. Dizolvarea Si Lichidarea Societatilor Comerciale
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
SECȚIUNEA I
CREAREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE
Viața și existența întregii societăți umane este – în primă și ultimă analiză – comercială. Căci istoria întregii societăți omenești nu este, în esența sa, decât însăși istoria evoluției sale comerciale. Nu există știință sau vreun domeniu de activitate care să nu implice, până la urmă, interes comercial. Tocmai de aceea, primele granițe desființate între state și națiuni au fost cele comerciale.
Interesul schimburilor comerciale a tins totdeauna spre unificare și globalizare, chiar și între țări conflictual – adverse.
Orice restricții și embargouri comerciale s-au dovedit efemere și caduce. Pentru că dintre toate activitățile sociale, cele comerciale au stimulat în cel mai înalt grad toate celelalte domenii de activitate, acestea determină atât gradul de civilizație și confort, cât și de prosperitate al unui popor sau altul.
Astfel, încă din societatea primitivă, de la schimbul de mărfuri în natură, continuând cu societățile: sclavagistă, feudală, capitalistă, socialistă și cea actuală, de tranziție spre societatea hipercibernetizată a liberului schimb de valori materiale și umane – într-un sistem pragmatic tot mai global și independent – deci, pe întreg parcursul evoluției lor istorice, oamenii și societățile create de ei, ca să existe și să se dezvolte, au făcut și va trebui să facă o activitate de comerț.
Însă, acest comerț nu trebuie desfășurat oricum și cu orice preț, ci conform unor reguli și obiceiuri devenite “norme”, scrise sau împământenite, statornicite de-a lungul timpului în “codice” sau “pravile”, “codex-uri” sau “coduri”, mai mult sau mai puțin generale sau specializate, conforme cu nevoile și nivelul de civilizație al celor care le-au creat, adoptat sau impus.
Au rămas astfel celebre: Codul lui Hammurabi, descoperit la Susa în 1901; vestitele codex-uri și codice romane; Codul civil francez din 1804, promulgat sub domnia lui Napoleon Bonaparte, în vigoare în bună parte și azi, care a servit drept model pentru elaborarea codurilor din numeroase țări, inclusiv pentru Codul civil român din 1864.
Poartă între Occident și Orient, țara noastră a suscitat dintotdeauna un interes activ și multiplu – nu numai din punct de vedere geo-strategic, ci și economic – al schimburilor comerciale.
În raport cu dinamica dezvoltării vieții economice și a cerințelor comerciale proprii, în România apar și sunt cunoscute o serie întreagă de coduri și regulamente organice, cum sunt: Codul Calimach al Moldovei din 1817; Codul Caragea al Munteniei din 1819; Regulamentul Organic pentru Muntenia și, respectiv, pentru Moldova, care pun bazele unui regim de drept organizat după model francez, creându-se și “judecătorii de comerț” în București și Craiova, precum și un Tribunal de comerț la Galați. Cu privire la judecarea pricinilor comerciale, aceste reglementări prevedeau că se vor judeca “după condica de Comerciu a Franței, care se va traduce în limba românească”.
Regulamentele Organice pun și bazele codificării comerciale. Astfel, primul cod comercial român apare în Muntenia în 1840.
Dezvoltarea rapidă a vieții economice românești și progresul mereu crescând al activității noastre comerciale au cerut modificarea primului cod de comerț și adaptarea lui la noile raporturi de drept bazate pe schimburile comerciale. În acest scop a fost întocmit un nou cod comercial care avea la bază Codul italian din 1882. El este și azi în vigoare, cu unele modificări.
Pe măsură ce societatea omenească s-a dezvoltat, iar nevoile economice și sociale au crescut, oamenii și-au dat tot mai mult seama că energiile individuale, oricât de mari ar fi fost ele, nu mai erau îndestulătoare pentru satisfacerea acestor nevoi. O acțiune individuală, indiferent de mărimea resurselor de muncă și financiare ale întreprinzătorului, nu mai putea face față realizării unor activități economice de amploare. În aceste condiții s-a născut ideea cooperării între mai mulți întreprinzători, care să realizeze împreună astfel de activități. Această idee și-a găsit expresia, pe planul dreptului, în conceptul de societate comercială, care implică asocierea a două sau a mai multor persoane, cu punerea în comun a unor resurse, în vederea desfășurării unei activități economice și împărțirii beneficiilor rezultate.
Pentru a-și îndeplini rolul său economic, societatea comercială a fost concepută ca un organism autonom, căruia legea i-a conferit personalitate juridică.
Societățile comerciale s-au înființat pentru a opera un câștig – dorit cât mai mare – de care să beneficieze toți membrii, în anumite proporții, deci în vederea unui scop lucrativ și nu social – caritativ, cum este cazul la cele mai multe societăți de ordin public.
Dezvoltându-se, societățile comerciale s-au manifestat ca factorul cel mai puternic al întregii economii naționale. Ceva mai mult, ele au imprimat economiilor naționale direcții noi de dezvoltare: cu ajutorul lor formele primitive ale economiei au fost înlocuite cu formele rafinate ale economiei bănești și de credit.
Societățile comerciale sunt o creație a comerțului. Ele nu s-au putut dezvolta decât după ce comerțul însuși a ieșit din primele începuturi ale dezvoltării sale.
Societățile comerciale au fost și sunt și în prezent cel mai adecvat instrument juridic de drenare a energiilor umane și financiare pentu realizarea unor scopuri sociale, ca și pentru satisfacerea unor interese personale ale întreprinzătorilor.
SECȚIUNEA A II-A
NOȚIUNEA SOCIETĂȚII COMERCIALE
Societatea civilă și societatea comercială.
Abreviativ, se afirmă adesea că societatea comercială este o formă de organizare a întreprinderii. Această prezentare sumară, cu accent pe latura economică, fără să fie eronată, trebuie întregită. Nici Legea 31/1990 privind societățile comerciale, nici Codul comercial nu cuprind o definiție a societății comerciale. Într-o asemenea situație trebuie să apelăm la dispozițiile Codului civil, care reglementează societatea civilă.
Accepțiunea clasică a societății izvorăște din art. 1491 C. civ., care prevede că “societatea este un contract prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun, cu scop de a împărți foloasele ce ar putea deriva”.
Definiția citată enunță trei componente principale, care trebuie să fie reunite cumulativ pentru existența valabilă a unei asemenea entități. În primul rând este necesară încheierea unui contract, denumit adesea și “pact societar”. Se cere apoi să se constituie un fond comun, alcătuit din aporturi ale membrilor. În fine, noțiunea implică scopul asociaților de a realiza câștiguri și de a le împărți între ei. Textul art. 1491 C. civ. omite totuși să amintească explicit un alt element caracteristic, în concepția pe care o promovează, și anume voința comună a asociaților de a conlucra în vederea obținerii de câștiguri. Affectio societatis întregește, cu alte cuvinte, notele specifice enumerate expres de legiuitor.
Trăsăturile evocate sunt folosite, printr-o interpretare extensivă, în lipsa unei alte definiții legale, și pentru caracterizarea societăților comerciale. Transpunerea nu poate fi totuși operată tale quale, deoarece definiția din art. 1491 C. civ. convine numai societăților comerciale fără personalitate juridică. Spre deosebire de acestea, categoria celor care dobândesc calitatea de subiect autonom de drepturi include în mod necesar o notă distinctivă adițională – personalitatea juridică – pe care textul menționat nu o enunță. Definiția legiuitorului civil nu epuizează, cu alte cuvinte, sfera societăților comerciale.
În completarea definiției din art. 1491 C. civ., societatea comercială cu personalitate juridică se identifică, în mod uzual, atât prin natura ei instituțională, cât și prin trăsăturile care o deosebesc de societatea civilă.
Legiuitorul comercial înțelege să asigure instituționalizarea anumitor tipuri de societăți comerciale, atribuindu-le explicit, în condiții determinate, personalitate juridică.
Această calitate le fusese recunoscută expres de art. 77 al. final C. com., reconfirmată de art. 1 al. 2 din Legea nr. 31/1990. Literatura de specialitate, la rândul ei, subliniază această trăsătură fundamentală: “Societatea comercială, considerată ca organism propriu, este o ființă juridică abstractă, rezultată dintr-un contract de societate, înzestrată cu personalitate juridică de la lege”.
Inițiată, așadar, printr-un act juridic – pactul societar – societatea comercială devine, în cadrul Legii nr. 31/1990, un subiect de drepturi și obligații, acționând în circuitul civil independent de membrii componenți. Ea prezintă, cu alte cuvinte, o dublă natură juridică, îmbinând în mod indisolubil atât o latură volițională (a asociaților), cât și o alta instituțională (ca efect al legii).
În lumea contemporană, natura instituțională poate fi socotită precumpănitoare. Doctrina subliniază că societatea comercială “continuă să piardă caracterul contractual, în profitul aspectului instituțional”.
Sub cel de-al doilea aspect semnalat, societatea comercială se individualizează prin specificitatea activității pe care, potrivit actelor constitutive, o desfășoară. Prototipul original îl constituie societatea civilă, fără personalitate juridică, provenită din dreptul roman.
Deși la fel cu societatea civilă, urmărește realizarea de “foloase” ce se vor împărți între membri, câștigul se obține prin efectuarea unor operațiuni distincte, substanțial diferite de cele civile. Particularismul constă în funcția societății comerciale de a îndeplini fapte și acte de comerț, desigur rentabile.
Instrumentul optim pentru organizarea structurii funcționale a societății comerciale este, așa cum o demonstreză practica, întreprinderea. Autorii subliniază că, în lumea contemporană, societatea comercială se prezintă, în esență, ca “un mod de organizare juridică a întreprinderii”. Altfel spus, societatea comercială constituie haina juridică pe care o îmbracă întreprinderea.
Din perspectiva menționată, societatea comercială poate fi definită ca “o întreprindere, pe care una sau mai multe persoane o organizează prin actul constitutiv, în vederea realizării de beneficii, ca subiect de drept autonom sau și fără această însușire, afectându-i bunurile necesare pentru a îndeplini actele și faptele de comerț specifice obiectului statutar de activitate”.
Alți autori definesc societatea comercială ca “o grupare de persoane constituită pe baza unui contract de societate și beneficiind de personalitate juridică, în care asociații se înțeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerț, în scopul realizării și împărțirii beneficiilor rezultate”.
Natura juridică a societății comerciale.
Persoana fizică devine comerciant, în înțelesul C. com. (art. 7), atunci când aceasta exercită “fapte de comerț” și are “comerțul” ca profesiune obișnuită. Când aceleași fapte se exercită tot ca profesie, dar de o colectivitate de persoane în care elementul “individ” dispare și este înlocuit cu un subiect de drept “diferit de membrii săi componenți”, ne aflăm în fața unei “societăți comerciale”. Acest organism se înfățișează sub forma unei “persoane juridice”, care are aceleași drepturi și obligații ca ale comerciantului – persoană fizică, constituind totodată un important instrument de progres economic, dacă scopul său este de stimulare a forțelor productive.
Datorită acestei vocații, societatea comercială este superioară comerciantului – persoană fizică. După o expresie plastică a profesorului Cesare Vivante, aceasta este “o ființă nouă care zboară cu propriile ei aripi, neîntrerupt, spre același țel”.
Toți autorii sunt de acord că la originea oricărei societăți se află consimțământul individual al asociaților. Voința acestora joacă un rol important la constituirea societății.
Participarea la societate este prin excelență voluntară; asociații convin cu privire la bunurile pe care le pun în comun, asupra activității ce urmează să o realizeze împreună și în legăturligații, acționând în circuitul civil independent de membrii componenți. Ea prezintă, cu alte cuvinte, o dublă natură juridică, îmbinând în mod indisolubil atât o latură volițională (a asociaților), cât și o alta instituțională (ca efect al legii).
În lumea contemporană, natura instituțională poate fi socotită precumpănitoare. Doctrina subliniază că societatea comercială “continuă să piardă caracterul contractual, în profitul aspectului instituțional”.
Sub cel de-al doilea aspect semnalat, societatea comercială se individualizează prin specificitatea activității pe care, potrivit actelor constitutive, o desfășoară. Prototipul original îl constituie societatea civilă, fără personalitate juridică, provenită din dreptul roman.
Deși la fel cu societatea civilă, urmărește realizarea de “foloase” ce se vor împărți între membri, câștigul se obține prin efectuarea unor operațiuni distincte, substanțial diferite de cele civile. Particularismul constă în funcția societății comerciale de a îndeplini fapte și acte de comerț, desigur rentabile.
Instrumentul optim pentru organizarea structurii funcționale a societății comerciale este, așa cum o demonstreză practica, întreprinderea. Autorii subliniază că, în lumea contemporană, societatea comercială se prezintă, în esență, ca “un mod de organizare juridică a întreprinderii”. Altfel spus, societatea comercială constituie haina juridică pe care o îmbracă întreprinderea.
Din perspectiva menționată, societatea comercială poate fi definită ca “o întreprindere, pe care una sau mai multe persoane o organizează prin actul constitutiv, în vederea realizării de beneficii, ca subiect de drept autonom sau și fără această însușire, afectându-i bunurile necesare pentru a îndeplini actele și faptele de comerț specifice obiectului statutar de activitate”.
Alți autori definesc societatea comercială ca “o grupare de persoane constituită pe baza unui contract de societate și beneficiind de personalitate juridică, în care asociații se înțeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerț, în scopul realizării și împărțirii beneficiilor rezultate”.
Natura juridică a societății comerciale.
Persoana fizică devine comerciant, în înțelesul C. com. (art. 7), atunci când aceasta exercită “fapte de comerț” și are “comerțul” ca profesiune obișnuită. Când aceleași fapte se exercită tot ca profesie, dar de o colectivitate de persoane în care elementul “individ” dispare și este înlocuit cu un subiect de drept “diferit de membrii săi componenți”, ne aflăm în fața unei “societăți comerciale”. Acest organism se înfățișează sub forma unei “persoane juridice”, care are aceleași drepturi și obligații ca ale comerciantului – persoană fizică, constituind totodată un important instrument de progres economic, dacă scopul său este de stimulare a forțelor productive.
Datorită acestei vocații, societatea comercială este superioară comerciantului – persoană fizică. După o expresie plastică a profesorului Cesare Vivante, aceasta este “o ființă nouă care zboară cu propriile ei aripi, neîntrerupt, spre același țel”.
Toți autorii sunt de acord că la originea oricărei societăți se află consimțământul individual al asociaților. Voința acestora joacă un rol important la constituirea societății.
Participarea la societate este prin excelență voluntară; asociații convin cu privire la bunurile pe care le pun în comun, asupra activității ce urmează să o realizeze împreună și în legătură cu împărțirea beneficiilor. Având posibilitatea să aleagă forma juridică a societății comerciale, asociații vor decide, în condițiile legii, asupra organizării și funcționării acesteia.
Din moment ce, îndeplinindu-se formalitățile cerute de lege, societatea a dobândit personalitate juridică, rolul voinței asociaților se estompează. Societatea comercială apare ca un grup organizat de persoane, care, grație personalității juridice, acționează ca un subiect de drept distinct. Asociații păstreză însă dreptul de decide, în condițiile actului constitutiv și cu respectarea prevederilor legii, asupra societății, putând modifica actul constitutiv ori chiar dizolva societatea.
De aici rezultă natura contractuală a societății. Chiar dacă nu se reduce la a fi numai un contract, deoarece este și o persoană juridică, societatea comercială are o origine contractuală, care își pune amprenta nu numai asupra constituirii, ci și asupra organizării și funcționării ei.
Regimul juridic al societăților comerciale a fost reglementat în Codul comercial, Cartea I, Titlul VIII (art. 77-269), intitulat “Despre societăți și despre asociațiuni comerciale”. Întrucât reglementarea societăților comerciale cuprinsă în Codul comercial era, în mare măsură, depășită, ea a fost înlocuită cu o nouă reglementare, care face obiectul Legii nr. 31/1990 privind societățile comeciale.
CAPITOLUL II
DIZOLVAREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE
SECȚIUNEA I
NOȚIUNEA DE DIZOLVARE A SOCIETĂȚII COMERCIALE
Societatea comecială se constituie pentru a desfășura o activitate comercială pe durata de timp stabilită în actul constitutiv. Durata societății se poate prelungi chiar și după decesul asociaților care au constituit societatea. Dar, orice societate comercială va sfârși prin a dispărea, deoarece ea urmează același destin implacabil, ca și o persoană fizică: se naște, trăiește și moare.
Încetarea existenței unei societăți comerciale cârmuite de prevederile Legii nr. 31/1990, privind societățile comeciale, se realizează prin intermediul unei proceduri care străbate, în mod normal, “două faze distincte, cea a dizolvării, urmată de lichidare”, așa cum a precizat Curtea Supremă de Justiție.
Într-adevăr, în cuprinsul Legii nr. 31/1990 republicată, dizolvarea societății comerciale este reglementată în Titlul VI (art. 222-232), iar lichidarea în Titlul VII (art. 246-264), deci distinct și subsecvent dizolvării.
S-a pus problema dacă nu s-ar putea realiza încetarea existenței societății comerciale printr-o procedură simplificată, în sensul contopirii celor două faze. O astfel de cerință s-ar impune în acele cazuri când societatea nu a avut activitate ori aceasta a fost redusă, iar asociații ar cădea de acord cu privire la lichidarea activului și pasivului societății. Soluția a fost consacrată în actuala formă a Legii 31/1990. Art. 230 din lege prevede că, în societățile în nume colectiv, în comandită simplă și cu răspundere limitată, asociații pot hotărî, odată cu dizolvarea, și modul de lichidare a societății. O atare hotărâre poate fi luată numai dacă asociații sunt de acord cu privire la repartizarea și lichidarea patrimoniului societății și când asigură stingerea pasivului sau regularizarea lui în acord cu creditorii.
Hotărârea privind dizolvarea și lichidarea societății trebuie luată în condițiile de cvorum și de majoritate prevăzute de lege pentru modificarea actului constitutiv.
Dizolvarea și lichidarea societăților comerciale sunt reglementate prin dispozițiile Legii nr. 31/1990 republicată. Legea permite însă asociaților ca în actul constitutiv să prevadă “modul de dizolvarea și lichidarea a societății” (art. 7 și art. 8 din lege).
Prin dizolvarea societății comerciale se înțelege desființarea ei, ca persoană juridică, încetarea existenței ei și nu numai a contractului de societate sau a statutului societății. Dizolvarea nu trebuie, însă, înțeleasă ca o desființare imediată a persoanei juridice. Persoana juridică va continua să existe, deoarece ea trebuie să îndeplinească operațiile de lichidare a patrimoniului dobândit în timpul existenței sale. Dizolvarea are, ca efect imediat, numai încetarea raporturilor dintre asociați, născute din contractul de societate. Dizolvarea societății privește, astfel, acele operațiuni care declanșează procesul de încetare a existenței societății comerciale și asigură premisele lichidării patrimoniului social. Aceste operațiuni se referă la hotărârea adunării generale sau a instanței judecătorești de dizolvare a societății și aducerea ei la cunoștința celor interesați.
Excepțional, dizolvarea se poate produce și în temeiul legii.
SECȚIUNEA A II-A
CAUZELE GENERALE DE DIZOLVARE A SOCIETĂȚILOR COMERCIALE
Dizolvarea societăților comerciale este pricinuită de cauze care survin, de regulă, în cursul funcționării comerciale sau la expirarea datei convenite, în mod voluntar sau pe cale judiciară. Aceste cauze de dizolvare sunt prevăzute de art. 222-224 și art. 232 din Legea nr. 31/1990 republicată. Prin dispozițiile citate sunt reglementate unele cauze de dizolvare generale, aplicabile tuturor societăților comerciale, precum și anumite cauze de dizolvare specifice unora dintre formele de societate.
Cauzele de dizolvare a societăților comerciale sunt cele reglementate de lege sau stabilite în actul constitutiv (art. 222 lit. g din Legea nr. 31/1990 republicată).
Potrivit art. 222 al. 1 din Legea nr. 31/1990 republicată, cauzele generale de dizolvare a societății comerciale sunt:
trecerea timpului stabilit pentru durata societății;
imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societății sau realizarea acestuia;
declararea nulității societății;
hotărârea adunării generale;
hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînțelegerile grave dintre asociați, care împiedică funcționarea societății;
falimentul societății;
alte cauze prevăzute de lege sau de actul costitutiv al societății.
În cele ce urmează voi examina numai cauzele generale de dizolvare, urmând ca cele speciale să fie analizate odată cu prezentarea regimului juridic al fiecărei forme de societate comercială.
Împlinirea termenului stabilit pentru durata societății.
Societatea comercială se dizolvă la expirarea timpului stabilit pentru durata societății (art. 222 lit.a din Legea nr. 31/1990 republicată). Potrivit legii, în contractul de societate trebuie să se prevadă “durata societății”. De vreme ce însuși actul constitutiv stabilește durata existenței societății, înseamnă că la expirarea termenului contractual, societatea se dizolvă. Acest efect este deci expresia voinței asociaților privind soarta societății.
Trebuie observat că, în acest caz, dizolvarea societății operează în temeiul legii, fără a fi necesară vreo formalitate.
Efectul dizolvării societății, ca urmare a expirării termenului stabilit pentru durata societății, poate fi înlăturat prin prelungirea duratei societății, în condițiile art. 199 din Legea nr. 31/1990 republicată.
Astfel, cererea de înscriere de mențiuni cu privire la prelungirea duratei de funcționare a societății nu poate fi admisă dacă, la data la care adunarea generală a hotărât prelungirea, expirase durata de funcționare, societatea fiind de drept dizolvată. În speță, s-a reținut că apelul formulat împotriva încheierii pronunțată de Oficiul Registrului Comerțului, în data de 20 mai 1996, este nefondat. Prin încheierea atacată s-a reținut corect că, potrivit actului constitutiv al societății, durata acesteia este de 5 ani, începând de la data înregistrării societății la Ministerul Finanțelor. Tot astfel, corect s-a reținut că durata putea fi prelungită în temeiul unei hotărâri a adunării generale, adoptată cu cel puțin 6 luni înaintea expirării termenului stabilit; însă, la data la care adunarea generală a hotărât prelungirea duratei de funcționare, societatea era de drept dizolvată.
Deci, tribunalul va respinge, ca nefondat, apelul.
Ca o măsură preventivă, art. 222 al. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată dispune că asociații trebuie consultați, cu cel puțin un an înainte de expirarea duratei societății, cu privire la eventuala prelungire a acesteia. Dacă administratorii societății nu organizează consultarea, la cererea oricărui asociat, tribunalul va putea dispune, prin încheiere, efectuarea consultării. Neefectuarea consultării nu împiedică dizolvarea societății la expirarea duratei prevăzute în actul constitutiv.
Imposibilitatea realizării obiectului societății sau realizarea acestuia.
Societatea comercială se dizolvă în cazul unei imposibilități de realizare a obiectului societății, ca și în cazul când obiectul societății s-a realizat (art. 222 lit. b din Legea nr. 31/1990 republicată).
Orice societate comercială are un obiect de activitate, care trebuie arătat în actul constitutiv. Acest obiect se realizează în cursul duratei societății. Dacă se constată o imposibilitate a realizării obiectului de activitate propus, evident, societatea își pierde rațiunea de a exista și deci se dizolvă. Acest efect se produce, atât în cazul când imposibilitatea s-a ivit în cursul duratei societății, cât și în cazul când obiectul nu s-a realizat deloc.
În speță s-a constatat că, prin înscrisurile existente la dosar, se face dovada că obiectul pentru care s-a constituit societatea comercială a devenit imposibil de realizat, datorită atitudinii pârâtului, că, datorită acestui lucru, s-a ajuns și la rezilierea contractului de locațiune pentru magazinul care a constituit sediul social, instanța apreciind că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 222 lit. b din Legea nr. 31/1990 republicată. Pârâtul nu a depus la dosar acte din care să rezulte contrariul, și anume că s-ar fi executat obiectul de activitate prevăzut de actul constitutiv. Față de cele de mai sus, tribunalul va respinge apelul, ca nefondat.
Imposibilitatea realizării obiectului societății și realizarea obiectului sunt chestiuni de fapt, care trebuie dovedite pentru a justifica dizolvarea societății.
Declararea nulității societății.
Societatea comercială se dizolvă în cazul declarării nulității ei (art. 222 lit.c din Legea nr. 31/1990 republicată). Nerespectarea condițiilor legale privind constituirea societății, prevăzute de art. 56 din Legea nr. 31/1990 republicată, atrage nulitatea societății.
Cazurile de nulitate sunt limitativ prevăzute de Legea nr. 31/1990 republicată. Potrivit art. 56 din lege, nulitatea unei societăți înmatriculate în Registrul comerțului poate fi declarată de tribunal numai atunci când: lipsește actul constitutiv sau când acesta nu a fost încheiat în formă autentică; toți fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili la data constituirii societății; obiectul de activitate al societății este ilicit sau contrar ordinii publice; lipsește încheierea judecătorului delegat de înmatriculare a societății; lipsește autorizarea legală administrativă de constituire a societății; actul constitutiv nu prevede denumirea societății, obiectul său de activitate, aporturile asociaților și capitalul social subscris; s-au încălcat dispozițiile legale privind capitalul social minim, subscris și vărsat; nu s-a respectat numărul minim de asociați prevăzut de lege.
Aceste prevederi sunt în conformitate cu directivele Comunității Economice Europene, care limitează organizarea regimului nulităților societăților din statele membre.
Pe data la care hotărârea judecătorească de declarare a nulității a devenit irevocabilă, societatea încetează fără efect retroactiv și intră în lichidare. O atare încetare a existenței societății echivalează cu dizolvarea acesteia.
Hotărârea adunării asociaților.
Întrucât constituirea societății comerciale se bazează pe voința asociaților, manifestată prin actul constitutiv, asociații pot decide și dizolvarea societății. Voința asociaților privind dizolvarea societății se manifestă în cadrul adunării asociaților care exprimă voința socială.
Adunarea asociaților poate hotărî dizolvarea societății în toate cazurile impuse de interesele asociaților. Într-adevăr, întrucât legea nu limitează cazurile în care societatea poate fi dizolvată prin hotărârea adunării asociaților, înseamnă că asociații sunt liberi să aprecieze motivele de dizolvare a societății. Un caz de dizolvare a societății de către adunarea asociaților, care este reglementat de lege, privește dizolvarea societății înainte de expirarea termenului fixat pentru durata societății. O asemenea măsură de excepție, care intervine înainte de expirarea termenului fixat pentru durata statutară a societății comerciale, este posibilă în condițiile prevăzute de art. 229, coroborat cu art. 32 din Legea nr. 31/1990 republicată. Efectele unei astfel de decizii față de terți se produc numai după trecerea unui termen de 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial.
Printre terții care pot fi prejudiciați figurează și fondatorii societății comerciale. În ceea ce-i privește, art. 32 dispune că ei au dreptul, în caz de dizolvare anticipată, să ceară daune de la societatea în cauză, dacă dizolvarea s-a făcut în frauda drepturilor lor. Acțiunea în justiție poate fi introdusă în cursul unui termen de 6 luni, fixat de art. 33. Termenul începe să curgă de la data adunării generale a acționarilor, care a hotărât dizolvarea anticipată. O asemenea desființare a societății comerciale, înainte de expirarea duratei statutare convenite, ridică problema dacă dizolvarea poate sau nu să fie contopită cu faza lichidării, prin derogare de la dreptul comun, care disociază cele două momente.
Convocarea adunării generale numai în prezența reprezentanților legali are loc numai dacă toți asociații au fost legal convocați, aflându-se în țară la acea dată, iar adunarea generală se desfășoară datorită refuzului nejustificat al acestora de a se prezenta.
Hotărârea tribunalului.
Societatea comercială se dizolvă prin hotărârea tribunalului, în condițiile legii (art. 222 lit.e din Legea nr. 31/1990 republicată). Dizolvarea societății prin hotărârea tribunalului are loc atunci când dizolvarea nu se poate realiza prin hotărârea adunării generale.
Potrivit legii, tribunalul poate hotărî dizolvarea societății pentru “motive temeinice”. Un asemenea motiv îl constituie neînțelegerile grave dintre asociați, care împiedică funcționarea societății. Gravele neînțelegeri între asociați “pun în imposibilitate continuarea activității unei societăți în nume colectiv și fac o piedică serioasă realizării scopului ei, având drept consecință de neînlăturat dizolvarea și lichidarea societății”.
Falimentul societății.
O altă cauză generală, care atrage dizolvarea societății comerciale, o constituie falimentul, instituție juridică reglementată de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării și lichidării judiciare, cu scopul de a asigura administrarea și lichidarea – în interesul creditorilor comuni – a patrimoniului unei societăți comerciale care se află în imposibilitatea de a-și plăti datoriile asumate în legătură cu actele de comerț încheiate în nume propriu.
Prin lege se prevede mai întâi o procedură de salvare preventivă. Este ceea ce se cheamă “redresare economică și financiară a întreprinderii”, redresare ce se face pe baza unui plan care va cuprinde măsuri organizatorice, economice, financiare, juridice menite să ducă la însănătoșirea activității debitorului și, implicit, la asigurarea resurselor necesare pentru plata datoriilor față de creditori.
În cazul societăților comerciale, Legea nr. 64/1995 recunoaște dreptul de a propune un astfel de plan asociaților societății, în condiții diferite: asociații cu răspundere limitată, fără condiții; acționarii, dacă sunt titularii a cel puțin unei treimi din capitalul social al societății pe acțiuni; nu au dreptul să propună un plan asociații din societatea cu răspundere limitată.
Doar în situația în care planul de redresare se dovedește a fi irealizabil sau nu este executat, se va constata starea de dificultate în care se află întreprinderea, aplicându-se procedura falimentului, care va avea ca efect dizolvarea societății în cauză.
Alte cauze prevăzute de lege sau actul constitutiv al societății.
Societatea comercială se dizolvă și în alte cazuri reglementate de lege sau stabilite prin actul constitutiv (art. 222 lit. g din Legea nr. 31/1990 republicată).
Art. 232 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că societatea comercială se dizolvă în următoarele cazuri:
societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni;
societatea nu a depus, timp de 3 ani consecutivi, bilanțul contabil sau alte acte care, potrivit legii, se depun la oficiul registrului comerțului;
societatea și-a încetat activitatea sau nu are sediu cunoscut ori asociații au dispărut sau nu au domiciliu ori reședință cunoscută. Inactivitatea temporară nu duce la dizolvarea societății. Ea trebuie însă anunțată organului fiscal și înscrisă în registrul comerțului. Durata inactivității nu poate depăși 3 ani (art. 232 al. 2 din legea nr. 31/1990 republicată);
nerespectarea termenului de 1 an, prevăzut de art. 6 din O.G. nr. 32/1997 (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 195/1997), de către societățile pe acțiuni, în comandită pe acțiuni și cu răspundere limitată pentru majorarea capitalului social la cuantumul prevăzut de art.10 al.1 (25.000.000 lei pentru societățile pe acțiuni și în comandită pe acțiuni) și de art.11 (2.000.000 lei pentru societățile cu răspundere limitată). La cererea camerei de comerț și industrie teritoriale sau a oricărei persoane interesate, tribunalul, prin hotărâre, va dispune dizolvarea societății comerciale aflate într-una din cauzele prevăzute de art. 232 din Legea nr. 31/1990 republicată.
Hotărârea tribunalului, prin care s-a pronunțat dizolvarea, se publică în Monitorul Oficial al României, partea a IV-a, și într-un ziar de largă răspândire, pe cheltuiala titularului cererii de dizolvare, acesta putându-se îndrepta împotriva societății. Împotriva hotărârii, orice persoană interesată, poate face apel în termen de 30 de zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României. Societatea va fi radiată din registrul comețului, din oficiu, după rămânerea definitivă a hotărârii de dizolvare, în afară de cazul în care prin hotărârea tribunalului s-a dispus altfel.
SECȚIUNEA A III-A
CĂILE DIZOLVĂRII SOCIETĂȚII COMERCIALE
Dizolvarea societății comerciale se realizează pe trei căi: de drept, prin voința asociaților și pe cale judecătorească. Fiecare dintre aceste căi de dizolvare impune respectarea unor condiții prevăzute de lege.
Dizolvarea de drept a societății.
Legea consacră un singur caz de dizolvare de drept a societății: expirarea termenului stabilit pentru durata societății. Din moment ce asociații au stabilit, prin actul constitutiv, durata societății, iar termenul fixat a expirat, societatea se dizolvă, de plin drept, la data expirării termenului.
Întrucât dizolvarea se produce de drept, nu este necesară nici o manifestare de voință a asociaților și nici îndeplinirea vreunei formalități de publicitate. Voința asociaților a fost exprimată prin actul constitutiv și, dacă nu s-a hotărât prelungirea duratei societății, ea își produce efectul.
O publicitate prin mențiune în registrul comețului și publicare în Monitorul Oficial al României este inutilă, de vreme ce prin publicitatea actului constitutiv, făcută cu ocazia constituirii societății, terții au luat la cunoștință de durata societății.
În caz de litigiu, orice persoană interesată poate cere tribunalului constatarea dizolvării societății. Instanța nu pronunță dizolvarea, ci constată că, fiind îndeplinită cerința legii, dizolvarea a operat în puterea legii.
Dizolvarea societății prin voința asociaților.
Societatea comercială se poate dizova prin voința asociaților, manifestată în cadrul adunării generale. Pentru dizolvarea societății pe această cale trebuie respectate condițiile stabilite de lege pentru modificarea actului constitutiv (art.199 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Hotărârea privind dizolvarea se ia cu respectarea condițiilor de cvorum și majoritate prevăzute de lege pentru adunarea generală extraordinară.
Actul care constată hotărârea privind dizolvarea societății comerciale, în formă autentică, se depune la Oficiul registrului comerțului pentru a se face mențiunea în registru, după care se transmite, din oficiu, Monitorului Oficial, spre publicare.
În cazul dizolvării societății înainte de expirarea termenului fixat pentru durata sa, dizolvarea produce efecte față de terți numai după trecerea unui termen de 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial.
Pentru a proteja pe asociați, legea permite revenirea asupra hotărârii privind dizolvarea societății. Această revenire trebuie hotărâtă în condițiile de cvorum și majoritate cerute de lege pentru adunarea extraordinară. Revenirea este permisă numai dacă nu s-a făcut nici o repartiție de activ între asociați.
Noua hotărâre se va menționa în registrul comerțului, de unde va fi trimisă Monitorului Oficial spre publicare. Împotriva acestei hotărâri orice persoană interesată poate face opoziție, în condițiile art. 62 din Legea nr. 31/1990 republicată.
În cazul societăților în nume colectiv, în comandită simplă și cu răspundere limitată, asociații pot hotărî, în condițiile cerute pentru modificarea actului constitutiv, odată cu dizolvarea și modul de lichidare a societății. Legea cere ca asociații să fie de acord cu privire la repartizarea și lichidarea patrimoniului societății și să asigure stingerea pasivului sau regularizarea lui cu consimțământul creditorilor (art. 230 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Dizolvarea societății pe cale judecătorească.
Societatea comercială poate fi dizolvată prin hotărârea tribunalului. În cazul falimentului, dizolvarea societății se pronunță de tribunalul învestit cu procedura falimentului (art. 227 al. 3 din Lega nr. 31/1990 republicată).
Potrivit legii, oricare asociat poate cere, tribunalului, pentru motive temeinice, dizolvarea societății. Legea prezumă drept motive temeinice neînțelegerile grave dintre asociați, care împiedică funcționarea societății. Se înțelege că, dacă datorită neînțelegerilor dintre asociați, se crează un blocaj care face imposibilă desfășurarea activității, singura soluție este dizolvarea și lichidarea societății.
Dreptul de a cere dizolvarea societății comerciale prin hotărâre judecătorească – în cazul nerealizării unui consens între asociați – aparține numai asociaților, oricare din ei având posibilitatea sesizării instanței.
În speță, instanța a reținut, întemeiat, în raport cu actul constitutiv al societății, că reclamantul nu a avut calitatea de asociat, astfel încât cererea sa pentru dizolvarea unei societăți de care este străin este inadmisibilă.
Hotărârea judecătorească privind dizolvarea societății trebuie înscrisă în registrul comerțului și publicată în Monitorul Oficial. Aceste formalități trebuie îndeplinite în termen de 15 zile de la data la care hotărârea judecătorescă a devenit irevocabilă.
SECȚIUNEA A IV-A
EFECTELE DIZOLVĂRII SOCIETĂȚII COMERCIALE
Măsura dizolvării societății comerciale, indiferent de modul în care se realizează, produce anumite efecte. Aceste efecte privesc deschiderea procedurii lichidării și interdicția unor operațiuni comerciale noi.
Trebuie arătat că dizolvarea nu are nici o consecință asupra personalității juridice a societății. Ca persoană juridică, societatea continuă să existe, având însă cu totul alte atribuții. Aceste atribuții sunt exercitate de lichidatorii desemnați în acest scop. Toată activitatea pe care o vor desfășura lichidatorii este destinată transformării patrimoniului societății în numerar pentru plata datoriilor și împărțirea activului între asociați.
Perioada care începe odată cu dizolvarea societății comerciale și se întinde până la împărțirea activului între asociați este denumită “perioada lichidării”, astfel că singurele operațiuni permise sunt cele specifice scopului urmărit, societatea nemaiputând exercita în mod legal nici un act de activitate comercială.
Potrivit art. 228 din Legea nr. 31/1990 republicată, dizolvarea societății are ca efect deschiderea procedurii lichidării. Ca urmare a deschiderii acestei proceduri, administratorii au obligația de a convoca adunarea generală a asociaților pentru desemnarea lichidatorilor.
În anumite cazuri, dizolvarea are loc fără lichidare. Art. 228 din lege menționează cazul fuziunii și al divizării societății comerciale. Deci, în aceste cazuri, dizolvarea societății nu are ca efect deschiderea procedurii lichidării.
Potrivit art. 228 al. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată, din momentul dizolvării, “administratorii nu mai pot întreprinde noi operațiuni”.
Această interdicție impusă administratorilor, de a angaja operațiuni comerciale noi, se explică prin starea în care se află societatea. Prin dizolvare s-a consumat prima fază a procedurii care are drept rezultat final încetarea existenței societății comerciale. Din moment ce a fost dizolvată, societatea nu poate decât să continue realizarea operațiunilor comerciale aflate în curs, fără să mai poată începe alte operații noi. Activitatea societății nu mai este o activitate normală, care să urmărească realizarea de beneficii, ci este o activitate orientată spre lichidare.
Încălcarea interdicției legale are drept consecință răspunderea personală și solidară a administratorilor pentru operațiunile întreprinse.
Legea stabilește că interdicția unor operațiuni comerciale noi se aplică, după caz, din ziua expirării termenului fixat pentru durata societății ori de la data când dizolvarea a fost hotărâtă de adunarea asociaților sau declarată prin hotărâre judecătorească (art. 228 al. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată).
CAPITOLUL III
LICHIDAREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE
SECȚIUNEA I
NOȚIUNEA DE LICHIDARE A SOCIETĂȚII COMERCIALE
Încetarea existenței societății comerciale reclamă îndeplinirea unor operațiuni care să pună capăt activității societății, și, totodată, să ducă în final la încetarea statutului de persoană juridică a societății.
Operațiunile care fac obiectul fazei lichidării societății sunt realizate de persoane anume învestite – lichidatorii. În faza lichidării societății, instanța judecătorească are un rol redus; intervenția sa are un caracter excepțional și se produce în cazurile prevăzute de lege.
Ca urmare a dizolvării, societatea nu mai poate angaja noi operațiuni comerciale. Dar operațiunile aflate în curs la data dizolvării trebuie finalizate. Aceasta înseamnă că societatea trebuie să-și execute obligațiile și să își valorifice drepturile care au ca izvor raporturile juridice încheiate anterior dizolvării.
Pentru a dispune de mijloacele de plată necesare satisfacerii creanțelor creditorilor, bunurile societății sunt prefăcute în bani, pe calea licitației publice. Eventualul activ net va fi împărțit între asociați potrivit drepturilor lor.
Așadar, lichidarea societății comerciale constă într-un ansamblu de operațiuni care au ca scop terminarea operațiunilor comerciale aflate în curs la data dizolvării societății, încasarea creanțelor societății, transformarea bunurilor societății în bani, plata datoriilor societății și împărțirea activului net între asociați.
Lichidarea societăților comerciale constituie “ un ansamblu de operațiuni, având ca scop încheierea afacerilor aflate în curs de desfășurare la data dizolvării societății, transformarea activului în numerar și împărțirea între asociați a sumelor de bani rămase după efectuarea plăților”.
Operațiunile de lichidare a societății comerciale sunt reglementate de dispozițiile Legii nr. 31/1990 republicată. Totodată, vor fi aplicabile și regulile stabilite prin actul constitutiv, în măsura în care nu sunt incompatibile cu lichidarea (art. 246 al. 4 din Legea nr. 31/1990 republicată).
SECȚIUNEA A II-A
PRINCIPIILE GENERALE ALE LICHIDĂRII SOCIETĂȚILOR COMERCIALE
Lichidarea societății, ca o fază subsecventă a dizolvării societății comerciale, este guvernată de anumite principii. Aceste principii definesc statutul juridic al societății aflate în lichidare.
Principiile generale ale lichidării societății comerciale sunt următoarele: personalitatea juridică a societății subzistă pentru nevoile lichidării; lichidarea societății se face în interesul asociaților; lichidarea societății este obligatorie, iar nu facultativă.
Personalitatea juridică a societății subzistă pentru nevoile lichidării.
În mod logic, din moment ce societatea comercială a fost dizolvată, indiferent de cauză, ea încetează să mai existe ca persoană juridică. Cu toate acestea, nevoile lichidării patrimoniului societății și ale ocrotirii drepturilor asociaților și creditorilor impun necesitatea menținerii personalității juridice.
Deci, în faza lichidării, societatea comercială continuă să beneficieze de personalitate juridică, dar numai pentru nevoile lichidării. În actuala sa formă, Legea nr. 31/1990 consacră expres acest principiu, astfel: “societatea își păstrează personalitatea juridică pentru operațiunile lichidării, până la terminarea acesteia"”(art. 228 al. 4 din lege).
Menținerea personalității juridice a societății are anumite consecințe. Astfel, societatea comercială își conservă atributele de identificare; ea își păstreză firma, sediul social și naționalitatea. Apoi, patrimoniul societății continuă să aparțină acesteia, ca subiect de drept distinct. Patrimoniul social constituie, și după dizolvarea societății, gajul general al creditorilor sociali. Așadar, lichidarea societății nu aduce modificări raporturilor juridice dintre societate și creditorii săi. Aceștia își pot valorifica drepturile lor împotriva societății, care va răspunde cu patrimoniul său.
În sfârșit, în faza lichidării, organele societății nu își încetează activitatea.
Adunarea asociaților numește lichidatorii și stabilește puterile lor pentru realizarea operațiunilor de lichidare (art. 256 și art. 258 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Administratorii societății continuă mandatul lor până la intrarea în funcție a lichidatorilor (art. 246 lit. a din Legea nr. 31/1990 republicată). Sunt interzise însă, din momentul dizolvării societății, operațiunile comerciale noi.
Cenzorii societății își continuă activitatea lor de control asupra gestiunii societății. Potrivit legii, cenzorii exercită controlul asupra activității lichidatorilor, care organizează și conduc operațiunile de lichidare a societății (art. 247 al. 5 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Lichidarea societății se face în interesul asociaților.
Lichidarea societății, ca urmare a dizolvării ei, se face, în principal, în interesul asociaților. Firește, prin reglementarea lichidării sunt avute în vedere și interesele creditorilor societății, dar numai în mod secundar; asociații neputând primi nici o sumă de bani în contul părților ce li s-ar cuveni din lichidare, înaintea achitării creanțelor creditorilor societății, conform art. 250 din Legea nr. 31/1990 republicată.
Interesul asociaților imprimă specificitatea acestei lichidări și o deosebește de procedura falimentului, care este menită să ocrotească doar interesele creditorilor.
Lichidarea unei societăți comerciale constituie o procedură care poate fi pusă în mișcare numai la cererea asociaților. Implicit, se exclude dreptul creditorilor societății de a provoca o asemenea măsură. Asociații constituiți în adunarea asociaților sunt în drept să numească pe lichidatori și să stabilească puterile acestora.
Procedura fiind instituită în favoarea asociaților, legea permite acestora să stabilească prin actul constitutiv condițiile lichidării societății. Regulile stabilite prin actul constitutiv se aplică în măsura în care nu sunt incompatibile cu lichidarea (art. 246 al. 4 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Lichidare societății este obligatorie, iar nu facultativă.
În doctrina dreptului comercial s-a discutat dacă lichidarea societății are un caracter obligatoriu ori facultativ.
Într-o opinie s-a susținut că, întrucât dizolvarea societății nu este un scop în sine, ea trebuie să fie urmată, în mod obligatoriu, de lichidarea societății.
În altă opinie, lichidarea societății este considerată facultativă, iar nu obligatorie. Această opinie se bazează pe faptul că, potrivit legii, fiecare asociat are dreptul să ceară lichidarea societății, dacă aceasta s-a dizolvat datorită cauzelor stabilite de lege. În plus, lichidarea ar putea fi înlăturată, dacă asociații hotărăsc fuziunea societății cu o altă societate sau divizarea societății.
Având în vedere că, potrivit art. 228 din Legea nr. 31/1990 republicată, dizolvarea societății are ca efect deschiderea procedurii lichidării, deduc, în mod logic, că lichidarea este obligatorie. De la această regulă există unele excepții, prevăzute tot de art. 228 din Legea nr. 31/1990 republicată, care statornicesc faptul că în cazul fuziunii și divizării societății, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, dizolvarea are loc fără lichidare.
Având în vedere aceste dispoziții legale, mă raliez opiniei potrivit căreia dizolvarea este obligatorie, deoarece societatea nu poate rămâne în faza de dizolvare; după dizolvare urmând, de regulă lichidarea, iar excepțional, transmiterea universală a patrimoniului, prin fuziune sau divizare.
CAPITOLUL IV
PROCEDURA LICHIDĂRII
SECȚIUNEA I
MODIFICĂRILE PRODUSE DE TRECEREA LA FAZA DE LICHIDARE
Trecerea societății comerciale în faza lichidării produce anumite consecințe asupra acesteia.
Astfel, obiectul și scopul societății se modifică în concordanță cu finalitatea lichidării.
Apoi, administratorii societății vor fi înlocuiți cu lichidatorii, care devin organul de administrare a societății.
În sfârșit, gestiunea societății este predată lichidatorilor, care vor administra societatea aflată în lichidare.
Modificarea obiectului și scopului societății.
Din momentul în care societatea dizolvată a intrat în lichidare, activitatea ei nu se mai poate desfășura în condițiile inițiale stabilite prin actul constitutiv. Activitatea pe care o va desfășura societatea în continuare va fi subordonată exigențelor lichidării.
Obiectul activității societății se restrânge, activitatea societății se limitează la realizarea operațiunilor comerciale aflate în derulare în momentul dizolvării societății. Legea interzice administratorilor să întreprindă operațiuni noi, iar dacă angajează asemenea operațiuni, ei răspund personal și solidar (art. 228 din Legea nr. 31/1990 republicată). Pentru a preveni pe terți asupra situației în care se află societatea, legea prevede că toate actele emanând de la societate trebuie să arate că aceasta este în lichidare.
De vreme ce obiectul societății se restrânge, înseamnă că și scopul societății suferă anumite modificări; prin desfășurarea activității societății nu se mai urmărește realizarea de beneficii și împărțirea lor între asociați, ci realizarea finalității lichidării societății, adică asigurarea plății creditorilor societății și satisfacerea drepturilor asociaților.
Înlocuirea administratorilor cu lichidatorii societății.
Odată dizolvată, societatea intră în lichidare. Potrivit legii, operațiunile de lichidare a societății și, în general, administrarea societății în lichidare, nu se realizează de administratori, ci de către lichidatori. După numirea lor, în condițiile legii, lichidatorii îi înlocuiesc pe administratori.
Deci, lichidatorii vor organiza și conduce operațiunile de lichidare și repartizare a patrimoniului social între asociați; ei intrând în funcție numai după îndeplinirea formalităților de publicitate prevăzute de lege (art. 246 al. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată), pe care le voi preciza în secțiunea referitoare la numirea lichidatorilor.
Predarea gestiunii societății.
Înlocuirea administratorilor de către lichidatori reclamă predarea gestiunii societății către aceștia din urmă. În acest scop, administratorii și lichidatorii trebuie să întocmească anumite documente de predare-primire.
Potrivit regimului general, instituit de art. 247 al. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată, predarea gestiunii se realizează în temeiul inventarului și bilanțului. Aceste documente trebuie să constate situația exactă atât a activului, cât și a pasivului societății, pe această bază realizându-se operațiunile de lichidare a patrimoniului societății.
Documentele menționate trebuie semnate de către lichidatori și administratori. Dispozițiile legale au omis să reglementeze cazul unor neînțelegeri care s-ar ivi între administratori și lichidatori. Prin analogie cu art. 259 al. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată, ar fi normal să se recunoască lichidatorilor dreptul “să susțină eventualele contestații” cu privire la aceste documente.
În cazul societății pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, legea prevede o obligație specială a administratorilor. Aceștia trebuie să prezinte lichidatorilor o dare de seamă asupra gestiunii pentru perioada cuprinsă între data ultimului bilanț aprobat și data începerii lichidării (art. 259 din Legea nr. 31/1990 republicată). În măsura în care sunt de acord cu conținutul dării de seamă, lichidatorii au dreptul să o aprobe. În caz contrar, pot să facă ori să susțină contestații la instanța judecătorească.
În cazul în care unul sau mai mulți administratori sunt numiți lichidatori, art. 260 din Legea nr. 31/1990 republicată instituie un regim special de control al dării de seamă menționate. Spre a se asigura o verificare imparțială, darea de seamă urmează să fie examinată în acest caz de acționari. În acest scop, darea de seamă se va depune la Oficiul registrului comerțului și se va publica în Monitorul Oficial, ca anexă la bilanțul întocmit de lichidatori – fie primul bilanț, dacă gestiunea dureză mai mult de un exercițiu financiar, fie bilanțul final, dacă lichidarea se încheie în cursul aceluiași exercițiu – și prezentat adunării generale. Orice acționar poate, în termen de 15 zile de la publicarea în Monitorul Oficial, să facă opoziție la instanța judecătorească.
În cazul societăților comerciale a căror activitate s-a desfășurat în baza unei autorizații de mediu, lichidatorii sunt obligați să ia măsuri pentru efectuarea bilanțului de mediu, prevăzut de Legea nr. 137/1995, privind protecția mediului și să comunice rezultatele agenției teritoriale pentru protecția mediului (art. 248 din Legea nr. 31/1990 republicată).
În temeiul inventarului și bilanțului, lichidatorii sunt obligați să primească și să păstreze patrimoniul societății, registrele ce li s-au încredințat de administratori și actele societății.
Pentru asigurarea unei evidențe a operațiunilor de lichidare, legea impune lichidatorilor obligația de a ține un registru în care trebuie să fie consemnate cronologic toate operațiile lichidării (art. 247 al. 4 din Legea nr. 31/1990 republicată).
SECȚIUNEA A II-A
STATUTUL LICHIDATORILOR
Lichidatorii sunt, în principiu, persoanele însărcinate să organizeze și să conducă operațiunile de lichidare a societății comerciale. Gestiunea lichidatorilor se poate, eventual, prelungi peste durata anului în care a avut loc numirea lor. În acest caz, potrivit art. 261 din Legea nr. 31/1990 republicată, ei “sunt obligați să întocmească bilanțul contabil anual, conformându-se dispozițiilor legii și actului constitutiv”.
Având în vedere rolul pe care îl au în administrarea societății aflate în lichidare, legea reglementează condițiile de numire a lichidatorilor, puterile și răspunderea lor.
Lichidator poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică. Potrivit art. 247 al.1 din Legea nr. 31/1990 republicată, lichidatorul persoană fizică, precum și persoana fizică desemnată ca reprezentant permanent de către lichidatorul persoană juridică, trebuie să fie lichidatori autorizați, în condițiile legii.
Numirea lichidatorilor.
Lichidatorii sunt numiți prin hotărârea adunării asociaților; în cazul societății în nume colectiv, în comandită simplă și cu răspundere limitată, hotărârea trebuie luată în unanimitate, dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel; în cazul societății pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, hotărârea trebuie să se adopte cu majoritatea prevăzută de lege pentru modificarea actului constitutiv (condițiile prevăzute de art.115 din Legea nr. 31/1990 republicată pentru adunarea generală extraordinară).
În toate cazurile în care nu sunt îndeplinite condițiile menționate, lichidatorii sunt numiți de către instanța judecătorească, la cererea oricăruia dintre administratori sau asociați. Pentru a decide, instanța trebuie să asculte pe toți asociații și administratorii societății în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată. În societatea pe acțiuni și în comandită pe acțiuni este suficientă citarea persoanelor care au solicitat numirea lichidatorilor, cât și a societății comerciale dizolvate.
În cauză, se constată, pe de o parte, că nu s-a realizat unanimitatea voturilor celor trei asociate cu privire la persoana lichidatorului, iar, pe de altă parte, că una dintre asociate s-a opus, constant, la numirea lichidatorului. În situația dată, numirea lichidatorului este contrară spiritului legii, instanța neputând impune uneia dintre părți preferințele celorlalte.
Împotriva hotărârii instanței se poate declara recurs de către asociați sau administratori în termen de 15 zile de la pronunțare.
Actul de numire a lichidatorilor sau sentința care îi ține locul, precum și orice act ulterior care ar aduce schimbări în persoana acestora, trebuie să fie depuse, prin grija lichidatorilor, la registrul comerțului, pentru a fi înscrise de îndată și publicate în Monitorul Oficial, conform art. 246 al.1 lit. b din Legea nr. 31/1990 republicată.
După îndeplinirea formalităților menționate, lichidatorii vor depune semnătura lor în registrul comerțului și vor intra în funcție. Din momentul intrării în funcție a lichidatorilor, nici o acțiune nu se poate exercita pentru societate sau contra acesteia decât în numele lichidatorilor sau împotriva lor.
Orice act ulterior, care va aduce schimbări în persoana lichidatorilor, trebuie să respecte cerințele prevăzute de lege pentru numirea lichidatorilor.
Până la intrarea în funcție a lichidatorilor, administratorii sunt obligați, potrivit art. 246 al.1 lit. a din Legea nr. 31/1990 republicată, să-și continue mandatul, însă fără dreptul de a întreprinde noi operații în numele societății comerciale.
Art. 247 al. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că “lichidatorii au aceeași răspundere ca și administratorii”. Or, potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990 republicată, obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele prevăzute de legea societăților comerciale. Deci, în concepția legii, lichidatorii sunt considerați mandatari ai societății, cu toate consecințele care decurg din această calitate.
Anumite puteri ale lichidatorilor sunt conferite de asociați, cu aceeași majoritate cerută pentru numirea lor (art. 249 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Lichidatorii își îndeplinesc mandatul lor sub controlul cenzorilor societății (art. 247 al. 5 din Legea nr. 31/1990 republicată). Se înțelege că, în societățile în care nu există cenzori, dreptul de control aparține asociaților.
Puterile lichidatorilor.
Pe lângă puterile conferite de către asociați, art. 249 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede și alte puteri ale lichidatorilor.
Lichidatorii trebuie să execute și să termine operațiunile de comerț referitoare la lichidare. Ei nu pot întreprinde noi operațiuni comerciale, care nu sunt necesare scopului lichidării. Dacă se angajează asemenea operațiuni, lichidatorii răspund personal și solidar de executarea lor. În acest fel, legiuitorul restrânge, prin norme imperative, obiectul gestiunii pe care o exercită lichidatorii.
Lichidatorii trebuie să lichideze și să încaseze creanțele societății. Dacă este necesar, lichidatorii trebuie să-i urmărească pe debitorii sociali, pentru satisfacerea creanțelor societății. În cazul în care debitorul social este supus procedurii reorganizării judiciare și a falimentului, lichidatorii trebuie să declare creanțele societății și vor participa la această procedură. Pentru creanțele încasate, lichidatorii sunt în drept să dea chitanță.
Lichidatorii sunt îndreptățiți să vândă, prin licitație publică, bunurile mobile și imobile aparținând societății. Sumele obținute din valorificarea bunurilor societății, ca și cele provenite din valorificarea creanțelor societății, sunt destinate satisfacerii creditorilor societății, iar restul satisfacerii drepturilor cuvenite asociaților.
Potrivit legii, lichidatorii nu pot plăti asociaților nici o sumă de bani în contul părților ce li s-ar cuveni din lichidare, înaintea achitării creditorilor societății (art. 250 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Lichidatorii pot să contracteze obligații cambiale, să facă împrumuturi neipotecare și să îndeplinească orice alte acte necesare lichidării. Legea are în vedere numai asumarea de obligații care servesc scopului lichidării și care nu sunt păgubitoare pentru patrimoniul societății aflate în lichidare.
Bunurile societății vor putea fi ipotecate dacă există dispoziții în acest sens în actul constitutiv, sau în actul de numire a lichidatorilor. În absența unor asemenea dispoziții, ipotecarea bunurilor societății se poate face cu avizul cenzorilor și autorizația instanței judecătorești.
Lichidatorii sunt în drept să stea în judecată și să fie acționați în interesul lichidării. Acest lucru se explică prin aceea că, potrivit legii, de la data intrării în funcție a lichidatorilor, nici o acțiune nu se poate exercita pentru societate sau contra acesteia decât în numele lichidatorilor sau împotriva lor (art. 246 al. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Participând la soluționarea litigiilor privind societatea în lichidare, lichidatorii sunt îndreptățiți să facă tranzacții, în condițiile legii.
Răspunderea lichidatorilor.
Art. 247 al. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că lichidatorii au aceeași răspundere ca și administratorii societății.
Având în vedere dispozițiile art. 72 din Legea nr. 31/1990 republicată, care se aplică în mod corespunzător, lichidatorii răspund personal și solidar pentru nerespectarea obligațiilor izvorâte din împuternicirea asociaților (răspundere civilă contractuală), precum și pentru nerespectarea obligațiilor stabilite de Legea nr. 31/1990 republicată (răspundere civilă delictuală sau răspundere penală).
Răspunderea lichidatorilor pentru nerespectarea obligațiilor rezultate din puterile conferite lor de către asociați sau a obligațiilor stabilite de legea societăților comerciale, se angajează, ca și răspunderea administratorilor, în condițiile dreptului comun al răspunderii civile.
Indiferent de forma ei, răspunderea are ca temei culpa lichidatorului. Conduita lichidatorului în îndeplinirea obligațiilor trebuie apreciată pe baza dispozițiilor Codului civil. Potrivit art.1080 C. civ., care se aplică în mod corespunzator lichidatorilor, diligența ce trebuie să depună lichidatorul în îndeplinirea obligațiilor ce-i revin, este aceea a unui bun lichidator. Altfel spus, lichidatorul trebuie să asigure o bună desfășurare a lichidarii, care să ducă la realizarea scopului acesteia.
Acțiunea în răspundere împotriva lichidatorilor este o acțiune socială; ea aparține adunării generale și se ia cu respectarea condițiilor de cvorum si majoritate prevăzute de lege pentru luarea hotărârilor de către acest organ al societății.
Ca efect al deciziei privind pornirea acțiunii în răspundere contra unui lichidator, mandatul acestuia încetează de drept, iar adunarea generală va proceda la înlocuirea lui. Acțiunea în justiție împotriva lichidatorilor poate avea un temei contractual sau delictual, după caz.
Potrivit Legii nr. 31/1990 republicată, unele fapte săvârșite de lichidatori sunt încriminate și pedepsite ca infracțiuni. Acțiunea penală nu poate aparține adunării generale, ci ea se exercită de către procuror (art. 264 C.proc. pen.).
SECȚIUNEA A III-A
LICHIDAREA PATRIMONIULUI SOCIETĂȚII
Lichidarea societății comerciale impune efectuarea unor operațiuni care au drept rezultat lichidarea patrimoniului societății. Aceste operațiuni constau în lichidarea activului și pasivului societății.
Scopul operațiunilor de lichidare a activului și pasivului societății este prefacerea bunurilor societății în bani și achitarea datoriilor societății. Eventualul activ net se repartizează asociaților.
Lichidarea activului societății.
Operațiunile de lichidare a activului societății cuprind transformarea bunurilor societății în bani și încasarea creanțelor pe care societatea le are față de terți.
Transformarea bunurilor societății în bani.
Această operațiune se realizează pe calea licitației publice. Potrivit legii, lichidatorii vor putea să vândă, prin licitație publică, imobilele si orice avere mobiliară a societății (art. 249 al.1 lit. c din Legea nr. 31/1990 republicată). Ca măsură de protecție, legea interzice vânzarea în bloc a bunurilor societății, adică vânzarea acestor bunuri pe un preț global. Deci, fiecare bun care se vinde prin licitație trebuie evaluat în mod individual.
Problema care se pune este aceea de a ști dacă este sau nu obligatorie vânzarea la licitație a tuturor bunurilor societății. S-a decis că, dacă o construcție a fost adusă ca aport, cu păstrarea dreptului de proprietate pentru asociat, ea nu figureză în activul societății și, ca atare, nu va fi cuprinsă în bilanțul lichidării.
Din dispozițiile legii pare să rezulte că toate bunurile societății trebuie prefăcute în bani, în vederea satisfacerii creanțelor creditorilor sociali și împărțirii restului între asociați. Această concluzie se poate întemeia și pe faptul că legea nu reglementează partajul bunurilor societății între asociați. Anumite bunuri ale societății ar putea fi sustrase vânzării la licitație, dacă prin actul constitutiv s-a stabilit că bunurile în cauză vor reveni, în contul părților ce li s-ar cuveni din lichidare, asociaților care le-au adus ca aport în societate.
O asemenea soluție se întemeiază pe dispozițiile art. 246 al 4 din Legea nr. 31/1990 republicată, care prevăd dreptul asociaților de a hotarî, prin actul constitutiv, regulile de lichidare a societății.
Încasarea creanțelor.
Lichidatorii trebuie să încaseze creanțele de la debitorii societății. Această operațiune se face la scadență, potrivit obligațiilor asumate. Soluția are la bază faptul că starea de lichidare a societății nu are nici o consecința asupra raporturilor juridice ale societății cu debitorii săi.
Acțiunile lichidatorilor.
Legea reglementează calea de urmat în cazul când fondurile societății, realizate din vinderea la licitație a bunurilor societății și din încasarea creanțelor acesteia, nu sunt îndestulatoare pentru plata creditorilor societății.
Art. 251 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că lichidatorii care probează, prin prezentarea bilanțului, că fondurile de care dispune societatea nu sunt suficiente să acopere pasivul exigibil, trebuie să ceară sumele necesare asociaților care răspund nelimitat sau celor care nu au efectuat integral vărsămintele, dacă aceștia sunt obligați să le procure, după forma societății, sau, dacă sunt debitori față de societate, pentru vărsămintele neefectuate, la care erau obligați în calitate de asociați.
Din dispozițiile legale rezultă că, pentru realizarea fondurilor necesare pot fi urmariți asociații care răspund nelimitat pentru obligațiile sociale sau asociații care datorează societății anumite sume de bani cu titlu de aport.
Cu toate că legea reglementează o soluție alternativă, mai potrivită ar fi stabilirea unei ordini de urmărire, în sensul de a fi urmăriți mai întâi asociații restanțieri (care sunt debitori ai societății pentru vărsămintele neefectuate) și abia după aceea asociații care au o răspundere nelimitată pentru obligațiile sociale.
Urmărirea asociaților care nu și-au completat valoarea aportului este conditionată, în societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată, de punerea lor în întârziere (art. 217 al.1 lit. a din Legea nr. 31/1990 republicată), iar în societatea pe acțiuni și în comandită pe acțiuni de o invitație adresată prin somație colectivă, publicată de doua ori la un interval de 15 zile, în Monitorul Oficial și într-un ziar răspândit, cu aplicarea sancțiunilor prevăzute de art. 66 din Legea nr. 31/1990 republicată, în caz de neexecutare.
Asociații urmăriți nu vor putea să invoce compensația sumelor datorate societății cu sumele ce li s-ar cuveni din lichidare, deoarece s-ar încălca dispozițiile art. 250 din Legea nr. 31/1990 republicată, care prevăd că asociații nu pot primi nici o sumă de bani în contul părților ce li s-ar cuveni din lichidare, înaintea achitării creditorilor societății.
Fondurile necesare plății creanțelor societății pot fi asigurate și prin contractarea de împrumuturi neipotecare și de obligații cambiale, în condițiile prevăzute de art. 249 din Legea nr. 31/1990 republicată.
Lichidarea pasivului societății.
Prin lichidarea pasivului societății se înțelege plata datoriilor societății către creditorii săi. Operațiunea de lichidare a pasivului societății se realizează de către lichidatori, în condițiile stabilite de lege.
Plata datoriilor față de creditorii sociali se face cu sumele de bani rezultate din lichidarea activului societății. Pentru stingerea datoriilor societății, lichidatorii pot contracta obligații cambiale, pot face împrumuturi neipotecare și pot îndeplini orice alte acte necesare, inclusiv încheierea de tranzacții.
Totuși, lichidatorii nu pot, în lipsă de dispoziție specială în actul constitutiv al societății sau în actul de numire a lor, să constituie ipoteci asupra bunurilor societății, dacă nu vor fi autorizați de instanță, cu avizul cenzorilor (desigur, în societățile a căror structură include acest organ de control). Legiuitorul nu precizează natura actului jurisdicțional prin care instanța are căderea să autorizeze un împrumut ipotecar.
În scopul stingerii datoriilor sociale, art. 252 din Legea nr. 31/1990 republicată îngăduie lichidatorilor să le achite și “cu proprii lor bani”. Însă, lichidatorii nu pot “să exercite împotriva societății drepturi mai mari decât acelea ce aparțineau creditorilor plătiți”.
Rezultă, așa cum a reținut în mod justificat Curtea Supremă de Justiție, că “în reglementarea Legii nr. 31/1990, activitatea de lichidare și de repartizare a patrimoniului social – cu atribuțiile prevăzute de art. 249 – este de competența lichidatorilor, iar nu a instanței judecătorești. Implicarea directă a instanței judecătorești în operațiunea de lichidare este greșită”. În completare, Curtea Supremă de Justiție a mai precizat următoarele: “Competența instanței de judecată în faza lichidării societății comerciale (în speță S.R.L.) este strict reglementată de Legea nr. 31/1990 în două cazuri: formularea unei cereri pentru numirea lichidatorilor, în situația în care nu se poate întruni unanimitatea voturilor asociaților asupra persoanei acestora și în cazul formulării unei opoziții de către asociați la bilanțul de lichidare întocmit de lichidatori. Instanța nu are competența de a se subroga în atribuțiile lichidatorilor, ci, sesizată fiind, va soluționa opozițiile formulate de asociați sau creditori la bilanțul de lichidare și propunerile de repartizare a activului între asociați”.
Drepturile creditorilor sociali.
Cumulativ cu obligația lichidatorilor de a asigura în mod prioritar stingerea datoriilor sociale, creditorii societății comerciale sunt ei înșiși în măsură să-și valorifice drepturile corespunzătoare. În definitiv, lichidarea se face în interesul asociaților, dar fără a vătăma pe creditor. În acest sens, art. 254 al. 4 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că “lichidarea nu liberează pe asociați și nu împiedică deschiderea procedurii de faliment a societății”.
Pentru a proteja interesele creditorilor societății, legea consacră anumite acțiuni prin care aceștia își pot valorifica drepturile lor.
În primul rând, creditorii societății au dreptul, potrivit art. 253 din Legea nr. 31/1990 republicată, de a exercita contra lichidatorilor acțiunile care decurg din creanțele ajunse la termen. Dar, posibilitatea urmăririi este mărginită numai până la concurența bunurilor existente în patrimoniul societății. Deci, potrivit regulilor generale, creditorii societății care nu au fost satisfăcuți în drepturile lor, pot acționa societatea, prin lichidatori, pentru a urmări bunurile existente în patrimoniul social.
Apoi, în subsidiar, creditorii societății pot să se îndrepte împotriva asociaților, pentru plata sumelor datorate din valoarea acțiunilor subscrise sau din aceea a aporturilor la capitalul societății. Această acțiune are ca obiect plata sumelor de bani datorate ca aport de către asociați.
Recunoașterea unei asemenea acțiuni directe a creditorilor sociali împotriva asociaților constituie o măsură excepțională de favoare pentru creditorii sociali. Suntem în prezența unei derogări de la regimul juridic general care se aplică în materie – regimul juridic al acțiunii oblice reglementate de art. 974 C. civ. Într-adevăr, pe toată durata existenței societății, dreptul de a cere asociaților restanțieri (al căror aport nu a fost predat integral) să-și îndeplinească obligația asumată aparține administratorilor și lichidatorilor.
Totuși, în faza finală, care se deschide prin actul de dizolvare a societății, imperativul de întregire a capitalului social devenind stringent, explică această măsură de favoare pentru creditorii sociali.
Dispozițiile Legii nr. 31/1990 republicată nu menționează și dreptul creditorilor sociali de a acționa pe asociații care răspund nelimitat și solidar pentru obligațiile sociale. Tăcerea este cu atât mai greu de explicat, cu cât art. 208 C. com. adaugă, în mod firesc, acțiunea personală contra asociaților care, după felul societății, și-au luat o răspundere solidară și nemărginită.
Ce semnificație poate avea nereproducerea părții finale din art. 208 C.com., în art. 253 din Legea nr. 31/1990 republicată? La prima vedere, din compararea celor două texte, s-ar deduce că Legea nr. 31/1990 republicată a înțeles să restrângă drepturile creditorilor sociali, din moment ce nu a vrut să le specifice. O asemenea interpretare nu ar fi plauzibilă, deoarece ar contrazice art. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată, text fundamental, care instituie răspunderea nemărginită, pentru datoriile sociale, a asociaților din societatea în nume colectiv, precum și a comanditaților din societatea în comandită simplă și pe acțiuni.
Deci, regimul răspunderii, instituit de art. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată, ar trebui să prevaleze, fiind subînțeles și în cadrul art. 253 din Legea nr. 31/1990 republicată, chiar dacă litera acestui din urmă articol ar conduce la un punct de vedere diferit; sistemul general al Legii nr. 31/1990 republicată impunând o soluție concordantă.
SECȚIUNEA A IV-A
DREPTURILE ASOCIAȚILOR CUVENITE DIN LICHIDAREA SOCIETĂȚII COMERCIALE
La încetarea existenței societății, ca urmare a dizolvării și lichidării, asociații sunt îndreptățiți să li se restituie valoarea aporturilor efectuate la constituirea societății sau cu ocazia majorării capitalului social, precum și să primească partea ce li se cuvine din eventualele beneficii rămase nedistribuite. Dar, asemenea drepturi pot fi valorificate numai după ce au fost achitate toate datoriile față de creditorii societății și numai dacă a mai rămas un sold activ.
Uneori, activul societății este suficient de mare față de pasivul societății, încât lichidatorii pot plăti asociaților anumite sume de bani în contul drepturilor care li se cuvin, chiar înainte de a încheia operațiunile de lichidare. Însă, cel mai adesea, numai la terminarea operațiunilor de lichidare, lichidatorii pot constata dacă există un activ net care urmează să fie împărțit între asociați. În acest scop, lichidatorii sunt obligați să încheie bilanțul final și, dacă este cazul, să facă propuneri pentru împărțirea între asociați a activului net.
Plățile anticipate în contul părților cuvenite asociaților din lichidare.
Art. 250 din Legea nr. 31/1990 republicată dispune: “Lichidatorii nu pot plăti asociaților nici o sumă în contul părților ce li s-ar cuveni din lichidare, înaintea achitării creditorilor societății”. Prin derogare de la această interdicție, legea prevede că asociații vor putea cere lichidatorilor ca sumele realizate prin operațiunile de lichidare să fie depuse la Casa de Economii și Consemnațiuni ori la administrația financiară și să se facă repartizarea asupra acțiunilor sau părților sociale, chiar în timpul lichidării. O asemenea cerere a asociaților poate fi satisfăcută numai dacă, afară de ceea ce este necesar pentru îndeplinirea tuturor obligațiilor societății – scadente sau care vor ajunge la scadență – mai rămâne un disponibil de cel puțin 10% din cuantumul sumelor depuse.
Împotriva deciziei prin care lichidatorii repartizează astfel asociaților numerarul, creditorii societății pot introduce opoziție la instanța competentă (tribunalul sediului societății), în termen de 30 de zile de la data deciziei.
Lichidatorii care fac plăți asociaților cu nesocotirea acestor dispoziții legale sunt sancționați penal, în condițiile art. 272 din Legea nr. 31/1990 republicată.
Întocmirea bilanțului final și repartizarea activului net între asociați.
Faza de lichidare a societății comerciale se încheie, potrivit art. 257 și art. 262 din Legea nr. 31/1990 republicată, prin întocmirea bilanțului final. Acesta consemnează, pe de o parte, sumele de bani rezultate din vânzarea la licitație publică a bunurilor societății și din încasarea creanțelor societății și, pe de altă parte, sumele de bani achitate pentru plata datoriilor societății. Totodată, bilanțul constată eventualul activ net, ca diferență între activul și pasivul societății. S-a stabilit că bilanțul final trebuie să aibă la bază rezultatele financiar-contabile de la data dizolvării societății comerciale și nu pe cele dintr-un an anterior dizolvării.
Activul net constituie sursa din care sunt satisfăcute drepturile asociaților rezultate din lichidare.
În mod normal, activul net ar trebui să servească pentru rambursarea valorii aporturilor asociaților, iar restul care reprezintă beneficiul net, să fie repartizat între asociați proporțional cu participarea la capitalul social.
Pentru simplificare, cele două operațiuni sunt contopite și întreg activul net este repartizat asociaților. În acest scop, legea prevede că lichidatorii trebuie să propună “repartizarea activului între asociați”, în cazul societăților în nume colectiv, în comandită simplă și cu răspundere limitată, respectiv “partea ce se cuvine fiecărei acțiuni din repartizarea activului societății”, în cazul societății pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni (art. 257 și art. 262 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Bilanțul final de lichidare și proiectul de repartizare întocmite și semnate de lichidatori trebuie aduse la cunoștința asociaților, prin formalitățile prevăzute de lege.
În cazul societăților în nume colectiv, în comandită simplă și cu răspundere limitată, bilanțul final și proiectul de repartizare se notifică asociaților prin intermediul executorilor judecătorești (art. 257 al. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).
În cazul societăților pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, bilanțul final, însoțit de raportul cenzorilor, se va depune, pentru a fi menționat, la registrul comerțului și se va publica în Monitorul Oficial (art. 262 al. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Indiferent de forma societății, asociații nemulțumiți pot face opoziție împotriva bilanțului final de lichidare și proiectului de repartizare. Opoziția se face la tribunal în termen de 15 zile de la data notificării, respectiv în termen de 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial, a bilanțului final și a proiectului de repartizare.
Dacă mai mulți asociați fac opoziție, toate opozițiile vor fi conexate pentru a fi soluționate printr-o singură hotărâre judecătorească. Potrivit legii, pentru soluționarea opoziției, problemele referitoare la bilanțul final al lichidării vor fi separate de cele care privesc proiectul de repartizare, față de care lichidatorii pot rămâne străini (art. 257 al. 3 dinLegea nr. 31/1990 republicată).
După expirarea termenului prevăzut de lege pentru exercitarea dreptului de opoziție sau după ce hotărârea asupra opoziției a rămas irevocabilă, bilanțul final de lichidare și propunerile de repartizare a activului net între asociați se consideră aprobate.
Pe baza propunerilor de repartizare aprobate, asociații vor încasa sumele de bani care li se cuvin, în schimbul unei chitanțe de primire.
Dacă sumele cuvenite acționarilor nu au fost încasate în termen de două luni de la publicarea bilanțului final de lichidare, ele trebuie depuse la Casa de Economii și Consemnațiuni, cu arătarea numelui și prenumelui acționarului, în cazul acțiunilor nominative, sau a numerelor acțiunilor, în cazul acțiunilor la purtător.
Plata se face persoanei arătate sau posesorului acțiunilor, reținându-se titlul în cauză.
În cazul în care au fost efectuate plăți înaintea expirării termenului prevăzut de lege pentru exercitarea dreptului de opoziție, chitanța de primire a celei din urmă repartiții ține loc de aprobare a bilanțului și a repartizării făcute fiecărui asociat (art. 263 al. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Prin aprobarea bilanțului final al lichidării și repartizarea activului net între asociați, lichidatorii sunt liberați.
Legea nr. 31/1990, așa cum a fost modificată prin O.G. nr. 32/1997, a instituit un termen limită de 3 ani pentru efectuarea lichidării societății, care curge de la data dizolvării. Pentru motive temeinice, tribunalul poate prelungi acest termen cu cel mult 2 ani (art. 254 din lege).
Partajul bunurilor societății între asociați.
În principiu, problema partajului bunurilor societății între asociați nu se pune în practică. Acest lucru se explică prin aceea că, în concepția legii, toate bunurile societății sunt prefăcute în bani, prin vânzarea la licitație publică; sumele de bani obținute vor servi pentru plata creditorilor sociali, iar restul va fi repartizat între asociați. De aceea, Legea nr. 31/1990 republicată nu reglementează partajul bunurilor societății.
În mod excepțional, se pot ivi cazuri când bunuri ale societății trebuie împărțite între asociați. Este vorba de acele cazuri în care asociații, stabilind regulile lichidării (prin actul constitutiv), au convenit ca anumite bunuri să nu facă obiectul vânzării pe calea licitației publice.
În absența unei reglementări a partajului bunurilor societății în Legea nr. 31/1990, trebuie să apelăm la dispozițiile Codului civil privitoare la contractul de societate. Potrivit art.1531 din C. civ., dispozițiile referitoare la contractul de societate se aplică și societăților comerciale, în măsura în care nu sunt contrare legilor și uzurilor comerciale.
Cu privire la încetarea societății, art.1530 C. civ. prevede: “La împărțirea averii societății între asociați se aplică regulile relative la împărțirea eredității, la forma acestei împărțiri și la obligațiile ce rezultă între erezi”. În aplicarea acestei reglementări trebuie să se țină seama și de regulile stabilite de legea societăților comerciale privitoare la repartizarea activului net între asociați.
SECȚIUNEA AV-A
ÎNCHIDEREA LICHIDĂRII SOCIETĂȚII COMERCIALE
După terminarea operațiunilor de repartizare a activului net între asociați, procedura lichidării societății comerciale este încheiată. Rămân de îndeplinit ultimele formalități pentru finalizarea consecințelor care decurg din terminarea lichidării: radierea societății din registrul comerțului și luarea măsurilor de conservare a registrelor și celorlalte documente ale societății.
Închiderea lichidării și încetarea existenței societății, ca persoană juridică, pune și problema răspunderii pentru eventualele creanțe ale creditorilor sociali, care nu au fost satisfăcute în cursul lichidării.
Radierea societății din registrul comerțului.
Conform art. 254 al. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată, după terminarea lichidării, lichidatorii trebuie să ceară radierea societății din registrul comerțului.
Îndeplinirea acestei formalități este obligatorie. În acest sens, art.1 din Legea nr. 26/1990, privind registrul comerțului, prevede obligația comerciantului ca la încetarea comerțului să ceară oficiului registrului comerțului radierea înmatriculării societății comerciale din registrul comerțului.
Radierea societății trebuie cerută în termen de 15 zile de la data ultimului act de lichidare, care este repartizarea activului net între asociați. Radierea se poate face și din oficiu.
Radierea din registrul comerțului produce un efect simetric, invers înmatriculării societății comerciale. Într-adevăr, de la data îndeplinirii acestei formalități, personalitatea juridică a societății încetează, atât în raporturile dintre asociați, cât și față de terțele persoane.
În speță, reclamanta a introdus acțiune la o dată anterioară radierii societății comerciale pârâte. În această situație, pârâta trebuie să fie reprezentată în proces prin continuatorii săi, care sunt lichidatorii; personalitatea juridică a societății încetând doar din momentul radierii. Ca urmare, instanța de apel a menținut, greșit, sentința instanței de fond de anulare a acțiunii, pe motiv că pârâta ar fi fost radiată din registrul comerțului și că nu ar mai avea personalitate juridică.
În sensul arătat, Curtea Supremă de Justiție a precizat că “radierea din registrul comerțului a unei societăți comerciale echivalează cu încetarea existenței sale ca persoană juridică”.
Ca atare, s-a reținut, cu deplină temeinicie, că radierea nu se justifică spre a sancționa refuzul unui asociat de a preda altuia, pe bază de bilanț, partea ce i se cuvenea în calitate de succesor al cooperativei reorganizate prin divizare, măsura radierii fiind un fapt de natură să afecteze grav interesele unui mare număr de acționari.
Depunerea registrelor societății pentru păstrare.
După aprobarea socotelilor și terminarea repartizării activului net între asociați, registrele și actele societății comerciale trebuie depuse pentru păstrare, în condițiile stabilite de lege (art. 255 din Legea nr. 31/1990 republicată).
În cazul societăților în nume colectiv, în comandită simplă și cu răspundere limitată, registrele și actele societății se depun pentru păstrare la unul dintre asociați, desemnat prin votul majorității asociaților. Dacă registrele și actele societății sunt necesare unuia dintre asociați, ele se vor preda acestui asociat.
În cazul societății pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, registrele și actele societății vor fi depuse pentru păstrare la oficiul registrului comerțului.
Potrivit legii, registrele și actele societății pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni depuse la registrul comerțului vor putea fi consultate de orice persoană interesată, cu autorizația instanței judecătorești.
Registrele și actele tuturor societăților comerciale trebuie păstrate timp de 5 ani de la data depunerii lor (art. 255 al. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Răspunderea pentru plata creanțelor creditorilor sociali după lichidarea societății.
Este posibil ca, după ce societatea a fost lichidată și s-a operat radierea ei în registrul comerțului, să se ivească un creditor social a cărui creanță nu a fost valorificată în cursul lichidării societății. Problema care apare aici este aceea de a ști dacă, după încetarea existenței societății, mai există sau nu vreo răspundere pentru datoriile societății.
Potrvit art. 254 al. 4 din Legea nr. 31/1990 republicată, lichidarea nu liberează pe asociați și nu împiedică deschiderea procedurii falimentului față de societate.
Din textul legii nu rezultă cu claritate dacă el se referă la o societate care a fost lichidată și radiată din registrul comerțului sau la o societate aflată în curs de lichidare. Se pare că legea are în vedere o societate lichidată, care și-a încetat existența ca persoană juridică. Această concluzie se bazează pe faptul că dispozițiile citate urmează dispozițiilor art. 254 al. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată, care prevăd că, după terminarea lichidării, lichidatorii trebuie să ceară radierea societății din registrul comerțului.
Cât privește răspunderea asociaților pentru obligațiile sociale, chiar după încetarea existenței societății, aceasta este pe deplin explicabilă, dar ea operează numai în condițiile legii. O asemenea răspundere incumbă numai asociaților care, potrivit legii, răspund nelimitat pentru obligațiile sociale. Este cazul asociaților din societatea în nume colectiv și al asociaților comanditați din societatea în comandită.
Problema răspunderii societății, după ce personalitatea ei juridică a dispărut, a constituit obiectul unor discuții în doctrina dreptului comercial.
Într-o opinie s-a susținut că lichidarea nu poate fi definitiv încheiată dacă nu au fost satisfăcuți toți creditorii societății. În consecință, dacă apare un nou creditor, va răspunde societatea – ca subiect de drept, iar nu asociații.
În altă opinie s-a considerat că, prin terminarea lichidării, personalitatea juridică a dispărut și, drept urmare, societatea nu mai poate fi urmărită, ci numai asociații.
În temeiul dispozițiilor Legii nr. 31/1990 republicată, după lichidarea societății și radierea ei din registrul comerțului, creditorii sociali pot urmări numai pe asociații care au o răspundere nelimitată pentru obligațiile sociale.
Deci, referirea art. 254 din Legea nr. 31/1990 republicată la posibilitatea aplicării procedurii falimentului privește societatea aflată în faza lichidării, iar nu o societate lichidată, care și-a încetat existența ca persoană juridică.
CAPITOLUL V
REGULI SPECIALE APLICABILE FIECĂREI FORME DE SOCIETATE COMERCIALĂ
Regulile generale privind dizolvarea și lichidarea societăților comerciale se aplică tuturor formelor de societate. Însă, pentru fiecare tip de societate, legea stabilește și anumite reguli particulare de dizolvare și lichidare.
SECȚIUNEA I
SOCIETATEA ÎN NUME COLECTIV ȘI SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ SIMPLĂ
1. Dizolvarea și lichidarea societății în nume colectiv.
Potrivit art. 224 din Legea nr. 31/1990 republicată, societatea în nume colectiv se dizolvă dacă, datorită falimentului, incapacității, excluderii, retragerii sau decesului unuia dintre asociați, numărul asociaților s-a redus la unul singur.
În cauză, societatea comercială, constituită din trei asociați, a solicitat excluderea a doi dintre aceștia și modificarea actului constitutiv, prin includerea altui asociat. Asociații pârâți au înțeles să se retragă din societate și să ceară dizolvarea ei. Instanța a respins cererea principală, reținând că cererea pârâților este întemeiată.
În cazul societății în nume colectiv, modificarea actului constitutiv, în sensul dobândirii de către un terț a calității de asociat, se realizează numai prin cesiunea părților sociale și doar având consimțământul tuturor celorlalți asociați, datorită caracterului “intuitu personae” al acestui tip de societate.
În speță, nu a existat o cesiune a părților sociale și nici o modificare a actului constitutiv, astfel că, prin retragerea a doi din cei trei asociați, întemeiat s-a reținut că societatea urmează să fie dizolvată.
Societatea nu se dizolvă în cazul când în actul constitutiv există clauză de continuare cu moștenitorii sau când asociatul rămas hotărăște continuarea existenței societății, sub forma societății cu răspundere limitată cu asociat unic.
În cazul decesului unui asociat, societatea trebuie să plătească partea ce se cuvine moștenitorilor. Această parte se calculează pe baza ultimului bilanț contabil aprobat și se plătește în termen de 3 luni de la notificarea decesului asociatului.
Până la publicarea schimbărilor intervenite, moștenitorii rămân răspunzători. Se înțelege că, la decesul unui asociat, asociații rămași pot continua societatea cu moștenitorii care consimt la aceasta (art. 225 al.1 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Dizolvarea societății în nume colectiv în cazul reducerii numărului asociaților la unul singur trebuie să fie înscrisă în registrul comerțului și publicată în Monitorul Oficial.
În privința lichidării societății în nume colectiv, în afara regulilor generale de lichidare a societăților comerciale, se pot aplica și regulile stabilite prin actul constitutiv, în măsura în care nu sunt incompatibile cu lichidarea societății.
Dizolvarea și lichidarea societății în comandită simplă.
Potrivit art. 224 din Legea nr. 31/1990 republicată, societatea în comandită simplă se dizolvă prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul singurului asociat comanditat sau a singurului asociat comanditar.
Societatea nu se dizolvă dacă prin actul constitutiv s-a prevăzut continuarea cu moștenitorii sau când asociatul rămas hotărăște continuarea existenței societății, sub forma societății cu răspundere limitată cu asociat unic.
În cazul decesului unuia din asociații comanditați, societatea trebuie să plătească moștenitorilor partea ce li se cuvine, afară de cazul când moștenitorii preferă să rămână în societate în această calitate, potrivit art. 225 din Legea nr. 31/1990 republicată.
Societatea în comandită simplă este lichidată potrivit regulilor generale privind lichidarea societăților comerciale și dispozițiilor speciale prevăzute pentru această formă de societate.
SECȚIUNEA A II-A
SOCIETATEA PE ACȚIUNI ȘI SOCIETATEA
ÎN COMANDITĂ PE ACȚIUNI
1. Dizolvarea și lichidarea societății pe acțiuni.
Diferit de cauzele comune de dizolvare a societăților comerciale, Legea nr. 31/1990 republicată consacră și anumite cauze de dizolvare specifice societății pe acțiuni.
Reducerea capitalului social.
Art. 223 din Legea nr. 31/1990 republicată reglementează două cazuri de dizolvare a societății pe acțiuni pentru reducerea capitalului social.
Societatea pe acțiuni se dizolvă în cazul pierderii unei jumătăți din capitalul social.
Potrivit art.153 din Legea nr. 31/1990 republicată, dacă vor constata pierderea unei jumătăți din capitalul social, administratorii sunt obligați să convoace adunarea generală extraordinară pentru a hotărî reconstituirea capitalului, limitarea lui la suma rămasă sau dizolvarea societății.
Dacă nici la a doua convocare a adunării generale extraordinare nu s-a întrunit cvorumul cerut de lege pentru această adunare, administratorii se vor adresa instanței în a cărei rază teritorială se află sediul societății pentru a cere numirea unui expert, care va verifica pierderea din capitalul social.
Constatând, pe baza expertizei, pierderea unei jumătăți din capitalul social, instanța va da o încheiere, prin care autorizează administratorii să convoace adunarea generală, care va putea să hotărască limitarea capitalului la suma rămasă sau dizolvarea societății, cu orice număr de acționari prezenți.
Societatea pe acțiuni se dizolvă în cazul reducerii capitalului social sub minimul legal. Deci, reducerea capitalului social sub plafonul minim de 25.000.000 lei are ca efect dizolvarea societății.
Societățile pe acțiuni existente, care nu au capitalul social de 25.000.000 lei, au avut obligația să îl completeze în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a O.G. nr. 32/1997 – 27 iulie 1997. Ulterior, prin O.G. nr. 16/1998, termenul de executare a obligației de completare a capitalului social a fost prelungit până la data de 30 iunie 1999.
În această speță, s-a invocat dizolvarea pe motivul arătat, al micșorării capitalului social sub minimul legal.
Curtea Supremă de Justiție a apreciat că, în mod greșit, instanța de control judiciar a reținut că societatea pe acțiuni, pârâtă în cauză, are un capital social sub minimul legal, întrucât din actul constitutiv, cu completările aduse prin hotărârea unanimă a acționarilor, rezultă că acesta a fost majorat.
Potrivit evidențelor statistice ale Oficiului Național al Registrului Comerțului, 17,4% din societățile pe acțiuni existente, nu au efectuat – până la 1 iunie 1999 – operațiunea de completare a capitalului social la nivelul minim legal.
Sancțiunea neîndeplinirii în termen a obligației de completare a capitalului social constă în dizolvarea societății, care este dispusă de tribunal, în urma unei cereri formulată de stat, prin Ministerul Finanțelor, ori de camera de comerț și industrie teritorială sau de oricare persoană interesată.
Pierderea unei jumătăți din capitalul social și reducerea capitalului social sub minimul legal nu duc la dizolvarea societății, dacă, în termen de 9 luni de la constatarea pierderii sau a reducerii capitalului social, acesta este reîntrgit sau este redus la suma rămasă ori la minimul legal sau când societatea se transformă într-o altă formă la care capitalul social existent este corespunzător (art. 223 al. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Reducerea numărului acționarilor sub limita prevăzută de lege.
Potrivit art. 223 din Legea nr. 31/1990 republicată, societatea pe acțiuni se dizolvă în cazul reducerii numărului acționarilor sub minimul legal, adică sub cinci acționari.
Societatea nu se va dizolva, dacă, în termen de 9 luni de la data constatării reducerii numărului acționarilor sub minimul legal, acest număr este completat.
Societatea pe acțiuni se lichidează potrivit dispozițiilor Legii nr. 31/1990 republicată și prevederilor actelor constitutive, în măsura în care acestea din urmă nu sunt incompatibile cu lichidarea societăților comerciale.
Dizolvarea și lichidarea societății în comandită pe acțiuni.
Dizolvarea și lichidarea acestui tip de societate urmează regulile generale prevăzute de lege pentru dizolvarea și lichidarea oricărei societăți comerciale, precum și cele stabilite pentru dizolvarea și lichidarea societății pe acțiuni.
Societatea în comandită pe acțiuni se dizolvă dacă singurul asociat comanditat sau comanditar este supus procedurii falimentului, devine incapabil, este exclus ori se retrage sau decedează.
Acest efect nu se produce atunci când actul constitutiv prevede clauza de continuare cu moștenitorii sau când asociatul rămas hotărăște continuarea existenței societății sub forma societății cu răspundere limitată cu asociat unic (art. 224 al. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată).
SECȚIUNEA A III-A
DIZOLVAREA ȘI LICHIDAREA
SOCIETĂȚII CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ.
Art. 223 al. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că societatea cu răspundere limitată se dizolvă în cazul reducerii capitalului social sub minimul legal.
Societățile cu răspundere limitată al căror capital social era mai mic de 2.000.000 lei, au avut obligația să îl completeze în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a O.G. nr. 32/1997 – 27 iulie 1997. Ulterior, prin O.G. nr. 16/1998, termenul de executare a obligației de completare a capitalului social a fost prelungit până la data de 30 iunie 1999. Până la data de 1 iunie 1999, un procent de 42,5% din societățile cu răspundere limitată nu efectuaseră operațiunea de completare a capitalului social la nivelul minim legal.
Societatea nu se va dizolva dacă, în termen de 9 luni de la data constatării reducerii capitalului social, acesta este reîntregit sau când societatea se transformă într-o altă formă la care capitalul social existent este corespunzător.
Potrivit art. 224 din Legea nr. 31/1990 republicată, societatea cu răspundere limitată se dizolvă dacă, datorită falimentului, incapacității, excluderii, retragerii sau decesului unuia dintre asociați, numărul asociaților s-a redus la unul singur.
Cu privire la societatea cu răspundere limitată cu asociat unic, legea reglementează un caz special de dizolvare.
Această societate se dizolvă dacă au fost încălcate condițiile prevăzute de art.14 al.1 și al. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată.
Dizolvarea, în acest caz, trebuie cerută de Ministerul Finanțelor, în numele statului. Dizolvarea se poate cere și de camera de comerț și industrie teritorială sau de orice persoană interesată.
Societatea cu răspundere limitată se lichidează potrivit dispozițiilor Legii nr. 31/1990 republicată și prevederilor actului constitutiv, în măsura în care acestea din urmă nu sunt incompatibile cu lichidarea societăților comerciale.
Cât privește societatea cu răspundere limitată cu asociat unic, dizolvarea ei nu duce la lichidarea patrimoniului societății. Potrivit art. 231 din Legea nr. 31/1990 republicată, dizolvarea acestei societăți atrage transmiterea universală a patrimoniului societății către asociatul unic, fără lichidare.
Transmiterea patrimoniului are loc și societatea își încetează existența la date diferite.
Astfel, dacă nu s-a făcut opoziție la dizolvarea societății, se are în vedere data expirării termenului de introducere a opoziției (30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial).
Dacă s-a făcut opoziție la dizolvarea societății, se ia în considerare data la care a devenit irevocabilă hotărârea de respingere a opoziției sau, după caz, hotărârea prin care se constată că societatea sau asociatul unic a plătit datoriile ori a oferit garanții acceptate de creditori sau a convenit cu aceștia o înțelegere pentru plata datoriilor.
În speță, reclamantul a solicitat lichidarea societății cu răspundere limitată, prin dizolvarea acesteia. Dizolvarea și lichidarea societăților comerciale constituie, după cum am precizat la începutul Capitolului II, faze distincte ale procesului de încetare a existenței societății comerciale, declanșarea acestuia având loc prin dizolvare, care asigură premisele lichidării patrimoniului societății.
Astfel, s-a stabilit că procesul lichidării începe numai după ce societatea este dizolvată; or, faza dizolvării pe cale judecătorească se încheie în condițiile prevăzute de art. 227 din Legea nr. 31/1990 republicată, adică prin înscrierea în Registrul Comerțului a hotărârii judecătorești definitive de dizolvare și prin publicarea ei în Monitorul Oficial. Aceste reguli se aplică și în cazul societății cu răspundere limitată.
Operațiunile necesare în procesul de încetare a existenței societății comerciale trebuie îndeplinite în condițiile legii; or, reclamantul, solicitând concomitent dizolvarea și lichidarea societății cu răspundere limitată, a încălcat dispozițiile legale.
De altfel, procedura de lichidare nu este dată în competența instanțelor judecătorești, iar o cerere de numire a lichidatorilor – neformulată însă de reclamant – este prematură, fiind anterioară îndeplinirii formalităților prevăzute de art. 227 din Legea nr. 31/1990 republicată. Față de aceste considerente, acțiunea reclamantului se respinge ca nefondată.
Considerații finale
Printre condițiile favorizante dezvoltării cooperării între întreprinderi din țările europene se numără și reglementările privind constituirea, funcționarea, dizolvarea și lichidarea societăților comerciale.
România, ca semnatară a acordului de asociere la Uniunea Europeană, trebuie să-și alinieze cadrul legislativ privind societățile comerciale la prevederile dreptului comunitar, în baza directivelor elaborate de Consiliul Europei în vederea armonizării legislației ce guvernează societățile comerciale din țările comunitare.
În România, O.G. nr. 32/1997 asigură alinierea la directivele Uniunii Europene, fiind unul din obiectivele esențiale ale modificării și completării Legii nr.31/1991 privind societățile comerciale.
Dizolvarea și lichidarea societăților comerciale sunt și ele, prin O.G. nr. 32/1997, mai precis reglementate și armonizate cu cerințele comunitare în domeniu.
Astfel, declararea nulității societății comerciale a fost prevăzută ca fiind o cauză de dizolvare a acesteia, spre deosebire de reglementarea inițială a Legii nr. 31/1991, care nu conținea această prevedere. Această nouă reglementare este conformă punctului 11 al Directivei Comunității Economice Europene nr.68 din 9 martie 1968, care prevede regimul nulităților societăților comerciale.
Deasemenea, faptul că lichidarea societății comerciale nu constituie singura procedură care trebuie să urmeze dizolvării – dizolvarea având loc fără lichidare în cazul fuziunii ori divizării totale a societății – este inspirat din Directiva Comunității Economice Europene nr. 78/855 din octombrie 1978.
O altă direcție în care s-a încercat și s-a reușit armonizarea reglementării naționale cu prevederile comunitare este cea referitoare la numărul minim de asociați.
Legislația comunitară nu conține prevederi exprese pentru numărul minim de asociați. Singura precizare se găsește în art. 5 din Directiva nr. 91 din 1977 a Consiliului Europei, privind capitalul societăților comerciale publice cu răspundere limitată, și textul acestuia conduce la concluzia că o societate pe acțiuni poate fi constituită și dintr-un asociat. Astfel, art. 5 se adresează țărilor comunitare a căror legislație națională prevede că o societate comercială trebuie să fie formată din mai mult de un asociat. Directiva prevede că situația concentrării acțiunilor, la un moment dat, în mâna unui singur asociat sau reducerea după înmatriculare a numărului de asociați sub limita minimă prevăzută, nu conduc în mod automat la dizolvarea societății comerciale.
În ideea menținerii și continuității activității societății comerciale, Directiva precizată recomandă statelor Uniunii Europene să includă în legislațiile proprii prevederi care să permită, într-un termen dat, regularizarea situației conform condițiilor legale.
În România numărul minim legal de acționari este de 5 persoane fizice și/sau persoane juridice. Scăderea numărului acționarilor sub minimul legal constituie cauză de dizolvare dacă, în termen de 9 luni de la data constatării reducerii numărului de acționari, acest număr nu este completat.
Societatea comercială se dizolvă și în cazul în care numărul asociaților s-a redus la unul singur, dacă asociatul rămas nu hotărăște continuarea existenței societății sub forma societății cu răspundere limitată cu asociat unic.
Prin aceste prevederi legislația română se armonizează cu art. 5 din Directiva nr. 91/1977, astfel că scăderea numărului de acționari (în cazul societății pe acțiuni) sau reducerea numărului asociaților la unul singur (în cazul celorlalte forme de societăți comerciale) nu conduc automat la dizolvarea societății comerciale.
Așadar, România este aliniată la prevederile dreptului comercial comunitar cu o singură excepție, și anume a valorii minime a capitalului subscris, mult sub nivelul stabilit de legislația comunitară (25.000 ECU) pentru statele membre Uniunii Europene. Ridicarea acestei valori ar avea ca efect limitarea considerabilă a accesului micilor întreprinzători români la inițierea și dezvoltarea afacerilor private.
Asemănător prevederilor comunitare, și Legea nr. 31/1990 republicată precizează că, situația în care valoarea capitalului social scade sub limita legală (25.000.000 lei pentru societățile pe acțiuni și 2.000.000 lei pentru societățile cu răspundere limitată), neefectuându-se completarea acestuia în termen legal, duce la dizolvarea societății comerciale în cauză.
Din moment ce majoritatea obiectivelor ce marchează drumul spre integrarea în Uniunea Europeană au caracter pragmatic, orice echipă de conducere, la orice eșalon, va fi – în esență – o echipă de specialiști.
BIBLIOGRAFIE
STUDII CU CARACTER GENERAL, TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
C. Bârsan, V. Dobrinoiu, A. Țiclea, C. Tufan, “Societățile comerciale”, Casa de editură și presă Șansa S.R.L., București, 1995.
O. Căpățână, “Societățile comerciale”, Ed. Lumina Lex, București, 1997.
S.D. Cărpenaru, “Drept comercial român”, Ed. All, București, 1998.
E. Cârcei, “Constituirea societăților comerciale pe acțiuni”, Ed. Lumina Lex, București, 1999.
I.N. Fințescu, “Curs de drept comercial”, vol. I, Ed. Națională, București, 1929.
I.L. Georgescu, “Drept comercial român”, vol. II, Ed. Socec, București, 1946.
D.D. Gerota, “Curs de societăți comerciale”, Ed. Fundația Culturală Regele Mihai, București, 1928.
V. Hanga, “Drept privat roman”, E.D.P., București, 1978.
V. Pătulea, C. Turianu, “Drept economic și comercial. Instituții și practică jurisdicțională”, Ed. Continent XXI, București, 1996.
R. Petrescu, “Drept comercial român”, Ed. Oscar Print, București, 1996.
V. Popa, “Drept roman privat”, Ed. Signata, Timișoara, 1991.
V. Popa, R.I. Motica, D.A. Crăciunescu, “Societățile comerciale – instituții ale noului drept comercial”, Ed. Helicon, Timișoara, 1994.
I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, “Drept civil român”, Ed. Națională, București, 1943.
C.A. Stoeanovici, “Curs de drept comercial”, Curierul judiciar, București, 1926.
C. Tomulescu, “Drept privat roman”, Tipografia Universității București, 1972.
R.P. Vonica, “Dreptul societăților comerciale”, Ed. Holding Reporter și Albastră, București, 1998.
ARTICOLE ȘI STUDII DE SPECIALITATE
S. Beligrădeanu, “Derogări de la dreptul comun al muncii, cuprinse în Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale”, în R.D. nr. 9-12/1990.
S.D. Cărpenaru, “Grigore Maniu și C.N. Toneanu, primii comentatori ai Codului comercial român”, în R.D.C. nr.1/1994.
E. Cârcei, “Dizolvarea și lichidarea societății pe acțiuni”, în R.D.C. nr.12/1996.
A. Gheorghe, L.N. Pârvu, D.M. Tăbăltoc, “Contribuții la clarificarea unor problemeivite în aplicarea de către instanțele judecătorești a Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale”, în R.D.C. nr. 6/1993.
R. Mihăiescu, “Necesitatea completării capitalului social”, în T.E. nr. 23/1999.
P. Perju, “Sinteză din practica secției civile a Tribunalului județean Suceava”, în R.D. nr.10/1992.
V. Roș, “Dizolvarea societății comerciale. Particularități ale dizolvării pe cale judiciară. Lichidarea societăților comerciale. Momentul în care intervine. Rolul instanței de judecată în cursul lichidării.”, în R.D.C. nr.1/1996.
E. Safta-Romano, “Unele aspecte mai importante ale contractului de societate civilă”, în R.D. nr. 2/1992.
MATERIALE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ
Decizia civilă nr. 324 din 29 noiembrie 1928 a Trib. Ilfov, în R.D.C., 1929.
Decizia din 7 iulie 1938 a Cas. III, în R.D.C., 1938.
Decizia din 24 martie 1942 a Cas. III, în R.D.C., 1942.
Decizia nr. 176 din 21 ianuarie 1993, sec. com. a C.S.J., în R.D. nr. 8/1994.
Decizia nr. 359 din 21 octombrie 1993, sec. com. a C.S.J., în “Buletinul de jurisprudență pe anul 1993”, Ministerul Justiției, București, 1994.
Decizia nr. 303 din 14 iunie 1994, sec. com. a C.S.J., în C. Crișu, Șt. Crișu, “Practică și literatură juridică pe anii 1994-1997”, Ed. Argessis, Argeș, 1998.
Decizia nr. 524 din 21 octombrie 1994, sec. com. a Trib. Mun. Buc., în “Culegere de practică judiciară comercială pe anii 1990-1998”, Ed. All Beck, București, 1999.
Decizia nr. 558 din 30 octombrie 1994, sec. com. a Trib. Mun. Buc., în “Culegere de practică judiciară comercială pe anii 1990-1998”, Ed. All Beck, București, 1999.
Decizia nr. 44 din 26 ianuarie 1995, sec. com. a C.S.J., în R.D.C. nr. 2/1996.
Decizia nr. 476 din 26 martie 1995, sec. com. a C.S.J., în R.D. nr. 3/1996.
Decizia nr. 1570 din 28 ianuarie 1996, sec. com. a C.S.J., în V. Pătulea, “Practică judiciară adnotată”, Ed. All Beck, București, 1999.
Decizia nr. 250 din 29 februarie 1996, sec. com. a C.S.J., în C. Crișu, Șt. Crișu, “Practică și literatură juridică pe anii 1994-1997”, Ed. Argessis, Argeș, 1998.
Decizia nr. 162 din 12 martie 1996, sec. com. a C.S.J., în V. Pătulea, “Practică judiciară adnotată”, Ed. All Beck, București, 1999.
Decizia nr. 5 din 13 ianuarie 1997, sec. com. a C.S.J., în “Culegere de practică judiciară comercială pe anii 1990-1998”, Ed. All Beck, București, 1999.
Decizia nr. 1054 din 18 septembrie 1997, sec. com. a C.S.J., în R.D. nr. 4/1998.
Decizia nr. 333 din 29 ianuarie 1998, sec. com. a C.S.J., în Șt. Crișu, “Jurisprudență comercială”, Ed. Argessis, Argeș, 1999.
Decizia nr. 1277 din 26 martie 1998, sec. com. a C.S.J., în Șt. Crișu, “Jurisprudență comercială”, Ed. Argessis, Argeș, 1999.
Decizia nr. 614 din 12 octombrie 1998, sec. com. a C.S.J., în “Buletinul de jurisprudență pe anul 1998”, Ministerul Justiției, București, 1999.
LEGISLAȚIE
Codul comercial român.
Codul civil român.
Codul de procedură civilă.
Codul de procedură penală.
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 7 noiembrie 1990, modificată și completată prin Legea nr. 12/1998 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 15 din 19 ianuarie 1998) și republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 4 februarie 1998; modificată, după republicare, prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999).
Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 126-127 din 17 noiembrie 1990, modificată și completată prin prin O.G. nr. 32/1997 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 133 din 27 iunie 1997), republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 29 ianuarie 1998; modificată, după republicare, prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999).
Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării și lichidării judiciare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 130 din 29 iunie 1995, modificată prin O.G. nr. 38 din 28 august 1996 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 30 august 1996), prin O.G. nr. 58 din 27 septembrie 1997 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 3 octombrie 1997) – astfel că în prezent legea se numește “Legea privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului” – și prin Legea nr. 99/1999, privind unele măsuri pentru accelerarea reformei (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Dizolvarea Si Lichidarea Societatilor Comerciale (ID: 125854)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.