Arbitrajul Comercial International 2
CUPRINS
Capitolul I – Considerații introductive privind arbitrajul comercial ………….4
Subcapitolul 1: Noțiunea de arbitraj. Arbitrajul comercial…………………………4
Subcapitolul 2: Cadrul legislativ al arbitrajului comercial…………………………5
Secțiunea 1: Izvoare interne……………………………………………………..5
Secțiunea a 2-a: Izvoare externe……………………………………….……….6
Subcapitolul 3: Forme de arbitraj comercial………………………………………..6
Secțiunea 1: Arbitraj voluntar și arbitraj obligatoriu……………………….…..6
Secțiunea a 2-a: Arbitraj ad-hoc și arbitraj instituțional………………………..7
Secțiunea a 3-a: Arbitraj de drept strict și arbitraj în echitate………….………..9
Secțiunea a 4-a: Arbitraj general și special; arbitraj național, regional
și internațional…………………………………………………………………10
Subcapitolul 4: Avantajele arbitrajului comercial……………………………….10
Capitolul II – Natura și temeiul juridic al albitrajului comercial ……………..13
Secțiunea 1: Teoria contractuală…………………………………………………13
Secțiunea a 2-a: Teoria jurisdicțională……………………………………….…..13
Secțiunea a 3-a: Teoria mixtă……………………………………………………14
Capitolul III – Condițiile soluționării litigiilor comerciale pe calea arbitrajului …………………………………………………………………………………………….15
Subcapitolul 1: Capacitatea de exercițiu a părților…………………….…………15
Subcapitolul 2: Convenția arbitrală…………………………………….………..17
Secțiunea 1: Clauza compromisorie…………………………………………..18
Secțiunea a 2-a: Compromisul arbitral…………………………….………….20
Subcapitolul 3: Arbitrabilitatea litigiului supus arbitrajului……….…………….20
Secțiunea 1: Caracterul patrimonial al litigiului……………….………………21
Secțiunea a 2-a: Caracterul tranzacționabil al litigiului………….……………22
Capitolul IV – Organizarea arbitrajului ……………………………………….25
Subcapitolul 1: Libertatea părtilor în alegerea formei de arbitraj,
a regulilor aplicabile și a locului arbitrajului ………………..……………..25
Subcapitolul 2: Arbitrii și constituirea tribunalului arbitral……..………………26
Subcapitolul 3: Obligatiile arbitrilor………………………………………………31
Subcapitolul 4: Raporturi juridice între arbitri, părți și instituția de arbitraj……..33
Secțiunea 1: Raporturile dintre arbitru și instituția de arbitraj………33
Secțiunea a 2-a: Raporturile dintre părți și instituția de arbitraj………..34 Secțiunea a 3-a: Răspunderea arbitrilor față de părți……………………………….35
Capitolul V – Procedura arbitrară………………….………………………………37
Subcapitolul 1: Principii generale…………………………………………………37
Subcapitolul 2: Sesizarea tribunalului arbitral. Faza scrisă a arbitrajului
comercial………..……………..…………………………………38
Secțiunea 1: Cererea de arbitrare……..………………………………………39
Secțiunea a 2-a: Întâmpinarea…………………………………………………41
Secțiunea a 3-a: Cererea reconvențională……………………………………..42
Secțiunea a 4-a: Coparticiparea procesuală. Formele de intervenție în procesul
arbitral…………………………………………….……………..43
Subcapitolul 3: Sedința arbitrală. Administrarea probelor………………………45
Subcapitolul 4: Termenul de soluționare a arbitrajului……..….………………46
Subcapitolul 5: Cheltuielile arbitrale………………………………………….…48
Secțiunea 1: Aspecte generale…………………………………………………48
Secțiunea a 2-a: Reguli referitoare la stabilirea, consemnarea sau avansarea cheltuielilor arbitrale………………………………………………………..…48
Secțiunea a 3-a: Onorariile arbitrilor ca parte a cheltuielilor arbitrale……….50
Capitolul VI – Hotărârea arbitrală…………………………………………………………52
Subcapitolul 1: Deliberarea și pronunțarea gotărarii arbitrale.Comunicarea hotărârii…………………….…..…………………………………………………………52
Secțiunea 1: Deliberarea arbitrilor……………………………………….……54
Secțiunea a 2-a: Pronunțarea și comunicarea hotărarii arbitrale ……….…….54
Subcapitolul 2: Conținutul și efectele hotărarii arbitrale …………………..……..55
Subcapitolul 3: Categorii de hotărari ce pot fi pronunțate de tribunale arbitrale…………………………………………………………………………..……58
Subcapitolul 4: Executarea hotărarilor arbitrale. Incidente lergate de executare. Contestația la titlu…………………………………………………………………………………..60
Subcapitolul 5: Desființarea hotărarii arbitrale……………………………………62
Capitolul VII – Arbitrajul comercial internațional……………………………66
Subcapitolul 1: Reglementarea arbitrajului comercial în Romania……….….……66
Subcapitolul 2: Aspecte procedurale specifice arbitrajului internațional…………66
Secțiunea 1: Locul arbitrajului.Legea procedurală și legea aplicabilă fondului litigiului………………………………………………………………..……………………66
Secțiunea a 2-a: Recunoașterea hotărarilor judecatorești străine………..……67
Subcapitolul 3: Executarea silită a hotărarilor arbitrale străine…………..………70
Capitolul VIII – Unele aspecte specifice privind arbitrajul comercial organizat și/sau administrat de diverse instituții permanente de arbitraj …………………………………………………………………………..72
Subcapitolul 1: Comisiile de arbitraj de pe langă camerele de comerț și industrie județene……………………………………………………………………………………………..73
Subcapitolul 2: Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe langă Camera de Comerț și Industrie a României…………………………………………………………..…….74
Subcapitolul 3: Camera Arbitrală a Bursei de Valori București și Camera Arbitrală a Pieței RASDAQ…………………………………………………………….………76
Subcapitolul 4: Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț Internațional de la Paris…………………………………………………………………78
Bibliografie……………………………..………………………………………….80
CAPITOLUL I
CONDIȚII INTRODUCTIVE PRIVIND ARBITRAJUL COMERCIAL
Subcapitolul 1: Noțiunea de arbitraj comercial. Arbitrajul comercial
Instituția arbitrajului comercial international, ca modalitate actulă și modernă de soluționare a litigiilor, răspunde unor neajunsuri implicate de divesitatea sistemelor de drept ale unor state diferite, conferind părților posibilitatea ca, în absența unor reglementări internaționale unitare și a unei jurisdicții internaționale unice cunoscute de către toți participanții, aceștia să poată cunoaște și alege, incă de la stabilirea relațiilor contractuale, regimul căruia i se supune contractul incheiat, precum și jurisdicția competentă.Cunoașterea regimului juridic și a jurisdicției încă din momentul încheierii contractului este de natură să ofere părților implicate o poziție mai cofortabilă și o mai mare incredere in consecințele afacerii incheiate.
În accepțiunea sa cea mai largă, termenul ”arbitraj” desemnează fie soluționarea unui litigiu de către un arbitru, fie conducerea unei competiții sportive. În domeniul burselor de mărfuri, arbitrajul mai desemnează acțiunea simultană de vânzare și cumpărare a unei mărfi, prin care se speculează diferențele de preț între două piețe și/sau termene de livrare diferite. Doctrina de drept procesual civil a definit albitrajul, din punct de vedere procedural, ca fiind ”o modalitate privată de soluționare a litigiului dintre părți de către o persoană aleasă de către acestea”. Arbitrajul, fie că este voluntar la care părțile recurg de bunăvoie, fie că este obligatoriu, la care părțile sunt ținute să apeleze in virtutea unei dispoziții legale este cunoscut ca modalitate de tranșare a litigiilor dintre particulari din cele mai vechi timpuri.
Arbitrajul comercial reprezinta o modalitate alternativă de solutionare a litigiilor comeciale de către organisme sau persoane alese și investite de către părți, care, prin voința lor, înlatură în privința respectivului litigiu competența instanțelor judecătorești și aplicabilitatea procedurilor naționale. În baza investirii primite de la părți, persoanele sau organismele mentionate soluționeză litigiul printr-o sentință obligatorie.
Arbitrajul, ca metodă de soluționare a litigiilor, este uzitat cu precădere în relațiile comerciale internaționale, care necesită mecanisme eficiente și specifice de rezolvare a eventualelor diferende, de natură să asigure încrederea părților cu privire la regimul de drept aplicabil, cât și la procedurile și termenele de soluționare.
Datorită consecințelor mai sus meționate și a avantajelor ce vor fi prezentate in continuare, și care sunt de natură să corespundă intereselor comercianților, arbitrajul s-a impus ca un mod devenit normal, de soluționare a diferendelor și disputelor în domeniu.
Subcapitolul 2 : Cadrul legislativ al arbitrajului comercial
Secțiunea 1: Izvoare interne
Principalele prevederi legale referitoare la procedura și modul de funcționare a arbitrajului se regăsc în următoarele acte normative:
A. Cartea a IV-a a Codului de Procedură Civilă, din 1948, cu modificările ulterioare. Prevederile sunt inspirate din reglementări similare ale țărilor vest-europene, precum și din Legea Model a UNCITRAL și Regulamentul de arbitraj UNCITRAL din 1976.
B. Decretul lege nr. 139 din 12 Mai 1990 privind Camerele de Comeț si Industrie din România conține prevederi referitoare la structura și organizarea arbitrajului comercial internațional. Conform acestui act normativ, Camerele de Comerț si Industrie sunt entități teritoriale independente , autonome, destinate promovării intereselor membrilor lor pentru dezvoltarea comerțului și industriei, corespunzător cerințelor economiei de piață. Acestea au personalitate juridică și dreptul de a organiza arbitraj la cererea persoanelor interesate. În plus, în baza art. 13 se înființează Curtea de Arbitraj Comercial Internațional, care funcționează pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României (CACIR), ca organism fără personalitate juridică.
C. Legea nr. 105\1992, privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat
Dintre prevederile Legii nr. 105\1992, interesante în materia arbitrajului sunt cele ale secțiunii a VI-a „Arbitrajul de drept internațional privat” și ale Capitolului XII „Norme de procedură în materie de drept internațional privat” .
D. Reglementările privind arbitrajul comercial ale principalei Curți de arbitraj instituționalizat din România, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României (din București), denumită în continuare CACIR.
E. Reglementări referitoare la arbitraj din legi vizând domenii variate cum ar fi:
– Statutul profesiei de avocat adoptat de către Consiliul Uniunii Avocaților din România în temeiul art. 58 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 51\1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat și publicat în „Monitorul Oficial” nr. 237 din 17.10.1995.
– Statutul Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România , republicat în „Monitorul Oficial” nr. 13 din 14.01.2000, conține în art. 48 prevederi similare cu cele din Statutul profesiei de avocat menționate.
– Legea nr. 8\1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe prevede în art. 122 că, în cazul în care încheierea unui contract pentru retransmiterea prin cablu nu poate fi convenită între parți, acestea pot apela la arbitraj, arbitrii fiind desemnați cu respectarea dispozițiilor Codului de procedură civilă.
Secțiunea a 2-a: Izvoare Externe
A. Convenția de la New York
Ccamerele de comerț și industrie județene……………………………………………………………………………………………..73
Subcapitolul 2: Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe langă Camera de Comerț și Industrie a României…………………………………………………………..…….74
Subcapitolul 3: Camera Arbitrală a Bursei de Valori București și Camera Arbitrală a Pieței RASDAQ…………………………………………………………….………76
Subcapitolul 4: Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț Internațional de la Paris…………………………………………………………………78
Bibliografie……………………………..………………………………………….80
CAPITOLUL I
CONDIȚII INTRODUCTIVE PRIVIND ARBITRAJUL COMERCIAL
Subcapitolul 1: Noțiunea de arbitraj comercial. Arbitrajul comercial
Instituția arbitrajului comercial international, ca modalitate actulă și modernă de soluționare a litigiilor, răspunde unor neajunsuri implicate de divesitatea sistemelor de drept ale unor state diferite, conferind părților posibilitatea ca, în absența unor reglementări internaționale unitare și a unei jurisdicții internaționale unice cunoscute de către toți participanții, aceștia să poată cunoaște și alege, incă de la stabilirea relațiilor contractuale, regimul căruia i se supune contractul incheiat, precum și jurisdicția competentă.Cunoașterea regimului juridic și a jurisdicției încă din momentul încheierii contractului este de natură să ofere părților implicate o poziție mai cofortabilă și o mai mare incredere in consecințele afacerii incheiate.
În accepțiunea sa cea mai largă, termenul ”arbitraj” desemnează fie soluționarea unui litigiu de către un arbitru, fie conducerea unei competiții sportive. În domeniul burselor de mărfuri, arbitrajul mai desemnează acțiunea simultană de vânzare și cumpărare a unei mărfi, prin care se speculează diferențele de preț între două piețe și/sau termene de livrare diferite. Doctrina de drept procesual civil a definit albitrajul, din punct de vedere procedural, ca fiind ”o modalitate privată de soluționare a litigiului dintre părți de către o persoană aleasă de către acestea”. Arbitrajul, fie că este voluntar la care părțile recurg de bunăvoie, fie că este obligatoriu, la care părțile sunt ținute să apeleze in virtutea unei dispoziții legale este cunoscut ca modalitate de tranșare a litigiilor dintre particulari din cele mai vechi timpuri.
Arbitrajul comercial reprezinta o modalitate alternativă de solutionare a litigiilor comeciale de către organisme sau persoane alese și investite de către părți, care, prin voința lor, înlatură în privința respectivului litigiu competența instanțelor judecătorești și aplicabilitatea procedurilor naționale. În baza investirii primite de la părți, persoanele sau organismele mentionate soluționeză litigiul printr-o sentință obligatorie.
Arbitrajul, ca metodă de soluționare a litigiilor, este uzitat cu precădere în relațiile comerciale internaționale, care necesită mecanisme eficiente și specifice de rezolvare a eventualelor diferende, de natură să asigure încrederea părților cu privire la regimul de drept aplicabil, cât și la procedurile și termenele de soluționare.
Datorită consecințelor mai sus meționate și a avantajelor ce vor fi prezentate in continuare, și care sunt de natură să corespundă intereselor comercianților, arbitrajul s-a impus ca un mod devenit normal, de soluționare a diferendelor și disputelor în domeniu.
Subcapitolul 2 : Cadrul legislativ al arbitrajului comercial
Secțiunea 1: Izvoare interne
Principalele prevederi legale referitoare la procedura și modul de funcționare a arbitrajului se regăsc în următoarele acte normative:
A. Cartea a IV-a a Codului de Procedură Civilă, din 1948, cu modificările ulterioare. Prevederile sunt inspirate din reglementări similare ale țărilor vest-europene, precum și din Legea Model a UNCITRAL și Regulamentul de arbitraj UNCITRAL din 1976.
B. Decretul lege nr. 139 din 12 Mai 1990 privind Camerele de Comeț si Industrie din România conține prevederi referitoare la structura și organizarea arbitrajului comercial internațional. Conform acestui act normativ, Camerele de Comerț si Industrie sunt entități teritoriale independente , autonome, destinate promovării intereselor membrilor lor pentru dezvoltarea comerțului și industriei, corespunzător cerințelor economiei de piață. Acestea au personalitate juridică și dreptul de a organiza arbitraj la cererea persoanelor interesate. În plus, în baza art. 13 se înființează Curtea de Arbitraj Comercial Internațional, care funcționează pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României (CACIR), ca organism fără personalitate juridică.
C. Legea nr. 105\1992, privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat
Dintre prevederile Legii nr. 105\1992, interesante în materia arbitrajului sunt cele ale secțiunii a VI-a „Arbitrajul de drept internațional privat” și ale Capitolului XII „Norme de procedură în materie de drept internațional privat” .
D. Reglementările privind arbitrajul comercial ale principalei Curți de arbitraj instituționalizat din România, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României (din București), denumită în continuare CACIR.
E. Reglementări referitoare la arbitraj din legi vizând domenii variate cum ar fi:
– Statutul profesiei de avocat adoptat de către Consiliul Uniunii Avocaților din România în temeiul art. 58 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 51\1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat și publicat în „Monitorul Oficial” nr. 237 din 17.10.1995.
– Statutul Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România , republicat în „Monitorul Oficial” nr. 13 din 14.01.2000, conține în art. 48 prevederi similare cu cele din Statutul profesiei de avocat menționate.
– Legea nr. 8\1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe prevede în art. 122 că, în cazul în care încheierea unui contract pentru retransmiterea prin cablu nu poate fi convenită între parți, acestea pot apela la arbitraj, arbitrii fiind desemnați cu respectarea dispozițiilor Codului de procedură civilă.
Secțiunea a 2-a: Izvoare Externe
A. Convenția de la New York
Convenția de la New York privind recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine a fost adoptată la 10 iunie 1958, la New York, în cadrul unei conferințe internaționale privind arbitrajul comercial internațional și a fost ratificată de către România prin Decretul nr. 186 din 24 iulie 1961 cu rezerva aplicării numai a diferendelor rezultate din raporturi de drept contractual sau necontractual, care sunt considerate comerciale de către legislația română.
B. Convențiile europene
Sub auspiciile fostei Societăți a Națiunilor s-au încheiat la Geneva două convenții multilaterale în materie de arbitraj:
-Protocolul din 24 septembrie 1923 privitor la clauzele de arbitraj;
-Convenția din 26 septembrie 1927 pentru executarea sentințelor arbitrale.
De asemenea, tot la Geneva, în anul 1961, s-a adoptat Convenția Europeană asupra Arbitrajului Comercial Internațional, care a fost ratificată de către țara noastră prin Decretul nr. 281\25 iunie 1963.Întrucât obiectul Convenției este redus la litigiile comerciale internaționale, principalele ei prevederi sunt puse în practică în special de către CACIR, singura organizație de arbitraj comercial internațional instituționalizat din România.
C. Convenția de la Washington
Încheiată la Washington în 1965, Convenția se referă la soluționarea diferendelor referitoare la investiții dintre statele contractante și resortisanții altor state contractante, fiind creat în acest sens Centrul Internațional de Soluționare a Diferendelor referitoare la Investiții(CISDI).România a ratificat această Convenție prin Decretul nr. 62\7 iunie 1969.
D. Convenția de la Moscova
În trecut, România a fost parte la Convenția de la Moscova, din 1972, privind reglementarea prin arbitraj a litigiilor apărute în legătură cu relațiile de cooperare ecomomică și tehnico-științifică.Această Convenție, care a reglementat instituția arbitrajului între statele membre ale CAER, este în prezent expres abrogată prin Legea nr. 202\12 aprilie 1997.
Subcapitolul 3 : Formele arbitrajului comercial
Secțiunea 1: Arbitraj voluntar și arbitraj obligatoriu
În prezent, regula în materie de arbitraj o constituie posibilitatea discreționară a părților implicate într-o situație prelitigioasă ori litigioasă de a apela sau nu la această formă alternativă de judecată, sub condiția îndeplinirii cumulative a cerințelor legale (părțile să aibă deplină capacitate de exercițiu, iar litigiul respectiv să aibă un caracter patrimonial și tranzacționabil). Putem afirma că arbitrajul este voluntar atunci când părțile au posibilitatea neîngrădită de a încheia sau nu o convenție arbitrală (în oricare din formele pe care aceasta le poate îmbrăca).
Arbitrajul obligatoriu apare atunci când, în temeiul unei dispoziții legale, părțile sunt ținute să supună spre soluționare diferendul apărut între ele unui arbitru ori unui tribunal arbitral.Treptat, arbitrajul obligatoriu și-a restrâns mult sfera de aplicabilitate, astfel încât în prezent îl putem regăsi doar la nivelul unor dispoziții normative speciale. În acest sens, putem exemplifica cu procedura prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. f–i din Statutul profesiei de avocat pentru soluționarea neînțelegerilor ivite între avocați cu privire la formele de exercitare a profesiei.Conform prevederii statutare citate, orice neînțelegere între avocați privind formele de exercitare a profesiei se rezolvă pe cale amiabilă ori prin concilierea decanului baroului; în cazul în care aceste modalitați eșuează, părțile sunt obligate să recurgă la arbitrajul prevăzut de art. 340-370 C. pr. Civ., arbitrii putând fo doar avocați definitivi din baroul respectiv, cu cel puțin 10 ani vechime în profesie.Oficiul de arbitrare se exercită gratuit (art. 23 lit. h din Statut).
Secțiunea a 2-a: Arbitraj ad-hoc și arbitraj instituțional
Criteriul distincției folosit în cazul acestei clasificări îl constituie structura organizatorică a arbitrajului, respectiv existența (sau inexistența) unei structuri organizatorice permanente ce își exercită atribuțiile jurisdicționale în mod neîntrerupt și cu caracter de continuitate.
A. Arbitraj ad-hoc, considerat ca fiind modalitatea originară, tradițională a arbitrajului, este organizat la inițiativa părților în vederea soluționării unui anume litigiu, bine individualizat și are o existență juridică temporară, ce ia sfârșit odată cu pronunțarea hotărârii ori expirarea termenului în care trebuia pronunțată hotărârea arbitrală. De aici putem trage concluzia că, atunci când părțile optează pentru arbitrajul ad-hoc, ele trebuie să insereze în convenția arbitrală suficiente elemente pentru a putea conferi viabilitate arbitrajului, pentru a-l putea organiza și desfășura cu succes aceasta tocmai pentru că nu există repere normative și instituțional-organizatorice care să reglementeze procedura arbitrajului.
B. Arbitrajul instituțional sau instituționalizat, cum mai este numit de unii autori este acel arbitraj organizat, din însărcinarea părților, de către o instituție specializată cu caracter permanent, după un set de reguli prestabilite, proprii acestei instituții(regulament de organizare și funcționare și norme de procedură arbitrală) .
Avantajele arbitrajului instituțional pot fi formulate astfel:
a) simplifică foarte mult convenția arbitrală. Aceasta poate fi formulată în câteva cuvinte pentru că permite încorporarea, prin trimitere, a regulilor de procedură care vor fi urmate de arbitrii;
b)regulile aplicabile în soluționarea litigiului sunt formulate de specialiști, de organe specializate în soluționarea litigiilor, având în spate nu doar cunoștințe ci și o vastă experiență. Aceste reglementări au suferit proba de foc și și-au dovedit capacitatea de a răspunde necesităților practice. Ele fac obiectul unor revizuiri periodice cu colaborarea unor practicieni experimentați care țin seama de evoluția
dreptului și a practicii arbitrajului;
c) centrele permanente dispun de un personal cu o calificare adecvată, au un sediu cunoscut, oferă condiții pentru soluționarea litigiului după reguli și în locuri cunoscute și acceptate de părți;
d) legătura între părți și arbitrii este limitată, ceea ce asigură neutralitate și imparțialitate din partea arbitrilor.
Dezavantajele arbitrajului instituțional constau în:
a) costurile mari pe care le presupune. Acesta este considerat principalul inconvenient al arbitrajului instituțional, având explicații obiective legate de costurile întreținerii instituției de arbitraj și a personalului acesteia.În general taxele arbitrale percepute de centrele permenente sunt calculate ad valorem;
b) propriu oricărei „instituții” îi este un anume grad de birocrație.Dar acesteia i se adaugă termenele lungi, care fac orice formă de justiție lentă.Termenele scurte prevăzute adesea în regulamentele instituțiilor permanente de arbitraj sunt nerealiste.
c) avantajele arbitrajului ad-hoc, ținând de încrederea personală pe care părțile o pot avea în arbitrii pe care i-au ales în mod direct sau suplețea unei proceduri adaptate fiecărui caz, sunt alterate atunci când apare riscul unei administrări anonime și greoaie a jurisdicției arbitrajului. În dreptul francez, NCPC în art. 1455 limitează, din această cauză, rolul centrelor permanente de arbitraj, interzicând ca o persoană fizică să poată fi desemnată ca arbitru și dând preferință, chiar în prezența unui arbitraj instituțional, alegerii directe a arbitrilor părți;
d) contractul de arbitraj, contractul care se realizează între părți și arbitri pentru soluționarea litigiului are, de fapt, caracterul unui contract de adeziune, părțile în convenția arbitrală având doar posibilitatea de a accepta sau nu codițiile de desfășurare a arbitrajului potrivit regulamentului instituției permanente, taxele arbitrale practicate de această instituție etc.
Avantajele arbitrajului ad-hoc sunt următoarele:
a) arbitrajul ad-hoc poate fi adaptat, conform voinței părților și circumstanțelor particulare ale litigiului.Totuși, formularea și redactarea regulilor particulare pentru un arbitraj ad-hoc presupune timp și costă bani. Se poate face însă economie de timp și bani dacă se adoptă ori dacă se adaptează reguli de procedură care au fost special concepute în acest scop.Diferite tipuri de reguli pot fi adoptate sau adaptate: regulile UNCITRAL (CNUDCI), regulile cuprinse în Cartea a IV-a a Codului de procedură civilă.Nu este însă recomandată adaptarea regulilor instituțiilor permanente de arbitraj pentru că acestea se referă la acea instituție, iar în afara ei, nu vor funcționa corect;
b) flexibilitatea acestui gen de arbitraj îl face adaptabil și pentru soluționarea unor litigii în care una din părți este un stat.Importante litigii născute în legătură cu concesiuni petroliere, naționalizări etc. au fost soluționate în arbitraje ad-hoc;
c) în arbitajul ad-hoc fiecare tribunal este complet izolat și nu dă socoteală de misiunea sa decât părților, hotărârea fiind supusă totuși controlului judiciar;
d) gradul de confidențialitate este sporit, de aceea el are și va avea un rol sporit în materie internațională;
e) contractul de arbitraj este negociabil între părți și arbitrii în privința onorariilor arbitrilor, răspunderii acestora etc.
În ce privește dezavantajele, se consideră că principalul inconvenient îl constituie faptul că pentru a fi cu adevărat eficace este necesară cooperarea dintre părți și avocați.
Secțiunea a 3-a: Arbitraj de drept strict și arbitraj în echitate
Părțile implicate în arbitraj au posibilitatea de a impune arbitrilor modalitatea în care aceștia urmează să soluționeze diferendul supus judecății.Astfel, regula o constituie arbitrajul de drept strict(sau de jure), ce se caracterizează prin faptul că arbitrii conduc procedura de judecată, deliberează și iau hotărârea conform dispozițiilor legale și contractuale (dacă este cazul) incidente în speța respectivă. Spunem că acest tip de arbitraj constituie dreptul comun în materia arbitrajului comecial, deoarece el devine incident ori de câte ori părțile nu inserează vreo mențiune specială în conținutul convenției arbitrale referitoare la puterile acordate arbitrilor.
Spre deosebire de arbitrajul în drept, arbitrajul în echitate (numit și arbitraj ex aequo et bono) se realizează după principiile de echitate și nu potrivit normelor de drept, arbitrii neavând obligația să aplice normele de drept material ori procedural, și uneori nici măcar să motiveze hotărârea astfel adoptată.Arbitrii pot judeca în echitate, potrivit conștiinței lor, numai natunci când părțile au stabilit în mod expres aceasta printr-o clauză specială, fie în clauza compromisorie, fie în compromisul arbitral.
Secțiunea a 4-a : Arbitraj general și special; arbitraj național, regional și internațional
Această clasificare a arbitrajului operează prin raportare la competența materială, respectiv teritorială, a instituțiilor permanente de arbitraj comercial.
Astfel, avem de-a face cu un arbitraj cu competență generală în materie comercială, atunci când în sfera de cuprindere a instituției rerspective de arbitraj intră orice tip de litigiu comercial(intern, respectiv internațional).Putem oferi, în acest sens, exemplul Curții de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București.
Specific arbitrajului special este faptul că, prin normele proprii de organizare și funcționare a instituțiilor permanente de arbitraj organizatoare, acesta are aplicabilitate doar în cazul anumitor litigii, cum sunt cele derivate din comerțul cu anumite mărfuri sau produse;în acest sens, doctrina citează exemplul Camerei arbitrale de bumbac din Le Havre, Tribunalul de arbitraj al bursei de bumbac din Bremen, sau London Corn Trade Association.
Din punct de vedere al razei teritoriale de competență, spunem că avem de-a face cu un arbitraj național atunci când aplicabilitatea unui arbitraj se restrânge la litigii izvorâte între comercianți rezidenți ai aceluiași stat;cu un arbitraj regional atunci când de regulă în urma semnării unei convenții multilaterale între state vecine dintr-o anumită zonă geografică. Cu un arbitraj internațional (sau cu vocație universală), atunci când acesta este competent să judece litigiilt dintre subiecții de drept participanți la raporturi comerciale, provenind din toate țările lumii.
Subcapitolul 4: Avantajele arbitrajului comercial
Aplicabilitatea la nivel larg a instituției arbitrajului a fost impusă de anumite avantaje pe care acesta le oferă participanților la relațiile comerciale (în special la cele internaționale), în comparație cu modalitatea clasică de soluționare a litigiilor de către instanțele judecătorești naționale.Între aceste avantaje menționăm:
4.1. Decizii definitive și obligatorii
În toate statele care recunosc și promovează instituția arbitrajului, hotărârea unei Curți arbitrale este definitivă și obligatorie pentru părțile în litigiu.Desigur, există posibilitatea de va ataca hotărârea arbitrală(acțiunea în anulare prevăzută de Codul de procedură civilă), dar motivele pentru care se poate cere și admite această anulare sunt limitativ prevăzute de către lege.
4.2. Recunoașterea internațională a hotărârilor
Hotărârea unui tribunal arbitral se bucură deseori de o recunoaștere internațională mai puternică decât cea a unei instanțe naționale. Mai mult de 120 de state au semnat Convenția Națiunilor Unite din 1958 referitoare la recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale străine, cunoscută sub denumirea de Convenția de la New York. Pe lângă aceasta mai există și numeroase tratate bilaterale sau multilaterale menite să faciliteze recunoașterea internațională.
4.3. Neutralitatea
Din principiul autonomiei de voință a părților, larg recunoscut și aplicat în cazul instituției arbitrajului, apare avantajul plasării părților din state diferite pe o poziție de perfectă egalitate în ceea ce privește cinci elemente cheie:
locul arbitrajului;
limba în care au loc dezbaterile;
procedura și regulile aplicabile;
naționalitatea arbitrilor;
reprezentarea legală.
Această posibilitate de alegere este în măsură să asigure o perfectă neutralitate, înlăturând avantajarea necuvenită a uneia din părți.
4.4. Flexibilitatea procedurală
Participanții la schimburile internaționale comerciale, fie state, fie comercianți, caută posibilitați moderne și flexibile, adecvate condițiilor de desfășurare a comerțului internațional, și pe cale de consecință și mijloace rapide, moderne și economice de rezolvare a litigiilor de drept comercial și în special a celor de drept comercial internațional.
De cele mai multe ori, procedura în fața instanțelor de drept comun prezintă un formalism de la care părțile nu se pot abate. Instituția arbitrajului a fost concepută ca un sistem eficient de soluționare a litigiilor, bazat pe principiul libertații de voință a părților, care au posibilitatea de a stabili chiar normele procedurale pe care le consideră mai adecvate în vederea soluționării litigiului în care sunt implicate. Libertatea părților este îngrădită numai de necesitatea respectării normelor publice sau a bunelor moravuri, precum și a dispozițiilor imperative ale legilor(art. 341 C.pr.civ.).
4.5. Specializarea și profesionalismul arbitrilor
Spre deosebire de cazul soluționării litigiilor de către instanțele judecătorești de drept comun, când părțile nu au facultatea de a alege proprii judecători, arbitrajul conferă părților oportunitatea de a desemna persoanele care, în calitate de arbitrii, să se pronunțe asupra litigiului în cauză. Arbitrii aleși de părți sunt de regulă persoane cu o specializare și experiență relevantă în domeniul vizat de către obiectul litigiului. Cunoștințele aprofundate ale arbitrilor în respectivul domeniu sunt de natură a asigura o calitate deosebită a actului de justiție.Granița calității actului de justiție este asigurată în cazul arbitrajului și prin consacrarea răspunderii arbitrilor pentru daune (în dreptul român, de art. 353 C.pr.civ.), în contrast cu imposibilitatea angajării unei astfel de responsabilități în cazul magistraților. Nu în ultimul rând am sublinia avantajul încrederii mai mari în „judecătorul” ales de către parte.
4.6. Celeritatea
Părțile pot stabili, în cadrul convenției arbitrale, termenul în care tribunalul trebuie să decidă asupra litigiului supus competenței sale. Acest termen decurge, de regulă, de la dat constituirii tribunalului arbitral. În cazul în care părțile nu au prevăzut un astfel de termen, pentru arbitrajele comerciale care au loc în România se aplică termenul prevăzut de art. 353 C. pr.civ.: „Dacă părțile nu au prevăzut altfel, tribunalul arbitral trebuie să pronunțe hotărârea în termen de cel mult 5 luni de la data constituirii sale”.Aceeași prevedere se regăsește și în art. 33 din Reguli.
Pe lângă faptul că părțile pot stabili un termen pentru pronunțarea hotărârii arbitrale, durata mai redusă a procesului provine și din faptul că hotărârea arbitrală nu este supusă căilor ordinare de atac, ci numai unei căi extraordinare de reformare-acțiunea în anulare.
4.7. Costurile
Un proces arbitral este, de regulă, mai puțin costisitor decât un proces desfașurat în fața instanțelor de drept comun, având în vedere că durata procesului, conform celor precizate mai sus, este mai redusă, că nu presupune cheltuieli suplimentare datorate existenței unor căi ordinare de atac și că, în principiu, conduce la o recuperare mai rapidă a creanțelor. În plus, în dreptul român, taxele de arbitraj stabilite prin Regulile de procedură ale CACIR sunt mai mici decât taxele judiciare de timbru aferente proceselor desfășurate în fața instanțelor de drept comun.
4.8. Confidențialitatea
Deosebindu-se de procesul în fața instanțelor de drept comun, care este guvernat de principiul publicității, dezbaterile care au loc în cadrul procesului arbitral nu sunt publice. De conținutul încheierilor de ședință și al actelor de la dosar pot lua cunoștință numai părțile.În plus, art. 353 lit. c) C. pr.civ. consacră răspunderea materială a arbitrilor în cazul încălcării caracterului confidențial ai arbitrajului, prin publicarea sau divulgarea, fără a avea autorizare din partea părților, a unor date despre care iau cunoștință în calitate de arbitri.
4.9. Posibilitatea soluționării litigiului în echitate
Această posibilitate este deseori convenabilă părților, care, în vederea păstrării unor raporturi comerciale de lungă durată, preferă să se supună unei soluții de compromis, decât unei soluții strict juridice.
CAPITOLUL II
NATURA ȘI TEMEIUL JURIDIC AL ARBITRAJULUI COMERCIAL
Problema naturii juridice a arbitrajului privat fie el civil sau comercial, ad-hoc sau instituțional a generat controverse în literatura juridică de specialitate, atât cea autohtonă cât și cea străină. S-au cristalizat trei teorii : teoria contractuală, teoria jurisdicțională și teoria mixtă sau electică; primele două se află în opoziție directă, în vreme ce ultima îmbină elemente comune acestora, în scopul de a oferi o explicație plauzibilă și adecvată problemei complexe a naturii juridice a arbitrajului.
Secțiunea 1: Teoria contractuală
Puternica amprentă pe care o imprimă acordul de voință al părților întregii desfășurări a arbitrajului, începând cu însăși convenția arbitrală și terminând cu executarea hotărârii arbitrale, a determinat o parte a autorilor să considere că arbitrajul nu este altceva decât o succesiune de acte juridice având o natură exclusiv contractuală. Esența acestei vizuni doctrinare constă în aceea că părțile decid în mod suveran și organizează soluționarea litigiului dintre ele (litigiu eventual, sau născut și actual), investind anumite persoane particulare cu încrederea necesară pentru pronunțarea unei hotărâri cu caracter definitiv și obligatoriu. Se exclude astfel orice posibilă implicare a puterii publice (a suveranității statului) în organizarea și desfășurarea arbitrajului.
Argumentele care sunt aduse în sprijinul acestei teorii derivă din largile prerogative pe care legea le îngăduie părților în configurarea cadrului în care se va desfășura arbitrajul, respectiv din principiul libertății de voință (al libertății contractuale).Astfel, faptul că părțile pot alege legea materială și procesuală aplicabilă, modul de numire al arbitrilor, locul, durata și limba de desfășurare a procedurii toate aceste facilități fiind de neconceput În cadrul procedurii judiciare statale, de drept comun sugerează că voința părților este singura care antrenează și ghidează întreaga procedură arbitrală.
Secțiunea a 2-a: Teoria jurisdicțională
Un alt punct de vedere întâlnit în literatura de specialitate susține că numai statul este unicul deținător al dreptului (și obligației totodată) de a administra justiția pe întregul său teritoriu național, și în această calitate, el poate acorda părților litigante în anumite cazuri strict precizate aptitudinea de a încredința diferendul lor spre solutionare arbitrajului. În acest fel, arbitrajul ni se înfățișează mai degrabă ca "o formă de justiție delegată" prin voința legiuitorului, decât o instituție contractuală derivată din acordul de voințe al părților.
Adepții teoriei au evocat numeroasele apropieri dintre arbitraj și activitatea judecătorească, și îndeosebi elementele de identitate existente între hotărârile arbitrale și cele pronunțate de instanțele de judecată. Astfel, s-a arătat că atât arbitrul/arbitrii, cât și judecătorul (sau judecătorii ce compun completul de judecată) sunt investiți cu puterea de a decide asupra existenței și temeiniciei drepturilor ori intereselor părților deduse judecății, investire al cărei autor nu poate fi decât statul, și nicidecum persoane particulare așa cum sunt părțile. Pe de altă parte, atât hotărârile arbitrale cât și cele judecătorești se bucură de puterea de lucru judecat și pot fi puse în executare silită, iar asupra lor se poate exercita întotdeauna un control judecătoresc (chiar dacă există deosebiri substanțiale între căile de atac de drept comun, specifice hotărâriior judecătorești, și acțiunea în anulare – mijloc de control de legalitate, specific doar hotărârilor arbitrale).
În anumite cazuri legea prevede posibilitatea părților de a recurge la concursul instanței de judecată pentru soluționarea eventualelor incidente ivite în desfășurarea procedurii arbitrale (îndeosebi în cazul arbitrajului ad-hoc, unde partea de bună-credință nu se poate adresa unei alte autorități pentru înlăturarea unui blocaj procedural cauzat de adversarul de rea-credință, spre exemplu prin refuzul de a-și numi arbitrul, sau atunci când arbitrul unic ori toți membrii tribunalului arbitral sunt recuzați).
Secțiunea a 3-a: Teoria mixtă sau eclectica
În concepția mixtă asupra arbitrajului, concepție conform căreia arbitrajul prezintă o natură duală: contractuală și jurisdicțională în același timp. Izvorul acestuia se regăsește într-un act juridic cu natură contractuală (convenția arbitrală, în oricare din cele două forme ale sale), în vreme ce activitatea de judecată (procedura propriu-zisă) și hotărârea pronunțată de arbitri, au un caracter jurisdicțional. Altfel spus, "izvorul puterii arbitrilor se află în convenția de arbitraj, care este un contract, iar acesta nu are aceeași natură juridică cu activitatea arbitrilor, care este jurisdicțională".
Din aceasta, nu trebuie să întelegem însă că arbitrajul ar avea o natură strict contractuală în faza sa inițială și un caracter exclusiv jurisdicțional în timpul desfășurării procedurii ori în etapa finală. În realitate, întreaga instituție a arbitrajului capătă un specific aparte impregnat de natura sa dublă, fără putința unei delimitări foarte precise între cele două laturi ale sale.
CAPITOLUL III
CONDIȚIILE SOLUȚIONĂRII LITIGIILOR COMERCIALE PE CALEA ARBITRAJULUI
În Codul de procedură civilă, art. 340 se instituie o serie de condiții obligatorii, necesare pentru ca un anume litigiu concret să poată fi soluționat pe calea arbitrajului: "Persoanele care au capacitatea deplină de exercițiu al drepturilor pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacție". O dispoziție aproape identică este cuprinsă în art. 3 al Regulilor de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.
Din analiza textelor mentionate mai sus, doctrina a sintetizat trei asemenea condiții, și anume: capacitatea deplină de exercițiu a părților implicate în arbitraj; existența unei convenții arbitrale valide prin care părțile să opteze pentru această modalitate de judecată; natura arbitrabilă a litigiului, exprimată prin caracterul patrimonial și tranzacționabil al drepturilor deduse arbitrajului.
Subcapitolul 1: Capacitatea de exercițiu a părților
Conform, art. 340 Cod procedură civilă și art. 3 din regulile CAB. prevăd că pot recurge la arbitraj doar persoanele care au capacitatea deplină de exercițiu al drepturilor. Astfel art. 5 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954, capacitatea de exercițiu este capacitatea persoanei de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligații, săvârșind acte juridice.Capacitatea deplină de exercițiu aparține, așa cum este cunoscut, persoanelor fizice care au împlinit vârsta de 18 ani, inclusiv femeii căsătorite înainte de această vârstă (mai puțin debililor ori alienaților mintal puși sub interdicție), precum și persoanelor juridice acestea beneficiind încă de la înființare, prin definiție, de capacitate de exercițiu, prin intermediul persoanelor ce alcătuiesc organele lor de conducere, însă această capacitate este limitată de principiul specializării capacității de folosință a persoanei juridice.
Recurgerea la arbitraj este privită ca un act de dispoziție, întrucât ea poate produce efecte importante asupra patrimoniului celui care ia o astfel de decizie, "renunțând și la garanțiile specifice justiției statale și angajându-se la executarea obligațiilor stabilite prin hotărârea arbitrală". Drept urmare, nu poate semna valabil o convenție arbitrală persoana fizică lipsită total de capacitate de exercițiu, așa cum nu poate nici minorul cu capacitate limitată de exercițiu chiar asistat de reprezentantul său legal și având încuviințarea autorității tutelare.
În contextul globalizării economiei și al creșterii rolului arbitrajului ca modalitate de soluționare a litigiilor, s-a constatat o evoluție în sensul acceptării la un nivel din ce în ce mai larg a capacității statului și instituțiilor publice de a încheia convenții arbitrale, aceasta devenind practic un principiu al arbitrajului comercial internațional.
Regulile speciale privind capacitatea de a încheia convenții arbitrale de către diverse categorii de persoane trebuie căutate în dispoziții speciale sau deduse pe cale de interpretare deoarece Codul de procedură civilă nu cuprinde decât dispoziția generală din art. 40. Statul nu este oprit printr-o dispoziție expresă a legii să încheie convenții arbitrale deci să recurgă pentru soluționarea unor litigii la o justiție privată cum este arbitrajul. "Incapacitatea" statului de a încheia convenții arbitrale este astăzi mai degrabă de ordin psihologic și moral, decât de ordin legal, pentru că este de natură a zdruncina încrederea în chiar instituții ale statului.
În ceea ce privește capacitatea regiilor autonome și a societăților cu capital integral de stat, evidențiem prevederile art. 51, din Legea 15/1990:
,,(1) Litigiile de orice fel, în care sunt implicate regii autonome și societăți comerciale cu capital de stat sunt de competența instanțelor judecătorești de drept comun.
(2) Pentru soluționarea litigiilor dintre ele regiile autonome și societățile comerciale pot apela și la arbitraj."
Pe cale de consecință, prevederile legale în vigoare consacră expres capacitatea regiilor autonome și a societăților cu capital de stat de a încheia în mod valabil o convenție arbitrală. Societățile comerciale cu capital privat înființate în temeiul Legii nr. 31/1990, în limitele obiectului de activitate și ale drepturilor de care dispun, pot încheia convenții arbitrale în condițiile dreptului comun. Legea nr. 31/1990, stabilește competența exclusivă a instanțelor judecătorești în soluționarea unor cereri și litigii dintre asociați ori dintre societate și alte persoane fizice sau juridice. Aceste cereri și litigii nu sunt arbitrabile și în consecință nu pot face nici obiect al convenției arbitrale. Majoritatea societăților comerciale care se înființează în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990 prevăd în actele constitutive că soluționarea litigiilor se poate face și pe calea arbitrajului. Dar lipsa din actele constitutive a unei astfel de mențiuni nu oprește societatea de a încheia convenții arbitrale și de a-și soluționa litigiile pe calea arbitrajului, pentru că într-o astfel de situație se aplică regula din dreptul comun iar interdicția operează numai dacă este expresă.
Subcapitolul 2: Convenția arbitrală
Potrivit art. 343 alin. (2) din C. pr. civ., contractul de arbitraj se poate încheia fie sub forma unei clauze compromisorii înscrise în contractul principal, fie sub forma unei înțelegeri de sine stătătoare denumită compromis. Contractul de arbitraj este acea convenție încheiată, de regulă, în scris, între subiectele unui raport juridic contractual ori extracontractual, prin care acestea decid să încredințeze litigiile patrimoniale ce se vor naște sau care s-au născut între ele din respectivul raport juridic unuia sau mai multor arbitri numiți într-o atare calitate de către părți, conform înțelegerii lor, ori în conformitate cu prevederile regulamentelor și ale regulilor de procedură ale unor instituții permanente de arbitraj, după caz.
Trăsăturile caracteristice contractului de arbitraj
Deși, nu există în practica juridică un contract de arbitraj în general ci doar forme ale acestuia, trăsăturile cele mai caracteristice ale acestui tip de contract, indiferent că este vorba de o clauză compromisorie ori de un compromis arbitral sunt:
contractul de arbitraj este un contract numit, pentru că este reglementat de Codul de procedură civilă (sub denumirea sinonimă de convenția arbitrală);
contractul de arbitraj este un contract sinalagmatic (bilateral), întrucât părțile semnatare se obligă una față de alta, în considerarea obligațiilor corelativ asumate de fiecare;
contractul de arbitraj este, în principiu, un contract solemn , întrucât legea cere forma scrisă ad validitatem , prin excepție, contractul de arbitraj se poate încheia și în mod tacit, prin acceptarea de către pârât a judecății arbitrale declanșată de reclamant, situație în care acesta trebuie calificat ca fiind unul consensual;
obiectul material poate fi un litigiu eventual, viitor ori unul cert și actual;
contractul de arbitraj are un obiect juridic special, constând în prestațiile
la care se obligă părțile una față de cealaltă și față de arbitri, în vederea creării tuturor condițiilor materiale și juridice pentru organizarea și finalizarea judecății arbitrale;
contractul de arbitraj dă naștere unor obligații diferite, ca natură juridică (obligații de rezultat, de a da și de a face, după caz);
contractul de arbitraj este un contract comutativ, întrucât fiecare dintre părți își cunoaște obligațiile, sub aspectul existenței și întinderii;
contractul de arbitraj, în principiu, este un contract intuituu personae, întrucât fiecare dintre părți consimte la încheierea lui în considerarea încrederii reciproce și cu dorința de a salvgarda și menține raporturile juridice și în viitor;
contractul de arbitraj, în raport cu natura juridică a actului sau faptului ce poate constitui cauza juridică a litigiului arbitral, poate fi civil ori comercial;
contractul de arbitraj poate exista sub forma unui contract inserat într-un alt contract (clauza compromisorie), caracterizat printr-o autonomie foarte accentuată față de contractul în care a fost introdus, sau sub forma unui contract de sine stătător (compromisul arbitral), încheiat în fața unei instanțe de judecată situație în care devine un contract judiciar sau doar între părți, fără mijlocirea unei instanțe de judecată;
contractul de arbitraj este un contract cu prestații succesive, întrucât prestațiile la care se obligă părțile se efectuează în timp, începând cu data declanșării litigiului și până la finalizarea lui;
contractul de arbitraj, în raport cu momentul la care se încheie, poate fi unul prelitigios (clauza compromisorie) ori litigios (compromisul arbitral);
contractul de arbitraj, prin efectele și prin finalitatea sa social-economică și juridică, face parte din categoria actelor juridice de dispoziție, "deoarece prin încheierea ei părțile renunță implicit la garanțiile inerente justiției de stat si de obligă să se conformeze hotărârii arbitrale".
În conformitate cu prevederile art. 343 alin.( 2) din Codul de procedură civilă, convenția arbitrală (contractul de arbitraj) se poate încheia fie sub forma unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal, fie sub forma unei înțelegeri de sine stătătoare, denumită compromis.
Secțiunea 1: Clauza compromisorie
Această formă a contractului de arbitraj, de altfel, cea mai uzitată în practica contractuală, este definită ca fiind acea clauză prin care părțile convin ca litigiile ce se vor naște din contractul în care este inserată sau în legătură cu acesta să fie soluționate pe calea arbitrajului, aratându-se numele arbitri lor sau modalitatea de numire a lor. Aliniatul 2 al aceluiași articol statuează un lucru extrem de important pentru eficacitatea juridică, în timp, a clauzei compromisorii: valabilitatea clauzei compromisorii este independentă de valabilitatea contractului în care a fost înscrisă. Pe cale de consecință, în cazul în care contractul în care a fost inserată clauza compromisorie va înceta, din orice motive, clauza respectivă nu va fi afectată de nici unul din motivele care au determinat încetarea, bineînțeles, dacă ea însăși nu este nulă sau inoperantă, din alte motive decât cele care au afectat contractul de bază.
Dacă clauza compromisorie nu ar fi relativ independentă de contractul în care este inserată și ar fi afectată de aceleași carențe ca și contractul respectiv, ea nu ar mai putea să-și găsească finalitatea, adică nu ar mai permite soluționarea prin arbitraj a litigiilor având ca și cauză juridică contractul în care a fost introdusă.
Așa după cum se întâmplă în practica arbitrală și în conținutul clauzei compromisorii se exprimă voința părților prin care acestea decid că litigiile dintre ele vor fi supuse arbitrajului. Această clauză se analizează astfel ca o formulă generală de prorogare de competență, fără desemnarea arbitrilor motiv pentru care cerințele ce privesc compromisul nu i se aplică.
În ipoteza în care părțile unui contract nu au avut inspirația să insereze în clauza compromisorie convenită de ele numele arbitri lor sau să indice măcar modalitatea de numire a acestora, sau mai exact spus: dacă părțile nu au stabilit prin clauza compromisorie principalele elemente care permit începerea și desfășurarea arbitrajului, respectiva clauză compromisorie va fi inoperantă. Pentru a deveni eficace este necesar ca părțile semnatare ale clauzei compromisorii să o completeze încheind un compromis arbitral, prin care vor putea complini toate lacunele respectivei clauze și vor crea condițiile juridice pentru declanșarea, desfășurarea și finalizarea arbitrajului.
În fapt, însă, datorită deteriorării relațiilor dintre părțile contractante după momentul nașterii litigiului, de cele mai multe ori este foarte puțin probabilă încheierea necesarului compromis arbitral, așa încât, clauzele compromisorii de genul celor mai sus menționate vor rămâne fără efect, adică vor fi inoperante. Literatura de specialitate a calificat clauza compromisorie ca fiind o clauză "deschisă", prin comparație cu compromisul arbitral care este calificat ca fiind o convenție "închisă" . Este o clauză deschisă, pentru că fiind convenită înainte de nașterea litigiului, de regulă, ea nu poate prevedea toate elementele arbitrajului și ca atare va putea fi completată, fie înainte de declanșarea conflictului , fie după acel moment, prin încheierea unui compromis arbitral.
Autonomia clauzei compromisorii față de contractul în care este inserată, așa după cum remarcă în mod judicios doctrina, trebuie reținute cel puțin următoarele aspecte:
nulitatea (nevaliditatea) contractului principal nu antrenează automat și nulitatea clauzei compromisorii (arbitrii desemnați de părți vor fi indreptățiți să procedeze la judecata arbitrală, având obligația să-și verifice propria competență);
în cazul în care contractul principal va fi rezoluționat ori reziliat, după caz, indiferent de motive, astfel de situații nu vor afecta, în principiu, validitatea clauzei compromisorii;
în cazul unor litigii arbitrale cu elemente de internaționalitate (străine, sau de extraneitate) este posibil ca legea aplicabilă c1auzei compromisorii (lege aleasă de părți ori determinată potrivit normelor conflictuale ale forului și care guvernează procedura de arbitraj) să fie diferită de legea aplicabilă contractului în care este inserată clauza compromisorie (această lege guvernează fondul litigiului, adică drepturile și obligațiile părților izvorâte din contract).
Secțiunea a 2-a: Compromisul arbitral
Această formă a contractului de arbitraj își găsește reglementarea, de principiu, în articolul 3432 din Codul de procedură civilă. Astfel, potrivit acestui articolului "prin compromis părțile convin ca un litigiu ivit între ele să fie soluționat pe calea arbitrajului, arătându-se sub sancțiunea nulității obiectul litigiului și numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor".
Într-o definiție formulată de doctrină , "compromisul este o convenție prin care părțile stabilesc ca litigiul ivit între ele să nu fie supus jurisdicției ordinare, ci unui arbitraj, specificând și condițiile în care va statua arbitrajul astfel desemnat.
Pentru valabilitatea unui compromis arbitral, potrivit doctrinei sunt necesare a fi reunite cumulativ următoarele cerințe:
– contractul de arbitraj să se refere în mod clar și neechivoc la un litigiu patrimonial existent (născut deja);
– înțelegerea părților de a soluționa litigiul lor prin arbitraj trebuie să fie expresă, clară și să nu creeze vreo îndoială cu privire la puterea de a arbitra, acordată arbitri lor prin actul de compromis;
– arbitrii care vor soluționa litigiul trebuie nominalizați prin compromis sau măcar să fie stabilită modalitatea concretă de numire a acestora. Lipsa desemnării va atrage nulitatea compromisului; o astfel de nulitate, însă, va putea fi asanată prin desemnarea ulterioară a arbitrilor;
– prin textul compromisului trebuie să se stabilească datele și informațiile necesare și suficiente referitoare la modul, locul și durata arbitrajului, precum și cu privire la procedura de urmat de către arbitri.
Între clauza compromisorie și compromis există asemănări fundamentale, însă și deosebiri importante. Astfel, așa cum subliniază doctrina , "compromisul va avea același obiect ca și clauza compromisorie, deosebirea dintre ele derivând doar din momentele diferite în care sunt convenite: în timp ce prima anticipează nașterea litigiului, survine la un moment în care acest lucru este numai o posibilitate (are un obiect viitor, determinabil), cea de a doua coincide în timp cu nașterea diferendului, care nu mai este doar un fapt posibil, eventual, ci o certitudine, un fapt real".
Subcapitolul 3: Arbitrabilitatea litigiului supus arbitrajului
Potrivit, art. 340 C. pr. civ. și art. 3 din Regulile de procedură arbitrală CAB. dispun că pot fi arbitrate "litigiile patrimoniale … în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacție". Aplicând principiul de interpretare per a contrario rezultă că exced sferei de influență a arbitrajului comercial reglementat de Codul de procedură civilă litigiile având un obiect nepatrimonial și/sau acelea care poartă asupra unui drept subiectiv în privința căruia partea nu poate încheia o tranzacție .
Secțiunea 1: Caracterul patrimonial al litigiului
Doctrina de drept civil arată că este patrimonial orice drept subiectiv al cărui conținut poate fi exprimat pecuniar, c1asificând drepturile patrimoniale în drepturi reale și drepturi de creanță. În ce privește cererile având un obiect direct evaluabil în bani, nu se ridică probleme în practică acestea sunt arbitrabile fără restrictii, în măsura în care au si un caracter tranzacționabil.
Controverse a ridicat în doctrină și mai ales în practică problema arbitrabilității cererilor pentru declararea sau constatarea rezilierii / rezoluțiunii unor contracte (mai ales când acestea nu sunt însoțite de cereri privind restituirea prestațiilor părților, cereri care, prin efectele lor, pot fi asimilate cererilor cu caracter patrimonial). Majoritatea opiniilor exprimate converg în sensul arbitrabilității unor astfel de litigii, cu motivarea că sancțiunea desființării unui contract prin reziliere sau rezoluțiune, pentru neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor de către una din părți, este de natură să restabilească echilibrul patrimonial al părților contractante litigiul căpătând astfel, în mod indirect, un caracter patrimonial.
În susținerea acestei poziții se pot invoca și dispozițiile art. 6 alin. 5 teza a II-a din Normele CAB. privind taxele și cheltuielile arbitrale , care prevăd că taxa arbitrală percepută pentru desființarea contractului constă în dublul taxei arbitrale minime. De altfel, și cererile pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept patrimonial, formulate în temeiul art. 111 C. pr. civ., sunt considerate, în acest sens, patrimoniale (art. 6 alin. 1 din aceleasi Norme). Este evident însă că nu vor avea caracter arbitrabil cererile referitoare la drepturi strict nepatrimoniale (personale), cum ar fi cele privitoare la statutul civil al persoanei (filiație, adopție, căsătorie, nume etc.) drepturi asupra cărora, dealtfel, legea nici nu îngăduie tranzacționarea.
Secțiunea a 2-a: Caracterul tranzacționabil al litigiului
În materie comercială, marea majoritate a litigiilor prezintă un caracter patrimonial, iar dintre acestea, o proporție covârșitoare pot fi tranzacționate de către părți. Legea română este, așa cum s-a remarcat în literatură, destul de vagă în privința definirii noțiunii de "tranzacție".
Astfel, art. 1704 Cod civil prevede că 'tranzacția este un contract prin care părțile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce poate să se nască’. Întrucât în dreptul nostru este consacrat principiul libertății contractuale, rezultă că, în principiu, o persoană având deplină capacitate de exercițiu (art. 1706 C. civ.) poate încheia tranzacții cu privire la orice drepturi litigioase, existând însă un număr redus de aspecte cu privire la care legea nu permite a se face tranzacție între acestea menționăm:
1) Litigii privind bunuri aparținând domeniului public sau cele scoase din circuitul civil (în special, în lumina prevederilor Legii 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia);
2) Litigii privind bunurile scoase din circuitul civil (acestea nu pot forma obiectul unei tranzacții – art. 963 C.civ: "Numai lucrurile ce sunt în comerț pot fi obiectul unui contract");
3) Legea 85/2006 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, În art. 6 și 7, consacră competența exclusivă a instanțelor judecătorești În materie de reorganizare și faliment. Referitor la contractele comerciale în care este implicat debitorul în privința căruia s-a declanșat procedura reorganizării sau cea a falimentului se poate încheia, însă, o convenție arbitrală valabilă de către administratorul numit sau de către lichidator. Această facultate este recunoscută expres de către lege, în art. 18 lit. i , pentru cazul administratorului, și rezultă indirect din prevederile art. 71, în cazul lichidatorului .
4) Unele litigii referitoare la societățile comerciale cu privire la care Legea nr. 31/1990 conferă o competență exclusivă instanțelor judecătorești. Ne referim aici la:
a. Acțiunea în dizolvarea unei societăți comerciale constituite cu nerespectarea dispozițiilor art. 14, alin 1 și 2 referitoare la deținerea calității de asociat unic (art. 14 Legea nr. 31/1990);
b. Acțiunea în regularizarea viciilor actului constitutiv sau ca urmare a neîndeplinirii unei cerințe legale pentru constituirea societății constatate după îmatriculare (art. 48);
c. Acțiunea în nulitatea unei societflli comerciale (art. 56-59);
d. Opoziția creditorilor sociali și a altor persoane interesate față de hotărârile asociaților cu privire la modificarea actului constitutiv (art. 61 și 62 )
e. Acțiunea în restituirea dividendelor platite asociatilor cu nerespectarea dispozițiilor legale (art. 67);
f. Acțiunea în răspundere împotriva administratorilor art( 72 și 73);
g. Cererile de anulare și suspendare a unei hotărâri a adunării generale a acționarilor formulate de către acționarii care nu au luat parte la adunare sau care au votat contra (art. 131 -133; spre exemplu art. 131 alin 4 prevede: "Cererea în anulare se va introduce la instanța pe raza teritorială unde societatea își are sediul");
h. Acțiunea pentru convocarea adunării generale, care este de competența exclusivă a tribunalului de la sediul societății (art. 119);
i. Acțiunea în vederea exercitării dreptului acționarului de a se informa asupra gestiunii societății (art. 1331 conform modificării aduse prin art. VIII din Legea nr. 99/1999);
j. Acțiunea în vederea desemnarii unuia sau mai mulți experți însărcinați să analizeze operațiuni din gestiunea societății(art. 1331 conform modificării aduse prin art. VIII din Legea nr. 99/1999);
k. Acțiunea împotriva administratorului care nu îndeplinește cerințele prevăzute de art. 142 vizand funcționarea în mai mult de trei Consilii de Administrație (art. 142);
l. Acțiunea împotriva fondatorilor, administratorilor, cenzorilor și directorilor (art.150);
m. Acțiunea în răspundere împotriva cenzori lor (art. 73, 142 și 150);
n. Acțiunea deținătorilor de obligațiuni contra societății sau a hotărâri lor adunării deținătorilor de obligațiuni (art. 169 – 170);
o. Opoziția creditorilor particulari ai asociaților dintr-o societate în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată împotriva hotărârii generale a asociaților de prelungire a duratei societății (art. 201);
p. Opoziția creditorilor societății față de hotărâre a de reducere a capitalului social (art. 62 și 203);
q. Acțiunea oricărui asociat sau a societății în excluderea unui asociat dintr-o societate în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată (art. 217 și 218);
r. Acțiunea asociatului atras în stabilirea drepturilor cuvenite pentru părțile sale sociale în caz de dezacord (art. 221);
s. Acțiunea în realizarea consultării asociați lor cu privire la prelungirea duratei pentru a evita dizolvarea (art, 222);
t. Opoziția creditorilor și a oricărei persoane interesate față de dizolvarea societății (art. 226);
u. Acțiunea Camerei de Comerț și Industrie teritoriala și a oricărei persoane interesate în dizolvarea societății (art. 232);
v. Opoziția creditorilor societății la fuziune sau divizare (art. 62 și 238);
w. Opoziția creditorilor societății împotriva deciziilor lichidatorilor (art. 250);
x. Acțiunea asociaților sau administratorilor pentru numirea lichidatorilor (art. 62, 256 și 258);
y. Opoziția acționarilor față de raportul privind gestiunea administratorilor (art. 62 și 260);
z. Opoziția acționari lor față de bilanțul contabil final întocmit cu ocazia lichidării (art. 62 și 262).
5) Litigiile referitoare la proprietatea intelectuală, în ceea ce privește existența drepturilor morale, cu precizarea că restul litigiilor privind drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală sunt arbitrabile;
6) Conflictele de muncă în baza prevederilor Legii nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă. Dintre conflictele de muncă, numai conflictele de drepturi nu sunt arbitrabile, în privința conflictelor de interese legea stabilind expres posibilitatea supunerii lor arbitraj ului unei comisii. În ceea ce privește conflictele de drepturi, Legea 168/1999 nu dispune cu privire la arbitrabilitatea acestora;
7) Litigii referitoare la pensie și pensia de întreținere (Prevederile legale în domeniu, Legea pensiilor și Codul familiei, dispun că dreptul la pensie nu poate fi cedat nici total, nici parțial, deci nu poate forma obiectul unei tranzacții);
8) Unele litigii dintre chiriași și proprietari. Litigiul privind evacuarea chiriașului este supus de către art, 25 din Legea nr. 114/1996 (Legea Locuinței) competenței exclusive a instanțelor judecătorești. În ceea ce privește litigiile dintre proprietar și chiriaș cu privire la nivelul și plata chiriei, pentru care OG 40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spații cu destinație de locuințe stabilește în art. 42 competența judecătoriei în a cărei rază terițorială este situată locuința, considerăm că acestea sunt arbitrabile. În primul rând, pentru faptul că legea stabilește o competență teritorială și nu una exclusivă și, în al doilea rând, pentru că este o normă pentru protejarea chiriașului, la care acesta este liber să renunțe. Litigiul este patrimonial și este tranzacționabil (art. 32 din OG 40/1999 prevede că, pentru locuințele proprietate particulară a persoanelor fizice și juridice, chiria se stabilește prin negociere între proprietar și chiriaș cu ocazia încheierii noului contract de închiriere). Astfel, litigiul privind stabilirea chiriei este arbitrabil, tribunalul arbitral neputând stabili chiria sau dispune măsuri care să contravină dispozițiilor imperative ale legii.
9) Litigii privind împărțirea bunurilor comune ale soților. Este exclusă competența arbitrajului în privința împărțirii bunurilor comune în timpul căsătoriei. Această împărțire poate fi dispusă numai pentru motive temeinice și numai de către instanța judecătorească, prevederile fiind de ordine publică. În cazul împărțirii bunurilor după desfacerea căsătoriei, aceasta se poate face de bună voie sau prin hotărâre judecătorească. Acordul foștilor soți referitor la partajarea bunurilor comune reprezintă o tranzacție.
În ceea ce privește categoriile de litigii prezentate mai sus, suntem de părere că inadmisibilitatea arbitrajului trebuie restrânsă și limitată strict la aspectele nepatrimoniale sau netranzacționabile prevăzute de lege. Astfel, în practica arbitrală internațională s-a considerat că, în baza unui compromis încheiat între părți, un tribunal arbitral este competent să soluționeze litigii privind repararea unui prejudiciu născut din nerespectarea unei clauze contractuale, chiar dacă litigiul privește un domeniu care ține de ordinea publică cum ar fi de exemplu dreptul concurenței .
CAPITOLUL IV
ORGANIZAREA ARBITRAJULUI
Subcapitolul 1: Libertatea părtilor în alegerea formei de arbitraj, a regulilor aplicabile și a locului arbitrajului
Părțile semnatare ale unui contract de arbitraj fie el în forma unei clauze compromisorii, fie a unui compromis arbitral au posibilitatea de a alege forma arbitrajului pe care o vor folosi. Opțiunea este în orice caz prezentă în cazul oricărei convenții arbitrale, întrucât, în cazul în care nu se specifică alegerea pentru arbitrajul instituționalizat se va prezuma implicit că este vorba despre un arbitraj ad-hoc.
Dacă în ipoteza în care părțile doresc să apeleze la un arbitraj ad-hoc, ele trebuie să insereze în cuprinsul convenției arbitrale , pentru a-i da acesteia eficiență , toate elementele necesare alcătuirii tribunalului arbitral și punerii litigiului în stare de judecată: nominarea arbitrilor sau stabilirea modalității de nominare a acestora, alegerea procedurii aplicabile, locul unde se va desfășura arbitrajul și durata în timp a acestuia, modalitatea de avansare a cheltuielilor pricinuite de arbitraj. Acest imperativ provine din însăși natura arbitrajului ad-hoc, în care nu există o terță persoană sau o instituție neutră față de părți care să aibă în grijă rezolvarea aspectelor de ordin organizatoric-administrativ.
În acest caz, părțile însele sunt cele care organizează și urmăresc desfășurarea arbitrajului. Ca o consecință logică a celor arătate mai sus, art 3432 C. pr. civ. sancționează cu nulitatea compromisul în care nu a fost inserat numele arbitrilor ori modalitatea de numire a acestora , tocmai pentru că, într-o astfel de ipoteză, este imposibil de suplinit voința părților în privința persoanei arbitrilor. În cazul arbitrajului instituționalizat se prezumă că părțile și-au însușit implicit regulamentul și regulile procedurale ale instituției respective, astfel încât aceste norme devin parte integrantă a convenției arbitrale și nu mai este necesară inserarea în aceasta din urmă a tuturor elementelor amintite mai devreme în cazul arbitrajului ad-hoc . Spre exemplu, în cazul în care pârâtul chemat în arbitraj refuză să-și numească arbitrul, se face apel la modalitatea de nominare prevăzută de regulile de procedură ale instituției care organizează arbitrajul astfel, art. 25 din Regulile CAB. arată condițiile și procedura după care care președintele Curții de Arbitraj numește arbitrul în locul pârâtului inactiv.
Prin excepție, părțile pot înfrânge această prezumție de achiesare la setul de reguli și norme procedurale ale instituției pe care au ales-o, în temeiul principiului libertății contractuale și al autonomiei de voință care guvernează întreaga reglementare a convenției arbitrale , dar derogările pe care înțeleg să le facă trebuie se fie prevăzute explicit în cuprinsul contractului de arbitraj.
La fel cum legea le îngăduie să opteze pentru oricare din formele de arbitraj, părțile sunt libere să aleagă neîngrădit legea de procedură care va guverna desfășurarea arbitrajului, singurele limite și în acest caz fiind raportate la ordinea publică și bunele moravuri . Această abilitare este prevăzută expres de către lege, fiind o rezultantă firească a modului liberal în care este reglementată convenția arbitrală în general. În acest sens, art. 341 alin. 2 C. pr. civ. dispune că "Sub rezerva respectării ordinii publice sau a bunelor moravuri, precum și a dispozițiilor imperative ale legii, părțile pot stabili prin convenția arbitrală sau prin act scris încheiat ulterior, fie direct, fie prin referire la o anumită reglementare având ca obiect arbitrajul, normele privind constituirea tribunalului arbitral, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului, inclusiv procedura unei eventuale concilieri prealabile … și, în general, orice alte norme privind buna desfășurare a arbitrajului". Tot voința părților este cea în funcție de care se stabilește locul arbitrajului, durata maximă a acestuia ori limba în care se desfășoară procedura . În ce privește localizarea spațială, art. 354 din Codul de procedură civilă prevede că: "Părțile stabilesc locul arbitrajului. În lipsa unei asemenea prevederi, locul arbitrajului se stabilește de tribunalul arbitral".
Totuși, în materia stabilirii locului arbitrajului, legea impune o restricție de ordin spațial. Din interpretarea per a contrario a dispoziției art. 3691 C. pr. civ. "prin convenția arbitrală referitoare la un arbitraj internațional, părțile pot stabili ca acesta să aibă loc în România sau într-o altă țară" doctrina a ajuns la concluzia că, în sistemul nostru de drept, arbitrajele lipsite de elemente de extraneitate pot fi soluționate doar pe teritoriul national al României, încălcarea acestei restrictii fiind sanctionată cu refuzul recunoașterii și executării hotărârii.
Subcapitolul 2: Arbitrii și constituirea tribunalului arbitral
Arbitrul este persoana care, singură sau alături de alte persoane împreună cu care formează un organ colegial, este însărcinată de către părți cu tranșarea a unui anumit litigiu concret ivit între ele. Reglementarea Capitolului III al Cărții a IV-a din Codul de procedură civilă român conduce la concluzia că întregul proces de nominare a arbitrilor și de constituire a tribunalului arbitral este guvernat de convenția arbitrală, atât în cazul arbitraj ului ad-hoc unde acordul de voințe al părților joacă un rol esențial și indispensabil în stabilirea regulilor de numire cât și în cazul arbitrajului instituțional.
Tribunalul arbitral este instanța care va soluționa litigiul apărut între părțile la convenția arbitrală. Părțile pot stabili prin convenție componența tribunalului arbitral, numărul arbitrilor și condițiile pe care aceștia trebuie să le îndeplinească, modalitățile de contestare a membrilor tribunalului arbitral, ca și alte aspecte legate de activitatea tribunalului arbitral. În orice caz, pentru a fi valabilă, convenția arbitrală trebuie să conțină numele sau modalitatea de numire a arbitrilor.
Numirea arbitrilor
Tribunalul arbitral poate fi constituit din unul sau mai mulți arbitri, în conformitate cu prevederile clauzei compromisorii sau regulile instituției de arbitraj care organizează arbitrajul instituționalizat (art. 345 C.pr.civ.). În ceea ce privește numărul arbitrilor, în lipsa unei prevederi exprese a părților, dispozițiile din Codul de procedură civilă sau din Reguli completează voința acestora, sunt stabilite anumite principii în ceea ce privește numărul arbitrilor care compun tribunalul arbitral.
În primul rând, părțile trebuie să stabilească în mod expres dacă litigiul arbjtral va fi judecat de către un singur arbitru sau de mal mulți arbitri în conformitate cu art. 345 alin 1 ,C.pr.civ. și art. 19 din Regulile CACIR. Această posibilitate a părților într-un litigiu arbitral constituie o deosebire a arbitrajului față de sistemul justiției administrate de către stat, în cadrul căreia manifestarea voinței părților cu privire la numărul sau calificarea judecătorilor care judecă respectivul litigiu nu produce efecte.
Opțiunea părților se va manifesta în cadrul clauzei compromisorii incluse în contractul încheiat de către părți sau în compromisul încheiat după ce litigiul între părți a luat naștere. Desemnarea tribunalului arbitral unipersonal se poate face și prin însăși cererea de arbitrare sau întâmpinarea depusă de către părți. Acordul părților privind soluționarea litigiului de către un tribunal arbitral unipersonal, precum și acordul asupra persoanei desemnate arbitru unic reprezintă condițiile necesare pentru constituirea acestui tip de tribunal. Dacă părțile nu ajung la o înțelegere cu privire la persoana arbitrului unic, instanța de judecată prevăzută la art. 342 C.pr.civ. va avea dreptul de a decide în mod definitiv asupra acestei chestiuni.
În cazul în care arbitrajul este desfășurat în cadrul unei instituții specializate, diferendele intre părți cu privire la desemnarea arbitrului unic se vor rezolva de către respectiva instituție în conformitate cu Regulamentul propriu. În conformitate cu Regulile CACIR, art. 25, în cazul în care părțile nu ajung la un consens cu privire la desemnarea arbitrului unic, autoritatea de nominare revine Președintelui Curții. Dacă părțile nu prevăd, în cadrul convenției arbitrale, numărul de arbitri care vor compune tribunalul arbitral, Codul de procedură civilă și Regulile prevăd că numărul acestora va fi de trei, câte unul numit de către fiecare parte și un supraarbitru ales de către ceilalți doi arbitri. Părțile cu aceeași poziție procesuală sau cele care au interese comune în cadrul litigiului vor putea numi un singur arbitru (art. 345 alin 3 C.pr.civ.). Instanța prevăzută la art. 342 C.pr.civ. sau instituția care organizează arbitrajul este competentă să decidă dacă și care sunt părțile ce au interese comune în litigiu. În Codul de procedură civilă (art. 346) se menționează că o parte nu poate numi arbitrul celeilalte părți și nici nu poate numi un număr mai mare de arbitri decât cealaltă parte. În același sens, Regulile stabilesc în art. 18 faptul că fiecare parte are dreptul de a numi un număr egal de arbitri cu cealaltă parte. În arbitrajul internațional, numărul de arbitri care vor compune tribunalul arbitral trebuie să fie impar, fiecare dintre părți având, de asemenea, dreptul să numească un număr egal de arbitri (art. 3692 C.pr.civ.). Referitor la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a putea fi desemnată arbitru într-un litigiu, Codul de procedură civilă menționează că orice persoană fizică, cetățean român care are capacitatea deplină de exercițiu al drepturilor poate fi arbitru. Această regulă se aplică în toate cazurile în care se organizează un arbitraj ad-hoc.
În cazul arbitrajului instituționalizat, fiecare instituție care organizează arbitrajul are dreptul de a impune anumite condiții persoanelor care vor exercita această calitate în cadrul organizațional al respectivei institutie. În ceea ce privește arbitrajul internațional organizat în conformitate cu regulile prevăzute în art. 3692, părțile pot numi arbitri cetățeni străini sau pot agrea ca arbitrul unic sau supraarbitrul să fie cetățean al unui stat terț.
Astfel organizarea arbitrajului în cadrul CACIR prevăd în art. 17 condițiile pentru a fi nominalizat pe lista de arbitri a CACIR, prezentată părților pentru a-și desemna arbitrii. Poate fi înscrisă pe lista de arbitri a CACIR "orice persoană fizică de cetățenie română, care are capacitatea deplină de exercițiu al drepturilor, se bucură de o reputație neștirbită și are o înaltă calificare și experiență în domeniul dreptului comercial sau al relațiilor economice internaționale". Arbitrii sunt înscriși pe această listă numai cu acordul lor, iar lista conține indicații referitoare la pregătirea profesională și specializările fiecăruia. În momentul în care se declanșează litigiul, lista arbitrilor Curții se comunică ambelor părți în vederea numirii arbitri lor ce vor compune tribunalul. Părțile sunt libere ca, prin Convenția arbitrală, să numească arbitri și persoane neînscrise pe lista de arbitri, care, prin competență și probitate, se bucură de încrederea lor (Art. 17 alin 3 din Reguli). Regulile mai prevăd că arbitrii implicați într-o procedură arbitrală trebuie să fie independenți și imparțiali în exercitarea calității de arbitru. Aceste persoane nu pot fi în nici un caz reprezentanți ai părților, în caz contrar aflându-se în poziție contrară neutralității cerute unui arbitru în baza principiilor de bază care guvernează această materie.
O categorie profesională căre este implicată în diferitele modalități alternative de soluționare a disputelor, concilierea, medierea, arbitrajul, este din ce în ce mai mare, este aceea a avocaților și a consilierilor juridici care sunt nu numai "beneficiari" ai acestor modalități de soluționare a disputelor între comercianți, dar pot fi și participanți activi, cu experiența și cunoștințele lor specifice în anumite materii. În acest sens se conturează apariția unei categorii specifice de consultanți și specialiști în materie de soluționare alternativă a disputelor, specialiști în ceea ce privește medierea, concilierea și soluționarea unor dispute în baza unor proceduri mult mai suple și neformaliste decât cele obișnuite judiciare. Membrii tribunalului arbitral, atât cel colegial, cât și cel unipersonal, sunt numiți de către părțile atlate în litigiu. Regulile referitoare la numirea arbitrilor sunt conținute, în principal, în Codul de procedură civilă, și acestea se aplică, în principal, în ceea ce privește numirea arbitrilor în arbitrajele ad-hoc.
În ceea ce privește arbitrajele instituționalizate, se aplică regulile speciale din regulamentele acestora cu respectarea dispozițiilor de ordine publică ale legii procedurale române. În principiu, Codul de procedură civilă nu prevede dispoziții imperative în această materie, astfel încât instituțiile care organizează arbitrajul instituționalizat au libertatea de a-și impune propriile reguli în acest domeniu, reguli care de multe ori dau un anumit prestigiu și greutate acestei instituții și care garantează celor care apelează la această metodă de soluționare a litigiilor faptul că o soluție pronunțată în cadrul acestei instituții are toate șansele să se bucure de o autoritate "profesională și morală" deosebită, dată de calitatea membrilor tribunalului arbitral.
În cazul arbitrajului ad-hoc și în lipsa unor prevederi specifice în, convenția arbitrală, partea care a avut inițiativa declanșării procedurii arbitrale va invita cealaltă parte, în scris, să își numească arbitrul în cadrul tribunalului arbitral. Invitația va trebui să conțină numele, domiciliul și, dacă este posibil, anumite date de identificare personală și profesională a arbitrului unic sau a arbitrului numit de către partea care are inițiativa declanșării procedurii arbitrale. De asemenea, această cerere introductivă va trebui să conțină o descriere a poziției părții respective în cadrul disputei, cererile acesteia și fundamentele poziției sale (art. 347 alin 2 și 3 C.pr.civ.).
Cealaltă parte astfel invitată este obligată ca, în termen de 10 zile de la data primirii invitației să răspundă acestei invitații, în sensul acceptării arbitrului unic sau al contestării acestuia sau, dacă este cazul, numirii propriului arbitru în cadrul tribunalului arbitral și comunicării numelui, domiciliului și, dacă este posibil, a anumitor date de identificare personală și profesională a acestuia (art. 348 C.pr.civ.). Arbitrii numiți trebuie informați despre numirea lor ca arbitri, iar aceștia vor confirma în scris acceptarea acestei calități în termen de 5 zile de la primirea numirii (art. 349 C.pr.civ.). În cazul în care părțile nu sunt de acord cu privire la numirea arbitrului unic, a arbitrilor sau a supraarbitrilor sau nu reușesc să îi numească , instanța de drept comun va decide în mod definitiv și irevocabil asupra problemelor apărute, statuând în ceea ce privește componența tribunalului arbitral (art. 351 alin 1, C.pr.civ.). Instanța competentă în acest caz este, așa cum am precizat mai sus, instanța care ar fi fost competentă să judece litigiul arbitral în lipsa unei convenții arbitrale. Din punct de vedere al termenelor procedurale, instanța trebuie să decidă în maximum 10 zile de la data sesizării cu citarea părților (art. 351 alin2 C.pr.civ.).
Tribunalul arbitral chemat să soluționeze un arbitraj ad-hoc se consideră a fi constituit la data la care arbitrul unic sau, dacă este cazul, arbitrii numiți și supraarbitrul desemnat de către aceștia au acceptat formal în scris această calitate. Acceptarea trebuie să fie făcută în scris, iar data acesteia va fi considerată data primirii prin poștă din partea arbitrului unic sau a supraarbitrului, după caz. În cazul arbitrajului instituționalizat organizat de către CACIR, Regulile prevăd procedura de numire a membrilor tribunalului arbitral.
Aceste Reguli, în mod similar cu prevederile Codului de procedură civilă, prevăd posibilitatea părților, într-o dispută ce va fi supusă arbitrajului instituționalizat organizat de această instituție, de a detalia în cadrul convenției arbitrale modalitatea de numire a membrilor tribunalului arbitral. Pe de altă parte, Regulile nu îngrădesc părților accesul la procedura de drept comun cu privire la numirea arbitri lor, procedură discutată mai sus și prevăzută în art. 347 și 348 C.pr.civ. (art. 22 din Reguli). În cazul în care nici una din aceste metode nu a fost folosită de către părțile în dispută, Regulile stabilesc procedura de unnat în această situație. Prin cererea de arbitrare, partea care are inițiativa arbitrajului, reclamant în cadrul procedurii, va numi un arbitru sau va propune ca litigiul să fie soluționat de către un arbitru unic, arătând numele acestuia. Prin întâmpinare sau prin înștiințare separată adresată Curții de Arbitraj, în termen de cel mult 20 de zile de la primirea cererii de arbitrare, cealaltă parte, pârât în cadrul procedurii, va numi un arbitru, arătând numele acestuia sau, după caz, va răspunde la propunerea reclamantului privind soluționarea litigiului de către un arbitru unic, precum și la persoana acestuia. Regulile recomandă, de asemenea, ca părțile să numească, în cadrul cererilor introductive, și un arbitru supleant în vederea ușurării procedurilor de înlocuire a arbitrului numit de către o parte, în situația în care acesta nu își poate exercita calitatea de arbitru, indiferent de motiv.
Chiar dacă în mod obișnuit este recomandabil ca arbitrii numiți de către părți în cadrul arbitrajului instituționalizat să facă parte din lista pusă în acest sens la dispoziție de către CACIR, nu este exclus ca parțile, mai ales în cadrul litigii lor arbitrale internaționale, să dorească a numi un arbitru care nu figurează pe această listă de arbitri. În această situație, Regulile menționează ca, în măsura în care este posibil, respectiva parte să indice, în afară de numele arbitrului ales, și ocupația, specialitatea, titlurile sau prezentarea succinta a activității profesionale a acestuia. Pe de altă parte, oricare din părțile în dispută pot solicita Președintelui Curții de arbitraj să desemneze arbitrul și arbitrul supleant (art. 22 alin 4 din Reguli).
În cazul tribunalului arbitral compus din trei membri, odată ce părțile și-au desemnat arbitrii printr-una din modalitățile prevăzute în Reguli, aceștia vor proceda la desemnarea supraarbitrului. Supraarbitrul va face parte dintre arbitrii înscriși pe lista de arbitri ai CACIR . Termenul în care cei doi arbitri vor proceda la această desemnare este de 10 zile de la data primirii notificării de către Curte în acest sens (art. 23 din Reguli). O persoană va putea fi numită arbitru sau supraarbitru în cadrul unei proceduri arbitrale numai în cazul în care această persoană și-a dat acordul în prealabil sau în scris în vederea acceptării acestei calități. Acordul persoanei care va fi numită arbitru va fi obținut de către partea care îl propune, iar în ceea ce privește supraarbitrul, acordul său va fi obținut de către cei doi arbitri care îi desemllează (art. 24 din Reguli). Acordul persoanei desemnate ca arbitru sau supraarbitru se poate obține și prin intermediul Secretariatului Curții pentru persoanele înscrise pe lista de arbitri a CACIR.
În cazul apariției unor neînțelegeri în ceea ce privește numirea arbitri lor părții pârâte în cadrul procedurii arbitrale declanșate, în sensul că aceasta nu răspunde la solicitarea de a-și numi un arbitru sau nu este de acord cu persoana arbitrului unic numită ori arbitrii deja numiți nu pot ajunge la o înțelegere cu privire la persoana supraarbitrului, Președintele Curții este competent a decide cu privire la persoana arbitrilor (arbitrul unic sau supraarbitrul, după caz) ce vor compune tribunalul arbitral (art. 25 din Reguli). Președintele Curții este obligat a decide numai după depășirea tuturor termenelor procedurale prevăzute de Reguli în articolele 22 și 23, în termen de 5 zile de la data la care a luat cunoștință despre situația de blocaj în care se află procedura arbitrală (art.25 alin2 din Reguli).
Persoanele numite de către Președinte vor face parte din lista de arbitri a Curții și își vor exprima acordul scris cu privire la numirea lor în funcția de supraarbitru sau arbitru unic. Președintele Curții este competent a decide în aceste cazuri numai dacă părțile nu au prevăzut în convenția arbitrală o altă modalitate de desemnare a arbitrilor în această situatie. În cadrul procedurii arbitrale, voința părților este un element determinat incă de la început, ceea ce rezultă din însuși faptul că prin voința părților se apelează la această metodă alternativă de soluționare a disputelor. Voința părților primează și în situația în care pârâtul, în cadrul procedurii arbitrale, își numește arbitrul unic sau arbitrul până la constituirea tribunalului arbitral astfel că, în această situație, numirea efectuată de către Președintele Curții devine caducă (art. 25 alin 3 din Reguli).
Subcapitolul 3: Obligatiile arbitrilor
Judecătorii numiți la instanțele de drept comun au ca sursă a autorității și obligațiilor lor prevederile legale în acest sens și sunt în general conduși în activitatea și conduita lor profesională de un set de reguli aplicabile sistemului justiției de stat. Autoritatea și răspunderea arbitrilor își au originea în convenția arbitrală încheiată de către părți, în legea care guvernează arbitrajul, în regulile instituției care organizează arbitrajul respectiv, ca și în regulile care guvernează "profesia" de arbitru. Pe lângă toate acestea există și reguli înscrise în diferite standarde profesionale, care, deși nu obligă arbitrii, au un conținut similar cu cel prevăzut în regulile instituționale referitoare la standardele profesionale ale arbitrilor.
3.1.Obligația de competență
Un arbitru are obligația de a nu accepta numirea sa ca arbitru într-o cauză care nu intră în sfera competențelor sale și, de asemenea, nu va accepta o numire ca arbitru dacă va considera că nu are suficient timp și resurse pentru a-și îndeplini misiunea. Această obligație își găsește expresia și în anumite legislații naționale, care prevăd că un arbitru poate fi recuzat dacă nu îndeplinește anumite condiții legate de pregătirea sa profesională.
3.2.Obligația de a păstra integritatea arbitrajului
Această obligație presupune, în primul rând, ca un arbitru să nu solicite sau să nu accepte o astfel de numire dacă nu își poate îndeplini misiunea în cât mai scurt timp. Arbitrul trebuie să ia toate măsurile care îi stau la dispoziție în vederea evitării și prevenirii tacticilor de apărare care întârzie procedurile, ca și a oricăror alte măsuri ce pot duce la împiedicarea desfășurării normale a arbitrajului.
Un arbitru nu poate intra în nici un fel de relație de afaceri, financiare, profesionale, de familie cu părțile în litigiu sau alte persoane în legătură cu acestea, în timpul exercitării calității de arbitru. Această obligație trebuie să se extindă și după ce misiunea sa ca arbitru s-a încheiat, dar ar putea exista anumite indicii că respectivul arbitru a fost influențat în exercitarea calității sale de un astfel de eveniment ulterior arbitrajului.
3.3.Obligația de informare
Arbitrul numit într-o anumită cauză, înainte de a accepta această numire, este obligat să informeze pe ceilalți membri ai tribunalului arbitral, precum și părțile, referitor la orice interese personale legate de părți sau participanții la procedură. În orice caz, această obligație trebuie exercitată într-un mod realist, astfel încât să nu conducă la descurajarea potențiali lor beneficiari ai arbitrajului în alegerea celor mai competente persoane în vederea soluționării unui litigiu. Sunt incluse în obligația de informare și orice interese sau relații legate de familie, angajați, asociați. Mai mult, arbitrii au datoria de a informa asupra posibilelor conflicte de interese.
Obligația de informare este o obligație care își produce efecte pe toata durata desfășurării arbitrajului. În practica internațională legată de arbitraj s-a remarcat că obligația de informare a arbitrilor implică obligația de a informa în legătură cu orice relație sau interes care ar duce la parțialitate sau la aparența unei asemenea parțialități.
3.4.Obligația de comunicare
În principiu, arbitrul nu poate participa singur, la nici un fel de ședințe, altele decât cele ale tribunalului arbitral, care se desfășoară în prezența numai a unei părți în litigiu. Excepțiile de la această obligație se referă la comunicările administrative legate de desfășurarea procedurii arbitrale, cu condiția ca fiecare parte în litigiu să beneficieze de informări și consultări în acest sens din partea arbitrului. De asemenea, în cazul în care o parte, deși legal citată, nu se prezintă la dezbaterea cazului, arbitrul poate dezbate cauza numai în prezența unei singure părți. Orice comunicări ale arbitrului, de la sau către o parte în litigiu, trebuie aduse și la cunoștința celeilalte părți în copie.
3.5.Obligația de a acționa profesional
În cursul desfășurării procedurii arbitrale, arbitrul are datoria de a acționa și de a solicita și participanților la procedură să acționeze cu diligență, echidistant, cu promptitudine, răbdare și politețe față de părți și alți participanți la procedura arbitrală. De asemenea, arbitrul trebuie să asigure fiecărei părți o participare egală la dezbateri și în cadrul procedurii.Chiar dacă un arbitru nu poate obliga părțile să ajungă la o înțelegere amicală, acesta are datoria de a facilita părților o astfel de înțelegere în vederea soluționării litigiului.
3.6.Obligația de a pronunța sentința
Arbitrul numit într-o cauză este obligat să decidă cu grijă și înțelegere față de toate aspectele puse în discuție, bazându-se pe propria sa convingere intimă și fără a lua în considerare presiuni exterioare. Această obligație presupune, în primul rând, ca un arbitru să nu solicite sau să nu accepte o astfel de numire dacă nu își poate îndeplini misiunea în cât mai scurt timp. Arbitrul trebuie să ia toate măsurile care îi stau la dispoziție în vederea evitării și prevenirii tacticilor de apărare care întârzie procedurile, ca și orice alte măsuri ce pot duce la împiedicarea desfășurării normale a arbitrajului și pronunțarea sentinței.
3.7. Obligația de a respecta confidențialitatea dezbaterilor și a deliberărilor
Arbitrul este obligat să respecte confidențialitatea arbitrajului în totalitatea sa, astfel încât să păstreze toate detaliile legate de această confidențialitate. De asemenea, arbitrii trebuie să păstreze confidențialitatea asupra deliberărilor ce preced pronunțarea hotărârii arbitrale. În orice caz, arbitrul nu mai poate apărea în nici un fel de procedură legată de litigiul respectiv, decât în cazurile expres menționate de lege. Arbitrul are, mai mult decât răspunderea, și puterea de a asigura păstrarea confidențialității asupra litigiului și a deliberări lor legate de respectivul arbitraj.
Subcapitolul 4: Raporturi juridice între arbitri, părți și instituția de arbitraj O problemă în literatura juridică română din ultimii ani, o reprezintă natura juridică a raporturilor ce intervin cu ocazia arbitrajului privat voluntar între arbitru sau arbitri, părțile litigante și instituțiile de arbitraj, ce constituie mai mult decât o simplă preocupare teoretică, avand implicații practice dintre cele mai importante.
Secțiunea 1: Raporturile dintre arbitru și instituția de arbitraj
În doctrină s-a arătat că între arbitru și instituția de arbitraj pe lista căruia acesta se regăsește se naște un contract de mandat tipic, în temeiul căruia mandatarul arbitrul este investit de către instituția de arbitraj cu abilitarea "de a soluționa, de principiu, orice litigiu cu care comisia/instituția este sesizată, acesta fiind interesul ei nemijlocit" . În acest caz nu avem de-a face cu un mandat tipic, fie și numai pentru motivul că arbitrul nu îndeplinește acte juridice în numele și pe seama instituției permanente de arbitraj. Actele jurisdicționale efectuate de arbitru în exercițiul investiturii sale se îndeplinesc în temeiul voinței părților, voință exprimată prin convenția arbitrală și în temeiul abiiitării acordate în acest sens de lege. Cu alte cuvinte, arbitrul nu își îndeplinește atribuțiile jurisdicționale ca mandatar al instituției pe lista căruia este înscris, ci în nume propriu.
Un alt argument în sensul celor susținute de noi ar fi acela că instituțiile permanente de arbitraj, cel puțin acelea existente în prezent în România, nu au niciodată rolul de a soluționa ele însele litigiile cu care sunt sesizate. Pur și simplu, "ele prestează un ansamblu de sarcini în legătură cu litigiul și părțile litigante, dar nu soluționează litigiul, fiind structuri administrative iar nu structuri jurisdicționale" , atribuțiile lor sunt de organizare, supraveghere și control al procedurii arbitrale. Pe cale de consecință, instituțiile de arbitraj nu pot mandata pe arbitri cu puteri jurisdicționale pe care ele însele nu le au: nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet.
Ansamblul raporturilor juridice dintre arbitru și instituția de arbitraj configurează un contract sui generis, nenumit, apropiat ca natură și efecte de contractul de mandat (dar nu suprapus întrutotul acestuia) "În care fiecare parte, în mod independent, promite și îndeplinește prestări intelectuale spre profitul celuilalt și mai ales al terților (adică părțile arbitrajului)" . Un astfel de contract se încheie în formă tacită, prin acceptul arbitrului de a fi inclus pe lista centrului de arbitraj, dar și în mod expres. În conformitate cu prevederile art. 83 din Legea nr. 571/2003 (Codul fiscal), onorariile arbitrilor sunt asimilate veniturilor din alte surse (adică, fac parte din acele venituri indentificate ca fiind impozabile, prin normele elaborate de Ministerul Finanțelor Publice, altele decât veniturile care sunt neimpozabile, potrivit legii), iar potrivit prevederilor art. 84 alin. 1 din aceeași lege, impozitul pe venit aferent respectivelor onorarii se calculează prin reținere la sursă de către plătitorii de venituri, prin aplicarea unei cote de 10% asupra venitului brut. Referitor la situația arbitrului care nu se regăsește pe lista permanentă a unei instituții de arbitraj, dar care fiind desemnat de parte judecă într-un arbitraj organizat de instituția respectivă, situația acestuia putănd fi asimilată prin analogie celei descrise mai sus, între el și instituție creându-se exact aceleași raporturi juridice ca și in cazul arbitri lor înscriși pe listă.
Secțiunea a 2-a: Raporturile dintre părți și instituția de arbitraj
Dispute doctrinare există și în privința calificării raporturilor juridice născute între părți și instituția permanentă de arbitraj la care acestea apelează pentru organizarea arbitrajului. Astfel, unele opinii exprimate în literatură privesc aceste raporturi ca fiind specifice unui contract de adeziune, încheiat în mod tacit prin simpla opțiune a părților pentru o instituție sau alta de arbitraj. În momentul alegerii, se prezumă că părțile și-au însușit implicit regulile administrativ-organizatorice și procedurale ale instituției respective, astfel încât înțeleg să se supună tuturor condițiilor cuprinse în aceste reguli. Contractul este de adeziune deoarece părțile au opțiunea de a-l încheia sau nu, însă, odată încheiat, el produce efecte drepturi și obligații pe care părțile în arbitraj nu au posibilitatea să le negocieze, acestea fiind prestabilite în mod ferm de către instituția de arbitraj.
În alte opinii, contractul dintre părți și instituție ar fi un contract sui generis, nenumit, ce îmbină caracteristici ale contractelor de mandat, de comision și de antrepriză . Orice calificare ar primi, convenția astfel născută între părți și organizatorul arbitrajului întrunește următoarele caractere juridice: este un contract sinalagmatic, comutativ, oneros, consensual.
Printre obligațiile organizatorului arbitrajului, derivate din încheierea acestui contract, se numără: stabilirea obiectului litigiului atunci când legea aplicabilă nu prevede cerința stabilirii acestui obiect prin compromis sub sancțiunea nulității ,numirea arbitrilor atunci când părțile refuză să-și desemneze arbitrul sau arbitrii numiți de părți nu se înțeleg cu privire la persoana supraarbitrului (îndeplinirea funcției de autoritate de nominare), punerea la dispoziția părților și a tribunalului arbitral a unui spațiu adecvat pentru desfășurarea arbitrajului, asigurarea de personal specializat și logistică pentru lucrările de secretariat, traduceri etc., fixarea și încasarea taxelor arbitrale (inclusiv calcularea și plata onorariilor arbitrilor). Principala obligație corelativă a părților este aceea de plată a taxei arbitrale și a celorlalte cheltuieli pricinuite instituției cu ocazia arbitrajului (servicii asigurate de instituția arbitrală, și neincluse în taxa plătită anticipat).
Secțiunea a 3-a: Răspunderea arbitrilor față de părți
Fundamentul răspunderii instituite de art. 353 C. pr. civ. în sarcina arbitrilor nu este definitiv stabilit în literatura română de specialitate, constituind și în prezent subiect de controversă. Astfel, în vreme ce unii autori susțin teza naturii exclusiv contractuale a răspunderii arbitrilor, derivată din neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă ori cu întârziere a obligațiilor ce incumbă arbitrului în temeiul contractului de învestitură , alții consideră că "o răspundere a arbitrilor în termeni exclusiv contractuali este incompatibilă cu natura jurisdicțională a misiunii lor", susținând, implicit, fundamentarea răspunderii arbitrilor , cel puțin parțial pe temei delictual, în condițiile generale ale art. 998-999 Cod civil.
Art. 353 C. pr. civ. prevede că "arbitrii sunt răspunzători de daune, în condițiile legii" :
1. dacă, după acceptare, renunță în mod nejustificat la însărcinarea lor;
2. dacă, fără motiv justificat, nu participă la judecarea litigiului ori nu pronunță hotărârea în termenul stabilit de convenția arbitrală sau de lege;
3. dacă nu respectă caracterul confidențial al arbitrajului, publicând sau divulgând date de care iau cunoștință în calitate de arbitri, fără a avea autorizarea părților;
4. dacă încalcă în mod flagrant îndatoririle ce le revin.
În ceea ce privește temeiul răspunderii arbitrilor, s-a apreciat că această răspundere nu este în nici un caz o răspundere civilă contractuală, ci o raspundere civilă delictuală bazată pe dispozițiile art. 998 Cod civil, fiind necesară întrunirea tuturor condițiilor prevăzute de lege. Prin urmare, pentru a se antrena răspunderea prevăzută prin art. 353 C.pr.civ, vor trebui dovedite legătura de cauzalitate, existența unei fapte ilicite și producerea unui prejudiciu părților în procedura arbitrală pentru ca un arbitru a cărui răspundere este invocată să se încadreze într-una din situațiile prevăzute la art. 353 C.pr.civ.
Termenii și condițiile de răspundere ale arbitri lor sunt aceleași atât în cazul arbitrajului ad-hoc, cât și în cazul arbitrajului instituțional organizat de către CACIR, art. 30 din Reguli, care menționează condițiile răspunderii arbitri lor în cadrul procedurilor organizate de CACIR, având aceeași redactare cu art. 353 C.pr.civ. menționat anterior.
Alte discuții pot viza limitele răspunderii arbitrilor în cazul în care o parte solicită daune în baza dispozițiilor art. 353 C.pr.civ. sau a art. 30 din Reguli și măsura în care părțile într-o convenție arbitrală pot limita răspunderea arbitrilor. Întrucât răspunderea arbitrilor este o răspundere delictuală și nu o răspundere contractuală, considerăm că părțile nu o pot limita sau exclude. Răspunderea arbitrilor este o răspundere al cărei temei îl constituie culpa arbitrului în îndeplinirea obligațiilor ce derivă din această calitate, în măsura în care se dovedește existența uneia din situațiile prevăzute de art. 353 C.pr.civ. Culpa în această materie se apreciază după criteriul culpa levis în abstracto, ținând cont de caracterul profesional al exercitării calității de arbitru.
De vreme ce prin voința părților litigiul respectiva fost supus spre soluționare tribunalului arbitral, părțile au luat în considerare caracterul profesionist, rapid, confidențial al procedurii arbitrale. Părțile nu pot fi în măsură să aprecieze consecințele unor eventuale încălcări ale obligațiilor arbitrilor în momentul încheierii convenției arbitrale, drept pentru care o asemenea limitare a răspunderii arbitrilor în acest moment nu poate fi considerată valabilă. Pe de altă parte, se poate considera că dispozițiile art. 353 C.pr. civ. sunt de ordine publică și nu reprezintă drepturi de care părțile ar putea dispune prin voința lor. Se poate astfel discuta în acest context în ce măsură este posibilă și permisă o limitare a răspunderii arbitrilor doar la valoarea onorariului primit sau care urma a fi primit de către arbitrul respectiv pentru soluționarea disputei între părți. Considerăm că, fiind vorba de o răspundere delictuală, daunele la care poate fi obligat arbitrul trebuie să acopere prejudiciul efectiv suferit de către partea în cauză. Acest prejudiciu, de regulă, nu este egal cu valoarea onorariului, stabilit ca fiind o cotă proporțională din valoarea litigiului dedus solutionării de către tribunalul arbitral.
În baza identității de rațiune între imposibilitatea limitării răspunderii arbitrului la alte cazuri decât cele prevăzute în mod expres și limitativ de către lege și excluderea totală a acestei răspunderi, considerăm că nici limitarea din punct de vedere material a răspunderii arbitrului la valoarea onorariului primit nu poate fi admisă.
CAPITOLUL V
PROCEDURA ARBITRARĂ
Subcapitolul 1: Principii generale
Principiile generale de desfășurare a procedurii arbitrale pornesc de la autonomia de voință a părților în cadrul acestei proceduri, prevăzută de dispozițiile aplicabile atât în litigiile arbitrale interne, cât și în cele internaționale. Aplicabilitatea și importanța acestui principiu în cadrul procedurilor arbitrale sunt o consecintă directă a caracterului conventional al arbitrajului, fiind de la sine înțeles faptul că, de vreme ce părțile prin acordul mutual de voință supun soluționarea unui litigiu tribunalului arbitral, regulile de desfășurare a procesului the main event ("evenimentul principal") sunt și ele lăsate la latitudinea părților. Autonomia părților în stabilirea procedurii de desfășurare a arbitrajului sau a unor anumite părți din aceasta se completează cu autonomia pe care arbitrii, membri ai tribunalului arbitraj, o au în sensul stabilirii cadrului procedural al arbitrajului.
Alături de acest principiu general de desfășurare a arbitrajului, în reglementarea existentă atât cea conținută în Codul de procedură civilă, cât și cea din Regulile CACIR putem identifica și alte principii legate de desfășurarea procedurii arbitrale:
1. Egalitatea părților participante în cadrul unei proceduri arbitrale, care reiese din examinarea prevederilor referitoare la constituirea tribunalului arbitral, dreptul la apărare și limba de desfășurare a arbitrajului. Părțile, prin convenția arbitrală, pot stabili limba în care se va desfășura procedura arbitrală și în care se vor administra probele, pentru a se evita inegalitatea între părți în ceea ce privește accesul rapid și nelimitat la dosar și la procedură. Principiul egalității părților în cadrul procedurii este menționat și în Regulile CACIR, art. 6, care prevăd că "în întreaga procedură arbitrală trebuie să se asigure părților, sub sancțiunea nulității hotărârii arbitrale, egalitatea de tratament". Așadar, aplicabilitatea acestui principiu este generală, în cadrul arbitrajului instituționalizat organizat de CACIR prevăzându-se ca sancțiune a nerespectării nulitatea hotărârii arbitrale.
2. Contradictorialitatea procedurii. Acest principiu asigură părților posibilitatea de a participa și de a soluționa orice probleme sau incidente apărute în cadrul procedurii în contradictoriu cu cealaltă sau celelalte părți implicate, astfel ca măsurile sau orice alte decizii luate de către Tribunalul Arbitral să fie puse întâi în discuția părților. Principiul contradictorialității apare în art. 6 sus-amintit din Regulile CACIR, sub aceeași sancțiune a nulității hotărârii.
3. Disponibilitatea, ca posibilitate a părților în litigiu de a stabili în mod clar și detaliat limitele litigiului supus soluționării trihunalului arbitral și de a dispune în orice moment de soarta acestuia. Concretizarea acestui principiu o constituie dreptul suveran al părților de a declanșa un litigiu arbitral, de a stabili limitele pretențiilor, de a renunta la cererea de arbitraj și la pretențiile ridicate, dreptul pârâtului în cadrul unei proceduri arbitrale de a achiesa la pretențiile formulate, dreptul părților de a tranzacționa pretențiile ridicate, ca și drepturile lor legate de atacarea sentinței arbitrale pronunțate sau de a solicita sau nu executarea acesteia.
4. Oralitatea. Este adevărat că cele mai multe elemente sau aspecte ale procedurii sunt obligatoriu a fi desfășurate în scris, totuși, de principiu, dezbaterile au loc oral în fața tribunalului arbitral.
5. Confidențialitatea procedurii. Toate actele de procedură, cât și documentele din dosarul arbitrajului sau dezbaterile acestuia sunt confidențiale. Arbitrii au obligația de a păstra confidențialitatea asupra tuturor celor desfășurate în cursul procedurii, asupra actelor și documentelor aflate la dosarul cauzei. Mai mult, în conformitate cu Art. 7 din Regulile CACIR, personalul Curții și cel al Camerei de Comerț și Industrie a României au obligația de a nu publica sau divulga datele de care iau cunoștință în îndeplinirea atribuțiilor ce le revin în cadrul procedurii arbitrale. Se menționează expres faptul că dosarul cauzei este confidențial și nici o persoană străină nu are acces la acesta fără acordul scris al părților și încuviințarea Tribunalului arbitral. Toate aceste aspecte asigură realizarea uneia din caracteristicile importante ale Arbitrajului comercial și constituie totodată și unul din avantajele unei astfel de proceduri, care asigură păstrarea secretului asupra unei întregi palete de informații și date cu caracter comercial, care sunt ținute la distanță de orice formă de publicitate ce ar putea vătăma interesele comerciale ale părților implicate.
6. Rolul activ al arbitrilor. În evidențierea tuturor aspectelor de fapt care pot conduce la cea mai bună soluționare în drept sau în echitate a problemelor aduse în fața tribunalului arbitral. Arbitrii pot solicita administrarea anumitor probe sau clarificarea anumitor situații sau chiar pot încerca soluționarea litigiului pe baza concilierii părților.
7. Exercitarea cu bună-credință a drepturilor procedurale în confonnitate cu scopul pentru care acestea au fost recunoscute părților. Acest principiu, aplicabil și în cazul procedurii în fața instanțelor de drept comun, este mai accentuat în cadrul unei proceduri de natură contractuală cum este cea a arbitrajului comercial. Aplicarea acestui principiu este consacrată și în art. 7 alin I din Regulile CACIR, sub sancțiunea considerării unei atitudini contrare ca o încălcare a convenției arbitrale, cu toate consecințele legate de aceasta.
Subcapitolul 2: Sesizarea tribunalului arbitral. Faza scrisă a arbitrajului
Potrivit regulii încetățenite încă din dreptul roman "ne procedet iudex ex officio", procesul civil nu se declanșează din oficiu, decât cu rare excepții prevăzute limitativ prin norme de strictă interpretare și aplicare . Este o consecință directă a principiului disponibilității, care se concretizează și în prerogativa reclamantului de a promova sau nu acțiunea, precum și de a-i determina acesteia limitele subiective și obiective. De aceea, este normal ca și în cazul arbitrajului unde latura contractuală marchează în mod pregnant și esențial principiul disponibilității să existe un act procesual prin care partea interesată , reclamantul sesizează tribunalul arbitral și declanșează procesul arbitral. Acest act este cererea de arbitrare (denumită si cerere de chemare în arbitraj, cerere introductivă sau actiune arbitrală), care se face întotdeauna în scris și trebuie să conțină o serie de elemente prevăzute expres de art. 355 C. pr. civ.
Etapa scrisă (numită în doctrină și "pregătitoare", deoarece are ca principal scop delimitarea exactă a cadrului în care va fi soluționat litigiul, atât din punct de vedere subiectiv al persoanelor participante la judecată cât și din punct de vedere obiectiv adică al pretențiilor concrete deduse judecății) mai cuprinde, pe lângă cererea de chemare în arbitraj, întâmpinarea și cererea reconvențională.
Secțiunea 1: Cererea de arbitrare
Art. 355 alin. 1 din Codul de procedură civilă dispune că tribunalul arbitral este sesizat de către reclamant printr-o cerere scrisă, care va cuprinde:
a) numele, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și după caz numărul de înmatriculare în Registrul Comerțului, numărul de telefon și contul bancar;
b) numele și calitatea reprezentanților părților (fie ei legali sau convenționali, în cazul în care cererea se face prin mandatar), anexându-se dovada calității de reprezentant;
c) temeiul arbitrajului, anexându-se la cerere copia de pe contractul cuprinzând clauza compromisorie ori de pe înscrisul cuprinzând compromisul arbitral;
d) obiectul și valoarea exprimată în bani a cererii, precum și calculul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori;
e) motivele de fapt și de drept, precum și probele pe care se întemeiază cererea;
f) numele și domiciliul membrilor tribunalului arbitral (în practică, reclamantul indică doar numele arbitrului desemnat de el, urmând ca pârâtul să-și desemneze prin întâmpinare propriul arbitru).
g) semnatura celui ce promoveză cererea de arbitrare.
Spre deosebire de prevederea art. 133 C. pr. civ., care sancționează cu nulitatea cererea de chemare în judecată din cuprinsul căreia lipsește numele părților, obiectul sau semnătura, Cartea a IV-a a Codului de procedură civilă nu conține nici o dispoziție asemănătoare. Așadar, cererea de chemare în arbitraj care nu va avea unul din elementele indicate la art. 355 nu va fi nulă, art. 3582 C. pr.civ. conținând un corectiv, în sensul acordării posibilității tribunalului arbitral de a dispune înaintea fixării primului termen de judecată "măsurile corespunzătoare pentru completarea dosarului" .
În arbitrajul ad-hoc, reclamantul este obligat să comunice pârâtului, precum și fiecărui arbitru, câte o copie de pe cererea de chemare în judecată și de pe înscrisurile anexate la aceasta (art. 3561 C. pr. civ.). În schimb, în arbitrajul instituțional atribuția comunicării tuturor actelor de procedură între părți, precum și între părți și tribunalul arbitral, este preluată de către secretariatul instituției de arbitraj (care îndeplinește un rol similar grefei instanțelor judecătorești de drept comun). În acest sens, art. 37 alin. 1 din Regulile de procedură arbitrală ale Curții de arbitraj comercial internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României prevede că cererea se adresează Curții de arbitraj și se depune împreună cu actele însoțitoare la registratura generală a Camerei de comerț și Industrie a României, în atâtea exemplare câți pârâți sunt, plus un exemplar pentru tribunalul arbitral. Alin. 2 al aceluiași articol conține o precizare foarte utilă, în sensul că permite și expedierea cererii prin poștă. Reglementări identice sau similare găsim în regulamentele comisiilor de arbitraj comercial de pe lângă camerele de comerț și industrie județene din România. În cazul arbitrajului organizat de catre o insitutuție permanentă de arbitraj cererea de arbitrare se adresează, în primul rand, acestei structuri organizatorice cu solicitarea de a lua măsurile ce-i sunt date în competență pentru organizarea arbitrajului și, deabia după ce se va fi constituit tribunalul arbitral, respectiva cerere împreună cu toate anexele vor fi înaintate tribunalului arbitral spre soluționare.
În practica arbitrală se admite că, în principiu, cererea de arbitrare poate fi modificată sau completată cel mai târziu la prima zi de înfățișare , aplicându-se prin analogie art. 132 alin. 1 C. pr. civ. Această interpretare poate fi sprijinită și prin aplicarea art. 35812 C. pr. civ., care statuează cu titlu de principiu că orice cereri ale părților și orice înscrisuri vor fi depuse cel mai târziu până la primul termen de înfățișare . Efectele cererii de arbitrare sunt: investirea tribunalului arbitral cu puterea de a soluționa litigiul concret dedus judecății, precizarea cadrului procesual din punct de vedere al părților și al obiectului judecății, efectul întreruptiv de prescripție.
Secțiunea a 2-a: Întâmpinarea
Întâmpinarea a fost definită în doctrină drept "actul procedural prin intermediul căruia pârâtul răspunde la pretențiile formulate de reclamant, arătând totodată și apărările sale" . Prin reglementarea întâmpinării se urmărește asigurarea unui echilibru procesual al părților, acordându-se reclamantului posibilitatea de a cunoaște strategia de apărare a pârâtului, dar punându-se totodată și tribunalul arbitral în situația de a-și forma o viziune de ansamblu asupra litigiului chiar din faza inițială a procedurii arbitrale .
În arbitrajul ad-hoc, pârâtul va comunica reclamantului și arbitrilor întâmpinarea sa, în cel mult 30 de zile de la primirea cererii de arbitrare, dacă în contractul de arbitraj nu se prevede altfel. În arbitrajul instituțional, în principiu, întâmpinarea se depune doar la secretariatul instituției de arbitraj, care o va comunica reclamantului . Și într-un caz, și în altul, întâmpinarea va conține, conform art. 3561 alin. 1 C. pr. civ.:
a) excepțiile (de procedură și de fond) pe care înțelege să le ridice la cererea reclamantului;
b) răspunsul în fapt și în drept la această cerere;
c) probele propuse în apărare;
d) în mod corespunzător, celelalte mențiuni prevăzute în art. 355 pentru cererea de chemare în arbitraj (în primul rând, datele de identificare ale pârâtului, apoi numele arbitrului propus de el, sau răspunsul la propunerea reclamantului privind soluționarea litigiului de un arbitru unic, semnătura).
Dacă pârâtul nu a depus întâmpinare, sau dacă întâmpinarea depusă nu conține toate excepțiile și mijloacele de apărare, acestea pot fi ridicate cel mai târziu la primul termen de înfățișare (fie în scris, fie verbal, urmând să fie consemnate în încheierea de ședință a tribunalului arbitral) art. 3651 alin. 2 Cod procedură civilă. Ca o aplicație specială a acestei reguli, art. 35812 alin. 1 C. pr. civ. impune primul termen de înfățișare ca dată limită pentru ridicarea tutror excepțiilor privitoare la existența și validitatea convenției arbitrare, regularitatea constituirii tribunalului arbitral, limitele însărcinării arbitrilor și orice viciu apărut în procedura arbitrală până la acea dată.
Deși sancțiunea nedepunerii întâmpinării sau a neinvocării excepțiilor și mijloacelor de apărare până la prima zi de înfățișare este una drastică , decăderea pârâtului din dreptul de a mai invoca excepții ori de a mai propune probe în apărare, cu excepția celor de ordine publică , suntem totuși de părere, în acord cu întreaga doctrină și practică arbitrală, că "nedepunerea întâmpinării nu lipsește pe pârât de dreptul de a se apăra în litigiul arbitraj, de a combate pretențiile formulate prin actiune și a discuta actele de la dosar și probele pe care le-a înfățișat reclamantul. Dacă prin nedepunerea întâmpinării judecarea litigiului se amână, pârâtul va putea fi obligat la plata cheltuielilor de arbitrare cauzate prin amânare. Această dispoziție , art. 3561 alin. 3 C. pr. civ. trebuie interpretată în sensul că, dacă la prima zi de înfătisare pârâtul ridică excepții sau invocă mijloace de probă, stări de fapt ori alte apărări care, dacă ar fi fost cuprinse în întâmpinare, nu ar fi necesitat acordarea unui termen și tribunalul arbitral este obligat să acorde un nou termen pentru pronunțarea asupra excepțiilor, studiul apărărilor sau administrarea probelor, atunci pârâtul neglijent va fi răspunzător pentru cheltuielile de arbitraj suplimentare .
După părerea noastră chiar si în cazul arbitrajului, întâmpinarea este obligatorie, în raport cu dispozițiiie imperative ale art. 118 alin.1 C.pr.civ., termenul prevăzut de lege în care trebuie depusă întâmpinarea putând fi mărit sau redus, potrivit conventiei arbitrale și/sau regulilor de procedură arbitrală ale diferitelor instituții permanente de arbitraj. Ținând seama de caracterul imperativ al dispozițiilor art. 118 alin. 1 și de limitele permise contractului de arbitraj de art. 341 alin. 2, ambele din Codu1 de procedură civilă, apreciem că părțile contractante și/sau organismele emitente ale regulamentelor și ale regulilor de procedură aplicabile în arbitrajele organizate nu sunt în drept să convină sau să reglementeze, după. caz, suprimarea obligației de a depune întâmpinarea de către părât.
Secțiunea a 3-a: Cererea reconvențională
Este posibil ca parâtul chemat în arbitraj să aibă, la rândul său, pretenții proprii împotriva reclamantului, derivând din același raport juridic litigios care a dus la declansarea procesului arbitral. Într-un astfel de caz, este de preferat soluționarea tuturor pretențiilor reciproce ale părților în același cadru arbitral, pentru o judecată mai eficientă și pentru a realiza o economie de timp și de costuri, căci în loc de două procese arbitrale succesive se va desfășura unul singur, finalizat printr-o hotărâre ce va da o rezolvare unitară tutror problemelor deduse judecății .
De aceea, art. 357 C. pr. civ. acordă pârâtului facultatea de a promova o cerere reconvențională , dacă are pretenții împotriva reclamantului ce derivă din același raport juridic. Cererea reconvențională trebuie comunicată odată cu întâmpinarea, ori cel mai târziu la primul termen de înfățișare. Ea trebuie să îndeplinească aceleași condiții de fond și de formă ca și cererea introductivă, cuprinzând cel puțin: identificarea părților, obiectul cererii (pretenția proprie a pârâtului), temeiurile de fapt și de drept ale acestei pretenții, indicarea mijloacelor de probă, semnătura.
Dat fiind imperativul soluționării cu celeritate a litigiului dedus arbitrajului, legiuitorul a restricționat dreptul pârâtului de a face cerere reconvențională, numai pentru acele situații când pretențiile sale derivă din aceeași cauză juridică invocată și de reclamant în susținerea pretențiilor sale . În acest fel, se evită posibilitatea îngreunării sau încetinirii nejustificate a arbitrajului. De aceea, în doctrină se apreciază că tribunalul arbitral este obligat să verifice din oficiu admisibilitatea oricărei cereri reconvenționale, în ce privește îndeplinirea condiției menționate mai sus, și, în măsura în care constată că pretenția ce formează obiectul reconvenționalei nu are o cauză juridică identică cu prețenția principală a reclamantului, să își constate propria necompetență .
Secțiunea a 4-a: Coparticiparea procesuală. Formele de intervenție în procesul arbitral
În lipsa unor repere normative exprese, doctrina și practica arbitrală au sintetizat, pe baza regulilor generale ale dreptului obligațiilor, ale procedurii civile și a principiilor ce guvernează materia arbitrajului, o serie de aplicații particulare în cazul coparticipării procesuale și al intervenției terților în arbitraj. Dreptul comun art. 47 C. pr. civ. , permite participarea mai multor persoane în procesul civi1 , atât din poziția de reclamant, cât și din cea de pârât, atunci când "obiectul pricinii este un drept ori o obligațiune comună, ori dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză". În principiu, coparticiparea este facultativă, iar apărările sau concluziile unuia dintre coparticipanți nu pot folosi, dar nici dăuna celorlați, cu excepția situațiilor de indiviziune naturală sau legală (când efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanților sau pârâților din cauză) , art. 48 alin. 2 C. pr. civ.
În arbitraj, datorită restricției pe care am menționat-o mai devreme, subiecții de drept care ar putea justifica un interes în a participa la judecarea litigiului deci ar avea calitate procesuală vor fi lipsiți de capacitate procesuală, în măsura în care nu sunt semnatari ai contractului de arbitraj: "Calitatea de semnatar al convenției de arbitraj rămâne regula fundamentală în funcție de care tribunalul arbitral va aprecia capacitatea procesuală a fiecărui reclamant sau pârât". Așadar, atunci când toate părțile implicate în litigiu nu se înțeleg, ulterior nașterii diferendului , pe calea unui compromis , să își rezolve disputa prin intermediul arbitrajului, în beneficiul sau împotriva subiectului neparticipant la convenția arbitrală va rămâne deschisă doar calea unei acțiuni separate, în fața instanțelor de drept comun.
Intervenția voluntară. În doctrina de drept procesual civil, intervenția a fost definită ca "acea instituție procesuală care conferă terțului posibilitatea de a participa din proprie inițiativă într-un proces în curs de judecată între alte persoane în scopul valorificării unui drept propriu sau spre a sprijini apărarea reclamantului sau pârâtului" . Din reglementarea legală a instituției (art. 49-56 Cod procedură civilă) rezultă că intervenția este de două feluri, și anume principală atunci "când cel care intervine invocă un drept al său" (art. 49 alin. 2) , respectiv accesorie, atunci când terțul care justifică un interes propriu într-un litigiu intervine în proces pentru apărarea drepturilor uneia din părțile principale (fără a invoca totuși un drept personal împotriva celorlalte părți) art. 49 alin. 3 C. pr. civ. Intervenția, fie ea voluntară sau forțată, principală sau accesorie, presupune cu necesitate existența unui proces aflat curs de desfășurare între alte persoane, precum si justificarea unui interes de a interveni în proces (calitatea procesuaIă). În vreme ce intervenția principală se poate face numai în fața instanței de fond, și numai până la încheierea dezbaterilor, intervenția accesorie poate fi formulată în orice stadiu al procesului, inclusiv în fața instanței de recurs (art. 50-51 C. pr. Civ.).
Întrucât, în primul caz, intervenientul principal devine practic reclamant, invocând un drept propriu împotriva părților (reclamantul inițial și pârâtul), posibilitatea intervenției voluntare principale în arbitraj este restricționată doar la situația în care părțile inițiale se învoiesc să se judece cu terțul intervenient pe calea arbitrajului, prin încheierea unui compromis arbitral tripartit. În caz contrar, dacă părțile nu sunt de acord cu introducerea terțului în arbitraj, în temeiul art. 3433 alin. 2 C. pr. civ. tribunalul arbitral se va declara necompetent să soluționeze cererea de intervenție, întrucât în privința intervenientului nu există un contract de arbitraj valabil .
În ce privește intervenția accesorie, întrucât ea este făcută în sprijinul uneia sau alteia din părțile inițiale în arbitraj, doctrina s-a pronunțat în sensul admisibilității sale prin derogare, necondiționată de acordul părții adverse. Derogarea se justifică tocmai prin faptul că această formă de intervenție nu îngăduie terțului să aducă o pretenție nouă, proprie, împotriva părților inițiale, el dobândind doar o poziție procesuală subordonată părții pe care o sprijină . Chemarea în judecată a altor persoane, chemarea în garanție și indicarea titularului dreptului. Acestor forme de intervenție, numite și forme de intervenție forțată, le este comună împrejurarea că inițiativa atragerii terțului în proces aparține întotdeauna uneia dintre părțile inițiale , fie că se solicită introducerea în cauză a acelei persoane care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul, a persoanei care ar avea obligația de garanție sau de despăgubire a celui căzut în pretenții, ori a persoanei în numele căruia pârâtul deține lucrul sau exercită un drept real atunci când este chemat în judecată de un reclamant care pretinde un drept real asupra lucrului.
Și în aceste cazuri, încuviințarea cererilor de intervenție forțată de către tribunalul arbitral va fi condiționată fie de existența prealabilă a unei clauze compromisorii între toate părțile implicate (inclusiv terțul atras în arbitraj), fie de încheierea ulterioară a unui compromis arbitral multipartit. În această ultimă împrejurare, trebuie să se țină seama că, în principiu, cererea de atragere a terțului în arbitraj se poate formula cel mai târziu până la prima zi de înfățișare.
Subcapitolul 3: Ședința arbitrală. Administrarea probelor
Este însă posibil la fel ca în procesul civil, dealtfel ca etapa dezbaterilor să lipsească în întregime, atunci când părțile nu se prezintă în față tribunalului arbitral, și cel puțin una din ele a cerut arbitrarea în lipsă, în scris (prin acțiunea arbitrală, întâmpinare sau cererea reconvențională), în condițiile art. 3585.3587 C. pr. civ. În acest caz tribunalul arbitral va soluționa litigiul cu care a fost sesizat exclusiv pe baza actelor procesuale și a înscrisurilor depuse la dosar, în măsura în care acestea sunt relevanță și suficiente pentru a proba pretențiile reclamantului, acțiunea arbitrală va fi admisă, însă, dacă ele nu sunt suficiente pentru a forma convingerea tribunalului, acțiunea va fi respinsă ca neîntemeiată, cu excepția situațiilor când intervin alte cauze de respingere sau restituire: inadmisibilitatea , restituirea cererii pentru neachitarea taxei de arbitraj etc. Tribunalul arbitral are însă posibilitatea să amâne judecata și să dispună totuși citarea părților, atunci când consideră că prezența acestora este necesară pentru elucidarea tuturor împrejurărilor de fapt și de drept, înainte de a trece la soluționarea cauzei (art. 3587 teza a II-a).
În orice caz, de cele mai multe ori, părțile se prezintă din proprie inițiativă în fața tribunalului arbitral la termenul fixat pentru dezbateri, personal sau prin reprezentanții lor legali sau convenționali, pentru a-și susține, oral și în mod contradictoriu, pretențiile și afirmațiile: "Calitatea actului de justiție depinde în cea mai mare măsură de modul de realizarea a dezbaterilor contradictorii. Lupta judiciară se realizează în cadrul dezbaterilor, pe baza probelor înfățișate sau a apărărilor de fond ori de procedură invocate de părți" , apreciază cu drept cuvânt literatura de specialitate. În virtutea principiului libertății de voință părțile se pot înțelege cu privire la: modalitatea de citare și de comunicare a actelor de procedură, termenele la care se vor ține ședințele, probele care vor putea fi folosite pentru dovedirea pretențiilor etc. În lipsa unei asemenea convenții devin aplicabile dispozițiile procedurale supletive ale Capitolului V – "Procedura arbitrală" – ale Cărții a IV -a a Codului de procedură civilă (în arbitrajul ad-hoc), ori, după caz, regulile de procedură arbitrală ale instituției organizatoare a arbitrajului, în cazul arbitrajului instituțional.
Aceste reguli se referă, în principal, la: citarea părților și comunicarea actelor de procedură; măsurile care pot fi dispuse de tribunalul arbitral în cursul arbitrajului (inclusiv măsuri asiguratorii, alte măsuri vremelnice sau constatarea unor anumite împrejurări de fapt), rolul instanței judecătorești prevăzută de art. 342 C. pr. civ., sarcina probei, solicitarea, încuviințarea și administrarea probelor, invocarea excepțiilor, consemnarea dezbaterilor în încheierile de ședință, accesul părților la actele dosarului.
Subcapitolul 4: Termenul de soluționare a arbitrajului
Astfel, în arbitrajul intern care se desfășoară exclusiv după normele prevăzute de Cartea a IV-a a Codului de procedură civilă, hotărârea trebuie să fie pronunțată în cel mult 5 luni de la data constituirii tribunalului arbitral. Termenul de 5 1uni poate fi prelungit cu cel mult 2 1uni de către tribunalul arbitral, pentru motive temeinice care țin de regulă de necesitatea pronunțării unei soluții legale și corecte (spre exemplu, administrarea unor probe suplimentare În scopul aflării depline a adevărului). Tot cu două luni se prelungește termenul de soluționare a arbitrajului , dar de plin drept, atunci când:
intervine decesul uneia dintre părți, persoană fizică (termenul fiind necesar pentru introducerea în cauză a moștenitorilor).
tribunalul arbitral fiind compus dintr-un număr par de arbitri, aceștia nu cad de acord cu privire la soluția ce urmează a fi adoptată în litigiu, așa încât este necesară cooptarea în cadrul tribunalului arbitral a unui supraarbitru care să încline balanța deciziei într-o parte sau alta.
Termenul de 5 luni se mai suspendă în arbitrajul ad-hoc pe durata soluționării cererilor de recuzare formulate împotriva arbitrilor, sau a judecării oricăror alte cereri incidentale adresate instanței de judecată în temeiul și în condițiile art. 342 C. pr. Civ. Ca expresie a caracterului predominant contractual al termenului de soluționare a arbitrajului, Codul de procedură civilă prevede că părțile pot face în așa măsură încât să nu se permită recunoașterea părților sau prejudicierea lor în vreun fel. Părțile litigante au posibilitatea de a stabili orice elemente care țin de desfășurarea arbitrajului, cu condiția respectării dispozițiilor legale imperative și a ordinii publice. Nici termenul de soluționare a arbitrajului nu face excepție de la această regulă, părțile având posibilitatea de a limita durata procedurii arbitrale la un anumit interval de timp, dând astfel expresie intereselor lor de afaceri. În lipsa unei convenții exprese a părților cu privire la termenul de soluționare, intervenită fie în cuprinsul convenției arbitrale, fie separat, într-o înțelegere ulterioară privitoare la organizarea arbitrajului, devin aplicabile dispozițiile art. 3533 Cod procedură civilă, ori, după caz, ale regulilor de procedură arbitrală aplicabile (în cazul arbitrajului instituțional).
Părtile pot conveni în scris la prelungirea (nelimitată) a arbitrajului ca expresie a caracterului contractual al termenului de solutionare a arbitrajului . În schimb, atunci când oricare dintre părți notifică adversarului și tribunalului arbitral, cel mai târziu până la prima zi de înfățișare, intenția sa de a invoca caducitatea arbitrajului, depășirea termenului de 5 1uni constituie motiv de nulitate a hotărârii arbitrale astfel pronunțate . În același timp, dacă termenul stabilit prin voința părților ori, în lipsă, prin lege, este depășit din vina arbitrului sau arbitrilor, aceștia sunt răspunzători față de părți pentru daune, în temeiul art. 353 lit. b) C. pr. civ. Diferitele instituții de arbitraj prevăd în cuprinsul regulilor de procedură arbitrală proprii termene supletive pentru definitivarea arbitrajului. Astfel, în vreme ce comisiile de arbitraj organizate pe lângă camerele de comerț și industrie județene din România pronunță hotărârea, de regulă, în termen de 5 1uni în arbitrajul intern, respectiv 9 1uni în cazul arbitrajului internațional, art. 33 alin. 1 din Regulile de procedură arbitrală CAB. dispune că arbitrajele interne se soluționează în cel mult 5 luni de la data constituirii tribunalului arbitral, iar cele internaționale în cel mult 12 1uni socotite de la aceeași dată (art. 76 alin. 2 din Regulile CAB.).
Celelalte dispoziții valabile în cazul arbitrajului ad-hoc (prelungire, suspendare) rămân aplicabile, cu mici deosebiri, și în arbitrajul instituțional. Astfel spre exemplu, părțile pot consimți oricând în cursul litigiului la prelungirea termenului de arbitraj, fie în scris, fie verbal în fața tribunalului arbitral, declarația lor fiind consemnată în încheierea de ședință (art. 33 alin. 3 din Regulile CAB.), iar tribunalul arbitral poate dispune din proprie inițiativă, pentru motive temeinice, prelungirea cu cel mult 2 1uni a termenului de arbitraj.
Subcapitolul 5: Cheltuielile arbitrale
Secțiunea 1: Aspecte generale
Unul din avantajele arbitrajului prezentat mai înainte este și acela al costurilor reduse pe care le prezintă față de celelalte proceduri judiciare desfășurate în fața instanțelor de drept comun. În mod obișnuit, costurile sunt reprezentate de taxele percepute de instanțe pentru serviciile oferite, onorariile avocaților, experților și ale producerii probelor admise de către respectiva instanță. Aceste costuri sunt avansate de către cel care începe procedura arbitrală, la declanșarea acesteia.
Costurile arbitrajului reprezintă cheltuielile efectuate de către părți, arbitri și alți participanți la procedura arbitrală în vederea desfășurării și finalizării acesteia. Distingem, între cheltuieli ale părților în litigiu, pe care fiecare dintre acestea le suportă, și anume cheltuieli referitoare la reprezentare, experți proprii, transport până la locul arbitrajului, traducători , cheltuieli care, în principiu, la sfârșitul procedurii, vor fi suportate de către partea care cade în pretenții și cheltuieli ale tribunalului arbitral, care privesc strict procedura arbitrală, cum ar fi onorariile arbitrilor, cheltuielile referitoare la transportul acestora, cheltuielile legate de procedura arbitrală, expertize, probe și alte măsuri ce pot fi dispuse de către tribunalul arbitral pe parcursul desfășurării procedurii arbitrale.
Art. 3. din Regulile CACIR referitoare la taxele de arbitrare menționează foarte clar faptul că, în afară de taxe arbitrale, părțile sunt obligate să plătească cheltuielile arbitrale constând în: cheltuieli de administrare a probelor; de traducere a actelor și a dezbaterilor; onorariile arbitrilor care nu sunt înscriși pe listă; onorariile avocaților; cheltuielile de deplasare a părților, arbitrilor, experților, consilierilor și martorilor precum și alte cheltuieli necesitate de arbitrarea litigiului.
Secțiunea a 2-a: Reguli referitoare la stabirea, consemnarea sau avansarea cheltuielilor arbitrale
În principiu, tribunalul arbitral stabilește nivelul cheltuielilor arbitrale ținând seama de complexitatea cauzei supuse spre soluționare, probele solicitate, durata procedurilor și valoarea litigiului. Art. 359 C.pr.civ. stabilește faptul că onorariile arbitrilor, cheltuielile de administrare a probelor, de deplasare a părților, arbitrilor, experților, martorilor, se suportă conform înțelegerii dintre părți. Dispozițiile legale nu prevăd însă niveluri minimale sau maximale ale acestor cheltuieli și nici criterii pe care tribunalul arbitral le poate avea în vedere în stabilirea nivelului acestor cheltuieli. Atât în cazul procedurilor arbitrale ad-hoc, cât și în cazul arbitrajului instituționalizat, nu există obligativitatea garantării prealabile a costurilor legate de procedurile arbitrale pentru nici una dintre părțile implicate. Dar, garantarea prealabilă a costurilor legate de procedurile arbitrale nu împiedică tribunalul arbitral să estimeze onorariile arbitrilor și în timpul desfășurării procedurilor arbitrale și să oblige părțile solidar sau una dintre ele să consemneze la dispoziția tribunalului sumele reprezentând aceste onorarii. De asemenea, tribunalul poate decide ca părțile să consemneze la dispoziția acestuia și o parte din cheltuielile arbitrale într-un moment interimar al desfășurării procedurii arbitrale .
În cazul în care părțile nu sunt de acord cu dispozițiile tribunalului arbitral în ceea ce privește consemnarea în avans a cheltuielilor arbitrale și a onorariilor arbitrale, instanța de drept comun, la cererea părții interesate, poate să decidă asupra acestor aspecte. Orice dispute între părți referitoare la probleme legate de onorariile arbitrilor și alte cheltuieli arbitrale nu pot constitui motive pentru anularea hotărârii arbitrale sau pentru împiedicarea executării acesteia. În ceea ce privește arbitrajul instituționalizat, Codul de procedură civilă prevede faptul că toate problemele legate de cheltuielile arbitrale, ca și onorariile arbitrilor vor fi reglementate în conformitate cu dispozițiile regulamentului acestei instituții care organizează arbitrajul. În cazul Regulilor CACIR, acestea prevăd în mod expres că reclamantul va plăti înaintea declanșării procedurii arbitrale taxele de arbitraj, care includ onorariile arbitrilor și celelalte cheltuieli de arbitrare. În vederea stabilirii acestora, reclamantul este obligat să stabilească în cerere valoarea obiectului ei, chiar și în cazurile în care nu formulează pretenții bănești. În cererile cu mai multe capete, valoarea fiecărui capăt trebuie stabilită în mod separat, valoarea obiectului cererii se stabilește la suma totală a capetelor de cerere.
Dacă reclamantul nu a stabilit sau a stabilit inexact valoarea obiectului cererii, Curtea de Arbitraj, din oficiu sau la cererea pârâtului, stabilește această valoare pe baza datelor privitoare la obiectul cererii. C.pr.civ. prevede însă că, în cazul procedurilor arbitrale ad-hoc, tribunalul arbitral poate să nu își înceapă activitatea până când părțile nu consemnează, avansează sau plătesc integral sumele reprezentând cheltuielile arbitrale. Regulile privind organizarea arbitrajului de către CACIR prevăd că taxa de arbitrare poate fi achitată de către reclamant și în două rate, cel mai târziu până la primul termen de înfățișare.
Dacă partea care a fost obligată să avanseze sau să consemneze cheltuielile arbitrale nu își îndeplinește această obligație, cealaltă parte poate avansa sau consemna sumele stabilite de către tribunalul arbitral, urmând ca prin hotărârea arbitrală partea respectivă să fie obligată să achite aceste cheltuieli. În cazul în care una din părți nu își îndeplinește obligațiile legate de avansarea sau consemnarea cheltuielilor arbitrale, tribunalul arbitral va decide în această privință, dar procedura arbitrală va fi stopată până când sumele stabilite de către tribunal nu vor fi avansate sau consemnate .
În ceea ce privește arbitrajul instituționalizat, Regulile CACIR prevăd în mod clar că această instituție nu va continua procedura arbitrală în cazul în care reclamantul nu achită cel puțin prima tranșă din cheltuielile arbitrale. Pe de altă parte, aceleași Reguli stabilesc anumite reduceri față de taxele arbitrale normale în anumite cazuri, cum ar fi:
1) Taxa arbitrală se reduce cu 25% în cazul în care litigiul este soluționat de un arbitru unic.
2) Taxa arbitrală se reduce cu 75% dacă rec1amantul își retrage cererea de arbitrare mai înainte de emiterea citații1or pentru prima zi de înfățișare.
3) Taxa arbitrală se reduce cu 50%, în cazul în care, ca urmare a împăcării părților sau a renunțării la arbitrare, litigiul încetează la prima zi de înfățișare.
4) Taxa arbitrală se reduce cu 75% atunci când tribunalul arbitral pronunță o hotărâre prin care se constată necompetența arbitrajului.
5) Taxa arbitrală se restituie în totalitate în cazul în care instanța judecătorească anulează sentința arbitrală pentru necompetență.
6) Taxa arbitrală se reduce cu 12%, în cazul în care onorariul unui arbitru nu este inclus în aceasta.
Regulile CACIR precizează și principiile general aplicabile în materie de taxe arbitrale, în sensul adaptării acestora la valoarea cererii sau se stabilesc sume fixe pentru cereri neevaluabile în bani.
Secțiunea a 3-a: Onorariile arbitrilor ca parte a cheltuielilor arbitrale
Referitor onorariile arbitrilor se găsesc atât în Codul de procedură civilă, cât și în Regulile CACIR. Codul de procedură civilă reglementează onorariile arbitrale în capitolul referitor la cheltuielile arbitrale, onorariile constituind o parte a acestor cheltuieli alături de cele legate de organizarea și desfășurarea arbitrajului, prezentarea probelor, de deplasarea părților, a experților și martorilor.Plata efectivă a onorariilor arbitrale are loc după comunicarea hotărârii arbitrale, iar în cazul în care arbitrajul se întrerupe, onorariile arbitrilor se reduc proporțional cu activitatea depusă de către aceștia în vederea organizării și desfășurării arbitrajului.
În baza art. 3596 C.pr.civ., instituțiile permanente care organizează arbitrajul vor stabili onorariile arbitrilor în baza regulamentului respectivelor instituții.
Regulamentul privind organizarea și funcționarea CACIR prevede, în art. 12, faptul că taxele arbitrale sunt stabilite prin Normele privind taxele și cheltuielile arbitrale , aprobate de Comitetul Executiv al Camerei de Comerț și Industrie a României. Din aceste taxe, conform Regulamentului, se suportă și onorariile arbitrilor. Onorariile arbitrilor incluși pe lista de arbitri a CACIR sunt incluse în taxa de arbitrare achitată de către reclamant înaintea începerii ședințelor de judecată. Onorariile arbitrilor desemnați de către o parte care nu se regăsesc pe lista de arbitri a CACIR vor fi avansate de către partea care i-a numit ( art. 48 din Reguli). Referitor la onorariul arbitrilor vom distinge, încă o dată, între arbitrajul ad-hoc și arbitrajul instituționalizat. Principala problemă care se poate ridica în aceasta materie este măsura în care arbitrii își pot stabili ei înșiși, în mod arbitrar, onorariile, dată fiind lipsa oricăror criterii oferite de lege. În cazul arbitrajului ad-hoc, Codul de procedură civilă menționează că tribunalul arbitral decide cu privire la cheltuielile arbitrale, incluzând printre acestea și onorariile arbitrilor. Instanța de drept comun competentă poate însă decide și în acest sens, la solicitarea uneia dintre părțile în litigiul dedus arbitrajului, în cazul în care nu este de acord cu estimarea făcută de către tribunalul arbitral.
Art. 3594 C.pr.civ. dispune că plata onorariilor arbitrilor se va face după comunicarea către părți a hotărârii arbitrale, iar dacă arbitrajul se întrerupe, fără a se pronunța o hotărâre, onorariile arbitrilor pentru activitatea depusă se reduc în mod corespunzător. În cazul în care părțile nu își îndeplinesc obligațiile referitoare la plata onorariilor arbitrilor, hotărârea nu va mai fi depusă la instanța competentă și, deci, va fi lipsită de efecte și nu va putea fi executată. Hotărârile tribunalului arbitral sau ale instanței de drept comun în problema onorariilor arbitrilor pot fi executate în condițiile dreptului comun.
În ceea ce privește arbitrajul instituționalizat organizat de către CACIR în conformitate cu Regulile, arbitrul nu își poate stabili el însuși onorariul, iar plata acestuia se va efectua numai după comunicarea hotărârii arbitrale, din sumele achitate de către părți înainte de începerea ședințelor. Regulile nu conțin prevederi speciale în ceea ce privește onorariul arbitrului numit de către parte care nu face parte din lista de arbitri a Curții. Considerăm că, în cazul în care partea și arbitrul nu ajung la o decizie, nivelul onorariului arbitrului poate fi stabilit ca fiind egal cu onorariul cuvenit arbitrilor ce se află pe lista de arbitri a Curții, plus celelalte cheltuieli ocazionate acestei persoane de numirea sa ca arbitru în respectivul litigiu.
CAPITOLUL VI
HOTĂRÂREA ARBITRALĂ
Finalitatea organizării și desfășurării procesului arbitral poate fi redusă, esențializată, la obținerea unei hotărâri cu putere obligatorie pentru părți, care să transeze în mod definitiv litigiul dintre ele. Acest act cu certă valoare jurisdicțională este hotărârea arbitrală , manifestare finală de voință a arbitrilor prin care aceștia își îndeplinesc misiunea cu care au fost însărcinați, și se desesizează, totodată, de litigiul cu a cărui soluționare au fost îndatorați prin cererea de arbitrare și prin contractele de arbitru incheiate cu părtțile.
Subcapitolul 1: Deliberarea și pronunțarea gotărarii arbitrale. Comunicarea hotărârii
Art. 3601 din Codul de procedură civilă prevede că, în toate cazurile toți arbitrii ce compun tribunalul arbitral trebuie să participe, în persoană, la deliberarea în secret asupra soluției care se impune a fi adoptată în cauza dedusă judecății, înainte de a pronunța această soluție în ședința arbitrală, în prezența părților. Ulterior pronunțării, hotărârea arbitrală va fi redactată în scris, cu respectarea cerințelor și a elementelor prevăzute de art. 361 C. pr. civ., urmând să fie comunicată părților (în practică, de cele mai multe ori, câte un exemplar original al hotărârii va fi comunicat părților prin poștă, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire). În cazul arbitrajului ad-hoc neorganizat de o instituție specializată tribunalul arbitral va depune dosarul litigiului la instanța judecătorească care, în lipsa contractului de arbitraj, ar fi fost competentă să soluționeze în primă instanță litigiul, atașând și dovezile de comunicare a hotărârii către părți.
Secțiunea 1: Deliberarea arbitrilor
Etapa procesuală a deliberării prezintă o deosebită importanță în economia procedurii arbitrale, întrucât, după administrarea probelor și soluționarea tuturor incidentelor intervenite în cursul arbitrajului (inclusiv a excepțiilor de procedură), și după punerea de concluzii în fond, tribunalul arbitral declară dezbaterile închise. În acest moment, există prezumția că arbitrii au la îndemână toate datele și informațiile necesare pentru stabilirea adevărului în cauză și pentru aplicarea corespunzătoare a normelor juridice incidente în speță. Prezumția descrisă mai sus este numai relativă, în cazul în care, după încheierea dezbaterilor și cu ocazia deliberării, arbitrii consideră că sunt necesare lămuriri suplimentare cu privire la orice aspect ce interesează cauza, credem că nimic nu îi împiedică, prin analogie cu dispoziția art. 151 C. pr. civ., să repună arbitrajul pe rol .
Întrucât scopul repunerii pe rol îl constituie tocmai purtarea unor dezbateri suplimentare, tribunalul arbitral va stabili un termen în acest sens și va cita părțile, indicându-le eventual și aspectele de fapt sau de drept care se impun a fi lămurite. În arbitrajul instituțional, această soluție este consacrată expres astfel, spre exemplu, Regulile CAB. prevăd că, dacă în cadrul deliberării și până la pronunțarea hotărârii tribunalul arbitral consideră necesare noi lămuriri, litigiul poate fi repus pe rol, cu stabilirea unui nou termen și cu citarea părților, dar numai sub condiția, în principiu, a încadrării în termenul prevăzut de art. 33. Operațiune complexă, deliberarea se face de regulă în lipsa părților tocmai pentru a i se putea asigura secretul condiție impusă de legiuitor în scopul evitării oricăror ingerințe exterioare asupra arbitrilor sau arbitrului unic. În doctrină se arată că, prin păstrarea secretului asupra celor discutate cu prilejul deliberării, "se garantează încrederea părților în justețea soluției precum și în obiectivitatea și imparțialitatea arbitrilor, care vor putea chibzui în liniște asupra problemelor legate de rezolvarea cauzei arbitrale" .
În cazul în care deliberările se prelungesc, adoptarea soluției și pronunțarea ei vor putea fi amânate cel mult 21 de zile, așa cum stabilește 3601 alin. (2) C. pr. civ. însă sub condiția de principiu ca în acest fel să nu fie depășit termenul arbitrajului. De regulă, supraarbitrul va anunța părților această amânare la închiderea dezbaterilor. În cazul judecării litigiului de către un arbitru unic, procesul deliberării nu va ridica mari probleme și nu se va prelungi prea mult sub aspect temporal, întrucât "un atare proces se produce doar în conștiința acestuia", fără a mai fi necesară consultarea opiniei altor persoane. Însă, pentru ipoteza în care tribunalul arbitral este compus dintr-un număr par de arbitri, și aceștia nu se înțeleg asupra soluției, art. 3603 Cod procedură civilă instituie o procedură menită să înlăture impasul astfel creat: se numește un supraarbitru (fie conform înțelegerii părților fie, în lipsa unei astfel de înțelegeri, prin recurgerea la instanța judecătorească competentă ori la autoritatea de nominare, în cazul arbitrajului instituționalizat), după care, în urma ascultării obligatorii a părților și a celorlalți arbitri, supraarbitrul astfel numit se va uni cu una dintre soluții, o va putea modifica sau va putea pronunța altă soluție.
În cazul în care tribunalul arbitral este compus dintr-un număr impar de arbitri, soluția va fi adoptată cu majoritatea de voturi fără că votul supraarbitrului să dețină o pondere mai mare decât voturile celorlalți arbitri. Arbitrul care a avut o opinie separată de a celorlalți o va redacta si o va semna, cu arătarea considerentelor care au determinat-o (art. 3602 C. 'pr. civ.). În ipoteza tribunalului format dintr-un număr impar de arbitri, este posibil ca majoritatea cerută de lege pentru adoptarea hotărârii să nu fie întrunită spre exemplu, atunci când fiecare din cei trei arbitri are o opinie proprie și complet contrară celorlalte două. În asemenea situație, deși Cartea a IV-a nu prevede, prin analogie cu reglementarea corespunzătoare din dreptul comun arbitrii ale căror opinii se apropie mai mult se vor putea reuni într-o singură opinie (art. 257 alin. 3 C. pr. civ.), de asemenea, arbitrii ale căror păreri distincte au pricinuit divergența vor putea reveni asupra opiniilor lor originare. În orice caz, una dintre aceste două corective va trebui să fie aplicată, deoarece numirea unui supraarbitru pentru constituirea unui tribunal arbitral de divergență în această situație nu mai este posibilă.
În concluzie, este de reținut că regulile privind deliberearea arbitrilor pot fi stabilite de părți prin convenția arbitrală ,pot fi lăsate la latitudinea arbitrilor, pot fi reglementate de regulile de procedură arbitrală adoptate de către fiecare instituție permanentă de arbitraj, ori, după caz, în lipsa unor astfel de reglementări, vor fi cele stabilite de Codul de procedură civilă pentru deliberarea judecătorilor, în măsura și în limitele compatibilității acestora cu arbitrajul.
Secțiunea a 2-a: Pronunțarea și comunicarea hotărârii arbitrale
Odată stabilită soluția ce va fi dată unui anumit dată unui anumt litigiu, arbitrul unic sau, după caz, arbitrii ce compun tribunalul arbitral, întocmesc în scris o minută care, asemeni minutei întocmită de judecătorii-magistrați, cuprinde, în fapt, elementele dispozitivului viitoarei hotărâri și se semnează de către toți arbitrii care au luat parte la dezbateri și ulterior la deliberare. În cazul în care părțile litigante sunt prezente, dispozitivul astfel întocmit le este citit de către arbitrul unic ori de supraarbitru, în caz contrar, hotărârea le va fi comunicată după redactarea in extenso.
Spre deosebire de hotărâriie judecătorești, sentințele arbitrale nu se pronunță doar "în numele legii" (art. 261 C. pr. civ.). În lipsa unui text normativ expres în acest sens, soluția adoptată a fost aceea că hotărârile arbitrale trebuie să se pronunțe atât în numele convenției părților, cât și în numele legii, iar aceasta întrucât puterea arbitrilor de a soluționa un litigiu cu autoritate de lucru judecat izvorăște atât din legea care permite o astfel de justiție privată și delegată de stat, cât și din convenția părților care, în mod valabil, decid să opteze pentru o astfel de modalitate de soluționare a litigiilor dintre ele. Conform dispoziției art. 363 alin. 1 C. pr. civ., în arbitrajul ad-hoc hotărârea arbitrală trebuie redactată și comunicată părților în termen de cel mult o lună de la pronunțare. Același termen, de o lună, este prevăzut pentru comunicare și de către art. 65 din Regulile de procedură arbitrală ale CAB. Termenul în care trebuie redactată hotărârea arbitrală este de 20 de zile, spre exemplu, potrivit prevederilor art. 61 alin. 1 al Regulilor de procedură arbitrală ale Curții de arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Brasov. Dispoziții identice regăsim și în regulile de procedură emise și de celelalte comisii de arbitraj de pe langă camerele de comerț si industrie teritoriale.
Încălcarea acestor termene, nefiind însoțită de nici o sancțiune expresă cu efect direct asupra validității hotărârii redactate și/ sau comunicate tardiv , va putea genera doar angajarea răspunderii arbitrului sau, după caz, a instituției arbitrale organizatoare vinovate de întârziere, fie în temeiul contractului de arbitru dintre parte și arbitrul respectiv, fie în temeiul contractului de organizare a arbitrajului, existent între parte și centrul permanent de arbitraj. O importantă distincție între arbitrajul ocazional și cel instituțional este făcută de art. 3631 C. pr. civ., care arată că hotărârile pronunțate în cadrul arbitrajului organizat de o instituție specializată se păstrează la acea instituție, în vreme ce hotărârile pronunțate de un tribunal arbitral organizat de către părți se vor depune la instanțele judecătorești prevăzute de art. 342 C. pr. civ.
Subcapitolul 2: Conținutul și efectele hotărarii arbitrale
Conform dispoziției art. 361 C. pr. civ., hotărârea arbitrală se redactează întotdeauna în scris, și ea trebuie să cuprindă:
componența nominală a tribunalului arbitral (adică numele și prenumele arbitrilor, cu indicarea expresă a supraarbitrului), locul și data pronunțării hotărârii;
datele de identificare ale părților, ale reprezentanților acestora și ale celorlalte persoane care au participat la dezbaterea litigiului: nume și domiciliu, ori, după caz, denumire și sediu;
indicarea convenției arbitrale în temeiul căreia s-a procedat la arbitraj;
obiectul litigiului și susținerile pe scurt ale părților;
motivarea în fapt și în drept a hotărârii (în cazul arbitrajului de drept strict), ori, în cazul arbitrajului în echitate, motivele care sub acest aspect întemeiază soluția;
dispozitivul (adică soluția propriu-zisă dată litigiului, măsurile ce vor fi aduse la executare în mod voluntar de către părți, ori pe calea executării silite, în caz de nevoie);
semnăturile tuturor arbitrilor (ori ale majorității arbitrilor care au votat pentru soluția respectivă, arbitrul care și-a exprimat opinia separată semnând-o distinct, în acord cu prevederea art. 3622 C. pr. civ.).
Un conținut asemănător al hotărârii arbitrale îl reglementează și art. 63 alin. 1 din Regulile de procedură arbitrală ale Curții de arbitraj comercial intemațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României (CAB.), cu deosebirea derivată din specificul arbitrajului instituțional că pe, pe lângă componența nominală a tribunalului arbitral, trebuie indicată și persoana asistentului arbitral, iar hotărârea trebuie semnată, alături de arbitri, și de către acesta din urmă. De asemenea, textul citat dispune că, atunci când unul dintre arbitri este împiedicat să semneze hotărârea, se va face mențiune despre această împrejurare, care va fi confirmată sub semnătură de către supraarbitru. Formularea art. 361 C. pr. civ. ("hotărârea … trebuie să cuprindă … ") denotă caracterul imperativ al normei legale, lipsa oricăruia dintre elementele enumerate mai sus va putea constitui motiv de anulare a hotărârii arbitrale, în temeiul dispoziției art. 364lit. i C. pr. civ. ("hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii"). Așadar, în arbitrajul care se desfășoară în România, indiferent de forma lui, părțile semnatare ale contractului de arbitraj nu pot deroga de la dispozițiile art. 361 C.pr civ. însă, părțile pot conveni ca hotărarea arbitrală să contină si alte elemente în afara celor enumerate de lege. Motivarea în fapt sau în drept hotărârii arbitrale prezintă un interes deosebit în vederea exercitării ulterioare a controlului judecătoresc, pe calea acțiunii în anulare, întrucât permite verificarea corectitudinii raționamentului care a stat la baza adoptării unei anumite soluții de către arbitri.
În conformitate cu prevederile art. VIII al Convenției europene de arbitraj comercial internțional (Geneva 1961) în litigiile arbitrale cu elemente de extraneitate motivarea hotărârii arbitrale nu este obligatorie, totuși, în următoarele situații: când "părțile au declarat în mod expres că sentința arbitrală nu trebuie să fie motivată sau atunci când ele s-au supus unei proceduri arbitrale în cadrul căreia nu este obiceiul de a se motiva sentința și în măsura în care, în acest caz, părțile sau una din ele nu cer în mod expres înainte de încheierea dezbaterilor sau, dacă nu au fost dezbateri, înainte de redactarea sentienței, ca sentința să fie motivată".
În ce privește efectele produse de hotărârea arbitrală , arătăm că art. 363 alin. 3 C. pr. civ., prin intermediul unei formulări foarte concise, leagă comunicarea acestei hotărâri de producerea tuturor efectelor unei hotărari judecătorești definitive. Mai precis, textul art. 367 C. pr. civ. dispune că hotărârea arbitrală este obligatorie, și ea trebuie adusă la îndeplinire de partea împotriva căreia s-a pronunțat, de îndată sau în termenul indicat în hotărâre . Efectele hotărârii arbitrale care se produc față de părți de la data comunicării, nu de la aceea a pronunțării sunt următoarele:
1. Efectul obligatoriu. Acest efect al hotărârii arbitrale derivă din aplicarea principiului forței obligatorii a convențiilor, în condițiile în care părțile participante la încheierea unui contract de arbitraj și-au asumat încă de la început respectarea hotărârii ce va fi pronunțată de tribunalul arbitral, în eventualitatea declanșării unui litigiu supus spre soluționare jurisdicției arbitrale. În literatura de specialitate , scopul final (mediat) al încheierii contractului de arbitraj îl reprezintă nu doar îndeplinirea de către părți a obligației de a face (de a realiza toate demersurile necesare organizării și desfășurării procedurii arbitrale) ci mai ales însușirea în avans și aducerea la îndeplinire, de către partea condamnată, a obligațiilor impuse de tribunalul arbitral prin dispozitivul hotărârii adoptate, indiferent în favoarea sau defavoarea cui se dă această hotărâre sau altfel spus "caracterul obligatoriu al convenției determină caracterul obligatoriu al hotărârii arbitrale în raporturile dintre părțile contractante".
2. Caracterul definitiv. Exigențele activității comerciale reclamă îndeplinirea întocmai și timp a·obligațiilor comerciale în caz contrar născându-se pericolul unor consecințe negative în lanț asupra altor raporturi juridice comerciale în care este implicat creditorul unei astfel de obligații . În aceste circumstanțe, calificarea legală a hotărâri lor arbitrale ca fiind "definitive" reprezintă un real avantaj în comparație cu hotărâriie pronunțate de instanțele judecătorești în primă instanță în materie comercială, sentințe care chiar dacă sunt executorii pot fi atacate cu apel sau, după caz, numai cu recurs, lăsând deschisă calea unor abuzuri ale părții de rea-credință, care, căzută în pretenții, ar putea promova căile de atac permise de lege cu unicul scop de a tergiversa finalizarea litigiului. Din acest punct de vedere, caracterul definitiv al hotărârii arbitrale sentinței arbitrale se traduce prin aceea că împotriva ei nu poate fi promovată nici o cale de atac clasică, ordinară sau extraordinară (din categoria celor prevăzute de Codul de procedură civilă pentru sentințele judecătorești). Unicul mijloc de desființare, pe calea controlului judecătoresc, a unei hotărâri arbitrale, îl constituie acțiunea în anularea hotărârii arbitrale reglementată de art. 364 C. pr. civ.
3. Efectul executoriu Cel mai important efect al hotărârii arbitrale îl constituie posibilitatea investirii sale cu formulă executorie și punerea în executare silită, aidoma unei hotărâri pronunțate de instanța de judecată. În situațiile în care partea ce a căzut în pretenții în arbitraj refuză îndeplinirea, de bună voie, a celor dispuse de tribunalul arbitral prin dispozitivul hotărârii (plata prețului, predarea unui bun etc.) partea câștigătoare se va putea bucura de concursul forței de constângere specializate a statului, hotărârea fiind adusă la îndeplinire de către executorul judecătoresc. În acest scop, art. 3671 alin. 1 din Codul de procedură civilă dispune că, la cererea părții câștigătoare, hotărârea arbitrală se investește cu formulă executorie, în vreme ce alin. 2 al aceluiași articol acordă competența pentru investirea cu formulă executorie instanței care ar fi fost competentă să soluționeze litigiul în primă instanță, pe fond, în lipsa convenției arbitrale. În fine, art. 368 statuează în mod expres că hotărârea arbitrală astfel investită cu formulă executorie constituie titlu executoriu și se execută silit, întocmai ca și o hotărâre judecătorească.
O intensă dispută doctrinară, dar și jurisprudențială, a pricinuit formularea art. 13 alin. 5 din Decretul-lege nr. 139/1990 privind organizarea și funcționarea camerelor de comerț și industrie, act normativ aflat încă în vigoare, și care prevede că hotărârile Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României (CAB.) "sunt titluri executorii și se execută în țară fără investire cu formulă executorie".
4. Alte efecte ale hotărârii arbitrale. Pronunțarea hotărârii arbitrale dezinvestește tribunalul arbitral de misiunea jurisdicțională ce i-a fost încredințată, astfel încât, odată soluția pronunțată, arbitrii nu mai pot reveni asupra fondului litigiului rezolvat de ei. Apoi, partea din arbitraj interesată se poate prevala de puterea lucrului judecat al hotărârii arbitrale, în cazul în care partea adversă va încerca în viitor să repună în discuție drepturile sau obligațiile asupra cărora arbitrii au statuat cu titlu definitiv prin hotărâre. O chestiune teoretică interesantă o constituie caracterul de înscris autentic al hotărârii arbitrale, întrebarea care se ridică în acest caz fiind aceea dacă dispoziția art. 1171 C. civ. ar putea deveni incidentă prin analogie și aici ("act făcut cu solemnitățile cerute de lege, de un funcționar public, care are dreptul de a funcționa în locul unde actul s-a făcut"). Deși arbitrii nu pot fi asimilați magistraților sau funcționarilor care îndeplinesc cu titlu oficial un serviciu public, arbitrajul fiind un serviciu privat și nu public, hotărârea arbitrală urmează să se bucure de toate prerogativele unui înscris autentic în primul rând, beneficiind de forța probantă a unui astfel de act, nu pentru că ar îndeplini cerințele impuse de art. 1171 C.civ. ci pentru că legea îi recunoaște o astfel de valoare juridică tocmai în virtutea funcției jurisdicționale a arbitrajului.
Subcapitolul 3: Categorii de hotărâri ce pot fi pronunțate de tribunalele arbitrale
Expresia de "hotărâre arbitrală" este una de maximă generalitate, în practică actele jurisdicționale pe care le emit tribunalele arbitrale purtând denumirea de hotărari arbitrale ori de încheieri arbitrale ambele categorii, după caz, fiind apte să determine, în principiu, finalizarea procedurii arbitrale și să satisfacă scopul imediat urmărit de părțile în litigiu. Ca și în cazul litigiilor deduse judecății instanțelor judecătorești, scopul direct sau imediat pentru care părțile interesate apelează la arbitrajul comercial este acela de a obține, în condiții de celeritate, temeinicie și legalitate, o hotărâre arbitrală prin care reclamantului să i se dea satisfacție, de dorit deplină, iar pârâtul, de bunăvoie (sau la nevoie, apelând la forța publică) să fie obligat să ia măsurile necesare pentru restabilirea echilibrului încălcat, prin acțiunea sau inacțiunea sa. În temeiul unei astfel de premise, de ordin principial, se poate afirma că un litigiu dedus soluționării prin arbitraj comercial este rezolvat în fond atunci când se pronunță o hotărâre arbitrală prin care se admite acțiunea, eventuala cerere reconvențională și celelalte cereri accesorii și incidente ori se respinge în totul sau în parteî cererea de arbitrare, după ce tribunalul arbitral va fi procedat la o judecată a fondului cauzei, ținând seama de contractul principal, de normele de drept aplicabile și, atunci când este cazul, și de uzanțele comerciale și, nu în ultimul rand, de probele ce vor fi administrate în cauză .
Ca orice altă hotărâre arbitrală prin care se soluționează fondul pricinii și hotărârea arbitrală pronunțată ca urmare a renunțării la drept a reclamantului va putea fi desființată printr-o acțiune în anulare, în condițiile art. 364 și următoarele din C. pr. civ. O altă situație în care tribunalul arbitral va trebui să pronunțe o hotărâre prin care se solutionează fondul litigiului este aceea care are la bază achiesarea parțială la pretențiile reclamantului. În astfel de situații, ca și în dreptul comun reglementat de art. 271 C. pr. civ., la cererea reclamantului, tribunalul arbitral va putea pronunța o hotărâre arbitrală parțială, în măsura recunoașterii de către pârât a pretențiilor celui dintâi. Plecând de la natura juridică a arbitrajului și, implicit, de la puterea pe care o conferă convenția de arbitraj și legea tribunalului arbitral, în practica arbitrală s-a ridicat problema dacă, în caz de necompetență, tribunalul trebuie să pronunte o hotărâre de respingere a cererii arbitrale ca inadmisibilă, sau una de declinare a competenței, în favoarea altor instanțe. În unele situații s-a judecat în sensul că, tribunalele arbitrale nu au îndreptățirea de a declina competența spre un organ de jurisdicție statală, arbitrajul fiind o formă de justiție privată, delegată de stat prin lege și realizată de persoane particulare. La un astfel de raționament s-a mai adus ca argument împrejurarea că legislația în vigoare, aplicabilă în această materie, nu prevede în mod expres o astfel de soluție, așa încât, ținând seama de caracterul de excepție al arbitrajului,ca mod de soluționare a anumitor categorii de litigii, declinarea competenței nu este îngăduită.
Un tribunal arbitral, la fel ca oricare instanță judecătorească, în cazul în care va decide că este competent să soluționeze cauza cu care a fost sesizat, va respinge excepția de necompetență print-o încheiere interlocutorie, ce nu va putea fi atacată decât odată cu hotărârea arbitrală și numai prin acțiune în anulare, iar dacă se va declara necompetent va pronunța o hotărâre arbitrală propriu-zisă, de declinare a competenței. O altă specie de hotărâri arbitrale, dar care nu au o existență și natură juridică de sine statătoare, sunt hotărârile de completare a unor hotărâri arbitrale, prin care tribunalul arbitral a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere. Astfel de hotărâri se pot pronunța în temeiul art. 362 alin. 2-4 C. pr. civ. pe baza citării părților, la cererea oricăreia dintre ele, formulată în termen de 10 zile de la data primirii hotărârii. Ele fac parte integrantă din hotărârea arbitrală inițială , fiind adevărate hotărâri arbitrale complementare. O situație juridică similară cu hotărârile arbitrale de completare o au și încheierile de îndreptare a greșelilor materiale din textul hotărârii arbitrale sau a altor greșeli evidente care nu schimbă fondul soluției, precum și a greșelilor de calcul, încheieri ce se pronunță, la cererea persoanelor interesate ori din oficiu, de către tribunalul arbitral care a soluționat cauza, și care fac parte integrantă din hotărârea arbitrală. Specii ale hotărârii arbitrale prin care se poate pune capăt unui litigiu arbitral sunt și încheierile arbitrale prin care se decide închiderea procedurii arbitrale.
În condițiile dreptului comun , se pot pronunța încheieri prin care se închide procedura arbitrală dacă reclamantul a renunțat la judecata arbitrală, în condițiile art. 246 C. pr. civ., ca expresie a disponibilității procesuale. Dacă renunțarea la judecata arbitrală se va face după comunicarea cererii de chemare în judecată, tribunalul arbitral, la cererea pârâtului, va obliga pe reclamant la cheltuielile de arbitrare. Ca și în dreptul comun, dacă renunțarea la judecata arbitrală va interveni după intrarea: în dezbaterea fondului, ea nu va putea fi valabilă decât dacă se va lua și acordul pârâtului. O altă situație în care se poate pronunța o încheiere de închidere a procedurii arbitrale, în condițiile dreptului comun, este aceea prin care se ia act de împăcarea părților, adică de acordul acestora ca litigiul arbitral să fie stins fără ca, în mod unilateral, să se dea satisfacție uneia sau alteia dintre ele, fără a fi vorba de încheierea unei tranzacții ori de achiesarea totală a pârâtului la pretențiile reclamantului, arbitrii rezumându-se ca prin încheierea ce o vor pronunța să constate condițiile împăcării.
Potrivit regulamentelor și regulilor de procedură ale comisiilor de arbitraj comercial de pe lângă camerele de comerț și industrie teritoriale (județene), arbitrii care intră în componența tribunalelor arbitrale au datoria să recomande părților să încerce împăcarea ori găsirea unei soluții tranzacționale, în scopul salvării și menținerii raporturilor lor comerciale și în viitor. În situația pronunțării unei încheieri de închidere a procedurii ca urmare a împăcării părților, litigiul nu se soluționează în fond, împăcarea părților fiind o modalitate convențională de a stinge un litigiu, temporar sau definitiv, și care nu se confundă sau suprapune cu alte modalități legale de stingere a litigiilor.
Subcapitolul 4: Executarea hotărârii arbitrale. Incidente legate de executare. Contestația la titlu
În temeiul efectului obligatoriu al hotărârii arbitrale, partea care a pierdut arbitrajul este îndatorată să execute voluntar prestațiile la care a fost obligată de către tribunalul arbitral . În practică, uneori, convins de justețea hotarârii, debitorul va executa de bună voie prestația la care a fost obligat însă, pentru situațiile întâlnite cel mai adesea, în care el refuză executarea benevolă, legiuitorul a instituit posibilitatea executării silite a hotărârii, cu ajutorul forței de constrângere a statului în acest sens, nu există nici o deosebire între regimul executării silite a hotărârilor judecătorești și cel al executării hotărârilor arbitrale, art. 368 din Codul de procedură civilă prevăzând expres că "hotărârea arbitrală investită cu formulă executorie constituie titlu executoriu și se execută silit întocmai ca și o hotărâre judecătorească".
Pentru a putea fi pusă în executare silită, hotărârea arbitrală trebuie să aibă calitatea de titlu executoriu, iar acest caracter se dobândește prin investirea cu formulă executorie, în condițiile art. 3671 alin. 2 C. pr. civ., de către instanța judecătorească care în lipsa contractului de arbitraj ar fi fost competentă să soluționeze litigiul în primă instanță, respectiv de către judecătorie sau tribunal, în funcție de criteriul valorii obiectului pricinii. În situația în care o hotărâre judecătorească conține dispoziții contradictorii, ori când pentru executarea sa sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului, art. 2811 C. pr. civ. permite părților să solicite instanței care a pronunțat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile potrivnice din conținutul acestuia. Întrucât în cazul arbitrajului reglementat de Cartea a IV-a din Codul de procedură civilă nu este prevăzută posibilitatea promovării unei astfel de cereri, se pune întrebarea dacă, în cadrul executării silite a hotărârii arbitrale, ar fi posibilă formularea unei "contestații la titlu" în condițiile art. 399-400 C. pr. civ. . Textele prevăd că " … dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 2811, se poate face contestație și în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu … " și "contestația privind lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se introduce la instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută. Dacă o asemenea contestație vizează un titlu executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicție, competența de soluționare aparține instanței de executare".
Practica arbitrală a decis în mod constant în sensul conform căruia contestațiile la titlu sunt admisibile în cazul hotărârilor arbitrale, în tot timpul cât executarea silită a acestora este legal posibilă , iar rezolvarea lor revine în sarcina tribunalului arbitral ce a pronunțat hotărârea a cărei lămurire este soiicitată . În această materie se impune, ca de lege ferenda, în cadrul Cărții a IV-a din cadrul Codului de procedură civilă, se să consacre expres competența de soluționare a contestațiilor la titlu de către același tribunal arbitral care a judecat litigiul arbitral. Eventual, pentru situația în care tribunalul arbitral în cauză nu se va mai putea întruni din motive obiective, sau atunci când arbitrii vor refuza fară justiv motiv să-și execute o astfel de obligație, se va putea atribui competența de a soluționa contestațiile la titlu, instanțelor de judecată care ar fi fost competente să judece acel litigiu arbitral, în prim grad de jurisdicție, în lipsa unui contract de arbitraj.
Subcapitolul 5: Desfințarea hotărârii arbitrale
Hotărârea arbitrală nu poate fi sustrasă în întregime controlului judecătoresc, întrucât o asemenea soluție ar permite și chiar ar încuraja abuzuri din partea arbitrilor, a căror decizie n-ar mai fi supusă cenzurii de legalitate a unui magistrat așa cum este firesc să se întâmple în cazul oricărui act cu caracter jurisdicțional. De aceea, pentru a garanta o judecată corectă și imparțială, legiuitorul a reglementat în Capitolul VIII din Cartea a IV-a a Codului de procedură civilă o cale specifică de desființare a hotărârii arbitrale date cu încălcarea legii, denumită acțiune în anularea hotărârii arbitrale.
Conform art. 364 C. pr. civ., hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare pentru unul din următoarele motive:
litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului;
tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrară sau în temeiul unei convenții nule sau inoperante;
tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală;
partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile și procedura de citare nu a fost legal îndeplinită;
hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut de art. 3533;
tribunalul arbitrat s-a pronunțat asupra unor lucuri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;
hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu arată data și locul pronunțării, nu este semnată de arbitri;
dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziții care nu se pot aduce la îndeplinire;
hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii.
Din enumerarea art. 364 C. pr.civ. că motivele prevăzute expres si limitativ de lege pentru promovarea actiunii în anulare se referă nu la netemeinicia hotărârii arbitrale, ci mai ales la nelegalitatea acesteia, respectiv la încălcarea a unor dispoziții, în principal, cu caracter prescriptiv sau orânduitor. Astfel, putem grupa motivele prevăzute de art. 364 C. pr. civ. în două categorii:
a) Motive care țin de încălcarea sau nerespectarea convenției arbitrale: lipsa, nevaliditatea ori inoperativitatea acestei convenții; constituirea tribunalului arbitral cu încălcarea dispozițiilor convenției arbitrale, depășirea termenului arbitrajului stabilit de părți ori, în lipsă, a termenului indicat de norma supletivă a art. 3533 alin. 1 C.pr.civ., atunci când părțile au prevăzut expres această împrejurare ca și motiv de caducitate a hotărârii arbitrale pronunțate tardiv.
b) Motive care țin de nesocotirea sau încălcarea de către tribunalul arbitral a unor principii fundamentale ale procesului civil, respectiv de încălcarea unor norme procedurale imperative, a ordinii publice și a bunelor moravuri. Includem printre aceste motive: nearbitrabilitatea litigiului soluționat prin arbitraj (arbitrii au statuat asupra unor drepturi fără caracter patrimonial ori în privința cărora părțile nu puteau tranzacționa, deși aveau caracter patrimonial), încălcarea dreptului la apărare al părții și a principiului contradictorialității (atunci când partea nu .este legal citată și lipsește la termenul când au loc dezbaterile însă, este îndeobște acceptat că prezența la termen a părții necitate acoperă viciul de procedură, cu condiția acordării unui termen pentru pregătirea apărării, la cererea părții); lipsa din cuprinsul hotărârii arbitrale a unor elemente obligatorii (dispozitivul, motivarea, locul și data pronunțării, semnăturile arbitrilor); dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziții care nu se pot aduce la îndeplinire încălcarea ordinii publice, a bunelor moravuri ori a altor dispoziții imperative ale legii prin cuprinsul hotărârii arbitrale.
Din examinarea practicii judiciare relevante pentru materia acțiunilor în anularea hotărârilor arbitrale a reieșit marea dificultate pentru persoanele fizice și / sau juridce care solicită anularea unor astfel de hotărâri în baza prevederilor art. 364 1i1. i C. pr. civ. a de fundamenta și demonstra practic încălcarea ordinii publice sau a bunelor moravuri printr-o anumită hotărâre arbitrală. Atât în doctrină cât și în practica arbitrală și judiciară, motivele de anulare a hotărârii arbitrale sunt prevăzute limitativ de lege, așa încât ele nu vor putea fi extinse, prin analogie, și la alte situații asemănătoare. Pe cale de consecință, hotărârea arbitrală nu va putea fi atacată pentru motive de oportunitate sau de netemeinicie (partea nemultumită nu va putea cere rejudecarea pe fond a cauzei).
Natura juridică a acțiunii în anulare. Procedura de judecată
Lipsa unei definiții și a unei calificări legale a acțiunii în anulare a generat o aprinsă dispută teoretică privitoare la natura juridică a acestei căi și mijloc, totodată, de desființare a hotărârii arbitrale: este ea o cale de atac de reformare propriu-zisă, asimilabilă apelului sau recursului de drept comun, ori mai degrabă reprezintă o formă specială de control de legalitate, specifică numai arbitrajului? Până în prezent nu s-a formulat un răspuns unitar, ferm, la această problemă , însă majoritatea opiniilor exprimate mai recent îndeosebi, în doctrină, însă, infirmate de jurisprudență sunt în favoarea celei de-a doua variante, respectiv în sensul că acțiunea în anularea hotărârii arbitrale nu este o cale de atac, ci o judecată în primă instanță. Din această calificare rezultă o serie de consecințe practice importante, cum ar fi aceea referitoare la compunerea completului de judecată dintr-un singur judecător. De asemenea, din perspectiva taxării corespunzătoare a acțiunii în anulare, s-a formulat opinia conform căreia taxa judiciară de timbru trebuie achitată integral, la valoarea obiectului litigiului (conform distincțiilor pe care le face Legea nr. 146/1997 privind taxele de timbru, cu modificările și completările ulterioare) nefiind justificată în acest caz achitarea unei taxe de timbru de 50% din valoarea integrală, ca în cazul căilor de atac de drept comun (apel și recurs), întrucât ne aflăm în prezența unei judecăți în primă instanță .
Conform dispoziției art. 365 C. pr. civ., competența de soluționare a acțiunii în anulare revine instanței judecătorești imediat superioare instanței prevăzute de art. 342, în circumscripția teritorială a căreia a avut loc arbitrajul, iar termenul de promovare a unei astfel de acțiuni este de o lună de la data comunicării către parte a hotărârii arbitrale. În timpul judecății, instanța poate dispune suspendarea executării hotărârii arbitrale atacate, însă numai după depunerea unei cauțiuni de către reclamantul care a cerut suspendarea. Cuantumul cauțiunii este stabilit de către instanță, în funcție de datele concrete ale speței; în practică, acest cuantum se situează, în mod uzual, la circa 10% din câtimea obiectului litigiului, cauțiunea având rolul de a asigura despăgubirea părții adverse, în cazul în care instanța va constata că cererea de suspendare a fost făcută cu rea-credință iar partea adversă a fost prejudiciată prin întârzierea executării.
Cauțiunea judiciară are ca scop legal prevenirea formulării unor cereri de suspendare abuzive și chiar prejudiciante pentru partea care a câștigat procesul. De asemenea, cauțiunea fiind consemnată la Casa de Economii și Consemnațiuni (C.E.C. SA), la dispoziția instanței, ea poate îndeplini și funcția de despăgubire, fie chiar și parțială, a celui în defavoarea căruia au operat efectele suspendării încuviințate de instanța de judecată investită cu judecata acțiunii în anulare, în cazul în care acesta va fi făcut dovada suportării vreunui prejudiciu, ca și consecință directă a suspendării. Instanțele de judecată care au pronunțat soluții de refuzare a restituirii cauțiunii depuse de reclamant (în condițiile unor acțiuni în anulare), chiar atunci când pârâtul nu a făcut dovada nici unui prejudiciu, și-au întemeiat soluțiile pe prevederile art. 300 alin. 5 fraza a doua C. pr. civ., potrivit cărora "cauțiunea se eliberează recurentului de îndată, dacă intimatul declară în mod expres că nu urmăreste obligarea recurentului la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate în urma exercitării recursului".
Articolul 366 C. pr. civ. statuează că instanța, atunci când va găsi incident în cauză unul din motivele de nulitate prevăzute de art. 364, va admite acțiunea, va anula hotărârea arbitrală, și, în măsura în care litigiul este în stare de judecată, se va pronunța și asupra fondului acestuia, însă numai în limitele convenției arbitrale. Dacă, însă, pentru a hotărî în fond este necesară administrarea de noi probe, instanța judecătorească va administra mai întâi aceste probe, și numai ulterior va pronunța sentință pe fondul cauzei. În acest caz, soluția de anulare a hotărârii arbitrale nu va putea fi atacată decât o dată cu hotărârea asupra fondului. Calea de atac împotriva hotărârii judecătorești prin care s-a soluționat acțiunea în anulare este numai recursul (art. 366 alin. 2 C.pr. civ.). Dispozții1e procedurale menționate mai sus fiind de ordine publică, părțile nu pot deroga de la ele, nici în sens restrictiv, nici în sens extensiv, fiind inadmisibilă și nelegală înțelegerea părților sau norma cuprinsă într-un regulament de arbitraj instituționalizat, ce ar permite, ca hotărârea arbitrală să fie atacată și prin alte mijloace procedurale în afara acțiunii în anulare. În art. 3641 C. pr. civ. interzice ca părțile să renunțe prin convenția arbitrală la dreptul de a introduce acțiune în anulare împotriva hotărârii arbitrale, însă ele pot renunța valabil la acest drept, după pronunțarea hotărârii arbitrale.
CAPITOLUL VII
ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAȚIONAL
Subcapitolul 1: Reglementarea arbitrajului internațional în România
Codul de procedură civilă califică un arbitraj defășurat pe teritoriul României ca fiind internațional în funcție de caracterul de internaționalitate al raportului litigios dedus judecății, mai precis, în funcție de existența unuia sau mai multor elemente de extraneitate în alcătuirea acestui raport juridic. Astfel, art. 369 C. pr. civ. prevede că: "În sensul prezentului capitol, un litigiu arbitral care se desfășoară în România este socotit internațional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate". Dispoziția legală este aplicabilă în egală măsură litigiilor cu caracter civil sau comercial, întrucât ea nu face nici o distincție în această privință.
Unii autori fac deosebire între conceptul de arbitraj străin și cel de arbitraj internațional, arătând că ele nu se confundă, întrucât un arbitraj ce ar putea fi calificat în România ca străin ar putea fi considerat în statul respectiv ca fiind național, fără nici un criteriu de internaționalitate: "De aici rezultă că orice hotărâre arbitrală are o vocație bivalentă. Fie națională, fie străină, hotărârea se poate referi atât la un diferend care prin substanța sa se definește ca intern, cât și la o situație litigioasă internațională". Interesul practic al distincției terminologice de mai sus nu este neînsemnat, căci, în vreme ce calificarea unui arbitraj ca fiind internațional atrage după sine posibila incidență în cauză a unor sisteme legislative aparținând unor state diferite, simpla calificare în România a unui arbitraj și implicit a hotărârii pronunțate în acesta ca fiind străin, ridică probleme de regulă în planul executării silite .Ne aflăm în prezența unui arbitraj comercial internațional în România atunci când raportul juridic dedus arbitrajului are caracter comercial, iar drepturile a căror recunoaștere sau restabilire se cere au caracter patrimonial și tranzacționabil.
Subcapitolul 2: Aspecte procedurale specifice arbitrajului
internațional
Secțiunea 1: Locul arbitrajului. Legea procedurală și legea aplicabilă fondului litigiului
Spre deosebire de arbitrajul intern, arbitrajul internațional se, poate desfăsura atât în România, cât si în orice altă tară, în functie de conventia părților (art. 3691 Cod procedură civilă român, art. 74 din Regulile de procedurăarbitrală ale CAB.). Această dispoziție este o expresie a libertății contractuale ce caracterizează instituția arbitrajului, și deschide calea spre o pronunțată delocalizare a arbitrajului internațional, în acord cu tendințele mondiale în această materie.În cazul în care părțile nu au prevăzut altfel (fie prin convenția arbitrală, fie ulterior, într-o înțelegere separată) legea procedurală aplicabilă litigiului va fi cea a statului în care se desfășoară arbitrajul (lex fori) ,deci, în lipsa unei identificări convenționale a legii procedurale aplicabile, un arbitraj internațional desfășurat în România va fi judecat după procedura română, al cărei drept comun îI reprezintă Codul de procedură civilă, îndeosebi prevederile Cărții a IV-a a acestuia . Părțile sunt libere nu numai să indice o anumită lege procedurală națională după care să fie judecat litigiul lor, ci chiar să-și alcătuiască un set propriu de reguli procedurale, ori să recurgă la regulamentul de arbitraj al unei anumite instituții specializate.
Importanța practică a determinării legii procedurale aplicabile arbitrajuui este deosebită, fiind suficient să amintim, spre exemplu, că în funcție de aceasta se stabilește modalitatea de constituire a tribunalului arbitral ori modul de desfășurare a ședinței arbitrale, termenul de finalizare a arbitrajului etc.În ce privește legea aplicabilă fondului raporturilor juridice litigioase, părțile sunt libere să o predetermine în chiar cuprinsul contractului inițial încheiat, prin convenția arbitrală, sau ulterior, pe calea unei înțelegeri separate . În lipsa unei astfel de determinări, tribunalul arbitral va aplica legea stabilită pe baza aplicării normelor conflictuale incidente în cauză și care, în România, sunt cele cuprinse în Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat. În acest sens, art. 73 alin. 1 din Regulile de procedură arbitrală ale CAB. dispune că "părțile sunt libere să determine prin înțelegerea lor legea aplicabilă fondului litigiului", iar alin. 2 al aceluiași articol prevede că ''în lipsa unei atare determinări, se aplică legea stabilită de tribunalul arbitral pe baza normelor conflictuale pertinente".
Secțiunea a 2-a: Recunoașterea hotararilor judecătorești străine
Art. 167 din Legea nr. 105/1992 dispune că hotărârile referitoare la alte procese decât cele privitoare la statutul civil al persoanei pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de puterea lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
a) hotărârea este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunțată;
b) instanța care a pronunțat-o a avut, potrivit legii menționate mai sus, competență să judece procesul respectiv;
c) există reciprocitate în ce privește efectele hotărâri lor străine între România și statul al cărei instanțe a pronunțat hotărârea.
În vreme ce îndeplinirea primei condiții citate se verifică prin raportare la dispozițiile procedurale aplicabile în statul pronunțării, cea de-a doua condiție se referă la competența tribunalului arbitral, care trebuie să fie constituit și să funcționeze în conformitate cu prevederile convenției arbitrale încheiate de părți, dar și să respecte limitele materiale ale arbitrabilității litigiului, așa cum se raportează acestea la ordinea publică de drept internațional privat român.
În cazul în care tribunalul arbitral s-a constituit în lipsa ori cu încălcarea convenției arbitrale a părților sau în situația în care s-a judecat un litigiu nearbitrabil prin raportare la dispozițiile art. 340 C. pr. civ., hotărârea astfel pronuntată nu va putea fi recunoscută în tara noastră.În afara condițiilor generale arătate mai sus, alin. 2 al art. 167 din Legea nr. 105/1992 prevede și o situație specială, anume cea în care hotărârea s-a pronunțat în lipsa părții care a pierdut procesul caz în care trebuie să se facă dovada, în fața instanței române sesizate cu cererea de recunoaștere, că părții care a pierdut i s-a înmânat în timp util citația pentru termenul la care s-au purtat dezbaterile pe fond, cât și actul de sesizare a instanței și că i s-a dat posibilitatea de a se apăra și de a exercita calea de atac împotriva hotărârii.
Condițiile refuzului recunoașterii
Art. 168 prevede trei situații în care organul român competent poate refuza recunoașterea hotărârii străine, și anume:
a) atunci când hotărârea este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în străinătate. Se impune mențiunea că acest tip de fraudă (ce constă în orice malversațiune a unei părți care, cu rea-credință, câștigă procesul prin încălcarea drepturilor procesuale ale celeilalte părți) nu se confundă cu frauda la lege în dreptul internațional privat, ce constă în folosirea a unui mijloc de drept internațional privat, în scopul (ilicit, fraudulos) al determinării incidenței unui alt sistem național de drept, decât cel normal competent să se aplice unui anumit raport juridic .
b) când hotărârea încalcă ordinea publică de drept international privat român. Întrucât legea nu definește în mod precis conceptul de ordine trebuie să apelăm la definiția dată acestei sintagme în doctrina juridică: "Ordinea publică de drept internațional privat român este formată din ansamblul principiilor fundamentale de drept ale statului român, aplicabile în raporturile juridice cu elemente de extraneitate" .
c) când un proces având același obiect a fost soluționat între aceleași părți printr-o hotărâre a unei instanțe române, chiar nedefinitivă, ori se află în curs de judecare în fața unei instanțe române la data sesizării instanței străine. Aliniatul final al art. 168 mai precizează că recunoașterea nu poate refuzată pentru singurul motiv că instanța care a pronunțat hotărârea străină a aplicat o altă lege (de procedură și/sau materială) decât cea determinată de dreptul internațional privat român, afară numai dacă procesul privește starea civilă și capacitatea unui cetățean român, iar soluția adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române.
Legea română interzice în mod expres instanței ori tribunalului arbitral din România, sesizate (pe cale principală ori incidentală) cu o cerere de recunoaștere a unei hotărâri arbitrale străine, de a examina fondul hotărârii ori de a modifica în orice fel conținutul acesteia. Natura procedurii recunoașterii este cea a unui control judecătoresc de legalitate și regularitate a hotărârii arbitrale în cauză în măsura în care aceasta din urmă îndeplinește toate condițiile prevăzute la art. 167-168 din Legea nr. 105/1992, judecătorul român nu este competent să aprecieze asupra oportunității celor dispuse prin hotărâre, chiar dacă soluția este netemeinică ori greșită pe fond.
Procedura recunoașterii hotărârilor arbitrale străine în statele membre ale Convenției din 1958 de la New York, competența și procedura de soluționare a cererilor de recunoaștere a hotărârilor arbitrale străine se determină conform regulii lex fori, ceea ce înseamnă că se aplică regulile procedurale ale țării în care se solicită recunoașterea hotărârii arbitrale respective. Așadar, în România vor fi incidente dispozițiile art. 370 C. pr. civ., care fac trimitere la regulile procedurale cuprinse în art. 170-172 din Legea nr. 105/1992.
Potrivit acestora din urmă, competența judecării cererii de recunoaștere pe cale principală revine tribunalului în circumscripția căruia își are domiciliul sau sediul cel care a refuzat recunoașterea hotărârii arbitrale străine. Pe cale incidentală, cererea de recunoaștere poate fi rezolvată de instanța investită cu judecarea unui proces având alt obiect, proces în cadrul căruia se ridică excepția puterii lucrului judecat .Pe cale incidentală, cererea de recunoaștere poate fi rezolvată de orice instanță de judecată, de orice grad, și de asemenea de către un tribunal arbitral legal investit cu judecarea unui litigiu având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți cu cele ale arbitrajului în care s-a pronunțat hotărârea ce se dorește a fi valorificată. Aceasta, deoarece textul legal nu face nici o distincție între gradul instanțelor în care se ridică, pe cale incidentală, o astfel de cerereavând de-a face, în acest caz, cu o prorogare legală a competenței materiale către instanța superioară sau inferioară ierarhic celei care ar fi competentă, în mod obișnuit, să judece cererea pe cale principală.
Cererea de recunoaștere a hotărârii arbitraie străine trebuie să îndeplinească condițiile generale prevăzute de art. 82 C. pr. civ., și ea trebuie să fie însoțită de următoarele acte: copia hotărârii arbitrale străine, dovada caracterului definitiv al acesteia; copia dovezii de înmânare a citației și a actului de sesizare, comunicate părții care a fost lipsă în fața tribunalului arbitral străin; orice alt act necesar spre a dovedi, în completare, că hotărârea îndeplinește restul conditiilor prevăzute de art. 167 din Legea nr. 105/1992. Întrucât procedura judecării unei astfel de cereri are caracter contencios, părțile sunt citate întotdeauna într-un singur caz, cererea se poate soluționa și fără citarea părților, dacă din cuprinsul hotărârii străine rezultă că pârâtul a fost de acord cu admiterea acțiunii în fața tribunalului arbitral străin (art. 172 alin.2 din Legea nr. 105).Cererea de recunoaștere făcută pe cale principală se soluționează prin hotărâre (care, în lipsa unei prevederi legale contrare, este supusă căilor de atac de drept comun, respectiv apel și recurs), iar cea ridicată pe cale incidentală prin încheiere interlocutorie (atacabilă numai odată cu fondul).
În doctrină s-a arătat că, întrucât hotărârea arbitrală străină beneficiază de o prezumție relativă de regularitate, partea care solicită recunoașterea în România a unei astfel de hotărâri este dispensată de orice altă probă, în afara înscrisurilor pe care trebuie să le depună o dată cu cererea. În schimb, îi va reveni părții adverse sarcina de a proba neîndeplinirea oricăreia din conditiile prevăzute de art. 167-168, spre a obține refuzarea recunoașterii hotărârii ce îi este defavorabilă.
Subcapitolul 3: Executarea silită a hotărârilor arbitrale străine
În temeiul caracterului obligatoriu al hotărârii arbitrale, partea care a pierdut arbitrajul este îndatorată să-și execute de bună voie prestațiile la care a fost obligată prin hotărâre. Atunci însă când această îndeplinire de bună voie nu se realizează, partea interesată este îndreptățită să apeleze la concursul organelor de coerciție specializate ale statului (executorul judecătoresc, sprijinit la nevoie de organele de ordine publică) care desfășoară actele de executare silită necesare realizării dreptului subiectiv sau interesului legitim stabilit ori confirmat prin hotărârea arbitrală. În cazul hotărârilor arbitrale străine, art. 370 C. pr. civ. precizează că acestea, dacă nu sunt aduse la îndeplinire de către cei obligați să le execute, pot fi puse în executare silită pe teritoriul țării noastre prin aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 173-177 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.
Textele la care face trimitere articolul din Codul de procedură civilă stabilesc o procedură simplă și eficientă pentru punerea în executare a hotărârii arbitrale străine, punere în executare ce se încuviințează la cererea persoanei interesate, de către tribunalul în circumscripția teritorială a căruia urmează să se desfășoare executarea. Sunt exceptate de la această procedură hotărârile străine prin care s-au luat măsuri asiguratorii și cele date cu executare provizorie, ce nu pot fi puse în executare pe teritoriul României (art. 173 alin. 2 din Legea nr. 105/1992).
Condițiile cerute de lege pentru încuviințarea executării hotărârii străine sunt aceleași cu cele cerute de art. 167 și 168 pentru recunoaștere, însă sunt adăugate două noi condiții pentru încuviințarea executării, și anume:
hotărârea să fie executorie potrivit legii statului în care a fost pronunțată.
să nu se fi împlinit termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită, determinat potrivit legii române.
Tocmai pentru a se proba îndeplinirea primeia dintre condițiile speciale amintite mai sus, art. 175 precizează că cererea de încuviințare a executării silite a hotărârii arbitrale este însoțită, în afara înscrisurilor enumerate de art. 171, și de dovada caracterului executor al hotărârii arbitrale străine, eliberată de instituția de arbitraj permanent, ori, după caz, de tribunalul arbitral care a pronunțat-o.Cererea de încuviințare se judecă cu citarea părților, și se soluționează prin hotărâre (sentință). În cazul admiterii cererii, după rămânerea ei definitivă, se emite titlul executoriu (în condițiile legii române), urmând ca în titlu să se facă referire și la hotărârea de încuviințare. Atunci când hotărârea străină conține soluții asupra mai multor capete de cerere care sunt disociabile, încuviințarea poate fi acordată și separat. Potrivit prevederilor art. 178 din Legea nr. 105/1992, hotărârea arbitrală străină, pronunțată de un tribunal arbitral competent, are forță probantă în fața instanțelor române cu privire la situațiile de fapt pe care le constată.
CAPITOLUL VIII
UNELE ASPECTE SPECIFICE PRIVIND ARBITRAJUL COMERCIAL ORGANIZAT ȘI/SAU ADMINISTRAT DE DIVERSE INSTITUȚII PERMANENTE DE ARBITRAJ
Ne aflăm în prezența unui arbitraj instituțional sau instituționalizat "atunci când părțile încredințează misiunea organizării arbitrajului unei instituții specializate, iar litigiul se soluționează după regulile stabilite de această instituție".
Majoritatea definițiilor doctrinare ale arbitrajului instituționalizat rețin necesitatea întrunirii acestei duble condiții:pe de o parte, organizarea adică întreaga logistică a desfășurării arbitrajului să revină în sarcina unei instituții permanente specializată în arbitraj, iar pe de altă parte, soluționarea litigiului să se facă după un set de norme procedurale proprii instituției respective. Acest cumul de condiții a determinat ridicarea următoarei întrebări: arbitrajul organizat de către o instituție specializată la cererea părților, însă desfășurat după procedura stabilită exclusiv de acestea din urmă, va fi un arbitraj ad-hoc, sau unul instituțional.
Unii autori au considerat că în această situație ne aflăm în prezența unui arbitraj ad-hoc, pornind de la formularea art. 5 lit. din Decretul-lege nr. 139/1990 privind camerele de comerț și industrie din România (printre activitățile desfășurate de camerele de comerț și industrie se menționează și "organizarea, la cerere, a arbitrajului ad-hoc'), precum și a articolului 4 lit. a din Regulamentul de organizare și funcționare al CAB., care prevede că, printre atribuțiile Curții, se numără și "asistarea părților, la cererea lor, în organizarea arbitrajului ad-hoc”. În ce ne privește alături de alte opinii din doctrină ne exprimăm rezerva față de această interpretare, opinând că, în realitate, ne aflăm tot în prezența unui arbitraj instituțional, principalul criteriu la care trebuie să ne raportăm pentru a determina corect apartenența arbitrajului la una sau alta din cele două categorii fiind acela al caracterului permanent al instituției care organizează arbitrajul respectiv .
O situație hibridă aflată pe linia de graniță dintre arbitrajul instituțional și cel ad-hoc pare a fi avută în vedere de art. 78 din Regulile de procedură arbitrală ale C.A.B., text care se referă expres la arbitrajul ad-hoc "organizat de părți" părți care, însă, solicită asistența Curții de Arbitraj cu privire la una sau mai multe din următoarele activități: numirea arbitrilor și/sau a supraarbitruiui, verificarea îndeplinirii formalități lor de constituire a tribunalului arbitral, evaluarea onorariilor arbitri lor astfel numiți; punerea la dispoziția părților a unui set de reguli procedurale și a unei liste de arbitri, ambele cu caracter facultativ; furnizarea, la cererea arbitrilor, de date, informații sau documentații referitoare la soluțiile doctrinare și jurisprudențiale într-o anumită problemă; asigurarea accesului la serviciile de secretariat ale Curții; asigurarea unui spațiu corespunzător pentru desfășurarea ședințelor de judecată; examinarea, la cerere, a proiectului de hotărâre arbitrală, sub aspectul formei și/sau al unor aspecte de drept.
Distincția pe care doctrina o face între arbitrajul instituțional de organizare (administrat) cel mai des întâlnit în practică si cel de soluționare (jurisdicțional). Astfel, în vreme ce, în primul caz, instituțiile specializate "prestează un ansamblu de sarcini în legătură cu litigiul și părțile litigante, dar nu soluționează litigiul, fiind structuri administrative iar nu structuri jurisdicționale", în cazul arbitrajului de soluționare , instituțiile permanente "se prezintă ca organe cu activitate jurisdicțională, îndeplinind pe lângă activitățile de organizare a arbitrajului și funcția jurisdicțională a soluționării litigiului". În țara noastră, toate instituțiile cu atribuții în organizarea și desfăsurarea arbitrajului voluntar privat se încadrează în prima categorie, cea a arbitrajului administrat, sau de organizare.
Subcapitolul 1: Comisiile de arbitraj de pe lângă camerele de comerț și industrie județene
Decretul-lege nr. 139/1990 privind camerele de comerț și industrie din România prevede, în art. 5, că aceste institutii organizează, la cererea părților, arbitrajul ad-hoc. Decretul-lege nu cuprinde alte dispoziții speciale referitoare la organizarea arbitrajului de către camerele de comerț județene, astfel încât, prin regulamentele proprii de organizare și prin regulile de procedura arbitrală, fiecare din aceste instituții și-a stabilit modalitatea de organizare și funcționare a comisiilor de arbitraj (entități permanente neautonome, fără personalitate juridică, organizate pe lângă camerele de comerț județene, compuse dintr-un număr de arbitri înscriși pe o listă proprie).
Astfel, spre exemplu, Regulamentul privind organizarea arbitrajului comercial de către Camera de Comerț și Industrie a județului Brașov prevede, în art. 3, că "organizarea de către Cameră a arbitrajului comercial și a concilierii facultative se realizează prin Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă această Cameră, … având sediul la sediul Camerei de Comerț și Industrie Brașov. Curtea de arbitraj este constituită în cadrul Camerei, ca structură permanentă, fără personalitate juridică, cu competență ajutătoare în raport cu Camera, independentă (funcțional) în îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin, având caracter consultativ și/sau deliberativ, după caz. Baza materială a Curții de arbitraj se asigură de către Cameră". Întocmai ca și în cazul altor instituții de arbitraj, comisiile de pe lângă camerele de comerț județene se compun dintr-un număr de arbitri, numiți de regulă de colegiul de conducere al camerei respective, independenti si imparțiali în îndeplinirea atribuțiilor lor. În acest sens, art. 7 alin. (2) din Regulamentul Curții de arbitraj de la Brașov dispune expres că arbitrii investiți cu soluționarea unui litigiu arbitral concret nu desfășoară această activitate în numele Camerei și nici al părții care l-a numit ori al autorității de nominare care l-a desemnat, ci ei, constituiți într-un tribunal arbitral, înfăptuiesc o formă de justiție privată, activitate pentru care au dreptul la un onorariu constituit dintr-o cotă din taxa de arbitraj achitată de părțile litigante.
Printre atribuțiile comisiilor de arbitraj de pe lângă camerele de comerț județene, se regăsesc: numirea arbitrului unic, arbitrului pârâtului ori a supraarbitrului, după caz, în situațiile prevăzute de regulile de procedură arbitrală; stabilirea și punerea la dispoziția părților a regulilor de procedură arbitrală, precum și a listei de arbitri, ambele cu caracter facultativ pentru părți; acordarea asistenței de specialitate cerută de arbitri, constând în date, informații sau documentare pe anumite probleme de drept; organizarea lucrărilor de secretariat necesare arbitrajului; asigurarea unui spațiu corespunzător pentru desfășurarea arbitrajului; organizarea, la cerere, a concilierii facultative; încasarea, pe socoteala arbitrilor, a cotei de 50% (de regulă) cuvenită din taxa de arbitraj ca onorariu pentru aceștia, în fiecare dosar. Conducerea executivă a comisiilor județene de arbitraj (de regulă, președintele comisiei) poate refuza organizarea unui arbitraj, atunci când există îndoieli sau contestații cu privire la existența convenției arbitrale sau dacă rezultă că aceasta este caducă, inoperantă sau nesusceptibilă de aplicare. Însă, dacă totuși părțile sau una din ele stăruie în promovarea arbitrajului, comisia va declanșa organizarea acestuia, urmând însă ca membrii tribunalului arbitral să fie atenționați asupra necesității verificării existentei ori validitătii conventiei arbitrale.
Camerele de comert județene percep, cu titlu de contraprestație pentru serviciile legate de organizarea și administrarea arbitrajului, o taxă arbitrală, în cuantum variabil, raportat de regulă la valoarea în bani a obiectului litigiului arbitrat taxă în care se include și onorariul cuvenit arbitri lor, atunci când aceștia sunt membri ai listei puse la dispoziție de instituția respectivă.Opinia doctrinară potrivit căreia arbitrajul organizat de camerele de comerț și industrie județene este unul instituționalizat, este recunoscută și de practica instanțelor judecătorești, în special a celor care au soluționat acțiunile în anularea unor hotărâri arbitrale pronuntate de către tribunalele arbitrale care s-au constituit și au funcționat sub egida unor astfel de organisme.
Subcapitolul 2: Curtea de arbitraj comercial internațional de pe lângă camera de comerț și industrie a României
În temeiul acelorași art. 5 lit. j, art. 9 și 13 din Decretul-lege nr. 139/ 1990, Camera de Comerț și Industrie a României ("Camera") și-a adoptat propriul Regulament de organizare și funcționare (denumit, în cele ce urmează, Regulamentul CAB.) și propriile Reguli de procedură arbitrală (Regulile CAB.). Conform art. 1 din Regulament, Curtea este o instituție permanentă de arbitraj, neguvernamentală, fără personalitate juridică, independentă în exercitarea atribuțiilor ce îi revin, cu sediul în București. Misiunea generică a acestei instituții este promovarea, în România, a arbitrajului comercial intern și internațional, precum și a procedurii concilierii și a altor căi alternative de soluționare a litigiilor.
Principala atribuție a curții rezidă, potrivit art. 3 din Regulament, în "organizarea și administrarea soluționării pe calea arbitrajului a unor litigii comerciale interne sau internaționale", atunci când părțile au încheiat în acest sens o convenție arbitrală scrisă. În plus, Curtea contribuie, prin elaborarea de materiale scrise, prin organizarea de seminarii și simpozioane, prin întocmirea de culegeri de practică arbitrală, prin schimburi de experiență cu alte organisme specializate etc. la promovarea, în cercurile juridice și de afaceri, a avantajelor arbitrajului comercial în comparație cu formele tradiționale de soluționare a litigiilor.
Curtea de Arbitraj se compune din 35-40 de arbitri, numiți (cu acordul lor scris) pe lista Curții, de către Comitetul executiv al Camerei de Comerț și Industrie a României la propunerea președintelui în funcțiune al Curții, dintre persoanele fizice, cetățeni români cu capacitate deplină de exercițiu, care se bucură de o reputație neștirbită și au o înaltă calificare în domeniul dreptului comercial și al relațiilor comerciale internaționale (art. 17 alin. 1 din Regulile CAB.). Peste numărul arbitrilor români se pot adăuga,fără a depăși jumătate din acest număr, și persoane care figurează pe listele de arbitri ale unor instituții de arbitraj permanent din străinătate. Regulamentul consacră dreptul părților de a desemna, prin convenția arbitrală, și alte persoane care nu sunt înscrise pe lista Curții, dar care, prin competență și probitate, se bucură de încrederea lor.
Pentru a evita situațiile de blocare a procedurii arbitrajului, atunci când pârâtui nu-și desemnează arbitrul potrivit convenției arbitrale ori nu dă curs invitației de numire a arbitrului propriu, sau atunci când există neînțelegere între părți cu privire la numirea arbitrului unic ori cei doi arbitri nu cad de acord asupra persoanei supraarbitrului, art. 25 alin. 1 din Regulile de procedură arbitrală ale CAB. introduce instituția autorității de nominare care, în cazul curtii de Arbitraj Comercial International de la Bucuresti este președintele acestei instituții , autorizat să numească arbitrul unic, sau după caz arbitrul pârâtului ori supraarbitrul, evident cu acordul prealabil al acestora, în toate situațiile descrise mai sus.
Spre a da eficiență principiului celerității arbitrajului, nominarea se face de către președintele Curții într-un termen scurt, de 5 zile de la data când a luat cunoștință despre oricare din împrejurările de natură a împieta asupra constituirii tribunalului arbitral. Însă, dacă după desemnarea arbitrului în condițiile arătate mai sus, pârâtul își va numi totuși un arbitru, aliniatul 3 al art. 25 din același Reguli de procedură prevede că desemnarea făcută de autoritatea de nominare devine caducă, arbitrul numit "din oficiu" de către președintele Curții urmând a fi înlocuit de arbitrul indicat de parte.
Intervenția autorității de nominare în vederea deblocării procesului de constituire a tribunalului arbitral nu trebuie privită în nici un caz ca o imixtiune în soluționarea propriu-zisă a litigiului dedus arbitrajului. Art. 10 din Regulamentul C.A.B. consacră caracterul de arbitraj administrat al arbitrajului organizat de Curte: "Soluționarea litigiului aparține exclusiv tribunalului arbitral în înțelesul prezentului Regulament, tribunalul arbitral este arbitrul unic sau, după caz, totalitatea arbitrilor investiți de părți prin convenția arbitrală ori în conformitate cu Regulile de procedură arbitrală să soluționeze un litigiu determinat și să pronunțe o hotărâre definitivă și obligatorie pentru ele". Atât Curtea de Arbitraj, cât și Camera de Comerț și Industrie a României pe lângă care aceasta funcționează, sunt obligate să se abțină, cu ocazia organizării și administrării arbitrajului, de la orice imixtiune în soluționarea litigiului, și în general le este interzisă orice tentativă de influențare a tribunalului arbitral.
Resursele financiare ale Curții provin din taxele arbitrale încasate pentru serviciile prestate, în conformitate cu Normele privind taxele și cheltuielile arbitrale aprobate de Comitetul executiv al Camerei de Comerț și Industrie a României. Aceste taxe sunt destinate suportării costurilor legate de activitatea de organizare, desfășurare și soluționare a litigiilor, plății onorariilor arbitrilor și documentării acestora, precum și acoperirii celorlalte cheltuieli necesare funcționării Curții de Arbitraj. Taxele sunt stabilite ad valorem, prin raportare procentuală la valoarea obiectului litigiului supus arbitrării.
Subcapitolul 3: Camera Arbitrală a Bursei De Valori București și Camera Arbitrală A Pieței Rasdaq
Camera arbitrală a Bursei de Valori București și Camera arbitrală a Pieței Rasdaq (numite în continuare "Camerele"), sunt înființate în temeiul art. 77 din Legea nr. 52/1994 privind valorile mobiliare și bursele de valori, fiind organizate și funcționând conform Regulamentului de procedură nr. 3/1999 al Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, aprobat prin Ordinul nr. 6/ 31.03.2004 ("Regulamentul CNVM"). Regulamentul este redactat după modelul și în conformitate cu dispozițiile Cărții a IV-a a Codului de procedură civilă, devenind aplicabil ori de câte ori părțile ce recurg la arbitrajul uneia dintre Camere nu aleg în mod expres un alt set de reguli procedurale.
Conform art. 1 din acest act, Camerele sunt instituții permanente de arbitraj, fără personalitate juridică, independente în îndeplinirea atribuțiilor ce le revin. Scopul lor este acela de a asigura organizarea soluționării litigiilor izvorâte din operații de bursă, precum și de a promova arbitrajul privat prin oferirea unor proceduri alternative de rezolvare a diferendelor. Potrivit art. 2 din Regulament, intră în sfera specială de competență a arbitrajului organizat de Camere: litigiile dintre intermediarii de pe piața de valori mobiliare, dintre societățile de valori mobiliare și agenții lor, dintre agenți, precum de Valori București sau Piața Rasdaq, dacă există o convenție arbitrală în acest sens Art. 3 din Regulamentul C.N.V.M. dispune că fiecare Cameră arbitrală se compune dintr-un număr de 10-15 arbitri numiți de Comitetul Bursei de Valori, respectiv de Consiliul de Coordonare al Piețelor Reglementate de Valori Mobiliare, pe termen de 3 ani, dintre persoanele fizice de cetățenie română, cu domiciliul în România, cu deplină capacitate de exercițiu și care se bucură de o bună reputație, sunt specialiști în domeniul juridic sau economic, ori au o experiență recunoscută în activitatea bursieră (nu pot fi numiți arbitri agenții pentru valori mobiliare).
Arbitrii sunt înscriși, cu acordul lor prealabil, pe o listă ce va cuprinde numele, ocupația și, după caz, specialitatea, titlurile științifice sau prezentarea succintă a activității profesionale a fiecăruia. Membrii Camerei pot fi reinvestiți pe noi perioade de câte trei ani. În exercitarea atribuțiilor lor jurisdicționale, arbitrii sunt independenți și imparțiali, în acest sens, art. 3 alin. (3) din Regulament prevede expres că arbitrii nu sunt reprezentanții părților care i-au numit. Atunci când părțile nu au convenit expres altfel, litigiile de bursă se soluționează de un tribunal arbitral compus din doi arbitri și un supraarbitru, aleși de părți sau, după caz, desemnați de autoritatea de nominare dintre membrii listei amintite mai sus. Dacă părțile convin, litigiul se poate soluționa de un arbitru unic, ales de pe aceeași listă. În toate cazurile, soluționarea litigiului aparține în exclusivitate tribunalului arbitral, fiind interzis organelor Bursei de Valori sau ale Societății de bursă Rasdaq să intervină in soluționarea litigiului sau să influențeze în vreun fel hotărârea tribunalului arbitral.
Baza materială a Camerelor se asigură de către instituțiile pe lângă care acestea sunt organizate și funcționează, respectiv de Bursa de Valori București și de Societatea de bursă Rasdaq. Pentru acoperirea cheltuielilor legate de organizarea și desfășurarea arbitrajului (inclusiv pentru plata onorariilor arbitrilor), Bursa de Valori București și Societatea de bursă Rasdaq percep pentru fiecare litigiu arbitrat o taxă arbitrală, în cuantumul și în condițiile prevăzute în Normele privind taxele și cheltuielile arbitrale, anexate Regulamentului C.N.V.M.
Subcapitolul 4: Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț Internațională de la Paris
Curtea de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de Comerț Internațională de la Paris, înființată în 1928 ("Curtea CCI"), este, fără îndoială, cea mai cunoscută și mai activă instituție specializată în arbitrajul comercial internațional, vocația ei fiind una generală și universală. În vreme ce majoritatea organismelor de arbitraj au competența restrânsă la o arie de influență regională sau națională, Curtea CCI alcătuită din membri provenind din peste 80 de țări de pe toate continentele arbitrează litigii comerciale de orice natură, intervenite între părți de orice naționalitate din toate statele lumii.
Conform art. 1 din Statutul Curții CCI, funcția principală a acestui organism este de a asigura aplicarea Regulilor de procedură arbitrală ale Camerei de Comerț Internaționale de la Paris ("CCI Paris"). În îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin în acest context, Curtea se bucură de autonomie funcțională, fiind independentă de CCI, iar membrii săi sunt independenți în raport cu comitetele naționale ale CCI care i-au propus pentru numirea în funcție (art. 3.3 din Statut prevede că membrii Curții sunt numiți pentru un mandat de câte trei ani, de Consiliul mondial al CCI, la propunerea comitetelor naționale, câte un membru pentru fiecare țară membră).
Curtea este condusă de un președinte și un vice-președinte, și este asistată de către un Secretariat localizat la sediul CCI din Paris, investit cu importante funcții în organizarea și desfășurarea arbitrajelor. Secretariatul mai emite adrese sau alte documente, pe care le aduce la cunoștința părților și/sau a arbitrilor, ori de câte ori consideră necesar pentru a asigura desfășurarea corespunzătoare a procedurii arbitrale. O caracteristică unică a arbitrajului organizat de Curtea CCI o reprezintă supravegherea permanentă a fiecărui dosar arbitral de către una din cele șapte echipe consituite în cadrul Secretariatului, fiecare din ele condusă de un consilier, gata să ofere asistență și informații de specialitate. Regulile de procedură arbitrală prevăd că părțile și arbitrii sunt îndatorați să comunice Secretariatului copii de pe toate actele procesuale folosite sau emise în arbitraj. De asemenea, spre deosebire de majoritatea instituțiilor permanente de arbitraj, Curtea deși nu intervine direct în soluționarea propriu-zisă a litigiului, aceasta revenind în exclusivitate arbitrului sau arbitrilor ce constituie tribunalul arbitral supraveghează îndeaproape întreaga procedură arbitrală, începând cu cererea introductivă de chemare în arbitraj și până la pronunțarea hotărârii arbitrale finale, urmărind progresul cauzelor și decizând, acolo unde este cazul, ce măsuri sunt necesare pentru a asigura celeritatea arbitrajului ori pentru a asigura desfășurarea acestuia în strictă conformitate cu Regulile de procedură CCI.. Printre atribuțiile Curții, în acest sens, se numără: numirea arbitrilor în cazurile prevăzute de normele de procedură arbitrală , confirmarea arbitri lor numiți de către părți, rezolvarea cererilor de recuzare a arbitri lor, verificarea prealabilă și aprobarea tuturor hotărârilor arbitrale, stabilirea onorariilor cuvenite arbitri lor etc.
Regulile de procedură arbitrală CCI definesc un instrument deosebit de util pentru rezolvarea eficientă și rapidă a litigiilor arbitrale, si anume documentul numit "termeni de referință" (Terms of Reference). În termen de două luni de la primirea dosarului, tribunalul arbitral trebuie să redacteze și să înainteze Curții acest document, în cuprinsul căruia sunt identificate principalele probleme de fapt și de drept, precum și detaliile procedurale ce urmează a fi soluționate prin arbitraj, adeseori fiind posibilă încheierea unei tranzacții între părți pe baza termenilor de referință chiar în acest stadiu incipient al procedurii.
Una din cele mai importante funcții ale Curții constă în verificarea hotărâri lor arbitrale. Conform art. 27 din regulile de procedură arbitrală ale CCI, înaintea semnării oricărei hotărâri, tribunalul arbitral trebuie să supună proiectul hotărârii, verificării prealabile a Curții. Curtea poate sugera modificări de formă sau poate, fără a afecta în nici un fel libertatea de decizie a tribunalului, să atragă atenția arbitrilor asupra unor elemente de fond din cuprinsul hotărârii. În orice caz, nici o hotărâre nu va putea fi pronunțată de tribunalul arbitral fără aprobarea prealabilă a Curții cu privire la forma acesteia (art. 6 din Regulamentul intern al Curții – Anexa a Regulilor de procedură arbitrală conține o dispoziție deosebit de utilă din punct de vedere al dreptului internațional privat, prevăzând că, în exercitarea atribuției sale de verificare prealabilă, Curtea va avea în vedere, în măsura posibilităților, dispozițiile imperative ale legii locului unde se desfășoară arbitrajul).
BIBLIOGRAFIE
Victor Babiuc, Octavian Căpățînă, Situația actuală a arbitrajului comercial internațional în România.
Ion Băcanu, Octavian Căpățînă, Legea nr. l05/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.
Ion Băcanu, Noua reglementare a arbitrajului în codul de procedură civilă român.
Gheorghe Beleiu, Elena Osipenco, Mihaela Cozmanciuc, Acțiunea în anularea hotărârii arbitrale.
Christian Buhring – Uhle – Arbitration and Mediation in International Business – International Arbitration – Law Library Kluwer
Law International 1998.
Octavian Căpățînă, Litigiul arbitral de comerț exterior, Editura Academiei, București, 1978.
Octavian Căpățînă, Brândușa Ștefănescu, Tratat de dreptul comerțului internațional, București, 1979.
Octavian Căpățînă, Efectele hotărârilor judecătorești străine în România, Editura Academiei, București, 1971.
Octavian Căpățînă, Convenția arbitrală dejicitară
Octavian Căpățînă, Noul drept internațional privat roman
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Editura Național, București, 1996, voI 1, și 1997, voI II.
Ion Deleanu, Sergiu Deleanu, Arbitrajul pe baza normelor de drept si arbitrajul in echitate.
Isaak I. Dore, Theory and Practice of Multiparty Commercial Arbitration, Graham & Trotman Martinus Nijhoff 1990.
Ion P. Filipescu, Drept internațional privat, Editura Actami, București, 1995, voI. II.
Grigore Virgil Florescu, The Evolution of Commercial arbitration in Romania, În "Journal of International Arbitration", volume 10, March 1993.
Gabriel Homotoescu,
Tudor Radu Popescu, Soluționarea litigiilor patrimoniale cu element de extraneitate, OIDATMCGFF, București 1980.
Tudor Radu Popescu, Drept internațional privat, Editura Romfel, București, 1996 .
Titus Prescure, Registrul comerțului, Editura AII Beck, București, 2001.
Mihnea Radu, Arbitrabilitatea litigiilor comerciale
Viorel Roș, Arbitrajul comercial internațional, Editura R.A. "Monitorul Oficial" 2000.
Viorel Roș, Legea aplicabilă convenției arbitrale in arbitrajele comerciale internaționale.
Monica Ionaș Sălăgean, Arbitrajul comercial, Ed. All Beck, București, 2001.
Simona Secu, Consimțământul părților la arbitraj. Existența si exprimarea consimțământului
Dragoș Alexandru Sitaru, Drept internațional privat, Editura Holding Reporter, București, 1996. .
Ioan D. Terța, Actualitatea instituției arbitrajului comercial internațional
Savelly Zilberstein, Procesul civil internațional, Editura Lumina Lex, București, 1994.
Savelly Zilberstein, Ion Băcanu, Desființarea hotărârii arbitrale.
Legislație:
Constituția României revizuită
Codul civil
Codul de procedură civilă
Codul comercial român
Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat,publicată în „Monitorul Oficial al României”,partea I, nr.245 din 1 octombrie 1992.
Reviste:
Revista de Drept comercial: nr. 6/1993, nr. 8/2003, nr. 2/1995, , nr. 12/1999, nr. 5/1993, nr. 12/2000
Revista Dreptul: nr. 12/1992, nr. 1/1994, nr. 9/1995, nr. 10/1995, nr. 2/2000, nr. 4/2000.
Oceana Publications, nr. 6 din iulie 2001.
ASA Swiss Arbitration Association Special Series no. 18 July 2001
Jurisprudență:
Curtea Supremă de Justiție-Secția comercială, decizia nr. 872/1998, nepublicată.
Curtea Supremă de Justiție-Secția comercială, decizia nr. 3760/1998, nepublicată.
Curtea de Apel București-Secția comercială, decizia civilă nr. 1045/1996, nepublicată.
Curtea de Apel București-Secția comercială, decizia civilă nr. 5/1997, nepublicată.
Curtea de Apel București-Secția comercială, decizia civilă nr. 1289/1999, nepublicată.
Curtea de Apel București-Secția comercială, decizia civilă nr. 1158/14 mai 1999, nepublicată.
Tribunalul București, Sentința civilă nr. 103/1970.
Alte surse:
Internet, Google, Yahoo.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Arbitrajul Comercial International 2 (ID: 125865)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.