniștri este format din Președintele acestuia și miniștri. Art. 45 din Constituție reglementează procedura de numire a Președintelui de Consiliu, precizând că la începutul fiecărei legilaturi acesta este desemnat de către Președintele Republicii, după consultările prealabile cu partidele politice și confirmările Parlamentului.

Președintele Consiliului de miniștri și miniștrii aleși sunt numiți prin Decret Prezidențial. Cât privește competența Consiliului de Miniștri, ea este reglementată de art. 47 din Constituție:

elaborează programul de guvernare;

dispune de inițiativă legislativă;

contrasemnează actele Președintelui Republicii;

asigură conducerea forțelor armate;

asigură executarea legilor.

În sfârșit Președintele Consiliului de Miniștri putea delega puterile sale unui ministru, iar dacă locul de Președinte al Consiliului de Miniștri rămânea vacant prin deces, demisie sau orice alt motiv, Consiliul de Miniștri însărcina pe unul dintre membrii săi să exercite în mod provizoriu această funcție.

3.3 Puterea judecătorească

Constituția din 1946 recunoaște puterea judecătorească ca fiind o putere independentă, separând-o astfel de puterea executivă.

Pentru prima dată inamovibilitatea magistraturii este ridicată la rangul de principiu constituțional.

Consiliul Superior al Magistraturii, compus din 14 membrii, are ca Președinte pe Președintele Republicii, iar ca Vicepreședinte pe Ministrul de Justiție. Numirea magistrațiolr se face de către Președintele Republicii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.

3.3.1. Separația puterilor în organizarea de stat a Franței în timpul Republicii a V-a

Criza politică agravată și de războiul Franței împotriva Algeriei a determinat Adunarea Națională a Franței să aducă la 1 iunie 1958 în fruntea Guvernului pe generalul DeGaulle.

Adunarea Națională a împuternicit Guvernul să elaboreze proiectul noii Constituții, urmând ca aceasta să fie aprobată printr-un referendum în afara Parlamentului.

Proiectul de lege eleborat de Guvern trebuia să cuprindă următoarele principii:

sufragiul universal este sursa puterii;

din sufragiul universal sau din instanțele alese prin el, derivau puterea legislativă și executivă;

puterea legislativă și executivă trebuie să fie separate;

Guvernul trebuie să fie responsabil în fața Parlamentului;

Autoritatea judecătorească trebuie să rămână independentă pentru a asigura respectul libertăților esențiale definite și prin “Declarația Drepturilor Omului”.

În favoarea independenței puterilor statului s-a pronunțat și generalul DeGaulle în discursurile sale din 16 iunie 1946: “Toate principiile și experiențele cer ca puterile statului, legislative, executive și judecătorești, să fie net separate și puternic echilibrate”. (art.13).

3.3.2. Puterea executivă

Președintele veghează la respectarea Constituției, este garantul independenței naționale și a integrității teritoriului. Constituția consacră principiul iresponsabilității Președintelui în virtutea căruia el nu poate fi tras la răspundere pe cale politică pentru acțiunile sale.

Art. 6 din Constituție prevede că Președintele Republicii este ales pe o perioadă de 7 ani, prin sufragiul universal. Prin legea din 6 noiembrie 1962 s-a stabilit că președintele este ales de un Corp electoral special, alcătuit din deputați, membrii ai Parlamentului, ai Consiliilor Generale și ai Adunărilor Teritoriale.

În conformitate cu art.8 din Constituție, Președintele Republicii numește pe primul Ministru, numește și schimbă la propunerea primului ministru pe membrii guvernului, fără aprobarea Parlamentului.

Președintele poate evita Parlamentul în activitatea legislativă prin supunerea proiectului de lege referendumului la propunerea guvernului sau a celor două Camere.

Constituția acordă Președintelui dreptul de a dizolva Adunarea Națională. Art. 12 completat cu art. 19, precizează că Președintele Republicii, după consultarea Primului Ministru și a președinților adunărilor, poate pronunța dizolvarea Adunării Naționale.

Art. 16 a stabilit un regim special “de stare de criză” sau, cum spunea A.Hauriou, “a acordat Președintelui posibilitatea de a exercita o dictatură temporară în perioadă de urgență” 39

Formularea art.16 are la bază ideile generalului DeGaulle – de întărire a puterii executive.

Pentru a uza de prerogativele art.16, Președintele Republicii trebuia să îndeplinească două condiții:

independența națiunii să fie amenințată;

funcționarea regulată a puterilor să fie întreruptă;

Președintele Republiciitrebuia să consulte oficuial pe primul-ministru, pe președinții adunărilor și Consiliul Constituțional. Aceste consultări îmbracă mai mult forma unor avize, care nu pot obliga pe Președintele Republicii. Președintele comunică cu Adunarea Parlamentului prin mesaje prezidențiale. El trimite mesajul său adunărilor pentru a fi citit, fără a da loc la dezbateri. Mesajul Președintelui conține cele mai importante probleme de politică internă și externă.

Președintele Republicii își exercită o anumită influență asupra Curții Constituționale. Din cei 9 membri numiți de Consiliul Constituțional, 3 sunt numiți de Președintele republicii iar ceilalți 6 fiind aleși astfel: 3 de către Președintele Adunării Naționale și 3 de către Președintele Senatului.

Conform art.56 din Constituție, Președintele Republicii desemnează și pe Președintele Consiliului Constituțional.

Art.13 acordă Președintelui Republicii dreptul de a semna ordonanțele și decretele deliberate de Consiliul de Miniștrii.

Constituția a stabilit că Președintele Republicii nu poate să numească miniștrii și să pună capăt activității lor decît la propunerea primului-ministru.

În sfârșit, Președintele Republicii prezidează ședințele Consiliului de Miniștrii, Consiliile și Comitetele Superioare ale apărării naționale, Consilliului Superior al Magistraturii și ale Comitetelor cu caracter temporar.

Guvernul

Art. 20 din Constituția de la 1958 precizează că:

Guvernul determină și conduce politica națiunii;

Dispune de forța armată;

Este responsabil în fața Parlamentului.

Constituția de la 1958 a creat incompatibilitatea între funcția guvernamentală și mandatul de parlamentar. Din reglementările constituționale trebuie reținută distincțiaa dintre Consiliul de Miniștrii, Consiliul de Cabinet și Consiliile Interministeriale.

Consiliul de Miniștrii reunește pe toți membrii guvernului sub președenția șefului de stat. În mod excepșional, primul-ministru poate să suplinească pe Președintele Republicii, în virtutea unei delegații exprese.

Consiliul de Cabinet se reduce la pregătirea problemelor ce urmează a fi discutate și a hotărârilor ce trebuie să fie luate de către Consiliul de Miniștrii.

Consiliile Interministeriale reunesc miniștrii interesați în reglementarea unor probleme anume determinate. Aceste consilii sunt prezidate fie de primul ministru fie de șeful statului.

3.3.3 Competența guvernului

Activitatea Guvernului este condusă de primul- ministru. El asigură executarea legilor, este responsabil de apărarea națională, are dreptul de inițiativă legislativă și dreptul de a emite regulamente. El singur angajează responsabilitatea Guvernului în fața Parlamentului în legătură cu un program de politică generală, cerând în acest scop Senatului aprobarea de rigoare. Primul-ministru poate sesiza Consiliul Constituțional atunci când consideră că o lege votată de Parlament nu este conformă cu Constituția.

3.3.4. Puterea legislativă

Titlul V al Constituției de la 1958, art.34, este rezervat activității Parlamentului. Inițiativa legislativă aparține, deopotrivă, Guvernului și membrilor Parlamentului.

Inițiativele Parlamentare, care iau în mod tradițional numele de “prpuneri de legi”, sunt depuse de către membrii Senatului, precum și de membrii Adunării naționale. Ele nu pot să trateze decât probleme care sunt enumerate în articolul 34 din Constituție.

Procedura discutării proiectelor de legi începe prin trimiterea acestora Comisiilor permanente ale Parlamentului. În al doilea stadiu de examinare preliminară în comisii, Guvernul poate cere examinarea proiectelor de legi nu numai în Comisiile permanente, ci unei comisii ad-hoc (art.43).

Dacă după două lecturi ale textului în dezbateri, cele două Camere nu au căzut de acord, Guvernul poate să provoace reunirea unei comisii mixte. În ipoteza în care nu s-a relizat compromisul de cître comisie sau a fost realizat, dar nu a fost adoptat de către două camere, Guvernul poate, dupoă o nouă lectură, din partea Adunării Naționale și a Senatului, să ceară primei, de a o statua în mod definitiv.

3.3.5. Puterea Judecătorească

Magistratura sau ansamblul organelor cărora le aparține puterea de a judeca nu a fost considerată în Franța ca formând un corp autonom, egal în importanță cu Guvernul și Parlamentul.

În Franța există o pluralitate de organe de judecată:

Înalta Curte de Justiție, competentă în privința Președintelui Republicii și a membrilor Guvernului.

Consiliul Constituțional, care judecă constituționalitatea legilor parlamentare;

Curtea de conturi, judecă regularitatea conturilor publice;

Teribunalele Administrative, care judecă înalta autoritate a Consiliului de Stat, litigiile dintre particulari și administrațiile publice.

În sens strict, puterea judiciară nu cuprinde decât jurisdicțiile plasate sub controlul Curții de Casație. Prin acestea, figurează jurisdicții specializate ca:

Juriul în materie criminală;

Consiliile de conciliere a conflictelor de muncă;

Tribunalele de Comerț;

Tribunalele Militare.

Titlurile 8 și 9 din Constituție stabilesc normele fundamentale cu privire la competența și organizarea Consiliului Superior al Magistraturii și a Înaltei Curți de Justiție.

Atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii se limitează la: prezentarea de propuneri pentru numirea judecătorilor Curții de Casație și al primului Președinte al Curții de Apel; pentru celelalte numiri el emite un singur aviz cu privire la numirile făcute de Ministrul Justiției.

Înalta Curte de Justiție este alcătuită dintr-un număr egal de membrii aleși de către fiecare din cele două Camere ale Parlamentului, câte 12 membrii titulari și câte 6 supleanți pe toată durata legislaturii. Membrii Curții își aleg Președintele și pe cei doi Vicepreședinți. Înalta Curte de Justiție are în competența sa judecarea Președintelui Republicii, a membrilor Guvernului, pentru crime comise în exercițiul funcțiunilor, precum și a cetățenilor simpli pentru crime excepționale contra securității statului când sunt complici cu unii membrii ai Guvernului.

Președintele Republicii, fiind iresponsabil, nu numai politic ci și penal, poate fi pus sub acuzare înaintea Înaltei Curți de Justiție numai în caz de înaltă trădare.

Controlul constituționalității legilor este încredințat Consiliului Constituțional. El este alcătuit din 9 membrii desemnați pe o perioadă de 9 ani. Trei membrii sunt desemnați de Președintele Republicii, trei de către Președintele Adunprii Naționale și trei de către Președintele Senatului.

Președintele Republicii are dreptul de a desemna pe Președintele Consiliului Constituțional.

SEPARAȚIA PUTERILOR ÎN FRANȚA

CAPITOLUL III

Formele de guvernământ prin care se realizează principiul separației puterilor în stat. Tăsături caracteristice.

Diviziunea tripartită a puterii statale nu trebuie să fie înțeleasă în mod rigid în sensul că fiecare putere este ruptă în mod total de celelalte două, fără nici o zonă de contact, de colaborare, de conlucrare, că între ele există o tottală independență și subordonare.

În prezent, în multe state contemporane, dezvoltate, corelația dintre cele trei puteri se realizează în forme și modalități diferite atât pe planul organizării organelor care realizează aceste puteri, cât și al activității acestora. Tocmai de aceea, în forma de guvernământ a unor state este întâlnită republica prezidențială, în altele republica parlamentară, republica prezidențială sau așa zisul regim de adunare.

În multe state, în funcție de necesitățile funcționării sistemelor politice, sau în anumite etape de dezvoltare socială unele din puterile pe care statul le exercită prin anumite organe ale sale pot căpăta o oarecare prioritate, cum ar fi de pildă puterea executivă, dar aceasta nu duce la anihilarea celorlalte.

În multe state, în funcție de necesitățile funcționării sistemelor politice, sau în anumite etape de dezvoltare socială unele din puterile pe care statul le exercită prin anumite organe ale sale pot căpăta o oarecare prioritate, cum ar fi de pildă puterea executivă, dar aceasta nu duce la anihilarea celorlalte.

Principiul separației puterilor, în legislativă, executivă și judecătorească, își întemeiază modalitățile diferite de organizare a structurilor statale și pe sursa formării acestora. Prin însuți faptul că puterea aparține poporului, alegerea unor organe de stat de către acesta le conferă o legitimitate aparte în raport cu cele a căror alcatuire se realizează indirect, prin intermediul unor reprezentanți, chiar dacă și ei sunt aleși de către popor.

Republica prezidențială

Forma de guvernământ în care două din puteri posedă o legitimare practic egală, este republica prezidențială al cărei prototip îl constituie organizarea și practica constituțională a S.U.A. Modalități asemănătoare de organizare a exercitării puterii au, de asemenea, cele mai multe din statele Americii Latine.

În această formă de guvernământ președintele republicii, ca reprezentant al puterii executive, cât și parlamentul prin care se înfăptuiește puterea legislativă, sunt aleși de către popor, prin vot universal.

În S.U.A., de pildă, într-o primă etapă a alegerii președintelui, sunt desemnați de către cetățenii din fiecare stat federal un număr de electori care, ulterior, aleg pe președinte dintre candidații propuși de partidele politice.

În cele mai multe state latino americane s-a renunțat la acest procedeu, alegerea prețedintelui făcându-se prin vot direct, în două tururi de scrutin.

Mandatul prezidențail este de 4 ani, iar prevederile constituționale stabilesc că o persoană nu poate fi aleasă ca președinte a republicii decât de două ori.

Deputații din cele 2 Camere lae Congresului sunt aleși prin vot universal direct, astfel: senatorii, pe o perioadă de 6 ani, iar membrii Camerei Reprezentanților pentru 2 ani, odată cu alegerile pentru Cameră reînnoindu-se și mandatul a 1/3 din senatori.

Îm acest fel, atât Parlamentul cât și Președintele dețin de fapt, aceeași sursă de putere, pentru că desemnarea lor în vbederea exercitării funcțiilor ce le revin provine direct din partea poporului; din același motiv, nici președintele nu poate dizolva Congresul, nici Congresul nu-l poate demite pe Președinte.

Acesta este unul din elementele fundamentale ce caracterizează separația, considerată drept accentuată, a puterilor, în statele de tipul republicii prezidențiale. Ea se exprimă și în alte modalități și relații care, în ansamblul lor, au fost astfel organizate încât fiecare din cele trei puteri acționează autonom, dar în același timp sunt dependente una față de cealaltă.

Astfel S.U.A., neavând un Prim- ministru al Guvernului – deoarece șeful executivului este președintele republicii -, miniștrii nu sunt aleși de Parlament, în schimb confirmarea numirii lor de către președinte necesită încuviințarea principalei Camere a Congresului – Senatul.

O altă modalitate prin care se împiedică accesul executivului în activitatea legislativului o reprezintă privarea lui și a miniștrilor săi de dreptul de inițiativă legislativă , acesta fiind rezervat exclusiv deputaților.

La rândul său , Parlamentul , ca organ de exercitare a puterii legislative, păstrează totuși importante prerogrative.

Congresul exercită funcția de control asupra executivului prin comisiile speciale de anchetă , infiițate pentru fiecare caz în parte și prin procedura de punere sub acuzare a oricărui funcționar de stat , inclusiv a președintului țării.

Puterea judecătorească este înfăptuită de tribunale , iar dintre acestea un rol de mare însemnătate revine Curții Supreme a S.U.A. , compusă din 9 judecători inamovibli , numiți pe viață de către Președinte și confirmați de către Senat.

Nici Congresul , nici Președintele nu au vreun drept de amestec în activitatea Curții Supreme.În cazuri grave , judecătorii acesteia pot fi puși sub acuzare de către Senat la fel ca orice alți funcționari de stat.

2.Republica parlamentară

A doua categoie de regimuri politice întemeiate pe principiul separației puterilor cuprinde marea majoritate a statelor moderne și anume ,republicile parlamentare , între care Germania , Italia,Canada , dar aceste trăsături ale exercitării celor trei puteri se regăsesc șia la cele mai multe monarhii occidentale Mare Britaniei, Belgia , Olanda , Suedia , Danemarca, Spania precum și Japonia).

Spre deosebire de republica prezidențială , regimul parlamentar al acestor state se caracterizeză printr-o separație atenuată a celor tri puteri , care înlesnește colaborarea lor reciprocă.

Unicul organ ales de popor prin vot direct este Parlamentul , care deține un rol prioritar față de executiv – care emanație a organului legislativ. Regimul parlamentar poseda un executiv care este compus din două organe : șeful statului și Guvernul , responsabil în fața Parlamentului fiind doar cel din urmă.

Președintele republicii parlamentare poate emite acte obligatorii numai contrasemnate de un membru al guvernului , de multe ori de Primul-ministru.

Orgnul executiv esențial este însă Guvernul. Prin intermediul lui se realizezază o strânsă colaborare între executiv și legislativ. El nu poate acționa decât având încrederea parlamentului și îndată ce o pierde, trebuie să demisioneze.

Miniștrii sunt responsabili în fața organului legislativ atât personal , pentru activitatea proprie , cât și colectiv , alături de ceilalți membrii din guvern , pentru activitatea acestuia.

Putera legislativă în statele cu regim parlamentar este exercitată de Adunări bicamerale Marea Britanie , Spania, Italia et.) sau monocamerale Suedia , Danemarca , Grecia ), ale căror atribuții principale sunt de ordin legislativ.

Controlul executivului este mai mult diminuat față de republicile prezidențiale , regimul politic caracterizindu-se prin colaborarea între puteri.

În legătură cu puterea judecătorească , constituțiile țărilor de tip parlamentar consfențesc faptul că judecătorii sunt inamovibili și se supun numai constituției și legilor țării . Ei nu pot fi revocați , suspendați, mutați sau pessionați împotriva voinței lor , înainte de expirarea duratei legale a fucției ce îndeplinesc.

3. Republica semi-prezidențială

O formă mixtă de înfăptuire a principiului separației puterilor o constituie republica semi-prezidențială, în care organizarea exercitării prerogativelorstatului are unele caracteristici aparte.

Asfel , în regim de separație a puterilor , președintele este ales, ca și în republica prezidențială , prin vot direct de către corpul electoral, deci nu de către Parlament, în două tururi de scrutin Franța, Prtugalia , Austria, Irlanda ).

Pe de altă parte, ca în orce republică parlamentară miniștrii sunt responsabili în fața Parlamenturlui ,care îi poate determina să demisioneze prin mijlocirea votului de neîncredere , la rândul său, Președintele poate dizolva Parlamentul.

Așadar , rolul și funțiile Președintelui în republica semi-prezidențială îi conferă o poziție superioară în relațiile sale cu Guvernul , față de Președintele republicii parlamentare.

A doua componentă a executivului semi-prezidențial o constituie Guvernul , în frunte cu primul-ministru , care răspunde de activitatea Guvernului și asigură executarea legilor.

Exercitarea puterii legislative este încredințată Parlamentului . Puține sunt Constituțiile în care să fie consfințită cu atâta claritate dominarea Parlamentului de către puterea executivă în ce privește desfășurarea activității legislative, ca în Constituția franceză actuală. Parlamentul ratifică tratatele internaționale încheiate de șeful statului, declară război , alege pe membrii Înaltei de Justiție , dezbate moțiunile de cenzură ,etc.

Cât privește controlul asupra Guvernului , este de menționat faptul că înființarea unor comisii parlamentare de anchetă este supusă unor norme prohibitive, care nu au favorizat utilizarea frecventa a acestor mijloace de control.

4. Regimul de adunare

O ultimă modalitate de realizare a principiului separației puterilor o constituie așa zisul regim de adunare, care este caracteristic Elveției. Puterea legislativă este exercitată de un parlament bicameral, compus din Consiliul Național și Consiliul Statelor, ambele alese pe patru ani, iar puterea executivă, de un Givern (Consiliul Federal), desemnat de Parlament pe aceeași perioadă.

Dintre mambrii Guvernului este ales, prin rotație pentru un an, Președintele Republicii. Din punct de vedere juridic, Guvernul este subordonat Adunării care conform Constituției, exercită autoritatea supremă în stat.

Instanța supremă a Elveției este Tribunalul Federal, ales pe 6 ani de către cele două Camere ale Parlamentului, în ședință comună. El are competența de a judeca, între altele și conflictele de competență între autoritățile federale și cele cantonale, cele dintre cantoane, precum și reclamațiile privind încălcarea drepturilor constituționale ale cetățenilor.42

5. Regimul politic marxist

Privind structura acestui capitol , in care „ modurille de exercitare a puterii de stat „ mai precis regimurile politice si constitutionale , sunt clarificate in lumina felului in care s-au realizat cerintele principiului separatiei puterilor in stat. – principiu care in conceptia noastra actioneaza in mod obiectiv in societatile moderne- ni s-ar putea reprosa , includerea in cadrul acestei analize a sistemului politic marxist.

Reprosul s-ar referi la faptul ca acest sistem se bazeaza pe o doctrina care neaga orice valoare principiului separatiei puterilor in stat. De altfel, chiar daca s-a negat principiul separatiei puterilor in stat , partajarea competentelor statului tot s-a facut , fiecare categorie de organe avind bine precizata sfera sa de activitate si pozitia fata de celelalte.

Conceptia lui Marx si Engles precizeaza ca daca la conducere se afla o singura clasa , puterea de stst are caracter unitar si deci ea nu poate fi impartita . Chiar in statul socialist, in stadiul in care nu mai sunt ” clase exploatatoare ” puterea este tot unica – ea apartinind poporului – si indivizibila – deci, logic, nu mai vorbim de categorii fundamentale de activitati – legislativa , executiva, judecatoreasca si de asigurare a legalitatii – carora le corespund patru ramuri fundamentale de organe;

organe ale puterii de stat;

organe executive sau ale administratiei de stat;

organe judecatoresti ;

procuratura

Sunt categoriile ”clasice ” de organe , carora li se vor alatura ulterior si altele, precum cele numite la noi ” organe cu dubla natura – de partid si de stat ”-care contribuie la realizarea functiilor statului , dar si ale sistemului politic, in ansamblul lui.

CAPITOLUL IV

Separatia puterilor in istoria constitutionalismului romanesc

Separatia puterilor in stat in Constitutia din 1866

Proiectul de constitutie a fost elaborat de Consiliul de Stat , de Consiliul de

Ministrii cu mesajul locotenentei domnesti din 1 mai 1866.A fost votat la 29 iunie in Adunarea Deputatilor { care forma Adunarea Constituanta} , deoarece Senatul care era prevazut de Statut nu a fost convocat.

Pentru intiia oara tara si-a dat propia sa Constitutie , asa cum preciza C.Dinecsu. Despre acest act, Nicolae Iorga spunea: ”Constitutia de la 1866 este izvorita dintr-o simpla opera de traducere a unei constitutii apusene; ea n-are nici o legatura cu trecutul nostru propriu si nu rerprezinta nici o elaborare particulara noua”.

Sunt consacrate principiile suveranitatii nationale, principiul monarhiei ereditare, principiul inviolabilității și neresponsabilității monarhului, principul guvernarii reprezentative, principiul separatiei puterilor in stat, principiul responsabilitatii ministrilor, etc.

Organizarea puterii în stat se realizează prin această constituție, potrivit principiului separației puterilor în stat. Cele trei puteri publice: legislativă, executivă și judecătorească „emană de la națiune, care nu le poate exercita decît numai prin delegațiune”, conform titlului III, art. 31.

Constituția de la 1866 admitea principiul suveranității naționale, formulat de Jean Jack Rousseau, dar, în același timp admitea și principiul delegațiunii, al reprezentării, formulat de Montesquieu.

Conform art. 32, „puterea legislativă se exercită colectiv de către rege și Reprezentanța Națională, care se împărțea în două:

Senatul

Adunarea Deputaților.

Orice lege cerea acordul de voință al tutror celor trei ramuri ale puterii legiuitoare. Puterea legiuitoare se exercită colectiv de către cele trei ramuri ale puterii legiuitoare. Puterea legiuitoare se exercită colectiv de către cele trei ramuri – Adunarea Deputaților, Senatul, Capul Statului – , cu restricția, prevăzută la art.33 din Constituție, că „orice lege relativă la veniturile și cheltuielile statului, sau la contingentul armatei trebuie să fie votată mai întâi de Adunarea Deputaților”.

Constituția de la 1866 a recunoscut Capului Statului dreptul de a sancționa și promulga legile, precum și dreptul de a refuza sancționarea sa, dar nu admite un drept de veto absolut, ci un drept de veto suspensiv. „Domnul sancționează, promulgă și aplică legile. El poate refuza sancționarea sa. În acest caz însă, legea se va prezenta din nou Adunării în sesiunea viitoare. Dacă Adunarea va stărui în votul său, Domnul sau va sancționa legea, sau va dizolva Adunarea. Adunarea cea nouă persistând, sancțiunea va fi dată.”

După Constituția din 1866, dreptul Parlamentului era îngrădit în materie de legiferare, dă dreptul pe care îl avea șeful statului de a da sau a refuza sancțiunea sa, legilor votate de reprezentanța națională.44

În sistemul Constituției de la 1866, dreptul de inițiativă al Senatului era mult mai restrâns decât al Adunării Deputaților. Adunarea Deputaților era singura îndreptățită să voteze bugetul general al statului.

Senatul nu putea propune proiecte de legi cu privire la crearea sau desființarea de impozite, la împrumuturi sau deschiderea de credite. La rândul său, Guvernul era ținut să supună pentru dezbatere și aprobare proiecte, mai întâi Adunării Deputaților și apoi Senatului. O procedură asemănătoare era folosită și în cazul legilor care fixau contingentul armatei.

În toate celelalte materii, dreptul de inițiativă legiuslativă al Senatului era egal cu cel al Adunării Deputaților. Adunarea Deputaților avea prioritate față de Senat în privința elaborării legilor de finanțe. Această practică a fost preluată din Constituția engleză și trecută în mai toate constituțiile moderne.

De aceea, se poate ușor că art. 33 din Constituția de la 1866 a fost copiat întocmai după art. 27 din Constituția Belgiei, dar obârșia lui trebuie căutată în dreptul constituțional englez, de unde a trecut în Constituția franceză, belgiană și apoi română.

Elaborată deci, după modelul Constituției belgiene de la 183145, Constituția de la 1866 a fost apreciată ca o „haină mult prea largă pentru cel ce trebuie s-o îmbrace.”46 , deoarece ea nu corespundea nivelului de dezvoltare politică și socială a României. În acest sens , Paul Negulescu arată că , atunci când o lege nu corespunde situațiilor de fapt cărora se aplică , când ea nu răspunde unei nevoi a acelui moment, ea riscă să rămână fără aplicație .

Acceptând ideea că o Constituție nu este doar o lege care reglementează o stare existentă în momentul adoptării ei , ci și un act programatic , unii conteporani mai mult sau mai puțin conștienți de deosebirea stadiului de dezvoltare socială din România față de cea din Belgia de la mijlocul secolului trecut , au acceptat ideea necesității unei astfel de constituții , văzând în ea un instrument al progresului social.

Puterea executivă

În Constituția de la 1866 , puterea executivă era încredințată regelui , care o exercita în mod regulat prin Constituție.

Persoana regelui este inviolabilă , miniștrii lui sunt răspunzători conform art.92.Drept urmare , nici un act al regelui nu avea tărie dacă nu era consemnat de un ministru , care prin aceasta chiar devine răspunzător de acel act.

Din textul art.92 , reiese că miniștrii nu sânt titulari ai puterii executive. Numai ăntr-o singură și excepțională ocazie , Consiliul de Miniștrii devenea titularul puterii executive, de la data morții regelui și până la data depunerii jurământului de către Consiliul de Miniștrii.

Prin urmare, Consiliul de Miniștrii nu exercită puterea executivă, ea aparținînd regelui și numai el o putea exercita.

În absența sa, regele lăsa ceea ce Constantin Dissescu numea – cooperația regală- , deoarece el fiind singurul titular efectiv al puterii executive nu putea decât să delege atribuțiile sale.47

Sub imperiul Constituției de la 1866 , conform art.32 , regele exercită puterea executivă și participă la exercitarea puterii legislative .

Mai mult, prin art.33 , constituția recunoaște puterii executive acest drept de inițiativă a legilor ca și Adunării Deputaților și Senatului, iar prin art.93 se precizeză că la dezbaterea adunărilor , prezența a cel puțin a unui ministru este necesară . Prerogativele regelui sunt precizate în art.93 din Constituție.

numește și revocă pe miniștrii săi

sancționează și promulgă legile;

poate refuza sancționarea legilor:

este conducătorul armatei.

1.2. Puterea judecătorească

Capitolul III din titlul III, art. 104 al Constituției din 1866 precizează că nici o jurisdicție nu se poate înființa „decât numai în situația unei legi…de asemenea, nici comisii și tribunale extraordinare.”

Odată cu desființarea Consiliului de Stat, care până la adoptarea Constituției de la 1866 făcea oficiul de jurisdicție administrativă și de jurisdicție propriu-zisă, legea din 12 iulie 1866 pentru împărțirea atribuțiilor Consiliului de Stat, a dat în căderea instanțelor judecătorești afacerile de contencios administrativ, care erau de competența Consiliului.

Dar instanțele judecătorești nu anulau actele administrative de autoritate așa cum avea căderea Consiliul de Stat. Ele căutau numai să constrângă prin daune comunatorii autoritatea administrativa , sa retraga actul ilegal care vatamase drepturile reclamantului.

Sub imperiul Constitutiei de la 1866 s-a facut legea din 1 iunie 1905 pentru organizarea Curtii de Casatie , prin care s-a dat in compententa Curtii sa analizeze actele administrative de autoritate anume desemnate de lege , care ar fi vatamat un drept al reclamantului.

In contra legii din 1905 s-a ridicat legiuitorul de la 1910 – la temelia asezamintului nostru politic exesta un principiu fundamental , principiul separatiei puterilor,.

Legiuitorul din 1905 a hotarit ca Inalta Curte de Casatie sa anuleze actele administrative si sa ordone inlocuirea lor cu altele, incalcind principiul separatiei puterilor si textele formulate de art.130-131 din Constitutie.

Legea din 1905 a fost abrogata prin legea din octombrie 1910 , care revenea la starea de lucruri anterioara , trimitind cercetarea actelor administrative la instantele judecatoresti ordinare.

Prin legea de organizare judecatoreasca de la 1865 , justitia se va da de judecatorii de plasi , de tribunale , de Curtea de Jurati , de Curtile de Apel si de Curtea de Casatie.

Cit priveste organizarea si dezvoltarea atributiilor fiecarei puteri, Costitutia de la 1866 se ocupa numai de puterea executiva si legislativa, marginindu-se pentru puterea judecatoreasca numai in a stabili citeva principii creative a independentei sale.49

2.Separatia puterilor in stat dupa Constitutia din 1923

Constitutia din 1923 cuprinde 138 de articole și este structurată în 7 titluri. Titlul III reglementează puterile publice pe baza principiului separației puterilor în stat, realizând o colaborare suplă a celor trei puteri: legiuitoare, executivă și judiciară.

În ceea ce privește puterea legislativă, Constituția din 1923, ca și cea anterioară, încredințează competențele din acest domeniu, Regelui și Reprezentanței Naționale.

Acestea aveau dreptul de sancțiune a legilor, dreptul de a convoca ședințele Parlamentului, dreptul de a numi și revoca pe miniștrii săi. (art.88)

Spre deosebire de Constituția de la 1866, Constituția din 1923 lărgește mult numărul senatorilor de drept. Noua Constituție consacră universalitatea votului, creând condițțile formării Parlamentului pe baze democratice.

Puterea legislativă se exercită colectiv de către Rege și Reprezentațiunea Națională (art.34). Reprezentațiunea Națională se împarte în două:

-Senatul

-Adunarea Deputaților.

Orice lege cerea învoirea celor trei ramuri ale puterii legiuitoare. Inițiativa legilor este dată fiecăreia din cele trei ramuri ale puterii legislative (art.35).

Puterea executivă este exercitată de rege și miniștrii săi, răspunderea politică în fața Parlamentului fiind reglementată doar pentru cei din urmă.

„Persoana Regelui este inviolabilă. Miniștrii lui sunt răspunzători. Nici un act al regelui nu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin aceasta chiar devine răspunzător de acel act” (art.87).

P. Negulescu arată că „deși Constituția noastră din 1923…admite regimul parlamentar, adică face din Parlament pivotul vieții politice, cu toate acestea, ca o confirmare că parlamentele nu reprezintă voinșa poporului ci numai voința Guvernului, ele sunt dizolvate imediat ce Guvernul a pierdut încrederea Șefului Statului”50

În aceste condiții, rolul Parlamentului nu mai este acela de control al puterii executive, ci de organ la dispoziția acestei puteri. În noua Constituție, puterea executivă atribuie Guvernului o structură aparte, spre deosebire de vechea Constituție care făcea referire la miniștrii și nu la Guvern.

Art. 92 stabilește că guvernul exercită puterea regelui, în mod stabilit prin Constituție. Miniștrii întruniți alcătuiesc Consiliul de Miniștri, care este prezidat, cu titlu de președinte al Consiliului de Miniștri de acela care a fost însărcinat de rege cu formarea guvernului (art.93).

Puterea judecătorească, așa cum era reglememntată în Constituția de la 1923, avea în competența sa atât controlul constituționalității legilor, care făcea posibilă funcționarea mecanismului, cât și limitarea puterii legiuitorului ordinar.

Art.130 precizează că numai Curtea de Casație în secții unite, are dreptul de a judeca constituționalitatea legilor și de a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrare Constituției.

Art. 170 interzice cererea de autorități speciale de orice fel cu atribuții de contencios administrativ. Contenciosul administrativ este în căderea puterii judecătorești.

Judecătorii sunt inamovibili, în condițiile speciale pe care legea le va fixa (art.104).

În legătură cu puterile statului, așa cum au fost ele reglementate în Constituțai din 1923, s-a spus că puterea armată nu constituie o putere în sensul dat al acestui termen de științele juridico-politice.

De asemenea, s-a criticat includerea în titlul III, intitulat „Despre puterile statului”, a normelor privind instituțiile județene și comunale, susținăndu-se că acestea nu sunt puteri de stat, după cum s-a criticat și consacrarea ăn cadrul acestui titlu a Consiliului Legislativ – natura juridică a acestuia de organ consulatativ al Parlamentului.

3.Constituția promulgată la 27 februarie 1938

Constituția din 1938, cunoscută sub denumirea de Constituția lui Carol al II-lea, a fost considerată o constituție plebiscitară, cu taote că plebiscitul ținut la 24 februarie nu a urmărit nici măcar formal “aprobarea” acestui act. Așa cum s-a arătat de către specialiști, regele Carol al II-lea a supus poporului român “spre bună știință și învoire, iar nu spre aprobare o nouă constituție.”

Din reglementările sale și mai ales din compararea lor cu normele cuprinse în Constituția din 1923, Constizuția promulgată la 27 februarie 1938 constituie un important pas înapoi atât în ceea ce privește sfera drepturilor și libertăților acordate cetățenilor cât și în ceea ce privește organizarea autorităților publice, respectarea unor principii democratice în acest domeniu. Astfel, păstrîndu-se formal principiul potrivit căruia “toate puterile emană de la națiune” ( art 29), organizarea lor se făcea în scopul nedesimulat al asigurării preponderenței executivului, a regelui în special.

În capitolul referitor la puterile puplice sunt cuprinse mai întîi normele privind instituția regală, acordîndu-se o atenție sporită acesteia față de cele privind parlamentul- organul reprezentativ al societății – modalitate de abordare care și ea reflectă poziția ideologică a constituantului.

Regele era declarat în mod expres , cap al statului, . Prerogativele lui mărite nu mai sunt supuse principiului , specific unui regim constituțional , potrivit căruia , Regele nu are alte puteri decît cele date prin constituție , . Fiind considerat inviolabil art.44 ) pentru actele sale juridice sunt declarați responsabili miniștrii săi. El este deținătorul principalelor pârghii politice și juridice , apărând ca ,șef suprem , al tuturor celor trei puteri.Asfel ,Regele deține , potrivit Constituției , puterea legislativă ,pe care o exercită prin, Reprezentanța Națională art.31 , puterea executivă , pe care o exercită prin, Guvernul saă art.32 , care apare ca un organ consultativ și executiv al voinței sale ți puterea de a sancționa pe judecător prin decret regal art.76 pînă la adoptarea legii privind inamavobilitatea acestora.

In domeniul legislativ , Regele avea întinse prerogative , deținînd dreptul de a elabora decrete cu putere de lege, unele urmînd a fi supuse ratificării potrivit art. 46 alin. 7 , iar altele nu ,cf.art.98 alin. 7 ) , de a iniția legi și de a iniția revizuirea constituției , rărmânând acum singurul titular al acestui drept deoarece Adunările nu-l mai au , dreptul de sancțiune a legilor , refuzând de a le sancționa scăpând oricărei limitări sau oricărui control.

Pe lângă dreptul de a convoca Parlamentul și a pronunța închiderea sesiunii lui , Regelui i s-a recunoscut și dreptul de a dizolva ambele Adunări deodată , sau numai una din ele și nu s-a mai stabilit – așa cum prevedea Constituția din 1923 – un termen pentru convocarea unor noi alegeri.

Prerogrativele largi sunt prevăzute pentru Rege și în domeniul executiv, Guvernul și miniștrii devenind functionarii săi . Cu toate că prerogativele Regelui se extind și în acest domeniu , el continuă să fie declarat de Constituție inviolabil și scutit de răspundere , singurii răspunzători pentru actele sale fiind , după cum s-a arătat , miniștrii care le contrasemnează .

În ce privește Parlamentul , au fost luate asemenea măsuri încît s-a urmărit transformarea lui , prin modul de alegere , în reprezentantul unor- doar a unor- categorii sociale , deoarece puteau participa la vot numai acei cetățeni români care practicau efectiv o îndeletnicire intrînd în una din următoarele categorii .

agricultura și munca manuală

comerțul și industria

ocupații intelectuale

Regele putea după bunul său plac să numească un număr de senatori .Tot Regelui îi aparținea dreptul de convocare a Parlamentului și dreptul de a pronunța închiderea sesiunii , fapt care semnifică poziția superioară a monarhului.

În ceea ce privește guvernul este de menționat că a fost încălcat , prin această Constituție , unul din principiile fundamentale ale sistemului parlamentar , și anume cel referitor la răspunderea politică Guvernului în fața Parlamentuli , acum miniștrii având răspundere politică numai față de Rege . Miniștrii au devenit astfel funcționari ai Regelui , care-i numea și îndepărta după bunul său plac.

În materie judecătorească , principiul inamovibilității – cerinșă a principiului puterilor în stat – a fost relativizat prin dispoziția că inamovibilitatea se va statornici printr-o lege specială , care va interveni cel mai târziu în termen de 6 luni de la promulgarea constituției, dată până la care va interveni cel mai târziu în termen de 6 luni de la promulgarea constituției , dată până la care se pot aplica sancțiuni disciplinare prin decret regal art.76.

La data de 5 septembrie 1940 , Constituția din 1923 a fost suspendată , Parlamentul dizolvat, Prim-ministrul Guvernului fiind învestiți prin Decretul regal nr. 3053 –cu puteri depline în conducerea statului român

.

4.Constituțiile socialiste din România

4.1. Actele cu valoare constituțională din perioada 1944 – 1947

După terminarea celui de-al II-lea Război Mondial și instzaurarea României în sfera de influență a Uniunii Sovietice, evenimentele se desfășoară categoric în favoarea socialismului, cale de dezvoltare a statului impusă primordial de conjunctura creată în lume după înfrângerea Germaniei și a aliaților ei. S-ar putea spune că, întrgul proces politic ce se va desfășura de acum în țara noastră va fi condus, mai mult sau mai puțin fățiș, de la Moscova și facilitat de bună credință și naivitatea celor ce au crezut sincer în comunism.

Prin Decretul 1626/1944 a fost repusă în vigoare Constituția din 1923, cu unele rezerve în ceea ce privește autoritățile statului și inamovibilitatea judecătorilor. Astfel, s-a prevăzut că un decret ulterior urma să reglementeze modul de organizare a Reprezentanței Naționale, iar până la organizarea acesteia puterea legiuitoare să fie exercitată de Rege la propunerea Consiliului de Miniștri. De asemenea, s-a prevăzut că o lege ulterioară urma să stabilească „condiția în acre magistrații sunt inamovibili” iar instituția juraților rămâne desființată.

Decretul nr. 2218 din 1946 a adus importante modificări regulilor privind „partajarea” competențelor autorităților publice. După cum ne amintim, prin Decretul 1626/1944 puterea legiuitoare a fost încredințată Regelui și Reprezentanței Naționale, așa cum fusese prevăzut prin Constituția din 1923, dar de data aceasta se stabilește principiul unicameralității Parlamentutlui, nemaifiind prevăzut Senatul.

4.2 Constituția din 13 aprilie 1948

Este prima Constituție de tip socialist din țara noastră. De asemenea, este prima Constituție care consacră forma republicană de guvernământ. În privința organelor de stat se conturează deja principiul potrivit căruia în stat se înfăptuiesc patru mari categorii de activități – de exercitare a puterii, executivă, judecătorească și de „supravaghere” a respectării legii (art.95) – aparținând unor categorii distincte de organe, dar care nu se mai controlează reciproc, ci sunt oprganizate potrivit „principiului centralismului democratic”.

În privința modificării, se prevede o procedură simplă, care ne conduce la concluzia unei constituții suple. (art.103 – 104).

4.3 Constituția din 24 septembrie 1952

Constituția inițiată de P.C.R., adoptată la 24 septembrie 1952 este o Constituție tipic socialistă, cu toate caracteristicile cunoscute ale acesteia: afirmarea unor principii fără acoperire în realitate – ca cel privind democrația populară (exercitarea puterii de stat de către popor), existența și ocrotirea unei proprietăți care aparține acestuia, consacrarea unor largi drepturi maselor muncitoare etc., acordarea unui regim juridic bazat pe inegalitatea unor forme deosebite de proprietate – afirmându-se cinic principiul „îngrădirii și eliminării elementelor capitaliste”, consacrarea rolului conducător al partidului unic, organizarea puterii de stat pe baza subordonării din traptă până la un organ de vârf (Marea Adunare Națională), organizarea unui sistem electoral pe baza principiilor marxiste.

În aceată Constituție s-au reglementat patru mari categorii de organe – ale puterii, ale administrației judecătorești și procuratură51 – din care prima categorie exercită o activitate subordonată.

Pentru caracterizarea sistemului constituțional din perioada în acre a fost în vigoare această Constituție mai este necesar să amintim și faptul că alături de instanțele judecătorești (unde păarticipau la judecată și asesorii populari), desfășurau o activitate de soluționare de litigii și organele arbitrajului de stat, create în 1954, ăn competența cărora intrau neînțelegerile dintre „unitățile socialiste”, organe care urmau o procedură deosebită față de cea a instanțelor ordinare, stabilită pe calea unor acte normative deosebite.

4.4 Constituția din 21 august 1965

În noua Constituție este de remarcat că nu intervine nici o modificare în ceea ce privește concepția înfăptuirii puterii de stat prin patru mari categorii de organe – ale puterii, ale administrației, judecătorești și procuratura – din care primele desfășoară o activitate supraordonată. În privința competenței acestor organe trebuie subliniată funcția MAN de relizare a controlului constituționalității legilor cu ajutorul, sau prin intermediul Comisiei Constituționale și Juridice, comisie formată din membrii parlamentari dar și din specialiști (până la 1/3).

După adoptarea acestei Constituții și până la evenimentele din decembrie 1989, s-au tot încercat „formule” noi în materie de organizare a procesului de înfăptuire a puterii, adoptându-se, în 1968, o nouă organizare administrativă a teritoriului, noi legi privind organizarea și funcționarea organelor locale ale puterii (Legea 57/1968), organizarea procuraturii (Legea 60/168), instituirea unui nou organ suprem al puterii de stat (Președintele Republicii), în 1974, precum și o sumedenie de alte legi referitoare la înființarea unor organe care au fost apreciate ca având „o dublă natură – de partid și de stat”.

Constituțiile din perioada dictaturii comuniste, începând cu cea din 1948, până la Revoluția din decembrie 1989, au pus la baza organizării și funcționării statului, a întregului sistem de organe al acestuia, principiul unicității puterii. Fundamentând acest principiu pe elementul politic al conducerii întregii societăți de către partidul comunist unic și pe elementul economic bazat pe proprietatea comună asupra bunurilor materiale și spirituale s-a ajuns la concluzia falsă a unicității puterii de stat, ca aparținând, chipurile, poporului „liber și stăpân pe soarta sa”. Prin aceasta, s-a înlăturat astfel, fundamentul politic și juridic al statului de drept – separația puterilor în stat – care, prin esența sa democratică, era în totală contradicție cu regimul dictatorial.

CAPITOLUL V

Separația puterilor de stat în perioada post decembristă

Odată cu declanșarea Revoluției din 22 Decembrie 1989 s-a revenit la principiul separației puterilor care facilitează dezvoltarea democrației și statului de drept.

Prin decretul-lege 2/1989, s-a constituit CFSN ca „organ suprem al puterii de stat”. Printre atribuțiile Consiliului au fost înscrise reglementări specifice unui Parlament, precum și emiterea legilor (decrete-legi), numirea și revocarea Primului Ministru, aprobarea competenței Guvernului, numirea și revocarea CSJ și a Procurorului general, reglementarea sistemului electoral, aprobarea bugetului de stat etc.

Acest decret a prefigurat principiile fundamentale ale programului CFSN, printre care statornicea:

un sistem pluralist de guvernământ;

organizarea de alegeri liberi;

separația puterilor în stat;

alegerea conducătorilor politici pentru maxim 2 mandate.

Cel mai important act normativ din această perioadă care constituie un adevărat izvor de drept constituțional, a fost Decretul-lege 92/1990 pentru alegerea Parlamentului și al Președintelui României.

Acest decret-lege a fost o mini-constituție, un act constituțional care cuprinde nu doar reguli de organizare a alegerilor, ci și reguli de organizare a noilor structuri, cum ar fi Parlamentul sau instituția Președintelui.

Actul acesta nu cuprinde doar regului electorale, ci principii constituționale, precum cele din articolul 1 referitoare la titularul puterii politice în România și modul în care această putere se exercită; cele cuprinse în art. 2 referitoare la sistemul democratic pluralist și la separația puterilor în stat, cele cuprinse în art.6 referitor la bicameralism etc.

Decretul 92/1990 prin art.2 stabilea principiul separației puterilor în stat. Acest principiu nu și-a mai găsit o formulare expresă în Conbstituția din 1991, întrucât nu în toate statele există o separație absolută a puterilor. Dimpotrivă, atribuțiile lor se interferează și se completează, alcătuind un tot unitar. Aceasta nu înseamnă însă că una din puteri exercită atribuțiile altei puteri, nu încalcă principiul separației puterilor, ci daor îl amendează în sensul că toate puterile în stst trebuie să colaboreze în direcția realizării și consolidării statului de drept.

Capitolul II al titlului II din Constituție este consacrat Instituției Președintelui României. Instituția Președintelui nu are tradiție și nici continuitate în istoria constituționalismului românesc.

Introdusă pentru prima oară în țara noastră de către Ceaușescu, în 1978, această instituție avea să mai adauge un titlu în plus la cele pe care și le însușise anterior.

În realitate, această instituție avea mai mult un rol decorativ în România comunistă, pentru care funcția de secretar general al PCR însemna totul. De aceea, când au avut loc dezbateri în Parlament cu privire la instituția Președintelui și prerogativele acestuia, au fost suficienți cei care s-au opus, ținând cont că România abia ieșise dintr-o cruntă și îndelungată dictatură și prea multe prerogative întrunite în mâna unui singur om erau nu numai nepotrivite, dar chiar primejdioase.

Tot în timpul dezbaterilor se acreditase ideea că pentru statutul României, țară recent eliberată de sub dictatura comunistă, ar fi mai potrivită o republică parlamentară decât una semi-prezidențială.

Cu toate acestea, majoritatea Parlamentului și-a impus voința, susținuți și de cea mai mare parte a electoraltului.

Președintele României reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și integrității teritoriale a țării.

Președintele este ales prin vot universal, egal, direct și liber exprimat. Mandatul Președintelui este de 4 ani și se exercită de la data depunerii jurământului. Tot el desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru, pe unii membrii ai Guvernului.

Președintele participă la ședințele Guvernului când se dezbat probleme ca: politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice. Președintele Romîniei prezidează ședințele la care participă. Președintele adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale națiunii.

Președintele poate dizolva Parlamentul dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de investitură.

Președintele încheie tratate internaționale în numele României, acreditează și reclamă la propunerea Guvernului pe reprezentanții diplomatici.

Președintele României este Comandantul Forțelor Armate, decretează mobilizarea parțială sau generală, cu aprobarea Parlamentului.

În exercitarea atribuțiilor sale, Președintele Romîniei emite decrete, care se publică în Monitorul Oficial.

Titlul III, capitolul III din Constituția României reglementează activitatea Guvernului.

Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice.

Guvernul este alcătuit din Prim-Ministru, miniștrii și alți membri stabiliți prin lege organică.

Candidatul pentru funcția de Prim-Ministru este desemnat de Președintele României din rândul partidului care a întrunit majoritatea absolută în Parlament, sau dacă nu este întrunită această majoritate, din rândul partidelor reprezentate în Parlament.

Programul de guvernare și lista Guvernului sunt supuse spre aprobarea Parlamentului care, prin votul majorității deputaților și senatorilor acordă investitura de încredere.

Primul-ministru conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia.

În exercitarea atribuțiilor sale, Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe. Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor, iar ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare dată de Parlament.

Guvernul răspunde politic numai în fața Parlamentului pentru întreaga sa activitate.

Fiecare membru al Guvernului răspunde politic, solidar cu ceilalți membri, pentru activitatea Guvernului și pentru actele acestuia.

Guvernul și celelalte organe ale administrației publice sunt supuse controlului parlamentar.

În timpul controlului, Guvernul este obligat să prezinte informațiile și documentele cerute de Camera Deputaților, de Senat sau de Comisiile Parlamentare, prin intermediul președinților acestora.

Camera Deputaților și Senatul, țn ședința comună, pot retrage încrederea acordată Guvernului, prin adoptarea unei moțiuni de cenzură.

Guvernul este demis dacă o moțiune de cenzură, depusă în termen de trei zile de la prezentarea programului, adeclarației de politică generală sau a proiectului de lege, a fosr votată în condițiile art.112.

Titlul III, capitolul IV este rezervat autorității judecătorești.

„Justiția se înfăptuiește în numele legii. Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.” Judecătorii, numiți de Președintele Romîniei, sunt inamovibili, potrivit Legii 92/1992 de organizare și funcționare judecătorească.

„Justiția se relizează prin Curtea Supremă de Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege. Este interzisă înființarea de instanțe extraordinare…”

constituția din 1991 reînnoadă firul întrerupt al tradițiilor democratice consfințite în Constituția din 1923 dar, în plus, aduce uele elemente noi.

Dacă Constituția din 1923 încredința dreptul de a judeca constituționalitatea legilor, Curții de Casație (echivalentul Curții Supreme), Constituția din 1991 crează un organism nou – Curtea Constituțională – care, judecă cauzele de contencios constituțional și electoral al regulamentelor Parlamentului din domeniul aprecierii constituționalității partidelor politice.

Curtea Constituțională a fost creată ca un organism complex, capabil să contribuie la echilibrarea puterilor în stat și la asigurarea legalității.

Constituția actuală receptează și pune în valoare tradițiile democratice ale statului nostru, aruncând punți peste ani și invadând fire rupte de aproape ½ secol.

Sunt reînviate astfel tradiția privind organizarea autorităților pe baza principiului separației puterilor în stat, cea a organizării bicamerale a Parlamentului, cea a creării unor organe, precum Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ etc.

„Noua Constituție este o lege fundamentală, complexă, reglementând în general, armonios, relațiile în care, în mod tradițional, țin de domeniul dreptului constituțional.”

Așa cum remarcă dr. G. Vrabie, poate se impunea introducerea unui capitol în cadrul titlului II în care să se consacre principiile organizării naturii juridice a unor autorități, raportul dintre ele și eventual prin integrarea normelor privind Curtea Constituțională, în cadrul acestui titlu, pentru că și această instituție constituie o autoritate direct înrudită cu cea judecătorească.

Un alt aspect, care a fost mult discutat este problema legitimității noii Constituții.

Astfel, Eleodor Focșăneanu, pornind de la ideea nulității absolute a Legii nr. 363/30 decembrie 1947, prin care s-a abrogat Constituția din 1923 și s-a instaurat Republica, nulitate confirmată prin „repudierea regimului comunist din 16-22 decembrie 1989”, susține: „Vechea noastră Constituție, cea legitimă, nu și-a pierdut puterea de pact fundamental al poporului român. În concluzie, confirmă el, în România se aplică o Constituție care nu a intrat niciodată în vigoare…Constituția din 1991, dar se ignoră o Constituție care este legitimă și în vigoare…Constituția din 1923.”

Genoveva Vrabie susține că argumentele invocate de autor sunt perimate. Refuzul puterii de a organiza un referendum cerut de opoziție anterior adoptării Constituției, a fost în general aprobat de mulți.

Autoarea susține că nu printr-o lege ordinară trebuie stabilită forma de guvernămînt a României.

Decretul-lege nr.2/1989 fiind acest punct de vedere neconstituțional. Fie că se făcea un referendum aparte privind forma de guvernământ, fie că s-a supus aprobarea Constituției prin referendum, rezulatatul era același. Atât aleșii, cât și alegătorii erau formați într-o societate cu vederi republicane.

„Dacă s-ar fi procedat altfel, dacă s-ar fi impus un regim monarhic, să spunem chiar unul perfect din punct de vedere al reglementării juridice, se punea problema funcționării lui, să ne amintim ce spunea Aristotel în privința aceasta.” Nu e de ajuns să concepi un guvernământ perfect, trebuie mai ales un guvernământ practicabil.”

CAPITOLUL VI

Constituția din 2003

6.1.Constituția revizuită din 2003

Pe data de 19 octombrie 2003 cetățenii din România, cu drept de vot, au fost chemați să voteze pentru o nouă Constituție.

Constituția, modificată și completată Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, după aprobarea prin referendum, s-a republicat de către Consiliul Legislativ, cu reactualizarea denumirilor, dându-se textelor o nouă numerotare. (Republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 767 din 31/10/2003).

Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul național din 18-19 octombrie 2003 și a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României a Hotărârii Curții Constituționale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului național din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituției României.

Legea fundamentală adoptată prin referendum național la 8 decembrie 1991 a consacrat pe plan juridic victoria politică a Revoluției române din decembrie 1989, prin suprimarea hegemoniei partidului unic și înlocuirea acestuia cu pluripartidismul, înlocuirea sistemului economiei socialiste planificate cu economia de piață și instaurarea principiilor statului de drept.

În deceniul ce a urmat intrării în vigoare a Constituției, în România s-au produs schimbări esențiale și reforme de substanță în evoluția politică, economică și socială a țării.

I. Necesitatea revizuirii Constituției adoptate în 1991 a fost motivată de reformele de structură și de substanță care s-au produs în viața socială, economică și politică a țării, în mod special de perspectiva îndeplinirii celor două obiective majore ale politicii externe românești în acești ani postdecembriști, și anume a integrării în Uniunea Europeană și a aderării la Alianța Nord-Atlantică.

Așadar, obiectivul major al legii de revizuire a Constituției îl reprezintă asigurarea temeiului constituțional al realizării procesului de integrare, obiectiv complex care privește atât competența, cât și procedura puterii legiuitoare pentru legiferarea integrării, cât și consecințele de ordin constituțional referitoare îndeosebi la statutul forțelor armate și formarea unei armate de profesioniști, la edificarea unui spațiu comun de justiție și securitate, la alegerea europarlamentarilor, la regimul proprietății etc.

În acest sens, Legea de revizuire introduce un titlu nou, titlul V1, cu denumirea „Integrarea euro-atlantică”, cuprinzând două noi articole, art. 1451 și art. 1452.

Art. 1451, cu denumirea marginală „Integrarea în Uniunea Europeană”, este pe deplin acoperitor și stabilește aderarea prin lege adoptată în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului, cu o majoritate calificată de două treimi din numărul membrilor Parlamentului.

În ceea ce privește aderarea la NATO, la art. 1452 legiuitorul stabilește o majoritate calificată necesară adoptării actului de aderare.

II. Aderarea la Uniunea Europeană și la NATO a implicat și o serie de consecințe de natură constituțională, și anume:

1. schimbarea funcțiilor forțelor armate

Modificările propuse la art. 117 alin. (1), (2), (3) și (5) legitimează noi funcții ale armatei și ale tuturor componentelor forțelor armate, respectiv reevaluează organizarea și funcționarea forțelor armate, prin eliminarea serviciului militar obligatoriu și introducerea de noi restricții privitoare la staționarea și desfășurarea de operațiuni de către trupele străine pe teritoriul României.

2. reevaluarea atribuțiilor Consiliului Suprem de Apărare a Țării

Modificările aduse art. 118, în sensul completării acestor atribuții cu cele referitoare la participarea la menținerea securității internaționale și la apărarea colectivă în sistemele de alianță militară, precum și la acțiuni de menținere sau de restabilire a păcii, sunt necesare în vederea corelării acestora cu cele ale art. 117.

3. respectarea dispozițiilor acquis-ului comunitar privitoare la libera circulație a capitalurilor, la dreptul cetățenilor europeni de a investi și de a dobândi bunuri în condiții de egalitate cu cetățenii români

În acest sens, modificări substanțiale au fost aduse art. 41 din Constituție, al cărui titlu marginal devine “Dreptul de proprietate privată”. În noua redactare, proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular, iar cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, precum și prin moștenire legală. În acest fel, Constituția înscrie suficiente garanții constituționale pentru exercitarea acestui drept în conformitate cu acquis-ul comunitar și cu interesul general. De asemenea, introducerea alin. (31) reprezintă încă o garanție a dreptului de proprietate privată, care înlătură posibilitatea trecerii silite a acesteia în proprietate publică pe criterii legate de apartenența etnică, socială, religioasă, politică sau de altă natură discriminatorie a titularilor.

O nouă redactare este dată și art. 135 din Constituție, menită să întărească garantarea și ocrotirea prin lege a proprietății publice.

III. Propunerea legislativă de revizuire a Constituției urmărește totodată și optimizarea procesului de adoptare a deciziilor și întărirea exigențelor statului de drept, prin eliminarea unor neajunsuri ale actualului sistem constituțional ce creau anumite blocaje și întârzieri nejustificate în relațiile dintre cele două Camere, precum și lărgirea garanțiilor instituționale și constituționale ale drepturilor și libertăților fundamentale.

6.2.Principalele valori ale Legii de revizuire a Constituției României

Creează cadrul constituțional adecvat, precum și temeiul juridic pentru integrarea euro-atlantică a țării noastre; armonizează prevederile sale cu reglementările importante ale Uniunii Europene; prevede dreptul cetățenilor români de a alege și de a fi aleși în Parlamentul European. Votând Legea de revizuire cetățenii români și-au manifestat în fapt adeziunea pentru aderarea la N.A.T.O. și integrarea în Uniunea Europeană.

Include principiul separației și echilibrului puterilor: legislativă, executivă și judecătorească.

Consacră unitatea poporului român și solidaritatea cetățenilor săi ca fundament al statului.

Garantează egalitatea de șanse între femei și bărbați pentru ocuparea funcțiilor și demnităților publice.

Stipulează dreptul părților la un proces echitabil, imparțial, într-un termen rezonabil.

Prevede că arestarea preventivă se dispune de judecător și numai în cursul procesului penal pentru cel mult 30 de zile; această perioadă se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără a se depăși 180 de zile.

Transformă Curtea Supremă de Justiție în Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit tradiției sistemului judiciar românesc.

Instituie răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare de orice fel, prevăzând și răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea credință sau gravă neglijență.

Sporește rolul și importanța Consiliului Superior al Magistraturii ca fiind garantul independenței justiției și include în componența acestuia reprezentanți ai societății civile.

Trece activitatea de cercetare penală a poliției judiciare sub conducerea și supravegherea parchetelor de pe lângă instanțele de judecată.

Prevede acordarea de către stat de burse sociale copiilor și tinerilor proveniți din familii defavorizate și celor instituționalizați.

Garantează accesul la cultură, libertatea persoanei de a accede la valorile culturii naționale și universale.

Recunoaște dreptul oricărei persoane la mediu înconjurător sănătos.

Prevede garantarea și ocrotirea proprietății private, indiferent de titular. Sunt interzise naționalizarea și orice alte măsuri de trecere silită în proprietatea publică a unor bunuri, pe criterii politice, sociale, etnice, religioase și altele.

Prevede asigurarea unei politici naționale de egalitate a șanselor pentru persoanele cu handicap.

Sporește rolul Avocatului Poporului al cărui mandat va fi 5 ani, în loc de 4. Acesta va avea dreptul de a sesiza direct Curtea Constituțională asupra neconstituționalității unor legi.

Realizează o mai bună partajare a competențelor legislative ale fiecărei Camere a Parlamentului, pentru fluidizarea activității de legiferare și eliminarea etapelor de mediere și divergență.

Prevede scăderea numărului de cetățeni care pot promova o inițiativă legislativă de la 250.000 la 100.000.

Restrânge imunitatea parlamentară la voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

Reduce limita de vârstă pentru alegerea în Senat la 33 de ani.

Mărește mandatul Președintelui României la 5 ani și prevede dreptul Președintelui de a sesiza Curtea Constituțională pentru soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice.

Restrânge posibilitatea Guvernului de a emite ordonanțe de urgență numai la situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată și cu obligația motivării urgenței în cuprinsul ordonanței respective.

Elimină posibilitatea Parlamentului de a anula deciziile de neconstituționalitate a legilor date de Curtea Constituțională.

În afară de stabilirea cadrului juridic pentru integrarea euro-atlantică, Legea de revizuire a adoptat următoarele amendamente aduse Constituției din 1991:

În titlul I – Principii generale – la art.1 alin.3, după ce România este definită ca "stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme", s-a adăugat că aceste valori sunt "în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989", pentru a fi marcate în Actul fundamental, vocația noastră democratică istorică, dar și rolul Revoluției. Atât s-a prevăzut, apoi, expres că statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale și are ca fundament unitatea poporului român și solidaritatea cetățenilor săi.

La art. 2, prevederea inițială potrivit căreia "suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative"a fost completată cu precizarea că acestea sunt "constituite prin alegeri libere, periodice și corecte".

Legea de revizuire consacră constituțional patronatele și asociațiile profesionale care, ca și sindicatele, se constituie și își desfășoară activitatea potrivit cu statutele lor, în condițiile legii. Ele vor contribui la apărarea drepturilor și la promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale membrilor lor.

În legătură cu relația dintre dreptul internațional și cel intern se prevede că, în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituției.

O atenție deosebită a fost acordată drepturilor și libertăților cetățenilor în sensul lărgirii sferei acestora și întăririi garanțiilor lor la nivelul celor mai bune standarde europene. Statul român garantează egalitatea de șanse între femei și bărbați pentru ocuparea funcțiilor și demnităților publice. Accesul la aceste funcții și demnități a fost asigurat și pentru românii din diaspora

Pentru creșterea răspunderii în înfăptuirea justiției și pentru asigurarea respectării drepturilor omului în materie jurisdicțională s-a prevăzut că părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil și că jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative și gratuite. De asemenea, s-a subliniat că justiția este imparțială.

Referitor la arestarea preventivă, această măsură se poate dispune numai de judecător pe o durată de 30 de zile, care poate fi prelungită cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depășească un termen rezonabil, dar nu mai mult de 180 de zile. Percheziția se va putea dispune, de asemenea, numai de către judecător.

În domeniul învățământului s-a prevăzut că statul acordă burse sociale de studii copiilor și tinerilor proveniți din familii defavorizate și celor instituționalizați, pentru a li se oferi și acestora șanse egale de pregătire pentru viață în competiția de pe piața muncii.

A fost consacrat constituțional accesul la cultură și s-a precizat expres că libertatea persoanei de a-și dezvolta spiritualitatea și de a accede la valorile culturii naționale și universale nu poate fi îngrădită, statul trebuind să asigure păstrarea identității spirituale, sprijinirea culturii naționale, stimularea artelor, protejarea și conservarea moștenirii culturale, dezvoltarea creativității contemporane, promovarea valorilor culturale și artistice ale României pe plan internațional.

Într-o lume amenințată de poluare se acordă importanța cuvenită respectării dreptului la mediu sănătos, precizându-se că statul recunoaște dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător, echilibrat ecologic, asigurând cadrul legislativ pentru exercitarea acestuia. Totodată, este înscrisă îndatorirea persoanelor fizice și juridice de a proteja și a ameliora mediul înconjurător.

A fost reevaluată organizarea și funcționarea forțelor armate, prin eliminarea serviciului militar obligatoriu.

În materie electorală a fost redusă la 33 de ani vârsta minimă pentru alegea în Senat. S-a prevăzut posibilitatea cetățenilor români de a alege și de a fi aleși în Parlamentul European.

În domeniul proprietății s-a prevăzut expres că proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular; s-a recunoscut românilor din diaspora dreptul de a dobândi terenuri în proprietate prin moștenire legală. În plus au fost interzise naționalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenței sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor.

În consens cu principiile economiei de piață, se garantează, de asemenea, accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera inițiativă și exercitarea acestora în condițiile legii.

Pentru a crește prestigiul și eficiența instituției Avocatul Poporului în slujba cetățeanului au fost sporite atribuțiile acestuia, inclusiv prin înscrierea dreptului de a contesta legile, înainte de promulgarea acestora, la Curtea Constituțională și de a ridica excepții de neconstituționalitate direct la Curtea Constituțională.

Cum era de așteptat, în Legea de revizuire a Constituției României o pondere apreciabilă au noile reglementări cu privire la Autoritățile publice: Parlamentul, Președintele țării, Guvernul, administrația publică centrală și locală, autoritatea judecătorească. S-a avut în vedere, pe de o parte, definirea mai clară a competențelor acestora, iar, pe de altă parte, aducerea unor noi precizări referitoare la relațiile dintre ele.

În privința Parlamentului a fost simplificată procedura legislativă în vederea eficientizării acesteia și s-au instituit noi prevederi pentru întărirea controlului asupra Executivului.

Pentru fluidizarea activității legislative și eliminarea etapelor medierii și divergențelor s-a prevăzut o mai bună partajare a competențelor legislative ale fiecăreia dintre Camere, asigurându-se o anumită specializare a acestora, dar, în același timp, o mai bună conlucrare între ele. Proiectele legislative vor fi dezbătute și adoptate de ambele Camere, dar, pe rând, fiecare Cameră va avea o competență decizională, în sensul că a doua Cameră sesizată se va pronunța definitiv în domeniul rezervat acesteia. Camera Deputaților va avea în competență decizională, în principal, legile ordinare, în timp ce Senatului îi va reveni ratificarea acordurilor internaționale. Legile organice vor fi împărțite în mod egal, ca importanță și număr, între cele două Camere.

Pentru a încuraja și întări rolul inițiativei legislative populare, numărul cetățenilor care o pot promova a fost scăzut de la 250.000 la cel puțin 100.000.

Controversata problemă a întinderii imunității parlamentare a fost clarificată în sensul că ea va fi limitată numai la fapte în legătură cu voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, pentru alte categorii de fapte penale parlamentarii putând fi trimiși în judecată fără aprobarea Camerelor din care fac parte.

Pentru creșterea prestigiului și autorității instituției Președintelui României s-a prevăzut dreptul acestuia de a sesiza Curtea Constituțională pentru soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice. De asemenea, mandatul Președintelui României a fost prelungit de la 4 la 5 ani.

În legătură cu angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege,pentru a stimula dialogul Guvernului cu Opoziția și pentru a oferi acesteia posibilitatea de a contribui la îmbunătățirea acelui proiect s-a prevăzut posibilitatea Executivului de a accepta, în această procedură, propunerile opoziției atunci când aceasta nu formulează o moțiune de cenzură.

Legea de revizuire dă expresie preocupării ca, în privința ordonanțelor de urgență emise de Guvern să existe reglementări mult mai realiste și restrictive pentru respectarea suveranității legislative a Parlamentului. Guvernul va putea adopta ordonanțe de urgență numai în situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligația motivării urgenței în cuprinsul acestora. Ordonanțele de urgență nu vor mai putea fi adoptate în domeniul legilor constituționale, nu vor putea afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile, îndatoririle prevăzute de Constituție, drepturile electorale și nu vor putea viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.

Cu privire la administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale, s-a prevăzut că pe lângă principiile descentralizării și al autonomiei locale, aceasta se întemeiază și pe principiul deconcentrării serviciilor publice. De asemenea, s-a subliniat că între prefect și celelalte autorități publice locale nu există raporturi de subordonare.

O atenție specială a fost acordată reglementărilor referitoare la Autoritatea judecătorească. Potrivit Constituției revizuite, toți judecătorii numiți de Președintele României vor fi inamovibili, în condițiile legii. Propunerile de numire, precum și promovarea, transferarea și sancționarea judecătorilor sunt de competența Consiliului Superior al Magistraturii, în condițiile legii sale organice.

În structura sistemului judiciar românesc va reapare Înalta Curte de Casație și Justiție. Aceasta va asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale. S-a prevăzut, totodată, ca prin lege organică să poată fi înființate instanțe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii.

Cetățenii români aparținând minorităților naționale vor avea dreptul să se exprime în limba maternă în fața instanțelor de judecată, în condițiile legii organice. Modalitățile de exercitare a acestui drept, inclusiv prin folosirea de interpreți sau traduceri, se vor stabili astfel încât să nu împiedice buna administrare a justiției și să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesați.

Un loc însemnat este acordat Consiliului Superior al Magistraturii definit drept garant al independenței justiției, care va decide în toate problemele fundamentale privitoare la actul de justiție. Pentru prima oară în componența Consiliului Superior al Magistraturii vor intra și reprezentanți ai societății civile.

Pentru întărirea autorității și independenței Curții de Conturi s-a stabilit că în viitor consilierii de conturi vor fi numiți de Parlament pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Membrii Curții de Conturi vor fi independenți în exercitarea mandatului lor și vor fi inamovibili pe toată durata acestuia. Ei sunt supuși incompatibilităților prevăzute de lege pentru judecători. Curtea de Conturi se înnoiește cu o treime din consilierii de conturi numiți de Parlament, din 3 în 3 ani, în condițiile prevăzute de legea organică a Curții, iar revocarea membrilor săi poate fi făcută numai de Parlament, în cazurile și condițiile prevăzute de lege.

Trebuie semnalată, de asemenea, consacrarea constituțională a Consiliului Economic și Social ca organ consultativ al Parlamentului și Guvernului în domeniile de specialitate stabilite prin legea sa organică.

Legea de revizuire conferă o dimensiune superioară Curții Constituționale, considerată a fi garantul supremației Constituției.

A fost reconsiderat raportul dintre Curtea Constituțională și Parlament în materie de constituționalitate a actelor juridice adoptate de forul legislativ, textul referitor la deciziile Curții eliminând posibilitatea Parlamentului de a anula deciziile acestei instanțe. Astfel, se prevede că dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Concluzii

Desfășurată pe parcursul a 6 capitole lucrarea de față își propune să prezinte evoluția principiului separației puterilor în stat de-a lungul timpului până în zilele noastre. Întrezărit de Aristotel și contural de John Locke, mecanismul separației puterilor avea să-și găsească consacrarea definitivă în opera filosofului și juristului francez Charles Louis de Montesquieu.

În capodopera sa ”De l’esprit de lois” (Despre spiritul legilor), Montesquieu adoptă ca model organizarea de stat a angliei din acea perioadă.

El susține că pentru a asigura cetățenilor libertatea acțiunilor lor și respectarea legilor, fiecare formă de guvernământ trebuie să delege putertea celor trei corpuri sau ramuri distincte ale sale (legislativă, executivă și judecătorească).

Meritul lui Montesquieu este incomparabil, fiindcă el nu se limitează la o simplă enumerare a celor trei puteri (legislativă, executivă ți judecătorească), ci le statornicește atribuțiile, precum și modul lor de influențare, constituind în felul acesta un sistem închegat al puterilor de stat.

Separația puterilor devine un model fundamental pentru instaurarea democrației și a statului de drept. De aceea, acest principiu a fost preluat și înscris în majoritatea constituțiilor in statele moderne ca Marea Britanie, S.U.A, Franța și România etc.

Istoria Constituționalismului din cadrul statelor enumerate mai sus a demonstart acolo unde sparația puterilor este aplicată și riguros respectată, asistăm la o dezvoltare fără precedent, a societății umane.

Un model tipic în acest sens îl prezintă S.U.A. care nu numai că au înscris în constituția lor separația celor trei puterilor, dar l-au respectat și aplicat cu o scrupulozitate de invidiat. Rezultatele nu au întârziat să apară, fapt demonstrat prin stabilitatwea și vechimea Constituției S.U.A., în care mai bine de 200 de ani societatea americană a intervenit cu un număr restrâns de amendamente.

În același context se înscrie și organizarea de stat a Marii Britanii. Dar nu acest lucru putem afirma privitor la separația puterilor în organizația de stat a Franței de-a lungul celor 5 Republici.

Istoria Constituționalismului Francez, pe parcursul desfășurării celor 5 Republici, ne prezintă modul în care, atunci când separația puterilor în stat nu este expres formulată, se crează un câmp liber instaurării dictaturii. Pe parcursul perioadei prezentate, Franța traversează nu mai puțin de trei dictaturi.

Separația puterilor cunoaște o răspândire și o aplicare atît de largă încât nu putea să nu fie receptată și în țara noastră. Paternitatea franceză a separației puterilor avea să pătrundă în Constituțiile noastre prin filieră belgiană.

Constituția de la 1866 este prim acare formulează, într+un mod explicit, separația puterilor în stat, iar de aici a fost preluat și înscris în Constituția din 1923, car a fost adoptată după făurirea Statului Național Unitar Român de la 1848.

Noua Constituție consfințea o stare de fapt izvorâtp dintr-o nouă realitate, ce a reîntregirii neamului. Ea avea să rămână în vigoare până în 1947. odată cu instalarea regimului comunist în România și abrogarea Constituției din 1923 se renunța definitiv la separația puterilor.

Noile constituții, începând din 1948, au fost elaborate prin prisma doctrinei marxiste, care pune la baza organizării puterilor în stat dictatura proletariatului, în frunte cu partidul comunist.

În felul acesta se crea drum liber abuzurilor, nedreptăților la care a fost supus poporul romîn pe parcursul celor 45 de ani.

Revoluția din decembrie 1989 apus capăt regimului dictatorial și s-a revenit la principiul separației puterilor. Astfel că , noua constitiție dinm decembrie 1991 reînnoadă firul întrerupt al tradițiilor democratice cuprinse în Constituția din 1923.

Chiar dacă nu formulează expres separația puterilor, noua constituție consfințește o realitate de fapt, ținând cont, totodată, și de evoluțiile care au avut loc pe plan european în domeniul dreptului constituțional.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Constituția din 23 martie 1923

Constituția din 8 decembrie 1991

Decretul- lege nr.2/27 decembrie 1989;

Decretul-lege nr. 92/18 martie 1990;

Constituția din 30 iunie 1966;

Constituția din 2003

Legea de revizuire a Constituției, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 669 din 22 septembrie 2003

Aristotel, Politica, în românește de E.Bezdeche, București, 1924

Berceanu, Barbu, Principiul separațieiputerilor în opera lui Montesquieu, în Studii de drept românesc, nr.1/1990

Deleanu, Ioan, Separația puterilor în stat – dogmă sau relitate?- revista Dreptul nr.2/1990;

Deleanu, Ioan, Drept Constituțional și instituții politice, vol. I, Editura Fundația ”Chemarea” Iași, 1993, vol.II, Editura Fundația ”Chemarea”, Iași, 1992;

Focșeneanu, Eleodor, Istoria Constituțională a Romîniei (1859-1991, București, 1992;

J.M.G.Burns, J.W. Pelltason, Goverment by the people, New York, 1954;

John Locke, Essay le pouvoir civil, traduction, introduction et notes par Jean Louis Fyot, Paris, 1952

Montesquieu, De l’esprit des lois, traducere în romînește de Armand Roșu, București, 1964, vol.I

Nedelcu, George, Principiul constituțional al separației puterilor și imixtiunea puterilor executivă și judecătorească, București, 1930

Muraru, Ioan, Drept constituționalromân, București, 1992

Negulescu, Paul, Curs de drept constituțional, București, 1927

Pierre Pactet, Institutions politiques, Droit Constitutionel, ediția a II-a, Paris, 1971

Vrabie, Genoveva, Drept constituțional și instituții politice contemporane, Iași, 1933

Walter Bagehot, The English Constitution (1867)Worlds Classice, ediția din 1949, cf. James Harvey and Katherine Hood, The British state, Londra, 1958;

Zlătescu, Moroianu, Irina, revista Dreptul, nr. 1/1991;

Alexandru Ioan, „Drept Administrativ Comparat”, Editura Lumina Lex, București, 2002

Bulei Ioan, „Scurtă Istorie a Românilor”, Editura Meronia, București, 1996

Iorgovan Antonie, „Tratat de Drept Administrativ”, Editura ALL BECK, București, 2003

Manda Corneliu, „Tratat Elementar de Drept Administrativ”, Editura Lumina Lex, București, 2002

Preda Mircea, „Tratat elementar de drept Administrativ Român”, Editura Lumina Lex, București, 2003

Preda Mircea, „Autoritățile Administrației publice: Sistemul constituțional Român”, Editura Lumina Lex, București, 2002