Drepturile Intangibile ALE Omului
LISTA DE ABREVIERI
PLANUL LUCRÃRII DE LICENȚÃ
CAP. I . CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
– Scurt istoric
– Delimitãri conceptuale
CAP. II. REGIMUL JURIDIC AL DREPTURILOR OMULUI
– Organizarea și diferențierea drepturilor
– Ierarhia drepturilor omului
CAP. III. DREPTUL LA VIAȚÃ
– Concepte
– Sediul materiei
– Organe înființate
– Jurisprudențã
CAP. IV. INTERZICEREA TORTURII ȘI A PEDEPSELOR ORI A
TRATAMENTELOR CRUDE, INUMANE ȘI DEGRADANTE
– Concepte
– Sediul materiei
– Organe înființate
– Jurisprudențã
CAP. V. INTERZICEREA SCLAVIEI, A SERVITUȚII ȘI A MUNCII FORȚATE
ȘI OBLIGATORII
– Concepte
– Sediul materiei
– Organe înființate
– Jurisprudențã
CAP. VI. PRINCIPIUL LEGALITÃȚII DELICTELOR ȘI PEDEPSELOR
– Concepte
– Sediul materiei
– Organe înființate
– Jurisprudențã
CAP. VII. CONCLUZII
CAP. I. CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
Secțiunea I . Scurt istoric
René Cassin, deținãtorul premiului Nobel pentru pace în anul 1968 și pãrintele fondator al Declarației Universale a Drepturilor Omului, definește dreptul universal al drepturilor omului astfel: “Ramurã particularã a științelor sociale, care are ca obiect de studiu raporturile dintre oameni în funcție de demnitatea umanã, determinând drepturi și libertãți al cãror ansamblu e necesar sã dezvolte personalitatea fiecãrui om.”
Conceptul drepturilor omului își are sorgintea în teoria dreptului natural, teorie care a fost fundamentatã în țãri cum ar fi Anglia, Franța, Olanda și nu numai, iar ca etapã istoricã este cea aparținând secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea. Potrivit teoriei mai sus amintite omul este liber de la naturã, el trebuind sã se bucure în societate de drepturi și libertãți care își au originea chiar în natura umanã. Primele documente constituționale au apãrut în Anglia, “Magna Charta” –datã de Ioan fãrã de Țarã, la 15 iunie 1215, baronilor și episcopilor englezi- având din acest punct de vedere o prioritate absolutã asupra tuturor celorlalte acte care s-au elaborat în lume, în decursul timpurilor, în aceastã materie. Marea Britanie a cunoscut înaintea altor țãri încã trei importante documente privind drepturile omului: “Petiția drepturilor” din 7 iunie 1628, “Habeas Corpus Act” din 26 mai 1679 și “Bill of rights” din 13 februarie 1689. La actele constituționale engleze , care reflectã, parțial, conceptul drepturilor omului astfel definit, se adaugã Declarația de independențã din 1776 a fostelor colonii engleze din America de Nord și Declarația drepturilor omului și cetãțeanului, proclamatã de Revoluția francezã din 1789.1 In Franța, la 26 august 1789, Declarația drepturilor omului și cetãțeanului înscrie în primul sãu articol ideea cã “oamenii se nasc și rãmân liberi și egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi fondate decât pe egalitatea comunã”, stabilind ca scop al oricãrei asociații politice apãrarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului: libertatea, proprietatea, siguranța și rezistența împotriva asupririi. “Declarația drepturilor din statul Virginia”, din anul 1776 enunțase, de altfel, cu alte cuvinte, aceastã idee, consacrând principiul cã “toți oamenii sunt prin natura lor în mod egal liberi și independenți și au anumite drepturi înnãscute”. “Declarația de independențã a S.U.A.” , din 14 iulie 1776 subliniazã și ea cã “oamenii au fost creați egali, ei fiind înzestrați de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se gãsesc viața, libertatea și cãutarea fericirii”.
___________________________________________________________________
1-Gheorghe Moca, Drept internațional public,Editura UNEX A-Z, București, 1993, p.220 și J.J. Rousseau, Contractul social, Editura Științificã, București, 1957, p.107
-5-
O idee deosebit de valoroasã pe care o consacrã acest document este aceea cã toate guvernãrile au fost stabilite de oameni pentru a garanta aceste drepturi. “Oricând o formã de guvernare devine contrarã acestui scop, poporul are dreptul de a o schimba sau de a o aboli și de a stabili un nou guvernãmânt”. Ideile libertãții politice înscrise în Declarația americanã de independențã duceau de fapt mai departe valoroasele concepte fundamentale în “ Magna Charta Libertatum”, de “Petiția drepturilor” , ”Habeas Corpus Act”, sau “Bill of Rights”, tot atâtea documente care fundamentaserã marile idei ale libertãții politice.
Codificarea primarã a instituției drepturilor omului este datã, cu precãdere, de Carta Organizației Națiunilor Unite din anul 1945 și de Declarația Universalã a Drepturilor Omului, adoptatã de Adunarea Generalã a Organizației Națiunilor Unite, la 10 decembrie 1948. Drepturile si libertãțile civile și politice au exprimat un anumit stadiu de dezvoltare a societãții, un stadiu de puternice revendicãri și luptã contra tiraniei și despotismului. Aceste drepturi au apãrut ca mãsuri de protecție a individului contra violenței și arbitrariului guvernanților, ca revendicãri ale unei poziții juridice egale în fața legii. Drepturile social-economice s-au impus mai ales dupa adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului. Ulterior au apãrut drepturile de solidaritate, ce pot fi realizate numai prin cooperarea statelor și nu individual de cãtre fiecare stat în parte. Drepturile civile și politice s-au impus, mai ales, dupã adoptarea Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice, completat cu cele douã Protocoale facultative la acest Pact.
Declarația Universalã a Drepturilor Omului a plasat individul și personalitatea sa la un nivel superior sferei naționale și internaționale. La baza acestui fapt a stat ideea esențialã cã fiecare ființã umanã trebuie sã poatã beneficia de șanse depline și egale pentru a-și dezvolta personalitatea sa, respectând drepturile altuia și colectivitãții în ansamblu.
In România concepțiile privind drepturile omului s-au cristalizat și afirmat în procesul înfãptuirii aspirațiilor de libertate și unitate naționalã. In Transilvania, sub influența Renașterii, s-au dezvoltat încã de timpuriu idei umaniste, însumate în operele lui Nicolaus Olahus, M. Halici, Ioan Honterus, Oprea Diacul și alții. In Moldova și în Țara Româneascã, începând cu secolul al XVI-lea, se afirmã idei umaniste în operele lui Iacob Heraclid (Despot Vodã), Neagoe Basarab, Matei al Mirelor, Petru Cercel și alții. Mai târziu se manifestã chiar o adevãratã școalã umanistã în contextul european, care fundamenteazã originea, continuitatea și unitatea poporului român. Aceastã școalã are exponenți de seamã în marii cãrturari Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, mitropolitul Dosoftei și Antim Ivireanul.
-6-
Secțiunea II. Delimitãri conceptuale
Declarațiile de drepturi au reprezentat documentele fundamentale, de o incomparabilã relevanțã, pentru definirea conținutului politic și juridic al instituției drepturilor omului. Ele au fundamentat ideea egalitãții oamenilor atât în domeniul drepturilor civile, cât și în domeniul politic, definind o viziune elaboratã cu privire la raporturile dintre individ și stat, dintre om și autoritate. Incã din 1215 “ Magna Charta” definea, pentru prima datã, o regulã de maximã importanțã, aceea cã ori de câte ori guvernul unei țãri vrea sã aducã o anumitã limitare bunului plac al indivizilor, aceastã limitare nu poate fi justã și legalã decât dacã se întemeiazã pe o regulã de drept, preexistentã și imparțial interpretatã. Toate documentele elaborate în Anglia, Franța și S.U.A., au reprezentat, la timpul lor, manifestãri curajoase ale tendinței de a proteja drepturile legitime ale cetãțeanului împotriva tentativelor “puterii” de a-și extinde prerogativele în pofida drepturilor oamenilor și în detrimentul acestora. Doctrina liberalã a demonstrat, cu argumente temeinice, obligația statului de a nu întreprinde nimic în mãsurã sã împiedice libera dezvoltare a activitãților pe care omul le desfãșoarã, exercitarea drepturilor ce-i sunt recunoscute individului de legi și de Constituție.
In mãsura în care societatea a evoluat și în viața popoarelor au apãrut probleme noi, au suferit importante corective și concepțiile cu privire la drepturile omului. Astfel, au apãrut teorii sociale care au cãutat sã legitimeze prerogativa statului de a interveni pentru apãrarea drepturilor și libertãților, de a lua mãsuri pentru apãrarea drepturilor acestora în baza unei prezumții cã statul acționeazã ca exponent și reprezentant al întregii societãți.
Elaborarea conceptului de drepturi ale omului a constituit, în fond, o operațiune de sintezã, constând din generalizarea unor idei consacrate, în diferite țãri, în documente juridice cu un bogat conținut moral și politic, redactate de juriști de mare prestigiu, care au rezistat timpului. Conceptul în sine de drepturi ale omului a reprezentat, prin urmare, o generalizare și abstractizare a tot ceea ce gândirea umanã a avut mai bun, ridicând pe trepte noi principiile filozofice umaniste, reluând elemente din gândirea religioasã și din nãzuințele generale de libertate care se fãcuserã cunoscute cu atâta vigoare în secolele XVII și XVIII. Așa cum se subliniazã într-o lucrare teoreticã reprezentativã româneascã asupra drepturilor omului, intitulatã sugestiv “ Drepturile omului –religie a sfârșitului de secol “, semnatã de prof. dr. Adrian Nãstase, cunoscut specialist în acest domeniu, “ conceptul propriu-zis de drepturi ale omului s-a nãscut în perioada de pregãtire individualã a revoluțiilor burgheze din Europa. El s-a conturat din idei care existau deja în antichitate sau în gândirea politicã a Evului Mediu.
-7-
Totuși, numai în timpul revoluțiilor burgheze, ideea drepturilor omului s-a afirmat și în practica socialã. Teoreticienii liberalismului au fost primii care au proclamat egalitatea tuturor oamenilor, degajând principiile unei antropologii umaniste raționaliste ca fundament al concepției drepturilor omului, iar revoluțiile americanã și francezã au consacrat, pentru prima oarã în istoria umanitãții, principiile egalitãții în fața legii, al libertãții de gândire și al demnitãții umane “. Ulterior, conceptul drepturilor omului, elaborat pe planul legislațiilor naționale, a cunoscut o protecție la nivel mondial ca urmare a amplificãrii problemelor cu care oamenii erau confruntați, dar și ca o consecințã a generalizãrii influenței unor concepții filozofice și religioase, care au afirmat pe primul plan ideea de libertate.
Carta Națiunilor Unite a sintetizat o concepție umanistã de o largã deschidere internaționalã, dând expresie voinței popoarelor de a face ca pe viitor demnitatea și respectul persoanei umane sã nu mai cunoascã îngrãdiri.
Declarația Universalã a Drepturilor Omului constituie un act istoric, menit sã întãreascã pacea, fãcând ca Organizația Națiunilor Unite sã contribuie la eliberarea individului de opresiune și de constrângeri ilegale . Declarația de la Teheran din 1968 enunțã: “ Declarația universalã a drepturilor omului exprimã concepția comunã pe care o au popoarele întregii omeniri despre drepturile inalienabile și inviolabile inerente tuturor membrilor familiei umane și constituie o obligație pentru membrii comunitãții internaționale”.
Conform prevederilor Declarației Universale a Drepturilor Omului toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul, fãrã deosebire, la o protecție egalã a legii, iar recunoșterea demnitãții și a drepturilor acestora constituie fundamentul libertãții, dreptãții și pãcii în lume. Drepturile omului trimit la identitatea universalã a persoanei umane și sunt fundamentate pe principiul egalitãții tuturor ființelor umane. A afirma caracterul lor obiectiv semnificã faptul cã aceste drepturi nu sunt atribuite indivizilor printr-un mijloc indirect de un statut juridic particular revocabil; ele sunt atașate printr-un principiu: cel al calitãții de persoanã umanã. Preambulul Cartei Națiunilor Unite și art. 1 al Declarației Universale reiau, în mod formal, aceastã idee. Caracterul obiectiv al drepturilor omului, care vizeazãor omului, care vizeazã în principal, drepturile “clasice”, conduce la repunerea în discuție a principiului general de reciprocitate. Caracterul obiectiv al dreptului internațional al drepturilor omului este subliniat atât pe planul folosinței drepturilor cât și pe planul exercitãrii lor.
Declarația Universalã a Drepturilor Omului, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Convenția europeanã a drepturilor omului, Convenția americanã a drepturilor omului prevãd urmãtoarele drepturi, cu titlul de drepturi intangibile :dreptul la viațã, dreptul de a nu fi ținut în sclavie, robie, dreptul de a nu fi torturat ori supus la
-8-
tratamente inumane, crude sau degradante și dreptul la neretroactivitatea legii penale.
Este esențial ca drepturile omului sã fie protejate de un sistem de drept pentru ca omul sã nu fie constrâns la revoltã împotriva tiraniei și asupririi. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice prevede cã nu se admite nici o restricție sau derogare de la drepturile fundamentale ale omului .
Promovarea drepturilor omului, ca instituție distinctã de protecție internaționalã a drepturilor omului își propune sã încurajeze și sã favorizeze respectarea drepturilor omului prin metode specifice: rapoarte concepute și elaborate, periodic, de cãtre state, informãrile, analizele, sintezele, dezbaterile, studiile de caz, acordurile internaționale, etc.
Protecția internaționalã a drepturilor omului, având caracter pragmatic, se realizeazã prin proceduri și mecanisme internaționale, de cãtre organisme cu atribuții de supraveghere, control sau chiar cu puteri decizionale în aplicarea unor mãsuri sancționatorii împotriva unui stat care încalcã obligațiile asumate privind drepturile omului.
In practicã, cele douã concepte se întâlnesc în acțiuni interferente, deosebirea dintre ele rezultând din faptul cã preponderente sunt mãsurile de promovare a drepturilor omului, în timp ce protecția drepturilor omului se întâlnește mai puțin, îndeosebi la nivel regional. Existã un punct de vedere comun în a recunoaște caracterul obiectiv al drepturilor omului.
-9-
CAP. II. REGIMUL JURIDIC AL DREPTURILOR OMULUI
Secțiunea I . Organizarea și diferențierea drepturilor
Ca o trãsãturã generalã a multor teorii în privința naturii juridice a drepturilor omului este aceea cã nu existã nici o deosebire de naturã juridicã între drepturile fundamentale și celelalte drepturi. Toate sunt considerate a fi drepturi subiective.
Pe plan mondial preocupãrile pentru promovarea drepturilor omului s-au concretizat în câteva documente de realã valoare, între care trebuie menționate îndeosebi: Declarația Universalã a Drepturilor Omului; Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Actul final al Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa, Carta de la Paris. Un pas înainte în ocrotirea drepturilor omului l-a constituit adoptarea unor convenții regionale, precum Convenția europeanã a drepturilor omului, Convenția interamericanã, Carta africanã. Evoluția instituției drepturilor omului s-a exprimat prin existenta a douã mari categorii de reglementãri și anume, reglementãri interne și reglementãri internaționale, impunându-se astfel corelarea dintre aceste reglementãri.
Tratatul internațional se adreseazã statelor și nu indivizilor, iar convențiile internaționale, proclamând drepturi economice, sociale, culturale, enunțã principii sau reguli de conduitã pentru statele semnatare. Convențiile generale cu privire la drepturile omului recunosc un spațiu de libertate statelor admițând, simultan restricții și derogãri ale drepturilor recunoscute. Se opereazã astfel o diferențiere a drepturilor protejate. Mãsurile derogatorii trebuie sã fie compatibile cu celelalte obligații decurgând din dreptul internațional și nu trebuie sã aducã atingere anumitor drepturi enunțate limitativ de fiecare text convențional. Deși statul poate, practic, formula rezerve la normele pe care le enunțã,
singurele drepturi ale omului real și eficient garantate prin convenții internaționale sunt cele cãrora statele pãrți nu pot sã le aducã atingere și care trebuie menținute intacte: acestea sunt drepturile intangibile.
Categoria drepturi individuale
Câteva drepturi nu pot fi niciodatã suprimate: ele formeazã “ nucleul dur ” al drepturilor omului și conduc la stabilirea ierarhizãrii drepturilor omului.
Deși numãrul drepturilor intangibile ce figureazã în convențiile internaționale cu forțã generalã sunt diferite ( 7 puncte PIDCP, 5 puncte CEDO, 11 puncte CADO ), existã o convergențã remarcabilã a trei convenții generale – PIDCP, CEDO, CADO – asupra drepturilor ce nu pot fi suprimate sub nici un pretext.
-10-
Nucleul dur al drepturilor omului
Nucleul dur al drepturilor omului este foarte redus: doar patru drepturi figureazã, cu titlu de drepturi intangibile, în trei convenții. Aceste patru drepturi elementare sunt drepturi individuale cu privire la integritatea fizicã și moralã a persoanei umane și la libertate: dreptul la viațã, dreptul de a nu fi torturat sau de a nu fi supus tratamentelor inumane sau degradante, dreptul de a nu fi ținut în sclavie sau robie, dreptul la neretroactivitatea legii penale. Aceste patru drepturi intangibile trebuie sã fie considerate inalienabile persoanei umane, fondate pe valori pe care le regãsim, în principiu, în orice patrimonii culturale și sisteme sociale: ele exprimã valoarea respectului demnitãții inerente persoanei.
Aceastã analizã este consolidatã prin faptul cã dreptul la viațã, dreptul de a nu fi torturat și dreptul la neretroactivitatea legii penale figureazã în “ minimul umanitar garantat “ victimelor conflictelor armate internaționale și non-internaționale în art. 3 comun Convențiilor de la Geneva din 1949: CIJ, în hotãrârea sa din 27 iunie 1986, subliniazã cã
-11-
aceste reguli se situeazã la rang de “ considerații elementare de umanitate “ și cã obligația de a le respecta în orice circumstanțe “ nu decurge numai din convenții, ci și din principii generale de drept umanitar astfel încât convențiile nu sunt decât expresia concretã ”.
Secțiunea II. Ierarhia drepturilor omului
Toate drepturile intangibile sunt drepturi individuale ale persoanei umane (dreptul la viațã, dreptul de a nu fi torturat, dreptul de a nu fi plasat în sclavie sau servitute, dreptul la neretroactivitatea legii penale) și singurele drepturi intangibile ce provoacã obligații absolute pentru state: normele care le enunțã sunt obligatorii în toate elementele lor și interzic statelor o aplicare incompletã. Celelalte drepturi ale omului, pe care le putem califica drepturi “condiționate “ sau “ordinare” beneficiazã de o protecție relativã: ele sunt fie susceptibile de derogãri, fie de restricții, sau susceptibile simultan derogãrilor și restricțiilor. Drepturile individuale pot fi grupate în trei categorii: drepturile economice, drepturile sociale și drepturile culturale. Pe plan material, realizarea acestor drepturi presupune punerea în acțiune a unor mijloace economice, sociale și financiare care lipsesc unui numãr mare de state: aceste drepturi sunt drepturi ocazionale, subordonate posibilitãților materiale ale unei societãți determinate la un moment dat în istoria sa. Ele sunt de asemenea, lipsite de orice garanție instituționalã.
Cele patru drepturi comune celor trei mari texte de proclamare – dreptul la viațã, dreptul de a nu fi ținut în sclavie, robie, dreptul de a nu fi torturat ori supus la tratamente inumane, crude sau degradante și dreptul la neretroactivitatea legii penale – formeazã standardul minim al drepturilor omului, expresia “ireductibil umanã”; ele sunt aplicate tuturor persoanelor, în orice timp și loc. Acestea sunt drepturi intangibile stricto sensu. Fãcând parte din lista de drepturi nesusceptibile de derogãri redactate simultan prin Pactul Națiunilor Unite și în CADO, dreptul la libertatea gândirii, conștiinței și religiei și dreptul la recunoașterea personalitãții juridice apar dotate cu o autoritate particularã fațã de celelalte drepturi proclamate: ele nu pot totuși figura în “ nucleul dur “, ca urmare, Convenția europeanã nu le recunoaște calitatea de drepturi intangibile.
Drepturile intangibile sunt enunțate prin norme imperative și vizeazã protejarea integritãții fizice și morale a persoanei umane și respectarea principiului legalitãții delictelor și pedepselor.
-12-
CAP. III. DREPTUL LA VIAȚÃ
Secțiunea I. CONCEPTE
Declarația Universalã a Drepturilor Omului este primul document internațional care enunțã în mod solemn, drepturile și libertãțile fundamentale ce trebuie garantate oricãrei ființe umane. Declarația enunțã, ca standarde internaționale drepturile esențiale si libertãțile fundamentale, atât din categoria celor civile și politice, cât și din categoria drepturilor economice, sociale și culturale, recunoscute oricãrei ființe umane din întreaga lume.In categoria drepturilor civile și politice enunțate în Declarația universalã a drepturilor omului se numãrã: dreptul la viațã, la libertate și demnitate; dreptul de a nu fi ținut în sclavie sau robie; dreptul de a nu fi supus la torturã sau la pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante; dreptul la recunoaștere în orice loc a personalitãții juridice; egalitate în fața legii și dreptul de a se adresa în mod efectiv instanțelor judiciare competente împotriva actelor care-i violeazã drepturile recunoscute; dreptul de a nu fi arestat, deținut sau exilat în mod arbitrar; dreptul la un proces echitabil în materie civilã și penalã; dreptul la prezumția de nevinovãție pânã la pronunțarea unei sentințe într-un proces public; dreptul la respectarea vieții private și proprietãții; dreptul de a circula liber; dreptul la azil; dreptul la o cetãțenie; dreptul de a se cãsãtori și de a întemeia o familie.
Declarația Universalã a Drepturilor Omului exprimã concepția comunã pe care o au popoarele întregii omeniri despre drepturile inalienabile și inviolabile inerente tuturor membrilor familiei umane și constituie o obligație pentru membrii comunitãții internaționale. Declarația Universalã a Drepturilor Omului este apreciatã ca fiind interpretarea autenticã a Cartei Națiunilor Unite, devenind una din componentele esențiale ale dreptului internațional cutumiar, obligatorie pentru toate statele și nu numai pentru cele care fac parte din Organizația Națiunilor Unite.1 Declarația Universalã a Drepturilor Omului prevede în articolul 3 cã:“Orice ființã umanã are dreptul la viațã, la libertate și la securitatea sa”.
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice prevede în articolul 6: “Dreptul la viațã este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar.”
In țãrile în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolitã, o sentințã de condamnare la moarte nu va putea fi pronunțatã decât pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu legislația în vigoare în momentul în care crima a fost comisã, legislație care nu trebuie sã fie în contradicție cu dispozițiile Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice și nici cu cele ale Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid.
1-L. Sohn, The New International Law: Protection of the Rights of Rather than States, “ American University Law Review”, vol.32, p.16-17,1982
-13-
Aceastã pedeapsã nu poate fi aplicatã decât în virtutea unei hotãrâri definitive pronunțatã de un tribunal competent. O sentințã de condamnare la moarte nu poate fi pronunțatã pentru crime comise de persoane sub vârsta de 18 ani și nici nu poate fi executatã împotriva unor femei gravide.
Al doilea Protocol facultativ la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, vizând abolirea pedepsei cu moartea precizeazã:” Statele pãrți la prezentul Protocol sunt convinse cã abolirea pedepsei cu moartea contribuie la promovarea demnitãții umane și la dezvoltarea progresivã a drepturilor omului, notând cã articolul 6 al Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice se referã la abolirea pedepsei cu moartea în termeni care sugereazã fãrã ambiguitate cã este de dorit abolirea acestei pedepse”.
In Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, pãrțile contractante, confirmând cã genocidul, comis atât în timp de pace cât și în timp de rãzboi, este o crimã de drept internațional, se angajeazã sã-l previnã și sã-l pedepseascã (art.I). In articolul II din Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, genocidul se referã la oricare dintre actele de mai jos, comise cu intenția de a distruge, în totalitate sau numai în parte, un grup național, etnic, rasial sau religios, cum ar fi:
omorârea membrilor unui grup;
atingerea gravã a integritãții fizice sau mentale a membrilor unui grup;
supunerea intenționatã a grupului la condiții de existențã care antreneazã distrugerea fizicã totalã sau parțialã;
mãsuri care vizeazã scãderea natalitãții în sânul grupului;
transferarea forțatã a copiilor dintr-un grup într-altul .
In articolul III se precizeazã cã vor fi pedepsite urmãtoarele acte:
genocidul;
înțelegerea în vederea comiterii genocidului;
incitarea directã și publicã la comiterea unui genocid;
tentativa de genocid;
complicitatea la genocid .
Persoanele care au comis genocid sau unul dintre actele enumerate la art. III din Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid , vor fi pedepsite indiferent cã sunt conducãtori, funcționari sau particulari .
-14-
Pãrțile contractante se angajeazã sã ia , în conformitate cu constituțiile respective, mãsurile legislative necesare pentru asigurarea aplicãrii dispozițiilor Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid și, mai ales, sã prevadã sancțiuni penale eficace, care sã afecteze într-adevãr persoanele vinovate de genocid sau de unul dintre actele enumerate la art. III al Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid.
Persoanele acuzate de genocid sau de unul dintre celelalte acte enumerate la art. III al Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, vor fi trimise în fața tribunalelor competente ale statului pe teritoriul cãruia a fost comis actul sau în fața Curții Internaționale de Justiție, care va fi competentã fațã de acelea dintre pãrțile contractante care i-au recunoscut jurisdicția .
Statele pãrți la Convenția asupra imprescriptibilitãții crimelor de rãzboi și a crimelor contra umanitãții, considerând crimele de rãzboi și crimele contra umanitãții ca fiind cele mai grave crime de drept internațional și fiind convinse cã pedepsirea efectivã a acestora este un element important în prevenirea unor astfel de crime, în protecția drepturilor omului și a libertãților fundamentale au convenit cã, oricare ar fi data la care au fost comise, crimele urmãtoare sunt imprescriptibile:
crimele de rãzboi, așa cum sunt definite în Statutul Tribunalului Internațional de la Nűrnberg și confirmate prin rezoluțiile Adunãrii Generale a Organizației Națiunilor Unite;
crimele contra umanitãții, indiferent dacã sunt comise în timp de rãzboi sau în timp de pace, așa cum sunt definite în Statutul Tribunalului Internațional de la Nűrnberg și confirmate prin rezoluțiile Adunãrii Generale a Organizației Națiunilor Unite, evicțiunea prin atac armat sau ocupație și actele inumane care decurg din politica de apartheid, precum și crima de genocid, așa cum este definitã prin Convenția pentru prevenirea si pedepsirea crimei de genocid ( 1948 ).
Constituțiile lumii reglementeazã nuanțat dreptul la viațã, pentru cã el are mai multe accepțiuni. Intr-o accepțiune restrânsã, dreptul la viațã privește viața persoanei numai în sensul ei fizic, iar într-o accepțiune largã viața persoanei este privitã ca un univers de fenomene, fapte, cerințe, care se adaugã existenței fizice. In aceastã accepțiune largã, dreptul la viațã este asigurat prin întreg sistemul constituțional romãn. Articolul 22 din Constituția României se referã la accepțiunea restrânsã a dreptului la viațã și interzice pedeapsa cu moartea, ca fiind contrarã drepturilor naturale ale omului. Interzicerea prin Constituția României a pedepsei cu moartea exprimã tendința dominantã existentã azi în
lume, prezentã în documentele juridice, politice și sociologice, de înlãturare a acestei
-15-
sancțiuni. Pedeapsa cu moartea este nu numai o încãlcare a drepturilor naturale ale omului, dar este, prin natura sa, o cruzime ce foarte rar s-a dovedit dreaptã și niciodatã eficientã. Mai mult, ea produce efecte ireparabile, istoria dovedind cã de foarte multe ori a fost efectul unor grave erori judiciare și cã nu totdeauna a pedepsit ceea ce trebuia astfel pedepsit. Prin aceste dispoziții Constituția României realizeazã o corelare indiscutabilã cu Protocolul facultativ de la Pactul Internațional relativ la drepturile civile și politice vizând abolirea pedepsei cu moartea, protocol ratificat de cãtre România fãrã rezerve. Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertãților fundamentale consacrã în articolul 2 cã: “Dreptul la viațã al oricãrei persoane este protejat de lege. Moartea nu poate fi cauzatã cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal, în cazul când infracțiunea este sancționatã cu aceastã pedeapsã prin lege “. Dreptul la viațã este cu siguranțã unul dintre cele mai evidente drepturi fundamentale. Așa fiind, este important de arãtat cã nici articolul 2 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertãților fundamentale, care enunțã acest drept, nici Protocolul nr. 6 la Convenția europeanã a drepturilor omului, care impune abolirea pedepsei cu moartea, nu au în vedere sã proteguiascã în mod necondiționat viața însãși sau sã garanteze o anumitã calitate a vieții. Aceste dispoziții urmãresc mai curând sã proteguiascã individul împotriva oricãrei suprimãri a vieții impuse arbitrar de cãtre Stat. Articolul 2 al Convenției europene a drepturilor omului îngãduie în mod egal statelor sã aplice pedeapsa cu moartea în anumite condiții. Totuși, Protocolul nr. 6 la Convenția europeanã a drepturilor omului impune abolirea pedepsei cu moartea, în afara unui numãr restrâns de cazuri. In afara pedepsei capitale, ce constituie obiectul excepției prevãzute de articolul 2 paragraful 1, articolul 2 paragraful 2 al Convenției europene a drepturilor omului enunțã trei excepții suplimentare, destul de bine circumstanțiate, de la interdicția generalã de cauzare a morții cu intenție. Acestea se referã la :1) necesitatea de a asigura apãrarea oricãrei persoane împotriva violenței nelegale, 2) necesitatea de a efectua o arestare legalã sau de a împiedica evadarea unui deținut și 3) necesitatea de a reprima o revoltã sau o insurecție. Principiul care guverneazã exercitarea puterii discreționare a Statutului în aplicarea uneia dintre aceste excepții este în sensul cã eventuala recurgere la forțã trebuie sã se “dovedeascã absolut necesarã”. Dreptul la viațã este primul dintre drepturile omului: potrivit expresiei Comitetului drepturilor omului, dreptul la viațã “este dreptul suprem al ființei umane”2.
2-Nr. 146/1983, Baboeram c/Surinam, A/40/40, paragraful 7
-16-
Curtea europeanã privește dreptul la viațã “ ca una dintre valorile fundamentale ale societãții democratice care formeazã Consiliul Europei”3.
Respectarea sa este condiția necesarã exercitãrii tuturor celorlalte și el trebuie sã fie protejat prin lege. Paradoxal, o dublã incertitudine poartã asupra dreptului la viațã.
Textele internaționale enunțã dreptul la viațã, dar nu definesc “viața”. In afarã de CADO care stipuleazã cã dreptul la viațã trebuie sã fie protejat “ în general chiar de la concepție “, textele internaționale considerã un drept cã protejeazã ființa ce trãiește, și nu pe cea ce se va naște: Declarația Universalã face sã prevaleze criteriul vieții biologice pentru a defini ființa umanã ( art. 1 “Toate ființele umane… sunt dotate cu rațiune și conștiințã “). Potrivit textelor convenționale “ dreptul la viațã este protejat prin lege “: aceasta implicã cã statul trebuie nu doar “ sã se abținã de a provoca moartea <în mod intenționat>, dar sã ia și mãsurile necesare protejãrii vieții (Com., DR, 10 octombrie 1986, Maddof c/RFA,D. și R., 50, p.259). Din aceastã perspectivã, Comisia europeanã a drepturilor omului nu vede în “ dispariția “ persoanelor deținute decât o atingere a dreptului la libertate și la siguranțã (Rap. 4 octombrie 1983, Cipru c/Turcia, RUDO, 1992, p70, paragraful 119), chiar dacã Comitetul drepturilor omului și Curtea interamericanã estimeazã cã “ dispariția involuntarã ” a unui individ dovedește carența statului de a lua mãsurile “pozitive” de protecție și constituie o violare a dreptului la viațã (CDO, nr.161/1983, Herrera Rubio c/ Columbia déc. 2 noiembrie 1984, Selecție…, p. 201). CDO a concluzionat violarea dreptului la viațã în cazul morții “ inexplicabile “ a prizonierilor aflați în detenție la autoritãți militare4.
Dacã statul nu poate deroga de la dreptul la viațã, instrumentele convenționale nu exclud pedeapsa cu moartea, chiar dacã ele sunt însoțite de condiții precise.5 Art. 6 PIDCP (paragrafele de la 2 la 6) este aici mult mai restrictiv decât art. 2 CEDO și prevede cã pedeapsa capitalã nu poate fi impusã decât pentru “crimele cele mai grave” (comise de persoane mai mari de 18 ani );
3-Mac Carm c/ Regatul Unit, 27 septembrie 1993, A.324, paragraful 147
4-Nr. 194/1985, L.Miango c/ Zair, déc. 27 octombrie 1987 Sélection…, p.230; nr.84/1981, H.-G. Dermit c/ Uruguai déc., 21 octombrie 1982, ibid., p.117
5-Fuerea, Augustin, Introducere în problematica dreptului internațional al drepturilor omului, Editura ERA 2000, București, p.117
-17-
Secțiunea II . SEDIUL MATERIEI
1. Instrumente cu vocație universalã
A. Declarația Universalã a Drepturilor Omului –art. 3-
Pe plan mondial preocupãrile pentru promovarea drepturilor omului s-au concretizat în câteva documente de realã valoare, între care trebuie menționate îndeosebi: Declarația Universalã a Drepturilor Omului; Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Pactul internațional cu privire la drepturile civile si politice.
Carta internaționalã a drepturilor omului – Declarația Universalã a Drepturilor Omului adoptatã prin Rezoluția 217A/III din 10 decembrie 1948, declarație de principii cu caracter solemn, era destinatã încã de la început a fi completatã de alte texte; acestea au fost douã Pacte cu privire la drepturile omului, adoptate de Adunarea generalã a Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966. Declarația Universalã a Drepturilor Omului prevede în articolul 3 cã:“Orice ființã umanã are dreptul la viațã, la libertate și la securitatea sa”.
B. Pactul internațional privind drepturile civile și politice – art. 6 –
Pactul internațional privind drepturile civile și politice (PIDCP) a intrat în vigoare la 23 martie 1976, dupã depunerea celui de-al 35-lea instrument de ratificare. Protocolul sãu facultativ, adoptat în aceeași zi, a intrat în vigoare la 23 martie 1976. Pactul a fost completat printr-un al 2-lea protocol facultativ, din 15 decembrie 1989, ce viza abolirea pedepsei cu moartea, intrat în vigoare la 11 iulie 1991.
Dreptul la viațã este cel mai natural drept al omului. El s-a impus de timpuriu, în sistemul juridic, fiind consacrat încã din primele declarații de drepturi și desigur, prin constituții. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice prevede în articolul 6: “Dreptul la viațã este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar.”
C. Protocolul facultativ referitor la Pactul internațional privind drepturile civile și politice
Pactul internațional referitor la drepturile civile și politice și Protocolul facultativ referitor la Pactul internațional privind drepturile civile și politice au intrat în vigoare la 29 martie 1976. In cea de-a 44-a Sesiune a sa din 1989, Adunarea Generalã a O.N.U. a adoptat cel de-al doilea Protocol facultativ la Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice, vizând abolirea pedepsei cu moartea.
-18-
D. Al doilea Protocol facultativ referitor la Pactul internațional privind drepturile civile și politice
Al doilea Protocol facultativ referitor la Pactul internațional privind drepturile civile și politice interzice executarea oricãrei persoane aflate sub jurisdicția unui stat și obligã pãrțile contractante sã ia toate mãsurile necesare pentru abolirea pedepsei cu moartea pe teritoriul aflat sub jurisdicția sa.
Pactul international referitor la drepturile civile și politice recunoaște un numãr mult mai mare de drepturi civile și politice decât Declarația Universalã a Drepturilor Omului. Astfel, Pactul recunoaște printre drepturile și libertãțile fundamentale ale omului dreptul la viațã, drept care nu admite nici o derogare.
-Declarațiile Adunãrii Generale a Națiunilor Unite privind drepturile copilului (20 noiembrie 1959), privind eliminarea oricãror forme de discriminare rasialã (20 noiembrie 1963), privind protecția tuturor persoanelor împotriva torturii și a altor pedepse și tratamente atroce, inumane și degradante (9 decembrie 1975);
E. Convenția pentru prevenirea și represiunea crimei de genocid (9 decembrie 1948).
Convenția declarã cã genocidul, indiferent dacã este comis în timp de pace sau în timp de rãzboi, este o crimã de drept internațional. Convenția definește genocidul ca fiind comiterea unor anumite acte “ cu intenția de a distruge, în întregime sau parțial, un grup național, etnic, rasial sau religios, ca atare” (art I).
F.-Convenția privind imprescriptibilitatea crimelor de rãzboi și a crimelor contra umanitãții a fost adoptatã de Adunarea Generalã a O.N.U. la 26 noiembrie 1968.
2. Instrumente cu vocație regionalã
Un pas înainte în ocrotirea drepturilor omului l-a constituit adoptarea unor convenții regionale, precum Convenția europeanã asupra drepturilor omului din anul 1950, Conferința interamericanã din anul 1969, Carta africanã din 1981.
Aceste convenții au pus în valoare o serie de proceduri și mecanisme juridice prin care se asigurã promovarea și protecția drepturilor omului.
Proclamarea regionalã a drepturilor omului, mai întâi în Europa și America, apoi în Africa și în lumea arabo-islamicã, este opera organizațiilor regionale: Consiliul Europei, Organizația Statelor Americane, Organizația Unitãții africane, Liga statelor arabe.
-19-
Convenția europeanã asupra drepturilor omului – art. 2 și Protocolul 6 –
Convenția europeanã de apãrare a drepturilor omului și libertãților fundamentale (CEDO) este primul tratat multilateral încheiat în cadrul Consiliului Europei, intratã în vigoare la 3 septembrie 1953. CEDO a fost completatã de 11 protocoale adiționale.
Convenția europeanã a drepturilor omului consacrã în articolul 2 cã: “Dreptul la viațã al oricãrei persoane este protejat de lege”. Protocolul 6 la CEDO prevede: “Pedeapsa cu moartea este abolitã. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsã, nici executat”.
B. Convenția americanã cu privire la drepturile omului – art. 4 –
Carta organizãrii statelor americane- Carta constitutivã a OEA a fost adoptatã la Bogota la 30 aprilie 1948 la a IX-a Conferințã internaționalã americanã prevedea , printre altele, crearea unei Comisii interamericane a drepturilor omului (art.112), organ consultativ OEA în materie. Convenția americanã cu privire la drepturile omului din 22 noiembrie 1969 -adoptatã de statele membre OEA la San José și intratã în vigoare la 18 iulie 1978- reflecta aceeași inspirație ideologicã ca și CEDO, preambulul sãu afirmând cã: “ drepturile fundamentale ale omului nu decurg din apartenența sa la un stat dat, dar se clãdesc pe atributele persoanei umane” și cã un regim de libertate individualã și de justiție socialã nu poate fi stabilit decât în cadrul instituțiilor democratice. CADO stipuleazã cã dreptul la viațã trebuie sã fie protejat “ în general chiar de la concepție “.
C. Carta africanã a drepturilor omului și popoarelor-art.4-
Carta africanã a drepturilor omului și popoarelor din 28 iunie 1981, adoptatã la Nairobi la 28 iunie 1981 de Conferința OUA, constituie un aport important la dezvoltarea dreptului regional african și umple o lacunã esențialã în materia proclamãrii drepturilor omului. Carta arabã a drepturilor omului din 15 septembrie 1994 – a fost adoptatã la Cairo de catre Consiliul Ligii statelor arabe. Articolul 4 al Cartei prevede: ” Persoana umanã este inviolabilã. Orice ființã umanã are dreptul la respectarea vieții sale și a integritãții fizice și morale a persoanei sale. Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de acest drept”.
D. Declarația islamicã universalã a drepturilor omului
Declarația islamicã universalã a drepturilor omului (DIUDO) a fost proclamatã la Paris la 19 februarie 1981 la inițiativa Consiliului islamic pentru Europa. Declarația islamicã fondeazã drepturile omului pe o dorințã divinã și se deosebește astfel de textele
-20-
internaționale de proclamare:” Drepturile omului, în Islam, sunt puternic înrãdãcinate în convingerea cã Dumnezeu, și doar Dumnezeu este Autorul Legii și a sursei oricãror drepturi ale omului” (Introducere, alin.2 din Declarație). Pentru doctrina musulmanã puterea legislativã aparține lui Allah: just este ceea ce este prescris prin Legea divinã și injust ceea ce este contrarã ei. Existã o contradicție radicalã între drepturile omului proclamate pe plan universal și normele musulmane. Chiar dacã tortura și tratamentele inumane, precum și pedeapsa cu moartea sunt interzise prin texte universale, dreptul penal musulman prevede pedeapsa cu moartea în anumite ipostaze, ca și pedepse cu amputarea, lapidarea și flagelarea.
Declarația Islamicã Universalã a Drepturilor Omului prevede: “ Viața umanã este sacrã și inviolabilã și trebuie indeplinite toate eforturile pentru a o proteja. In special, o persoanã nu trebuie expusã rãnirilor sau morții decât sub autoritatea legii”.
E. Constituția României
Constituția României reglementeazã dreptul la viațã al persoanei în articolul 22 și interzice pedeapsa cu moartea, ca fiind contrarã drepturilor naturale ale omului.
Secțiunea III. ORGANE ÎNFIINȚATE
Statele pãrți la Pactul internațional privind drepturile civile și politice se angajeazã sã respecte și sã garanteze tuturor indivizilor care se gãsesc pe teritoriul lor, fãrã nici o deosebire de rasã, sex, culoare, limbã sau religie, opinie politicã, origine naționalã sau socialã, avere, drepturile recunoscute de acest Pact.
Prin Pactul internațional privind drepturile civile și politice se instituie un Comitet al drepturilor omului (articolul 28), compus din optsprezece membri aleși cu titlu individual pe o perioadã de patru ani, dintre resortisanți ai statelor pãrți, “ personalitãți cu înaltã moralitate și având o competențã recunoscutã în domeniul drepturilor omului”. Membrii Comitetului sunt aleși prin vot secret, dintr-o listã de candidați propuși de cãtre statele pãrți la Pact. Fiecare stat nu poate propune decât doi candidați, resortisanți ai sãi, dintre care numai unul poate fi ales. Competența Comitetului trebuie sã ținã seama “ de o repartiție geograficã echitabilã și de reprezentarea diferitelor forme de civilizație, precum și a principalelor sisteme juridice”.
-21-
Comitetul are ca principalã funcție sã examineze rapoarte prezentate de statele pãrți asupra mãsurilor pe care le-au adoptat și care transpune în viațã drepturile recunoscute în prezentul Pact.
In perioada de când a fost înființat, Comitetul a elaborat reguli privind elaborarea rapoartelor de cãtre state, precum și proceduri de examinare a acestora. Conform acestor reguli, care au un caracter de recomandare, statele își pot diviza rapoartele în douã pãrți- o parte generalã, în care este descris pe scurt cadrul juridic național în baza cãruia sunt puse în aplicare drepturile civile și politice în țara respectivã, și o parte specialã, care sã conținã informații mai detaliate asupra fiecãrui articol din pãrțile I , II și III ale Pactului.
Conform procedurii de lucru a Comitetului, stabilit prin Regulamentul interior, reprezentanții statelor care fac obiectul rapoartelor au obligația de a fi prezenți când se discutã rapoartele respective și trebuie sã rãspundã întrebãrilor puse de membrii Comisiei. Articolul 41 din Pact instituie un mecanism de comunicãri interstatale care permite pãrților sã sesizeze violarea Convenției de cãtre alt stat, cu condiția ca atât statul reclamant cât și statul destinatar sã fi fãcut o declarație de recunoaștere a competenței Comitetului. In termen de trei luni de la primirea comunicãrii, statul destinatar va comunica statului care a fãcut comunicarea “ explicații sau orice alte declarații scrise lãmurind chestiunea, care vor trebui sã cuprindã, pe cât este posibil și util, indicații asupra regulilor sale de procedurã și asupra cãilor de recurs fie deja folosite, fie pendinte, fie deschise încã” .
Rapoartele statelor pãrți sunt prezentate Organizației Națiunilor Unite prin Secretarul General, care le va transmite spre examinare Comitetului.
Comitetul studiazã rapoartele prezentate de statele pãrți ale Pactului internațional privind drepturile civile și politice și înainteazã acestora propriile sale rapoarte, precum și orice observații generale pe care le socotește potrivite. Orice stat parte la Pact recunoaște competența Comitetului de a primi și examina comunicãri provenite de la persoanele fizice ținând de jurisdicția sa, care pretind a fi victime ale unei violãri, de cãtre acest stat a vreunuia dintre drepturile enunțate în Pact.
Pot adresa sesizãri Comitetului numai persoanele care se aflã sub jurisdicția unui stat care a devenit parte la Protocol, precum și persoanele aparținând popoarelor din țãrile coloniale cãrora li s-a recunoscut dreptul la autodeterminare de “ Carta Națiunilor Unite și de alte convenții și instrumente internaționale încheiate sub auspiciile Organizației Națiunilor Unite sau ale instituțiilor sale specializate” (articolul 7). O persoanã care se pretinde a fi victima unei violãri a drepturilor garantate prin Pact poate adresa o sesizare Comitetului numai cu îndeplinirea unor condiții, și anume:
-statul sub jurisdicția cãruia se aflã sã fi devenit parte la Protocol;
-22-
-persoana respectivã sã fi epuizat toate cãile interne posibile;
-sesizarea sã fie semnatã, sã nu constituie un abuz al dreptului de a depune astfel de sesizãri și sã nu fie incompatibilã cu prevederile Pactului;
-aceleași chestionare sã nu se mai afle în curs de examinare în fața unei alte instanțe internaționale pentru anchetã și rezolvare.
Al doilea Protocol facultativ la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, vizând abolirea pedepsei cu moartea prevede cã nici o persoanã aflatã sub jurisdicția unui stat parte la acest Protocol nu va fi executatã. Fiecare stat parte va lua mãsurile necesare pentru abolirea pedepsei cu moartea pe teritoriul aflat sub jurisdicția sa. Statele pãrți la Protocol vor prezenta în rapoartele pe care le transmit Comitetului drepturilor omului, în virtutea art. 40 al Pactului, mãsurile pe care ele le vor adopta pentru punerea în aplicare a Protocolului.
In Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid pãrțile contractante, confirmând cã genocidul, comis atât în timp de pace cât și în timp de rãzboi, este o crimã de drept internațional, se angajeazã sã-l previnã și sã-l pedepseascã. Pãrțile contractante se angajeazã sã ia , în conformitate cu constituțiile respective, mãsurile legislative necesare pentru asigurarea aplicãrii dispozițiilor acestei Convenții și mai ales sã prevadã sancțiuni penale eficace care sã afecteze persoanele vinovate de genocid. Persoanele acuzate de genocid vor fi trimise în fața tribunalelor competente ale statului pe teritoriul cãruia a fost comis actul sau în fața Curții Internaționale de Justiție care va fi competentã fațã de acelea dintre pãrțile contractante care i-au recunoscut jurisdicția.
Prin Statutul Tribunalului Militar Internațional de la Nűrnberg sunt recunoscute principiile de drept internațional privind pedepsirea criminalilor de rãzboi, iar rezoluțiile Consiliului Economic și Social al Organizației Națiunilor Unite 1074 D și 1158 din 28 iulie 1965 și 5 august 1966 prevãd pedepsirea criminalilor de rãzboi și a persoanelor vinovate de crime contra umanitãții. Prin rezoluțiile 2184 din 12 decembrie 1966 și 2202 din 16 decembrie 1966 Adunarea Generalã a Organizației Națiunilor Unite a condamnat în mod expres drept crime contra umanitãții, pe de o parte, violarea drepturilor economice și politice ale populațiilor indigene și, pe de altã parte, politica de apartheid.
Secțiunea IV. JURISPRUDENȚA
CAZUL Mc Cann și alții contra REGATULUI UNIT- Tiruri mortale ale soldaților britanici asupra a trei membri ai IRA, bãnuiți de pregãtirea unui atentat cu bombã în Gibraltar
-23-
Inainte de 4 martie 1988, autoritãțile britanice, spaniole și gibraltariene aflã cã IRA proiecteazã un atentat terorist în Gibraltar. In acea zi se semnaleazã cã “ o unitate din serviciul activ “ al IRA a fost reperatã la Malaga, în Spania. La data de 5 martie, autoritãțile britanice și gibraltariene dispun de informații care le fac sã creadã cã unitatea va sãvârși un atentat cu ajutorul unui automobil capcanã, ce s-ar declanșa probabil prin telecomandã. Se are în vedere arestarea membrilor unitãții de îndatã ce ei ar fi introdus automobilul în Gibraltar, ceea ce ar fi permis sã se adune probe în perspectiva procesului. Totuși, membrii unitãții sunt considerați teroriști periculoși care vor fi, foarte probabil, înarmați și care, dacã se confruntã cu forțele de securitate, vor fi gata sã-și foloseascã armele sau sã declanșeze bomba.
Dl. Sean Savage este observat în dupã-amiaza zilei de 6 martie 1988 în timp ce parca o mașinã în Gibraltar. Mai târziu este vãzut în compania d-lui Daniel Mc Cann și a d-rei Mairead Farrell, supraveghind locul unde este parcatã mașina. Dupã ce toți trei s-au îndepãrtat de vehicul, la capãtul unui examen sumar, un artificier declarã cã poate fi vorba de un automobil capcanã. Atunci, se hotãrãște arestarea celor trei suspecți. Agenți în civil ai SAS ( Special Air Service, regiment al armatei britanice), rãmân în apropiere, în aceastã perspectivã. Prefectul Poliției din Gibraltar încredințeazã controlul operațiunii comandantului lor.
Dl Mc Cann și d-ra Farrell se separã de dl. Savage. Doi dintre militari îi urmãresc. Când dl. Mc Cann se întoarce, unul dintre ei scoate arma și le ordonã sã se opreascã. Dl. Mc Cann duce mâna la șold; d-ra Farrell face o mișcare bruscã spre sacoșa ei. Crezând cã și unul și celãlalt vor apãsa pe telecomandã, pentru a face sã explodeze automobilul capcanã, militarii trag numeroase focuri de aproape, omorându-i pe cei doi suspecți. Dl Savage este urmãrit de cãtre alți doi militari. Când izbucnesc împușcãturile care îi omoarã pe Mc Cann și Farrell, el se întoarce brusc pentru a face fațã urmãritorilor. Unul dintre aceștia îi ordonã sã se opreascã și scoate arma. Dl. Savage duce mâna cãtre șold. Temându-se cã acesta încearcã sã atingã o telecomandã, militarii trag numeroase focuri din apropiere:el este omorât. Dupã mãrturisirile medicilor legiști, d-ra Farrell a primit 8 gloanțe, dl.Mc Cann 5 și Dl. Savage 16. Asupra corpurilor celor trei suspeci nu s-au gãsit nici arme și nici detonator. Automobilul parcat de dl. Savage s-a dovedit cã nu conține nici material explozibil și nici bombã. Totuși, un alt vehicul, descoperit ulterior de cãtre poliția spaniolã la Marbella, conținea un aparat exploziv cu 64kg Semtex, în mijlocul a 200 de cartușe cu douã ceasuri electrice minutare. D-ra Farrell a închiriat acest automobil sub un nume fals. La 10 septembrie 1988, Șeful Poliției judiciare din Gibraltar deschide o anchetã judiciarã asupra împușcãturilor.
-24-
El conduce dezbaterile și este asistat de un juriu format din membri ai populației locale. Sunt audiați 79 de martori, inclusiv militarii, polițiștii și personalul de supraveghere care au participat la operațiune, precum și doctori patologi, medici legiști și experți în explozivi. In conformitate cu atestãrile eliberate de guvern, unele informații cum ar fi identitatea, pregãtirea, echipamentul și activitãțile martorilor, membri ai armatei și ai serviciilor de siguranțã, nu sunt dezvãluite. La 30 septembrie 1988, juriul pronunțã verdicte de legalitate a omuciderilor.
Nemulțumiți de aceste verdicte, petiționarii- d-na Margaret Mc Cann, dl. Daniel Farrell și dl. John Savage- introduc, pe 1 martie 1990, la High Court of Justice din Irlanda de Nord, acțiuni împotriva Ministerului Apãrãrii. Ministerul Afacerilor Externe elibereazã totuși atestãri excluzând orice acțiune a unei instanțe împotriva statului. Petiționarii cer în van autorizarea de a solicita controlul judiciar al legalitãții atestãrilor. Acțiunile lor sunt radiate definitiv de pe rol pe data de 4 octombrie 1991.
In cererea lor, din 14 august 1991, adresatã Comisiei, petiționarii, cetãțeni britanici și irlandezi, se plâng de faptul cã moartea prin împușcare a apropiaților lor constituie o violare a art. 2 din Convenție, care protejeazã dreptul la viațã.
Hotãrârea din 27 septembrie 1995 (Marea Camerã) (seria A nr. 324)
Curtea începe cu o interpretare a art. 2 din Convenție care se plaseazã printre articolele primordiale ale Convenției. Excepțiile definite la paragraful 2 din Convenție vizeazã desigur cazuri în care moartea a fost provocatã în mod intenționat, dar cã acesta nu este singurul sãu obiectiv. Textul art. 2 , luat în ansamblu, demonstreazã cã paragraful 2 nu definește în primul rând toate situațiile în care se permite provocarea morții în mod intenționat, ci descrie acele situații în care este posibil sã se recurgã la forțã, ceea ce poate sã ducã la producerea morții în mod involuntar. Recurgerea la forțã trebuie sã fie “absolut necesarã” pentru a atinge unul din obiectivele menționate la alin. A), b) și c).
Curtea înțelege sã examineze, într-un mod extrem de atent, cazurile în care provoacã moartea, dacã se folosesc în mod deliberat mijloacele mortale, luând în considerare nu numai actele agenților de stat, ci și circumstanțele cazului, îndeosebi pregãtirea și controlul actelor în cauzã. Ea aratã cã art. 2 din Constituția Gibraltarului se aseamãnã cu art. 2 al Convenției, cu excepția cã recurgerea la forțã care antreneazã moartea trebuie sã fie “rezonabil justificatã” în primul text și “ absolut necesarã ” în al doilea. Diferența între aceste douã norme nu este totuși suficient de importantã pentru a concluziona, în urma acestui simplu fapt, cu privire la încãlcarea art. 2 par.1.
O lege care interzice, de manierã generalã, orice omucidere arbitrarã ar fi ineficientã în practicã dacã nu ar exista o procedurã care sã permitã controlul legalitãții recurgerii la
-25-
mijloace mortale de cãtre autoritãțile statului. Obligația de a proteja dreptul la viațã implicã efectuarea unei forme de anchetã eficiente atunci când recurgerea la forțã de cãtre agenții de stat a dus la moarte de om.
In situația de fațã, a existat desigur o anchetã judiciarã în cursul cãreia petiționarii au beneficiat de o reprezentare în justiție și 79 de persoane au depus marturie. Mai mult, avocații au fost în mãsurã sã interogheze și sã reinterogheze martorii cheie, mai ales militarii și polițiștii care au participat la pregãtirea și la conducerea operațiunii antiteroriste și sã-și prezinte cum doreau argumentele în cursul procedurii. Diferitele carențe ale anchetei judiciare n-au împiedicat, în mod serios, sã se procedeze la o examinare completã, imparțialã și aprofundatã. Ca urmare, nu a existat o încãlcare a art. 2 paragraful 1 din Convenție pentru acest motiv.
Aplicând art. 2 la circumstanțele speței, Curtea ia în considerare trei aspecte. Primul aspect: metoda generalã de evaluare a mãrturiilor. Stabilirea și verificarea faptelor revine, în primul rând, Comisiei. In spețã, constatãrile acesteia din urmã sunt exacte și fiabile. In același timp însã, Curtea trebuie sã aprecieze ea însãși dacã faptele relevã o violare a art. 2, ceea ce nu înseamnã evaluarea rãspunderii penale a persoanelor direct sau indirect implicate.
Al doilea aspect: alegația petiționarilor conform cãreia omuciderile erau premeditate. Curtea o respinge ca nefondatã. Nu s-a stabilit cã la cel mai înalt nivel al comandamentului din cadrul Ministerului Apãrãrii sau al guvernului, exista un plan care sã vizeze executarea suspecților și nici cã militarii au fost incitați, de cãtre superiorii lor, sã omoare suspecții sau cã au primit instrucțiuni în acest sens și, în sfârșit, nici cã ei înșisi au hotãrât sã ucidã. Cu atât mai mult nu s-a dovedit cã autoritãțile ar fi încurajat sau dat indicații aluzive care sã meargã în sensul eliminãrii suspecților. Recurgerea la SAS nu este suficientã pentru a demonstra cã omuciderile erau premeditate. Al treilea aspect: pregãtirea și conducerea operației. Curtea trebuie sa ținã cont de dilema autoritãților: pe de o parte, sã protejeze viața populației din Gibraltar, iar pe de altã parte, sã reducã la minimum folosirea mijloacelor mortale. Ea trebuie, de asemenea, sã-și aminteascã faptul cã autoritãțile aveau de-a face cu membri ai IRA deja condamnați pentru atentate cu bombe și cu un expert notoriu în explozive și cã ele au avut destul timp sã prevadã riposta lor. Autoritãțile trebuiau totuși sã-și stabileascã strategia bazându-se pe ipoteze imperfecte. Curtea trebuie sã cerceteze foarte atent nu numai dacã forța utilizatã era strict proporționalã cu protejarea vieții, ci în egalã mãsurã dacã operația a fost pregãtitã și controlatã în așa fel încât sã reducã la minimum, în limita posibilului, recurgerea la mijloacele mortale.
-26-
In ceea ce privește acțiunile militarilor, Curtea admite cã aceștia credeau, pe bunã
dreptate, cã trebuie sã tragã în suspecți pentru a-i împiedica sã declanșeze bomba și sã provoace astfel importante pierderi de vieți omenești. Recurgerea la forțã definitã în art. 2 poate sã se justifice când se bazeazã pe o convingere cinstitã, consideratã, pentru motive bine întemeiate, ca valabilã, dar care se dovedește ulterior a fi greșitã. Având în vedere dilema în fața cãreia se gãseau autoritãțile, actele militarilor nu sunt suficiente, prin ele însele, sã încalce aceastã dispoziție. Referitor la organizarea și controlul operației, Curtea s-a întrebat de ce suspecții nu au fost arestați la frontierã și nici nu s-a hotãrât împiedicarea lor de a intra în Gibraltar, din moment ce se credea cã ei pregãtesc un atentat cu bombã. Nu s-a ținut suficient cont de posibilitatea ca evaluãrile serviciilor de informații sã fie greșite. Spre exemplu, suspecții s-ar fi putut afla în misiune de recunoaștere, când puteau fi puțin pregãtiți sã declanșeze bomba, în timp ce doi dintre ei se îndreptau spre zona de frontierã, sau chiar de a fi pus emițãtorul în funcțiune dinainte, în scopul de a putea face sã explodeze presupusa bombã. In plus, era prea simplist sã anunți cã dispozitivul de declanșare putea fi acționat printr-o simplã apãsare pe un buton.
Elementele de mai sus – împreunã cu faptul cã prezența unui automobil capcanã putând sã explodeze la o simplã apãsare pe un buton fusese anunțatã ca sigurã- înseamnã cã militarilor le-au fost prezentate drept certitudini o serie de ipoteze de lucru, fãcând astfel aproape inevitabilã recurgerea la mijloacele mortale.Intre altele, militarii erau antrenați sã tragã pânã când urma moartea. Autoritãțile trebuiau, prin urmare, prin însãși obligația lor de a respecta viața , sã evalueze cu cea mai mare prudențã informațiile , înainte de a le transmite unor soldați care folosesc în mod automat armele pentru a ucide.Un asemenea act reflex n-a fost îndeplinit cu toate cã precauțiile în manevrarea armelor de foc, pe care am fi în drept sã-l așteptãm din partea unor persoane responsabile de aplicarea legilor într-o societate democraticã, chiar și atunci cãnd este vorba de teroriști periculoși. Aceasta aratã o lipsã de precauție în organizarea și controlul operațiunii de arestare. Astfel, Curtea nu este convinsã cã moartea celor trei teroriști a rezultat din recurgerea la forțã, devenitã absolut necesarã, pentru a asigura apãrarea altor persoane împotriva violenței ilegale. Prin urmare, s-a încãlcat art. 2 din Convenție (10 voturi pentru, 9 împotrivã). Curtea refuzã sã acorde o despãgubire, în baza art. 50 din Convenție, deoarece cei trei suspecți împușcați aveau intenția sã depunã o bombã în Gibraltar. In consecințã, ea respinge cererea petiționarilor pentru daune (unanimitate).
Pentru cheltuielile de judecatã și taxele aferente procedurii de la Strasbourg, ea acordã 38.700 lire sterline, mai puțin suma vãrsatã, cu titlu de asistențã judiciarã, de cãtre Consiliul Europei (unanimitate).
-27-
CAP II . INTERZICEREA TORTURII ORI A TRATAMENTELOR CRUDE, INUMANE ȘI DEGRADANTE
Secțiunea I. CONCEPTE
Dreptul oricãrei persoane de a nu fi torturatã sau supusã unor tratamente crude, inumane sau degradante, este unul din drepturile fundamentale ale omului de la care nu se admite nici o derogare. El trebuie respectat fațã de orice ființã umanã, în toate împrejurãrile în timp de pace, în perioada de conflict armat, în situații de tulburãri și tensiuni interne. Datoritã importanței pe care o prezintã pentru demnitatea și integritatea fizicã și mentalã a persoanei umane, acest drept fundamental al omului a fost enunțat, reiterat și dezvoltat în cele mai numeroase instrumente internaționale și i-au fost consacrate douã documente speciale de cãtre ONU și unul de cãtre Consiliul Europei, iar conținutul sãu a fãcut obiectul unor ample dezbateri la Națiunile Unite și în afara acesteia.Cu valoare de principiu, el a fost enunțat pentru prima datã în art. 5 al Declarației Universale a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948: “ Nimeni nu va fi supus la torturã, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante”. Articolul 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice , dupã ce enunțã, în primul paragraf acest drept, în termeni identici cu cei din Declarația Universalã adaugã, în paragraful 2 : “în special, este interzis ca o persoanã sã fie supusã, fãrã consimțãmântul sãu, unei experiențe medicale sau științifice”. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice obligã statele pãrți sã asigure imediat drepturile proclamate și sã ia toate mãsurile necesare pentru a ajunge la acest rezultat. Obligația generalã de respectare și garantare a tuturor drepturilor enunțate în Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice este prevãzutã în articolul 2, care prevede, de asemenea, cã dreptul oricãrei persoane de a nu fi torturatã și supusã pedepselor și tratamentelor crude, inumane sau degradante nu admite nici o derogare.
Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid din 9 decembrie 1948 și Convenția internaționalã asupra eliminãrii și reprimãrii crimei de apartheid din 30 noiembrie 1973 interzic supunerea membrilor unui grup sau mai multor grupuri rasiale la torturã sau la pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante. Convenția suplimentarã cu privire la abolirea sclaviei, a traficului de sclavi și a instituțiilor și practicilor analoage sclaviei, din 7 septembrie 1956 prevede cã “ mutilarea, fie cu fierul roșu, fie pe altã cale, a unui sclav sau a unei persoane de condiție servilã – pentru a-i indica statutul, ca pedeapsã sau pentru orice alt motiv – sau faptul de a fi complice la asemenea acte vor constitui infracțiune penalã în conformitate cu legea statelor pãrți la Convenție, iar
-28-
persoanele considerate vinovate vor fi pasibile de pedeapsã.
Printre documentele care interzic tortura se mai numãrã și Declarația asupra protecției femeilor și copiilor în perioada excepționalã și de conflict armat, proclamatã de Adunarea Generalã a ONU la 14 decembrie 1974, care la punctul 5, stipuleazã cã formele de represiune și de tratament sângeros și inuman aplicate femeilor și copiilor, mai ales închisoarea, tortura, împușcarea, arestãrile în masã, pedepsele colective vor fi considerate fapte penale. Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deținuților conține o prevedere expresã potrivit cãreia: “Pedepsele corporale, punerea în carcerã întunecoasã, precum și orice sancțiune crudã, inumanã sau degradantã trebuie sã fie completamente interzise ca sancțiuni disciplinare”1. Codul de conduitã pentru repsonsabilii cu aplicarea legilor prevede în articolul 5 cã : “nici un responsabil cu aplicarea legilor nu poate aplica, incita sau tolera un act de torturã sau orice altã pedeapsã sau tratament crud, inuman sau degradant și nici nu poate invoca ordinul superiorilor sau existența unor împrejurãri excepționale, cum sunt starea de rãzboi sau amenințarea unui rãzboi, amenințarea contra securitãții naționale, instabilitatea politicã internã sau orice altã stare excepționalã pentru a justifica tortura sau alte pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante”. Problema torturii a început sã constituie obiect de preocupare a Națiunilor Unite din 1973, când Subcomisia de luptã contra mãsurilor discriminatorii și protecția minoritãților a cerut Comisiei drepturilor omului sã o autorizeze sã înscrie pe ordinea sa de zi “ Chestiunea drepturilor omului în cazul persoanelor supuse oricãrei forme de detenție sau închisoare”. Dupã ce a examinat problema torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante în relații cu detenția și întemnițarea, Adunarea Generalã a adoptat, la cea de-a 29-a sesiune, o Rezoluție (3218/XXIV) prin care se declara convinsã cã “ din cauza creșterii numãrului de rapoarte alarmante referitoare la actele de torturã, noi eforturi susținute sunt necesare pentru a proteja, în toate împrejurãrile, dreptul fundamental al omului în virtutea cãruia nimeni nu poate fi supus la torturã sau la alte pedepse crude, inumane sau degradante”. Adunarea Generalã a ONU a adoptat la 9 decembrie 1975 prin Rezoluția 3452/XXX, Declarația asupra protecției tuturor persoanelor împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, care definește în articolul 1 termenul torturã: ”1. Ca fiind orice act prin care o durere sau suferințã acute, fizice sau mentale, sunt aplicate în mod deliberat unei persoane prin agenți ai autoritãții publice sau la instigarea lor, mai ales cu scopul de a obține de la ea sau de la un terț informații sau mãrturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care l-a comis sau de care este bãnuitã cã l-ar fi comis, sau de a o intimida ori de a intimida alte persoane.
1-Cloșca Ionel, Suceavã Ion, Tratat de drepturile omului, Editura EuropaNova, București, 1995, p. 155
-29-
Acest termen nu se extinde la durerea sau la alte suferințe care rezultã din sancțiuni legitime, inerente acestor sancțiuni sau ocazionate de ele, într-o masurã compatibilã cu ansamblul regulilor minime pentru tratamentul deținuților.
Tortura constituie o formã agravatã și deliberatã a pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau degradante”.
Declarația enunțã în partea dispozitivã o serie de principii, printre care:
orice act de torturã sau orice alte pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante este un ultraj adus demnitãții umane și trebuie condamnat ca o renegare a scopurilor Cartei ONU și o violare a drepturilor omului;
nici un stat nu poate autoriza sau tolera tortura sau celelalte acte similare ; ele nu pot fi invocate nici chiar de existența unor situații de urgențã sau excepționale, starea de rãzboi sau un pericol de rãzboi, instabilitatea politicã internã.
Interdicția practicãrii acestor acte trebuie inclusã în regulamentele și instrucțiunile emise în privința obligațiilor și atribuțiilor personalului însãrcinat cu aplicarea legilor și a altor funcționari publici care au responsabilitatea persoanelor private de libertate.
Actele de torturã și participarea, complicitatea sau incitarea la torturã și tentativa sã fie considerate, de fiecare stat, delicte în legislația sa penalã.
La 10 decembrie 1984, Adunarea Generalã a adoptat, prin Rezoluția 39/46, Convenția împotriva torturii și a altor tratamente crude, inumane sau degradante, care are menirea de a preveni și pedepsi tortura practicatã “de cãtre sau la îndemnul, ori cu asentimentul sau cu încuviințarea unui funcționar public, ori altã persoanã acționând în calitate oficialã”. Cu alte cuvinte se referã nu numai la tortura practicatã de funcționari de stat, dar și de persoane particulare sau grupuri al cãror comportament este încurajat sau tolerat de astfel de funcționari. Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante definește termenul torturã în articolul 1, ca fiind: “ orice act prin care se provoacã unei persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice, de naturã fizicã sau psihicã, în special cu scopul de a obține, de la aceastã persoanã sau de la o persoanã terțã, informații sau mãrturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terțã persoanã l-a comis sau este bãnuitã cã l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei terțe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formã de discriminare, oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau suferințã sunt provocate de cãtre un agent al autoritãții publice sau orice altã persoanã care acționeazã cu titlu oficial, sau la instigarea ori cu consimțãmântul expres sau tacit al unor asemenea persoane”.
-30-
Statele parți se angajeazã sã adopte “mãsuri eficiente legislative, administrative, juridice și de altã naturã, pentru a preveni” tortura în orice teritoriu aflat sub jurisdicția lor. (art.2 al Convenției).
De asemenea, aceastã Convenție prevede în articolul 3 cã : “Nici un stat parte nu va expulza, respinge și nici extrãda o persoanã cãtre un alt stat, când existã motive serioase de a crede cã acolo aceasta riscã sã fie supusã la torturã”. Este important de remarcat cã aceastã Convenție enunțã cã nu existã nici un fel de împrejurãri excepționale care sã îndreptãțeascã tortura și cã nu pot fi invocate în mod valabil ca justificare nici un fel de ordine primite de la ofițeri superiori sau de la o autoritate publicã. Convenția conține dispoziții menite sã asigure ca interzicerea formalã a torturii sã devinã realitate pe plan intern. Astfel, articolul 11 al Convenției prevede cã fiecare stat va examina în mod sistematic regulile de interogatoriu, instrucțiunile, metodele și practicile, precum și mãsurile referitoare la deținerea și tratamentul persoanelor supuse oricãrei forme de arestare, detenție sau încarcerare, în scopul de a împiedica orice caz de torturã.
Intr-o manierã generalã, jurisprudența internaționalã în materie este unanimã în a considera cã obligația care cade asupra unui stat, este nu doar de a nu practica tortura, ci și de a proteja orice persoanã împotriva unui pericol de violare a dreptului la integritate fizicã.
Convenția Europeanã a Drepturilor Omului prevede în articolul 3 : “ Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante “. Drepturile protejate în articolul 3 din Convenția Europeanã a Drepturilor Omului sunt, în mod direct legate de integritatea persoanei și de demnitatea umanã a individului. De asemenea, interdicția de a fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante se referã la un drept de o importanțã deosebitã. In același timp însã, criteriile ce permit a determina dacã un stat a încãlcat acest drept prezintã un înalt grad de subiectivitate. Aceste douã elemente au condus Comisia și Curtea la interpretarea, cel mai adesea foarte riguroasã, a dispozițiilor articolului 3.
Comisia și Curtea deosebesc cele trei noțiuni esențiale din articolul 3 dupã gradul de gravitate al tratamentelor sau al pedepselor. Pentru fiecare dintre noțiuni, Comisia și Curtea au definit tortura ca fiind tratamentul inuman, având drept scop obținerea unor informații, ori a unor mãrturisiri sau aplicarea unei pedepse. Tratamentul sau pedeapsa inumanã constã în tratamentul de naturã sã provoace în mod voluntar grave suferințe mentale ori fizice care nu se pot justifica. Tratamentul sau pedeapsa degradantã este considerat tratamentul care umilește în mod grav individul în fața altora sau care îl determinã sã acționeze împotriva voinței ori a conștiinței sale.
-31-
Secțiunea I. SEDIUL MATERIEI
1. Instrumente cu vocație universalã
A. Declarația Universalã a Drepturilor Omului –art. 5-
Declarația Universalã a Drepturilor Omului prevede în articolul 5:” Nimeni nu va fi supus la torturã, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante”.
B. Pactul internațional privind drepturile civile și politice – art. 7-
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice prevede in articolul 7 interzicerea torturii , text preluat din Declarația Universalã a Drepturilor Omului –art. 5 : “Nimeni nu va fi supus la torturã, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante” și adaugã, în paragraful 2: “ In special este interzis ca o persoanã sã fie supusã, fãrã consimțamântul sãu, unei experiențe medicale sau științifice”.
C.Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante – art. 1 –
Convenția a fost adoptatã și deschisã spre semnare de Adunarea Generalã a Națiunilor Unite prin Rezoluția 39/46 din 10 decembrie 1984 și a intrat în vigoare la 26 iunie 1987. România a ratificat Convenția la 10 octombrie 1990.
D. Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid-art II-pct.b
Articolul II pct.b enumerã printre actele constitutive ale crimei de genocid “atingerea gravã a integritãții fizice sau mentale a membrilor unui grup”.
E. Convenția internaționalã asupra eliminãrii și reprimãrii crimei de apartheid -art.II lit.a)-
Potrivit articolului II litera a) punctul ii expresia crimã de apartheid înglobeazã politicile și practicile de segregație și discriminare rasialã în vederea instituirii sau menținerii dominației unui grup rasial și de a-l asupri sistematic “ aducând grave atingeri integritãții fizice sau psihice, libertãții sau demnitãții membrilor unui grup rasial sau al mai multor grupuri rasiale sau supunându-l torturii sau unor tratamente crude, inumane sau degradante”.
F. Declarația asupra protecției femeilor și copiilor –art.5-
Printre documentele care interzic tortura se numãrã și Declarația asupra protecției femeilor și copiilor în perioada excepționalã și de conflict armat, proclamatã de Adunarea Generalã a ONU la 14 decembrie 1974, care stipuleazã la punctul 5:” Toate formele de represiune și de tratament sângeros și inuman aplicate femeilor și copiilor, mai ales
-32-
închisoarea, tortura, împușcarea, arestãrile în masã, pedepsele colective, distrugerea locuințelor, deplasãrile forțate pe care le comit beligeranții în cursul operațiunilor militare sau în teritoriile ocupate vor fi considerate fapte penale”.
Instrumente cu vocație regionalã
Convenția Americanã a Drepturilor Omului – art. 5 –
In articolul 5 este stipulat: “Orice persoanã are dreptul la respectarea integritãții sale fizice, psihice și morale. Nimeni nu poate fi supus torturii, nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante”.
Convenția europeanã asupra drepturilor omului – art. 3 –
Articolul 3 al Convenției prevede: “Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante “.
Carta Africanã a Drepturilor Omului și Popoarelor-art.5-
Statele membre ale Organizației Unitãții Africane recunosc drepturile, îndatoririle și libertãțile omului și popoarelor și se angajeazã sã adopte mãsuri legislative pentru apãrarea acestora. Prin articolul 5 se interzice ”tortura fizicã și moralã și pedepsele sau tratamentele crude, inumane sau degradante”.
Declarația îndatoririlor fundamentale ale popoarelor și statelor asiatice-art.1-
In categoria principiilor fundamentale –articolul 1- este prevãzut dreptul de a nu fi supus la torturã, nici la tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante.
SECȚIUNEA III. ORGANE INFIINȚATE
Comitetul împotriva torturii a fost înființat în baza art. 17 al Convenției împotriva torturii și a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, adoptatã de Adunarea Generalã a Națiunilor Unite în anul 1984 și a intrat în funcțiune la 1 ianuarie 1988. Comitetul este compus din zece experți, având o înaltã ținutã moralã și competențã recunoscutã în domeniul drepturilor omului. Experții acționeazã în capacitate personalã, în urma alegerii de cãtre statele-pãrți la Convenție. Experții trebuie sã aibã cetãțenia statelor pãrți și sunt aleși prin scrutin secret, cu votul a douã treimi ale acestor state. Membrii Comitetului sunt aleși pentru un mandat de patru ani. Cheltuielile aferente ale membrilor Comitetului pe perioada când își îndeplinesc funcțiile în comitet vor fi preluate de statele pãrți.
-33-
Ca și în cazul celorlalte Comitete, și în cazul Comitetului împotriva torturii se respectã principiul distribuției geografice echitabile. Comitetul își stabilește propriul sãu regulament interior. Acesta a fost adoptat în aprilie 1988, în prima reuniune ținutã la Geneva, în care au fost definite metodele de lucru. Comitetul, care ține în mod normal douã sesiuni ordinare pe an, alege dintre membrii sãi un președinte, trei vicepreședinți și un raportor, pentru un mandat de doi ani. Aceștia alcãtuiesc Biroul Comitetului.
Potrivit prevederilor Convenției, în cazul în care Comitetul primește informații credibile, care indicã practicarea sistematicã a torturii în teritoriile unui stat-parte, poate decide sã facã o anchetã, inclusiv vizând statul în cauzã, cu acordul sãu. Comitetul împotriva torturii – prin dispozițiile stipulate în Convenție – are competența:
sã facã comentarii generale asupra rapoartelor pe care le primește din partea statelor;
sã informeze celelalte state-pãrți și Adunarea Generalã a Organizației Națiunilor Unite în legãturã cu cele constatate;
O primã metodã de acțiune a Comitetului constã în examinarea rapoartelor prezentate de statele pãrți la Convenție. Rapoartele prezentate de state sunt elaborate pe baza unor directive generale, formulate de Comitet, care conțin indicații precise asupra formei și conținutului lor pentru a furniza o prezentare completã a situației din fiecare stat. Comitetul invitã sã asiste la lucrãrile sale și pe reprezentanții statelor pãrți ale cãror rapoarte sunt studiate la ședințele la care se examineazã rapoartele. Dupã examinarea fiecãrui raport, membrii Comitetului pot formula observații de ordin general, indicând, dacã este cazul angajamentele pe care statul respectiv nu le-a respectat. Aceste observații sunt transmise statului în cauzã care poate rãspunde la acestea. Dacã apreciazã necesar, Comitetul poate sã reproducã în raportul sãu anual observațiile sale însoțite de observațiile primite de la statul parte interesat.
Comitetul poate efectua anchete, în cazul când primește informații pertinente în sensul cã tortura este practicatã în mod sistematic pe teritoriul unui stat parte. Anchetele efectuate de Comitet, potrivit articolului 20 din Convenție sunt bazate pe douã elemente- confidențialitatea și cooperarea statului pe teritoriul cãruia se efectueazã ancheta – și se caracterizeazã prin faptul cã procedura anchetei este facultativã, în sensul cã un stat poate atunci când devine parte la Convenție (prin ratificare, aderare) sã declare cã nu o acceptã. In aceastã situație Comitetul nu poate exercita aceastã competențã fațã de statul respectiv. Efectuarea unei anchete se desfãșoarã dupã urmãtoarea procedurã: când apreciazã cã informațiile referitoare la practicarea torturii într-un anumit stat sunt pertinente, Comitetul însãrcineazã pe unul sau mai mulți din membrii sãi sã efectueze o
-34-
anchetã confidențialã.
El invitã, în acest caz, statul reclamat sã coopereze la desfãșurarea anchetei. Comitetul poate cere statului respectiv sã numeascã un reprezentant, care sã furnizeze informațiile necesare membrilor Comitetului însãrcinat cu ancheta. Cu acordul statului respectiv, Comisia de anchetã se poate deplasa pe teritoriul acestuia pentru a asculta martori. Dupã încheierea anchetei și consultarea cu statul respectiv, Comitetul poate hotãrî sã prezinte în raportul sãu anual o succintã dare de seamã asupra rezultatelor anchetei. Aceasta este singura posibilitate pe care o are Comitetul de a da publicitãții rezultatele activitãții sale. In rest, atât lucrãrile, cât și documentele aferente funcțiilor exercitate în baza articolului 20 din Convenție sunt confidențiale.
De asemenea, Comitetul poate primi și examina comunicãri din partea unui stat-parte cu privire la neîndeplinirea obligațiilor stipulate în Convenție de cãtre un alt stat-parte. Totodatã, asemenea comunicãri pot fi primite din partea unor persoane care susțin cã au fost victimele unor încãlcãri ale prevederilor Convenției.
Asemenea competențe au fost conferite Comitetului împotriva torturii prin dispozițiile articolelor 21 și 22 ale Convenției. Comunicãrile –fie cele fãcute de stat, fie cele fãcute de persoane individuale – trebuie verificate; scopul acestor verificãri este stabilirea temeiniciei “informațiilor aduse la cunoștința comitetului” pentru a se afla dacã “ ele sunt fondate” și dacã este vorba despre “practica sistematicã a torturii”. Aceasta competențã a Comitetului, stipulatã în articolul 21, este subordonatã unei declarații de recunoaștere a acesteia de cãtre state. Comunicãrilor primite de la state li se vor aplica urmãtoarele proceduri care se desfãșoarã în douã faze. In prima fazã, cele douã state încearcã sã soluționeze problema între ele. Astfel, sub rezerva condițiilor menționate mai sus, când un stat parte apreciazã cã un alt stat parte la Convenție a violat una din dispozițiile acesteia, poate sã-i atragã atenția asupra violãrii respective printr-o comunicare scrisã. Statul care a primit comunicarea are datoria, ca în termen de trei luni, sã furnizeze statului reclamant toate informațiile necesare. In cazul când cele douã pãrți nu reușesc sã soluționeze aceastã problemã între ele, fiecare este liber sã o supunã Comitetului. Comitetul nu poate fi sesizat cu aceastã problemã decât dupã ce toate cãile de recurs au fost epuizate. Faza a doua se desfãșoarã în cadrul Comitetului. El încearcã sã ajungã la o soluție amiabilã, punând la dispoziția celor douã state bunele sale oficii, sau încercând sã creeze o comisie de conciliere ad-hoc. In cadrul acestei faze, Comitetul poate cere statelor respective orice informații referitoare la cauza respectivã sau le invitã sã participe la lucrãrile sale când o examineazã. Intr-un termen de douãsprezece luni, Comitetul trebuie sã prezinte un raport,
-35-
care conține un scurt expozeu al faptelor și, dacã este cazul, soluția amiabilã la care s-a ajuns. In situația când nu s-a ajuns la nici o soluție, raportul va conține numai o scurtã prezentare a faptelor și observațiilor statelor respective. Raportul este prezentat, prin intermediul Secretarului general al ONU, statelor pãrți interesate.
In virtutea articolului 22 al Convenției, Comitetul primește și examineazã comunicãri și de la persoane particulare, cu condiția ca aceastã competențã sã-i fie în mod expres recunoscutã de statul respectiv. Prima operațiune pe care o face Comitetul când primește o plângere de la particulari este constatarea admisibilitãții. Dacã condițiile de admisibilitate sunt îndeplinite se trece la examinarea fondului. In condițiile în care constatã cã plângerea este admisibilã, Comitetul informeazã pe autorul acesteia și statul interesat. Acesta din urmã este obligat ca în termen de șase luni sã-i prezinte explicații de naturã a clarifica problema, eventual mãsurile luate pentru a remedia situația. Autorul plângerii, la rândul sãu, poate și el sã prezinte observațiile sale. Comitetul poate invita sã participe la dezbateri atât pe autorul plângerii sau pe reprezentantul acestuia, cât și pe reprezentantul statului respectiv.
Comitetul poate adopta, înainte de hotãrârea definitivã, unele mãsuri provizorii de naturã a evita ca victima prezumtivã a violãrii sã sufere un prejudiciu ireparabil. Apoi, membrii Comitetului trec la examinarea fondului problemei și la formularea constatãrilor. Aceștia pot exprima opinii individuale, care sunt menționate în raportul final. Constatãrile Comitetului sunt apoi transmise autorului plângerii și statului parte reclamat, acesta din urmã fiind invitat sã comunice mãsurile pe care le-a adoptat pentru remedierea situației. Un rezumat al comunicãrilor examinate, al declarațiilor statelor pãrți interesate și al constatãrilor sale sunt incluse în raportul final anual al Comitetului.
Interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau degradante, fiind unul din drepturile fundamentale ale omului, ea a constituit o preocupare specialã, nu numai pentru Națiunile Unite, ci și pentru unele organizații regionale. De aceea între Comitetul contra torturii și mecanismele create pe plan regional au fost stabilite anumite relații de cooperare. Aceste relații se realizeazã prin Raportorul special asupra torturii din cadrul Comisiei drepturilor omului, care urmãrește evitarea oricãrui paralelism. Raportorul special asupra torturii are mandatul de a urmãri fenomenul torturii în general. In acest scop, el cere guvernelor informații asupra mãsurilor legislative și administrative vizând prevenirea torturii și remedierea consecințelor sale, efectueazã cãlãtorii în anumite regiuni ale globului pentru a consulta reprezentanții guvernelor. El are o competențã mult mai largã decât membrii Comitetului contra torturii, întrucât se extinde la toate statele membre și la instituțiile care au statut de observator la ONU.
-36-
Comitetul contra torturii a stabilit relații de colaborare cu Comitetul european pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante și cu Fondul contribuțiilor voluntare al Națiunilor Unite pentru victimele torturii. Fondul contribuțiilor voluntare al Națiunilor Unite pentru victimele torturii a fost creat la 16 decembrie 1981, prin Rezoluția Adunãrii Generale 36/151.
SECȚIUNEA IV. JURISPRUDENȚÃ
CAZUL IRLANDA contra REGATULUI UNIT- Mãsuri de excepție și tratamente aplicate unor deținuți în Irlanda de Nord
La originea acestui caz se aflã criza tragicã și persistentã pe care o traverseazã Irlanda de Nord. In luna martie 1975, tulburãrile din ultimii ani în Ulster fãcuserã peste 1100 de morți și 11500 de rãniți cauzând, de asemenea, distrugeri de bunuri care însumau mai mult de 140 milioane de lire: ele au îmbrãcat în același timp, când forma de dezordini, când de acte de terorism, adicã de violențã organizatã în scopuri politice.
La 9 august 1971, Guvernul Irlandei de Nord recurge la diverse puteri speciale cuprinzând arestarea, detenția și internarea fãrã judecatã a numeroase persoane. Aceste puteri extrajudiciare continuã sã se exercite dupã 30 martie 1972, datã la care funcțiile guvernului și parlamentului celor șase comitate sunt atribuite autoritãților Regatului Unit. Potrivit surselor oficiale, ele vizeazã îndeosebi Armata Republicanã Irlandezã (IRA), organizație clandestinã paramilitarã; dupã 5 februarie 1973 aceste puteri sunt folosite, de asemenea, împotriva persoanelor bãnuite de a fi amestecate în terorismul “loialist”. Legislația care acordã aceste puteri și mãsura în care a fost utilizatã au evoluat în timpul derulãrii cazului. Persoanele interesate au fost supuse uneia sau mai multor mãsuri care luau, în mare, forma unei arestãri inițiale pentru interogatoriu, a unei detenții preventive pentru o duratã nelimitatã în drept . Dreptul penal comun a rãmas în vigoare și în aplicare alãturi de puterile speciale. La 16 decembrie 1971 guvernul irlandez sesizeazã Comisia cu o plângere pretinzând cã Regatul Unit a încãlcat, în Irlanda de Nord, diferite articole din Convenție, și îndeosebi art. 3, 5 ,6,14 și 15. In substanțã el afirma cã multe persoane care au fost private de libertate în baza puterilor speciale au suferit rele tratamente, cã aceste puteri prin ele însele nu sunt compatibile cu Convenția și cã modul în care acestea au fost aplicate constituie o discriminare fondatã pe opinii politice. Curtea se gãsea astfel chematã sã se pronunțe asupra existenței practicilor și nu asupra cazurilor individuale.
-37-
Hotãrârea din 18 ianuarie 1978 (plenul Curții) (seria A nr. 25)
Intr-o primã parte, hotãrârea privește alegațiile de rele tratamente. Pentru a stabili faptele, Comisia urmase o procedurã hotãrâtã de ea însãși și acceptatã de cele douã guverne.1
Pe baza rapoartelor medicale și a depozițiilor orale, ea examinase îndeaproape un numãr de șaisprezece cazuri zise “ reprezentative” , alese de guvernul irlandez. Ea studiase alte patruzeci și unu de cazuri, în lumina rapoartelor medicale și a observațiilor scrise și menționase cazurile rãmase. In legãturã cu alegațiile de rele tratamente, avizul Comisiei (raportul din 25 ianuarie 1976) conținea îndeosebi o dublã constatare: folosirea combinatã în 1971 “ a cinci tehnici” pentru a ajuta la interogarea unui numãr de paisprezece persoane, a constituit o practicã de tratamente inumane și de torturã încãlcând art. 3; alte zece persoane au suferit tratamente inumane contrare art. 3 și, în 1971, cu prilejul interogatoriului de la Palatul Barracks, de lângã Belfast, a existat o practicã a tratamentelor inumane contrarã aceluiași articol. Guvernul britanic nu contestã în fața Curții avizul Comisiei asupra acestor douã aspecte: de asemenea, el se angaja necondiționat cã cele cinci tehnici nu vor fi reintroduse în nici o împrejurare pentru a ajuta la interogatorii. In afarã de aceasta, el susținea cã o decizie a Curții asupra acestor chestiuni nu ar prezenta nici o utilitate, ținând cont de angajamentul sãu și de diverse alte mãsuri adoptate de cãtre Regatul Unit.
Curtea ia act de acest angajament al guvernului britanic; totuși, ea decide cã, în pofida absenței contestãrii privind anumite încãlcãri ale art. 3 , este cazul sã se statueze în privința acestora (unanimitate). Ea analizeazã situația în diferite centre de interogare sau de detenție.
Primul caz: centrul sau centrele neidentificate. In august și în octombrie 1971, paisprezece persoane deținute în unul sau mai multe din aceste centre suferiserã un tip de “interogatoriu” sub presiune. Prin aceasta se înțelege aplicarea celor cinci tehnici, care, în esențã, constau în acoperirea capetelor deținuților, în expunerea lor la un fluierat zgomotos și continuu, în privarea lor de somn, limitarea alimentației și în a-i obliga sã rãmânã în picioare, la zid, într-o posturã penibilã, timp de mai multe ore. Mãrturii detaliate privind doi dintre acești deținuți au arãtat cã aceste tehnici, denumite uneori “ de dezorientare” sau “de privare senzorialã”, le erau aplicate timp de patru sau cinci zile cu pauze intermitente, a cãror duratã nu a putut fi stabilitã. Curtea relevã cã aceste tehnici au fost folosite în mod cumulativ, cu premeditare, ore îndelungate, și au cauzat celor care le-au îndurat, dacã nu leziuni veritabile, cel puțin suferințe puternice, fizice și morale, și cã acestea au antrenat tulburãri psihice acute în cursul interogatoriului.
1-Berger, Vincent, CEDO, Jurisprudența CEDO,Institutul Român pentru Drepturile Omului, 1996, p. 14
-38-
In afarã de aceasta, ele erau de naturã sã creeze victimelor acestui tratament sentimente de teamã, de angoasã și de inferioritate, destinate sã-i umileascã, sã-i înjoseascã și eventual, sã le zdrobeascã rezistența fizicã sau moralã. Curtea a tras concluzia cã folosirea celor cinci tehnici se constituie într-o practicã de tratamente inumane și degradante (16 voturi pentru, 1 împotrivã); în schimb, ea considerã cã folosirea tehnicilor respective nu a constituit o practicã de torturã, deoarece aceste tehnici nu au cauzat suferințe de intensitatea și cruzimea deosebitã pe care le implicã termenul torturã (13 voturi pentru, 4 împotrivã).
Al doilea caz: Palatul Barracks. In toamna anului 1971, membrii Royal Ulster Constabulary brutalizeazã numeroase persoane deținute în acest campus militar ( de exemplu, cu lovituri de pumni și de picioare), ceea ce antreneazã puternice suferințe și leziuni corporale, uneori considerabile. Curtea constatã existența unei practici de tratamente inumane (unanimitate), însã considerã cã nu a fost vorba de o practicã de torturã pentru cã intensitatea suferințelor pe care le puteau provoca actele denunțate nu atingea nivelul specific implicat de noțiunea de torturã (14 voturi pentru, 3 împotrivã); în afarã de aceasta, ea precizeazã cã nu s-a stabilit cã practica în cauzã ar fi persistat dincolo de toamna anului 1971 (unanimitate).
Al treilea caz: celelalte locuri. Curtea calificã tratamentul aplicat deținuților din campusul militar Ballykinler (comitatul Down) în august 1971, comportând îndeplinirea forțatã de exerciții dificil de suportat, ca practicã dezonorantã și condamnabilã; totuși, ea decide cã aceastã practicã n-a încãlcat art. 3 (15 voturi pentru, 2 împotrivã). Ea adaugã cã elementele aflate în posesia sa fac sã se creadã cã violãri individuale ale art. 3 s-au produs, probabil, în diferite alte locuri din Irlanda de Nord. Totuși, ea trage concluzia cã nu s-a stabilit nici o practicã care sã violeze art. 3, referitor la aceste locuri ( 15 voturi pentru, 2 împotrivã). In sfârșit, Curtea considerã cã nu ar putea sã prescrie Regatului Unit, cum cerea guvernul irlandez, angajarea urmãririlor penale sau disciplinare împotriva celor care au comis, acoperit sau tolerat, infracțiunile la art. 3 constatate de cãtre Curte (unanimitate). Cea de-a doua parte a hotãrârii trateazã privãrile de libertate “extrajudiciare”. Curtea împãrtãșește concluzia Comisiei , necontestatã de cãtre guvernul britanic, potrivit cãreia puterile speciale de arestare, de deținere și/sau de internare, așa cum au fost exercitate, ignorau art. 5 privind o serie de aspecte. Ea examineazã în continuare chestiunea art.15, în virtutea cãruia un stat poate, în caz de rãzboi sau de alt pericol public amenințând viața națiunii, sã deroge de la unele obligații prevãzute de Convenție, în mãsura strictã în care situația o cere. Ea confirmã cã, în perioada în cauzã, o asemenea situație existã în Irlanda de Nord (unanimitate).
-39-
Totuși, guvernul irlandez susținea cã derogãrile de la prevederile art. 5 depãșeau “mãsura strictã”. Ținând seama de posibilitatea de apreciere lãsatã statelor de cãtre art. 15, Curtea decide cã aceastã alegație nu este confirmatã (16 voturi pentru, 1 împotrivã).
Guvernul irlandez denunțã și o violare a art. 14 combinat cu art. 5: el pretindea cã existã o politicã sau practicã discriminatorie fondatã pe opiniile politice rezultatã din faptul cã înainte de luna februarie 1973 puterile speciale nu au servit decât contra persoanelor din rândurile IRA, bãnuite cã se dedau la acte de terorism sau cã posedã informații referitoare la acestea; dupã aceea s-a recurs la aceste practici și împotriva teroriștilor presupuși “ loialiști”, dar într-o mai micã mãsurã.
Curtea constatã cã, înainte de 30 martie 1972, imensa majoritate a actelor de terorism proveneau de la IRA care, datoritã organizãrii sale mult mai structurate, constituia o amenințare mult mai gravã decât teroriștii “loialiști”. In general, aceștia din urmã erau, de asemenea, mai ușor de urmãrit în justiție decât omologii lor “republicani” și erau frecvent chemați în fața tribunalelor. Dupa martie 1972, terorismul “loialist” a cunoscut o creștere spectaculoasã. Curtea considerã totuși, puțin realist ca o situație în evoluție constantã sã fie scindatã în faze bine delimitate. Ea admite cã autoritãțile au ezitat asupra conduitei de urmat, au procedat prin tatonãri și au avut nevoie de un anumit timp pentru a încerca sã se adapteze exigențelor succesive ale crizei. In consecințã, ea nu ar putea sã confirme cã exercitarea puterilor speciale, înainte de feruarie 1973, numai împotriva IRA ar constitui o discriminare; scopul urmãrit pânã la aceastã datã – eliminarea, cu prioritate, a organizației celei mai redutabile – putea sã treacã drept legitim, iar mijloacele folosite nu apar ca fiind disproporționate. Curtea relevã îndeosebi cã începând din februarie 1973 privãrile de libertate “extrajudiciare” au servit la combaterea terorismului ca atare și nu numai o anume organizație; acestea nu au fost, nici pe departe, la fel de folosite împotriva teroriștilor “loialiști” cum au fost utilizate împotriva IRA, însã aceasta comitea încã cea mai mare parte din actele de terorism.Ținând cont de ansamblul mãsurilor luate împotriva celor douã categorii de teroriști, Curtea constatã cã diferența de tratament inițialã nu a subzistat începând din februarie 1973. In definitiv, ea decide cã nu s-a demonstrat nici o discriminare contrarã art. 14 combinat cu art. 5 (15 voturi pentru, 2 împotrivã).
Hotãrârea comportã o a treia parte foarte scurtã, consacratã art. 6. Presupunând cã acesta din urmã este aplicabil, – Curtea nu apreciazã necesar sã tranșeze chestiunea – derogãrile de la garanțiile sale rezultau în mod necesar din derogãrile de la garanțiile art.5 și sunt, ca și ele, compatibile cu art. 15 (unanimitate); în afarã de aceasta, Curtea nu vede vreo discriminare contrarã art. 14 și 6 combinate (15 voturi pentru, 2 împotrivã).
-40-
Arãtând cã guvernul irlandez nu cãuta sã obținã daune interese în favoarea persoanelor victime ale unei încãlcãri a Convenției, Curtea a concluzionat cã în spețã nu este cazul aplicãrii art. 50 (unanimitate).
2. Cazul Soering contra Regatului Unit- Decizie britanicã de extrãdare a unui german cãtre Statele Unite în vederea judecãrii sale în Virginia, pentru asasinat pasibil de pedeapsa cu moartea
Cetãțean german nãscut în 1996, dl. Jens Soering s-a instalat în Statele Unite ale Americii cu pãrinții sãi, la vârsta de 11 ani, dar este deținut în Regatul Unit din aprilie 1986. La 31 iulie 1986, guvernul american invitã Regatul Unit sã-l extrãdeze pe Jens Soering, în virtutea unui tratat de extrãdare existent între cele douã state, pentru cã cel în cauzã este acuzat cã la 30 martie 1985, la vârsta de 18 ani i-a ucis pe pãrinții prietenei sale, la domiciliul acestora din comitatul Bedford, în Virginia.
La 11 martie 1987, guvernul Republicii Federale Germania – țarã în care Constituția a abolit pedeapsa capitalã – solicitã extrãdarea resortisantului sãu în acest stat pentru ca el sã fie judecat pentru omorurile de care este acuzat. La 20 mai 1987, guvernul britanic îl informeazã în legãturã cu cererea americanã anterioarã (cererii germane) și aratã cã are în vedere sã o examineze în maniera obișnuitã.
La 1 iunie 1987, Attorney (procuror) al comitatului Bedford, însãrcinat sã reprezinte acuzarea împotriva d-lui Soering, face o declarație scrisã sub prestare de jurãmânt: dacã acesta urmeazã sã fie gãsit vinovat de comiterea asasinatului în circumstanțe agravante, pasibil de pedeapsa cu moartea, de care este acuzat cã l-a sãvârșit, în numele Regatului Unit va fi înaintat un demers pe lângã judecãtor în momentul stabilirii pedepsei, în scopul de a-l informa de dorința acestui stat ca pedeapsa respectivã sã nu fie nici aplicatã, nici executatã. Procurorul amintit confirmã totuși intenția sa de a cere pedeapsa cu moartea.
Potrivit dreptului din statul Virginia, pedeapsa capitalã nu poate fi pronunțatã decât dacã, într-o audiențã separatã, consacratã stabilirii pedepsei, acuzarea stabilește, dincolo de orice îndoialã rezonabilã, existența uneia din cele douã circumstanțe agravante prevãzute de lege ( “periculozitatea viitoare” a acuzatului și “atrocitatea” crimei). Curtea Supremã din Virginia reexamineazã în mod automat fiecare caz în care este pronunțatã pedeapsa capitalã. Dreptul statului Virginia admite, ca mijloc de apãrare, invocarea demenței, dar nu și a capacitãții de discernãmânt diminuate. Starea mintalã a acuzatului poate fi totuși invocatã, în faza stabilirii pedepsei ca circumstanțã atenuantã, dar în paralel cu alte asemenea circumstanțe, cum ar fi vârsta. La 16 iunie 1987, procedura de extrãdare se desfãșoarã în fața Magistrates’Court din Bow Street.
-41-
Jens Soering a prezentat un dosar psihiatric stabilind cã în momentul când a sãvârșit infracțiunea suferea de o anomalie mintalã care-i altera puternic responsabilitatea. Magistrates ‘Court hotãrãște totuși cã sunt elemente de probã suficiente pentru a-l extrãda și îl menține în detenție în așteptarea deciziei ministrului de interne de a-l preda Statelor Unite.
O cerere ulterioarã de habeas corpus adresatã jurisdicțiilor engleze este respinsã, în cele din urmã, la 30 iunie 1988. La 3 august 1988, ministrul de interne semneazã o hotãrâre ordonând remiterea lui Jens Soering autoritãților americane. Totuși, ca urmare a mãsurilor provizorii succesive ale procedurii de la Strasbourg, în acea zi cel interesat nu a fost transferat în Statele Unite.
In culoarul morții al penitenciarului din Mecklenburg, unde Jens Soering se așteaptã sã fie deținut dacã este condamnat la moarte, se aplicã un regim de încarcerare deosebit de riguros. In Virginia, durata medie a timpului petrecut de un deținut în culoarul morții, înainte de executare, este de la 6 la 8 ani. Recursul automat în fața Curții Supreme a Virginiei este examinat, în principiu, într-un termen de 6 luni. Tergiversãrile sunt imputabile, în esențã, prezentãrii de cãtre deținuții condamnați a recursurilor incidente (îndeosebi în cadrul unei proceduri de habeas corpus). Executarea are loc prin electrocutare. In plângerea sa din 8 iulie 1988, adresatã Comisiei, Jens Soering apreciazã cã, în pofida asigurãrilor date guvernului britanic, este foarte posibil ca el sã fie condamnat la pedeapsa capitalã dacã este extrãdat în Statele Unite. El afirmã cã, ținând seama îndeosebi de “sindromul culoarului morții” ar urma sã fie supus unui tratament și unei pedepse inumane și degradante, contrare art.3 din Convenție. El adaugã cã extrãdarea sa în Statele Unite ar constitui o încãlcare a art.6 §3 c) din Convenție, în lipsa unei asistențe judiciare pentru introducerea diferitelor recursuri în statul Virginia. In sfârșit, el pretinde cã prin nesocotirea art.13, dreptul Regatului Unit nu-i oferã nici un recurs efectiv în ceea ce privește motivul sãu de plângere în baza art. 3.
Hotãrârea din 7 iulie 1989 (plenul Curții) (seria A nr.161)
Prima chestiune tratatã de hotãrârea menționatã constã în a ști dacã extrãdarea de cãtre un stat contractant poate sã angajeze rãspunderea acestuia din urmã în temeiul art. 3, pentru relele tratamente pe care persoana extrãdatã poate sã le sufere în țara de destinație. Convenția, Curtea o recunoaște, nu reglementeazã actele unui stat terț și nici nu pretinde a cere pãrților contractante ca acestea sã-și impunã normele unui asemenea stat. Nu ar trebui uitat nici obiectivul benefic al extrãdãrii: împiedicarea delincvenților care fug de a se sustrage justiției. In schimb, prohibirea absolutã, de cãtre Convenție, a torturii și pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante consacrã una din valorile
-42-
fundamentale ale societãților democratice care formeazã Consiliul Europei. Deși, în principiu, nu este de competența organelor Convenției sã statueze asupra existenței sau absenței încãlcãrilor virtuale ale acesteia, totuși o derogare la aceastã regulã se impune în scopul asigurãrii eficienței garanției consacrate de art. 3. In sintezã, concluzioneazã Curtea, decizia de a extrãda poate sã ridice o problemã din perspectiva art. 3, deci sã angajeze rãspunderea unui stat contractant în numele Convenției, atunci când existã motive serioase și dovedite de a crede cã persoana în cauzã va fi expusã unui risc real de a fi supusã torturii sau pedepselor inumane ori degradante, dacã va fi predatã statului solicitant.
Asupra faptelor, Curtea constatã existența unor rațiuni serioase de a crede cã dacã se va întoarce în Virginia , Jens Soering ar risca într-adevãr sã se vadã condamnat la pedeapsa capitalã și deci expus la “ sindromul culoarului morții”, sursã a pedepsei sau tratamentelor inumane ori degradante invocate. Este adevãrat cã existã circumstanțe atenuante importante ca vârsta și starea mintalã din momentul sãvârșirii infracțiunii și nu se poate afirma cã acuzatul ar fi condamnat la moarte chiar dacã ar fi gãsit vinovat de asasinat pasibil de pedeapsa capitalã. Totuși, angajamentul procurorului din comitatul Bedford nu eliminã riscul unei sentințe capitale. Curtea nu ar putea ajunge la o altã concluzie, mai ales pentru faptul cã procurorul adoptase o atitudine atât de fermã persistând în a cere pedeapsa cu moartea. Art. 3 este deci aplicabil.
Curtea cerceteazã în continuare dacã a-l expune pe Jens Soering la “ sindromul culoarului morții” constituie un tratament sau o pedeapsã incompatibilã cu art. 3. Dupã jurisprudența sa, un tratament rãu trebuie sã atingã un minimum de gravitate pentru a cãdea sub incidența acestei dispoziții, iar aprecierea acestui minimum depinde de ansamblul datelor cauzei.
Datoritã redactãrii art.2 §1 al Convenției (care autorizeazã pedeapsa capitalã în anumite condiții), petiționarul nu pretindea cã pedeapsa cu moartea încãlca prin ea însãși art. 3. El afirma totuși –și guvernul german a menționat în substanțã acordul sãu– cã circumstanțele care provocau “sindromul culoarului morții” constituie în total un tratament destul de grav pentru a face extrãdarea sa contrarã art.3. El invoca, de asemenea, posibilitatea unei extrãdãri sau expulzãri cãtre Republica Federalã Germania, cãrora nu s-ar opune: ea ar accentua decizia disproporționatã a ministrului. Comisia și guvernul britanic estimau, dimpotrivã, cã pragul de gravitate vizat în art.3 nu ar fi atins. Potrivit Curții, nici un deținut sau condamnat la moarte nu ar putea sã evite scurgerea unei anumite perioade între pronunțarea și executarea pedepsei și nici tensiunile puternice inerente regimului riguros de încarcerare necesarã.
-43-
Caracterul democratic al ordinii juridice din statul Virginia, în general, și îndeosebi elementele pozitive ale procedurilor de judecatã, de condamnare și de recurs din acest stat nu ridicã nici o îndoialã. Totuși, având în vedere perioada foarte lungã de petrecut în “culoarul morții” – în medie 6-8 ani- în condiții atât de extreme, cu angoasa omniprezentã și crescândã a executãrii pedepsei capitale, situația personalã a petiționarului, îndeosebi vârsta și starea mintalã din perioada sãvârșirii infracțiunii, o extrãdare cãtre Statele Unite ar expune pe cel în cauzã la un risc real de tratament depãșind pragul fixat de art. 3 . Existența unui alt mijloc de a atinge scopul legitim al extrãdãrii – remiterea lui Jens Soering Republicii Federale Germania în vederea judecãrii sale- fãrã sã aducã la suferințe de o intensitate sau duratã atât de excepționale, reprezintã un considerent pertinent suplimentar. Pe scurt, decizia de extrãdare a petiționarului cãtre Statele Unite ar încãlca art. 3, dacã ar fi urmatã de executare (unanimitate).
Din perspectiva art. 6 cazul punea în cauzã atât procedura penalã americanã, cât și procedura de extrãdare din Anglia.
Pentru Jens Soering, extrãdarea sa nesocotea art.6 § 3 c), în lipsa asistenței judiciare din Virginia pentru introducerea diferitelor recursuri. Curtea nu exclude ca o decizie de extrãdare sã poatã ridica, în mod excepțional, o problemã în temeiul art.6, în cazul în care fugarul ar risca sã suporte un flagrant refuz al unui judecãtor de a i se face dreptate în țara de destinație, dar faptele cauzei nu dezvãluie un asemenea risc. In consecințã, nu se pune nici o problemã sub acest aspect din perspectiva art. 6 § 3c) (unanimitate).
Petiționarul a afirmat pentru prima datã în fața Curții, cã refuzând examinarea actelor privind starea sa psihicã, Magistrates’Court a încãlcat paragrafele 1 și 3 d) ale art. 6. Acest capãt de cerere ieșind din cadrul litigiului dedus judecãții sale, Curtea a decis cã nu are competența sã-l examineze (unanimitate).
Rãmânerea art. 13 din Convenție. Jens Soering afirma cã în Regatul Unit, nu-i era utilizabil nici un recurs efectiv în legãturã cu motivul sãu de plângere dedus din art.3. ca și Comisia, el considera controlul judiciar ca fiind prea limitat. Curtea își marcheazã dezacordul fațã de o asemenea apreciere. Pe baza dreptului administrativ englez și în numele controlului judiciar, tribunalul are competența de a anula decizia de a preda un fugar cãtre un stat unde acesta ar fi expus unui risc serios și dovedit de tratamente inumane sau degradante, pe motivul cã nici un ministru rezonabil nu ar putea lua o asemenea decizie. Deși Convenția nu este consideratã ca fiind integratã în dreptul britanic, Curtea este convinsã cã jurisdicțiile engleze pot sã aprecieze caracterul rezonabil al unei decizii de extrãdare în lumina elementelor de genul celor invocate de Jens Soering
-44-
în fața organelor Convenției în contextul art. 3. In consecințã, din moment ce persoana în cauzã dispunea de un recurs efectiv în dreptul englez, sub forma unei cereri de control judiciar, art. 13 nu a fost încãlcat (unanimitate).
Deși nu a avut loc nici o încãlcare a art. 3 , Curtea considerã cã art. 50 este aplicabil în spețã. In ceea ce privește prejudiciul, ea apreciazã cã propria-i constatare privind art. 3 constituie prin ea însãși o “ satisfacție echitabilã” suficientã (unanimitate). Totuși, Curtea nu se considerã abilitatã sã prescrie mãsurile accesorii solicitate de Jens Soering referitoare la executarea hotãrârii. Obținând câștig de cauzã asupra punctului esențial (art. 3), petiționarului i s-a acordat dreptul la rambursarea integralã a cheltuielilor
( 26.752 £ și 5.030,60 FF) (unanimitate).
-45-
CAP. V. INTERZICEREA SCLAVIEI, A SERVITUȚII ȘI A MUNCII FORȚATE ȘI OBLIGATORII
Secțiunea I.CONCEPTE.
Sclavia, ca atare sau condiția unei ființe umane asupra cãreia se exercitã atributele dreptului de proprietate sau numai unele dintre ele, este expresia unor vremuri revolute, dar ale cãror reverberații se manifestã sub diverse forme și în zilele noastre.
Fenomen caracteristic societãții sclavagiste, care constituia principala sursã de venit pentru stãpânii de sclavi, sclavia a fost un însoțitor permanent al istoriei medievale și moderne, cunoscând momente de apogeu în perioada de constituire a imperiilor coloniale sau de constanțã, pânã la sfârșitul secolului al XIX-lea, sub forma comerțului cu sclavi. In prezent, ea se manifestã sub alte forme, mai rafinate, dar tot atât de odioase, definite în limbajul Națiunilor Unite prin expresia “forme contemporane de sclavie”.
Actele de punere sau menținere în stare de sclavie, ca și traficul cu sclavi sunt considerate astãzi o crimã internaționalã.
Primele reglementãri internaționale în materie dateazã de la începutul secolului al XIX-lea și ele n-au avut nici o motvație exclusiv sau eminamente umanitarã, ci, mai degrabã, un substrat economic. Tratatele de pace de la Paris din 30 mai 18141 și 1815 și Declarația Congresului de la Viena asupra abolirii traficului cu negri2 urmãreau cu prioritate slãbirea concurenței americane care, datoritã comerțului sãu cu negri, era foarte rentabilã. Impiedicarea plantatorilor americani, care utilizau pe scarã largã munca sclavilor negri, de a concura vânzarea bumbacului produs în coloniile engleze s-a urmãrit și prin Convenția de la Londra din 20 decembrie 19413 dintre Anglia, Austria, Franța, Prusia și Rusia, prin care se interzice în mod expres comerțul cu sclavi.
1 – Articolul 1 adițional la tratatul respectiv menționa angajamentul celor douã state semnatare, Anglia și Franța, de a-și uni toate eforturile la viitorul Congres “ pentru a face ca toate puterile creștinãtãții sã se pronunțe asupra abolirii traficului cu negrii, astfel ca acest trafic sã înceteze în mod universal, definitiv și în toate cazurile, din partea Franței într-un termen de 5 ani;
2 – prin aceastã Declarație, semnatã la 8 februarie 1815, traficul cu negri era condamnat într-o manierã generalã, fãrã nici un angajament și fãrã a fixa vreun termen pentru suprimarea comerțului cu sclavi. In plus, nu se fãcea nici o referire la mijloacele prin care s-ar realiza abolirea acestui gen de comerț care fusese proclamatã.
3- Prin Convenție statele pãrți își recunoșteau reciproc un drept de vizitã asupra navelor lor pentru a împiedica comerțul cu sclavi, pe care îl asimilau cu pirateria.Parlamentul francez, respingând dreptul de vizitã recunoscut prin Convenție, a refuzat s-o ratifice, însã ea a intrat în vigoare pentru celelalte state. Trei dintre statele semnatare- Austria, Prusia și Rusia considerau prin articolul 1 drept crimã de piraterie traficul cu sclavi savârșit de cetãțenii lor sau sub pavilionul lor și declarau cã vor retrage protecția navelor care practicau un astfel de trafic, urmând a fi supuse judecãții captorului.
-46-
Mãsura de interzicere și combatere a comerțului cu sclavi a fost extinsã prin Acordul general al Conferinței de la Berlin din 26 februarie 1885 și prin Actul General al Conferinței antisclavagiste, conferințã care și-a desfãșurat lucrãrile între 16 noiembrie 1889 și 2 iulie 1890, și a reunit reprezentanții statelor care au participat la Conferința de la Berlin din 1885, precum și ai statului independent Congo. Actul General se referea la mãsurile ce puteau fi adoptate de state, precum : navele de rãzboi aveau numai dreptul de a verifica documentele de bord (articolul 42); dreptul de vizitã nu se exercita decât asupra navelor aparținând statelor care au încheiat convenții speciale asupra reprimãrii traficului cu sclavi (art. 45)4; navele suspecte trebuiau conduse în cel mai apropiat port unde se afla un funcționar al statului al cãrui pavilion îl are nava (art. 49); aici se proceda la o anchetã în prezența comandantului navei militare captoare (art. 50).
In aceastã perioadã , sclavia a fost abolitã, prin acte interne, de cãtre o serie de state: Franța, pe solul continental, prin legea din 28 septembrie-16 octombrie 1971 și în colonii prin decretul din 27 aprilie 1848; Anglia, în colonii la 1august 1834; Statele Unite, în 1865; Spania, în Porto Rico, în 1873 și în Cuba, în 1880, Brazilia la 10 mai 1888. Cu toate acestea sclavia se menținea încã în Asia, Africa, în toate statele musulmane, în Egipt, Turcia. Numeroase piețe clandestine de sclavi existau la: Constantinopol, Smirna, în interiorul Marocului, unde caravane cu negri erau cu regularitate aduse din regiunile din jurul lacului Ciad.5
Dupã abolirea comerțului cu sclavi, mai ales de cãtre Franța și Anglia, necesitatea acestor state de a-și procura forțã de muncã pentru coloniile lor a condus la apariția unor forme mascate de sclavie. In diferite porturi din China sclavii erau recrutați și trimiși sã lucreze în colonii britanice sau în alte pãrți, unde erau cumplit exploatați. Franța, la rândul sãu, dupã abolirea sclaviei, a recurs la imigrarea indienilor care se angajau pentru 5 ani, apoi a celor de rasã africanã.
La 1 iulie 1861, între Franța și Anglia a fost încheiat un tratat prin care se urmãrea, pe de o parte sã punã capãt recrutãrii de emigranți de pe Coasta Africii, iar pe de altã parte sã reglementeze condițiile de emigrare a indienilor în coloniile franceze.
Toate mãsurile menționate mai sus nu urmãreau decât un singur obiectiv: sã limiteze sau sã interzicã comerțul cu sclavi, nu a sclaviei ca fenomen.
Problema interzicerii sclaviei, ca atare, a fost pusã pentru prima datã în cadrul Societãții Națiunilor, începând din 1922 când a fost creatã Comisia ad-hoc pentru studierea sclaviei în lume și a formulat propuneri referitoare la aceastã problemã.
4- prin acest articol se excludea dreptul la vizitã la bordul navelor franceze.
5-Henry Bonfils, Droit International public, Paris, Arthur Rousseau, Editeur, 1905, Livre III “L’homme dans les rapports internationaux”, p. 207-221
-47-
In raportul sãu din 12 iunie 1924 Comisia ad-hoc a prezentat unele propuneri recomandând ca ele sã fie încorporate într-o Convenție internaționalã. In anii 1925 și 1926, Adunarea Societãții Națiunilor a dezbãtut un proiect de Convenție referitoare la sclavie, pe care l-a aprobat la 25 septembrie 1926.
Convenția asupra sclaviei, semnatã de 33 de state a intrat în vigoare la 9 martie 1927. Ea era alcãtuitã din 12 articole prin care: se definea sclavia și comerțul cu sclavi și angaja statele sã adopte mãsuri necesare pentru a preveni sclavia și a o suprima complet “ într-o manierã progresivã și cât mai repede cu putințã” (art.2), sã previnã și sã reprime îmbarcarea, debarcarea și transportul sclavilor în toate apele lor teritoriale și sã negocieze, cât mai curând cu putințã, o Convenție generalã cu privire la comerțul cu sclavi (art.3), sã-și acorde reciproc sprijin pentru reprimarea sclaviei și a comerțului cu sclavi (art.4). Totodatã, statele pãrți se angajau sã ia toate mãsurile ca munca forțatã sau obligatorie sã nu ducã la condiții analoage cu sclavia și ca aceastã muncã sã nu poatã fi pretinsã decât în scopuri publice (art.5), sã ia mãsurile necesare ca aceste infracțiuni sã fie sancționate cu pedepse severe (art.6). Dupã adoptarea Convenției din 1926, sclavia nu a fost complet eradicatã din viața internaționalã. Inaintea și în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial, Germania hitleristã a practicat pe scarã largã munca de sclav a milioanelor de oameni strãmutați forțat din teritoriile ocupate, motiv pentru care sclavia a fost prevãzutã în Statutul Tribunalului militar internațional printre crimele împotriva umanitãții. Dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, odatã cu adoptarea Cartei ONU, în care popoarele Națiunilor Unite își reafirmã credința “în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bãrbaților și femeilor, precum și a națiunilor mari și mici”6, problema sclaviei se pune într-un alt context, și anume al abolirii sale exprese. Convenția din 1926 nu se referea cu precãdere decât la unele aspecte referitoare la sclavie, nu și la formele deghizate ale acesteia. Dorind sã extindã reglementarea și la acest ultim aspect, Consiliul Economic și Social a numit un Comitet Special cu mandatul de a redacta un proiect de convenție suplimentarã referitor la abolirea sclaviei, a traficului cu sclavi și a instituțiilor și practicilor analoge sclaviei. Comitetul, reunit la începutul anului 1956, a adoptat proiectul de Convenție respectiv. Prin rezoluția 608/XXI din 30 aprilie 1956, Consiliul Economic și Social a hotãrât convocarea unei Conferințe a plenipotențiarilor pentru a definitiva textul final al Convenției suplimentare. La 7 septembrie 1956, Conferința a adoptat Convenția Suplimentarã Relativã la Abolirea Sclaviei, a Traficului cu sclavi și a Instituțiilor și practicilor analoge sclaviei.
6- Cloșca Ionel, Suceavã Ion, op. cit,, p.118
-48-
Motivația acestei Convenții se gãsește în preambulul sãu, ea fiind exprimatã în trei idei fundamentale, și anume: 1) cã libertatea este un drept pe care fiecare ființã l-a dobândit prin naștere; 2) cã dupã încheierea Convenției din 1926 “noi progrese au fost obținute în aceastã direcție” și 3) Convenția suplimentarã este destinatã “intensificãrii eforturilor, atât naționale cât și internaționale care vizeazã abolirea sclaviei, a traficului cu sclavi și a instituțiilor și practicilor analoge sclaviei”. Astfel, Convenția înglobeazã practicile și instituțiile în materie de servitute pentru datorii, formele servile de cãsãtorie și exploatare a copiilor și adolescenților, traficul cu sclavi și instituțiile și practicile analoge sclaviei.
Practicile analoge sclaviei sunt urmãtoarele:
servitutea pentru datorii;
șerbia;
orice instituție sau practicã în virtutea cãreia:
o femeie este, fãrã a avea dreptul de a refuza, promisã sau datã în cãsãtorie în schimbul unei despãgubiri în bani sau în naturã plãtitã pãrinților, tutorelui, familiei sau unei alte persoane sau unui alt grup de persoane;
soțul unei femei, familia sau clanul acestuia au dreptul de a o ceda unei alte persoane cu titlu oneros sau în alt mod;
femeia poate, la moartea soțului, sã fie transmisã prin succesiune unei alte persoane.
d) orice instituție sau practicã în virtutea cãreia un copil sau adolescent care are mai puțin de 18 ani este dat, fie de cãtre pãrinți, fie de cãtre tutorele sãu unei alte persoane contra unei sume de bani sau nu, în vederea exploatãrii persoanei sau muncii copilului sau adolescentului.
Convenția incrimineazã ca faptã penalã transportul sau încercarea de a transporta sclavi dintr-o țarã în alta prin intermediul oricãrui mijloc de transport, ori complicitatea la comiterea unor astfel de fapte. Statele se angajeazã sã ia toate mãsurile adecvate pentru: a) a împiedica navele și aeronavele purtând pavilionul lor sã transporte sclavi și a pedepsi persoanele vinovate; b) ca porturile, aeroporturile și coastele lor sã nu poatã fi folosite la transportul sclavilor. Orice sclav refugiat la bordul unei nave aparținând unui stat parte la Convenție va fi liber ipso facto.
Fenomenul sclaviei, precum și practicile și instituțiile analoge, se menține încã în numeroase zone ale Globului, din care cauzã reprimarea sa a fost prevãzutã și în alte Convenții internaționale. Articolul 22 din Convenția de la Geneva din 1958 cu privire la marea liberã prevede cã orice navã de rãzboi poate opri în marea liberã o navã de comerț strainã dacã existã un motiv serios de bãnuialã cã aceastã navã se ocupã de traficul de sclavi.
-49-
O asemenea dispoziție a fost inseratã și în Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mãrii, semnatã la Montigo Bay, în Jamaica, la 10 decembrie 1982 în articolul 99 care prevede cã “ Orice stat va lua mãsuri eficace pentru a preveni și reprima transportul de sclavi pe navele autorizate sã poarte pavilionul sãu și pentru a preveni uzurparea pavilionului sãu în acest scop. Orice sclav care se refugiazã pe o navã, indiferent de pavilionul sãu, este liber ipso facto”.
Combaterea traficului de orice naturã cu ființe umane se înscrie în contextul luptei pentru interzicerea sclaviei, a instituțiilor și practicilor similare. Primul instrument internațional care urmãrea combaterea comerțului cu femei a fost “Aranjamentul de la Paris” din 18 mai 1904 pentru reprimarea traficului cu femei albe, semnat de 18 state. La 4 mai 1910, 13 state au semnat tot la Paris “Convenția Internaționalã referitoare la reprimarea traficului cu femei albe, la care au aderat în final 34 de state.
Sub auspiciile Societãții Națiunilor au fost încheiate alte douã instrumente: “Convenția internaționalã de la Geneva din 30 septembrie 1921 referitoare la combaterea traficului cu femei și copii”, și “ Convenția internaționalã de la Geneva din 11 octombrie 1933 cu privire la reprimarea traficului cu femei majore”. România a aderat la Convenție împreunã cu alte 10 state la 28 mai 1935.
Incã din momentul creãrii sale, Organizația Națiunilor Unite a manifestat un interes deosebit fațã de problema traficului cu ființe umane, care constituie o ofensã gravã la adresa demnitãții omului, astfel cã încercând sã opereze o regrupare a instrumentelor existente a elaborat un nou instrument – “ Convenția pentru reprimarea traficului cu ființe umane și a exploatãrii prostituirii semenilor” – , aprobatã de Adunarea Generalã a ONU, la 2 decembrie 1949, pe care, la 21 martie 1950, a deschis-o spre semnare și aderare. Aceastã Convenție, care nu vizeazã în mod expres femeile, unificã o serie de instrumente internaționale adoptate în prima jumãtate a sec. XX pentru protecția femeilor și copiilor, precum: Aranjamentul de la Paris din 1904; Convenția internaționalã din 4 mai 1910 referitoare la reprimarea traficului cu femei albe; Convenția internaționalã din 30 septembrie 1921 pentru reprimarea traficului cu femei și copii și Convenția internaționalã din 11 octombrie 1933 pentru reprimarea traficului cu femei majore.
Existã cinci Convenții internaționale – Declarația Universalã a Drepturilor Omului, Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, Convenția asupra eliminãrii tuturor formelor de discriminare fațã de femei și Convenția referitoare la drepturile copilului – care incrimineazã sclavia în sens larg.
-50-
Munca forțatã sau obligatorie, care și-a fãcut apariția în societatea contemporanã, reprezintã una din noile forme de sclavie sau de servitute, care se înscrie printre instituțiile și practicile interzise. Prima referire la munca forțata se gãsește în Convenția de la Geneva din 25 septembrie 1926 asupra sclaviei care consacrã un articol special – articolul 5 – acestei probleme prin care se angajeazã “sã ia mãsurile utile pentru a evita ca munca forțatã sau obligatorie sã ducã la condiții analoge cu sclavia”. In acest sens, în articol se precizeazã cã: a) munca forțatã sau obligatorie nu poate fi pretinsã, în principiu, decât în scopuri publice; b) în teritoriile în care acest gen de muncã este prestat în alte scopuri decât cele publice, statele contractante “ vor depune eforturi pentru a-i pune capãt în mod progresiv, pe cât de repede cu putințã și cã atât timp cât va exista, ea nu va fi folositã decât în mod excepțional, contra unei remunerații adecvate și cu condiția sã nu se poatã impune schimbarea locului obișnuit al reședinței”; c) autoritãțile competente din teritoriul interesat își vor asuma responsabilitatea recurgerii la munca forțatã sau obligatorie.
La 28 iunie 1930 Conferința generalã a Organizației Internaționale a muncii a adoptat Convenția nr. 29 asupra muncii forțate, care a intrat în vigoare la 1 mai 1932. Aceastã Convenție prevedea suprimarea în cel mai scurt termen posibil a muncii forțate sau obligatorii sub toate formele sale, cu excepția serviciului militar obligatoriu, a obligațiilor civile normale, a muncii depuse drept consecințã a unei condamnãri, a muncii cerute în caz de forțã majorã, precum și a muncilor mãrunte de la sate executate în interesul direct al colectivitãții de cãtre membrii acesteia.
Organizația Națiunilor Unite s-a preocupat de aceastã problemã încã de la crearea sa urmãrind, pe de o parte sã interzicã folosirea muncii forțate sau obligatorii prin diverse instrumente internaționale, iar pe de altã parte sã efectueze, împreunã cu alte instituții și organisme de profil, studii pentru a identifica noile forme, directe sau mascate, de practicã a unor astfel de munci, adoptarea de mãsuri menite a ameliora situația în acest domeniu.
Primul instrument juridic care face o referire expresã la acest gen de muncã este Declarația Universalã a Drepturilor Omului care considerã cã sistemele de muncã forțatã, obligatorie sau corecționalã, precum și noile forme de sclavie sau servitute, ca fãcând parte dintre instituțiile și practicile interzise. Dezvoltând acest principiu, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice prevedea în articolul 8, paragraful 3: “Nimeni nu va putea fi constrâns sã execute o muncã forțatã sau obligatorie”. Munca forțatã este interzisã și prin Convenția internaționalã asupra eliminãrii reprimãrii crimei de apartheid. Astfel, în Articolul II, care definește “crima de apartheid” la litera c) este stipulatã printre elementele consecutive ale acestei crime exploatarea muncii membrilor unui grup rasial sau a mai multor grupuri rasiale, în special supunându-i la muncã forțatã.
-51-
Deci, în spiritul acestei Convenții, supunerea unuia sau a mai multor grupuri rasiale la muncã forțatã constituie o crimã internaționalã. La 25 iunie 1957 Conferința Generalã a Organizației Internaționale a Muncii a adoptat Convenția Internaționalã asupra abolirii muncii forțate care a intrat în vigoare la 17 ianuarie 1959. Convenția angajeazã statele pãrți sã suprime munca forțatã sau obligatorie și sã nu recurgã la aceasta sub nici o formã:
atât ca mãsurã de constrângere sau de educație politicã și de sancțiune fațã de persoanele care au exprimat sau exprimã anumite opinii politice sau își manifestã opoziția ideologicã fațã de ordinea politicã, socialã sau economicã stabilitã;
ca metodã de mobilizare sau de utilizare a mâinii de lucru în scopul dezvoltãrii economice;
ca mãsurã de disciplinã a muncii;
ca pedeapsã pentru a fi participat la greve;
ca mãsurã de discriminare rasialã, socialã, naționalã sau religioasã.
Convenția interzice, deci, în mod expres, munca forțatã sau obligatorie în aceste cinci cazuri prezentate mai sus. O inovație fațã de instrumentele juridice anterioare o constituie și prevederea din articolul 2 conform cãreia statele parți se angajeazã “ sã ia mãsurile eficace în vederea abolirii imediate și complete a muncii forțate”, știut fiind cã pânã atunci angajamentele statelor constau în a asigura “ în mod progresiv și în cel mai scurt timp posibil abolirea sau abandonarea instituțiilor și practicilor condamnabile”. Carta africanã a drepturilor omului și popoarelor condamnã sclavia (art. 5), dar nu menționeazã interzicerea muncii forțate și obligatorii, spre deosebire de alte Convenții generale care-l enunțã ca un drept intangibil. Mai ales, Carta, în numele “obligației de solidaritate care se impune, precizeazã cã individul are datoria de a munci și de a “se achita de contribuțiile fixate prin lege pentru apãrarea intereselor fundamentale ale societãții (art.29, paragraful 6): o astfel de dispoziție este plinã de incertitudine și nu permite a se afirma cã aceasta – Carta africanã – recunoaște individului dreptul fundamental de a nu fi constrâns la a munci împotriva voinței lui.7
7 – Fuerea, Augustin, Introducere în problematica dreptului internațional al drepturilor omului, Editura Era, București, 2000, p.126
-52-
Secțiunea II. SEDIUL MATERIEI
1. Instrumente cu vocație universalã
A. Declarația Universalã a Drepturilor Omului –art. 4-
Declarația Universalã a Drepturilor Omului prevede în articolul 4 “ Nimeni nu va fi ținut în sclavie, nici în robie; sclavia și traficul cu sclavi sunt interzise sub toate formele lor”.
B. Pactul internațional privind drepturile civile și politice – art. 8-
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice prevede in articolul 8: “Nimeni nu va fi ținut în sclavie; sclavia și comerțul cu sclavi, sub toate formele sunt interzise. Nimeni nu va putea fi ținut în servitute. Nimeni nu va putea fi constrâns sã execute o muncã forțatã sau obligatorie”.
C.Convenția privind sclavia –art. 1-
Aceastã Convenție definește conceptul în articolul 1-paragraful 1: “Sclavia este statutul sau condiția unei persoane asupra cãreia este exercitatã oricare putere sau toate puterile atașate dreptului de proprietate”. Paragraful 2 prevede: “ Comerțul cu sclavi include toate actele implicate în capturarea, procurarea sau cedarea unei persoane cu intenția de a o reduce la sclavie; toate actele implicate în procurarea unui sclav in vederea vânzãrii sau schimbului; toate actele implicate în cedarea prin vânzare sau schimb a unui sclav procurat în vederea vânzãrii sau schimbului, și, în general, toate actele de comerț sau transport de sclavi”.
D. Convenția suplimentarã cu privire la abolirea sclaviei, traficului cu sclavi și a instituțiilor și practicilor analoge sclaviei – art. 1 , art. 3, art.5, art. 6, art. 7 –
Articolul 1 din capitolul intitulat “ Instituții și practici analoge sclaviei” prevede abolirea completã sau abandonarea urmãtoarelor practici și instituții:
-servitutea pentru datorii, adicã starea sau condiția rezultând din faptul cã un debitor s-a angajat sã furnizeze în garanția unei datorii serviciile sale personale sau cele ale unei alte persoane asupra cãreia are autoritate, dacã valoarea echitabilã a acestor servicii nu afecteazã lichidarea datoriei sau dacã durata acestor servicii nu este limitatã și nici caracterul lor definit;
-șerbia, adicã condiția persoanei care este ținutã prin lege, obicei sau acord, de a trãi și munci pe un pãmânt aparținând altei persoane, fãcând câteva servicii determinate, remunerate sau gratuit, fãrã posibilitatea de a-și schimba condiția;
-53-
– orice instituție sau practicã în virtutea cãreia:
o femeie este, fãrã a avea dreptul de a refuza, promisã sau datã în cãsãtorie în schimbul unei despãgubiri în bani sau în naturã plãtitã pãrinților, tutorelui, familiei sau unei alte persoane sau unui alt grup de persoane;
soțul unei femei, familia sau clanul acestuia au dreptul de a o ceda unei alte persoane cu titlu oneros sau în alt mod;
femeia poate, la moartea soțului, sã fie transmisã prin succesiune unei alte persoane;
-orice instituție sau practicã în virtutea cãreia un copil sau adolescent care are mai puțin de 18 ani este dat, fie de cãtre pãrinți, fie de cãtre tutorele sãu unei alte persoane contra unei sume de bani sau nu, în vederea exploatãrii persoanei sau muncii copilului sau adolescentului.
Articolul 3 al Convenției se referã la traficul cu sclavi fiind definit astfel: “faptul de a transporta sau de a încerca sã se transporte sclavi dintr-o țarã în alta, prin intermediul oricãrui mijloc de transport sau faptul de a fi complice al unor astfel de acte va constitui infracțiune penalã fațã de legea statelor pãrți la Convenție și persoanele stabilite a fi vinovate de o astfel de infracțiune vor fi pasibile de pedeapsã foarte asprã”.
Articolul 5 stipuleazã: “ Intr-o țarã în care sclavajul sau instituțiile și practicile analoge sclaviei nu au fost încã complet abolite sau abandonate, mutilarea, fie cu fierul roșu, fie pe altã cale, a unui sclav sau a unei persoane de condiție servilã, sau faptul de a fi complice la asemenea acte va constitui infracțiune penalã în conformitate cu legea statelor pãrți la Convenție, iar persoanele considerate vinovate vor fi pasibile de pedeapsã”. In continuare articolul 6 prevede:” Reducerea unui om la sclavie sau obligarea unui seamãn sã-și piardã libertatea sa sau a unei persoane aflate în grija lui, pentru a-l transforma în sclav, va constitui infracțiune penalã conform legilor statelor pãrți la Convenție”.
Definițiile sclaviei și a traficului de sclavi sunt date în articolul 7 al Convenției astfel:
“Sclavia”, așa cum este definitã în Convenția din 1926 cu privire la sclavie, este situația sau condiția unui individ asupra cãruia se exercitã atributele dreptului de proprietate sau numai unele dintre ele, iar “sclavul” este individul care are acest statut sau aceastã condiție. “Traficul de sclavi” desemneazã și cuprinde orice act de capturare, achiziție sau cedare a unei persoane în vederea reducerii ei la sclavie; orice act de cedare prin vânzare sau schimb a unei persoane capturate în vederea vinderii sau schimbãrii ei ca și în general, orice act de comerț sau transport al sclavilor, indiferent de modul de transport folosit.
-54-
E. Convenția internaționalã privind suprimarea și pedepsirea crimei de apartheid
Dupã cum indicã și titlul scopul acestui tratat este de a suprima și a pedepsi apartheidul. Convenția proclamã apartheidul ca fiind “ o crimã împotriva umanitãții” și declarã “crime încãlcând principiile de drept internațional” toate actele inumane rezultând din politicile și practicile de apartheid (art. I). Deși articolul II al Convenției definește “crima de apartheid” prin referire la politicile de segregare rasialã și discriminare practicate în sudul Africii, formularea acestei prevederi este destul de cuprinzãtoare pentru a include politici similare dacã acestea ar fi adoptate în alte zone ale lumii. Rãspunderea pentru comiterea crimei de apartheid revine nu numai acelor persoane, membrii ai unor organizații și instituții și reprezentanți ai statului care comit infracțiunea, dar și tuturor celor care instigã, încurajeazã sau sprijinã în mod direct comiterea ei.
Instrumente cu vocație regionalã
A. Convenția americanã privind drepturile omului –art. 6-
In articolul 6 intitulat “Interzicerea sclaviei și a servituții” se stipuleazã cã: “Nimeni nu poate fi ținut în sclavie, nici în servitute. Sclavia și servitutea, precum și comerțul cu sclavi și comerțul cu femei sunt interzise în toate formele. Nimeni nu va fi constrâns sã îndeplineascã o muncã forțatã sau obligatorie. In țãrile în care anumite delicte sunt pedepsite cu închisoarea însoțitã de muncã forțatã, prezenta prevedere nu va fi interpretatã ca interzicând executarea unei asemenea pedepse pronunțate de cãtre un judecãtor sau un tribunal competent. Totuși, munca forțatã nu trebuie sã prejudicieze deloc asupra demnitãții și nici asupra capacitãții fizice și intelectuale a deținutului”.
B. Carta africanã a drepturilor omului și popoarelor –art. 5-
Carta considerã cã drepturile fundamentale ale ființei umane se bazeazã pe atributele persoanei umane, ceea ce justificã protecția lor internaționalã și în articolul 5 prevede: “ Orice formã de exploatare și de aservire a omului, în special sclavia, comerțul cu persoane, tortura fizicã și moralã și pedepsele sau tratamentele crude, inumane sau degradante, sunt interzise”.
C.Convenția europeanã a drepturilor omului – art. 4 –
Articolul 4 stipuleazã :” Nimeni nu poate fi ținut în sclavie sau în condiții de aservire. Nimeni nu poate fi constrâns sã execute o muncã forțatã sau obligatorie”.
-55-
Conform prevederilor Convenției nu se considerã muncã forțatã sau obligatorie:
-orice muncã impusã în mod normal unei persoane supusã detenției;
-orice serviciu cu caracter militar sau un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu;
-orice serviciu impus în situații de crizã sau de calamitãți care amenințã viața sau bunãstarea comunitãții;
-orice muncã sau serviciu care face parte din obligațiile civile normale.
Secțiunea III. ORGANE ÎNFIINȚATE
Pe baza unei rezoluții a Adunãrii Generale din1949 o serie de organe și organisme ale ONU- Consiliul Economic și Social, Comisia drepturilor omului și Subcomisia de luptã contra mãsurilor discriminatorii și de protecție a minoritãților, Comisia pentru condiția femeii – au întocmit studii, anchete și rapoarte asupra formelor contemporane de manifestare a sclaviei.
Pe baza informațiilor primite de la diverse state și organisme internaționale, din sistemul sãu și din afarã, Consiliul Economic și Social și-a mãrit aria de investigare incluzând alte manifestãri contemporane de sclavie, precum practicile sclavagiste ale apartheidului și colonialismului, traficul și exploatarea femeilor.
O etapã importantã a luptei contra practicilor și instituțiilor sclavagiste l-a constituit crearea unui mecanism permanent împuternicit sã dea avize asupra mijloacelor de eliminare a sclaviei și a represiunii traficului cu ființe umane. Astfel, prin Rezoluția 7/XXXVI din 19 septembrie 1973, Subcomisia de luptã contra mãsurilor discriminatorii și protecție a minoritãților a recomandat ca ea sã fie autorizatã sã desemneze un grup de lucru compus din cinci dintre membrii sãi “ pentru a examina faptele noi survenite în domeniul sclaviei și al traficului cu sclavi în toate practicile și manifestãrile lor și sã studieze și examineze toate informațiile provenind din surse demne de încredere asupra acestei probleme în vederea recomandãrii de mãsuri corective”. La 21 august 1974, prin Rezoluția 11/XXVII, Subcomisia a creat Grupul de lucru, care și-a extins activitatea la noile forme de sclavie, expresie care astãzi se referã la o varietate de violãri ale drepturilor omului.
-56-
Comitetul pentru eliminarea discriminãrii rasiale a fost creat în 1970, în baza articolului 8 din Convenția internaționalã asupra eliminãrii tuturor formelor de discriminare rasialã și a constituit o experiențã novatoare în practica Națiunilor Unite, fiind primul organ care avea mandat de a examina mãsurile adoptate de state pentru a se achita de obligațiile asumate în virtutea unei convenții internaționale. Pentru a putea controla mãsurile juridice, judiciare, administrative și de altã naturã adoptate de state pentru îndeplinirea angajamentelor asumate prin Convenție, Comitetului i-au fost încredințate trei categorii de proceduri, și anume:
a)-procedura rapoartelor periodice;
b)-procedura plângerilor;
Aderând la Convenții, statele au recunoscut competența Comitetului de a primi și de a examina plângerile unui stat parte care, dupã aprecierea sa, considerã cã un alt stat parte nu aplicã Convenția. Aceastã prevedere nu exclude ca statele sã recurgã într-o asemenea situație și la alte proceduri, cum ar fi crearea unei comisii de conciliere.
c)– a treia, permite unei persoane sau unui grup de persoane care se considerã victime ale unui act de discriminare rasialã sã înainteze o plângere Comitetului împotriva statului respectiv. Posibilitatea de a sesiza Comitetul în aceastã ultimã situație este condiționatã de epuizarea recursurilor locale. Când este sesizat cu astfel de plângeri, Comitetul le aduce, în mod confidențial, la cunoștința statului în cauzã, fãrã a dezvãlui identitatea persoanei sau grupului care se considerã victime ale violãrii drepturilor lor. Statul respectiv are obligația de a comunica Comitetului mãsurile adoptate pentru remedierea situației.
Comitetul primește în copie petiții, copii de rapoarte și alte informații asupra discriminãrii rasiale privind teritoriile sub tutelã sau neautonome sau orice alt teritoriu cãruia i se aplicã Rezoluția 1514/XV a Adunãrii Generale, care îi sunt transmise de Consiliul de tutelã special pentru decolonizare. Comitetul a stabilit trei grupe de lucru pentru a se ocupa de teritoriile africane și de cele din Antile și din Atlantic, inclusiv Gibraltar, precum și de teritoriile neautonome din Pacific și din Oceanul Indian.
Comitetul este compus din “optsprezece experți cunoscuți pentru înalta lor moralitate și imparțialitate, care sunt aleși de cãtre statele pãrți din rândul cetãțenilor lor care își exercitã funcțiile cu titlu individual, ținându-se seama de o repartiție geograficã echitabilã și de reprezentarea diferitelor forme de civilizație, precum și de principalele sisteme juridice”. Mandatul membrilor Comitetului este de patru ani, aleși cu votul a douã treimi din statele pãrți. Comitetul a început sã funcționeze din 1970, când și-a ținut prima sesiune (19-31 ianuarie) la sediul ONU din New-York.
-57-
Fiind un organ autonom membrii Comitetului acționeazã cu titlu personal, ei neputând fi nici demiși și nici înlocuiți din funcțiile lor. Comitetul se reunește de douã ori pe an, fie la sediul Națiunilor Unite din New-York, fie cel de la Geneva și supune un raport anual Adunãrii Generale a ONU. Comitetul întreține legãturi cu Comisia a III-a a Adunãrii Generale pentru probleme economice, sociale și culturale și colaboreazã cu Consiliul de Tutelã și cu Comitetul de decolonizare, cu Organizația Internaționalã a Muncii și cu UNESCO.
La cererea Adunãrii Generale Comitetul a a acordat o atenție specialã situației popoarelor care luptã contra opresiunii regimurilor coloniste și rasiste din Africa Australã. Comitetul a fost asociat la realizarea programelor marilor inițiative, precum Anul internațional de luptã contra rasismului și discriminãrii rasiale (1973-1983 și 1983-1993) și la cele douã Conferințe omonime organizate de ONU în 1978 și 1983.
Comitetul a elaborat o serie de mãsuri vizând suprimarea incitãrilor la discriminare rasialã, precum și a unor mãsuri de naturã a permite eliminarea acestor practici în domeniile învãțãmântului, educației, culturii și informației.
Ca perspective, Comitetul urmãrește ca toate statele sã devinã pãrți la Convenție pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasialã. Dupã aprecierea Comitetului, pentru atingerea obiectivelor prevazute în Convenție statele ar trebui sã acționeze mai hotãrât în urmãtoarele direcții1:
-sã promulge legi prin care sã pedepseascã orice difuzare de idei fondate superioritatea unei rase sau urã rasialã, orice incitare la discriminare rasialã, precum și orice alt act de violențã și asistențã acordatã activitãților rasiste și sã interzicã organizațiile rasiste și activitãțile de propagandã care incitã la discriminarea rasialã sau care o încurajeazã;
-sã adopte legi care sã garanteze egalitatea tuturor persoanelor în fața legii fãrã nici o discriminarea de rasã, culoare, de origine naționalã sau etnicã;
-sã adopte legi care sã asigure o protecție și o cale de recurs contra oricãror acte de discriminare rasialã;
-sã adopte mãsuri în domeniul învãțãmântului, educației, culturii și informației, pentru a lupta contra prejudecãților, a favoriza înțelegerea, toleranța sau prietenia și sã facã cunoscute dispozițiile pertinente ale Cartei ONU și convențiilor internaționale referitoare la drepturile omului.
Comitetul pentru eliminarea discriminãrii fațã de femei este creat de Convenția asupra eliminãrii tuturor formelor de discriminare fațã de femei și are competențele prevãzute de aceasta.
1- Cloșca Ionel, Suceavã Ion, op.cit., p. 443
-58-
Comitetul a fost creat în 1982, în baza art. 17 din Convenția asupra eliminãrii tuturor formelor de discriminare fațã de femei, cu scopul de a examina progresele în aplicarea de cãtre fiecare stat parte a Convenției.
Comitetul pentru eliminarea discriminãrii fațã de femei se compune din 23 de experți, care își exercitã funcțiile cu titlu personal. Membrii Comitetului sunt resortisanți ai statelor pãrți la Convenție, persoane de o înaltã autoritate moralã și în mod eminent competente în domeniul în care se aplicã Convenția. Membrii Comitetului pentru eliminarea discriminãrii fațã de femei sunt aleși prin scrutin secret de pe o listã de candidați desemnați de statele pãrți la Convenție. Fiecare stat poate desemna un candidat ales dintre resortisanții sãi. Pentru alegerea Comitetului pentru eliminarea discriminãrii fațã de femei se ține cont de principiul unei repartiții geografice echitabile și al reprezentãrii diverselor forme de civilizație, ca și a principalelor sisteme juridice.
Membrii Comitetului pentru eliminarea discriminãrii fațã de femei sunt aleși pentru 4 ani. Comitetul pentru eliminarea discriminãrii fațã de femei se înnoiește cu jumãtate din membrii sãi la fiecare 2 ani.
Sarcina principalã a Comitetului este , potrivit articolului 17, de a examina progresele realizate de state în aplicarea dispozițiilor Convenției. In acest sens, statele s-au angajat, prin articolul 19 din Convenție sã transmitã rapoarte Comitetului prin intermediul Secretarului general al ONU.
Rapoartele trebuie sã cuprindã mãsuri de ordin legislativ, judiciar, administrativ sau de altã naturã pe care statul respectiv le-a adoptat în aplicarea Convenției, precum și informații asupra progreselor realizate în aceastã privințã. Pe baza rapoartelor pe care le studiazã și a informațiilor prezentate de statele pãrți, Comitetul le face recomandãri și sugestii. Prin intermediul Consiliului Economic și Social, Comitetul pentru eliminarea discriminãrii fațã de femei prezintã în fiecare an un raport de activitate Adunãrii Generale a ONU.
Mãsurile de implementare prevãzute de Convenția internaționalã privind suprimarea și pedepsirea crimei de apartheid constau în cerința unei raportãri periodice de cãtre statele pãrți și înființarea unui Grup de Trei pentru examinarea rapoartelor. Acest organism este desemnat de președintele Comisiei pentru Drepturile Omului a ONU dintre acele state pãrți la Convenție care au membri în Comisie. Convenția împuternicește de asemenea Comisia pentru Drepturile Omului a ONU sã elaboreze diverse studii și rapoarte referitoare la crima de apartheid, inclusiv o listã a persoanelor, organizațiilor, instituțiilor și reprezentanților statelor care sunt presupuși a fi vinovați de crima respectivã.
-59-
SECȚIUNEA IV. JURISPRUDENȚA
Cazul Van Der Mussele contra Belgiei- Obligația unui avocat stagiar de a asista un arestat preventiv, fãrã sã fie remunerat și sã i se ramburseze cheltuielile
-Belgian, nãscut în 1952, Eric Van Der Mussele este avocat la Anvers. La 31iulie 1979, fiind încã avocat stagiar, el este desemnat de cãtre biroul de consultare și apãrare al baroului din Anvers sã asigure, ca avocat din oficiu, apãrarea unui cetãțean gambian, dl.Ebrima. Condamnat în primã instanțã, apoi în apel, acesta își recapãtã libertatea ca urmare a unei intervenții a avocatului sãu pe lângã ministrul justiției. A doua zi, biroul de consultare și apãrare îl informeazã pe Van der Mussele cã îi retrage dosarul și cã insolvabilitatea clientului sãu face imposibilã perceperea onorariului și rambursarea cheltuielilor.
Van der Mussele sesizeazã Comisia la 7 martie 1980. El vede în desemnarea sa din oficiu pentru a-l asista pe Ebrima o “ muncã forțatã sau obligatorie”, incompatibilã cu art. 4 § 2 al Convenției și o atingere adusã respectului cuvenit bunurilor sale, contrarã art. I din Protocolul nr.1. In afarã de aceasta, el denunțã discriminarea care ar exista între avocați și alte profesii, care ar încãlca prevederile art.14 din Convenție combinat cu art. 4 (din același act juridic).
Hotãrârea din 23 noiembrie 1983 (plenul Curții)
In prealabil, Curtea rãspunde unei obiecții formulate de guvernul belgian. Obligația de a acorda beneficiul asistenței gratuite a unui avocat se fondeazã, în materie penalã, pe art. 6§ 3 c) din Convenție; în materie civilã, ea constituie uneori unul din mijloacele de a asigura procesul echitabil cerut de art. 6 § 1. Ea revine deci, statului belgian. Acesta din urmã o atribuie în mod legal barourilor, însã aceastã soluție nu poate sã-l sustragã de la responsabilitãțile sale în temeiul Convenției, cu atât mai mult cu cât barourile belgiene, în sensul strict al respectãrii independenței acestora, sunt supuse exigențelor legii. Curtea abordeazã apoi chestiunea principalã, cea a pretinsei violãri a art.4 luat separat. Ea constatã cã acest text nu indicã ce trebuie sã se înțeleagã prin “ muncã forțatã sau obligatorie”. Fãrã a pierde din vedere particularitãțile și autonomia Convenției, ea interpreteazã aceastã noțiune în baza Convențiilor nr. 29 și 105 ale Organizației Internaționale a Muncii care leagã cvasitotalitatea statelor membre ale Consiliului Europei, printre care și Belgia. Potrivit art 2 § 1 din Convenția nr. 29 expresia “ munca forțatã sau obligatorie” desemneazã “orice muncã sau serviciu cerut unui individ sub amenințarea unei pedepse oarecare și pe care individul respectiv nu s-a oferit sã o execute de bunã voie”.
-60-
Având în vedere absența constrângerilor fizice sau morale, serviciile îndeplinite de Van Der Mussele nu ar putea fi analizate ca o muncã forțatã în sensul art. 4 din Convenția Europeanã a Drepturilor Omului.
Prezintã oare acestea un caracter obligatoriu? Riscurile la care s-ar fi expus în caz de refuz puteau conduce la amenințarea unei pedepse, însã Curtea acordã o valoare relativã argumentului dedus – de guvernul belgian și de cãtre Comisie – din consimțãmântul prealabil pe care petiționarul l-ar fi dat în momentul în care a îmbrãțișat profesia de avocat. Ea considerã necesar sã ținã seama de ansamblul circumstanțelor cauzei, din perspectiva preocupãrilor care stau la baza art.4 din Convenție (interes general, solidaritate socialã și normalitate).
Serviciile de prestat nu ieșeau din cadrul activitãților normale ale unui avocat. In plus, ele gãseau o contrapartidã în avantajele corespunzãtoare profesiei (monopolul profesional al pledoariei și reprezentãrii) și concurau la formarea profesionalã a lui Van Der Mussele. In rest, aceastã obligație, care nu constituia un mijloc de a asigura lui Ebrima beneficiul art. 6 §3 c0 din Convenție, se apropia de “obligațiile civice normale” menționate la art. 4 §3d). In sfârșit, petiționarului nu i s-a impus o greutate disproporținalã fațã de capacitatea sa (cincizeci de desemnãri pentru asistențã din oficiu în cursul a trei ani de stagiu). De altfel, el nu a denunțat obligația respectivã în însuși principiul acesteia, ci doar în douã din modalitãțile ei de executare: absența onorariilor și lipsa rambursãrii cheltuielilor. Curtea noteazã cã legislațiile din numeroase state contractante evolueazã cãtre o preluare în sarcinã de cãtre finanțele publice a indemnizației avocaților sau a avocaților stagiari desemnați sã acorde asistențã justițiabililor insolvabili. In spețã, nu existã dezechilibru considerabil și nerezonabil între scopul urmãrit- accesul la barou – și obligațiile asumate pentru a-l atinge. Din moment ce nu a fost vorba de o muncã obligatorie, Curtea a apreciat cã art. 4, considerat izolat, nu a fost încãlcat (unanimitate).
Van Der Mussele a invocat, de asemenea, art. 14 în legãturã cu art. 4. In pofida concluziei precedente, Curtea apreciazã prima dispoziție ca fiind aplicabilã în spețã: o muncã normalã în sine poate sã se manifeste anormal, dacã discriminarea conduce la alegerea grupurilor sau a indivizilor obligați sã o efectueze. Ea amintește cã art. 14 protejeazã contra oricãrei discriminãri indivizii puși în situații analoage. Or, Curtea constatã cã nu existã similitudine între situațiile disparate menționate de cãtre petiționar (avocați, pe de o parte, și magistrați, funcționari publici sau ministeriali, medici, veterinari, farmaciști, dentiști, etc., pe de altã parte) și trage concluzia absenței încãlcãrii articolului citat (unanimitate).
-61-
Rãmânea o ultimã cerere dedusã din art. 1 al Protocolului nr. 1. Acest text consacrã respectul bunurilor actuale; or în ceea ce privește lipsa remunerãrii, insolvabilitatea lui Ebrima împiedica nașterea unei creanțe. Problema se pune însã diferit pentru cheltuieli, Van Der Mussele trebuind sã fi luat anumite sume din propriile sale resurse; totuși, ele erau relativ mici și decurgeau din obligația de a îndeplini o activitate compatibilã cu art. 4 din Convenție. Curtea a ajuns astfel la concluzia inaplicabilitãții, în cele douã cazuri, a art.1 din Protocolul nr. 1 singur sau combinat cu art. 14 din Convenție (unanimitate).
Cazul Karlheinz Schmidt contra Germaniei-Obligația pentru bãrbați, în Baden-Wurtemberg, dar nu și pentru femei, de a efectua un serviciu de pompier sau, în lipsã, de a plãti o contribuție.
La 30 aprilie 1982, serviciul competent din orașul Tettnang, din landul Baden-Wurtemberg, îi cere d-lui Karlheinz Schmidt, nãscut în 1939, plata unei contribuții de pompier în sumã de 75DM pentru anul 1982. El își întemeiazã hotãrârea pe art. 43 al legii pompierilor landului, în versiunea din 27 noiembrie 1978 și pe decizia municipalã din 5 decembrie 1979. La 20 iulie 1982 autoritatea administrativã Bodenseekreis respinge contestația pe care petiționarul a fãcut-o împotriva deciziei orașului.
Denunțând o atingere adusã principiului egalitãții sexelor, K. Schmidt sesizeazã Tribunalul administrativ din Sigmaringen, care respinge recursul sãu pe 18 august 1983. Apelul nu dã nici el nici un rezultat: Curtea administrativã a landului respinge cererea petiționarului pe 25 martie 1986 și îi refuzã, în același timp, autorizarea de a face recurs în casație. Cel în cauzã atacã în van acest refuz la Curtea administrativã federalã. La 31ianuarie 1987, Curtea Constituționalã Federalã respinge, ca neavând suficiente șanse de succes, recursul d-lui Schmidt.
In 13 din 16 landuri germane-inclusiv Baden-Wurtenberg- legea impune locuitorilor din comune sã îndeplineascã un serviciu activ în corpurile de pompieri, dacã numãrul de voluntari nu este suficient. Nouã landuri prevãd un asemenea serviciu numai pentru cetãțenii de sex masculin (în vârstã de la 18 la 50 ani în Baden-Wurtenberg). In afarã de Baden-Wurtenberg, în Bavaria, Saxonia și Turingia existã obligația de a vãrsa o contribuție corpului de pompieri sau serviciilor de protecție împotriva incendiilor. Acolo unde locuitorii de ambele sexe sunt supuși serviciului obligatoriu, contribuția se aplicã atât bãrbaților cât și femeilor. La 11 august 1987, K. Schmidt sesizeazã Comisia; el invocã art. 14 al Convenției combinat cu art. 4 § 3 d) din Convenție și art.1al Protocolului nr. 1.
-62-
Hotãrârea din 18 iulie 1994 (Camerã)
Ca și petiționarii, Curtea apreciazã cã serviciul obligatoriu de pompier, așa cum este cunoscut în Baden-Wurtenberg, se numãrã printre ”obligațiile civile normale” în sensul art.4 § 3 d). Ea a ajuns la concluzia cã, date fiind legãturile sale strânse cu obligația de a servi, obligația de a plãti se încadreazã, în egalã mãsurã, în art. 4 § 3d). In consecințã, art.14 combinat cu art.4 § 3d) se aplicã (unanimitate).
Acest lucru a fost respectat?Curtea constatã cã, în Germania, anumite landuri nu impun în acest domeniu constrângeri diferite în funcție de sex și cã femeile sunt admise sã serveascã în corpul pompierilor voluntari chiar și în Baden-Wurtemberg. Un element este decisiv în aceastã spețã, independent de a ști dacã existã, în zilele noastre, motive pentru a trata în mod diferit bãrbații și femeile în ce privește îndeplinirea serviciului obligatoriu de pompier: respectiva obligație nu existã decât în drept și în teorie. Numãrul de voluntari fiind întotdeauna suficient, nici o persoanã de sex masculin nu este obligatã în practicã sã îndeplineascã serviciul de pompieri. Contribuția financiarã a pierdut – nu în drept, ci în fapt – caracterul ei compensatoriu, pentru a deveni singura obligație realã. O diferențã de tratament bazatã pe sex nu se va justifica niciodatã pentru plata unei asemenea contribuții. In consecințã, a avut loc o încãlcare a art. 14 combinat cu art.4 § 3d) al Convenției (6 voturi pentru, 3 împotrivã).
Având în vedere aceastã constatare, Curtea nu considerã necesar sã examineze în plus plângerea bazatã pe art.14 al Convenției combinat cu art.1 din Protocolul 1 (unanimitate).
In baza art.50 al Convenției, Curtea acceptã în întregime pretențiile celui în cauzã: restituirea contribuției de pompier în contul anilor 1982-1984 (225 DM), precum și cheltuielile de judecatã și taxe la care s-a expus în fața jurisdicțiilor naționale (395 DM) (8 voturi pentru, 1 împotrivã).
-63-
CAP.VI. PRINCIPIUL LEGALITÃȚII DELICTELOR ȘI PEDEPSELOR
Secțiunea I. CONCEPTE
Dreptul la neretroactivitatea legii penale-Principiul nullum crimen, nulla poene sine lege care fondeazã interdicția legislației penale retroactive este la baza dreptului penal modern și este consacrat în termeni identici de Convențiile generale; Curtea europeanã vede aici “ un element esențial al preeminenței dreptului” ( SW c/Regatul Unit, 22noiembrie 1995, A.335B, paragraful 34). La același titlu ca și “materia penalã”, noțiunea de “pedeapsã”, figurând la art. 7 CEDO, îmbracã un sens autonom (Jamil c/Franța, 8 iunie 1995, A.317B, paragraful 30 în legãturã cu constrângerea corpului).
Principiul de legalitate a pedepselor și delictelor presupune, de asemenea, cã infracțiunea trebuie clar precizatã prin lege;aceastã cerințã este satisfãcutã, potrivit Curții europene, “ pentru cã este posibil de definit, plecând de la dispoziții legale pertinente, ce acte sau omisiuni angajeazã responsabilitatea penalã, chiar dacã aceastã definiție este datã de tribunalele ce interpreteazã dispoziția în cauzã” (Kokkinakis, 25 mai 1993, A.260); mai mult, trebuie ca decizia judiciarã sã constituie “ o etapã rezonabilã previzibilã de lege” (SW , paragraful 43). Principiul e însoțit de dreptul de aplicare retroactivã a legii penale mai blânde (Gragnic c/ Franța, 27 septembrie 1995, .325B, paragraful 24; art. 15 PIDCP). Cu toate acestea, PIDCP și CEDO stipuleazã cã acest principiu nu ar trebui sã aducã atingeri “dreptului de la Nuremberg” (art.15, paragraful 2 și art.7, paragraful 2); potrivit Comisiei europene a drepturilor omului, dreptul la neretroactivitatea legii penale “ nu vizeazã nici o condamnare juridicã sau moralã” a legilor care, în circumstanțele excepționale de la sfârșitul celui de-al doilea rãzboi mondial, au fost adoptate “pentru a reprima crimele de rãzboi și faptele de trãdare sau colaborare cu inamicul” (Ann.I., p.239). Aceastã regulã a neretroactivitãții incriminãrilor și pedepselor este enunțatã ca drept autonom, dar nu îmbracã toatã forța sa care stabilește dreptul la libertate, care figureazã printre drepturile ordinare. Mai mult, art.4 al Protocolului 7 CEDO (de asemenea art.17 paragraful 7 PIDCP) consacrã regula non bis in idem care interzice jurisdicțiilor aceluiași stat ( dar nu jurisdicțiilor naționale a douã state sau mai multe: CDO, nr. 204/1986, A.P. c / Italia, dec., 2noiembrie 1987, Selection, p.71; com.req.nr. 24015/94, EGM c / Luxemburg, DR, 20mai 1994, D. și R., 77A, p.144) de a urmãri sau a pedepsi penal pentru aceeași infracțiune care a fost deja achitatã sau condamnatã printr-o judecatã definitivã (Grandingen, 23 octombrie 1995, A.328C.).
-64-
Printr-o rezervã Franța a limitat forța acestei dispoziții doar la infracțiuni relevând, potrivit dreptului național, competența jurisdicțiilor penale.1
Articolul 7 paragraful 1 din Convenția Europeanã a Drepturilor Omului oferã individului garanția cã nu poate fi condamnat pentru o infracțiune neprevãzutã de lege în momentul în care a fost sãvârșitã. Acest articol reflectã principiul în conformitate cu care trebuie a fi însușitã o formã de comportament neîngãduit pentru a fi considerat responsabil de încãlcarea acestei interdicții. Intr-o cauzã îndreptatã împotriva Regatului-Unit, reclamantul îi arãtase unui ziarist documente ce fuseserã anterior citite în mod public în fața unui tribunal și, pentru acest motiv, fusese condamnat pentru ultraj contra magistratului. Comisia a declarat plângerea admisibilã întrucât reclamantul nu era în mãsurã sã prevadã în mod rezonabil felul în care tribunalele defineau elementele componentele ale infracțiunii respective în conformitate cu “Common Law”, câtã vreme nimeni nu fusese niciodatã pus sub urmãrire pentru o asemenea acțiune (Cer.nr.10.038/82). Pãrțile au ajuns la soluționarea pe cale amiabilã a cauzei. Același articol 7 interzice printre altele unui stat sã-i aplice unui individ condamnat o pedeapsã mai grea decât aceea care era aplicabilã în momentul sãvârșirii infracțiunii. Paragraful 2 al articolului 7 CEDO exclude interdicția retroactivitãții legii în cazul oricãrei acțiuni care, atunci când a fost sãvârșitã, era incriminatã “potrivit principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate”2. Aceastã dispoziție trimite în mod direct la Principiile de la Nuremberg (și de la Tokio) și la accentul pus de acestea asupra crimelor de rãzboi. Insuși conținutul dispoziției este inspirat direct din articolul 38 al Statutului Curții Internaționale de Justiție. In acest context utilizarea termenului de “națiuni civilizate” presupune ca legislația și practica statelor care nu sunt pãrți la Convenție, sã fie luate în considerare pentru a se aplica articolul 7 par.2.
Convenția Americanã a Drepturilor Omului garanteazã libertatea de a nu fi supus retroactivitãții legilor și prevede obligația statelor de a nu încãlca drepturile garantate și adoptarea mãsurilor necesare, pentru a asigura beneficiul deplin al acestor drepturi. Nu sunt permise derogãri în privința aplicãrii drepturilor omului celor mai de bazã pe care le garanteazã Convenția. Lista drepturilor nederogabile este mult mai lungã decât cea a Convenției Europene a Drepturilor Omului și Pactului Internațional privind drepturile civile și politice. Spre deosebire de aceste tratate Convenția Americanã mai statueazã cã nu
1-Fuerea, Augustin, op.cit. p. 127
2-Gomien, Donna, Introducere în Convenția Europeanã a Drepturilor Omului, Editura All, București, 1993, p.59
-65-
pot fi suspendate “ remediile judiciare esențiale pentru protecția” drepturilor nederogabile3.
Secțiunea II. SEDIUL MATERIEI.
1. Instrumente cu vocație universalã
A. Declarația Universalã a Drepturilor Omului –art. 11-
Declarația Universalã a Drepturilor Omului prevede în articolul 11: “ Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care, în momentul în care au fost comise, nu constituiau un act delictuos potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsã mai asprã decât aceea care era aplicabilã în momentul în care a fost comis actul delictuos”.
B. Pactul internațional privind drepturile civile și politice – art.15-
Pactul preia principiul legalitãții delictelor și pedepselor din Declarația Universalã a Drepturilor Omului și completeazã: “ dacã ulterior comiterii infracțiunii, legea prevede aplicarea unei pedepse mai ușoare, delincventul trebuie sã beneficieze de aceasta”.
2. Instrumente cu vocație regionalã
Convenția Americanã privind drepturile omului –art. 9-
Principiul legalitãții pedepselor este stipulat la art.9 în Convenție: “ Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau omisiune care nu constituia, în momentul în care a avut loc, o infracțiune potrivit dreptului aplicabil. De asemenea, nu poate fi aplicatã nici o pedeapsã mai mare decât cea care era aplicabilã în momentul în care a fost comisã infracțiunea. Dacã ulterior datei infracțiunii este adoptatã prin lege o pedeapsã mai ușoarã, aceasta va acționa retroactiv în favoarea delincventului”.
B. Convenția Europeanã a Drepturilor Omului –art.7-
Articolul 7 stipuleazã: “ nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul când a fost sãvârșitã, nu era consideratã o infracțiune, potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu poate fi aplicatã vreo pedeapsã mai gravã decât aceea care era aplicabilã în momentul sãvârșirii infracțiunii”.
3- Buergenthal, Thomas, Weber, Renate, Dreptul internațional al drepturilor omului, Editura All, București,1995 p.138
-66-
C. Carta Africanã a Drepturilor Omului și Popoarelor-art. 7-
In capitolul I , articolul 7 al Cartei se prevede:” Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care nu constituia, în momentul în care a avut loc, o infracțiune pedepsitã legal. Nici o pedeapsã nu poate fi aplicatã dacã ea nu era prevãzutã în momentul în care a fost comisã infracțiunea. Pedeapsa este personalã și nu se poate aplica decât delincventului”.
Secțiunea III. ORGANE ÎNFIINȚATE
Garantarea internaționalã a drepturilor omului se realizeazã nu numai prin organe internaționale nejudiciare, ci, în primul rând, prin tribunale internaționale specializate în materia drepturilor omului. Acestea au ca obiect protejarea drepturilor omului și sancționarea statelor care au încãlcat aceste drepturi. In prezent, existã douã asemenea tribunale, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului și Curtea Interamericanã a Drepturilor Omului. Dupã intrarea în vigoare a tratatului corespunzãtor, va fi înființatã și Curtea Africanã a Drepturilor Omului și Popoarelor.
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului este primul tribunal internațional specializat în materia drepturilor omului care a fost înființat. In prezent, ea are jurisdicție obligatorie asupra statelor pãrți la Convenția Europeanã a Drepturilor Omului, iar particularii au acces direct pentru a sesiza instanța cu o plângere împotriva statului despre care pretind cã este autor al unei violãri a drepturilor omului.
Structurile internaționale care desfãșoarã activitãți de protecție a drepturilor omului sunt de douã tipuri: organe interne ale O.N.U. și organe convenționale.
Organele interne ale O.N.U. specializate în materia drepturilor omului sunt: Comisia Drepturilor Omului; Comisia Condiției Femeii; Comitetul Drepturilor Economice, Sociale și Culturale; Inaltul Comisariat al Drepturilor Omului; Inaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați.
Organele convenționale având competențe în domeniul drepturilor omului sunt: Comitetul Drepturilor Omului; Comitetul pentru eliminarea discriminãrii rasiale; Comitetul pentru eliminarea discriminãrii fațã de femei;Comitetul contra Torturii; Comitetul Drepturilor Copilului.
Potrivit dreptului comunitar originar, organele comunitare care au competențe exprese în protecția drepturilor fundamentale la nivel regional european sunt: Parlamentul European; Curtea de Justiție a Comunitãților Europene; Ombudsmanul.
-67-
In cadrul Consiliului Europei, existã douã tipuri de organe specializate în materia drepturilor omului: Comisarul Drepturilor Omului și organele convenționale create prin tratate internaționale distincte. Curtea Europeanã a Drepturilor Omului este un organ al Consiliului Europei cu caracter jurisdicțional, care are competențã materialã generalã (în materia drepturilor civile și politice) și o competențã teritorialã limitatã la nivel regional european.
Comisia Interamericanã a Drepturilor Omului este un organ principal al Organizației Statelor Americane, cu caracter independent și cu naturã parajudiciarã, specializat în domeniul drepturilor omului. Ea are competențã materialã generalã (drepturile civile și politice și drepturile economice, sociale și culturale) și competențã teritorialã limitatã la nivel regional interamerican.
Curtea Interamericanã a Drepturilor Omului asigurã garantarea drepturilor omului consacrate prin :Convenția americanã relativã la drepturile omului și Protocoalele la aceasta; Convenția interamericanã asupra prevenirii, sancționãrii și eliminãrii violenței contra femeii-Convenția de la Belem do Para. Curtea Interamericanã a Drepturilor Omului are o competențã contencioasã și o competențã consultativã.
Principala organizație internaționalã la nivel regional african este Organizația Unitãții Africane. Organul specializat în promovarea și protejarea drepturilor omului, în cadrul acestei organizații internaționale este Comisia Africanã a Drepturilor Omului și Popoarelor, organ parajudiciar, cu caracter independent. Rolul sãu este dublu, atât sub aspectul promovãrii, cât și sub acela al protejãrii drepturilor omului și a drepturilor popoarelor. Sub aspectul drepturilor omului, ea are o competențã materialã generalã (drepturile civile și politice și drepturile economice, sociale și culturale) și competențã teritorialã limitatã la nivel regional african.
Curtea Africanã a Drepturilor Omului și Popoarelor urmeazã a fi creatã prin Protocolul relativ la Carta africanã a drepturilor omului și popoarelor privind crearea unei Curți Africane a Drepturilor Omului și popoarelor, tratat internațional care nu a intrat încã în vigoare. Rolul Curții Africane este de a asigura protecția drepturilor omului și popoarelor împreunã cu Comisia Africanã a Drepturilor Omului și Popoarelor.
Secțiunea IV. JURISPRUDENȚA
CAZUL WELCH contra REGATULUI UNIT – Pronunțarea unei ordonanțe de confiscare cu efect retroactiv în urma unei condamnãri pentru infracțiuni la legislația asupra stupefiantelor.
– 68 –
-Cetãțean britanic, dl. Peter Welch este arestat la 3 noiembrie 1986 și inculpat a doua zi pentru infracțiuni la legea privind stupefiantele, recunoscut ca fiind sãvârșite între 1ianuarie 1986 și ziua arestãrii.
La 24 august 1988 el este declarat vinovat în baza a cinci capete de acuzare și i se aplicã o pedeapsã de douãzeci și doi de ani de închisoare pentru douã infracțiuni și douãzeci pentru celelalte trei. In afarã de aceasta, judecãtorul dã o ordonanțã de confiscare a 66914£ în baza Legii din 1986 asupra infracțiunilor referitoare la traficul cu stupefiante. Neavând aceastã sumã , cel interesat trebuie sã efectueze o perioadã consecutivã de doi ani închisoare. Dispozițiile materiale ale legii nu intraserã în vigoare decât la 12 ianuarie 1987, respectiv dupã data sãvârșirii infracțiunilor.
Condamnatul a introdus apel în fața Curții de apel care, la 11 iunie 1990, reduce pedeapsa cu doi ani și cu 7000 £ amenda stabilitã prin ordonanța de confiscare.
-In plângerea sa din 22 iunie 1990 la Comisie, dl.Welch se declarã victimã a încãlcãrii art.7 și 6 §1 și 2 din Convenție.
Hotãrârea din 9 februarie 1994 (Camerã)(seria A nr. 307-A)
-Nimeni nu contestã în spețã caracterul retroactiv al ordonanței de confiscare. Aceasta a fost emisã în urma unei condamnãri pentru infracțiuni la legislația asupra stupefiantelor, sãvârșite înainte de intrarea în vigoare a Legii din1986.
-In consecințã, singura chestiune de rezolvat consta în a ști dacã ordonanța constituia o pedeapsã în sensul art. 7§1.
Punctul de plecare al oricãrei aprecieri privind existența unei pedepse constã în a determina dacã mãsura în chestiune este impusã ca urmare a unei condamnãri pentru o “infracțiune”. In aceastã privințã și alte elemente pot fi considerate pertinente: natura și scopul mãsurii în cauzã, calificarea sa conform dreptului intern, procedurile asociate adoptãrii și executãrii sale, ca și gravitatea acesteia. In ceea ce privește legãtura cu o infracțiune, Curtea noteazã cã înainte ca o ordonanțã sã poatã fi pronunțatã în baza Legii din 1986, acuzatul trebuie sã fi fost condamnat pentru una sau mai multe infracțiuni în materie de trafic de stupefiante. Ea admite cã gravitatea ordonanței nu este decisivã în sine pentru cã numeroase mãsuri nepenale de naturã preventivã pot avea efect puternic asupra persoanei vizate. Totuși, urmãtoarele elemente sunt indicii importante cã ordonanța de confiscare constituie o pedeapsã: ampla prezumție legalã potrivit cãreia orice bun care trece prin mâinile delincventului în timpul unei perioade de șase ani este rezultatul traficului de stupefiante, cu excepția cazului când cel interesat dovedește contrariul; faptul cã ordonanța de confiscare vizeazã produsul traficului de stupefiante și
69 –
nu se limiteazã la îmbogãțirea sau profitul efectiv; puterea discreționarã a judecãtorului de
fond de a lua în considerare, atunci când fixeazã suma ordonanței, gradul de vinovãție al acuzatului, ca și posibilitatea de constrângere a persoanei.
Dacã, dincolo de aparențe, încercãm sã discernem realitatea, independent de calificarea mãsurii de confiscare, rãmâne faptul cã dl.Welch a suferit un prejudiciu mai mare din cauza ordonanței decât cel la care era expus în perioada sãvârșirii infracțiunilor de care a fost gãsit vinovat. Având în vedere combinația de elemente represive, ordonanța de confiscare se traduce într-o veritabilã pedeapsã. In consecințã, a existat încãlcarea art.7 §1 (unanimitate).
Curtea subliniazã totuși cã aceastã concluzie nu repune în nici un fel în cauzã puterea de confiscare conferitã tribunalelor pentru a le permite sã lupte contra flagelului traficului de stupefiante.
Arãtând cã ordonanța de confiscare nu a fost încã executatã din cauza prezentei proceduri, Curtea apreciazã cã problema art.50 nu se aflã în stare de judecatã. Ea decide deci, sã rezerve pronunțarea în aceastã privințã (unanimitate).
Pentru cheltuielile de judecatã și taxele privind procedura de la Strasbourg, ea alocã petiționarului 13.852,60£ cu deducerea sumelor deja vãrsate prin asistențã judiciarã (unanimitate).
CAZUL C.R. contra REGATULUI UNIT – Condamnarea unui bãrbat pentru tentativã de viol asupra soției sale.
-Nãscut în 1952 și de naționalitate britanicã, dl.C.R. trãiește la Leicester. Dupã mai mulți ani de probleme conjugale, soția sa pãrãsește domiciliul conjugal. La 12 noiembrie 1989, petiționarul intrã cu forța la pãrinții acesteia și încearcã sã aibã un raport sexual cu ea, împotriva voinței sale. El este inculpat pentru tentativã de viol și violențe verbale. La proces, în fața Crown Court din Leicester,la 30 iulie 1990, apãrarea susține cã în drept nu este posibil ca un bãrbat sã-și violeze soția. Aceasta invocã teza enunțatã de Sir Matthew Hale în 1736 potrivit cãreia, cãsãtorindu-se, o femeie consimte în general sã aibã relații sexuale cu soțul sãu. Judecãtorul Owen examineazã mai multe excepții care s-au degajat în common law de la aceastã regulã în cursul ultimilor cincizeci de ani și apreciazã cã, deoarece între soți existã un acord tacit, potrivit cãruia cãsãtoria lor a luat sfârșit, iar soția întrerupsese viața comunã și indicase clar petiționarului cã nu mai era de acord sã aibã relații sexuale cu acesta, în cazul de fațã se aplicã douã din imunitãțile consacrate de jurisprudențã. Atunci, petiționarul se recunoaște vinovat de douã din capetele de acuzare și este condamnat la trei ani închisoare.
-70 –
El introduce apel în fața Court of Appeal care i-l respinge în unanimitate la 14 martie 1991; apoi petiționarul formuleazã recurs în fața Camerei Lorzilor, care, la 23 octombrie 1991, confirmã în unanimitate hotãrârea Curții de Apel. Lord Keith of Kinkel aratã cã dreptul de common law poate și trebuie sã evolueze pentru a reflecta schimbãrile survenite în ceea ce privește locul femeii în societate și instituția cãsãtoriei. Common law aduce mai multe excepții de la teza lui Hale și nu existã rațiuni valabile pentru a nu considera ca inaplicabil în prezent ansamblul acestei teze. De altfel, art.1§ 1 al legii de modificare din 1976 asupra delictelor sexuale nu împiedicã în nici un fel sã se ridice imunitatea conjugalã, termenul “ilegitim” care figureazã în definiția datã de aceastã dispoziție “violului” nu înseamnã “în afara cãsãtoriei”, ci constituie “o simplã redundanțã”.
-In cererea sa din 31 martie 1992 la Comisie, dl.C.R. se plânge de condamnarea sa pentru o conduitã care, în opinia sa, nu constituia o infracțiune penalã în momentul sãvârșirii faptelor imputate;el invocã art.7 din Convenție.
Hotãrârea din 22 noiembrie 1995 (Camerã) (seria A nr.335-C)
-Oricât de clar ar putea fi textul unei dispoziții legale, în orice sistem juridic, existã, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciarã și trebuie elucidate punctele îndoielnice, ca și adaptarea la schimbãrile de situație. Art. 7 nu ar putea fi interpretat ca interzicând acest proces, cu condiția ca rezultatul sã fie coerent cu substanța infracțiunii și în mod rezonabil previzibil. Curtea nu observã nici o rațiune pentru a se demarca de concluzia formulatã de Court of Appeal și de Camera Lorzilor asupra semnificației cuvântului “ilegitim” la art. 1§ 1 al legii de modificare din 1976 asupra delictelor sexuale. Deciziile lor nu fãceau decât sã continue o tendințã perceptibilã în evoluția jurisprudenței, dezmembrând imunitatea care punea un soț la adãpost de urmãrirea penalã pentru violul asupra soției sale. Nu existã nici o îndoialã în legea din 12 noiembrie 1989 cu privire la faptul cã un soț care a avut prin forțã raporturi sexuale cu soția sa putea fi în diverse împrejurãri acuzat de viol. In plus, interpretarea jurisprudențialã realiza o evoluție manifestã, coerentã cu substanța însãși a infracțiunii, care tindea sã trateze, la modul general, o anumitã conduitã ca ținând de infracțiunea de viol. Aceastã evoluție constã în faptul cã recunoașterea judiciarã a absenței imunitãții respective constituia din acest moment o etapã a legii în mod rezonabil previzibilã. Caracterul, prin esențã, înjositor al violului este atât de manifest încât rezultatul deciziilor date de Court of Appeal și de Camera Lorzilor nu ar putea fi considerat drept contrar obiectului și scopului art. 7 din Convenție sau obiectivelor fundamentale ale acesteia, a cãror esențã este respectarea demnitãții și libertãții umane. In rezumat, nu a existat încãlcarea art.7 § 1 (unanimitate).
– 71-
CAP. VII. CONCLUZII
Recunoscut în prezent ca un principiu al dreptului internațional contemporan,a cãrui evoluție a fost puternic marcatã de “Declarația Universalã a Drepturilor Omului”, de numeroasele tratate și documente internaționale la care ne-am referit în aceastã lucrare, principiul apãrãrii drepturilor umane se afirmã în epoca noastrã ca un imperativ de conduitã al relațiilor dintre state, a cãror realizare se împletește strâns cu promovarea în viața internaționalã a tuturor normelor și principiilor de drept, chemate sã guverneze raporturile dintre țãri.
Afirmarea și recunoașterea drepturilor și libertãților omului ca principiu al dreptului internațional contemporan nu se fundamenteazã pe recunoașterea unui “drept natural obiectiv”, care ar “transcede voința statelor”, ci are la bazã tocmai consimțãmântul acestora de a-l recunoaște ca atare, dupã cum întreg ansamblul de norme de drept internațional exprimã acordul de voințã al statelor în cadrul comunitãții generale.
In cazul drepturilor omului nu este vorba deci numai de invocarea unor principii de o valoare politico-juridicã indiscutabilã, ci și de recunoașterea unei situații reale, obiective. De regulã, indivizii beneficiazã de drepturi și libertãți pe plan intern prin mijlocirea statelor de care aparțin și care, în virtutea suveranitãții lor, asigurã totodatã cãile concrete de realizare a drepturilor și libertãților. Fãrã înscrierea drepturilor omului în normele constituționale și fãrã adoptarea unor mãsuri adecvate pentru garantarea lor de cãtre fiecare stat, drepturile și libertãțile cetãțenești vor fi lipsite de orice eficiențã.
In planul dreptului internațional, jurisdicțiile internaționale afirmã constant și clar superioritatea normelor internaționale, inclusiv în materia drepturilor omului, fațã de normele dreptului intern, indiferent de natura acestora, deci inclusiv fațã de normele constituționale. Un act sau fapt contrar unei norme internaționale privind drepturile omului este sancționat la nivel internațional, chiar dacã el, din punct de vedere al dreptului intern, este legal și constituțional. In planul dreptului intern, chestiunea este mai delicatã și ea depinde exclusiv de dispozițiile constituționale și legislative ale fiecãrui stat.
In raport cu dispozițiile normative interne, autoritãțile naționale, în special instanțele judecãtorești, soluționeazã eventualele conflicte dintre un tratat internațional în materia drepturilor omului și dispozițiile legislative și chiar constituționale naționale.
Garantarea internaționalã a drepturilor omului se realizeazã în primul rând prin tribunale internaționale specializate în materia drepturilor omului. Acestea au ca obiect protejarea drepturilor omului și sancționarea statelor care au încãlcat aceste drepturi.
– 72 –
Ințelegerea deplinei semnificații a instituției drepturilor omului presupune o cunoaștere a ideilor umaniste care au postulat încã din timpurile cele mai vechi libertatea și egalitatea oamenilor. Perceperea sensului exact al instituției juridice a drepturilor omului implicã, așadar, în mod necesar, o înțelegere a semnificației filosofice a acestor drepturi, indispensabilã deslușirii conținutului moral-politic al oricãror reglementãri normative în aceastã materie.
Privind retrospectiv, se poate aprecia cã declarațiile de drepturi au reprezentat- atât la timpul respectiv, cât și mai ales dupã trecerea unor secole- documente fundamentale, de o incomparabilã relevanțã pentru definirea conținutului politic și juridic al instituției drepturilor omului. Ele au fundamentat ideea egalitãții oamenilor atât în domeniul drepturilor civile, cât și în domeniul politic, definind o viziune elaboratã cu privire la raporturile dintre individ și stat, dintre om și autoritate.
Elaborarea conceptului de drepturi ale omului a constituit, în fond, o operațiune de sintezã, constând din generalizarea unor idei consacrate, în diferite țãri, în documente juridice cu un bogat conținut moral și politic, redactate de juriști de mare prestigiu, care au rezistat timpului.
Reprezentând un principiu de drept internațional cu valoare imperativã, de jus cogens, principiul respectãrii universale a drepturilor omului obligã toate statele, în aceeași mãsurã. El postuleazã îndeplinirea unor îndatoriri asumate prin documente juridice cu valoare obligatorie de cãtre fiecare stat, atât fațã de propriii cetãțeni, cât și fațã de comunitatea internaționalã.
Referindu-ne la impactul extinderii cooperãrii internaționale a statelor în domeniul drepturilor omului, considerãm necesar sã subliniem cã recunoașterea și consacrarea acestor drepturi prin documente internaționale a avut o influențã beneficã, contribuind la perfecționarea legislațiilor naționale. Problematica drepturilor omului a cãpãtat o dimensiune internaționalã, putând fi valorificate la maximum ideile de libertate și demnitate, stimulându-se astfel opoziția fațã de regimurile totalitare. Acțiunea internaționalã a generat încredere și spirit de rãspundere în promovarea unei atitudini ferme pentru respectul drepturilor omului din partea unor organizații și organisme internaționale. Relația dintre mjloacele interne și cele internaționale de protecție a drepturilor omului a cãpãtat dimensiuni inedite în condițiile în care elaborarea a noi documente internaționale, garantând protecția omului și a drepturilor sale a stimulat apariția unor importante acte legislative. Acestea – constituții naționale și legi reglementând diferite domenii majore ale protecției drepturilor omului – au contribuit la
-73 –
rândul lor la o tot mai puternicã recunoaștere în viața internaționalã a principiului respectãrii drepturilor omului, conceput ca un principiu imperativ de drept internațional, având o relevanțã dintre cele mai mari pentru desfãșurarea pașnicã a relațiilor dintre state.
Titlul II din Constituția României, intitulat “ Drepturile, libertãțile și îndatoririle fundamentale”, constituie unul dintre domeniile cele mai importante ale reglementãrilor constituționale. El cuprinde nu numai o enumerare clarã și corespunzãtoare a drepturilor, libertãților și îndatoririlor fundamentale, dar, în același timp, enunțã garanții de naturã sã asigure respectul ferm al acestora. Elaborarea textelor a avut în vedere în primul rând Convențiile internaționale privind drepturile omului: Declarația Universalã a Drepturilor Omului, cele douã Pacte internaționale ale drepturilor omului (Pactul privind drepturile civile și politice și Pactul privind drepturile economice și sociale). Prevederile constituționale enunțã: principiul neretroactivitãții legilor; universalitatea drepturilor și libertãților; egalitatea în drepturi a cetãțenilor în fața legii și autoritãților publice; protecția , de cãtre statul român, a cetãțenilor români aflați în strãinãtate; relația dintre dispozițiile constituționale și tratatele internaționale privind drepturile omului; accesul liber la justiție pentru apãrarea drepturilor și libertãților. O prevedere deosebit de importantã se referã la tratatele internaționale privind drepturile omului. Sediul materiei se gãsește în articolul 20 din Constituție, care are urmãtorul cuprins: “Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertãțile cetãțenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanțã cu Declarația Universalã a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte. Dacã existã neconcordanțã între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementãrile internaționale”. Dispozițiile constituționale urmeazã sã fie interpretate în concordanțã cu Declarația Universalã a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte.
In activitatea de promovare a drepturilor omului un rol important îl au organizațiile științifice, sociale, instituțiile de drept public și cele cu caracter neguvernamental care desfãșoarã activitãți pe linia drepturilor omului. In rândul acestora se cuvine a fi menționat Institutul Român pentru Drepturile Omului, organism independent, al cãrui scop este de a asigura o mai bunã cunoaștere de cãtre organismele publice, asociațiile neguvernamentale și cetãțenii români a problematicii drepturilor omului, a modului în care drepturile omului sunt garantate în alte țãri, îndeosebi în țãrile participante la Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa.
-74 –
Dintre organizațiile cu caracter neguvernamental desfãșurând activitãți în domeniul drepturilor omului menționãm: Liga Apãrãrii Drepturilor Omului, organizație înființatã la 1 ianuarie 1990, Asociația pentru apãrarea drepturilor omului în România – Comitetul Helsinki, constituitã în ianuarie 1990, Societatea Independentã Românã a Drepturilor Omului, înființatã în 1990.
Instituția drepturilor omului prezintã caracter bivalent, fiind în același timp o instituție de drept intern, integratã normelor constituționale, dar și o instituție de drept internațional, configurând trãsãturile unui principiu juridic aplicabil în relațiile dintre state.
Largul interes de care se bucurã astãzi problematica drepturilor omului constituie o recunoaștere de netãgãduit a complexitãții și originalitãții acestei instituții juridice, dar și a faptului cã fãrã aceste drepturi nu se poate înfãptui o societate democraticã – condiție fireascã a afirmãrii demnitãții fiecãrui individ – dar nici realiza cadrul juridic normal indispensabil colaborãrii națiunilor.
–––
– 75 –
BIBLIOGRAFIE
CURSURI, TRATATE, MONOGRAFII
CUPRINS
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Drepturile Intangibile ALE Omului (ID: 125859)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.