Fluxurile Migratorii Ilegale Si Controlul Acestora

CUPRINS

CUPRINS 2

GLOSAR 5

INTRODUCERE 19

CAPITOLUL I 21

RETROSPECTIVĂ ISTORICĂ ASUPRA FENOMENULUI MIGRAȚIEI 21

1.1 REPERE PRIVIND EVOLUȚIA MIGRAȚIEI PE MAPAMOND 21

1.1.1 Preistoria umanității 21

1.1.2 Antichitatea și evul mediu 24

1.1.3 Perioada marilor descoperiri geografice, epoca modernă și epoca contemporană 43

1.2 MIGRAȚIA PE ȘI DE PE TERITORIUL ROMÂNIEI 53

1.2.1 Imigrația în România 53

1.2.2 Emigrația din România (diaspora română) 73

CAPITOLUL II 81

CARACTERISTICILE ACTUALE ALE FENOMENULUI MIGRAȚIEI PE PLAN MONDIAL 81

2.1 FACTORII DETERMINANȚI AI MIGRAȚIEI 81

2.1.1 Clasificări 82

2.1.2 Diferența dintre contrabanda cu migranți și traficul de persoane 84

2.1.3 Prezentarea generală a amenințărilor migrației ilegale 86

2.1.4 Riscurile strategice generate de fluxurile migratorii 89

2.2 ANALIZA AMENINȚĂRILOR ÎN DOMENIUL MIGRAȚIEI ILEGALE ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE / SPAȚIUL SCHENGEN 91

2.2.1 Factorii care determină emigrarea 91

2.2.2 Factorii de atracție a imigranților spre Uniunea Europeană 92

2.2.3 Rute și metode pentru migrația clandestină 92

2.2.4 Modus operandi 94

2.2.5 Situația internă Schengen / UE 98

2.3 ANALIZĂ PRIVIND UNELE FILIERE ALE MIGRAȚIEI ILEGALE PE CONTINENTUL EUROPEAN 100

2.3.1 Canalul „chinezesc” 100

2.3.2 Canalul „irakiano- kurd” 102

2.3.3 Canalul „pakistanez” 104

2.3.4 Canalul „afgan” 105

2.4 „MIGRAȚIA” TERORIȘTILOR 107

2.4.1 Al-Qaida 107

2.4.2 Aspecte cu privire la „migrația teroriștilor” 109

2.4.3 Elemente de analiză privind „migrația teroriștilor” 111

CAPITOLUL III 113

TENDINDȚELE ACTUALE ALE FENOMENULUI MIGRAȚIONIST ÎN ROMÂNIA 113

3.1 PROFILUL EMIGRANTULUI DIN ROMÂNIA 113

3.2 PROFILUL IMIGRANTULUI ÎN ROMÂNIA 120

3.3 ANALIZA GLOBALĂ A FENOMENULUI MIGRAȚIEI ÎN ROMÂNIA 120

3.4 DIMENSIUNILE, CARACTERISTICILE ȘI EFECTELE EMIGRAȚIEI ASUPRA ROMÂNIEI 131

3.5 ANALIZA FENOMENULUI MIGRAȚIONIST ILEGAL LA FRONTIERELE ROMÂNIEI 136

CAPITOLUL IV 154

INFORMAȚII NECESARE DERULĂRII PROCESULUI MANAGERIAL ÎN DOMENIUL CONTROLULUI FLUXURILOR MIGRATORII ÎN ROMÂNIA 154

4.1 INFORMAȚIA 154

4.2 SISTEMUL INFORMAȚIONAL 157

4.3 DECIZIA 158

4.4 IDENTIFICAREA OBIECTIVELOR DE REZOLVAT ÎN DOMENIUL CONTROLULUI FLUXURILOR MIGRATORII 163

4.4.1 Documentarea necesară derulării procesului decizional în controlul fluxurilor migratorii 165

4.4.2 Cadrul legislativ european și cel român referitor la domeniul migrației 166

4.4.3 Sistemul managerial al organizațiilor, structurilor și autorităților cu competențe în gestionarea fluxurilor migratorii 176

4.4.4 Sistemul acțional (securizarea frontierelor externe și eliminarea graduală a controlului la frontierele interne) 196

4.5 INFORMAȚIA ȘI GRUPURILE/ORGANIZAȚIILE CRIMINALE CARE AU CA OBIECT DE ACTIVITATE CONTRABANDA CU MIGRANȚI 206

CAPITOLUL V 209

MANAGEMENTUL ÎN DOMENIUL CONTROLULUI FLUXURILOR MIGRATORII ILEGALE PRIN METODA ANALIZEI DE RISC 209

5.1 GENERALITĂȚI PRIVIND METODA ANALIZEI DE RISC 209

5.1.1 Conceptul de risc 209

5.1.2  Identificarea riscului și analiza riscului 210

5.1.3 Managementul riscului 211

5.2 ANALIZA ȘI MANAGEMENTUL RISCURILOR ÎN DOMENIUL MIGRAȚIEI ILEGALE 212

5.2.1 Nivelele de implementare a metodei de analiză a riscurilor în domeniul controlului fluxurilor migratorii 213

5.2.2 Procesul analizei de risc în domeniul migrației necontrolate 214

Vezi Anexa nr.15 – „Interacțiunea dintre elementele componente ale managementului riscurilor” 214

5.2.3 Elementele structurale ale analizei de risc în domeniul migrației ilegale 219

5.3 CICLUL ANALIZEI DE RISC LA NIVEL TACTIC 227

5.4 RECOMANDĂRI PRIVIND INTRODUCEREA UNOR POSIBILE MODELE DE MANAGEMENT A RISCURILOR PENTRU GESTIONAREA FLUXURILOR MIGRATORII ILEGALE LA NIVEL TACTIC 232

5.4.1 Identificarea unor riscuri pe linia migrației ilegale în spațiul românesc al Mării Negre 232

5.4.2 Evaluarea riscurilor funcție de aria de securitate protejată și de pericol 233

5.4.3 Lista recomandărilor funcție de riscurile identificate 233

PROPUNERI DE LEGE FERENDA 239

Anexa nr.1 240

ARGUMENTAREA SOLUȚIILOR ȘTIINȚIFICE ÎN DETERMINAREA EVOLUȚIEI ISTORICE A FENOMENULUI MIGRAȚIEI UMANE 240

Anexa nr.2 245

CELE MAI IMPORTANTE MOMENTE ALE MIGRAȚIEI UMANE DIN PERIOADA PREISTORICĂ 245

Anexa nr.3 246

CONEXIUNEA DINTRE CONTRABANDA CU MIGRANȚI ȘI TRAFICUL DE PERSOANE 246

Anexa nr.4 247

ACTUALELE FLUXURI MIGRATORII 247

Anexa nr.5 248

CORELAȚIA DINTRE ORGANIZAȚIILE CRIMINALE, IMIGRANȚII ILEGALI ȘI MUNCA „LA NEGRU” 248

Anexa nr.6 249

RUTELE MIGRAȚIEI AFRICANE 249

Anexa nr.7 250

STATISTICĂ COMPARATIVĂ PRIVIND MIGRAȚIA ETNICILOR MAGHIARI DIN ROMÂNIA ÎN UNGARIA 250

Anexa nr.8 251

MIGRANȚII AVENTURIERI – VICTIME SAU INFRACTORI? 251

Anexa nr.9 254

SISTEMUL DE INFORMARE SCHENGEN 254

Anexa nr.10 256

EXTRASE DIN DOCUMENTE LEGISLATIVE CARE AU IMPACT ASUPRA CONTROLULUI FLUXURILOR MIGRATORII 256

Anexa nr.11 259

GRUPUL INTERMINISTERIAL ROMÂN PENTRU MANAGEMENTUL INTEGRAT AL FRONTIEREI DE STAT 259

Anexa nr.12 260

MODEL PRIVIND COLABORAREA INTERNAȚIONALĂ ÎN DOMENIUL PREVENIRII ȘI COMBATERII MIGRAȚIEI ILEGALE ȘI A CRIMINALITĂȚII ORGANIZATE TRANSFRONTALIERE 260

Anexa nr.13 265

DOCUMENTE PRIVIND COOPERAREA BILATERALĂ CU STRUCTURILE SIMILARE DIN STATELE VECINE 265

Anexa nr.14 269

DOCUMENTE PRIVIND COOPERAREA PENTRU COMBATEREA CRIMINALITĂȚII INTERNAȚIONALE ÎN ȚĂRILE DE DESTINAȚIE A MIGRAȚIEI ILEGALE 269

Anexa nr. 15 272

INTERACȚIUNEA DINTRE ELEMENTELE COMPONENTE ALE MANAGEMENTULUI RISCURILOR 272

CONCLUZII 273

BIBLIOGRAFIE 275

GLOSAR

INTRODUCERE

Căderea regimurilor comuniste din Europa Centrala și de Est, reunificarea Germaniei, dizolvarea Tratatului de la Varșovia și dezmembrarea Uniunii Sovietice au marcat dispariția structurii mondiale bipolare și au schimbat în mod radical configurația politică a Europei și a lumii.

Astfel, marile transformări ale lumii contemporane și deschiderile spre noi sfere de interese și influențe au condus la crearea de multiple zone și regiuni de instabilitate pe întreg mapamondul, cu implicații deosebite în ceea ce privește realizarea securității în plan local, regional și chiar mondial (exemple elocvente sunt conflictele din fosta Iugoslavie, Afganistan și Iraq). Un alt efect al prefacerilor contemporane îl constituie acutizarea tensiunilor în zonele „tradiționale” de conflict (Orientul Apropiat și Orientul Mijlociu), precum și manifestarea fără precedent a terorismului internațional.

Principalele surse de instabilitate și conflict decurg din dificultățile economico-sociale și politice ale statelor în curs de dezvoltare și în mod special a celor subdezvoltate. Acest aspect conduce inevitabil la amplificarea fenomenului migrației din zonele cu probleme, către țările dezvoltate și nu de puține ori îmbracă forma migrației ilegale. Pe lângă aspectul menționat mai există și altele – perpetuarea unor tensiuni și conflicte de ordin etnic, rasial sau religios, de multe ori manifestându-se prin încălcarea flagrantă a drepturilor omului, precum și evoluția demografică ascendentă din regiunile slab dezvoltate economic – care, la fel ca și primul, sunt generatoare de migrație.

Dealtfel, problema riscurilor generate de fluxurile migratorii și controlul acestora constituie una dintre priorități în abordarea politicii de securitate, atât pentru țările membre cât și pentru cele care și-au depus candidatura în vederea aderării la Uniunea Europeană, deci și pentru România. În sprijinul acestei afirmații stau mărturie numeroasele luări de poziție din partea unor personalități aparținând lumii politice, care își exprimă preocuparea și îngrijorarea față de amploarea fenomenului migrației – îndeosebi a celei ilegale – și care sunt prezentate pe larg în mass-media.

Realizarea unui management viabil în domeniul controlului fluxurilor migratorii nu poate fi concepută fără înțelegerea modului de manifestare a fenomenului în plenitudinea lui. Astfel, identificarea corectă a obiectivelor de rezolvat la nivel strategic se poate realiza numai prin efectuarea unei analize aprofundate asupra evoluției istorice a fenomenului, a grefării acestuia pe factorii de influență economico-sociali și politici actuali, precum și a posibilităților de control asupra evoluției viitoare. O analiză secvențială a migrației populației și fără a ține cont de toți factorii de influență poate conduce la emiterea unor concluzii eronate cu efecte nefaste în plan decizional.

Cu toate acestea mulți istorici, sociologi și politicieni au abordat fenomenul migrației la modul global – îndeosebi prin prisma efectelor pe care le produce – și au concluzionat că migrația este un fenomen pozitiv care prezintă un potențial enorm pentru dezvoltarea societății. Noi suntem de acord cu această opinie însă numai sub rezerva că efectul pozitiv nu poate apărea decât atunci când migrația se desfășoară ca un proces sistematic și controlat și când răspunde nevoilor tuturor factorilor implicați în această ecuație foarte complexă: țări de origine, țări de tranzit, țări de destinație, comunități gazdă și nu în ultimul rând migranților însăși.

În acest sens, așa cum arăta James N. Purcell, „comunitatea internațională trebuie să creeze o lume în care nici o ființă umană să nu fie obligată să migreze. Migrația trebuie să fie un proces voluntar și planificat pe căi legale, în scopul îmbunătățirii capacităților individuale și pentru împlinirea unor aspirați personale”.

Migrația populației cuprinde un spectru foarte larg și cunoaște forme de manifestare extrem de diferite. În esență, ea constă în mișcarea voluntară a unor populații, îndeosebi a grupurilor omogene, din locul de origine (regiune sau țară) spre un altul în scopul obținerii unor profituri prin instalarea permanentă sau temporară în noul habitat.

Profiturile urmărite pot îmbrăca cele mai diverse forme începând de la câștiguri materiale, nevoia de securitate … și până la aspirații de ordin spiritual. Dealtfel, profitul reprezintă elementul esențial în determinarea populației de a pleca din locul de origine – loc care este sau pe care-l consideră ca fiind impropriu realizării aspirațiilor sale – spre locul favorabil îndeplinirii scopului.

Pentru a desemna țara de origine și țara de destinație a persoanelor care migrează specialiștii în domeniu operează cu noțiunile de emigrație și imigrație.

Emigrația se manifestă cu predilecție în țările sau regiunile de pe mapamond unde gradul de dezvoltare este scăzut și unde există pericole serioase cu privire la încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. Ea este puternic influențată de explozia informațională contemporană și de dezvoltarea accelerată a tehnologiilor din domeniul informaticii și a comunicațiilor, care fac posibilă documentarea privind țara de destinație și totodată oferă alternative la posibilele moduri de acțiune pentru atingerea scopului.

Imigrația constituie o problemă îndeosebi pentru țările sau zonele care sunt puternic dezvoltate, unde nivelul de trai este mult mai ridicat, și unde există garanții suficiente în direcția respectării drepturilor fundamentale ale omului.

Cu toate că în momentul de față fenomenului migrației i se acordă o atenție și o importanță sporită totuși, acesta nu reprezintă un element de noutate. Practic geneza fenomenului poate fi identificată cu momentul apariției omului modern pe mapamod. În acest sens o scurtă incursiune istorică în domeniu este edificatoare.

CAPITOLUL I

RETROSPECTIVĂ ISTORICĂ ASUPRA FENOMENULUI MIGRAȚIEI

MOTO:

„… Conștienți că Europa este un continent purtător de civilizații și că locuitorii săi, veniți în valuri succesive de la începuturile umanității, au dezvoltat aici în mod progresiv valorile care stau la baza umanitarismului … convenim asupra Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa”

REPERE PRIVIND EVOLUȚIA MIGRAȚIEI PE MAPAMOND

Încă de la apariția omului modern s-a înregistrat o tendință de deplasare a unor populații de pe un teritoriu spre altul, deplasări care au fost cauzate de motive diferite și care surse de instabilitate și conflict decurg din dificultățile economico-sociale și politice ale statelor în curs de dezvoltare și în mod special a celor subdezvoltate. Acest aspect conduce inevitabil la amplificarea fenomenului migrației din zonele cu probleme, către țările dezvoltate și nu de puține ori îmbracă forma migrației ilegale. Pe lângă aspectul menționat mai există și altele – perpetuarea unor tensiuni și conflicte de ordin etnic, rasial sau religios, de multe ori manifestându-se prin încălcarea flagrantă a drepturilor omului, precum și evoluția demografică ascendentă din regiunile slab dezvoltate economic – care, la fel ca și primul, sunt generatoare de migrație.

Dealtfel, problema riscurilor generate de fluxurile migratorii și controlul acestora constituie una dintre priorități în abordarea politicii de securitate, atât pentru țările membre cât și pentru cele care și-au depus candidatura în vederea aderării la Uniunea Europeană, deci și pentru România. În sprijinul acestei afirmații stau mărturie numeroasele luări de poziție din partea unor personalități aparținând lumii politice, care își exprimă preocuparea și îngrijorarea față de amploarea fenomenului migrației – îndeosebi a celei ilegale – și care sunt prezentate pe larg în mass-media.

Realizarea unui management viabil în domeniul controlului fluxurilor migratorii nu poate fi concepută fără înțelegerea modului de manifestare a fenomenului în plenitudinea lui. Astfel, identificarea corectă a obiectivelor de rezolvat la nivel strategic se poate realiza numai prin efectuarea unei analize aprofundate asupra evoluției istorice a fenomenului, a grefării acestuia pe factorii de influență economico-sociali și politici actuali, precum și a posibilităților de control asupra evoluției viitoare. O analiză secvențială a migrației populației și fără a ține cont de toți factorii de influență poate conduce la emiterea unor concluzii eronate cu efecte nefaste în plan decizional.

Cu toate acestea mulți istorici, sociologi și politicieni au abordat fenomenul migrației la modul global – îndeosebi prin prisma efectelor pe care le produce – și au concluzionat că migrația este un fenomen pozitiv care prezintă un potențial enorm pentru dezvoltarea societății. Noi suntem de acord cu această opinie însă numai sub rezerva că efectul pozitiv nu poate apărea decât atunci când migrația se desfășoară ca un proces sistematic și controlat și când răspunde nevoilor tuturor factorilor implicați în această ecuație foarte complexă: țări de origine, țări de tranzit, țări de destinație, comunități gazdă și nu în ultimul rând migranților însăși.

În acest sens, așa cum arăta James N. Purcell, „comunitatea internațională trebuie să creeze o lume în care nici o ființă umană să nu fie obligată să migreze. Migrația trebuie să fie un proces voluntar și planificat pe căi legale, în scopul îmbunătățirii capacităților individuale și pentru împlinirea unor aspirați personale”.

Migrația populației cuprinde un spectru foarte larg și cunoaște forme de manifestare extrem de diferite. În esență, ea constă în mișcarea voluntară a unor populații, îndeosebi a grupurilor omogene, din locul de origine (regiune sau țară) spre un altul în scopul obținerii unor profituri prin instalarea permanentă sau temporară în noul habitat.

Profiturile urmărite pot îmbrăca cele mai diverse forme începând de la câștiguri materiale, nevoia de securitate … și până la aspirații de ordin spiritual. Dealtfel, profitul reprezintă elementul esențial în determinarea populației de a pleca din locul de origine – loc care este sau pe care-l consideră ca fiind impropriu realizării aspirațiilor sale – spre locul favorabil îndeplinirii scopului.

Pentru a desemna țara de origine și țara de destinație a persoanelor care migrează specialiștii în domeniu operează cu noțiunile de emigrație și imigrație.

Emigrația se manifestă cu predilecție în țările sau regiunile de pe mapamond unde gradul de dezvoltare este scăzut și unde există pericole serioase cu privire la încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. Ea este puternic influențată de explozia informațională contemporană și de dezvoltarea accelerată a tehnologiilor din domeniul informaticii și a comunicațiilor, care fac posibilă documentarea privind țara de destinație și totodată oferă alternative la posibilele moduri de acțiune pentru atingerea scopului.

Imigrația constituie o problemă îndeosebi pentru țările sau zonele care sunt puternic dezvoltate, unde nivelul de trai este mult mai ridicat, și unde există garanții suficiente în direcția respectării drepturilor fundamentale ale omului.

Cu toate că în momentul de față fenomenului migrației i se acordă o atenție și o importanță sporită totuși, acesta nu reprezintă un element de noutate. Practic geneza fenomenului poate fi identificată cu momentul apariției omului modern pe mapamod. În acest sens o scurtă incursiune istorică în domeniu este edificatoare.

CAPITOLUL I

RETROSPECTIVĂ ISTORICĂ ASUPRA FENOMENULUI MIGRAȚIEI

MOTO:

„… Conștienți că Europa este un continent purtător de civilizații și că locuitorii săi, veniți în valuri succesive de la începuturile umanității, au dezvoltat aici în mod progresiv valorile care stau la baza umanitarismului … convenim asupra Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa”

REPERE PRIVIND EVOLUȚIA MIGRAȚIEI PE MAPAMOND

Încă de la apariția omului modern s-a înregistrat o tendință de deplasare a unor populații de pe un teritoriu spre altul, deplasări care au fost cauzate de motive diferite și care au avut efecte multiple. Astfel, cercetările științifice recente, bazate pe dovezi istorice, demonstrează că până nu demult mutările populațiilor de diferite etnii au condus la accelerarea combinării raselor umane fapt ce a determinat infuzii importante în modificarea caracteristicilor fizice.

Poate mult mai importante decât modificarea trăsăturilor fizice sunt infuziile unor elemente culturale, introducerea unor mijloace de producție mai performante, a unor obiceiuri, noțiuni și chiar a unor forme de organizare socială specifice diferitelor comunități migratoare și care reprezentau elemente de noutate absolută pentru populațiile autohtone. Dealtfel, această mișcare a unor populații din loc în loc constituie una din condițiile prealabile ale dezvoltării civilizației moderne care altfel, probabil, s-ar fi făcut mult mai încet.

În acest sens, istoria umanității ne oferă numeroase exemple cu privire la migrația populației, la caracteristicile pe care le-a îmbrăcat aceasta în diferite epoci și la efectele pe care le-a generat. Considerăm că o punctare succintă, în ordine cronologică, a principalelor evenimente înregistrate de-a lungul timpului în domeniul migrației este edificatoare.

Preistoria umanității

Cu toate că există multiple polemici ale oamenilor de știință cu privire la apariția omului pe pământ și a dezvoltării diferitelor civilizații totuși, în ceea ce privește unele etape ale migrației, aceștia au ajuns la o serie de concluzii comune. Astfel, implementarea studiului genetic în cercetările efectuate asupra descoperirilor arheologice legate de apariția și evoluția omului a condus la obținerea unor dovezi incontestabile în urma cărora s-a putut determina evoluția migrației umane. Aceste elemente de noutate, coroborate și cu alte studii circumscrise domeniului (de exemplu, testele pe bază de carbon pentru determinarea vechimii descoperirilor arheologice), rescriu practic istoria începuturilor migrației omului modern.

În acest sens, descoperirile genetice demonstrează că omul modern a apărut și a trăit pentru prima dată în zona sud-est a Africii în urmă cu mai bine de 150 000 de ani, atunci când lumea era strâns legată de Era Glaciară. Practic din această regiune omul modern a început marea aventură a migrației sale pe mapamond. Odată cu schimbările climaterice și de mediu produse în cea de-a treia perioadă interglaciară (interglaciația Riss-Würm, în urmă cu 190.000 – 120.000 de ani) s-a dezvoltat și fauna de talie mare (mamutul, rinocerul păros, bizonul etc.), faună care constituia obiectul predilect al vânătorii și care a antrenat în mare măsură migrația omului modern.

Studiile efectuate pe scheletele umane descoperite în unele peșteri din apropierea Nazaretului au reprezentat dovada clară că omul modern, cu mai bine de 100.000 de ani în urmă a fost și în afara Africii. Cercetătorii au constatat că un grup de oameni moderni s-a deplasat pe culoarul creat de Nil către Sinai, în Orientul Mijlociu, în zonă deșertică. Blocați în Sahara, ei și nici un alt descendent al lor pe linie genetică nu au supraviețuit.

Un alt grup, migrând de pe meleagurile Africii de Nord pe coasta de est a Mării Roșii a supraviețuit cu hrană marină. Uneltele din piatră găsite alături de scoicile deschise din recifele de corali evidențiază activitățile maritime ale omului modern cum ar fi pescuitul și alte activități legate de acesta.

În urmă cu 80.000 de ani, porțiunile de gheață au avansat din nou și au forțat grupurile de oameni moderni să se organizeze în teritorii reduse – Marea Roșie a devenit mai sărată, lucru ce a îngreunat procurarea hranei marine. Lipsiți de hrană suficientă și datorită micșorării permanente a habitatului, oamenii moderni au început să se deplaseze către alte zone. Astfel, alte grupări descendente ale omului modern au migrat în grupuri compacte, în perioade și pe rute diferite. Zona sudică a Asiei Mici (teritoriul Yemenului) a fost regiunea din care aceștia au migrat pe coasta sudică a Arabiei până în India. Acest lucru s-a produs în urmă cu aproximativ 80.000 de ani. Dovezile climaterice demonstrează că migrația către Europa s-a produs mult mai târziu.

Urmărind cu ajutorul studiilor genetice singurul exod al oamenilor moderni către Yemen, se poate observa că aceștia au migrat din această regiune pentru a coloniza și alte părți ale lumii. Unele grupuri au rămas în regiune în timp ce altele s-au deplasat către est. În nord-vestul Malaesiei, în urmele de cenușă ce datează din vremea când a erupt muntele Toba din Sumatra, acum 74.000 de ani, s-au găsit în rocă unelte care fac dovada prezenței omului modern în sud–estul Asiei. Ba chiar mai mult, analizele ADN a Poporului Semang, cel mai vechi din regiune, indică apartenența lor la primele două ramuri ale omului modern din afara Africii.

Din Malaesia omul modern a continuat să migreze ajungând în Australia. Afirmația se bazează pe studiile recente care demonstrează faptul că aborigenii australieni au un număr de trăsături genetice unice, trăsături care ne trimit în timp direct către cele două ramuri ale omului modern din afara Africii. Se estimează că primul grup a sosit în urmă cu 70.000 de ani, după el mai venind multe altele. Un alt argument îl reprezintă picturile rupestre ce datează de acum 61.000 de ani și care marchează prezența predecesorilor australieni.

Tot studiile genetice sunt cele care fac ca teoria privind venirea omului modern în Europa, prin Africa de Nord, să nu constituie o teorie cu suport științific. Ele atestă evoluția migrației omului modern spre Europa ca făcând parte dintr-un grup venit din afara Africii, pe ruta sudică, spre Asia, via Yemen, cu aproape 50.000 de ani în urmă.

Un alt argument care susține această teorie este legat și de descoperirea în 2003, pe teritoriul României – în nordul Transilvaniei – a trei rămășițe din scheletele unor oameni, porecliți Ion, Vasile și Maria, care după testare confirmă apartenența la familia omului modern din urmă cu aproximativ 40.000 de ani și implicit a migrației acestuia în afara Africii, via Asia Mică, către Europa.

Cu 50.000 de ani în urmă, datorită ploilor musonice din Arabia și India au apărut culturile agricole, fapt ce a permis omului modern să urmeze calea râurilor dintre Munții Zagros și Deșertul Sirian și să ajungă în Orientul Mijlociu și în Europa.

Pe ruta Africa – Australia oamenii moderni au lăsat în urmă colonii care au făcut la rândul lor alte expediții: un grup s-a mutat în China și dincolo de ea; un altul a pornit din nordul Indiei trecând de Munții Himalaya către stepele Asiatice și cel din urmă grup a ajuns în Golful Persic. Mai târziu au apărut primele colonii de succes ale omului modern în Orientul Mijlociu, în Siria și de-a lungul teritoriului situat între râurile Tigru și Eufrat. Noi colonii s-au împrăștiat repede către Marea Mediterană, de-a lungul coastei Siriene în Africa de Nord, către Turcia și mai târziu și-au continuat deplasarea, peste Balcani, în Europa. Aceste familii au devenit descendenții direcți ai arabilor contemporani din zona Golfului. În acest sens, reprezentative sunt statuietele descoperite în Cehia, datând de acum 27.000 de ani în urmă, precum și ornamentele făcute din fildeș de mamut (aceste obiecte au o semnificație simbolică și religioasă).

Hainele țesute rudimentar, acele confecționate din oase, mărgelele cusute pe veșmintele funerare, modelele din lut, artefactele din sculpturi și gravuri, precum și picturile rupestre datând din urmă cu 35.000 de ani reprezintă tot atâtea dovezi ale faptului că omul modern s-a răspândit și s-a dezvoltat și în Europa.

Dacă urmărim evoluția omului modern pe baza dovezilor atestate genetic, vom constata că au existat două direcții principale de migrație ale acestuia în afara Africii. Prima direcție se înscrie pe ruta Europei de Sud către nord-estul Rusiei, iar cea de-a doua a pornit către nord, din India și a trecut prin sud-estul Asiei, China și estul Mongoliei și a ajuns în cele din urmă în Siberia – ambele rute convergând către Strâmtoarea Bering care în acele timpuri era o porțiune de uscat ce lega Asia de America. În această perioadă, îndurând clima unei noi Ere Glaciare, omul modern nu a mai putut avansa către Alaska și a rămas în zonă pentru încă 8.000 de ani.

Oricum, urmele de ADN sugerează că predecesorii americanilor (descendenți ai acelorași oameni moderni din Africa) au trecut acum 25.000 – 20.000 de ani în urmă din Asia prin Strâmtoarea Bering către America de Nord. În acest sens dovezile istorice și analizele genetice atestă similitudinile dintre americanii nativi și predecesorii din Asia.

În opinia noastră, prin extrapolare, o reprezentare foarte bună asupra modului în care s-a produs migrația preistorică a omului o putem obține din prezentarea pusă la dispoziție de etnograful american L. Morgan care a studiat migrația ginților și triburilor indiene din America de Nord în epoca modernă.

„Potrivit descrierii lui Morgan, noile triburi și noile ginți se formau în permanență ca urmare a creșterii naturale a populației; acest proces era intensificat datorită vastei întinderi a continentului american. Dintr-un anumit centru geografic suprapopulat, care prezenta avantaje deosebite în privința procurării mijloacelor de existență, pornea un flux treptat de populație. Întrucât acest proces se repeta în fiecare an, se forma o însemnată populație la o anumită distanță de așezarea inițială a triburilor. Cu timpul cei strămutați deveneau legați prin interese comune și se înstrăinau de tribul lor; apăreau deosebiri de limbă. Acest fenomen se repeta în fiecare secol, atât în regiunile ocupate în urmă, cât și în cele vechi. Atunci când creșterea populației cauza o insuficiență a mijloacelor de existență, excedentul populației pleca spre noi ținuturi.

Prin urmare, acestea nu erau valuri de popoare care se deplasau de-a lungul unor continente întregi, nu erau migrații rapide și catastrofale ale unor mase etnice. Asemenea mișcări au avut loc în epoci mult mai târzii, când marile uniuni de triburi au devenit un fenomen obișnuit, pregătit de îndelungata dezvoltare istorică anterioară. …

Atunci a avut loc mișcarea unor grupuri mărunte de oameni dintr-o regiune în alta, mișcare ce se complica adeseori și prin deplasări în sens invers; trebuie să presupunem că adeseori aceste mișcări se asemănau … cu o mișcare în formă de zig – zag, având și întreruperi…”

Putem concluziona că migrația în perioada preistorică s-a desfășurat pe spații mari, înregistrând numeroase etape de stagnare, regres și extindere, cu fluxuri de intensități și mărimi diferite. Populații întregi aparținând speciei „omului modern” au migrat masiv din Africa către Asia și Australia, ulterior către Europa și America și avut drept rezultat popularea acestor continente.

Datorită migrației către nord și a condițiilor climaterice diferite forme ale corpului omenesc și culoarea pielii s-au modificat permanent și au condus în final la apariția raselor umane. Acest aspect se explică prin faptul că, cu cât mediul înconjurător era mai rece, cu atât fizicul reținea mai mult căldura (trebuie avut în vedere și echipamentul sărăcăcios pe care îl aveau oamenii în această perioadă). De asemenea, intensitatea diferită a radiațiilor ultraviolete înregistrate între ecuator și extremitățile polare a determinat modificarea culorii pielii. Astfel, oamenii moderni care au plecat din Africa tropicală erau mai închiși la culoare dar migrând spre nord, datorită soarelui mai puțin arzător, s-au adaptat la climă schimbându-și culoarea pielii spre galben și apoi spre alb.

Deși, din păcate nu sunt cunoscute formele de organizare socială din acea perioadă, probabil ele sunt factorii determinanți care au marcat cursul migrației umane. Astfel, cu timpul o parte a populației a devenit sedentară și a continuat să se dezvolte în habitatele prielnice traiului amenajându-și adăposturi permanente și totodată realizând o „delimitare” a acestor teritorii.

Dezvoltarea ulterioară a acestor așezări a condus în timp, pe baza gradelor de rudenie și a unității lingvistice, la constituirea triburilor și a uniunilor de triburi.

Antichitatea și evul mediu

O delimitare clară între migrațiile populațiilor din antichitate și cele din evul mediu este greu de realizat întrucât dezvoltarea societății omenești s-a făcut într-un ritm inegal ca timp și spațiu, multe dintre evenimentele istorice care au generat migrația producându-se de-a lungul secolelor sau chiar a mileniilor, iar continuitatea acestora s-a produs într-o înlănțuire permanentă.

Apariția lumii antice marchează momentul în care homo sapiens realizează trecerea de la preistorie la civilizație „inventând viața urbană, cetatea, clasele sociale, statul, exploatarea brutală a omului dar și modele admirabile de rafinament artistic”.

Influența pe care a avut-o migrația asupra dezvoltării civilizației antice și medievale este incontestabilă. Dealtfel, migrația este cea care a contribuit din plin la nașterea unor popoare și state, același fenomen conducând la dispariția altora. Abundența unor astfel de exemple ne determină să recurgem la o prezentare cronologică sumară și pe zonele cele mai interesante din acest punct de vedere, prezentare pe care o considerăm ca fiind suficientă pentru a argumenta această idee.

Orientul antic

Începând cu mileniile VI – V î.e.n., primele triburi care au trecut de la vânătoare și pescuit la creșterea animalelor și de la culesul fructelor sălbatece la agricultură au fost triburile situate în regiunile fertile ale văii Nilului și ale Mesopotamiei. Aici s-au constituit mai târziu cele mai vechi civilizații din lume, epoca de piatră luând sfârșit încă din mileniile IV – III î.e.n. Dintre aceste civilizații putem remarca, în mod deosebit, pe cea egipteană.

Inițial, într-o oarecare măsură, teritoriul Egiptului a fost ferit de invazii și influențe străine fapt care a oferit prilejul dezvoltării unei puternice civilizații în zonă. Timp de aproape trei milenii Egiptul s-a constituit ca un univers închis, legătura cu restul oicumenei făcându-se cu Nubia în sud și prin peninsula Sinai cu Asia în nord-est.

Fiind o regiune săracă în materii prime, egiptenii au fost forțați să-și procure, încă din timpul regatului vechi, aurul din Nubia, minereul de cupru din Sinai, lemnul din Siria și Liban. Au fost necesare 15 secole pentru ca Egiptul să se implice în lupta pentru supremație politică în Orientul Apropiat. Dealtfel, istoria Egiptului este o alternare a epocilor de conducere centralizată, caracterizate printr-o puternică dezvoltare economică și culturală pe plan intern și de expansiune pe plan extern, și respectiv perioade de fărâmițare statală care au avut ca rezultat invaziile străine și decadența.

Astfel, în Egipt, în timpul Regatului Nou (sec. XVI-XII î.e.n.), războaiele erau un fenomen permanent, afluxul de prizonieri făcându-se într-un număr foarte mare. Spre exemplu, „faraonul Amenhotop II a adus, dintr-o campanie din Siria 89.600 de oameni. … Alte loturi de prizonieri, cunoscute nouă, rămân mult în urma acestui număr: de obicei numărul prizonierilor nu depășea 3.000, iar uneori nici 1.000, sau chiar câteva sute de oameni”.

Supunând la jafuri sistematice țările vecine, Egiptul și-a sporit rezervele de materii prime pentru meserii, șeptelul de vite și rezervele alimentare, fapt care a condus la necesitatea sporirii populației, îndeosebi a celei apte de muncă. Acest aspect a condus la impunerea plății unui tribut în oameni de către țările vecine supuse Egiptului. Astfel, „numărul oamenilor trimiși anual cu titlu de tribut din Siria și Palestina a fost de câteva sute (cel mai mare dintre numerele păstrate întrece cu puțin cifra de 700). Din Etiopia de sud veneau atunci aproximativ 100 de oameni/an (numărul maxim este de 134). Etiopia de nord se mărginea să trimită 10-30 de oameni/an”.

O bună parte dintre prizonieri erau repartizați templelor pentru a munci în atelierele-depozite ale acestora sau ca agricultori. Alții erau folosiți ca servitori ai clasei aristocratice și în unele cazuri ca sclavi în carierele de piatră sau în construcții.

De remarcat faptul că parte dintre prizonieri deveneau mercenari în oastea faraonului sau chiar agricultori ce dețineau loturi de tren arabil.

Dar poate unul dintre cele mai elocvente exemple ale migrației forțate în timpul Egiptului antic îl constituie popularea unor așezări cu „prizonieri”. Spre exemplu, „sub dinastia a XX-a se povestește amănunțit cum libieni prizonieri cu soțiile și copiii lor, deși stigmatizați cu toții, au fost așezați într-o cetate, sub șefia mai marilor propriului lor trib sau ai propriei lor ginți. Prizonierilor li se luară vitele, dar ca oșteni primeau întreținerea din partea statului”

Un aspect notabil este faptul că în Egipt, încă din timpul Regatului Nou, se făcea permanent evidența populației pe bază de recensământ. Această activitate avea drept scop evidența populației pe categorii apte de muncă în vederea supunerii acesteia la diferite servituți. Nu se pomenește nicăieri că evidența s-ar fi făcut pe etnii – probabil, faraonul considera că întreaga populație de pe teritoriul Egiptului, indiferent de origine, fiindu-i supusă, avea „cetățenie egipteană”.

Un alt eveniment istoric care scoate în relief efectele migrației în regiunea cercetată s-a produs către sfârșitul secolului al XIII-lea î.e.n. Atunci, mai multe triburi din Asia Mică au constituit o coaliție puternică la care s-au alăturat și numeroși locuitori din bazinul Mării Egee. Se presupune că în aceeași perioadă a început înaintarea dinspre Balcani spre centrul Asiei Mici a unui grup de triburi indo-europene (frigienii).

Triburile venite de pe coastele apusene ale Asiei Mici (egiptenii le numeau „popoarele mării”) nu s-au mărginit să cucerească numai Asia Mică, ci au pustiit și o parte din nordul Siriei și Fenicia. Doar Egiptul a reușit să stăvilească înaintarea lor.

Izvoarele egiptene amintesc de două ori despre „popoarele mării”. Prima dată, la sfârșitul secolului XIII î.e.n., când în alianță cu libienii au atacat Egiptul și a doua oară, la sfârșitul secolului XII î.e.n. când la coaliție s-au mai alăturat și alte triburi provenite din sud-vestul Asiei Mici. Și de această dată Egiptul a oprit expansiunea acestora.

În perioada imediat următoare coaliția s-a destrămat. O parte dintre participanții la campanie s-au întors în locurile de baștină cu bunurile jefuite, ceilalți rămânând în diferite regiuni de pe traseul invaziilor și amestecându-se cu populația locală.

Un alt teritoriu din regiune asupra căruia migrația și-a pus amprenta este cel al Palestinei. După cum reiese din mărturiile vremii, la sfârșitul mileniului IV și începutul mileniului III î.e.n., triburi de păstori din stepele învecinate Arabiei au venit în valuri succesive și s-au stabilit pe teritoriul Palestinei trecând la agricultură. Schimbări însemnate s-au produs la începutul mileniului II când populația nomadă a Transiordaniei a trecut aproape în întregime la creșterea vitelor iar din nord au pătruns elemente etnice vorbitoare a unei limbi indo-europeană originară din nordul Mesopotamiei.

Migrația acestor triburi a fost legată de folosirea calului atât în transport, cât și în armată și a avut ca rezultat formarea în secolul XVIII î.e.n. a unei mari uniuni de triburi, eterogenă din punct de vedere etnic, cunoscută sub numele de hicsoși. Ea ocupa un teritoriu vast, din nordul Siriei și până în Egipt, având centrul în Palestina. Invaziile practicate de hicsoși în regiunile învecinate, în special în Egipt, au dus la creșterea puterii și la îmbogățirea acestora.

Mai târziu, izgonirea hicsoșilor din Egipt și cucerirea Palestinei la jumătatea secolului XIV î.e.n. de către egipteni a condus la ruinarea uniunii. Egiptenii au jefuit Palestina și au transformat-o într-un izvor permanent de pradă. Cu toate acestea, câteva cetăți palestiniene (printre care Ierusalimul și Megiddo din valea Ezdraelon) și-au păstrat proprii conducători aparținând triburilor locale.

Alături de populația stabilă mai exista în Palestina, ca și în Siria, și o populație de alt gen, legată de triburile nomade din deșert. Pe lângă creșterea vitelor, o parte a acestei populații se îndeletnicea și cu agricultura, devenind treptat sedentară. Acești oameni, pe care izvoarele scrise îi numesc hapiru, sau, în limba sumeriană, sa-gaz (ceea ce înseamnă tăietori de vite, adeseori numiți și derbedei), apăreau uneori în mod pașnic, angajându-se pentru munci agricole; alteori însă veneau în chip războinic, căutând să cotropească pământul și cetățile populației sedentare. Ei au reprezentat un serios pericol pentru dominația egiptenilor. Probabil că centrul cel mai important de așezare a triburilor hapiru au fost regiunile sudice și răsăritene ale munților Libanului.

Este foarte posibil ca printre acești hapiru, originari după limbă din triburile semite apusene, care trăiau pe vasta întindere a stepei siriene din Palestina și până la Eufrat și pe câmpiile Mesopotamiei … să fi fost și strămoșii viitorilor evrei, care au devenit populația de bază a Palestinei în mileniul I î.e.n.

După ce la jumătatea secolului XIII popoarele mării au dat o puternică lovitură dominației egiptene și aristocrației locale puterea în Palestina a fost preluată, către sfârșitul secolului XIII, de o uniune nouă de triburi, de origine ebraică, cunoscută sub numele de Israel.

Un element deosebit de important, în teritoriul situat pe partea răsăriteană a Mării Mediterane și în Asia anterioară, îl reprezintă apariția primelor relații juridice internaționale care, printre altele, fac trimitere și la situația străinilor. Acestea s-au dezvoltat îndeosebi pe teritoriul Mesopotamiei și al Siriei. De exemplu, „statul hittit a intrat în relații contractuale atât cu statele independente, cât și cu cele dependente de el. În aceste tratate, care ni s-au păstrat într-un număr destul de mare, se specificau obligațiile de ajutor militar atât împotriva dușmanilor dinăuntru, cât și pentru înăbușirea răscoalelor din teritoriile dependente; procedura de împărțire a prăzii de război (de pildă, una din părțile contractante primea teritoriul, iar cealaltă primea locuitorii pentru a-i transforma în sclavi); extrădarea reciprocă a transfugilor, a fugarilor și a prizonierilor din alte state. Într-un tratat încheiat între două orașe siriene se specifica, dimpotrivă, dreptul de azil pentru fugari și exilați, cu excepția hoților și a ucigașilor. Prin tratatele internaționale se stabileau de asemenea hotarele, prevăzându-se predarea unora sau altora dintre cetățile de la hotare, se stabilea dreptul de a întări orașele de graniță sau obligația de a nu le întări etc. În tratatele sale cu aliații dependenți, statul hittit își rezerva dreptul de a face negoț, căutând să împiedice negoțul asirian.” Pe de altă parte, Asiria punea problema organizării propriilor rețele de colonii comerciale ce luau naștere pe teritoriul unui alt stat sau trib străin.

Cu toate acestea, locuitorul unui stat nu se bucura de protecție juridică atunci când se afla pe teritoriu străin. De regulă, suveranul considera că supușii săi aflați în altă țară trebuie să se supună și să respecte legile sale, deși acesta nu putea să-i ocrotească sub nici o formă. Practic, acest lucru arată că supușii săi care se aflau pe un teritoriu străin erau lipsiți de drepturi.

Grecia antică

Cu toate că bazinul Mării Egee cuprinde teritorii situate pe două continente, precum și o mulțime de insule, el reprezintă o unitate din punct de vedere geografic și istoric. În antichitate acest bazin se împărțea în patru regiuni: Grecia continentală, lumea insulară, Creta și o fâșie îngustă situată pe litoralul Asiei Mici.

Terenul muntos din bazinul Mării Egee separa triburile care populau acest teritoriu, în timp ce insulele le uneau. Acest lucru se explică prin faptul că, în general, condițiile climaterice favorizau navigația și marinarii puteau observa în permanență uscatul, chiar și atunci când traversau marea de la țărmul European până pe coasta Asiei Mici, deoarece distanța dintre insule nu este mai mare de 50 km.

Prima civilizație a lumii antice grecești a apărut pe insula Creta la începutul mileniului II și s-a dezvoltat în mod independent timp de aproape 1.500 de ani. Desigur că, pe parcursul acestei perioade, legăturile cu restul oicumenei au existat fiind chiar favorizate de poziția geografică a insulei – este dispusă la distanțe aproape egale de Europa, Asia și Africa – dovezile istorice atestând relații comerciale existente în acea vreme între Egipt, Siria și Grecia continentală. Ferită de invazii străine Creta a cunoscut în această perioadă o dezvoltare economică și culturală înfloritoare, dezvoltare care ulterior a avut o puternică influență asupra întregii lumi grecești.

Între secolele XXII și XX î.e.n. partea de sud a Peninsulei Balcanice este supusă unei puternice invazii de către triburile grecești (denumite mai târziu și elene) care au ocupat mai întâi Grecia continentală, ulterior extinzându-se în întregul bazin al Mării Egee. Izvoarele antice delimitează destul de bine granițele de răspândire a acestor triburi pe tot parcursul mileniului II î.e.n., până la producerea următoarei invazii – migrația dorienilor, alt trib de origine greacă. Principalele triburi grecești care au migrat în acea perioadă – ionienii, aheii și eolienii – au ocupat teritoriul Greciei continentale.

Aheii sunt cei care au creat Regatul Mycenian, regat care a jucat un rol important în dezvoltarea culturală și economică a Greciei. Mycenienii, conștienți fiind de pericolul unei invazii a dorienilor, și-au luat o serie de măsuri concretizate îndeosebi în realizarea unor construcții de apărare. De exemplu, la Atena „s-au întărit zidurile cetății, s-a mărit sistemul construcțiilor de apărare și s-a săpat un tunel spre un izvor de apă, la o adâncime de 30 de metri sub nivelul cetății”. Cu toate eforturile făcute, la sfârșitul secolului XII î.e.n., societatea myceniană s-a prăbușit sub loviturile date de triburile doriene. Deși cucerită, populația locală n-a fost nimicită de dorieni multe din rădăcinile culturale ale triburilor grecești din mileniul I î.e.n. fiind din perioada myceniană.

În secolele VIII-VI î.e.n. un rol deosebit în dezvoltarea de durată a grecilor și a popoarelor cu care aceștia au intrat în contact l-a avut crea sistemului colonial grecesc.

Principalele cauze ale colonizării sunt legate de concentrarea posesiunilor funciare în mâinile aristocrației și procesul de înrobire a populației sărace și libere ca urmare a pierderii pământului. Alte cauze care au determinat emigrarea au constat în înfrângerile suferite, ca urmare a luptelor interne, de unii reprezentanți ai lumii aristocratice, de micii proprietarii de teren, de meșteșugarii a căror muncă începea să fie înlocuită cu munca sclavilor și chiar de unele persoane bogate care erau adversari declarați ai noului regim. Părăsirea teritoriului de origine de către persoanele care erau nevoite să emigreze se făcea de obicei împreună cu familia și simpatizanții acestora. Mai târziu, odată cu dezvoltarea comerțului pe mare, o serie de întreprinzători din rândul negustorilor și meșteșugarilor (în unele situații chiar statul) au inițiat colonizarea unor zone noi sau extinderea celor existente.

În aceeași perioadă se dezvoltă și sistemul colonial fenician. Deosebirea principală dintre coloniile grecești și coloniile feniciene constă în aceea că la început coloniile grecești aveau toate trăsăturile unor așezări de agricultori, ce întrețineau legături comerciale numai cu metropola lor, în timp ce coloniile feniciene reprezentau de cele mai multe ori niște factorii comerciale.

Așa au apărut în secolul VIII o serie de colonii agricole grecești pe țărmul de nord al Mării Egee, pe țărmul tracic al Bosforului (Bizanțul), în sudul Italiei și în Sicilia.

La început armele și uneltele de metal, țesăturile, obiectele de artă, vinul, uleiul de măsline etc. erau procurate din orașele de origine ale coloniștilor; la rândul lor aceștia trimeteau surplusul producției agricole către aceste metropole. Mai târziu, locuitorii coloniilor consumau numai o parte din produsele aprovizionate din orașele grecești, restul revânzându-le sau schimbându-le pe diferite produse sau materii prime cu triburile băștinașe vecine. Astfel, în timp, coloniile au devenit și centre comerciale.

În cele mai multe cazuri coloniile grecești erau situate pe țărmul mărilor sau în imediata apropiere a acestora și cuprindeau teritorii relativ mici.

În orașele care au întemeiat un număr mare de colonii (de exemplul Miletul – a format peste 60 de colonii) problema colonizării a căpătat o importanță atât de mare încât a intrat în atenția statului. Astfel, în aparatul de stat au apărut o serie de demnitari care aveau însărcinări speciale cu privire la organizarea noilor localități. Cu toate acestea, coloniile erau orașe state la fel de independente ca și metropolele din care proveneau imigranții.

Legăturile create în timp cu diferite triburi ca urmare a dezvoltării activității comerciale au determinat și direcțiile de colonizare grecească. În general colonizarea s-a făcut în mod pașnic deoarece schimburile de mărfuri avantajau deopotrivă atât pe coloniști, cât și pe băștinași.

Poate cel mai elocvent exemplu în ceea ce privește descoperirea și fructificarea avantajelor comerciale reciproce oferite de coloniile grecești este cel al coloniei Naucratis, înființată în Egipt pe unul din brațele Deltei Nilului. Organizarea deosebită a acestaei colonii constă în faptul că regele egiptean a dat pământ pentru întemeierea ei și a limitat la acest teritoriu dreptul grecilor de a se așeza și a face comerț în schimbul unor impozite plătite Egiptului.

Dezvoltare sistemului colonial grecesc a cuprins un teritoriu vast, de pe litoralul sud-estic al Mării Mediterane (cele mai importante colonii fiind Naucratis în Egipt și Cyrene de pe țărmul Libiei), la cel nordic (Taros, Sybaris și Crotona în sudul Italiei, Naxos și Siracusa în Sicilia), pe litoralul Mării Marmara (colonia Cyzic) și până pe țărmul Mării Negre (Bizanțul pe țărmul tracic al Bosforului, Apollonia – Sozopol în Bulgaria, Histria, Tomis și Callatis în Dobrogea, Olbia pe malul drept al limanului Bug-Nipru, Panticapain – astăzi orașul Kerci).

Luptele interne, scurta dominație macedoneană și loviturile date de perși și romani au dus în cele din urmă la decăderea Greciei antice și totodată a sistemului său colonial.

Fenicia și Cartagina

În mileniul I un rol important în istoria Asiei l-au avut orașele stat din Fenicia. Practic, odată cu slăbirea Regatului Nou din Egipt, orașele stat feniciene (Tyr, Sidon, Byblos, Arvon etc.) situate pe coasta de est a Mării Mediterane devin independente și preiau activitățile comerciale care până atunci fuseseră controlate de Egipt.

Interesul manifestat îndeosebi pentru cupru, cositor, fier și marmură au condus la dezvoltarea legăturilor comerciale din bazinul Mării Mediterane și ulterior la creare unor colonii feniciene în zonele de interes.

Deoarece, din secolele VIII-VI î.e.n. grecii încep să-și creeze propriul sistem colonial în partea de nord-est a Mării Mediterane, fenicienii își concentrează atenția spre litoralul care domină căile maritime dinspre est spre vest și în mod special asupra țărmului african. Astfel apar colonii comerciale feniciene în Sicilia, Malta, Cipru, pe coasta Spaniei (inclusiv pe țărmul Oceanului Atlantic, la Gades – astăzi localitatea Cadix) și pe țărmul african. Dintre coloniile create de fenicieni pe țărmul african se remarcă în mod deosebit Cartagina – în apropiere de orașul Tunis de astăzi – care ulterior va deveni unul dintre cele mai importante centre ale antichității.

Având ca exemplu Cartagina, filozoful grec Aristotel (secolul IV î.e.n.) explica rațiunea colonizării: „Deși orânduirea din statul Cartagina se distinge prin dominația celor avuți, totuși cartaginezii se pricep să evite revoltele poporului, deoarece îi dau posibilitatea să se îmbogățească. Ei colonizează în permanență o anumită parte din populație în orașele și regiunile cucerite de Cartagina. În acest fel cartaginezii își mențin neclintită orânduirea de stat și o întăresc.”

Cartagina s-a transformat rapid într-un important centru al comerțului de tranzit. Mărfurile comercializate erau dintre cele mai diverse: sclavi și fildeș din regiunile interioare ale Africii, țesături scumpe și covoare din țările Asiei anterioare, aur și argint din Spania, cositor din Britania, ceară din Corsica, vin din insulele Baleare, ulei și vin din Sicilia, iar mai târziu produse ale artei grecești.

Procesul de formare a statului colonial Cartaginez nu s-a făcut în mod pașnic. Pentru realizarea coloniilor cartaginezii au dat lupte înverșunate cu triburile iberice (la Gades), cu populația locală din Sicilia și mai ales cu grecii. Practic pe tot parcursul colonizării țărmului nordic al Mării Mediterane cartaginezii au trebuit să-i înfrunte pe greci. De exemplu, pentru colonizarea Massaliei (Marsilia de astăzi din sudul Franței) ei au fost nevoiți să-i înfrunte pe greci care ajunseseră acolo înaintea lor.

Navigatori iscusiți cartaginezii au făcut legătura între cele trei continente care sunt despărțite de bazinul Mării Mediterane (Europa, Asia și Africa). Ei au fost cei dintâi care au atins țărmul Angliei de astăzi, zona Mării Baltice și chiar au dat ocol continentului Africa.

Imperiul Roman

Dacă până în secolele V-IV î.e.n. luptele pentru dominarea zonelor de interes în bazinul Mării Mediterane se dădeau între Cartagina și Grecia, începând cu secolul III apare o nouă forță în plină dezvoltare – statul roman.

Expansiunea romanilor s-a făcut în mai multe etape. Astfel, după supunerea Italiei centrale, romanii au intrat în contact direct cu cetățile grecești din sudul peninsulei. Primele lupte dintre romani și greci s-au dat în 279 î.e.n., când Pyrrhus (unul dintre cei mai remarcabili comandanți de oști eleni) a repurtat o primă victorie asupra romanilor, dar cu pierderi foarte mari – felicitat după victorie el ar fi răspuns: „Încă o astfel de victorie și nu voi mai avea cu cine să mă înapoiez în Epir.” Forțele romanilor nu erau nici pe departe epuizate.

Concomitent cartaginezii au atacat Sicilia. Victoria care echivala cu o înfrângere și pericolul cartaginez l-au determinat pe Pyrrhus să plece în 278 î.e.n. în Sicilia, fapt ce a înlesnit ocuparea de către romani a sudului Italiei.

Victoria romanilor asupra cartaginezilor a însemnat un nou punct de plecare în politica expansionistă a Romei – invazia statelor din Orientul elenistic. Rând pe rând, Macedonia, Grecia și apoi orașele din sistemul colonial elenistic au fost cucerite de romani. Astfel, pe la mijlocul secolului I î.e.n., Roma devenise un mare stat colonial. Provinciile coloniale și statele dependente de Roma cuprindeau acum întregul bazin al Mării Mediterane.

Politica expansionistă a Romei a continuat și în secolele I și II e.n. când Imperiul Roman atinge apogeul puterii. Astfel, teritoriul cucerit de romani cuprindea întreaga Europă occidentală, Britania (mai puțin partea de nord), Dacia (mai puțin nordul acesteia), Peninsula Balcanică, Asia Mică, partea de nord a Orientului Mijlociu, Egiptul de Jos și întregul țărm al Africii de nord.

Încă de la constituirea imperiului, Roma a fost preocupată de crearea unui sistem administrativ capabil să gestioneze provinciile supuse și totodată să asigure liniștea în cadrul acestora. Realizarea acestui obiectiv era posibilă numai prin dispunerea în locurile strategice a unor garnizoane puternice și prin colonizarea așezărilor agricole.

Romanizarea provinciilor s-a produs treptat. Practic, dezvoltarea orașelor și a vieții municipale din provincii reprezentau manifestări exterioare și indicii ale romanizării. Ca urmare a dezvoltării orașelor, pământurile provinciei au fost împărțite între ele, fiind transformate în teritorii orășenești, iar populația ce trăia în zonele rurale a dobândit cetățenia orașelor. Tot romanizare a însemnat amplificarea formelor clasice de sclavie, dezvoltarea comerțului și a relațiilor bani-marfă, progresul meșteșugarilor și în final, ca rezultat al dezvoltării generale, răspândirea culturii romane.

O importanță deosebită în romanizarea provinciilor a avut-o colonizarea cu veteranii proveniți din legiunile romane. Veteranii erau privilegiați în repartizarea loturilor de pământ prin așa-numitul drept italic. În virtutea lui ei primeau dreptul de proprietate deplin asupra pământului spre deosebire de ceilalți deținători de terenuri a căror proprietar era statul roman. O altă facilitate acordată veteranilor era scutirea de orice fel de dări, atât pentru ei cât și pentru părinții și copiii lor, indiferent de terenul pe care se stabileau.

Coloniștii veterani își aduceau sclavii pe noile terenuri și organizau gospodăriile după modelul roman. Aceste colonii au devenit principalele nuclee ale romanizării.

O însemnătate deosebită în politica colonizării a avut-o acordarea cetățeniei romane personale pentru cei care erau devotați cauzei imperiului. Edificator în acest sens sunt recensămintele efectuate pe o perioadă de 20 de ani (anii 28-8 î.e.n.) când numărul cetățenilor romani a crescut cu 4%, iar în următorii 21 de ani (anul 8 î.e.n. – 14 e.n.) creșterea a fost de 11%. De exemplu, „…Seleucos, cetățean al orașului sirian Rhosos, care a slujit în calitate de comandant în flota lui Octavianus și care, nu numai că a devenit cetățean roman, dar a și fost scutit de impozite și a primit o serie de privilegii în ceea ce privește comerțul și justiția.”

Pe parcursul existenței sale, Imperiul Roman s-a confruntat în majoritatea provinciilor cu o serie de probleme generate de populațiile migratoare. De exemplu, în jurul anilor 80 î.e.n., în provincia galică, tribul celtic al helveților, care a părăsit regiunile dintre Main și cursul superior al Rinului s-a așezat în partea de sud a Elveției de astăzi, iar regiunea Rinului superior a fost ocupată de tribul germanic al suebilor.

Consecințele migrației suebilor și helveților a fost complicarea simțitoare a relațiilor dintre triburile din Galia. „Sequanii și arvernii, care erau în război cu haeduii au cerut ajutor … suebilor. Cu forțele lor unite au zdrobit pe haedui… Pentru acest ajutor, sequanii au cedat suebilor o parte din teritoriul lor. În felul acesta, suebii au devenit vecini cu helveții și i-au înghesuit pe aceștia din urmă. Helveții au hotărât atunci să se mute la gurile Garonnei. Pentru aceasta ei trebuiau să treacă prin teritoriul provinciei romane Gallia Narbonensis. Romanii au fost foarte îngrijorați de deplasarea prin teritoriul lor a peste 300.000 de helveți, fapt pentru care Caesar a interzis trecerea acestora prin posesiunile romane. Atunci helveții au trebuit să aleagă altă cale. Dar când ei au vrut să treacă prin regiunile sequanilor și haeduilor, aceștia din urmă au cerut ajutor lui Caesar. El a răspuns la apelul lor și, în anul 58 î.e.n., a pricinuit helveților o înfrângere grea, obligându-i să se reîntoarcă în vechiul lor teritoriu.”

Perioada care a urmat a fost mult mai complicată înregistrând mișcări ample ale unor triburi sau chiar a unor popoare – pe care le vom prezenta separat – și care a avut drept consecință, pe lângă alți factori la fel de importanți, decăderea Imperiului Roman.

Triburile germanice

La începutul erei noastre, în secolele III – V, triburile germanice ocupau un vast teritoriu cuprins între Rin, cursul inferior și mijlociu al Dunării, Munții Carpați, Vistula, Marea Baltică și Marea Nordului, învecinându-se cu Imperiul Roman și regiunile stăpânite de celți, sarmați și geto-daci. Aceste triburi germanice erau împărțite în trei mari ramuri: vestică, estică și nordică sau scandinavă.

Din ramura vestică făceau parte: francii – situați pe cursul inferior și mijlociu al Rinului; alamanii – pe cursul superior al Rinului; frizii – în Olanda; saxonii – pe țărmul Mării Nordului; anglii și iuții – în sudul și respectiv nordul peninsulei Iutlanda; longobarzii – între cursurile inferioare ale Weserului și Elbei; suabii – între Elba și Oder.

Dintre triburile germane a ramurii estice făceau parte: herulii, rugii și schirii – situați pe cursul inferior al Oderului; burgunzii și vandalii – pe cursul mijlociu și superior al Oderului; gepizii – între Oder și Vistula; goții – la nord de Marea Neagră.

Din ramura nordică (scandinavă) făceau parte triburile danilor și suedezilor care erau așezați în partea de sud a peninsulei scandinave.

Având ca loc de origine regiunile sus menționate, migrația germanilor s-a desfășurat diferențiat, pe triburi sau uniuni de triburi, pe rute separate sau comune, având perioade de stagnare sau de expansiune rapidă și complicându-se de multe ori prin deplasări în sensuri opuse.

Considerăm că pentru ilustrarea migrației triburilor germanice este suficientă prezentarea sucintă a câtorva triburi din cadrul fiecarei ramuri.

Ramura estică – Vandalii

Neam est-germanic, originar din sudul Peninsulei Scandinave, în secolele I-II vandalii migrează din regiunea Mării Baltice spre sud și se stabilesc în ținutul situat între cursurile superioare ale Vistulei și Oderului.

În secolele II-III ei se separă în două mari ramuri: una vestică, cea a vandalilor silingi – stabiliți în Silezia, provincie căreia i-au dat și numele, și cealaltă estică, a vandalilor hasdingi, așezați spre sud-est, până la cursul superior al Tisei.

Ca inamici recunoscuți ai Imperiului Roman, în 170 vandalilor situați în nordul Daciei le este refuzată intrarea pe teritoriul provinciei. „Vestigii cu caracter vandal au fost identificate sporadic în unele așezări ale dacilor liberi din nordul României.”

În perioada următoare are loc o deplasare lentă a vandalilor către vest înspre ținuturile situate la nord de cursul mijlociu al Dunării. În secolul IV vandalii hasdingi se stabilesc în Pannonia ca federați ai Imperiului Roman.

După anul 400, ca urmare a presiunii exercitate de huni, vandalii hasdingi părăsesc Pannonia și împreună cu silingii din Silezia, aliați cu suebii și alanii, sub conducerea lui Gunderic, în iarna anului 406 traversează pe gheață cursul mijlociu al Rinului și invadează Gallia. Ulterior traversează Pirineii și se stabilesc în Peninsula Iberică: silingii în sud, iar hasdingii împreună cu suebii în nord-vest.

Uneltirile romanilor au dus în cele din urmă la un conflict între vizigoți și vandali. „După ce vandalii silingi au fost nimiciți aproape complet (în 417) de către vizigoți, în mai 429, sub presiunea romanilor și a suebilor, circa 80.000 de vandali sub conducerea lui Gensernic….au părăsit Peninsula Iberică și, traversând strâmtoarea Gibraltar, au debarcat în Africa de Nord, unde mai apoi și-au întemeiat un stat propriu [cu capitala la Cartagina]. În perioada de apogeu a puterii politice și de expansiune teritorială maximă … statul vandal a cuprins în hotarele sale nordul Africii, precum și insulele Sicilia, Corsica, Sardinia, și Baleare.”

Vandalii sunt cunoscuți în istorie îndeosebi pentru cucerirea și jefuirea Romei. Astfel, în 455, timp de două săptămâni (2-16 iunie) vandalii au provocat distrugeri fără precedent asupra orașului și au fost necruțători cu populația romană. De la această acțiune se trage și termenul de vandalism pe care îl întâlnim în limba română.

În perioada următoare vandalii au efectuat expediții de jaf și asupra țărmurilor Greciei. În 534, după cucerirea statului vandal de către bizantini, acesta se destramă.

Ramura vestică – Anglii, saxonii și iuții

Anglii, seminție aparținând triburilor germanice, sunt semnalați pentru prima dată în secolul I, în sudul Peninsulei Iutlanda, de către istoricul latin Tacit. Saxonii, aparținând aceluiași neam germanic, sunt semnalați de către geograful Claudiu Ptolemeu, ceva mai târziu, începând cu secolul II, pe țărmurile Mării Nordului (între gurile Elbei, Weserului și sudul Peninsulei Iutlanda). Triburile iuților erau așezate în centrul și nordul Peninsulei Iutlanda și aparțineau aceleiași ramurii a germanilor de vest.

Începând cu a doua jumătate a secolului III, saxonii și anglii întreprind incursiuni în scop de jaf asupra coastelor Galliei, iar mai târziu și asupra Bretanniei care era mai slab apărată de către romani. Spre deosebire de alte triburi germanice, anglii și saxonii nu vor intra ca federați în armata romană.

Triburile iuților, sub presiunea danezilor, vor migra pe teritoriul actual al Belgiei de unde, începând cu secolul V, vor invada Bretannia împreună cu anglii și saxonii.

După anul 407, odată cu retragerea administrației și a armatei romane, calea invaziei anglo-saxone în Bretannia a fost mult ușurată. „Cucerirea…a avut drept urmare deposedarea violentă a populației băștinașe, sau masacrarea ei. Primele urmări ale migrației anglo-saxone constau în caracterul ei distrugător….”

Venirea anglo-saxonilor nu a însemnat numai distrugeri de bunuri materiale și vieți umane, paralel având loc și un proces de colonizare și de transformare a instituțiilor gentilice. Colonizarea masivă, înlesnită de distanța mică dintre Bretannia și continent, le-a permis să-și păstreze întreaga organizare socială, limba și religia .

Colonizarea Bretanniei desfășurată în secolele V-VI a dus la formarea mai multor state și la împingerea băștinașilor (triburi aparținând neamului celtic) către vestul și nordul insulei. Triburile celte au continuat să lupte cu regatele anglo-saxone și ulterior cu statul englez și pe parcursul secolelor următoare, însă fără sorți de izbândă. O importantă grupare a celților care nu au vrut să se supună dominației anglo-saxone au emigrat pe continent, în provincia Armorica, cunoscută astăzi sub numele de Bretania.

Ramura nordică – Vikingii

Începând cu secolul IX, normanzii (oamenii nordului) au fost denumiți și vikingi. Această denumire, după câte se pare, vine de la norvegieni care, în jurul anului 800, au înființat o formațiune politică în apropierea fiordului Oslo numită Wiken (wik înseamnă fiord în norvegiană). Ulterior denumirea a fost extinsă și asupra danezilor.

Suedezii, aparținând aceluiași neam vest-germanic, au fost desemnați cu numele de varegi – „negustori sau luptători”, deoarece ei și-au făcut apariția la Constantinopol, trecând prin teritoriile slavilor de răsărit ca mercenari și negustori în același timp.

Dacă inițial expedițiile nordicilor erau făcute doar în scop comercial, începând cu perioada vikingilor (secolele IX-XI) caracterul acestora se schimbă într-unul violent. Prezentarea raidurilor vikingilor, așa cum era ea percepută de băștinași, ne este redată de către un călugăr irlandez: „bărbați și femei, tineri și bătrâni, nobili și țărani, fiecare a suferit în casa sa, lovituri și împilări din partea acestor oameni îndrăzneți, sălbateci, străini și cu totul păgâni.” Cu toate acestea migrația nu a fost rezultatul violenței nordicilor, ci dimpotrivă, a fost rezultatul dezvoltări economico-sociale a acestora.

Expansiunea nordicilor s-a făcut, în general, pe trei direcții principale: danezii și-au îndreptat forțele către țărmurile învecinate din nord-vest și sud-vest, norvegienii (potrivit așezării lor geografice) către nord, iar suedezii au pornit către sud-est (îndeosebi pentru a identifica o nouă rută comercială către Constantinopol).

Așa se face că în anul 793 danezii atacă și jefuiesc concomitent regiunile de litoral și insulele care aparțineau Angliei și Franței. Incursiunile se repetă în 820, dar de această dată cu o intensitate și pe o adâncime mai mare – în Anglia devastează orașele Kent, Hampshire și Dorset, iar în Franța Nantes, Chartres și Paris. După câte se pare, la baza acestor jafuri stătea o cutumă nordică potrivit căreia navigatorii vikingi aveau dreptul să se aprovizioneze din locul în care acostau.

Între anii 830-870 norvegienii cuceresc o serie de insule din nord, precum și Islanda și Irlanda. Navigatori iscusiți norvegienii descoperă Groenlanda și, în jurul anului 1000, ating coastele Labradorului. Cercetările istorice recente atestă faptul că, ei sau un alt trib al vikingilor, au ajuns și pe țărmul estic al Americii de Nord.

Expedițiile suedezilor au fost în general pașnice și au urmărit realizarea unor rute și centre de schimb comercial între Marea Nordului, Marea Baltică și Imperiul Bizantin.

În general, prin călătoriile lor îndepărtate, vikingii au făcut intermedieri comerciale între nordul Europei, estul Rusiei, Bizanț și Califatul arab și au ajutat la răspândirea unor tehnici noi. Incursiunile lor au grăbit unificarea regatelor anglo-saxone și au condus la constituirea celor trei state noi: Danemarca, Norvegia și Suedia.

Triburile slave

Primele triburi slave au apărut la începutul erei noastre, prezența lor fiind atestată între secolele I-IV pe un vast teritoriu ce cuprindea ținuturile situate între fluviile Vistula și cursul mijlociu al Niprului. Denumirile antice sub care erau cunoscuți vechii slavi sunt de venezi, anți și sclavini.

După câte se pare, conform studiilor lingvistice, triburile slave făceau parte din marea familie a triburilor de origine indoeuropeană. Ca urmare a amestecării populației de origine slavă cu populații aparținând unor triburi vecine (îndeosebi celți, goți și sarmați) au apărut și unele modificări lingvistice. Cu toate acestea, triburile slave vorbeau o limbă comună – slava veche – care stă la baza limbilor moderne vorbite astăzi în Rusia, Ucraina, Polonia, Cehia, Slovenia, Slovacia, Bulgaria, Serbia și Croația.

Migrația triburilor slave a început în secolele IV-VI când, împingând triburile germanice spre apus, au ocupat spațiul dintre Elba și Oder. Concomitent au pătruns și în Moravia, Cehia și Câmpia Panonică.

Începând cu secolele VI-VII triburile slave, trecând prin teritoriile Daciei, s-au deplasat spre Peninsula Balcanică. În timpul migrației din această perioadă s-a produs o separare a triburilor în trei mari ramuri: slavii de sud, slavii de vest și slavii de est.

În primii ani ai secolului VII, slavii de sud s-au așezat în masă la sud de Dunăre fapt ce a determinat o schimbare majoră în structura etnică a Balcanilor. Populația din provinciile romane a fost împinsă spre vest și sud iar spațiul ocupat de greci s-a îngustat considerabil. Eforturile depuse de administrația bizantină de ai lua sub stăpânire efectivă pe slavi (triburile slave primiseră statutul de federați ai romanilor) au fost zădărnicite către sfârșitul secolului VII de invazia protobulgarilor.

Protobulgarii, ocupau la jumătatea secolului VII regiunile situate pe malurile fluviului Volga. Datorită atacurilor chazarilor o parte dintre bulgari se refugiază pe cursul inferior al Dunării și se așează în Moesia Inferior și Scythia Minor suprapunându-se peste populațiile slave, traco-romane și grecești din regiune.

Între secolele VII-X „se produce fuziunea treptată a elementelor etnice constitutive ale poporului bulgar, în principal slavi și protobulgari, la care s-au adăugat traco-romani, greci, huni, goți etc.” Un element cu conotații deosebite în dezvoltarea ulterioară a bulgarilor îl constituie adoptarea în 865 a religiei creștine de rit ortodox.

La mijlocul secolului VII, pe cursul mijlociu al Dunării își fac apariția triburile sârbo-croate care se suprapun peste populațiile băștinașe romanizate și cele slave sosite aici înaintea lor. Datorită primejdiei avare, romanii i-au primit pe noii veniți ca federați.

Apariția primei formațiuni statale în zonă, Carantania (Slovenia de astăzi) este atestată către sfârșitul secolului VIII.

În secolele IX-X, spațiul ocupat de aceste etnii se afla la întretăierea zonelor de interese a marilor puteri ale vremii: Imperiul bizantin, Imperiul carolingian și statul bulgar aflat în plină expansiune. Acest aspect a grăbit procesul se teritorializare și creare a claselor sociale de tip feudal la triburile slave. Astfel, datorită unor răscoale a triburilor croate din Panonia (îndreptate împotriva dominației carolingiene) și măsurile energice luate de asupritori, a condus în cele din urmă la înfrângerea croaților și la migrarea lor în Dalmația, loc unde aveau să pună bazele statului croat medieval.

Triburile sârbe se opun cu succes politicii expansioniste promovate de statul bulgar și în prima jumătate a secolului X, sub influența bizantină, trec la religia creștină punând totodată bazele statului sârb.

La începutul evului mediu slavii de vest ocupau o mare parte din Europa centrală, fiind poziționați între fluviile Elba și Vistula și respectiv între Marea Baltică și Carpați. În acest spațiu, ceho-moravii erau așezați pe cursul superior al Elbei și pe fluviile Vltava și Morva, slovacii în zona meridională a Carpaților Păduroși, polonii în regiunea dintre Oder și Vistula, iar polabii pe cursul inferior și mijlociu al Elbei.

Prima formațiune statală a slavilor din vest a apărut ca urmare a răscoalei triburilor slave împotriva dominației avare. Sub conducerea unui negustor franc pe nume Samo triburile slave îi înving pe avari, iar Samo a fost proclamat rege. De la numele acestuia noua formațiune statală avea să fie denumită „Statul lui Samo”. Noul regat cuprindea triburile slave din Cehia, Moravia, Pannonia, Slovenia, Silezia și de pe cursul mijlociu al Elbei. În anul 658, după moartea lui Samo, statul care îi purta numele avea să dispară la fel de repede cum a apărut.

După înlăturarea dominației avare triburile slavilor din vest aveau să intre sub controlul Imperiului carolingian (la început croații și slovenii, iar mai apoi slovacii și moravii). În jurul anului 830, ca urmare a slăbirii dominației carolingiene, cneazul Mojmir pune bazele unui nou stat cunoscut sub numele de Moravia Mare care cuprindea teritoriile de astăzi ale Moraviei și Slovaciei. Datorită poziționării, Moravia devine în scurt timp zona conflictelor de interese germane, papale și bizantine. În a doua jumătate a secolului IX are loc trecerea la religia creștină de rit ortodox, trecere datorată în principal misiunilor bizantine conduse de doi frați greci – Chiril și Metodiu. După moartea celor doi misionari, în regat are loc o reacție catolică violentă care are drept urmare interzicerea liturghiei slave.

Această perioadă coincide și cu epoca de maximă expansiune a Moraviei Mari care anexează principatul slav din Pannonia și o serie de teritorii sârbo-croate și poloneze.

Ca urmare a dezvoltării relațiilor sociale feudale, la sfârșitul secolului IX, din Moravia Mare se desprindă regiunile cehe și sârbo-croate, iar restul regatului se destramă. „lovitura ultimă, avea să fie primită curând de statul slav din partea triburilor maghiare, care, după ce au cucerit teritoriile pannonice ale acestuia, distrug centrul politic al Moraviei Mari în 906, moment ce marchează desființarea Imperiului morav.”

Dezvoltarea relațiilor socio-economice duce la apariția unor orașe cehe (Praga, Brno, Nitra etc.) care devin importante centre meșteșugărești și comerciale. Sub domnia lui Boleslav I (935 – 967) statul ceh cunoaște perioada de maximă extindere teritorială cuprinzând Cehia, Moravia, Silezia, Lusacia și alte teritorii. Ulterior posesiunile poloneze sunt pierdute și statul Ceh intră tot mai mult sub sfera de influența germanilor.

În secolul X, pe teritoriul dintre Oder și Vistula ia naștere statul polon. În acest teritoriu, înainte de apariția statului polon, sunt semnalate mai multe triburi slave aparținând ramurii vestice, printre care: slezanes, în Silezia centrală, opolanes, în Silezia superioară, polanes (tribul cel mai numeros și care avea să dea numele noului stat), în centrul și pe cursul mijlociu al Wartei, pomejanes, în regiunea inferioară a Vistulei și Oderului, vilanes, pe cursul superior al Vistulei etc., triburi care erau grupate în jurul unor centre fortificate – Cracovia, Wroclaw, Poznan, Gniezno, Wolin și Kolobrezev – care erau și reședințe ale războinicilor și șefilor locali.

Progresele economice și amenințările externe au grăbit formarea statului polonez. Apogeul statului polon timpuriu este înregistrată în timpul domniei lui Boleslav cel Viteaz (992 – 1025) când, învingându-i pe germanii (1018), Polonia anexează provinciile Lusacia și Milsko. Ulterior, în ultimul an al domniei (1025), Boleslav își ia titlul de rege, act prin care consolidează independența statului polon.

Teritoriul slavilor de est se întindea de la Carpații Nordici și până la țărmul de nord al Mării Negre. În secolul IX, se realizează o uniune a triburilor din zona Niprului mijlociu (dregovici, drevleni, poleni, severeni, poloceani, sloveni și ruși), uniune care avea să pună bazele primului stat feudal al slavilor de est cu capitala la Kiev („Rusia Kieveană”). Un rol deosebit în formarea statului rus au avut-o și normanzii din Scandinavia care, prin intermediul cetelor de războinici-negustori, au adus în rândul slavilor de est modele autentice de administrație și noi forme de organizare statală.

Hunii

Izvoarele chinezești menționează apariția în sec. III î.e.n., în stepele din nordul Chinei, a unor triburi nomade de crescători de vite ce vorbeau o limbă altaică și pe care le-au denumit Xiongnu.

Între 140-87 î.e.n. China dezvoltă o politică de expansiune către nord, fapt ce a determinat scindarea triburilor Xiungnu. Astfel, o parte a triburilor vor recunoaște autoritatea Chinei trecând sub suzeranitatea acesteia, în timp ce celelalte triburi considerate a fi strămoșii hunilor, vor migra spre vest instalându-se în Asia Centrală.

Continuându-și deplasarea către vest, în anul 350 hunii intră în conflict cu alanii pe care îi înving în apropierea lacului Aral. O parte a triburilor se stabilesc în această regiune restul continuându-și migrația către hotarele de est ale Europei. În înaintarea lor hunii supun Regatul Ostrogot din nordul Mării Negre (dintre Don și Nistru) și își continuă migrația, fiind însoțiți de o parte a ostrogoților învinși, până în Câmpiile Catalaunice. După victoria împotriva ostrogoților, în anul 376 hunii trec la vest de Nistru unde îi înfrâng pe vizigoți și îi obligă să se refugieze la sud de Dunăre pe teritoriul provinciilor romane. Practic pătrunderea hunilor în teritoriile nord-pontice în anul 376 este considerată ca fiind perioada de început a marii migrații a popoarelor.

În ultimul deceniu al sec.IV și în primul deceniu al sec.V hunii atacă hotarele Imperiului Roman (la Dunăre, în Dioceza Tracia, și în estul Asiei Mici, la frontierele Caucazului) și împing neamurile germanice (vandalii, suebii, alanii și ostrogoții) către vest și sud, strămutându-și totodată centrul puterii în Câmpia Panonică.

Prin atacurile devastatoare, Regatul Hun își extinde dominația asupra teritoriilor cuprinse între Rin, Dunăre, Volga și Munții Caucaz și forțează Imperiul Roman la plata unui tribut în aur timp de aproape patru decenii, pentru a-și asigura pacea la frontiere.

După venirea la conducere, în anul 445, a lui Attila hunii își continuă politica de expansiune invadând Imperiul Roman de Răsărit și pe cel de Apus și ajung în 451 în nordul Galiei. „Personalitate cu reale calități de comandant și diplomat, dar cu spirit eminente distructiv, Attila a ridicat în campaniile sale cruzimea și teroarea ca arme psihologice la o adevărată perfecțiune, apărând în ochii lumii romane ca o personificare a brutalității și barbariei înseși. Istoriografia creștină la numit biciul lui Dumnezeu”

În anul 451 hunii sunt înfrânți de către romani pe Câmpiile Catalaunice și forțați să se retragă, iar după moartea lui Attila în 453 Imperiul Hun se destramă ca urmare a luptei pentru putere duse între fii săi.

Parte din resturile triburilor hunice se refugiază în Câmpia Panonică celelalte rămășițe fiind asimilate de popoarele care își exercitau dominația asupra ținuturilor stăpânite în trecut de huni (avarii, cazarii ș.a.). În sec. V-IV mai puteau fi întâlnite grupuri de huni care activau ca mercenari în armata bizantină.

Alanii

Izvoarele grecești și latine menționează pentru prima dată pe alanii ca popor în secolul I. Sunt descriși ca fiind un popor nomad format dintr-un conglomerat de triburi de origine iraniană ce au migrat în secolele II-I î.e.n. din Asia Centrală către vest și care au ocupat vaste teritorii situate între Munții Ural, Caucaz și Don.

Începând cu deceniul al șaptelea alanii încep migrația spre sud și vest, invadează Armenia și ulterior, în secolele II-III, după ce trec prin Asia Mică ajung la frontierele Imperiului Roman de pe cursul inferior al Dunării.

Constituindu-se ca dușmani ai romanilor, în secolul III în alianță cu goții, alanii jefuiesc o serie de provincii din Tracia. În anul 375 alanii sunt înfrânți și supuși de huni. Parte dintre aceștia acceptă noua stăpânire și sunt incluși în sistemul militar al hunilor pe care îi vor însoții pe tot parcursul migrației lor. Ceilalți alani, care nu au accept stăpânirea hună, se refugiază în Imperiul Roman și sunt acceptați ca federați. Ulterior în alianță cu vandalii migrează către vest și îi însoțesc pe aceștia până în Africa de Nord. Odată cu dispariția vandalilor dispar și alanii care i-au însoțit.

Alanii rămași în locul de origine, între Caucaz și Don, au fost supuși pe rând de avari, chazari și în cele din urmă de tătari. Se presupune că osetienii de astăzi sunt urmașii alanilor.

Imperiul Mongol

Din punct de vedere etnic mongolii reprezintă o ramificare a grupului lingvistic altaic, ce mai include kalmicii și buriații, alte două ramuri fiind popoarele turce și manciu-tungușii. Inițial doar un singur trib purta acest nume, nume care către mijlocul secolului al XIII-lea a desemnat și triburile înrudite. Sălașul inițial al mongolilor a fost zona din stânga râului Kerulen, care se întindea spre vest până la bazinul râului Onan și pe versantul muntelui Burqan Qaldun. Sunt atestați pentru prima dată sub forma Meng-wu sau Mong-wa într-un text chinez Chiu T'ang-shu, de la finele secolului al X-lea, dar care vizează evenimentele ce s-au consumat cu doua secole înainte de această dată.

Vechii mongoli se învecinau cu alte triburi înrudite dintre care se evidențiază tătarii, ce nomadizau pe malul drept al Kerulenului, care sunt menționați în inscripțiile vechi turcice de la Koso-Tsaidam (sec. VIII) în cadrul unor confederații tribale Otuz Tatar („treizeci [triburi] de tătari") și Toquz Tatar („nouă [triburi] de tătari"). Sunt amintiți și de izvoarele chineze, începând cu 842 (ca aliați ai ultimului chagan uigur), sub diverse forme: dada, dadan, tatan. Uneori, în izvoarele orientale tătarii sunt desemnați drept turanici, fapt ce se explică probabil prin conviețuirea lor cu populațiile de neam turcic, de care au depins și politic.

Între râul Orhon și cursul superior al Irtisului, la Nord de lanțul Munților Altai (în Asia Centrală) nomadizau naimanii – unul dintre cele mai civilizate triburi mongole, iar spre est, de-a lungul Orhonului și pe malul sau sudic erau răspândiți keraiții, în timp ce spre nord, pe râul Selenga, la sud de lacul Baikal – merkizii. La stadiul cel mai primitiv de dezvoltare se aflau oirații, ce locuiau pe țărmul opus al Baikalului, la nord-est de naimani. În ce privește naimanii și keraitii, unii savanți presupun ca au fost de origine turcică, mongolizați ulterior, sau mongoli având doar elita politică turcică.

Venirea la putere a lui Genghis Han a marcat perioada de început a pregătirilor pentru expansiunile ce aveau să urmeze. Astfel, sub conducerea lui Genghis Han hanatul s-a extins cuprinzând întregul teritoriu al Asiei Centrale, de la țărmul estic al Mării Caspice până la Peninsula Coreeană și din Rusia centrală până în nordul Chinei.

Invaziile din timpul lui Genghis Han au fost deosebit de crude. Nu de puține ori ele s-au soldat cu exterminarea în masa a locuitorilor, mai ales în situațiile când tătarilor li se opunea rezistență. De asemenea au avut loc devastări cumplite, unele așezări fiind șterse de pe fața pământului și zeci de mii de bărbați, femei și copii au fost luați în captivitate, iar vitele și celelalte bunuri prădate.

Dimensiunile distrugerilor provocate de invaziile tătarilor au fost consemnate și de contemporani acelor vremuri. Astfel, în 1340 geograful persan Hamd-allah Kasvini scria: „nu încape îndoială că măcelul și distrugerile săvârșite la apariția mongolilor sunt de așa natură, încât chiar dacă timp de 1000 de ani nu va mai avea loc o altă calamitate, ele nu vor putea fi îndreptate și lumea nu se va întoarce la starea în care a fost înainte de acest eveniment.” Un comportament similar au manifestat tătarii peste tot pe unde au trecut. Ei acționau în conformitate cu modul lor de viață nomad, incomparabil cu cel al civilizației sedentare.

După moartea lui Genghis Han urmașii acestuia au continuat politica expansionistă. Astfel, după devastarea din 1240 a cnezatului de Kiev, apoi și a celui de Halici (Ucraina) enormele armate ale hanatului au fost lansate asupra Europei Centrale.

În 1242, cu o bogată pradă de război, tătarii s-au retras către Volga de Jos, unde au întemeiat un nou stat al lor, Hoarda de Aur. De acolo, din Volga de Jos, hanii tătari au purces la un nou val de cuceriri spre apus, de data aceasta însă nu doar în scopul jafului, ci urmărind instituirea dominației Hoardei de Aur asupra teritoriilor cucerite în 1241/1242. Valul acesta a ajuns, prin anii 1257-1265 până în Podolia și Galiția, iar spre sud-vest până la Dunărea de Jos și dincolo de ea – în Bulgaria.

Cunoscut ca fiind cel mai mare din istorie, Imperiul mongol a dăinuit o perioadă extrem de scurtă – aproximativ 185 de ani. Cu toate acestea el a produs efecte însemnate asupra întregului teritoriu cucerit. De exemplu, datorită începuturilor expansiunii tătare, turcii otomani au fost forțați să migreze către vest și să se stabilească în Asia Mică, în apropierea Constantinopolului pe care îl vor cucerii și unde vor pune bazele noului Imperiu Otoman. Alte efecte pe care le-a produs sunt accelerarea constituirii unor formațiuni statale ca urmare a nevoilor crescânde de apărare, precum și transmiterea și răspândirea unor elemente cultural-spirituale. Astfel, „Imperiul Mongol a circumscris un spațiu extrem de vast în interiorul căruia deplasările de populații și idei deveniseră totuși mai realizabile decât pe timpurile separatismului politic. Pe același plan de confluențe cultural-spirituale, trebuie să ținem cont de faptul, că atunci când vorbim despre înrâuriri, în permanență trebuie să ținem în vizor posibilitatea unor influențe intermediate. În cazul nostru, influențele venite din cadrul vastului imperiu al mongolilor puteau parveni mediate de către țigani, care, fiind difuzați de călăreții stepelor în zonele europene, au adoptat în cadrul sincretismului lor religios și anumite concepte mitologice ale cuceritorilor, transportându-le în noile medii etno-culturale.”

Imperiul otoman

Vechii turci, strămoșii turcilor selgiuchizi din care se trag și turcii otomani, își regăsesc originile în Asia Centrală și sunt menționați în documentele chinezești ale vremii sub numele de Tu-kiu. Între anii 552-744 turcii întemeiază un vast imperiu – Gök-Türk (al „turcilor albaștri”) – care se întindea de la frontierele Bizanțului și Iranului în vest și până la granițele Chinei în est. Formațiune de stepă, fără capitală și frontiere stabile, imperiul controla marele drum al mătăsii făcând legătura între străvechile civilizații ale Mediteranei și Iranului, pe de o parte, ale Chinei și Indiei pe de altă parte. Cu timpul, o parte a turcilor, așezându-se în centre urbane – numite kent – și în diferite zone agricole, devin sedentari, ceilalți continuând să ducă o viață nomadă tipică zonelor de stepă, trăind în corturi.

Odată cu dezvoltarea relațiilor de tip feudal imperiul se destramă și pe ruinele lui se formează o uniune de triburi turco-oguze, cu centrul în sudul Sâr-Dariei (Kazahstan), triburi care în jurul anului 940 adoptă religia islamică. După înfrângerea lor de către kâpceaci (neam mongolic) în 1050-1051 și sub presiunea acestora, triburile turce au fost nevoite să migreze spre vest, pătrunzând în provincia Khorasan (Iran), ulterior și mai departe spre Asia Mică și Europa răsăriteană (în Europa triburile turce ale oguzilor aveau să primească numele de uzi sau pecenegi).

Alimentate de noi valuri de imigranți proveniți din Asia Centrală și Anterioară – datorită schimbărilor survenite ca urmare a apariției relațiilor de tip feudal și a exploziei demografice care făcea ca terenul pentru pășuni și agricultură să fie neîndestulător –, triburile de turci fondează un nou imperiu care avea să primească numele de Imperiul selgiuchizilor (numele provine de la Selgiuk care în secolul X era conducătorul unei formațiuni turco-oguze, musulmane, situată la frontiera cu Iranul).

Apariția imperiului a fost favorizată și de prăbușirea statului persan, fapt care a permis înaintarea spre vest a turcilor și ulterior, în anul 1055, cucerirea Bagdadului. Cu această ocazie, conducătorul turc (Tuğrul Beğ) a primit din partea califului arab titlul de sultan și i-a fost transferată puterea administrativă, în timp ce conducerea religioasă a rămas în continuare în mâinile califului. În următorii ani imperiul se extinde prin anexarea Siriei și Palestinei.

În 1071, după înfrângerea oștilor bizantine, turcii pătrund în Anatolia, iar în 1077, Süleyman Bey (conducătorul unei formațiuni selgiuchide) se proclamă sultan, punând astfel bazele sultanatului turco-selgiuchid din Anatolia, care va rămâne vasal, până la mijlocul secolului XII, „Marelui Selgiuchid” de la Isfahan (Iran). „Se deschidea în acest chip un nou și important capitol în istoria Anatoliei, unde începe procesul stabilirii în masă a turcilor, în primul rând din ramura oguză. După unele estimări…, în cursul secolelor XI-XII, Asia Mică a fost invadată de cca. 500.000 – 1.000.000 de turci, care s-au stabilit, îndeosebi, în Anatolia estică și centrală, slab populate. Sedentarii s-au așezat pe văile râurilor, bune pentru agricultură, iar nomazii au urcat în munți. Bazileii [împărații romani – n.a.]… creaseră un vid de populație în Anatolia, prin politica lor de strămutare a populației anatoliene în Balcani. În consecință, la capătul unui complex proces de metamorfoză politico-militară, social-economică și confesională, care a avut loc din a doua jumătate a veacului al XI-lea și până în prima jumătate a veacului al XV-lea, Anatolia bizantino-creștină a devenit turco-musulmană… Se pun totodată bazele poporului turc, ca și a celui azerbaidjan, prin contribuția hotărâtoare a oguzilor.”

Datorită răscoalei religioase din 1241 (protestul șiit față de religia oficială sunnită) și sub loviturile mongolilor, între 1243 – 1307, Imperiul Marilor Selgiuchizi se destramă și pe ruinile lui iau ființă mai multe principate (emirate). Unul dintre aceste era și micul principat a lui Osman, poziționat în sud-vestul Asiei Mici, la frontiera bizantină. Sub pretextul „războiului sfânt”, Osman a început ofensiva împotriva Bizanțului. Expansiunea pornită de Osman avea să pună bazele unui mare imperiu ce avea să cuprindă teritorii de pe trei continente, de la cataractele Nilului la porțile Vienei și de la Gibraltar la izvoarele Indului. După căderea Constantinopolului (29 mai 1453) capitala imperiului se mută aici și metropola capătă numele de Istambul.

Marile cuceriri ale micului principat a lui Osman se pot explica prin faptul că acesta nu reprezenta o insulă turcească într-o mare bizantină ci era avanpostul unei întregi zone turcești, Anatolia fiind alimentată permanent de noi valuri de populații migratoare turce care sub presiunea mongolilor se deplasau spre vest.

„Format în scurtă vreme dintr-o echipă de renegați greci sau italieni, capabili și fără scrupule, aparatul diplomatic otoman recurgea cu abilitate la străvechiul principiu devide et impera (dezbină și stăpânește!), folosind și accentuând în interesul statului otoman neînțelegerile dintre musulmani și creștini în Etiopia, dintre ortodocși și catolici în Cipru, dintre protestanți și catolici în Ungaria, dintre sunniți și șiiți în Egiptul mameluc și în Iran. Pe mare, s-a speculat rivalitatea dintre Veneția și Genova, dintre Veneția și Raguza.”

Deși stăpânirea otomană a dat o oarecare autonomie provinciilor din cadrul imperiului, îndeosebi în ceea ce privește administrația locală, totuși, datorită controlului riguros exercitat asupra administrațiilor centrale și a birurilor foarte mari pe care acestea erau obligate să le plătească în schimbul menținerii la putere, a determinat o slabă dezvoltare a statelor subjugate și o evidentă rămânere în urmă față de statele occidentale, state care odată cu perioada marilor descoperiri geografice și a constituirii imperiilor coloniale au înregistrat progrese însemnate.

Începutul declinului Imperiului otoman este marcat în 1571 prin înfrângerea flotei otomane de către coaliția hispano – venețiană. Criza Imperiului otoman este accentuată pe parcursul secolelor XVII-XVIII de răscoalele și luptele de eliberare națională, precum și de creșterea forței Puterilor Centrale și a Rusiei. Astfel, pe parcursul secolului XIX, în urma războaielor ruso – austro – turce se constituie statele independente Grecia, Bulgaria, Serbia și România, iar statul turc capătă o dependență tot mai pronunțată față de Franța și Marea Britanie. Tot în secolul XIX posesiunile din Africa de nord (Algeria, Tunis și Maroc)sunt ocupate de puterile coloniale europene.

Caracterizarea, circumstanțele și efectele migrației în antichitate și evul mediu

Practic geneza civilizației antice s-a produs odată cu dezvoltarea agriculturii. Din acest punct de vedere, descoperirea unor locuri favorabile agriculturii a condus la sedentarizarea unor triburi nomade de vânători-culegători, la obținerea unor producții de hrană mai mari decât necesarul pentru consum și în consecință la un spor demografic care a constituit factorul esențial în dezvoltarea unor puternice așezări, așezări care cu timpul au devenit orașe-stat, iar mai apoi, ca urmare a extinderii autorității unor monarhi către alte regiuni, la apariția statelor antice.

Așa cum rezultă dintr-o cercetare atentă a evenimentelor vremii, un rol deosebit de important în geneza și dezvoltarea civilizațiilor antice la avut interferența dintre culturile și sistemele sociale existente în cadrul anumitor entități etnice. Aceste interferențe au apărut și s-au manifestat îndeosebi ca urmare a fenomenului migrației. Migrația, la rândul ei, în funcție de scopurile și necesitățile care au determinat-o și de nivelul de dezvoltare al civilizației, s-a manifestat în mod diferit în timp și spațiu.

Dealtfel, aceste elemente au influențat în mod hotărâtor formele pe care le-a îmbrăcat migrația, începând de la politicile de expansiune pentru supunerea altor populații și cucerirea de noi teritorii pe căi militare, colonizarea unor regiuni, transhumanța crescătorilor de animale spre noi locuri de pășunat, expediții cu caracter comercial și stabilirea unor tabere permanente pe itinerariile de deplasare sau în zonele de interes, numirea și trimiterea unor reprezentanți ai claselor aristocratice însoțiți de puternice grupări militare pentru administrarea unor provincii și terminând poate cu refugierea unor etnii în alte teritorii ca urmare a persecuțiilor la care erau supuși în locurile de baștină și a pericolului care plana asupra unor teritorii datorită învecinării temporare cu populații care practicau invaziile în scopul jafului.

De-a lungul timpului, luptele pentru supremația dintre diferite grupări etnice sau clase sociale, precum și cele pentru acapararea de noi teritorii, au determinat numeroase modificări ale frontierelor ajungând astfel ca aceleași zone să fie invadate și ocupate pe rând de mai multe popoare. Toate aceste peregrinări a mai multor neamuri pe același teritoriu nu au determinat dispariția în totalitate a unor etnii sau culturi. Cu atât mai mult, prin rămânerea de fiecare dată a unor părți din populațiile invadatoare și contopirea acestora cu populațiile autohtone, au condus în final la nașterea și dezvoltarea unor civilizații noi, la apariția și cristalizarea formațiunilor statale și etniilor aparținând marilor familii lingvistice așa cum ne sunt cunoscute ele nouă astăzi.

Dezvoltarea accelerată a anumitor civilizații a condus la adoptarea unor politici expansioniste (îndeosebi ca urmare a necesităților crescânde de materii prime și mână de lucru) și pe cale de consecință la formarea unor mari imperii. Imperiile, la rândul lor, au avut un rol hotărâtor în modificarea sistemelor administrative, în răspândirea unor meșteșuguri, tehnologii și culturi agricole, precum și în facilitarea circulației persoanelor și a mărfurilor, îndeosebi în interiorul acestora.

Tot ca o caracteristică importantă rezultată în urma creării formațiunilor statale este interesul crescând pentru apărarea frontierelor și chiar a circulației persoanelor între state. Mai mult decât atât, încă din antichitate au apărut o serie de relații juridice internaționale care reglementau extrădarea reciprocă a transfugilor, a fugarilor și a prizonierilor din alte state, sau dimpotrivă, dreptul de azil pentru fugari și exilați, cu excepția hoților și a ucigașilor. Prin tratatele internaționale se stabileau de asemenea granițele, prevăzându-se predarea unora sau altora dintre cetățile de la hotare, se stabilea dreptul de a întări orașele de frontieră sau obligația de a nu le întări. Pe de altă parte, se punea problema organizării propriilor rețele de colonii ce luau naștere pe teritoriul unui alt trib sau stat străin. Cu toate acestea locuitorii unui stat nu se bucurau de protecție juridică atunci când se aflau pe teritoriul unui alt stat, aspect care s-a perpetuat pe întreaga perioadă a antichității și a evului mediu.

Deși perioada marilor descoperiri geografice își găsește începuturile în perioada evului mediu, totuși, datorită efectelor pe care le-a avut sub aspectul colonizărilor masive și a perpetuării acestora în timp, este indicat ca tratarea subiectului să însoțească cercetarea perioadei corespunzătoare epocii moderne.

Perioada marilor descoperiri geografice, epoca modernă și epoca contemporană

Perioada marilor descoperiri geografice din secolele XV-XVI a marcat un moment deosebit sub aspectul cunoașterii globului pământesc și al evoluției societății omenești în ansamblul său.

Până la perioada marilor descoperiri geografice, europenii erau dependenți de orientali pentru aprovizionarea cu mărfuri din est – mirodenii, țesături de mătase, in, bumbac, păr de cămilă, pietre prețioase etc. –, mărfuri care proveneau din zonele îndepărtate ale Orientului Apropiat, Africii, Chinei, Indiei sau Indoneziei. „În secolul al XV-lea, mărirea consumului de mărfuri răsăritene, dezvoltarea comerțului și navigației și ridicarea unei negustorimi active în Occident au împins pe europeni să se preocupe tot mai intens de găsirea unor căi prin care să ajungă direct în insulele mirodeniilor, pentru a-și instaura monopolul asupra comerțului cu mărfuri răsăritene…”

Pe lângă aspectele menționate au mai fost și altele, care au avut sau nu legătură cu activitățile comerciale, și care, la fel ca și primele, justifică interesul crescând pentru descoperirea unor zone bogate. Astfel, ca urmare a creșterii activității comerciale s-a înregistrat o creștere a circulației masei monetare și, pe cale de consecință, o nevoie crescândă a rezervelor de aur necesare baterii monezilor, nevoi care puteau fi acoperite numai prin descoperirea unor surse de aprovizionare cu materii prime din afara Europei. Expedițiile și cuceririle coloniale ale europenilor au fost de asemenea stimulate de capturarea și comerțul cu sclavi negri din Africa și cu sclavi amerindieni din Lumea Nouă, de găsirea și colonizarea unor ținuturi cu climă caldă, propice pentru cultivarea trestiei de zahăr, a viței de vie și a unor plante colorante sau de vânzarea animalelor cu blană scumpă și de comerțul cu blănuri în întinsele teritorii de la răsărit de munții Ural.

Declinul și destrămarea structurilor sociale feudale au făcut totodată ca un număr crescând de oameni proveniți din toate păturile sociale – nobili scăpătați, orășeni săraci și țărani lipsiți de pământ sau alți oameni cu situație precară să fie atrași la expedițiile de cucerire și de colonizare a unor întinse teritorii din Africa, Asia și America.

Sistemul colonial portughez

Începând cu prima jumătate a secolului XIV, navigatorii portughezi au descoperit pentru prima dată arhipelagurile Canare, Madeira și Azore. Ulterior, portughezii în Madeira și Azore, iar spaniolii în Canare, și-au creat aici baze de aprovizionare pentru corăbiile care navigau în Atlantic.

În prima jumătate a secolului XV, portughezii au explorat țărmul de vest al Africii în dorința de a realiza câștiguri tot mai mari în urma desfășurării unor activități comerciale. Natura activităților comerciale este sugestiv reprezentată de denumirile date de aceștia unor ținuturi, cum ar fi Coasta de Fildeș, Coasta Aurului sau Coasta Sclavilor.

Principalul scop al expedițiilor maritime portugheze era de a descoperii calea maritimă directă din Occident spre India. Așa se explică și expediția din 1497-1498, condusă de Vasco da Gama, prin care portughezii au atins coasta de vest a Indiei.

Bazele sistemului colonial ale statului portughez au fost puse prin înființarea unei instituții care răspundea în mod direct de acest domeniu de activitate și care a fost denumită sugestiv „Viceregele Indiilor”.

Odată născut, sistemul colonial portughez cuprindea teritorii de coastă și insule, fiind format îndeosebi din baze maritime, din forturi și factorii comerciale, de-a lungul țărmurilor Africii (Azore, Madeira, Insulele Capului Verde, Guineea, Angola, Natal, Mozambic, Monbasa), la intrarea în Marea Roșie (Aden, Insula Socotra), în Golful Persic (Hormuz, Maskat), pe țărmul sudic al Indiei (Diu, Goa, Calicut), în Peninsula Malacca și în Indonezia (Insulele Moluce). După 1500 portughezii încep explorările și cuceririle coloniale și în America de Sud, pe coasta Braziliei. Astfel, zona de dominație portugheză cuprindea un teritoriu extrem de extins, începând de la țărmurile Braziliei, coastele estice și vestice ale Africii, țărmurile Peninsulei Arabe, ale Indiei, Peninsulei Malacca, Indoneziei și precum și ale Chinei și Japoniei.

„Menit să asigure dominația maritimă și comercială a Portugaliei în regiuni întinse din Africa și Asia în condițiile unor resurse demografice, economice, maritime și militare limitate, imperiul colonial portughez era format din insule și din zone înguste de coastă, care gravitau economic în jurul unor factorii și militar în jurul unor forturi. Populația portugheză deplasată în colonii era redusă ca număr și alcătuită, în marea ei majoritate, din marinari, soldați, slujbași, negustori, personal de întreținere și, cu excepția Braziliei, mai puțin din coloniști. Imperiul colonial portughez depindea direct de coroană, care își exercita un riguros monopol și control asupra explorărilor maritime, a cuceririlor și organizării coloniale și a activității comerciale…”

Sistemul colonial spaniol

Spaniolii, la fel ca și portughezii, doreau să descopere noi rute comerciale către India, însă, prin prisma faptului că cei din urmă au avut inițiativa explorării căilor maritime dinspre sud și est, spaniolilor – pentru a nu intra în conflict cu portughezii – nu le mai rămăsese decât alternativa cercetării căilor maritime către vest. Așa se face că proiectul spaniolului Cristofor Columb (1451-1506) urmărea ajungerea din Peninsula Iberică pe țărmul estic al Asiei pe o rută vestică. Fără să-și dea seama, traversând Oceanul Atlantic, Columb ajunge la 12 octombrie 1492 în zona Americii Centrale, descoperind arhipelagul Bahamas și insulele Cuba și Haiti. Convins că a descoperit o nouă rută maritimă către India, Columb mai face încă trei expediții urmând același itinerar, ocazie cu care descoperă arhipelagurile Antilelor, Jamaica, precum și coasta estică a Americii Centrale (Honduras, Nicaragua, Costa Rica și Panama) și dă denumirea de indieni populației băștinașe. Eroarea lui Columb avea să aibă o importanță deosebită sub aspectul consecințelor, atât pentru Europa cât și pentru America.

Descoperirile au fost urmate de o serie de campanii de cucerire care au avut ca finalitate ocuparea până la jumătatea secolului XVI a unui vast teritoriu (arhipelagurile din Marea Caraibilor, America Centrală, Mexicul, Florida, precum și ținuturile din nordul, vestul și sud-estul Americii de Sud – Chile, Peru, Argentina și Brazilia), punând astfel bazele imperiului spaniol din Lumea Nouă.

Cucerirea teritoriilor au fost urmate îndeaproape de un intens proces de colonizare. La cucerire și colonizare au participat elemente dornice de îmbogățire, provenite din rândul păturilor sociale felurite, rolul conducător avându-l micii nobili săraci. Colonizarea având ca scop primordial acapararea și exploatarea bogățiilor noilor colonii, îndeosebi a metalelor prețioase, populația amerindiană a fost deposedată prin forță de pământurile ei, redusă la servitute și supusă unui șir de obligații față de coloniști, stat și biserică.

Luptele și represiunile din epoca cuceririi, înrobirea și munca forțată, mai ales în mine, abuzurile administrației spaniole, destrămarea violentă a structurilor sociale și a felului de viață tradițional, epidemiile datorate bolilor aduse din Europa, au provocat un pronunțat și rapid regres demografic în rândul triburilor amerindiene. Regresul demografic a determinat o oarecare îngrijorare în rândul coloniștilor, a unor reprezentanți ai bisericii și a autorităților din Spania, fapt ce a determinat coroana spaniolă să emită o legislație prin intermediul căreia se interzicea transformarea amerindienilor în sclavi. Efectul legii a fost însă redus, deoarece majoritatea coloniștilor au adoptat o poziție contrară aplicării acesteia, iar autoritățile coloniale erau corupte și închideau ușor ochii la ilegalitățile comise. Pe de altă parte, interzicerea sclavajului amerindian a stimulat comerțul cu sclavi originari din Africa, fapt ce a determinat o creștere substanțială a populației de culoare, îndeosebi în America Centrală.

După expedițiile lui Columb, realizându-se faptul că teritoriul descoperit nu este India, a urmat o nouă expediție condusă de Fernao da Magalhaes (1480-1521, cunoscut sub numele de Magellan), expediție prin care s-a făcut pentru prima dată ocolul pământului pe cale maritimă. Cu toate acestea expediția nu a avut o însemnătate practică majoră, importanța ei datorându-se marelui progres geografic (s-a dovedit sfericitatea globului terestru și posibilitatea circumnavigației sale, precum și stabilirea unor repere geografice importante). Singurele cuceriri și colonizări făcute de coroana spaniolă în urma acestei expediții au fost insulele Filipine.

Sistemul colonial olandez

În condițiile integrării Portugaliei în uniunea dinastică cu Spania și a luptei dintre aceasta din urmă și Provinciile Unite (Olanda), s-a produs pierderea coloniilor portugheze din Asia de sud-est în favoarea olandezilor. După ce au ocupat în 1598 Insulele Mauriciu (la est de Madagascar) olandezii au pus bazele unei locații de aprovizionare la Capul Bunei Speranțe (1602). Ulterior ei au cucerit coloniile portugheze din Indonezia, ocupând pe rând insulele Moluce, Java, Sumatra, Borneo, Celebes, precum și sudul Peninsulei Malacca și prin stabilirea relațiilor comerciale cu India, Japonia și China au pus stăpânire pe traficul comercial din sud-estul Asiei.

La fel ca la celelalte imperii coloniale, zonele ocupate de olandezi erau reprezentate de porțiunile de coastă, „având drept centre comerciale, administrative și militare, orașe-porturi, factorii fortificate și forturi, locuite îndeosebi de agenți comerciali, slujbași, soldați și marinari ai companiilor comerciale.”

Cuceririle olandezilor au fost însoțite și de o serie de descoperiri geografice, printre care cele mai importante au fost explorarea țărmurilor Australiei și a insulelor Tasmania și Noua Zeelandă.

Sistemul colonial francez

În 1604, din ordinele regelui Franței Henric al IV-lea, a luat naștere prima colonie franceză pe pământul Americii de Nord, în regiunile cunoscute astăzi sub denumirea de Nouveau – Brunswick și Nouvelle – Ecosse.

„Colonizarea i-a avut ca pionieri pe francezii Pierre Du Gua de Monts și Samuel de Champlain care au descins de pe navele lor pentru a pune piciorul pentru prima oara în Insula Saint – Croix, o mică insulă în Baie de Fundy. De Monts și Champlain erau în căutare de materie primă pentru comerțul lor cu blănuri, în schimbul altor mărfuri europene, în special țesături de lână și mătăsuri. Cei doi aventurieri au rămas în istorie pentru implantarea primelor așezări coloniale franceze în America de Nord. Prima iarnă a noilor coloniști din Acadie (regiune situată pe coasta de est a Canadei, la frontiera cu SUA și care înglobează Nouveau-Brunswick și Nouvelle-Ecosse) s-a dovedit tragică datorită frigului pentru care coloniștii nu aveau echipament adecvat și ca urmare așezarea care abia luase ființă a pierdut jumătate din oameni. Situația putea fi și mai tragică, dacă amerindienii nu interveneau în ajutorul francezilor, îngrijindu-i, hrănindu-i și îndrumându-i în ale vieții, ca să se descurce singuri.”

În același timp, Franța a început să-și concentreze eforturile în dezvoltarea actualei provincii Québec, denumita pe atunci Nouvelle-France. Între timp, în ciuda disputelor dintre Franța și Anglia, care dorea să acapareze noua provincie, Acadie continuă să se dezvolte. În cele din urmă, luptele pentru stăpânirea provinciei dau câștig de cauză Angliei și Acadie devine posesiune britanică.

Cu toate acestea, populația acadiană de origine franceză a continuat să progreseze ajungând în anul 1755 la 15.000 de locuitori. După 1755, urmare a deciziei englezilor de a-i expulza pe acadieni de pe pământurile lor, mai mult de 12.000 de locuitori au fost deportați către alte colonii engleze și în Europa, în special în nordul Franței. Cei deportați au reușit cu timpul, după 1763, să se reîntoarcă în Acadie.

Exemplul prezentat poate constitui un element cadru pentru perioada de început a colonizării Americii de Nord, în întregul ei.

Concomitent cu acțiunile de colonizare a Americii de Nord, Franța este angajată și în alte lupte pentru cucerirea unor teritorii de interes sau pentru menținerea unor zone de influență. Astfel, după războiul purtat împotriva Spaniei pentru obținerea supremație în Peninsula Italică și a centralizării statului, în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea (1642-1715), Franța cunoaște apogeul absolutismului (Ludovic – „statul sunt eu”) și devine cea mai mare putere a Europei. Cu toate acestea, datorită războaielor necontenite din timpul lui Ludovic al XIV-lea și Ludovic al XV-lea (1715-1774) Franța pierde posesiunile din Canada și India.

Ulterior, cuceririle din a doua jumătate a secolului XIX și începutul secolului XX din Africa septentrională, ecuatorială și occidentală, Indochina și Oceania, transformă Franța în a doua mare putere colonială din lume, după Anglia.

Sistemul colonial britanic

După ce în anul 1565, spaniolii fondaseră în Florida Sf. Augustin, prima așezare europeană permanentă de pe continentul nord-american, întemeierea localității Jamestown din Virginia, în anul 1607, a inaugurat colonizarea britanica în Lumea Nouă. Astfel, între 1607 și 1733, pe coasta atlantică a continentului nord-american apar 13 colonii engleze – New Hampshire, Massachusetts, Rhode Island, Connecticut, New York, New Jersey, Pennsylvania, Delaware, Maryland, Virginia, Carolina de Nord, Carolina de Sud și Georgia – care, în cele din urmă aveau să formeze SUA. Numărul locuitorilor acestor colonii a crescut spectaculos de la 350, în 1610, la circa 3 milioane, în 1776. Între timp, francezii colonizaseră Canada și valea fluviului Mississippi, iar spaniolii erau stabiliți în Indiile de Vest, Mexic și America de Sud. În 1763, după aproape opt ani de conflicte militare, trupele britanice i-au înfrânt pe francezi și au preluat controlul asupra unor vaste teritorii din Canada, precum și asupra unei zone cuprinse între munții Allegheny și valea fluviului Mississippi. Coloniile engleze nu au avut o contribuție majoră la această victorie, considerând confruntările de pe teritoriul nord-american una din numeroasele campanii menite, la vremea respectivă, să satisfacă ambițiile colonialiste pe care Marea Britanie și Franța le aveau în întreaga lume. După înfrângerea francezilor, britanicii s-au văzut în situația de a controla un teritoriu extrem de mare și în care, alături de populația predominant protestantă engleză, au apărut catolici francezi și un mare număr de indieni parțial creștinați.

Necesitatea britanicilor de a-și întări controlul în noile teritorii a intrat astfel rapid în conflict cu dorința de autoguvernare a coloniștilor. Primele proteste ale acestora din urmă au apărut atunci când guvernul britanic a decis ca extinderea spre Vest a granițelor coloniilor să aibă loc treptat, pentru a le oferi astfel amerindienilor suficient timp de a găsi zone în care să se stabilească. În timp ce Londra se temea ca graba fermierilor de a ocupa zone din Vest ar putea declanșa o serie de războaie cu indienii, coloniștii susțineau că măsura adoptată de britanici le ignora cel mai elementar drept și anume acela de a ocupa noi teritorii. Adevărata ruptură s-a produs însă, în momentul în care Anglia a început să adopte masuri financiare discriminatorii față de coloniile nord-americane. Având nevoie de noi fonduri pentru a susține un imperiu în expansiune, britanicii au impus coloniștilor taxe comerciale și impozite considerate de aceștia drept exagerate. De cealaltă parte, reprezentanții coloniștilor au respins impunerea taxelor și legilor britanice fără consultarea populației care trăiește în coloniile nord-americane. Coloniile au cerut sa fie respectat principiul „nici o impunere de taxe fără reprezentare”, potrivit căruia Marea Britanie nu avea dreptul să solicite taxe atât timp cât coloniștii nu erau reprezentați în Parlamentul britanic, neavând dreptul să aleagă membri în Camera Comunelor. Acest principiu pornea de la ideea că, indiferent de forma de guvernământ, fiecare individ avea anumite drepturi naturale, iar guvernul nu era altceva decât un contract între conducători și cei care erau conduși. În scurta vreme, disputa dintre coloniști și britanici a degenerat în violență. În martie, 1770, în timpul „Masacrului din Boston”, trupele britanice au tras în coloniștii care manifestau.

La 4 iulie 1776, cele 13 colonii adoptau „Declarația de Independență”, care rupea legăturile cu Marea Britanie. Declarația a servit un scop mult mai înalt decât acela de a face publică separarea de Marea Britanie. Ideile sale au inspirat un sprijin de masă în favoarea cauzei americane, insuflând oamenilor de rând simțul propriei lor importanțe, determinându-i să lupte pentru libertate personală, autoguvernare și un loc demn în societate. Războiul de Independență a durat mai mult de șase ani.

De mai multe ori se părea că britanicii vor câștiga războiul, bucurându-se și de sprijinul important al unor coloniști. În cele din urmă, cu sprijinul flotei franceze și al unor luptători pentru libertate precum marchizul de Lafayette, din Franța, și generalul prusac von Steuben, generalul Washington a reușit să-i înfrângă pe britanici în bătălia hotărâtoare de la Yorktown, în 1781. De remarcat că a fost singura dată în istorie când flota franceză a obținut o victorie de o semnificație deosebită asupra britanicilor. Marea Britanie a recunoscut independența și suveranitatea celor 13 state americane, foste colonii britanice, prin pacea de la Paris, din 1783.

La fel ca și în cazul Franței, tendințele de expansiune colonială ale Angliei nu s-au limitat numai la teritoriul Americii de Nord. Astfel, în secolul XVII, Anglia dobândește insula Jamaica și creează primele posesiuni din India. În secolul următor, în urma Războiului de 7 ani (1756-1763), dobândește coloniile franceze din Canada și India, începe colonizarea Australiei și întemeiază o serie de factorii pe continentul african. Prin Congresul de la Viena (1814-1815), confirmarea cuceririlor coloniale din timpul războaielor antinapoleoneene (Malta, Ceylon, Insulele Maldive, Mauritius, Trinidad, Tobago, Colonia Capului) fac din Anglia principala putere colonială.

Odată cu revoluția industrială din secolele XVIII-XIX, Anglia devine una din principalele puteri economice ale lumii și își continuă acțiunile de colonizare în Australia, Noua Zeelandă, India, Asia de sud-est, Africa de Sud și Canada, iar prin cele două războaie ale opiului (1840-1842 și 1856-1860) Anglia forțează pătrunderea mărfurilor sale în China, obține controlul Canalului Suez (1875) și ocupă Ciprul (1878), Egiptul (1882), Birmania (1885) și Republicile Bure din Africa de Sud (1902).

După primul război mondial, prin tratatele de pace de la Versalilles (1919) și Sevres (1920), Anglia dobândește coloniile germane (Africa de Est, Togo, Camerun) și spre administrare – ca teritorii sub mandatul Ligii Națiunilor – fostele provincii ale Imperiului Otoman (Palestina, Transiordania și Iraqul).

După 1945 sistemul colonial al Angliei – care reprezenta la sfârșitul primului război mondial ¼ din suprafața globului – se destramă.

Repere privind migrația în secolul XX

După Războiul Balcanic din 1912 și după Primul război Mondial a fost promovată o politică de uniformizare etnică, politică care s-a materializat în încheierea unor tratate ce prevedeau schimburi de populație de pe teritoriile unor state vecine. Astfel, prin tratatul dintre Turcia și Bulgaria, încheiat la 29 septembrie 1913, se prevedea schimbul de populații de la frontiera comună pe o adâncime de 15 km, de o parte și de alta, către interior. Un act similar, dar care a avut efecte mult mai mari, a fost Convenția de la Neully, din 27 noiembrie 1919, încheiată între Bulgaria și Grecia și care a dus la un schimb de populație ce însuma aproximativ 50.000 de greci și 70.000 de bulgari.

În urma războiului dintre Grecia și Turcia (1919-1922) – căruia i s-a pus capăt prin Tratatul de pace de la Lausanne (1923) – au fost nevoiți să plece din Asia Mică aproximativ 1,5 milioane de greci. O mare parte a etnicilor greci ce au fost strămutați s-au așezat în Macedonia, mărind astfel densitatea acestor zone locuite deja în parte de aromâni și meglenoromâni.

Efectele social-economice provocate de migrația forțată a populației nu au întârziat să apară și au avut drept consecințe o serie de conflicte locale între aromâni și populația grecească, conflicte care de multe ori s-au amplificat luând forma unor acțiuni violente. Actele de intimidare ale autorităților grecești au condus la formarea unui curent național printre aromâni și meglenoromâni favorabil ideii emigrării în România (această idee se cristalizează între anii 1921-1923 și se materializează prin înființarea centrelor de emigrare de la Meglenia, Vesria și Vodera). Între anii 1925-1933 (grupuri mici vin până în anul 1938) au emigrat în județele Durostor și Caliaco aproximativ 5000 de familii de meglenoromâni și aromâni. Meglenoromânii (450 de familii) au venit în anul 1926 din statele Osani, Liumniței, Cupa, Lundzini, Birislav, Livezi și s-au așezat în satele din județul Durostor. În același fel meglenoromânii sunt colonizați compact în comuna Cerna, județul Tulcea, în urma emigrării din această localitate a etnicilor bulgari (270 familii de meglenoromâni și 158 familii de aromâni). Între anii 1940-1948 aromânii s-au răspândit și în alte comune din Dobrogea, 40 de familii meglene au fost deportate în județele Ialomița, Brăila și Banat (anii 1947 -1948) doar o parte revenind în Cerna.

Așa cum reiese din evenimentele prezentate, cu sau fără voia etnicilor implicați în schimbul de populații sau refugiați pe motive de securitate, aceștia s-au așezat într-o anumită zonă și s-au adaptat noului mediu social-economic în care au fost incluși, nu de puține ori fiind asimilați de populația băștinașă.

Poate că cea mai evidentă decizie politică care a generat o nouă mișcare de populații și care, prin modul de manifestare, își va pune amprenta asupra formelor contemporane de manifestare a fluxurilor migratorii o constituie hotărârea Adunării Generale a ONU, din 29 noiembrie 1947, care prevedea împărțirea Palestinei, aflată sub mandat britanic, în două state: arab și israelian. Astfel, pe baza acestei hotărâri, la 14 mai 1948 ia ființă statul Israel. „Refuzul țărilor membre ale Ligii Arabe (Egipt, Transiordania, Siria, Liban, Iraq, Arabia Saudită) de a recunoaște hotărârea ONU duce la izbucnirea primului război arabo-israelian…Un teritoriu care, conform hotărârii ONU din 29.11 1947, trebuie să revină statului arab, rămâne sub ocupația Israelului. În timpul războiului din 1948-1949 numeroși arabi (palestinieni) se refugiază din Israel în statele arabe vecine. Între 1948-1977 în Israel se stabilesc 1.600.000 de imigranți evrei.” În urma războiului purtat în 1967 împotriva statelor arabe vecine, Israelul ocupă Peninsula Sinai, malul vestic al Iordanului, Ierusalimul vechi și o parte din teritoriul Siriei.

Perpetuarea conflictelor în zonă generează nesiguranță în rândurile populației și nu de puține ori încleștări militare și acțiuni teroriste care provoacă numeroase pierderi de vieți omenești și pagube materiale imense.

Deși foarte importante, deciziile politice au influențat în mod cert fenomenul migrației în perioada de referință, însă nu au avut un efect la fel de mare ca cel al evoluției demografice.

Explozia demografică ce a avut loc în țările dezvoltate unde revoluția industrială era în plină afirmare în zorii epocii moderne (secolele XVIII-XIX) a stat la baza studiului pentru fundamentarea teoriei lui Malthus cu privire la evoluția demografică și posibilele crize generate de aceasta. Ieșirea din criza care se putea prefigura pe baza discrepanței sesizate de către Malthus (explozia demografică și asigurarea condițiilor de trai) a avut loc pe două căi.

Mai întâi, dezvoltarea industrială în ritm susținut a declanșat un proces de ridicare a bunăstării fapt ce a fost în concordanță cu ritmul accelerat al creșterii demografice. Pe bună dreptate evoluția demografică din Europa acelei perioade năștea îngrijorare (de exemplu, populația Europei a evoluat de la aproximativ 24 de milioane, cât avea în anul 1000, la 54 de milioane, cât avea în 1340 și la aproape un miliard la mijlocul secolului 20; în 1600 ea reprezenta o zecime din populația lumii, iar în 1950 ajunsese să reprezinte aproape o treime – creșterea s-a datorat în mare parte imigrației forței de muncă din colonii către țările dezvoltate).

O a doua modalitate au constituit-o emigrările masive ale europenilor în teritoriile de peste mări, în SUA, Canada, în alte țări și continente slab populate. Astfel, între 1846 – 1890, anual au emigrat din Europa către alte teritorii în jur de 377.000 oameni, iar între 1891 – 1910 rata anuală a emigrării a atins nivelul de 911.000 oameni. În intervalul de timp cuprins între 1846 – 1930, aproximativ 50 de milioane de europeni s-au stabilit în teritoriile slab populate și slab dezvoltate de peste mări.

Practic, după cel de-al doilea război mondial, Europa a înregistrat un flux masiv de imigranți, de aproximativ 30 de milioane, care veneau din zonele afectate de război.

Omogenitatea etnică în Europa ce a atins punctul culminant în anii 1950 – 1959, a dus la schimbarea aspectului migrației. La începutul anilor 1960, după cinci secole, emigrația s-a transformat în imigrație. Începutul imigrației a fost cauzată în mare parte de istoria colonialismului European. Imigrația colonială a început înainte de Primul Război Mondial. De exemplu, în Franța, pe la mijlocul anului 1920 erau deja aproximativ 70.000 de Nord Africani. După cel de-al Doilea Război Mondial fluxul imigranților din afara Europei a început la o scală ridicată, la fel ca și importurile așa-zisei „mâini de lucru”. Franța a importat prima dată muncitori Algerieni. Din 1955 a fost permisă introducea femeilor și a copiilor pe șantierele de lucru. La începutul anului 1960 a început recrutarea muncitorilor marocani, urmată de cea a muncitorilor tunisieni (1960). Nu după mult timp, țări precum Belgia și Olanda au început și ele să aducă muncitori din zona Magrebului. De asemenea s-a înregistrat un flux masiv de muncitori marocani ce au intrat în Spania, cu toate că nu erau solicitați. După 1950, Spania și Portugalia au devenit destinațiile preferate ale turiștilor Latino – Americani, Brazilieni și Argentinieni. În aceeași perioadă în Regatul Unit al Marii Britanii, numărul populației exta -Europene (Indieni și Pakistanezi) a început să crească considerabil. O mare parte din emigranții veniți în Europa erau turci. După ridicarea Zidului Berlinului guvernul Germaniei de Vest a semnat un acord cu cel al Turciei, care prevedea importul de mână de lucru; acordul a devenit mai târziu valabil și pentru Italia (1955), Grecia și Spania (1960), pentru ca mai apoi să fie urmat de Portugalia (1964) și de Iugoslavia (1968). Turcii au fost prompți și în 1965 erau deja 133.000 de muncitori turci în Germania de Vest. Șase ani mai târziu numărul muncitorilor tuci în Germania ajunsese la 653.000.

Pentru statele europene care dispuneau de sisteme coloniale în teritoriile situate dincolo de mări perioada se caracterizează prin lupta populației autohtone pentru cucerirea puterii politice, fapt ce a antrenat un puternic curent de decolonizare și care a avut ca consecință revenirea masivă a coloniștilor europeni în țările de origine.

Tot în această perioadă, pentru a-și susține expansiunea economică și pentru a stopa fluctuațiile conjuncturale ale locurilor de muncă, statele industrializate au apelat la forța de muncă a imigranților. În acest sens, Germania a adoptat o legislație care favoriza imigrarea temporară – un permis de drept de muncă era eliberat pentru o perioadă de un an și putea fi reînnoit de două ori pentru o perioadă de câte doi ani. Începând cu 1965, permisele de ședere cu durată limitată se eliberează numai în mod excepțional iar problema reîntregirii familiei este tratată cu rigurozitate. Pentru Anglia problema s-a rezolvat într-un mod asemănător prin faptul că legislația privind cetățenia încuraja stabilirea propriilor cetățeni din Commonwelth precum și a celor care proveneau din India, Pakistan și Insulele Antile.

Franța a optat pentru un sistem oarecum diferit, în sensul că a apelat la forța de muncă provenită din fostele posesiuni coloniale, dar și la atragerea aceleia care era disponibilă în zona de sud a Europei (îndeosebi din Portugalia). Cadrul legislativ creat în acest scop, prevedea acordarea primului titlu de ședere care reprezenta dreptul la muncă pe o perioadă de un an, după care, acesta putea fi reînnoit pentru durata de trei ani, ulterior pentru zece. După această perioadă (14 ani) imigrantul putea solicita acordarea cetățeniei franceze, în condițiile cerute de Codul naționalităților din 1945.

Perioada prezentată se caracterizează în cea mai mare parte, prin fluxuri migratorii intercontinentale, fiind susținute de o conjunctură economică deosebit de favorabilă.

Criza economică din perioada anilor 1970 și dezvoltarea unor noi tehnologii de producție – care reclamau o mână de muncă cu un anumit grad de calificare – provoacă modificări profunde în modul de manifestare a fenomenului migrației la scară planetară și o reorientare asupra „calității” imigranților.

Sub acest aspect, dacă se supune atenției spațiul european, se observă faptul că, începând cu 1973 Germania de Vest întrerupe brusc orice recrutare de muncitori străini, urmată de Franța în 1974 și apoi de celelalte state europene puternic industrializate. Începând cu 1975 statele vest-europene înăspresc controalele la frontiere și adoptă o serie de măsuri – inclusiv de ordin financiar – care să încurajeze întoarcerea imigranților în țările de origine. Concomitent sunt adoptate măsuri de stopare a recrutării forței de muncă străine și, în general, a imigrației. În aceste condiții, majoritatea imigranților neeuropeni nu apelează la facilitățile oferite pentru reîntoarcere în țările de origine și optează pentru reîntregirea familiei. Nu se întâmplă același lucru cu muncitorii imigranți europeni – numeroși greci, italieni, spanioli și finlandezi se întorc în țările de origine. Noile caracteristici ale migrației pot fi explicate prin efectele economice ale construcției europene și pe cale de consecință a dezvoltării economice a țărilor de origine a imigranților.

În această perioadă, politica țărilor dezvoltate este orientată spre atragerea persoanelor cu înaltă calificare profesională din țările lumii a treia sau din statele aparținând fostului bloc comunist, fapt ce determină o importantă schimbare în modul de manifestare a fenomenului migrației. Astfel, Anglia, Franța, Belgia și Olanda au primit numeroși specialiști latino-americani, africani, asiatici sau chiar din alte țări ale Europei. În mod similar acționează SUA și Canada, care acordă un regim favorabil imigrării specialiștilor, parte dintre imigrații cu înaltă calificare fiind originari chiar din state europene dezvoltate cum ar fi Anglia, Olanda sau Germania.

De remarcat faptul că, politicile restricționiste din domeniul emigrării promovate de unele state – îndeosebi cele comuniste – au condus la dezvoltarea așa-numitei migrații ilegale sau clandestine. Nu lipsită de importanță este și prigoana permanentă la care erau supuși acești „emigranți ilegali” de către statele de origine, îndeosebi de către cele care aveau la conducere regimuri totalitare și care urmăreau prin această metodă descurajarea candidaților la emigrare. În contrapartidă, statele care beneficiau de aportul acestor specialiști le acordau diferite forme de protecție – îndeosebi acordarea statutului de azilant pe criterii de persecuții politice – și dezvoltau o politică de atragere a acestei categorii de imigranți prin asigurarea unor condiții sociale și economice deosebit de favorabile comparativ cu cele existente în țările de origine. Această politică a avut urmări semnificative – de exemplu, între 1969-1979, exodul de materie cenușie spre SUA înregistrează aproximativ 500.000 de imigranți (30% din totalul medicilor erau medici proveniți din afara granițelor).

Reîntregirea familiilor de imigranți pune țările vest-europene în postura de a integra populații care nu răspundeau vreunei necesități de ordin economic. Astfel, în 1980, pe lângă cifra estimată la aproximativ 20 de milioane de muncitori imigrați se mai adaugă încă 15-20 de milioane care reprezentau membrii familiilor acestora.

Un alt element semnificativ al modului de manifestare a fenomenului migrației, îl constituie apelarea excesivă la instituția azilului. Astfel la începutul anilor '80, ca urmare a creșterii numărului de conflicte și a înrăutățirii situației economico-sociale în statele comuniste cu regimuri totalitare, s-au înregistrat 8,5 milioane de solicitări de azil din partea diferitelor categorii de persoane.

În ceea ce privește migrația forței de muncă, în această perioadă se poate observa o recrutare pe baza unor selecții preferențiale legate de locul de origine a muncitorilor imigranți: Franța importă muncitori mediteraneeni și sârbi, în Germania predominanți sunt croații, în Belgia italienii și turcii, iar Elveția atrage mână de lucru din Italia.

Explicarea fluxurilor migratorii internaționale din această perioadă se poate face îndeosebi prin factorii legați de limbă, vecinătate și relații istorice.

Caracterizarea migrației în perioada marilor descoperiri geografice, epoca modernă și epoca contemporană

Marile descoperiri geografice au deschis un nou drum în etapa prefacerilor economice și culturale pe întreg mapamondul. Colonizările masive, migrațiile forțate și implementarea unor noi moduri de viață bazate pe norme juridice „de împrumut” au condus la modificarea substanțială a omogenității etnice pe teritorii întinse și, în unele situații, chiar la dispariția unor entități etnice. În egală măsură, aceste schimbări au contribuit esențial la dezvoltarea economică, socială și politică, la o evoluție în ritm accelerat care s-a materializat în apariția și consolidarea relațiilor de tip burghez și totodată la formarea unor noi state (de exemplu SUA, Canada și Australia), precum și a marilor familii de limbi moderne (un exemplu elocvent îl poate constitui includerea în rândul populațiilor vorbitoare de limbi latine a unei părți importante din populația Americii Centrale și de Sud).

Un rol deosebit de important în omogenizarea etnică – privită sub aspectul relației băștinași-coloniști – l-a jucat expansiunea unor religii (creștinismul, islamismul, etc.).

Un alt factor important care a antrenat mari mișcări de populații a fost cel a conflictelor (îndeosebi în perioada celor două războaie mondiale).

Sub aspect legislativ, o mare însemnătate a avut-o Declarația universală a drepturilor omului, prin care a fost stipulat dreptul de liberă circulație a persoanei, fapt care ce a marcat un moment important privind modernizarea reglementărilor juridice din domeniul migrației.

Din alt punct de vedere, acumularea situațiilor de criză economică și dezvoltarea tehnologică industrială pot ajuta la explicarea corectă, în orice situație, a modurilor de manifestare a fluxurilor migratorii internaționale. Practic, acestea pot fi diminuate sau amplificate sub influența a trei factori de bază și anume:

existența unor populații slăbite care se confruntă cu o situație economico-socială precară sau care sunt amenințate în securitatea lor;

existența cadrelor de integrare politico-socială adecvate scopurilor urmărite de imigranți, aspect care conduce la căutarea de noi forme de solidaritate;

cererile emigranților trebuie să găsească un răspuns extern.

Așa cum reiese din prezentarea perioadei anilor '70, apariția în plan social a dificultăților asemănătoare tuturor statelor puternic industrializate a determinat o serie de decizii politice privind imigrarea, decizii care s-au materializat prin implementarea unor sisteme de control riguros și a unui cadru similar privind returnarea și asimilarea.

După reunificarea Germaniei, căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est și dezmembrarea Uniunii Sovietice, caracteristicile fenomenului migrației capătă alte forme și factorii de risc prezintă noi dimensiuni.

MIGRAȚIA PE ȘI DE PE TERITORIUL ROMÂNIEI

Migrația pe teritoriul României s-a manifestat cu intensități diferite în funcție de contextul istoric și a fost marcată de perioade care au contrabalansat raportul imigrație/emigrație în favoarea uneia sau alteia dintre cele două componente, fapt pentru care vom recurge la o prezentare separată a acestora.

Imigrația în România

România, de-a lungul istoriei sale, a cunoscut diferite afluxuri de populație străină, afluxuri care și-au pus amprenta într-o măsură mai mică sau mai mare asupra evoluției și dezvoltării demografice, sociale, economice și politice ulterioare. Aceste procese, desigur, nu au fost lipsite de momente critice (de exemplu, valurile migratorii care au tranzitat periodic România, până spre sfârșitul evului mediu). Cu toate acestea, în măsura în care imigranții nu s-au deplasat mai departe către alte destinații, ei s-au integrat relativ ușor în mediul social și economic local, fără a da naștere la disensiuni majore și aducându-și propriul lor aport cultural la specificul național.

Ca o observație cu caracter general, în ultima jumătate a secolului XX astfel de evenimente au fost aproape inexistente, iar cele câteva excepții au fost de mică amploare, în principal ca urmare a politicii de stat restrictive, dar și a contextului internațional de la vremea respectivă. O modificare semnificativă se produce după 1990 când fluxurile de imigrație reîncep să se orienteze spre România ca țară de tranzit spre Uniunea Europeană și într-o oarecare măsură ca țară de destinație. Este adevărat că, mai ales ca urmare a amplorii lor net inferioare emigrației, acestea, cel puțin în primă fază, nu au fost de natură să stârnească îngrijorarea. Cu toate acestea, având în vedere legăturile existente între minoritățile din România și țările lor de origine, în viitor este foarte posibil ca ele să stimuleze imigrația și a altor persoane cu origine etnică comună.

În opinia noastră, modul în care s-a manifestat de-a lungul timpului imigrația în România este refelectat fidel prin intermediul minorităților care ființează pe teritoriul țării noastre. Sub acest aspect cele mai relevante minorități sunt cele ale albanezilor, armenilor, bulgarilor, cehilor, croaților, germanilor, grecilor, italienilor, maghiarilor, polonezilor, rromilor, rușilor, sârbilor, slovacilor, ucrainenilor, turcilor și tătarilor.

Considerăm că o scurtă prezentare a acestor minorități, îndeosebi sub aspectul formării și integrării lor sociale, ne poate creea o imagine clară asupra imigrației în României.

Albanezii

Prima atestare documentară a prezenței unui grup numeros de albanezi în Țara Românească datează din timpul domniei lui Mihai Viteazul, deci cu mai bine de 400 de ani în urmă. Migrațiile albanezilor din acea perioadă au avut la bază persecuțiile la care erau supuși aceștia de către administrația otomană. Ajunși în România albanezii – îndeosebi militari, negustori și demnitari – s-au integrat destul de ușor în mediul politic și cultural românesc, acest lucru fiind posibil și datorită unor afinități de limbă și obiceiuri. Sugestivă sub acest aspect este și remarca făcută de Nicolae Iorga care îi numea pe albanezi „veri de sânge cu românii”.

Pentru următoarele două secole, documentele fac referire la arnăuți și negustori albanezi, la domniile voievozilor din familia Ghica și la aceea a domnitorului Moldovei, Vasile Lupu (1634-1635). În marile orașe, albanezii erau îndeosebi comercianți, proprietari de restaurante, cofetari, băcani, din rândul acestora ridicându-se totodată numeroși intelectuali. Merită menționată aici contribuția iluministului Naum Veqilargi în mișcarea revoluționară a anului 1821. Veqilargi, originar din sudul Albaniei, devine unul dintre cei mai stimați cetățeni ai Brăilei și va fi un premergător al mișcării de renaștere națională a Albaniei. El este autorul și editorul primului abecedar al limbii albaneze, tipărit în România în anul 1844.

Mai târziu trebuie semnalată prestigioasa activitate scriitoricească și de popularizare a cauzei naționale albaneze de către prințesa română de origine albaneză Elena Ghica (1828-1888), cunoscută sub pseudonimul Dora d’Istria, care între numeroasele sale scrieri a întocmit și prima monografie științifică „Gli albanesi in Romania”, tipărită la Florența în 1873. În volumul „Istoria comunității albaneze din România” (1992), Gelu Maksutovici spune despre Dora d'Istria că este „cea mai strălucitoare stea de pe cerul nefericitei Albanii”.

Tradiția publicațiilor comunității albaneze începe din secolul XIX, când în România au fost tipărite cărți de importanță majoră pentru întreaga cultură albaneză. În 1881, renascentistul Jani Vreto (1820-1900) vine de la Constantinopol la București pentru a pune bazele primei tipografii ce urma să tipărească cărți în limba albaneză. În această tipografie, poetul albanez Naim Frasheri a publicat pentru prima dată operele sale literare care au stat la temelia literaturii albaneze. Victor Eftimiu este un alt nume care nu poate fi ignorat. Născut în 1889 la Bobostita (Albania), Eftimiu împreună cu familia sa se va stabili în România, unde prin opera sa – peste 200 de mii de versuri, dintre care 1180 de sonete – va deveni un important scriitor român de origine albaneză.

După 1990, cea mai mare parte a comunității albaneze din România s-a grupat în jurul Uniunii Culturale a Albanezilor. Uniunea își propune să continue și să mențină identitatea etnică, culturală și a tradițiilor specifice albaneze, să militeze pe plan cultural prin tipărirea de cărți și reviste, prin organizarea de manifestări proprii.

În momentul de față nu există date statistice referitoare la albanezii din România, deoarece cu ocazia diferitelor recensăminte această minoritate a fost încadrată la categoria „alte minorități”. Neoficial, numărul etnicilor albanezi este estimat la aproximativ 10 mii de persoane.

Armenii

Primele colonii armene de pe teritoriul actual al României sunt semnalate în Moldova și datează, cel mai probalil, din secolul XII. În acea vreme negustorii armeni foloseau calea de tranzit din sudul Poloniei, prin Moldova, spre Marea Neagră, iar domnitorii Moldovei i-au invitat să contribuie la dezvoltarea economică a orașelor, oferindu-le în acest scop drepturi și privilegii. Astfel, în urma scutirii de impozite și taxe vamale, în Suceava s-au stabilit 700 de familii. În 1418, au mai fost aduse 3000 de familii armenești, care s-au stabilit îndeosebi în 7 orașe din Moldova: Suceava, Iași, Botoșani, Dorohoi, Vaslui, Galați și Hotin.

Sub domnia lui Ștefan cel Mare au venit în Moldova circa 10.000 de armeni. Din 1400 până în secolul al XVII-lea, întregul comerț al Moldovei era concentrat în mâinile armenilor, oferind statului modovean o importantă sursă de venituri. În centrele cu număr ridicat de armeni, ei aveau dreptul să-și aleagă primar propriu. Orașul Botoșani era administrat în comun de români și armeni, la început în număr egal, apoi proporțional. Dintr-o populație preponderent negustorească, unii armeni s-au transformat în moșieri, alții au devenit meșteșugari și proprietari de manufacturi.

În anii 1840-1850, colonia armeană s-a reorganizat. Astfel consiliul eparhial, compus din cinci membri laici, avea atât atribuții bisericești, cât și laice: deschiderea de noi școli, rezolvarea litigiilor dintre armeni, administrarea bunurilor coloniei etc. În Muntenia, armenii au apărut în a doua parte a secolului al XIV-lea, stabilindu-se la București, Pitești, Craiova.

Prezența armenilor în Transilvania este atestată din perioada creștinării Ungariei (secolele X-XI). În acest sens, o serie de documente de la curtea maghiară, datând din 1281, amintesc despre „pământurile armenilor” și despre o mănăstire armeană ce exista în acea vreme în Transilvania. Mai târziu, din cauza prigonirii armenilor din Moldova de către Ștefan Rareș (1551-1552), o parte a acestora au emigrat în Transilvania. Ei s-au stabilit la Gheorgheni (1654), Bistrița și Dumbrăveni (1658). Armenilor li s-a dat dreptul la autonomie și comerț liber, la practicarea meșteșugurilor, la alegerea unor judecători proprii. Astfel, în Gheorgheni și alte orașe, armenii aveau primari proprii, separat de cei maghiari. Pentru a nu avea conflicte cu ceilalți comercianți, armenii au fondat orașe proprii autonome: Gherla (Armenopolis) și Dumbrăveni (Elisabethpolis). Întemeierea acestor orașe coincide cu extinderea dominației habsburgice asupra Transilvaniei. Întrucât pentru obținerea de pământuri și a dreptului de a avea orașe proprii autonome, guvernul austriac condiționa trecerea la catolicism, armenii au cedat (cei din Dumbrăveni au încercat în 1690 să revină la vechea credință gregoriană). Cele două orașe armene au fost declarate orașe libere regale în 1711 (Gherla), respectiv în 1733 (Dumbrăveni). Acestea aveau dreptul să se autoadministreze, să aibă tribunale armenești, să folosească legi proprii, să întrețină în mod neîngrădit relații comerciale cu state străine, să organizeze târguri, fiind supuse principelui Transilvaniei doar din punct de vedere militar și fiscal. Privilegiile erau acordate exclusiv armenilor catolici.

La începutul secolului al XVIII-lea, în Transilvania trăiau aproximativ 15 de mii de armeni, iar în ajunul revoluției de la 1848, numărul lor a ajuns la 20 de mii. Treptat, autoritățile austriece au trecut însă la restrângerea drepturilor acordate armenilor. În urma reprimării revoluției, populația armeană a avut mult de suferit: Dumbrăveniul a fost jefuit de trupele imperiale, iar Gherla obligată să plătească despăgubiri de război.

Încercarea de redeșteptare națională din perioada 1850-1870 nu a avut succes. În urma retragerii privilegiilor acordate orașelor armenești, politicii de deznaționalizare dusă de guvernul austriac, ulterior austro-ungar, toate acestea au dus la maghiarizarea armenilor din Transilvania. S-au păstrat doar unele tradiții pe plan religios.

În 1990, după răsturnarea regimului comunist, la București ia ființă organizația politico-culturală Uniunea Armenilor din România sub administrarea căreia se editeză diferite publicații scrise de sau despre armeni.

Numărul estimat al armenilor din România este de 2023, ceea ce reprezintă 0,01% din populație. Dintre aceștia cei mai mulți trăiesc în București și în Constanța (circa 1400), iar restul în Transilvania, fiind considerați armeni catolici.

Bulgarii

Majoritatea etnicilor bulgari din România sunt urmași ai diasporei bulgare, care s-a format prin emigrarea din ținuturile bulgare la nord de Dunăre, în timpul stăpânirii otomane. Acestora li s-au alăturat și acei bulgari din Dobrogea care nu au emigrat conform prevederilor acordului de la Craiova (1940) care a reglementat statutul Cadrilaterului, precum și cetățenii bulgari care au fost naturalizați.

Minoritatea se compune din două comunități distincte din punct de vedere istoric – cea a bulgarilor bănățeni, care sunt catolici și cea a bulgarilor din sudul României (Oltenia, Muntenia și Dobrogea), care sunt ortodocși. Aceste grupări ale diasporei bulgare au în comun originea etnică, graiul, unele asemănări în cultura tradițională și caracterul lor agrar. Ele se deosebesc însă prin așezare geografică, religie, particularități culturale și dialecte specifice și gradul de menținere a caracterului lor etnic.

Bulgarii din Banat sunt cea mai veche comunitate etnică bulgară din România. Ea apare după emigrarea, în masă, la nord de Dunăre, a populației catolice bulgare din Ciprovti, oraș aflat în fostul spațiu iugoslav, după înfrângerea răscoalei din 1688. Acestora li s-a adăugat, puțin mai târziu, și „pavlikenii” – bulgari catolici din satele de pe malul Dunării, dintre Șviștov și Nicopole. După stabilirea lor în Banat, în 1738 – 1741, această populație rămâne în granițele Imperiului habsburgic (din 1868 – Austro-Ungaria) pentru ca, după reglementarea problemei Banatului între București și Belgrad, la sfârșitul primului război mondial, să rămână, în marea sa majoritate, în cadrul statului român. Structura demografică eterogenă și gradul ridicat de dezvoltare economică și culturală a regiunii, precum și privilegiile speciale pe care le-au avut în timpul habsburgilor prin mai slaba presiune de asimilare la care au fost supuși, au favorizat prosperitatea și păstrarea caracterului micii comunități etnice a bulgarilor bănățeni.

Mult mai diferită este soarta populației de origine bulgară din regiunile Olteniei și Munteniei. Aceasta a emigrat la nord de Dunăre cu preponderență la sfârșitul sec. XVIII și începutul sec. XIX, după războaiele ruso-turce, pentru a scăpa de represiunile autorităților otomane și a căuta condiții economice mai bune. Potrivit datelor oficiale din anul 1838 în Țara Românească erau înregistrate 11652 de familii de imigranți bulgari (aproximativ 100.000 de persoane). Principatele Române au jucat un rol extrem de important în mișcarea de eliberare națională a bulgarilor. Eroii naționali ai Bulgariei, Vasil Levski, Hristo Botev, Liuben Karavelov și Gheorghi Rakovski au locuit multă vreme la București și Brăila, unde au editat publicații în limba bulgară și au organizat grupări armate care au fost trimise la sud de Dunăre, pentru a lupta împotriva autorităților otomane. Procesul de asimilare naturală al bulgarilor din Muntenia și Oltenia este mult mai pronunțat decât la bulgarii bănățeni, astfel că, la recensământul din 1992, doar 2000 de persoane și-au declarat apartenența la aceasta minoritate.

Dintre personalitățile de origine bulgară care s-au remarcat în România amintim pe doctorul Marin Marinov, care are importante contribuții în combaterea tuberculozei, și pe poetul Panait Cerna (născut Stanciof).

După răsturnarea regimului comunist în România, ținând cont de prezența celor două grupuri distincte ale etnicilor bulgari, s-au format două organizații. În Banat a apărut Uniunea Bulgară Banat-România, cu sediul la Timișoara, iar la București a fost înregistrată inițial Asociația Culturală Bulgară, transformată mai târziu în Comunitatea „Brastvo” a bulgarilor din România. Limba bulgară se studiază facultativ de către copii de origine bulgară, în satele bulgarilor bănățeni și în câteva școli din București și din județul Giurgiu. În 1999, în paralel cu deschiderea liceului român din Sofia, la București a fost redeschisă vechea școală bulgară cu predare în limba maternă.

Cu sprijinul financiar al statului român, cele două asociații ale bulgarilor din România editează două publicații – „Nasa glas” (Glasul nostru), care este organul Uniunii Bulgare din Banat și este redactat în limba literară a bulgarilor bănățeni, precum și „Luceafărul bulgar/Balgarska zornita”, publicație bilingvă (în bulgară și română), organ al Comunității „Brastvo”.

Numărul estimat al bulgarilor din România este de 9.935, ceea ce reprezintă 0,04% din populația României. Dintre aceștia, 6466 trăiesc în județul Timiș, 1122 în Arad, 809 în Dâmbovița, 477 în București, 184 în Constanța și 127 în Tulcea.

Cehii și slovacii

O tratare separată a imigrației în România a etnicilor cehi față de etnicii slovaci o apreciem ca fiind extrem de dificilă având în vedere durata apreciabilă de convețuire în același spațiu de origine (fosta Cehoslovacie). În acest sens, datorită faptului că ponderea ce mai mare o reprezintă etnicii slovaci, vom recurge la prezentarea imigrației acestora, înțelegând că printre ei se numără și imigranții de etnie cehă.

Imigrarea slovacilor pe teritoriul actual al României s-a făcut în mai multe valuri în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și mai ales în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Au fost colonizate mai multe regiuni din vestul României – zonele de câmpie din județul Arad și din Banat, ținuturile muntoase împădurite ale Bihorului și Sălajului, unele așezări de câmpie și miniere din Satu Mare și Maramureș, precum și unele localități din nord-estul Bucovinei. Primii imigranți slovaci (1747) s-au așezat în localitatea Mocrea din județul Arad. În anul 1803 un grup mare de slovaci, mai ales din Totkomlos, dar și din Bekescsaba și Szarvas (localități din Ungaria cu populație majoritară slovacă), se stabilește la Nadlac.

În anul 1813 slovacii din regiunile Orava și Nitra, dar și din Backa și Voivodina se stabilesc în localitățile bănățene Butin și Semlacul Mare. În anul 1819 slovacii din Bekescsaba, dar și din regiunile Orava și Nitra se așează la Semlac (județul Arad). În anul 1827 numeroși slovaci din Velky Krtis se stabilesc în localitatea bănățeană Vucova, iar în anul 1828 slovaci din regiunile Novohrad, Trencin și Nitra și mai târziu din Bekescsaba (1847) se așează la Brestovăț (în Banat).

Tot la începutul secolului al XIX-lea, într-un număr mai mic însă, slovacii imigrază în localitățile bănățene Teiș, Scăiuș și Berzovia, iar în anul 1853 slovacii din regiunea Saris se așează în localitatea arădeană Peregul Mare și, în sfirșit, în anul 1883, slovacii din Bekescsaba dar și din Orava și Nitra se așează în localitatea Tipar (în Arad).

Majoritatea slovacilor așezați în județul Arad și în Banat sunt de confesiune evanghelică luterană, deși slovacii colonizați în Brestovăț și parțial în Tipar erau de confesiune romano-catolică.

Motivele imigrării în aceste regiuni au avut și un caracter vădit economic. Zonele de câmpie ale Aradului și Banatului, depopulate în urma războaielor cu turcii, deci și insuficiența forței de muncă, i-au obligat pe proprietarii de pământ să colonizeze muncitori agricoli cu un anumit nivel de avuție (proprietari de unelte agricole și de animale de tracțiune – boi și cai) și să acorde acestora mai multe avantaje (pentru o perioadă scutirea de robotă și dări, acordarea de materiale de construcții pentru biserici și școli, dreptul de a înființa și gospodări, mori etc.). Astfel, pe lângă slovaci au mai fost colonizați și românii din zonele de munte, șvabii, bulgarii, cehii și alte etnii.

Natalitatea ridicată a populației nou așezate, afluxul neîntrerupt de noi coloniști, și apariția unei diferențieri sociale au fost cauzele unor emigrări către alte zone, fapt care a condus la înființarea de noi localități slovace. Așa se face că în anul 1815 slovacii din Nadlac înființează localitatea Pitvaroș, iar între anii 1843-1844, localitățile Albertka și Ambrozka, apoi Nagybanhegyes (toate în Ungaria), iar în anul 1897 numeroase familii emigrează în Bulgaria, mai ales în localitatea Gorna Mitropolija.

Pentru slovacii așezați în județul Arad și în Banat este semnificativ faptul că ei s-au stabilit în localitățile unde trăia deja o populație de altă etnie și n-au înființat localități noi. Acest fapt a avut o influență importantă asupra procesului firesc de aculturație.

Schimbări importante în viața comunităților slovace din aceasta zonă au loc după instaurarea regimului comunist, în perioada 1946-1948, când se produce o numeroasă re-emigrare către Cehoslovacia. În această perioadă, peste o treime dintre slovaci pleacă de pe actualul teritoriu al României.

În ceea ce privește activitatea culturală putem remarca faptul că încă din anul 1930 apar și primele strădanii în direcția reuniri activității asociațiilor slovace existente. Apare astfel Uniunea Cehoslovacilor din România, care după o activitate mai mult sporadică, își schimbă denumirea, în anul 1938, în Uniunea Cehilor și Slovacilor din România, care reunește Societatea culturală ceho-slovacă din Arad, Societatea culturală ceho-slovacă din Peregul Mare, Societatea Economică Slovacă din Nadlac, Societatea culturală slovacă din Nadlac și filialele acesteia. Cel mai mare succes al acestei uniuni poate fi considerat înființarea Gimnaziului Cehoslovac de Stat din Nadlac în anul 1945.

După 1947, toate aceste asociații au fost desființate. În anul 1976, la Nadlac, ia ființă Cenaclul literar „Ivan Krasko”, care reunește persoanele aparținând minorității naționale slovace active literar. Acest cenaclu nu numai că a generat apariția și dezvoltarea literaturii slovace din România, dar a mai inițiat și activități de cercetare științifică și, mai târziu, în anul 1989, membrii săi au devenit inițiatorii unei alte organizații, angajată de data asta și politic, Uniunea Democrată a Slovacilor și Cehilor din România (UDSCR). După 1990 UDSCR a apărut ca forum tutelar al minorității cehe și slovace din România. Chiar dacă pe 31 decembrie 1992, Cehoslovacia s-a divizat, Uniunea a continuat să existe ca atare, având autonomie zonală atât pentru minoritatea slovacă cât și pentru minoritatea cehă.

Activitățile organizate pe plan național sunt coordonate de UDSCR, dar filialele zonale își au propria autonomie. Chiar și organizațiile locale sunt autonome, în cadrul filialelor regionale. Filiala București a UDSCR are 31 de membrii și este afiliată la zona Arad. UDSCR se definește ca fiind, în primul rând, o organizație cultural-socială. Totuși una din activitățile de baza ale Uniunii este și asigurarea activității politice.

Principala publicație a Uniunii Democrate a Slovacilor și Cehilor din România este „Strădaniile noastre” („Nase snahy”), publicație care și-a reluat activitatea în 1990, după o întrerupere de peste 50 de ani. „Strădaniile noastre” este o publicație lunară, în care sunt publicate articole în limba cehă sau slovacă. Actele normative și documentele emise de Uniune sunt traduse atât în limba cehă cât și în limba slovacă.

Pe plan național, UDSCR organizează din doi în doi ani, alternativ, „Festivalul folcloric slovac” și „Festivalul folcloric ceh” în localitățile locuite de aceste minorități.

Numărul estimat al slovacilor din România este de 20.672, iar cel al cehilor de 5.800, ceea ce reprezintă circa 0,12% din populația țării. Cei mai mulți dintre aceștia trăiesc în județele Bihor, Arad, Timiș, Caraș-Severin etc.

Croații

Primul și cel mai vechi val de imigranți croați așezat pe actualul teritoriu al României este cel din secolele XIII și XIV, care mai este cunoscut și sub denumirea de „imigrația carașovenilor”. Cei mai mulți dintre aceștia s-au grupat în jurul localității Carașova (județul Caraș Severin), unde se regăsesc și astăzi cei mai mulți croați din România. Alte localități în care se întâlnesc croați sunt: Lupac, Clocotici, Nermed, Rafnic, Vodnic și Iabalcea. Al doilea val de croați, imigrați în secolul al XVI-lea, a ajuns în localitățile Lipova (județul Arad) și Rekas (județul Timiș), dar în prezent numărul este foarte redus. Alți etnici croați au ajuns în România în apropiere de Jimbolia, în anul 1801, în localitățile Checea și Cenei. Veniți din zona Turopolje, acești croați proveneau îndeosebi din familii de nobili, fiind nevoiți să-și părăsească zonele natale deoarece așa cereau interesele militare ale Imperiului Austro-Ungar.

Croații din România vorbesc trei dialecte. Cei din grupul croaților carașoveni păstrează cele mai arhaice forme ale limbii croate vorbite. Grupul din Rekaș are la bază un grai stokavian cu puternice influențe bănățene, iar în Checea se folosește pronunția kaikaviană. Croații carașoveni au un port a cărui specificitate îi deosebește atât de celelalte grupuri, cât și de alte etnii care conviețuiesc în spațiul balcanic. Având la bază o variantă veche a portului croat din Bosnia, cel al carașovenilor este bogat în floră și forme izomorfe, specificitatea lui rezidând în contrastul alb-negru, cu coloratură discretă. Religia croaților este cea creștină de confesiune romano-catolică, cu o pronunțată venerare a Maicii Domnului. Primele școli au fost înființate în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prin grija călugărilor iezuiți. Cu mici excepții, învățământul în limba croată a funcționat până în 1960 și a fost reluat trei decenii mai târziu, când la Carașova se reînființează secții în limba croată iar la ora actuală funcționează un liceu bilingv.

În prezent, numărul estimat al croaților din România, conform recensământului din anul 1992, este de circa 4200 de persoane, ceea ce reprezintă 0,02% din populația României. Dintre aceștia 3682 trăiesc în județul Caraș Severin iar restul în Timiș. În 1992, ca o consecință a evenimentelor ce au dus la destrămarea Iugoslaviei, etnicii croați își constituie propria organizație – Uniunea Croaților din România.

Evreii

Prezența primilor evrei pe teritoriul actualei Românii este semnalată încă din perioada Daciei romane, acest lucru datorându-se încadrării unor evrei în legiunile romane și trupele auxiliare. Există indicii arheologice care atestă că, odată cu aceste unități, au venit și unii meseriași. Primele documente scrise privitoare la evreii din Transilvania datează din timpul regilor Ladislau I și Coloman (secolele XI și XII) și sunt în general ostile evreilor. Bela al IV-lea a adoptat în 1251 măsuri de reabilitare a comunității evreiești, ceea ce i-a stimulat pe evrei să se instaleze și în Transilvania.

În Transilvania secolului al XVII-lea, puternic influențat de spiritul Reformei, principele Gabriel Bethlen (1613-1629) a chemat negustori evrei din Imperiul Otoman pentru a dezvolta comerțul.

În 1867 Parlamentul ungar a adoptat proiectul prin care locuitorii israeliți ai țării sunt egal îndreptățiti cu locuitorii creștini să își exercite drepturile civile și politice. În 1895 religia iudaică a devenit egală în drepturi cu celelalte confesiuni.

Mărturii despre organizarea primelor comunități evreiești în Țara Românească se întâlnesc în numeroase documente, cronici, note de călătorie, începând din secolul al XVII-lea. Ca urmare a persecuțiilor declanșate în acea vreme în unele țări occidentale (Spania și Portugalia îndeosebi), se intensifică stabilirea în Imperiul Otoman și ulterior în Țările Române a unor imigranți evrei, inițial chemați pentru a popula sau repopula unele târguri și pentru a revigora comerțul. Apariția primilor evrei în Moldova constituie un fapt legat de răscoala cazacilor zaporojeni din anul 1648. Edicte, hrisoave și alte acte oficiale emise de autoritățile de stat românești au permis organizarea primelor comunități mozaice, precum și libertatea de practicare a credinței religioase, recunoașterea tribunalelor rabinice, crearea unor instituții specifice de învățământ, binefacere și sănătate.

Ocupația rusească a Țărilor Române din 1806-1812 a favorizat pătrunderea unui mare număr de evrei, sosiți îndeosebi ca furnizori ai armatei. În anii următori, vin tot mai mulți evrei din Rusia și din Polonia, care încearcă astfel să scape de persecuțiile imperiului țarist.

Emancipare politică a evreilor devine efectivă odată cu desăvârșirea statului național unitar român la 1918, garantarea drepturilor minorităților prin Constituția din 1923 conducând la unificarea comunităților evreiești din Vechiul Regat sub denumirea de Federația Uniunilor de Comunități Evreiești (1928).

Sub regimul totalitar din România anilor 1940-1944 sau din Ardealul ocupat de Ungaria horthistă, a avut loc jefuirea proprietăților evreiești și deportarea unora dintre ei în Transnistria. Evreii din Bucovina și Basarabia – 185 de mii – au fost duși în lagărele din Transnistria. În toamna anului 1942, când terenul era pregătit deja pentru deportarea evreilor din România în Polonia, guvernul român și-a schimbat brusc poziția, renunțând la această măsură. Treptat, au fost desființate și lagărele din Transnistria.

Conducerea din timpul regimului comunist s-a folosit de intențiile statului Israel de a-i proteja pe evrei împotriva abuzurilor și a acceptat emigrarea aproape în totalitate a comunității evreiști din România. Dacă în anii ‛30 erau peste 450 de mii de evrei, la ora actuală, conform ultimului recensământ numărul lor este mai 10.000 de persoane.

După 1990, evreii sunt reprezentați cultural și politic de către Federația Comunităților Evreiești din România (FCER), care coordonează activitatea a patru centre mai importante (din București, Iași, Cluj și Oradea). FCER are o intensă activitate publicistică și de cercetare îndeosebi asupra istoriei comunităților de evrei în România și editează lunarul „Realitatea evreiască”. În învățământul de stat există și două centre de studii iudaice, la Universitatea din Cluj și la cea din București (1998).

Numărul estimat al evreilor din România este de 9103, ceea ce reprezintă 0,04% din populația țării. Cei mai mulți evrei trăiesc în București (3883 persoane) și în județele Timiș, Iași, Cluj, Bihor, Arad, Suceava, Bacău, Neamț, Galați etc.

Germanii

Etnicii germani din România sunt reprezentați, în principal de sașii transilvăneni, șvabii Bănățeni, precum și de alte comunități mai mici.

În secolul al X-lea, răspunzând chemării regilor arpadieni, au sosit în Transilvania primi coloniști germani. Cancelaria ungară a dat acestui grup numele de „sași”, deși ei își aveau patria pe Rin și la vest de Rin. Practic colonizarea sașilor transilvăneni în podișul intracarpatic a fost inițiată de regele Geza al II-lea (1143-1163).

Sașii erau supuși regelui, adică direct puterii centrale, își păstrau dreptul cutumiar german și își alegeau liber juzii. Chemați în mod explicit pentru apărarea Coroanei, trebuiau doar să predea cămării regale o parte din veniturile lor și să îndeplinească obligația serviciului militar pentru rege. Începând cu secolul al XIV-lea, autonomia domeniului autoadministrat de sași s-a extins neîntrerupt până ce, în 1486, Matei Corvin a poruncit unirea tuturor sașilor aflați pe „pământul crăiesc” în „Universitatea săsească”, potrivit dreptului sibian. În această calitate ei au constituit una din cele trei stări din Dietă, alături de nobilimea maghiară și de stratul superior secuiesc.

Instaurarea dualismului austro-ungar în 1867 a avut efecte devastatoare asupra sașilor. Subordonarea față de puterea exclusivă a ungurilor i-a obligat pe sași să adopte o poziție defensivă. În jumătatea estică (ungurească) a monarhiei chezaro-crăiești au fost date multe legi îndreptate global împotriva tuturor ne-maghiarilor. Ce-i drept, sașii au înregistrat un nou avânt economic, dar au trebuit să lupte necontenit împotriva eforturilor de maghiarizare.

După unirea Transilvaniei cu România, la 8 ianuarie 1919, în baza unei rezoluții majoritare a reprezentanților lor, sașii și-au declarat aderarea la noul stat român.

Altă comunitate germană o reprezintă șvabii bănățeni care au venit mult mai târziu în ținuturile vestice ale actualei Românii. Împreună cu germanii din Banatul montan, aceștia alcătuiesc un al doilea mare grup de coloniști germani.

Stabilirea șvabilor în Transilvania nu a fost rezultatul unei migrații spontane, ci rezultatul unei decizii a statului austriac. Războiul purtat cu succes de Austria împotriva Turciei (1716-1718), victoria prințului Eugen la Petrovaradin și cucerirea Timișoarei la 13 octombrie 1716 i-au obligat pe turci să părăsească Banatul. Alipirea Banatului la Austria s-a realizat prin tratativele de pace de la Karlowitz. Sub numele de „Banatul timișorean”, a apărut un nou teritoriu administrativ austriac condus direct de autoritățile vieneze. Ca domeniu al Coroanei, era subordonat unui guvernator, devenind un spațiu de colonizare, pentru ca astfel statul austriac să obțină venituri mai mari din impozite. Majoritatea celor nou stabiliți în Banat veneau din vestul și sud-vestul imperiului.

Colonizarea Banatului s-a realizat în trei etape. A început după Pacea de la Passarowitz (1718), sub împăratul Carol al VI-lea, și s-a încheiat odată cu războiul cu turcii (1737-1739). Cea de-a doua perioadă a debutat cu urcarea pe tron a împărătesei Maria Tereza și a luat sfârșit prin alipirea Banatului la Regatul ungar, în 1778. Ultima etapă a colonizării a avut loc sub împăratul Iosif al II-lea, între anii 1782-1787.

Colonizarea a fost o acțiune condusă de stat și s-a desfășurat cu unele greutăți deoarece noii coloniști erau în majoritate la origine țărani, iar Viena era mai interesată în minerit, deoarece vroia să atace supremația industrială a Angliei, Franței și Olandei. În altă ordine de idei, mulți principi germani s-au opus emigrării unor forțe calificate. Dar procesul de colonizare s-a dovedit finalmente un succes: în decursul unui secol, părțile de vest ale actualei Românii nu numai că au recuperat rămânerea în urmă față de Transilvania, ci, în anumite domenii (minerit, transporturi, industrie), au devansat teritoriile locuite de sași.

Odată ajunși sub administrație ungurească, noii coloniști germani au fost în mare parte maghiarizați. După 1918 și-au declarat doar ezitant aderararea la statul român deoarece dorința lor ar fi fost să rămână în același stat cu șvabii de pe Dunăre.

Din rândul comunității germane fac parte și șvabi sătmăreni. Șvabii sătmăreni trăiau în circa 40 de așezări, pur germane sau mixte românești-ungurești-germane. Trebuie subliniat faptul că stabilirea pe domeniile nobiliare le-a impus condiții de iobăgie greu de îndurat, iar eforturile de maghiarizare din secolele XIX și XX – față de care erau expuși intens, fiind catolici – au avut efecte puternice.

În secolul al XIII-lea, în Maramureș au venit germani din Zips (sașii sipseri). Printre ei erau nu numai țărani, ci și numeroși meseriași și mineri, care și-au adus o contribuție esențială la dezvoltarea acestui ținut. În secolul al XVIII-lea la comunitatea lor s-au adăugat coloniștii germani din Europa centrală și de vest și împreună și-au putut menține specificul etnic până astăzi, în ciuda diferitelor dificultăți.

Germanii au ajuns și în nord-estul Bucovinei, începând din secolul al XVIII-lea. Îndeosebi țărani și meșteșugari, dar și mineri, acești germani veneau din zona Rin-Main și din Baden-Wurttemberg. Viețuirea lor în Bucovina (un soi de Elveție a secolului al XIX-lea) a fost una rodnică. Multilingvismul era curent în această regiune, iar germana era cunoscută de toate persoanele cu un status social peste medie.

La Universitatea germană din Cernăuți nu numai studenții, ci și profesorii proveneau din cele mai diferite țări – un model care, din păcate, s-a pierdut după 1918. După alipirea la România, Bucovina și Universitatea din Cernăuți au fost tot mai mult romanizate, dar lovitura decisivă pentru germanii de acolo a venit în 1940, o dată cu cedarea Bucovinei de nord către Uniunea Sovietică.

În urma unei înțelegeri între guvernele român și cel al Germaniei federale, în anii ‛70 a început emigrarea masivă al etnicilor germani din România. Astfel, până în 1989 populația germană a scăzut la aproximativ 250 de mii de persoane.

Astăzi, minoritatea etnică din România este reprezentată la nivel politic și cultural de către Forumul Democratic al Germanilor din România (FDGR). În întreaga țară, FDGR are circa 53 de mii de membri.

Există de asemenea 166 de grădinițe în limba germană (5.600 copii), 120 de școli germane (14.500 elevi) și 14 secții universitare în limba germană (1.600 studenți).

În domeniul cultural funcționează Teatrul german de stat din Timișoara și câte o secție de stat la Teatrul de stat „Radu Stanca” din Sibiu, respectiv la Teatrul de Papuși din Sibiu. Există, de asemenea, cotidianul „Allgemeine Deutsche Zeitung fur Rumanien”, editat la București, săptămânalul sibian „Hermannstadter Zeitung”, un lunar „Kirchliche Blatter”, publicație a Bisericii Evanghelice C.A. din România și un buletin informativ al aceleiași biserici. Televiziunea publică include săptămânal 1-1,5 ore de emisiuni în limba germană, radioul public zilnic o oră, precum și două programe regionale de radio (Timișioara și Tg. Mureș).

Conform ultimului recensământ din 1992, în România trăiesc 111.301 de germani, 1843 sași și 6292 șvabi (0,52% din populația României). Reprezentare: 26.722 în județul Timiș, 17.122 în Sibiu, 14.351 în Satu Mare, 11.936 în Caraș-Severin, 10.059 în Brașov, 9392 în Arad, 4588 în Mureș, 4391 în București, 3634 în Hunedoara, 3416 în Maramureș, 3243 în Alba, 2376 în Suceava, 1593 în Bihor, 1407 în Cluj, 542 în Constanța, 472 în Olt, 391 în Mehedinți, 300 în Dolj, 252 în Covasna, 234 în Iași, 218 în Galați, 218 în Vâlcea, 204 în Bacău, 199 în Harghita, 184 în Argeș, 146 în Sălaj, 136 în Neamț, 135 în Tulcea.

Grecii

Prezența unor puternice comunități grecești pe actualul teritoriu al României este atestată începând cu secolul al VII-lea î.Hr. pe țărmul vestic al Mării Negre. Aici se instalează primele colonii grecești, la Histria, Tomis și Calatis, aflate toate pe actualul teritoriu al județului Constanța.

Ulterior, în timpul existenței Imperiului roman și apoi a celui romano-bizantin, prezența unui element grecesc în granițele de astăzi ale României este mai puțin vizibilă, fără a lipsi însă cu desăvârșire.

Lucrurile se vor schimba destul de mult în Evul Mediu și îndeosebi începând din secolul al XVII-lea când Poarta Otomană va decide să guverneze Țara Românească și Moldova prin intermediul unor slujbași aleși special din rândul grecilor din Fanar. Mulți istorici văd în fanarioți niște „agenți activi ai civilizației” (pentru toleranța religioasă manifestată, promovarea ideilor iluministe, modernizare legislativă) dar și persoane care își vor urmări propriul interes, obținând beneficii materiale substanțiale. Merită subliniat faptul că din lungul șir al domnilor fanarioți, Ipsilanti, Ghica, Moruzi, Mavrocordat, Callimaki sau Șuțu – cu excepția lui Nicolae Mavrogheni, care a luptat alături de turci – cu toții vor susține integritatea statală românească, chiar dacă acest lucru a fost o modalitate de a-și apăra privilegiile și sursele personale de venit. După 1821, în urma mișcării de eliberare națională a grecilor din Imperiul Otoman, fanarioții sunt înlaturați de la conducere și înlocuiți cu domni pământeni.

În România Mare, după 1918, comunitățile elene erau extrem de puternice. Grecii aveau școlile lor, bisericile, cinematografele, lăcașele de ocrotire socială, băncile lor. Toleranța autorităților și a românilor simpli era maximă, între români și greci nefiind cunoscute în istorie conflicte de nici un fel. Un număr mare de greci sosesc în România imediat după al doilea război mondial, plecați fiind din țara lor de origine din cauza persecuțiilor politice. Dacă la început se bucură de sprijin din partea autorităților române, la scurt timp, la începutul anilor ‛50, multor greci li s-a confiscat totul – averi personale și comunitatre – sute dintre ei fiind deportați la Canal.

Astăzi, minoritatea elenă din țara noastră este reprezentată de Uniunea Elenă din România (UER). Uniunea a fost fondată la București în 1989. UER, care este compusă din 20 de comunități teritoriale și își propune să apere dreptul la păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității etnice, culturale, lingvistice și religioase a membrilor săi.

Pentru aceasta, Uniunea a înființat clase sau secții de învățare a limbii elene (numai în anul 1999-2000 au absolvit aceste cursuri peste 2000 de persoane), iar în trei orașe (București, Brăila și Constanța), începând din 1999, funcționează clase mixte cu predare în limba elenă (patru ore pe săptămână), în cadrul sistemului de învățământ românesc.

UER organizează anual manifestări culturale variate, dintre care amintim sărbătorirea zilelor naționale ale Greciei și României, a zilei de 28 octombrie (când în 1940 poporul elen a respins invazia fascismului italian), a sărbătorilor religioase de Paște și de Crăciun, dar și festivaluri de muzică populară elenă, de dansuri sau de poezie. Uniunea Elenă din România editează, începând din 1993, revista bilingvă „Speranța” și, din 1999, ziarul lunar „Dialog”. Din acest an este difuzat, lunar un buletin informativ în format electronic.

Numărul estimat al grecilor din România este de 3.897, ceea ce reprezintă 0,02% din populația României. Cei mai mulți dintre ei trăiesc în București, Tulcea, Constanța, Brăila, Galați, Hunedoara, Bacău, Dolj.

Italienii

Pe actualul teritoriu al României, italienii s-au istalat pentru prima dată în calitate de comercianți, cu perdilecție în porturile Galați, Brăila și Constanța sau ca invitați ai domnitorilor români în calitate de medici, profesori de arme ori profesori de muzică. Începând din secolul al XVIII – lea, italienii au început să vină masiv în România, îndeosebi constructori, pictori, sculptori, decoratori, zidari. Influența lor a fost una consistentă, ținând cont doar de faptul că elemente arhitecturale decorative de influență italiană se regăsesc, spre exemplu, în stilul brâncovenesc. Alți italieni, veniți din zone mai sărace precum Friuli și Veneto au ajuns în România în căutarea unui loc de muncă. O bună parte dintre ei nu s-au mai întors în țara de origine și și-au întemeiat aici familii.

Pe teritoriul românesc, italienii s-au stabilit peste tot, însă există regiuni unde numărul lor este semnificativ sunt: Hațeg, unde comunele Clopotiva, Râu de Mori, Sântamaria, Orlea au populație preponderent italiană (aceștia au venit în anii ‛50 pentru a lucra în domeniul forestier); Greci, comună din județul Tulcea și alte câteva sate din împrejurimi, unde s-au stabilit italieni specialiști în lucrări în piatră; Craiova, îndeosebi în satele din jur unde se găsește un număr mare de italieni lucrători în piatră.

Etnicii italieni au fost și sunt prezenți în viața publică din România, din rândul acestei comunități ridicându-se unele personalități precum doctorul Pesamosca, criticul literar Adrian Marino, actorii Ileana Stana Ionescu și Mișu Fotino, regizorul Sorana Coroamă-Stanca, pictorul Angela Tomaselli, compozitorul Horia Moculescu sau comentatorul sportiv Cristian Țopescu.

După 1990, marea majoritate a italienilor din România fac parte din Comunitatea Italiană din România, înființată la Iași, în 1990. Organizația are drept principal scop menținerea identității naționale. Principalele acțiuni organizate de Comunitatea Italiană sunt: sărbătorirea zilei Italiei (2 iunie), festivalul minorității italiene și editarea publicației lunare bilingve „Columna”. Dintre cărțile editate până acum amintim „Vicenzo Puschiasis – sculptor în piatră” de Giovana și Gheorghe Munteanu (Piatra Neamț), „Vademecum sentimental – istoricul italienilor din zona Hațeg” de Eugenio di Gaspero, „Relații culturale italo-române de-a lungul secolelor” de Gloria Gabriela Radu (Târgoviște) sau „Povestiri cu italieni” de Gina Modesto Ferrarini (București).

Nu există date statistice referitoare la italienii din România, deoarece această minoritate cu ocazia diferitelor recensăminte a fost încadrată în categoria „alte minorități”. Comunitatea Italiană din România estimează totuși că există aproximativ 9000 de italieni.

Maghiarii

În secolul al V-lea d. Hr., triburile de huni conduse de Atilla se stabilesc în bazinul carpatic și Panonia. În anul 896, aceștia intră și pe teritoriul Transilvaniei, după ce au reușit să înfrângă rezistența unor triburi locale. În anul 946 este pentru prima dată atestată documentar, în estul Transilvaniei, prezența secuilor, trib de origine turcică, care aveau un rol militar, de apărare a granițelor. Neam de războinici și foarte disciplinați, secuii vor fi folosiți ca grăniceri și în secolele care au urmat. Șase ani mai târziu cronicile grecești consemnează migrația triburilor de maghiari în bazinul carpatic.

În 1526, armata turcească o învinge pe cea a regelui maghiar în bătălia de la Mohacs. Regatul Ungariei este împărțit în trei părți: centrul – reținut de turci, vestul și nordul – încorporate în Imperiul Habsburgic și Transilvania – care deși va plăti unele dări către Poarta Otomană, cel puțin sub aspect administrativ va fi regat independent până în anul 1690. După izgonirea turcilor, la sfârșitul secolului al XVII-lea, Transilvania este cucerită de împăratul Leopold Habsburg de Austria. În 1693 a fost statuată despărțirea cancelariei ardelene de cea a Ungariei, Transilvania fiind practic guvernată de la Viena. În 1867, Austria și Ungaria devin „parteneri egali” în cadrul Imperiului Austro-Ungar, Transilvania fiind din nou reintegrată Ungariei.

Marea majoritate a maghiarilor din Transilvania a adoptat pentru început o poziție de „rezistență pasivă” față de actul unirii de la 1 decembrie 1918, sperând ca la Conferința de Pace de la Paris, ulterioară terminării primului război mondial, nu se va confirma unirea Transilvaniei cu România. După semnarea Tratatului de la Trianon însă, în 1920, maghiarii au început să se organizeze pentru a-și promova propriile interese. În ianuarie 1921 s-a creat Uniunea Maghiară, iar în iunie 1921 s-a înființat Partidul Popular Maghiar. În februarie 1922 s-au pus bazele Partidului Național Maghiar, care în decembrie același an a fuzionat cu Partidul Popular, luând astfel ființă Partidul Maghiar din România. Conducerea partidului era asigurată de vechea aristocrație maghiară și se sprijinea pe instituții bancare solide, pe o rețea de cooperative, pe biserică și pe mai multe asociații culturale.

În 1940, în urma Dictatului de la Viena, Transilvania de nord era cedată Ungariei. Pe acest teritoriu, conform recensământului din 1941 trăiau 2,5 milioane de oameni dintre care 52,1% erau maghiari și 41,5% români. În România au rămas circa o jumătate de milion de maghiari.

După semnarea tratatului de pace de la Paris, la 10 februarie 1947 întregul Ardeal de nord a fost retrocedat României. În 1950, la presiunile sovieticilor, România acceptă să creeze Regiunea Autonomă Maghiară în regiunile locuite majoritar de către secui. Capitala regiunii, care va funcționa timp de opt ani, va fi la Târgu-Mureș. În 1959 va fi desființată universitatea maghiară din Cluj, iar toate unitățile școlare în limba maghiară vor fi încorporate în școli românești.

După căderea regimului comunist, la data de 25 decembrie 1989 s-a înființat Uniunea Democrată Maghiară din România (U.D.M.R.) Scopurile principale ale U.D.M.R sunt: recunoașterea minorităților naționale ca factor constitutiv al statului, crearea unor condiții sociale care să permită ca toți cetățenii să-și poată cultiva identitatea națională, realizarea statului de drept, bazat pe separarea puterilor; garantarea prin Constituție a inviolabilității proprietății private; restituirea integrală a bunurilor bisericești și comunitare confiscate ilegal; reglementarea statutului juridic al minorităților naționale pe baza practicii pozitive în domeniu din Europa etc.

Numărul estimat al maghiarilor din România este de 1.619.368, ceea ce reprezintă 7,13% din populația României. Dintre aceștia, cei mai mulți trăiesc în județele Harghita, Mureș, Bihor, Covasna, Cluj etc.

Polonezii

Principalele cauze care au generat imigația polonezilor pe teritoriul actual al României a avut cauze istorice de natură politico-militară și reflectă cu fidelitate raporturile stabilite între cele două țări de-a lungul timpului.

Deși migrația polonezilor nu a condus la constituirea unor comunități compacte pe teritoriul României, totuși prin dinamismul și personalitățile ei marcante, a amplificat ecourile prezenței polonezilor într-un spațiu care le-a fost ospitalier. Apreciem că un exemplu concludent în această direcție îl constituie înfrângerea insurecției lui Tadeusz Kosciusko (1794), urmată de cea de-a treia împărțire a Poloniei (1795), când mulți polonezi patrioți au imigrat în Moldova și în Țara Românească.

După unele izvoare, în Principate s-au refugiat atunci 1840 de soldați și 50 de ofițeri și subofițeri. Pentru organizarea lor a fost trimis, în 1796, de la Paris, generalul Ksawery Dabrowski, care a înființat la București prima organizație a polonezilor din Principatele Române, denumită „Confederația Generală a Republicii”, menită să relanseze lupta de eliberare națională. Părăsiți de marile puteri, polonezii au fost însă înfrânți la 11 iulie 1797 lângă Cernăuți.

Un nou val de imigrări s-a produs după înăbușirea insurecției naționale poloneze din noiembrie 1830. Atunci, 2-3000 de militari din trupele de cavalerie au ajuns în Transilvania și în Moldova.

Cea mai puternică imigrație politică poloneză era însă concentrată în Moldova, unde au imigrat și mulți fruntași ai mișcării galițiene.

Revoluția din 1848, care a dus la formarea Guvernului provizoriu de la București, a mutat centrul de greutate al activității imigranților polonezi în Țara Românească. La București au sosit numeroși polonezi pentru a sprijini revoluția. Din Moldova, „Legiunea Polonă de Sud”, cu un efectiv de 386 de luptători, a pornit pentru a se pune în slujba Guvernului Provizoriu. Din păcate, detașamentul polonez a fost interceptat de armata țaristă și decimat lângă Buzău.

După înăbușirea revoluției în Țara Românească, revoluționarii români și imigranții polonezi au trecut în Transilvania. Ulterior, după înăbușirea revoluției de la 1848, polonezii s-au regrupat în Moldova și cei aproximativ 6000 de imigranți au sprijinit activ mișcarea de unire a Principatelor Române.

În 1863 o nouă revoltă a polonezilor este înfrântă și un nou val de imigranți se îndreaptă spre România, socotită „teritoriul cel mai prietenos și favorabil”. Printre susținătorii polonezilor se numără principele Al. I. Cuza, care semna cu plăcere ordinele de numire a lor în funcții importante. Medicul lui curant era doctorul cracovian, Feliks Gluck, iar aghiotant un polonez naturalizat, Nicolai Pisotki. La rândul lor, polonezii și-au exprimat în numeroase ocazii simpatia pentru domnitor și loialitatea fața de poporul care le-a oferit ospitalitate.

Începutul primului război mondial a trezit din nou speranțele polonezilor, privind constituirea unui stat național. În cele din urmă, Polonia și-a redobândit independența. După renașterea statului polonez, mulți imigranți, mai ales intelectuali, s-au repatriat.

Dintre numeroasele organizații poloneze, care atestau o anumită dezbinare în rândurile acestei populații, Uniunea poloneză a școlilor s-a remarcat prin înființarea unei întregi rețele de învățământ particular, menite să permanentizeze tradițiile naționale.

Al doilea război mondial a debutat cu ocuparea Poloniei și cu cel mai mare val al imigrației poloneze în România. După unele surse, cifra refugiaților se ridica la 60-80.000 de persoane, după altele la 100.000.

Polonezilor imigrați în România în septembrie 1939 li se adăugă alții, din Bucovina și Basarabia, refugiați în urma ultimatumului sovietic din iunie 1940 și reocupării acestor teritorii în anul 1944. După 1947 nu s-au mai produs modificări semnificative în structura minorității poloneze din România.

Uniunea „Dom Polski”, care are sediul central la Suceava și filiale în București, Constanța, Iași etc., editează din 1991 revista lunară bilingvă „Polonus” care pe lângă informații din viața comunităților oferă date despre cultura și istoria polonezilor. „Dom Polski” organizează anual, în luna septembrie, „Zilele culturii poloneze” care cuprind simpozioane științifice, expoziții artistice, spectacole folclorice. De două ori pe an sunt organizate concursuri naționale de recitare, la care participă zeci de copii și tineri.

Conform ultimului recensământ din 1992, în România trăiesc 4.247 de polonezi (0,02% din populație), răspândiți pe tot teritoriul țării. Cei mai mulți locuiesc în județul Suceava (2.778), în localități ca Solonețul Nou, Cacica, Poiana Micului, Pleșa, Bulai dar și în București (355), județul Hunedoara (248) sau Timiș (107). Conducerea Uniunii Polonezilor din România „Dom Polski” declară că numărul etnicilor polonezi este mai mare, circa 10.000 de persoane, dar din diferite motive, unii dintre ei se declară de naționalitate română.

Rromii

Despre locul de origine al rromilor există mai multe teorii. Unii specialiști (romanologi) consideră că aceștia ar proveni din Egipt, în timp ce alții avansează ipoteza nord-vestului Indiei, în provincia Punjab.

În opinia noastră, teoria cea mai plauzibilă este cea a Deliei Grigore. Astfel „se poate susține că nu a fost vorba de un grup unitar care a plecat din India spre vest, ci de imigranți indieni provenind din diverse grupuri etnice, care s-au amestecat și au făcut căsătorii mixte în Persia, formându-se ca popor acolo, cu numele de Dom sau Rrom și că mulți dintre ei au pornit spre Europa, descendenții lor fiind rromii de astăzi.”

Rromii din România sunt atestați, sub aspect juridic și social, doar ca robi domnești, mănăstirești sau boierești, încă din primele documente ale cancelariilor Țările Române (1385). Timp de câteva secole, rromii vor suporta un tratament similar cu instituția sclaviei din Imperiul Bizantin. Istoricul C. Giurescu arată, în studiul său „Despre rumâni”, că între robie și rumânie sau vecinătate era o mare deosebire: „Ele nu numai că nu s-au confundat niciodată, dar nici măcar nu s-au atins. Erau două stări cu totul deosebite. Față de rob, rumânul sau vecinul era socotit ca om liber”. Căsătoriile mixte erau interzise – „Între oameni liberi și robi nu se încheie căsătorie” (Codul Calimach, Cap.II) -, deși documentele de epocă semnalează și astfel de cazuri.

Presiunea aboliționismului occidental și colapsul precipitat al sistemului feudal aveau să determine și în România modernă abolirea „sclaviei țiganilor”: în Moldova, la 1844 – robii domnești și mănăstirești; la 1855 – robii boierești; în Muntenia, la 1847 – robii domnești și mănăstirești, la 1856 – robii boierești.

Chiar dacă robia a fost desființată, programul reformist al pașoptiștilor și al guvernelor care au urmat nu au cuprins și problema emancipării/integrării sociale a rromilor. Marginalizarea și excluderea socială a rromilor au creat, în timp, un important decalaj socio-cultural între populația majoritară și comunitatea rromilor. Încercări de organizare s-au făcut în perioada de după Dezrobire, încercându-se structurarea pe bresle, dar industrializarea începutului de secol XX a făcut inutil acest demers.

În perioada interbelică se constată o oarecare îmbunătățire a situației rromilor, îndeosebi între 1934 și 1939 când, cu concursul și sub patronajul unor instituții și personalități ale vremii, Societatea Generală a Romilor a editat reviste proprii, cărți, a avut 784.793 cotizanți și, în general, a militat pentru drepturile etniei. Societatea se va autodizolva în 1948.

Un alt eveniment marcant pentru viața etniei la constituit deportarea rromilor în Bug și Transnistria în timpul celui de-al doilea război mondial. Comisia română pentru victimele Holocaustului a estimat că circa 36.000 rromi ar fi murit în Transnistria, dar alte estimări propun o cifră cu mult mai mare.

Până prin anii ‛60, egalitarismul perioadei comuniste a permis rromilor reprezentări identitare minimale, un relativ acces egal la resurse și servicii sociale, fapt care a dus la o îmbunătățire semnificativă a statusului lor socio-economic. Mobilitatea socială a creat premisele constituirii unei elite care, pe de o parte era integrată culturii majoritare, pe de altă parte reprezenta, tacit, modele de referință pentru etnia de apartenență. Simultan cu aceasta, în perioada 1950 – 1970, au continuat măsurile de sedentarizare prin interzicerea nomadismului și a practicării meseriilor itinerante.

După 1990 rromii au fost recunoscuți ca minoritate națională. Diferitele comunități de rromi (circa 40 existente) au înființat numeroase formațiuni politice și organizații civice, dintre care amintim: Partida Romilor, Federația Convenția Cadru a Rromilor, Federația Etnică a Rromilor, Partidul Democrat al Rromilor, Lăutarilor și Rudarilor din România, Partidul Democrat Creștin al Romilor din România, Alianța pentru Unitatea Rromilor, Asociația Studenților Rromi, Centrul pentru Intervenții și Studii – Romani Criss, Astra-Șatra, Asociația Femeilor Rrome din România, Fundația Phoenix, Comunitatea Etniei Rromilor din România, Fundația Ion Budai Deleanu etc.

În 2000, Guvernul român a aprobat „Strategia națională de îmbunătățire a situației rromilor” cu un program pe 10 ani care își propune ridicarea nivelului economic-social al rromilor și o mai bună integrare a lor în societate.

Numărul rromilor din România este de 409.723, ceea ce reprezintă 1,8% din populația țării. Cei mai mulți rromi se întâlnesc în județul Mureș, în București dar și în Bihor, Sibiu, Dolj, Cluj, Brașov etc.

Rușii și rușii lipoveni

Etnie de sorginte slavă, rușii lipoveni apar pe actualul teritoriu al României, îndeosebi în Dobrogea, începând de la mijlocul secolului al XVII-lea, după schisma bisericii ortodoxe ruse. Imediat după 1654, odată cu reformarea bisericii ruse, au început o serie de măsuri restrictive din partea autorităților laice și religioase, care vor culmina cu venirea la putere a lui Petru I cel Mare (1682-1725) și introducerea de către acesta a unor măsuri de europenizare. Refuzul unor credincioși de a accepta înnoirea a făcut ca aceștia să fie supuși unor măsuri administrative foarte restrictive și obligați să poarte o vestimentație specifică.

Nemaiputând să suporte toate aceste restricții, staroverii (credincioșii de rit vechi) vor emigra, răspândindu-se în întreaga lume (Polonia, Canada, Alaska, Japonia), inclusiv la gurile Dunării, în Dobrogea. Această din urma destinație a fost preferată pentru că, la origine fiind pescari din zona râurilor Don și Nipru, ei au putut relua practicarea acestei meserii.

După o scură oprire în sudul Basarabiei staroverii s-au așezat în spațiul romanesc, în mod deosebit în Dobrogea și Bucovina, în două mari valuri: primul, după răscoala lui Bulavin, pe vremea lui Petru cel Mare, al doilea, în timpul țarinei Ecaterina a II-a (1762-1796), când politica de exterminare a căzăcimii a fost contrabalansată de „umplerea” teritoriilor lăsate libere cu ruso-lipoveni. Prima atestare documentară a stavorenilor este din 1762, când este amintită prezența lor la Sarichioi.

Cunoscuți sub denumirea de lipoveni (lipatei), aceștia și-au păstrat limba, obiceiurile și credința, fiind divizați atât pe criterii religioase (în 1690 s-au împărțit în popovti – popiști și bezpopovti – nepopiști), cât și etnice (rușii mari-moscoviți, răscolnicii propriu-ziși, cazaci zaporojeni, haholi, necrasovti, ucraineni).

Răscolnicii de rând s-au răspândit în platoul dobrogean și i-au atras de partea lor pe „necrasovti”, reînviind și/sau întemeiind satele Carcaliu (Kamena sau Komenka), lângă Macin, Tătărița și Ghindărești, lângă Hârșova. Lipovenii necrasovți s-au stabilit cu învoirea turcilor în zona dintre Tulcea și Babadag, mai puțin în Constanța și Năvodari, reconstituind satele Sarichioi (Seriacovo) pe țărmul lacurilor Razelm și Jurilovca, care vor fi cele mai bogate sate de pescari din Dobrogea. La sud-est de Babadag, în regiunea muntoasă, se află un al treilea sat – Slava Rusă, populația acestuia ocupându-se cu agricultura, la fel ca și populația din satul vecin, Slava Cercheză. În număr mai mare se găsesc în orașul Tulcea dar și în Chilia Veche, Mahmudia, Ieroplava, Șfistovca, Letea.

Un rol hotărâtor în păstrarea identității proprii a rușilor lipoveni l-a avut biserica. Slujbele religioase se țin și astăzi în limba slavonă, scrierea se face cu caractere slavone, se folosește calendarul iulian (13 zile după calendarul gregorian). Păstrarea limbii ruse vechi, în care au pătruns unele cuvinte ucrainene și românești, dar și a obiceiurilor și tradițiilor străvechi, constituie un specific al acestei minorități.

În 1990 se înființează ca persoană juridică Comunitatea Rușilor Lipoveni din România (CRLR), organizație care are ca scop păstrarea identității etnice.

Din noiembrie 1990 este editat ziarul bilingv „Zorile”. Din septembrie 1998, la Iași, apare revista de cultură lunară, de asemenea bilingva Kitej-Grad. CRLR organizează anual diverse activități cum ar fi: olimpiade de limba rusă, festivaluri naționale ale cântecului și dansului rusesc, seminarii privind credința de rit vechi etc.

Numărul estimat al lipovenilor din România este de 29.774, iar cel al rușilor de 8.914, ceea ce reprezintă 0,17% din populația țării. Cei mai mulți trăiesc în județul Tulcea, dar și în Constanța, Iași, Suceava, Brăila etc.

Sârbii

Primele imigrații notabile ale sârbilor pe teritoriul de astăzi al României au avut loc după bătălia de pe Câmpia Mierlei, din anul 1389, și după prăbușirea regatului medieval sârb (Despoția), în 1459. Mai târziu, începând cu cea de a două jumătate a secolului al XIV-lea, pe teritoriile Țării Românești și Moldovei sosesc numeroși oameni de cultură sârbi. Printre ei s-au remarcat Nicodim Grcici, întemeietorul primelor mănăstiri românești, Macarie, întemeietorul primei tipografii, mitropolitul Maxim Brâncovici, ctitorul mitropoliei românești.

Migrațiile sârbilor continuă în Banat și Crișana și după cuceririle otomane, astfel încât sârbii ajung să constituie unele localități în care să fie majoritari. Împotrivindu-se robiei otomane, poporul sârb s-a răsculat în 1594, însă răscoala a fost înabușită. Fugind de răzbunarea turcilor, sârbii trec în Ardeal, unde încă din prima jumătate a secolului al XV-lea existau unele localități cu o numeroasă populație sârbă.

Datorită puterii economice a nobilimii sârbe din zona Banatului, aceasta a exercitat o influență covârșitoare asupra întregii strategii politice a poporului sârb din monarhia habsburgică. Acest fapt s-a evidențiat mai ales în anul 1790 la adunarea de la Timișoara, unde a fost trasat programul național sârb pe termen lung privind revendicările pe plan politic, religios, de învățământ și cultural.

Un rol important în revoluția de la 1848 l-au avut și sârbii de pe actualul teritoriu al României, care au luptat pentru eliberare națională împreună cu conaționalii lor, voluntari din Serbia. În timpul existenței Voivodatului Serbiei și a Banatului de Timiș (1849-1860), sediul administrativ se afla la Timișoara.

Delimitarea teritorială dintre Regatul sârbilor, croaților și slovenilor și Regatul României s-a făcut în baza hotărârii Conferinței de pace de la Paris din august 1919, când cea mai mare parte din Banat a revenit României. Pe teritoriul României trăiau atunci în jur de 50.000 de sârbi, în peste șaizeci de localități. Prin acordurile internaționale încheiate între cele două războaie mondiale a fost reglementată situația minorităților naționale de ambele părți ale frontierei celor două țări, aflate în cea mai mare parte a istoriei lor în relații de prietenie.

La 19 februarie 1990, este constituită Uniunea Democratică a Sârbilor din România care își propunea revigorarea activităților culturale și tradițiilor minorității sârbe, promovarea învățământului și literaturii în limba sârbă, păstrarea și sărbătorirea principalelor evenimente din viața comunității (Vidovdanul – 28.06, reunirea carașovenilor – 15.08, sărbători religioase etc.).

Numărul sârbilor din România este de 31.855 (dintre care 2.775 carașoveni), ceea ce reprezintă 0,14% din populația țării. Dintre aceștia cei mai mulți trăiesc în județele Timiș, Caraș-Severin, Arad, Mehedinți, București, Dâmbovița, Hunedoara.

Tătării

Una din primele mențiuni ale prezenței tătare pe teritoriul României (în Dobrogea) o regăsim într-un document din timpul sultanului otoman Mahomed al II-lea și se referă la epoca lui Genghis Han (1229), când șefului tătar Ebruz-ata i-a fost dăruit un domeniu în zonă. De numele lui Berke, urmașul lui Batu, sunt legate două evenimente importante: colonizarea în Dobrogea a câtorva mii de turci selgiucizi între 1262-1263, ceea ce arată că prezența tătară nu era numeroasă, și islamizarea Hoardei de Aur.

Consolidarea prezenței tătare în nordul Dobrogei, în apropierea centrului crimeean al stăpânirii tătare, este o realitate la sfârșitul secolului XIII – începutul secolului XIV. Din această perioadă datează un tezaur numismatic cu peste 23 000 de monede de argint emise de trei hani, descoperit în 1962 lângă Mihail Kogalniceanu. Este perioada când cronicile musulmane înregistrează așezarea urmașilor vestitului prinț Nogai într-o zonă cu centrul la Isaccea.

La mijlocul secolului XIV sub presiunea poloneză, maghiară, munteană și moldoveană, Hoarda de Aur pierde controlul asupra Dobrogei. De situație vor profita însă otomanii, care vor cuceri regiunea la sfârșitul secolului XIV-lea. Din acest moment, pentru cinci secole Dobrogea va deveni un teritoriu în care se vor împleti destinele celor doua populațiile înrudite.

După ce Hanatul Crimeii, un rest al Hoardei de Aur, a fost anexat în 1783de Rusia, mulți tătari au migrat în valuri succesive în Imperiul Otoman. Ajungând în Dobrogea, ei au conferit o nouă dimensiune civilizației de stepă care le era specifică.

Prima evaluare precisă a numărului tătarilor dobrogeni datează din 1911, când sunt înregistrați 25 086, respectiv 7,3% din populația provinciei.

După unirea Dobrogei cu România în 1878, a început o nouă epocă pentru tătari, creându-se instituții publice, de cultură națională și de cult islamic. Între acestea, Seminarul Musulman a funcționat inițial la Babadag și a fost transferat, în 1901, la Medgidia. De asemenea, Revista „Emel” („Idealul”) a însemnat, pentru perioada interbelică, o veritabilă școală renascentistă.

Legătura de suflet cu patria de obârșie – Crimeea -, nu a încetat, în anii celui de-al doilea război mondial mulți tătari crimeeni refugiindu-se în România. Represaliile staliniste împotriva tătarilor din Crimeea au avut impact și asupra tătarilor dobrogeni, unii devenind victime ale regimului comunist. Pe de altă parte, cu timpul, unii dintre tătarii dobrogeni, puțini la număr, se vor muta în alte zone de pe teritoriul României (București, Brașov).

După decembrie 1989, ia ființa Uniunea Democratică Turco-musulmană din România, care se dorea „organizație etno-confesională a populației turco-tătare din România”. Dar la scurt timp, UDTMR se divizează în Uniunea Democratică Turcă din România și Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-musulmani din România. În 1995 apare și Federația Turcă și Tătară. Aceasta este o organizație etno-confesională care și-a propus să militeze pentru „propășirea neamului tătăresc prin renașterea spiritualității specifice” reluând legăturile cu tătarii din Crimeea și din alte țări.

Uniunea Tătară editează cărți ale autorilor clasici și contemporani, precum și două periodice lunare: „Karadeniz” („Marea Neagră”) și „Cas” („Tânărul”). În dorința de a se continua tradiția folclorului tătar au luat ființă ansambluri artistice la Valu lui Traian, Constanța, Medgidia, Mangalia, Mihail Kogalniceanu, iar „Festivalul Portului, Dansului și Cântecului Turco-Tatar” a ajuns la ediția a VII-a. După anii ‛90 fililialele locale din Constanța și Eforie Nord s-au implicat în construirea unor geamii.

Numărul estimat al tătarilor din România este de 24.649, ceea ce reprezintă 0,11% din populația țării. Aceștia trăiesc în județele Constanța, Tulcea și în municipiul București.

Turcii

Prima consemnare documentară a prezentei stabile a unor etnici turci pe actualul teritoriu al României este din anul 1264 când, în urma luptelor interne de tip feudal din Imperiul anatolian selgiucid, un grup de 12 mii de ostași s-a așezat în Dobrogea. Aceștia erau trimiși de împăratul bizantin Mihail Paleologul pentru a apăra imperiul de invaziile străine. Așezarea dobrogeană a fost numită de turcii preotomani Babadag, ceea ce înseamnă „Tatăl munților”. Un nou val de etnici turci sosește aici după cucerirea orașului Varna (1484), dar și în anii următori, odată cu sporirea relațiilor economice dintre România și Imperiul Otoman.

Deoarece în secolul al XVII-lea mai toate satele, târgurile și orașele din Dobrogea aveau nume turcești se poate spune ca turcii ajunseseră să fie într-un număr foarte mare în Dobrogea. Pe de altă parte, educația și instrucția aveau mai mult un caracter religios, școlile găsindu-se pe lângă lăcașurile de cult (geamii). Dacă în anul 1900 în Dobrogea se aflau 238 de geamii, astăzi în toata România se găsesc doar 72.

În perioada interbelică se poate vorbi și despre o dezvoltare a intelectualității turcești. Apar reviste și ziare, la început numai în limba turcă osmană, apoi bilingve. Dacă până în 1923 elevii purtau uniforme caracteristice perioadei otomane, odată cu instaurarea republicii turce și sub influența reformei kemaliste, uniformele capată o alură europeană. Totodată, alături de limba turcă cu caractere latine se introduce și limba română. Trebuie menționată și existența fundațiilor care au contribuit foarte mult la păstrarea identității culturale și spirituale a minorității turce din România.

Perioada 1945-1990 a fost o perioadă în care intelectualitatea turcă a migrat în Turcia, iar școala în limba turcă a funcționat până în 1954 după care s-a suspendat.

După anul 1990, turcii s-au organizat formând Uniunea Democrată Turcă din România (UDTR), al cărei principal obiectiv este să revigoreze și să transmită valorile culturale și tradiționale ale etnicilor turci. UDTR – filiala Galați a organizat un festival interetnic euroregional „Dunărea de jos” și coordonează activitatea editurii Elvan. UDTR editează ziarul Hakses și numai în anul 2000 a publicat patru volume.

Conform recensământului din (1992), numărul estimat al turcilor din România este de 29.080,adică 0,13% din populația României. Dintre aceștia 24.295 trăiesc în județul Constanța, 3390 în Tulcea și restul în București, Călărași și Brăila.

Ucrainienii

Așezările ucrainene din nordul Moldovei și Maramureș, situate în zonele vecine cu masivul etnolingvistic ucrainean și în prelungirea acestuia, sunt cele mai vechi din țară. Mărturii arheologice și lingvistice arată că o populație slavă de răsărit s-a așezat pe aceste meleaguri încă din secolul al VI-lea, trăind alături de populația autohtonă românească. Identitatea lingvistică, culturală și spirituală a ucrainenilor din Maramureș și din nordul Moldovei a fost menținută de un adaos etnic continuu din Transcarpatia, Galiția, Pocuția și nordul Bucovinei.

Huțuluii sau huțanii sunt originarii etnici ucraineni care locuiesc în zona muntoasă a Bucovinei, pe văile superioare ale râurilor Suceava, Moldova, Moldovița și Bistrița Aurie. Veniți aici încă din secolul al XVII-lea și găsind condiții favorabile pentru a practica ocupațiile lor tradiționale: păstoritul, creșterea animalelor și muncile forestiere, au întemeind un număr însemnat de sate și cătune pe care le locuiesc și astăzi. În vechile hrisoave bucovinene ei sunt numiți „ruși”. Graiul huțul este înrudit cu graiurile ucrainene carpatice care, la rândul lor, sunt parte integrantă a limbii ucrainene comune.

O altă zonă de imigrare a ucrainenilor a fost Dobrogea. Așezarea acestora în zonă (Delta Dunării și în zonele limitrofe) este legată de unele evenimente istorice potrivnice ucrainenilor: distrugerea în anul 1775 de către țarina Rusiei a Sicei Zaporojene, leagănul secular al năzuințelor de independență și libertate a poporului ucrainean. Pentru a se salva de represalii, circa 8000 de cazaci zaporojeni se stabilesc, cu încuviințarea Înaltei Porți, în zona Deltei Dunării. Aici, la Dunavățul de Sus, ei organizează în anul 1813, tabăra militară „Zadunaiska Sici”, care a funcționat 15 ani, până când a fost desființată de către turci. Spre acestă zonă, populată la început de cazaci, se îndreaptă până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, grupuri de țărani din regiunile de sud ale Ucrainei, pentru a scăpa de iobăgie și de recrutarea în armata țaristă. Ei întemeiază localități, construiesc biserici și se ocupă cu agricultura, pescuitul, vânătoarea și creșterea animalelor. Pentru a-i deosebi de vecinii lor rușii lipoveni, localnicii îi numesc haholi.

Banatul constituie o altă zonă spre care și-au îndreptat atenția imigranții ucraineni. Aici, comunitate ucraineană, așezată în câteva sate din zona Lugojului, a Caransebeșului și Aradului, s-a constituit îndeosebi între anii 1908-1918 prin colonizarea unor domenii latifundiare, scoase la vânzare de către proprietarii lor nemți și unguri, situate în partea de sud a Imperiului Austro-Ungar de atunci. Coloniștii ucraineni care și-au cumpărat loturi de pământ proveneau din zonele muntoase și sărace ale Transcarpatiei, din localitățile situate în dreapta Tisei, iar alții, în număr mai mic, din zona huțulă a Bucovinei. Exodul lor a continuat și după 1918. După anul 1970 numeroși etnici ucraineni din satele maramureșene și bucovinene cumpără gospodăriile nemților emigrați, populând numeroase localități care devin majoritar ucrainene (Pogănești, Dragomirești, Știuca, Remetea Mica, Bârsana etc.).

Cea mai mare parte a etnicilor ucraineni din România sunt creștini de confesiune ortodoxă. După reactivarea bisericii greco-catolice, în anul 1990, a fost înființat Vicariatul general greco-catolic ucrainean, cu sediul la Sighetu Marmației.

În ce privește învățământul în limba ucraineană, după 1990, acesta începe să se revigoreze. Astfel, în câteva școli din Maramureș se înființează clase și grupe cu predare în limba maternă, în 1997 se reînființează liceul bilingv „Taras Sevcenko” din Sighetu Marmației, iar la Liceul Pedagogic „Mihai Eminescu” din Suceava funcționează clase speciale în care sunt pregătiți viitorii învățători pentru școlile din localitățile ucrainene.

În România apar mai multe publicații ale comunitatii ucrainene: „Curierul Ucrainean” (în limba română), „Ukrainkyi Visnyk” („Curierul ucrainean”, „Vilne Slovo” („Cuvântul liber”), „Nas Holos” („Glasul nostru”) – revistă a scriitorilor ucraineni și „Obrii” („Orizonturi”) – anuar de cultură, literatură și filologie ucraineană.

Interesele politice, dar și tradițiile culturale și istorice ale comunității ucrainene din țara noastră sunt reprezentate de Uniunea Ucrainenilor din România (UUR). UUR are cinci filiale de ținuturi și 45 de organizații comunale și orășenești.

Numărul estimat al ucrainenilor din România este de 66.483, ceea ce reprezintă 0,29% din populația țării. Cei mai mulți trăiesc în județul Maramureș, dar și în Suceava, Timiș, Caraș-Severin, Tulcea, Satu Mare etc.

Emigrația din România (diaspora română)

Actualmente 9 -12 milioane de români trăiesc în afara granițelor țării.

În momentul de față nu există niște statistici clare referitoare la emigrația din România. Cu toate acestea, ne putem forma o imagine asupra fenomenului emigrației românilor de-a lungul timpului prin raportarea la diaspora românească. În principal diaspora presupune păstrarea vieții naționale și a obiceiurilor populare în spirit tradițional. Se impune a fi remarcat faptul că o parte a emigranților români, din diferite motive, după ajungerea în țările de destinație și integrarea în societățile gazdă nu își mai declară naționalitatea de origine adoptând-o pe cea a statului de reședință, aspect care contribuie la inexactitatea datelor.

Africa

În prezent nu există statistici relevante asupra numărului de imigranți români pe continentul african. Totuși, se apreciază că aproximativ 3 000 de originari români s-au stabilit în Africa de Sud fiind atrași de mirajul prosperității.

America de Nord

Canada

Primii emigranți români și-au făcut apariția în Canada între 1882 și 1918. În majoritatea lor emigranții erau muncitori agricoli, care au lucrat la început la construcția de căi ferate și în agricultură.

După cel de după primul război mondial și până în 1929, grupul imigranților români din Canada a fost format membrii de familie și prieteni ai celor deja stabiliți aici.

Un flux important s-a înregistrat în perioada anilor ’70-’80 când mulți dintre emigranții români aveau o bună pregătire profesională. Conform statisticilor oficiale canadiene, în 1986 erau înregistrați peste 60 000 de români – canadieni (origine unică sau multiplă). Potrivit oficialilor de la „Imigration Canada”, după 1990 circa 3 000 de români, mai ales tineri, s-au stabilit, anual, în Canada (țară care încurajează multiculturalismul etnic/emigrația, prin intermediul Ministerului Federal al Emigrației și Cetățeniei, reprezentat și la nivel provincial).

Dacă primele fluxuri cuprindeau mai ales țărani veniți din Transilvania, Bucovina și Dobrogea, ultimele reunesc români de diverse profesii din întreaga țară.

Potrivit unor surse neoficiale în prezent în Canada trăiesc peste 100 000 de români și originari din România. Cei mai mulți dintre etnicii români se află în provinciile Ontario, Quebec, Alberta, Saskatchewan, British Columbia și Manitoba. Orașele cele mai populate de români sunt: Toronto, Montreal, Kitchener, Windsor, Vancouver, Edmonton și Hamilton.

Caracteristica principală a noilor veniți după 1990 este diversitatea de vârste și profesii, cele mai multe intelectuale, dar și unele legate de diferite meserii. Cauzele invocate sunt de ordin economic, dublate uneori și de motivații de ordin politic.

Comparativ cu alte etnii din Canada, emigrația de origine română nu este compactă și foarte bine organizată și ocupă poziții economice, politice și sociale relativ modeste.

Statele Unite ale Americii

Statisticile oficiale nord-americane au înregistrat pentru prima dată în 1881, 11 emigranți din teritoriile românești. În prezent se estimează că în SUA trăiesc peste 1 milion de americani de origine română. Cea mai mare concentrare a originarilor din România se află în orașele din nord-estul SUA – în statele Ohio, Indiana, Michigan, Illinois, Pennsylvania și la New York.

Comunitatea română din S.U.A. reprezintă, după standardele americane, un grup etnic de mărime mijlocie. Conform datelor statistice ale recensămintelor din S.U.A., aproape 400 000 de cetățeni americani se declară de origine română, plasând comunitatea română pe locul al 20-lea, ca mărime, în rândul celor 71 de grupuri etnice de origine europeană recunoscute oficial. Numărul românilor care trăiesc în S.U.A. este, însă, mult mai mare, ținând seama de faptul că mulți dintre ei nu își declară originea, fluxul de imigrări continuă, iar mulți dintre cei stabiliți în S.U.A. nu au dobândit cetățenia americană.

Cea mai mare grupare de comunități românești, numărând fiecare câteva zeci de mii de persoane, se află statele din nord-este – New York, New Jersey, Pensylvania, Ohio, Michigan, Illinois, zone de destinație ale primilor imigranți români. California și Florida, destinații mai recente de imigrare a celor veniți din România și de reașezare a unor români americani din valurile anterioare de imigrare, cunosc o dinamică aparte a comunității româno-americane, ajungând să se plaseze pe locurile doi și după New York, în privința numărului de membri. În ultimii ani, s-au constituit comunități românești care se află într-un proces de consolidare și de creștere numerică, în state precum Oregon, Washington. Georgia, Texas, Arizona. În fapt, comunități românești există în toate statele S.U.A., chiar dacă, în unele cazuri, de dimensiuni foarte mici.

Un alt segment important al comunității române din S.U.A., care se suprapune atât comunităților constituite, cât și categoriei celor care trăiesc izolați de comunitate, este reprezentat de sutele de profesori și studenți români sau de origine română care își desfășoară activitatea în universități din aproape toate statele americane.

Exista un număr important de organizații românești locale cu profil cultural, care își propun să contribuie la păstrarea identității membrilor comunității române prin organizarea de evenimente cultural-artistice. Astfel de centre sau asociații culturale își desfășoară activitatea în zone de concentrare a românilor americani cum sunt New York, Cleveland, Chicago, Los Angeles, San Francisco, Seattle, Atlanta, Florida. Activitatea lor este inegală și se datorează, de regulă, pasiunii și devotamentului unui grup foarte restrâns de persoane, iar frecvența evenimentelor organizate variază foarte mult. Unele dintre ele au înființat ansambluri folclorice, mici muzee de arta populară și istorie a comunității locale.

Mexic

Emigrația română din Mexic este alcătuită din aprox. 50 de familii, fiind concentrată în special în capitală. În cadrul acestei emigrații, aprox. 20% sunt români, restul reprezentând etnici evrei, unguri și germani. Până în prezent, comunitatea românească din această țară nu a fost organizată în asociații culturale.

America de Sud

Argentina

În Argentina numărul estimat al imigranților români este de 10 000, majoritatea fiind aflându-se în Buenos-Aires, iar grupuri mai mici în Mendoza, La Plata, Cordoba și Rosario. Mare parte dintre ei, dispun de o pregătire profesională superioară, fiind ingineri, profesori, istorici, comercianți, care ocupă poziții relevante în viața economică și politică din Argentina.

Din punct de vedere social-politic, emigrația română din Argentina este împărțită în 2 categorii: emigrația economică (stabilită înaintea primului război mondial și în perioada interbelică) și emigrația politică (din timpul dictaturii comuniste în România).

Brazilia

În Brazilia, primele concentrări de români au apărut în perioada interbelică, în special în zonele Rio de Janeiro și Sao Paulo, alcătuind emigrația economică. Începând cu anul 1960, în Brazilia s-au stabilit, prin căsătorie, reîntregiri de familie etc., un număr relativ mare de persoane, în general tineri, cu pregătire superioara în diverse domenii, care s-au integrat în viata socială și economică. Datorită faptului că în momentul stabilirii în Brazilia, majoritatea emigranților români erau persoane tinere, descendenții lor sunt în general, educați în spiritul și tradițiile acestei țări.

În preajma aniversarii unor momente semnificative din istoria poporului nostru, în cadrul comunitarilor românești din Brasilia, Rio de Janeiro și Sao Paulo s-au organizat acțiuni constând din gale de filme, vernisajul unor expoziții de artă etc., care s-au bucurat de audientă în rândul participanților și au fost reflectate corespunzător în mass-media locală.

La ora actuala sunt estimați cca. 1 300-1 400 de români și originari români, concentrați în Sao Paulo, Rio de Janeiro, Curitiba, Porto Alegre și Belo Horizonte. Există un număr semnificativ de institute și societăți romano-braziliene, aceștia fiind recunoscuți ca iubitori ai culturii și spiritualității românești.

Peru

Diaspora română din Peru s-a constituit prin emigrări, care au avut loc în special până în 1970 și prin căsătorii mixte. Conform unor date statistice din 1987, numărul persoanelor care formează colonia română era de aproximativ 100.

Columbia

Diaspora română din Venezuela este formată din aproximativ 10 000-12 000 de persoane, având ramificații în cele mai diverse cercuri financiare și comerciale din aceasta țară.

Aceste persoane, în majoritatea lor, nu dispun încă de o situație materială deosebită și poziții importante în structurile de putere și administrative columbiene. Ca o caracteristică a diasporei române din Columbia este participarea constantă a membrilor acestora la acțiunile culturale dedicate României, organizate sub egida „Asociației de Prietenie Româno – Columbiene”.

Australia

În Australia se află aproximativ 50 000 de persoane originare din România, cifră care include, în afară de români și etnicii maghiari, greci, evrei, germani, sârbi și croați proveniți din țara noastră. În cea mai mare parte aceștia sunt concentrați în marile orașe australiene: Sydney, Melbourne, Adelaide, Brisbane, Perth, New Castle etc.

Primii români au ajuns în Australia la sfârșitul secolului al XIX-lea, numărul lor crescând sensibil în perioada interbelică. După al doilea război mondial, cei mai mulți au provenit din lagărele de refugiați din Austria, Germania, Italia, Turcia și Grecia.

Înainte de decembrie 1989, românii au ajuns în Australia atât pe căi legale, cât și ilegale, îndeosebi prin lagărele de imigrare. După 1990, autoritățile australiene au inițiat o campanie de atragere a tinerilor specialiști din Europa de Est, în România înregistrându-se în acest context mai multe cereri de emigrare în această țară.

Europa

Austria

Comunitatea română din Austria numără peste 23 000 de persoane organizați în asociații. Un liant al comunității române îl constituie Comunitatea Ortodoxă și Parohia Română din Viena, precum și cea din Salzburg.

Numărul de români care trăiesc în Austria, potrivit Ambasadei României, este de aproximativ 30 000.

Belgia

Procesul de constituire a imigrației românești în Belgia a început în contextul social politic al celui de-al doilea război mondial. Se apreciază că diaspora română din Belgia număra, înainte de 1990, cca 700 de persoane. Imigranții români mai vechi sau mai noi, în general cu un nivel de pregătire universitară, s-au integrat în mod firesc în societatea belgiană, fără însă a ocupa poziții importante pe plan politic sau economic; ei s-au afirmat cu precădere în viata științifică și cultural-artistică. Din anul 1990 s-au mai stabilit în Belgia cca. 2 500 cetățeni români, din care cca 2 400 au cerut azil politic, românii situându-se pe primul loc la cereri de azil în aceasta țară. Din punct de vedere al statului juridic, o parte însemnată a etnicilor români din Belgia a renunțat la cetățenia română, adoptând-o pe cea belgiană. Se remarcă, totodată, că persoanele care s-au căsătorit cu cetățeni belgieni, în marea lor majoritate beneficiază de statutul de cetățeni români cu domiciliul în străinătate.

Imigranții români din Belgia trăiesc în cea mai mare parte la Bruxelles. Un rol important în menținerea în rândul comunității române din Belgia a conștiinței de neam și de credință revine Bisericii Ortodoxe, subordonată Patriarhiei Române. Sub îngrijirea acesteia apare publicația trimestrială „Strana strămoșească”.

La Universitatea din Liege funcționează un lectorat de „Limbă, cultură și civilizație românească”.

Danemarca și alte țări nordice

Circa 2 000 de români trăiesc în Danemarca, aproximativ 800 în Norvegia (după unele statistici, numărul lor s-ar ridica la peste 2 000) și câteva sute în Finlanda. Nu avem alte date concrete despre aceste comunități.

Elveția

Numărul românilor stabiliți în Elveția se ridică la câteva mii, fiind stabiliți în jurul celor două mari orașe Geneva și Lausanne, precum și în Elveția germană sau în Ticino. Etnicii români din Elveția au constituit comunitatea română din Elveția, care grupează doar aproximativ 10 % din numărul total al acestora.

Din 1991 la Geneva funcționează biserica „Sfântul Ioan Botezătorul”, la care serviciul religios este oficiat de un preot român. Tot la Geneva funcționează bisericile ortodoxe române „Învierea Domnului” și „Nașterea Maicii Domnului”, iar la Lausanne biserica „Sfântul Gheorghe”. Comunitatea română din Elveția editează revista „Căminul Românesc” care apare trimestrial.

Franța

Primii imigranți români la Paris au fost intelectualii atrași de ideile Revoluției franceze din 1789. În 1939, românii din Paris s-au organizat într-o Societate Românească cu bibliotecă proprie, constituindu-se colonia română.

O categorie aparte de etnici români o reprezintă apatrizii. Aceștia, renunțând la cetățenia română, la cererea lor expresă sau prin retragere, și nefiind în măsură să îndeplinească condițiile cerute de reglementările țării de reședință în materie de naturalizare, au fost marginalizați de autoritățile franceze și de mediile în care trăiesc.

Caracteristica principală a imigrației române din Franța o constituie faptul că majoritatea acesteia are o poziție pozitivă față de țara de origine.

Imigrația română din Franța este concentrată în marea ei majoritate la Paris și în unele centre urbane, printre care Marsilia, Bordeaux, Montpellier, Metz, Grenoble, Saint Nazaire, Narbonne, Avignon, Verneuil, Valance etc. În decursul anilor aceasta și-a creat, prin eforturi proprii sau cu sprijinul unor personalități autohtone, unele asociații cu caracter cultural, destinate propagării valorilor spirituale românești.

Numărul de români din Franța și Belgia este estimat de Ambasadele României în aceste țări la 60 000 de persoane.

Germania

Imigrația în Germania s-a constituit în valuri succesive, îndeosebi după anul 1940. Surse ale Ministerului Federal de Interne al Germaniei estimează numărul sașilor și al șvabilor originari din România la cca. 550 000 persoane, iar cel al azilanților proveniți din România la cca. 150 000 de persoane. Ambasada României în Germania estimează însă numărul de români ca fiind de 200 000 plus cei aproximativ 1,5 milioane de sași și șvabi vorbitori de limba română.

În Germania, Biserica Ortodoxă Română, ca singură formă instituțională acceptabilă, ar putea juca un anumit rol, prin Mitropolia Ortodoxa pentru Germania și Europa Centrală și parohiile sale din Hamburg, Munchen, Offenbach, Salzgitter, Baden-Baden și Nürenberg, în cultivarea tradițiilor românești și păstrarea identității lingvistice și religioase.

Italia

În ultimii 20 de ani s-au constituit comunități românești în zonele orașelor Roma, Milano, Torino, Bari, Verona, Florența și altele, cu precădere în jurul bisericilor ortodoxe românești. În Italia funcționează mai multe asociații culturale, centre de studii, fundații cu caracter românesc, dintre care unele editează și publicații în limba română.

Predarea limbii și civilizației române se bucură de o veche tradiție în Italia, îndeosebi la Universitățile din Roma, Milano, Torino, Florența, Napoli, Padova, Pisa, Udine, Catania. La universitățile din Roma, Pisa, Torino, Padova, Milano funcționează, pe lângă catedrele de română, și lectori trimiși de Ministerul Educației și Cercetării.

Conform surselor neoficiale în Italia ar trăi în jur de 500 000 de români dintre care doar 40 % cu statut legal.

Luxemburg

În Marele Ducat de Luxemburg trăiesc aproximativ 300 de români.

Olanda

Diaspora română din Olanda este estimată la cca 2 000 de persoane.

În Olanda funcționează o biserică ortodoxă română deservită de un preot numit de Patriarhia Română, care editează revista anuală „Mărturie ortodoxă”.

Polonia

Pe teritoriul Poloniei, în afara populației majoritare, trăiesc, în prezent, conform aprecierilor oficiale, circa 1,5 milioane cetățeni aparținând minorităților naționale, ceea ce reprezintă aproximativ 4% din numărul total de locuitori ai țării.

Comunitatea română numără mai puțin de o mie de persoane, majoritatea fiind stabiliți în Polonia prin căsătorie și având profesiuni diverse, în cea mai mare parte însă fără a deține poziții sociale deosebite.

Ambasada României de la Varșovia organizează anual întâlnirea de ziua națională cu minoritatea română, membrii acesteia răspunzând, în general, pozitiv și la alte manifestări îndeosebi pe linie culturală.

Portugalia

În Portugalia trăiesc aproximativ 500 de români. Nu avem însă numărul exact al celor plecați sau stabiliți după 2002, când s-a început migrarea masivă a forței de muncă.

Slovacia

O comunitate de cca. 9 000 de originari din România se află în sudul Slovaciei, majoritatea acestora provenind din rândul etnicilor slovaci întorși în țara lor de origine.

În Republica Slovaca nu se poate vorbi despre existența unei comunități românești propriu-zise. Numărul persoanelor de origine etnică română este de câteva zeci care s-au stabilit în aceasta țară urmare a unor căsătorii mixte, cu cetățeni slovaci. În aceste condiții, prin intermediul actualelor lor familii, cetățenii de origine română au fost asimilați complet de mediul în care trăiesc. Nu există școală sau biserică românească.

Spania

În Spania trăiesc aproximativ 2 500 de români, în zone ca Madrid, Barcelona, Bilbao, având o puternică parohie în capitala țării, școli și secții în limba română la Madrid și Salamanca. Au fost create unele asociații românești, cum sunt: „Comunitatea românilor din Spania” (Barcelona), „Fundația Culturala Română” (Madrid). Din cauza migrației recente a forțelor de muncă, numărul românilor care s-au stabilit în Spania este în continuă creștere. Aceștia și-au creat mici comunități în jurul cărora gravitează toată activitatea culturală, fiind înființate chiar clase de limba română pe lângă bisericile existente. Ca și în Portugalia, românii ajunși în această țară după 2000 și-au înființat mai multe ziare prin care țin la curent conaționalii lor cu actualitatea din țară, dar în care își oferă și serviciile. Din cauza acestei fluctuații de populație originară din România nu putem avea un număr exact al etnicilor români trăitori în Spania însă Ambasada României în Spania îi estimează la 100 000 dintre care doar 40% au statut legal.

Suedia

În Suedia trăiesc circa 13000 de originari din România dar și mulți români timoceni (de pe Valea Timocului sârbesc), al căror număr nu îl cunoaștem nici măcar cu aproximație. În cea mai mare parte sunt de origine română, existând și grupuri compacte de maghiari, și un număr redus de evrei. Aproximativ 2 000 au statutul de cetățeni români cu domiciliul în străinătate, 21% dintre aceștia fiind de etnie maghiară.

În ultimii ani, numărul originarilor din România care au obținut dreptul de ședere și muncă în Suedia a cunoscut o creștere însemnată. Având în vedere că este relativ recentă, imigrația română nu dispune de o organizație proprie la nivelul Suediei.

Conform statisticilor suedeze din 1996, în Suedia trăiesc următoarele categorii de români sau originari din România: 7015 cetățeni suedezi de origine română, 4186 cetățeni români, 1605 cetățeni suedezi de origine română – a doua generație (născuți în Suedia), 839 români născuți în Suedia, prima generație.

În realitate, se consideră că această cifră este cu cca. 3 000 mai mare, deoarece statisticile suedeze nu-i cuprind decât pe cei care au rezidență permanentă.

Cea mai mare concentrare de persoane originare din România este în partea de sud a Suediei, în zona Malmo-Solvesborg-Goteborg, unde trăiesc cca. 70% din total. În zona Stockholm se apreciază că există cca. 2 000 de români.

Pe categorii profesionale, predomină pensionarii și persoanele cu funcții destul de modeste în diverse sectoare de activitate. Ca și în alte țări, imigrația română este slab organizată și puțin unită comparativ cu cea poloneză sau maghiară.

Turcia

Poate fi subliniat că în Turcia există mult mai mulți români decât cei 800 atestați statistic, adică aproximativ 30 000, plecați la lucru, imigrați pe motive economice sau în cadrul căsătoriilor mixte cu cetățeni turci.

Marea Britanie și Irlanda

Diaspora românească este concentrată în zona marilor orașe din sudul Angliei: Londra, Birmingham și Nottingham. O parte a comunității românești este grupată în jurul Bisericii Ortodoxe Române, cu un preot numit de Patriarhia de la București. O activitate remarcabilă desfășoară „Centrul Cultural Român” – asociație cu statut legal a comunității românești din Marea Britanie.

Conform datelor recente ale Ambasadei României la Londra numărul de românilor din Marea Britanie ar fi de 15000 iar al celor din Irlanda la 7000.

Orientul Mijlociu

Israel

Din statistici oficiale rezultă că în Israel ar trai în prezent 450 000 de evrei originari din România. Ambasada României în Israel îi estimează ca fiind 10% din populația întregii țări, adică în jur de 500 000.

Evreii originari din România sunt organizați în diferite asociații etnice și profesionale la nivel național și regional. Cea mai importantă formă asociativă este „Organizația evreilor originari din România” (HOR), înființată în anul 1954 și are în compunere 4 regionale (Ierusalim, Haifa, Nazareth-Illit și Ber-Sheva), care acoperă întreg teritoriul Israelului, dar doar regionalele Haifa și Nazareth-Illit recunosc autoritatea centrală. „Cercul originarilor din România” (COR) – membri în Histabrut (Confederația Generala a Muncii) – a apărut din necesitatea sprijinirii evreilor originari din România care acționează în structurile de conducere sindicale. Există o strânsa colaborare între HOR și COR.

Ziarele și revistele în limba română sunt cele mai numeroase publicații care apar într-o limbă străină în Israel. Principalele publicații în limba română sunt „Viața noastră” și „Ultima oră”, „Facla” – publicație de tip magazin săptămânal, „Adevărul”, „Revista familiei”, „Secolul XX” – revistă lunară cu caracter artistic, „Izvoare”, revistă editată de Asociația scriitorilor israelieni de limbă română, „Revista mea” etc. Originarii din România au emisiuni în limba română la posturile de radio și televiziune.

CAPITOLUL II

CARACTERISTICILE ACTUALE ALE FENOMENULUI MIGRAȚIEI PE PLAN MONDIAL

2.1 FACTORII DETERMINANȚI AI MIGRAȚIEI

Motivele care stau la baza migrației persoanelor și modalitățile de realizare a acesteia sunt extrem de variate și necesită a fi analizate separat. Astfel, dacă supunem analizei motivul care stă la baza emigrării suntem puși în postura de a răspunde la două întrebări cheie:

Ce anume îi determină pe emigranți să ia hotărârea plecării din țările de origine?; și

Ce anume îi atrage la țările de destinație?

Căutând răspunsul la prima întrebare constatăm că factorul esențial care stimulează plecarea oamenilor din țările de origine este speranța pentru un viitor mai bun și ideea că obținerea unui anume profit poate să le garanteze acest viitor. Profitul urmărit este strâns legat de condițiile existente în locurile de origine, condiții care constituie elementul de bază al motivelor ce determină emigrarea. În general, așa cum rezultă din cadrul retrospectivei istorice și a modului de manifestare a fenomenului migrației contemporane, principalii factori care influențează și/sau determină emigrarea sunt:

sărăcia și o șansă minimă de a obține un loc de muncă în țara de origine;

calamitățile naturale și dezastrele ecologice produse în zonă sau existența unor amenințări în această direcție;

conflictele locale și regionale;

persecuțiile politice sau religioase, îndeosebi atunci când acestea îmbracă forma acțiunilor teroriste;

crizele economice prelungite;

creșterea rapidă a numărului populației ca urmare a sporului ridicat al natalității;

suprapopularea unor centre urbane ca urmare a migrației interne;

promovarea unei politici care încurajează efectuarea controalelor formale la plecarea din țara de origine;

inexistența obligativității vizelor pentru deplasarea imigranților în diferite țări de tranzit sau ușurința cu care ambasadele (consulatele) acestor țări emit vizele solicitate de emigranți;

existența discrepanțelor între sistemele democratice ale diferitelor state și opțiunile cetățenilor din țările de origine;

posibilitățile mari ale sistemelor de comunicații și, prin intermediul acestora, realizarea unor contacte cu imigranții deja stabiliți în alte zone ale globului care îi influențează pe cei apropiați în luarea deciziei de a emigra.

Bineînțeles că, în ceea ce privește factorii care determină emigrarea, există și o serie de particularități de ordin strict personal – spre exemplu: motivul reîntregirii familiei, al emigrării temporare pentru studii sau pentru tratamente medicale etc. –, factori care nu trebuie minimalizați.

În ceea ce privește răspunsul la cea de-a doua întrebare, principalul factor de atracție îl constituie inegalitățile în standardele de viață existente între țările de origine ale emigranților și țările țintă (de destinație). Sub acest aspect emigranții întrevăd posibilități multiple „de mai bine” în alte zone geografice, posibilități care în general constau în:

numeroase solicitări pentru muncă ieftină, de regulă necalificată, în anumite sectoare economice accesibile lor;

chiar și în condițiile unei munci mai prost plătite, câștigurile realizate în țara de destinație sunt mult mai mari decât cele obținute în condiții de muncă asemănătoare în țara de origine;

posibilitatea unei afirmări pe plan profesional, posibilitate care în țara de origine este inexistentă sau limitată (acest aspect generează așa numitul exod al „creierelor” – a se vedea personalul cu studii superioare și cu reale potențe în domeniul cercetării științifice sau al aplicațiilor IT);

existența unor măsuri de securitate socială atractive;

libertatea persoanei și posibilitatea exercitării depline a drepturilor fundamentale ale omului în țările democratice față de controlul sever exercitat în țările cu regimuri dictatoriale;

posibilitățile oferite de piața comercială „la negru” prin intermediul căreia imigranții întrevăd obținerea de câștiguri substanțiale într-un timp scurt;

prezența comunităților de străini, formate de regulă din conaționali ai emigrantului și care îi pot oferi șansa unei integrări rapide;

situația economică privită prin prisma alimentării pieței cu bunuri de larg consum și a calității acestora;

mediul existent în țara țintă (natural, ambiental din cadrul comunității, de afaceri etc.) care sporește confortul și conduce la creșterea nivelului de trai;

starea de normalitate și de legalitate care garantează securitatea socială în țara de destinație.

Clasificări

Dacă spectrul factorilor care determină și atrag îmbracă forme și dimensiuni variate, în ceea ce privește opțiunile de realizare a migrației efective acestea se limitează la două posibilități:

migrarea legală;

migrarea ilegală sau, după cum mai este denumită, clandestină.

Migrarea legală presupune respectarea și îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor prevăzute de legislația în vigoare atât în țara de origine, cât și în țările de tranzit, respectiv de destinație. O excepție de la această regulă o constituie persoanele care îndeplinesc condițiile pentru acordarea statutului de refugiat sau a altei forme de protecție prevăzute de normele de drept internațional și pentru care legalitatea părăsirii țării de origine, tranzitării altor țări și respectiv a intrării în țara de destinație nu este obligatorie.

Opțiunea migrației ilegale nu reprezintă o soluție chiar și în situații extrem de grave, cu atât mai puțin când are ca scop lupta contra sărăciei. În principiu, migrația bazată pe un astfel de criteriu este extrem de anevoioasă, neplăcută și cu puțini sorți de izbândă. Cu toate acestea marea tulpină a migrației este formată din populația care emigrează pe criterii economice și care nu de puține ori – fie că nu au altă variantă, fie că au impresia obținerii unor facilități în îndeplinirea scopului – optează pentru migrarea ilegală.

În prezent, pe lângă marele grup al migranților ilegali pe criterii economice, fenomenul migraționist are mai multe ramificații care sunt determinate în principiu de motivul emigrării și de modul în care se realizează imigrarea ilegală. Fiecare dintre aceste ramificații are un grup sau o categorie reprezentativă de persoane.

Pornind de la această idee, după criteriul motivului, putem schița o primă clasificare a migranților ilegali pe grupuri, astfel:

migranți pe criterii economice;

aventurieri;

infractori (în această categorie sunt incluși și teroriștii);

alte categorii de persoane.

O altă clasificare se poate realiza după modul de operare a migranților ilegali, după cum urmează:

migrarea mascată – ascunderea adevăratului scop al călătoriei în țara de destinație prin inducerea în eroare a autorităților cu competențe în eliberarea și controlul documentelor de călătorie și în verificarea îndeplinirii condițiilor legale, urmată de depășirea termenului legal de ședere;

solicitare nejustificată a acordării unei forme de protecție din partea țării țintă (vizează obținerea statutului de refugiat);

renunțarea la cetățenia țării de origine sau – în cazul dublei cetățenii – la orice cetățenie pentru ca, odată cu dobândirea statutului de apatrid, să nu poată fi returnați în țara de origine;

folosirea de documente false sau falsificate (inclusiv vizele);

substituirea de persoană (documentul de călătorie/identitate este valabil însă persoana nu este titularul documentului);

trecerea ilegală a frontierei prin alte locuri decât punctele de control;

ascunderea în diferite mijloace de transport care trec frontiera de stat;

apelarea la sprijinul oferit de diferite persoane atât pe parcursul călătoriei clandestine, cât și al șederii ilegale în țara de destinație (călăuze, transportatori, gazde, patroni care facilitează munca „la negru” etc.);

migrarea clandestină individuală sau în grup prin utilizarea rutelor combinate (terestre, maritime, aeriene) și a itinerariilor ce presupun tranzitarea mai multor țări în scopul inducerii în eroare asupra țării reale de origine;

coruperea unor funcționari publici (spre exemplu, a lucrătorilor din cadrul ambasadelor sau consulatelor pentru a obține în mod ilegal viza pentru țara de destinație);

acceptarea sprijinului oferit de diferite grupuri criminale organizate în rețele pe teritoriul mai multor state sau al organizațiile criminale tradiționale transnaționale care au ca obiect de activitate și contrabanda cu migranți.

Aceste moduri de operare sunt prezentate la modul general deoarece fiecare dintre ele presupun în subsidiar o multitudine de forme și procedee de abordare. Așa, spre exemplu, ascunderea în diferite mijloace de transport depinde și poate fi făcută în funcție de:

ruta aleasă (terestră, maritimă, aeriană) deoarece pentru fiecare traseu corespunde un anumit mijloc de transport (auto sau feroviar, naval, aeronaval);

tipul mijlocului de transport (spre exemplu, în transportul pe apă pot fi utilizate: nave de pasageri, nave destinate transportului de mărfuri, nave petroliere, ambarcațiuni sportive, nave de agrement, nave tip feribot, mijloace plutitoare improvizate etc.);

existența locurilor pretabile de ascundere și a modului de realizare a acestora în funcție de mijlocul de transport și capacitățile acestuia (de exemplu, pe o navă locurile pretabile și posibilitățile sunt multiple – în rândul pasagerilor de la bord, în cabine, în sala mașinilor, în camera puțului ancorei, în hambare, în spațiile special practicate în pereți, în mobilierul din cabine sau bucătărie, în magaziile de depozitare a materialelor de întreținere, în containere etc. – în timp ce într-un automobil acestea sunt mult reduse – în portbagaj sau în spațiile special amenajate la bord ori sub scaune);

posibilitățile de supraviețuire a migranților în locurile de ascundere pe timpul călătoriei (condiții referitoare la hrană, apă, aer, protecție corporală, posibilități de comunicare etc.);

exprimarea acordului persoanei care asigură transportul sau participă la efectuarea acestuia de a-i ajuta în ascunderea în mijlocul de transport sau lipsa acestui consimțământ.

Exemplele pe această temă ar putea fi continuate însă considerăm că cele prezentate sunt sugestive și suficiente pentru a forma o imagine clară asupra complexității și diversității modurilor de operare.

Ca o caracteristică generală, apreciem că aceste moduri de operare sunt omniprezente pe mapamond, manifestându-se cu intensități diferite în funcție de specificul zonei, de gradul de instruire a migranților ilegali și/sau de „specializarea” rețelelor de contrabandă cu migranți.

Pentru a nu se face confuzie între introducerea ilegală de migranți (contrabanda cu migranți) și traficul de persoane – datorită faptului că în foarte multe cazuri modurile de operare sunt similare – considerăm ca fiind necesară delimitarea clară între cele două forme de infracționalitate.

Diferența dintre contrabanda cu migranți și traficul de persoane

Recunoașterea distincției dintre introducerea ilegală de migranți – sau cum mai este denumită contrabanda cu migranți – și traficul de persoane joacă un rol hotărâtor în încadrarea juridică adecvată pentru fiecare caz în parte.

Convenția ONU privind crima organizată transnațional, la care se adaugă și cele două Protocoale adiționale privind introducerea ilegală de migranți și la traficul de persoane, au stabilit pentru prima oară diferențele dintre fenomenul de trafic de persoane pe de-o parte și introducerea ilegală de migranți pe de altă parte. Astfel, introducerea ilegală de migranți este considerată o infracțiune împotriva statului respectiv, deoarece presupune trecerea ilegală a granițelor și încălcarea legilor privind migrația, în timp ce traficul de persoane este o infracțiune comisă împotriva victimelor abuzate. Prin urmare, traficul de persoane reprezintă o încălcare a drepturilor omului ce presupune diferite forme de exploatare.

Conform Protocolului ONU împotriva contrabandei cu migranți pe căi terestre, pe apă și prin aer, introducerea ilegală de migranți presupune desfășurarea unor activități „cu scopul de a obține, direct sau indirect, un avantaj financiar sau un alt avantaj material din intrarea ilegală a unei persoane pe teritoriul unui stat, fiind vorba de o persoană care nu deține cetățenia statului respectiv și nu este rezident permanent în acel stat.”

Prin intrarea ilegală se înțelege trecerea frontierei unui stat fără a îndeplini condițiile prevăzute pentru intrarea legală în statul respectiv.

În cazul contrabandei (introducerea ilegală), inițiativa pornește de la potențialul migrant, care intră în contact cu traficantul, și (în majoritatea cazurilor) îl plătește în avans, pentru ca acesta să îl ajute să intre ilegal în țara pe care și-a ales-o.

Termenul englez de „contrabandă” înseamnă importul și exportul interzis/ilegal. Ca urmare, contrabanda de persoane reprezintă transportul ilegal de persoane din țara de origine în țara de destinație sau țara „gazdă” (import).

În cazul traficului, indivizii aleși sunt recrutați prin folosirea forței, a fricii, prin înșelătorie sau prin inducerea în eroare. Relația dintre exploatatori și victimele exploatate are un caracter continuu, care nu se reduce la trecerea unei granițe, ci cuprinde și elemente de exploatare impuse victimei traficate, cum ar fi aservirea în domenii sexuale sau de muncă, tratamente nedemne, privarea de libertate.

Termenul englez de „trafic” înseamnă comerț, legal sau ilegal. De aceea, traficul de persoane este o formă de comerț cu ființe umane și deci o activitate interzisă.

Contrabanda cu migranți (introducerea ilegală de migranți) este o formă de migrare ilegală care presupune trecerea ilegală a unei frontiere internaționale.

Acesta este un aspect prin care contrabanda se diferențiază de trafic. Traficul nu presupune neapărat trecerea unei frontiere, după cum o dovedește existența traficului intern. Totuși, presupune în orice caz deplasarea unei persoane ca urmare a efortului conștient și deliberat al infractorilor de a strămuta victimele infracțiunii lor.

Traficul poate fi efectuat prin intrare legală, ceea ce prin definiție nu este posibil într-un caz de contrabandă.

Uneori, migrația legală poate duce la trafic, dar și intrarea ilegală (organizată de exemplu de contrabandiști) poate face parte din procesul de trafic.

În cele din urmă, la frontieră, o persoană introdusă ilegal este conștientă de acest lucru. Spre deosebire de aceasta, o persoană pe care traficanții au ales-o ca victimă nu știe încă ce soartă va avea și nici nu este conștientă de faptul că este traficată. O astfel de persoană va afla toate aceste lucruri abia după ce a ajuns la destinație, unde începe îndoctrinarea ei.

Importanța diferenței dintre contrabandă și trafic

Este absolut necesar să se facă o distincție clară între traficul de persoane și contrabanda (introducerea ilegală) de persoane, deoarece soarta victimelor, ajutarea și asistarea lor depind în mod direct de capacitatea organelor de poliție de a face această distincție. Dacă organele de poliție nu realizează diferența, victimele care deja au suferit grave încălcări ale drepturilor lor fundamentale și abuzuri fizice (inclusiv cele de natură sexuală), vor fi confundate cu persoane care intră ilegal în țara respectivă din motive economice sau de altă natură, reținute pe termen scurt și, după caz, returnate sau condamnate prin hotărâri judecătorești. Din păcate, exact acest lucru se întâmplă deseori în practica de zi cu zi. Aceste consecințe sunt respinse de protocolul ONU și de noile legi privind traficul de persoane.

În cazurile de trafic, elementul caracteristic de distincție față de introducerea ilegală constă în continuarea relației de exploatare, bazată pe constrângere, dintre traficant și victimă, după trecerea ilegală a frontierei. În această relație de exploatare, traficantul își exercită controlul asupra victimei pentru a atinge scopurile adiționale ale procesului de trafic.

Contrabanda de persoane este un „domeniu de afaceri” global, organizat de rețele criminale, sau de grupuri infracționale clandestine implicate și în alte tipuri de crimă organizată. Structurile variază de la grupuri individuale de amatori, până la organizații criminale internaționale.

Crima organizată transnațional are trei elemente caracteristice:

este comisă de un grup criminal organizat;

cu scopul obținerii unui profit maxim;

are dimensiuni internaționale.

Conform Convenției ONU prin grup criminal organizat se înțelege un grup structurat de trei sau mai multe persoane, care funcționează o perioadă de timp și acționează împreună pentru a comite una sau mai multe crime (infracțiuni) sau delicte, în scopul obținerii, directe sau indirecte, a unor avantaje bănești sau alte avantaje materiale.

În special țările în curs de dezvoltare sunt foarte vulnerabile față de pericolele crimei organizate. Poliția trebuie să fie foarte vigilentă în ceea ce privește:

cauzele și consecințele sociale ale crimei organizate;

crima organizată deja existentă în țara respectivă;

crearea instrumentelor de descoperire și combatere a crimei organizate.

În general, lupta de combatere a crimei organizate transfrontaliere, și în mod special cea care are ca obiect de activitate contrabanda cu migranți, impune realizarea unor legături de cooperare internațională între structurile de aplicare a legii, cooperare bazată în principal pe schimbul operativ de date și informații. În lipsa cooperării grupurile de crimă organizată își vor intensifica activitatea și se vor dezvolta iar forțele însărcinate cu aplicarea legii se vor vedea în fața unui fenomen pe care nu îl vor putea controla.

Prezentarea generală a amenințărilor migrației ilegale

În epoca actuală, manifestarea criminalității ca fenomen global a determinat ONU ca în cadrul celei de-a V Conferințe să facă o analiză privind „prevenirea criminalității și tratamentul infractorilor” și să elaboreze o rezoluție specială – „Crima ca formă de afaceri” – în care sunt evidențiate patru criterii definitorii pentru acest fenomen:

scopul îl constituie obținerea de câștiguri substanțiale;

legăturile sunt bine structurate și delimitate în cadrul grupului infracțional;

specificitatea este dată de folosirea atribuțiilor și relațiilor de serviciu ale participanților;

nivelul de manifestare atinge structurile superioare prin ocuparea de către participanți a unor funcții importante în economie și societate.

Reglementând o problemă socială complexă, ale cărei modalități de manifestare, consecințe sociale și moduri de soluționare interesează atât factorii instituționali de control social, cât și opinia publică, criminalitatea devine astăzi un factor deosebit de grav și periculos, îmbrăcând chiar forma crimei organizate, generând o serie de consecințe negative și distructive asupra structurii și stabilității organizațiilor și instituțiilor sociale și provocând stări demoralizatoare și de insecuritate la nivelul grupurilor și indivizilor. Pericolul pe care îl reprezintă criminalitatea în general și în mod deosebit cea organizată, constituie o preocupare permanentă a organismelor desemnate să lupte pentru prevenirea și combaterea acestui flagel al lumii contemporane.

Edificatoare în acest sens este activitatea Organizației Internaționale de Poliție Criminală (Interpol) care, cu prilejul celei de-a 71 Sesiuni a Adunării Generale desfășurată în luna octombrie 2002 în Yaounde (capitala Camerunului), a efectuat o evaluare a amenințărilor criminalității pe plan mondial. Evaluarea pune în evidență o serie de tendințe în evoluția societății omenești, tendințe care vor avea influență și asupra amenințărilor în materie de migrație ilegală. Dintre aceste se evidențiază în mod deosebit cele care privesc puterea de stat, evoluțiile demografice, inegalitățile economice și mutațiile culturale.

Din analiza acestor tendințe strategice rezultă că:

Evoluțiile demografice vor influența capacitatea de acțiune în asigurarea securității în centrele urbane care vor înregistra o mare dezvoltare. Migrația populației din țările în curs de dezvoltare sau din cele slab dezvoltate către țările vecine sau către cele dezvoltate va fi în creștere (analizele efectuate în domeniu arată că populația mondială va ajunge la 9,3 miliarde de locuitori până în 2050, iar un număr de 49 de țări din rândul celor mai puțin dezvoltate își vor tripla populația trecând de la 668 de milioane la 1,8 miliarde; populația urbană va spori de la 2,8 la 3,9 miliarde până în 2015, dintre care aproape 1/3 va fi în țările slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare);

Diferențele etnice, naționalismul extremist, neofundamentalismul sau convingerile religioase radicale vor constitui elemente generatoare de crize și tensiuni în interiorul statelor sau chiar internaționale (este posibilă apariția altor rețele asemănătoare Al-Qaeda); dezvoltarea și permanentizarea unor astfel de tensiuni și crize induc în rândul populației, în timp, dorința de a găsi un spațiu de securitate și pe cale de consecință emigrarea către țările învecinate sau mai îndepărtate, chiar și de pe alte continent;

Discrepanțele între nivelul de trai din țările bogate și cele sărace se vor adânci ceea ce va duce la o amplificare a tensiunii între populații și totodată va crea zone cu o populație vulnerabilă angajării în activități criminale (statisticile evidențiază faptul că în cele mai bogate țări ale lumii consumul reprezintă 86% din totalul consumului privat; Raportul ONU asupra dezvoltării arată că pentru anul 2002, la nivel mondial, peste 2,8 miliarde de persoane nu dispuneau decât de 2 dolari pe zi pentru a-și asigura traiul).

Conform datelor rezultate în urma analizelor, migrația ilegală în următoarea perioadă de timp se va menține la cotele anilor anteriori. În general, țările de origine vor fi din rândul țărilor cu o economie slab dezvoltată și/sau din rândul acelora care datorită problemelor de ordin politic ori a conflictelor locale vor fi generatoare de emigrație. Mulți dintre cetățenii acestor țări vor considera că emigrația constituie singurul mod prin care își pot afirma identitatea și prin care se pot realiza pe plan economic, politic, social sau cultural. Aceste probleme vor continua să alimenteze piața gestionată de organizațiile criminale care se ocupă de imigrația clandestină.

Deși amploarea fenomenului nu este cunoscută în totalitate, totuși Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD) a estimat cifra imigranților clandestini care ajung anual în țările Uniunii Europene la 500000, din care 90% penetrează frontierele cu ajutorul organizațiilor criminale.

În general, factorii de risc generatori de imigrație clandestină, pe termen scurt și mediu, vor fi aceeași, și anume:

instabilitatea politică și conflictele locale se vor manifesta într-un mare număr de zone continuând să afecteze o populație numeroasă (de exemplu, statisticile Înaltului Comisariat ONU pentru Refugiați indică faptul că, în anul 2000, numărul refugiaților a fost de 12 milioane de persoane, cu 50% mai mulți decât în urmă cu zece ani);

avantajele de natură economică oferite de țările dezvoltate vor favoriza migrația pendulatorie a forței de muncă dinspre zonele defavorizate, dar și imigrația clandestină îndeosebi a forței de muncă necalificată;

crearea, în cadrul țărilor de destinație, a unor comunități pe baza criteriilor etnice din țările de origine sau dezvoltarea celor devenite deja istorice conduce la creșterea numărului de rețele care se ocupă cu imigrația clandestină sau la amplificarea celor existente;

explozia informațională și viteza de circulație a informațiilor oferă posibilitate realizării unei bune documentări a persoanelor care doresc să imigreze clandestin privind facilitățile acordate în țara de destinație, stabilirea itinerarului optim, precum și menținerea legăturii permanente cu anumite persoane de contact (călăuze, gazde, transportatori).

Țintele de destinație urmărite cu predilecție de imigranți vor continua să fie țările Uniunii Europene, Americii de Nord și Australiei. Țările de origine a emigranților vor fi îndeosebi cele situate pe continentul asiatic, iar organizațiile cu gradul cel mai mare de pericol în domeniul imigrației clandestine vor rămâne cele corespunzătoare acestor țări. Țările Europei de Est și cele din Asia Centrală vor constitui zone de tranzit sau de așteptare pentru momentul prielnic continuării călătoriei clandestine spre țara de destinație finală.

Riscurile strategice generate de fluxurile migratorii

Fluxurile migratorii au caracteristici diferite în funcție de condițiile care determină apariția acestora, de amploarea lor, de capabilitățile statului de destinație de a gestiona fenomenul migraționist și de profilul migranților. Experiența acumulată în domeniu ne arată că orice flux migraționist de amploare are în compunere cele două forme de realizare a migrației: legală și ilegală.

Dacă ne referim la migrația ilegală constatăm că aceasta poate fi accidentală sau organizată.

În general, migrația ilegală accidentală este mai ușor de controlat datorită faptului că migranții nu dispun de „protecția” unor organizații criminale și nu au suficiente cunoștințe pentru a masca activitățile ilicite și, pe cale de consecință, sunt mai ușor de depistat de către forțele însărcinate cu aplicarea legii. În asemenea condiții pericolul pe care îl presupune infiltrarea imigranților ilegali în rândul unor comunități este mult mai redus. Un alt aspect îl constituie faptul că migrația accidentală nu prezintă caracteristicile de frecvență ale migrației organizate (fluxurile migratorii nu au caracter permanent) și astfel, printr-o asemenea migrațiune, țara de destinație nu va fi alimentată continuu cu imigranți ilegali.

Dimpotrivă, prin efectele pe care le produce asupra vieții sociale în general și asupra ordinii publice în mod special, migrația ilegală organizată prezintă un grad sporit de pericol. Acest fapt este evidențiat de riscurile strategice pe care le presupune o astfel de migrație și de impactul pe care îl are asupra statelor implicate (de origine, de tranzit și de destinație).

Odată ce a „prins rădăcini” o organizație criminală care are ca obiect de activitate contrabanda cu migranți pe teritoriul a două sau mai multe state, se va dezvolta rapid și va provoca efecte asupra stabilității și a viitorului statelor respective.

În opinia noastră, principalele riscuri strategice generate de fluxurile migratorii constau în:

Destabilizarea piețelor existente în domeniul forței de muncă

Emigrarea masivă (legală sau ilegală) a persoanelor apte de muncă din țările de origine produce modificări substanțiale în structura populației, fapt care generează dezechilibre pe piața autohtonă a forței de muncă și are repercursiuni asupra dezvoltării economice.

Un element cheie pentru țările de tranzit îl reprezintă durata șederii imigranților pe teritoriul acestora în timpul călătoriei către țările de destinație. În acest sens numeroase exemple reliefează faptul că mulți imigranți, în așteptarea momentului prielnic pentru intrarea în spațiul sau țara țintă – așteptare care poate dura de la câteva săptămâni până la câțiva ani – încearcă să-și găsească un loc de muncă temporar pentru realizarea câștigurilor necesare traiului și/sau a continuării călătoriei. Datorită poziției pe care o ocupă (în cele mai multe situații de imigrant ilegal) locul de muncă găsit este pe piața muncii „la negru” și nu de puține ori în domeniul economiei subterane.

Contrabanda cu migranți alimentează permanent și piața deja existentă a muncii „la negru” din țara de destinație. Astfel, prin introducerea pe piață a noilor migranți ilegali se creează o concurență neloială între imigranții cu vechime și cei nou sosiți, concurență care prin sporirea numărului de oferte de pe piață este în beneficiul „angajatorului”. În acest mod el poate stabili prețul și condițiile de muncă după bunul plac. În altă ordine de idei trebuie remarcat faptul că se pot declanșa lupte violente între imigranți, lupte care au ca scop înlăturarea de pe piață a concurenților.

Uneori obiectul de activitate al organizațiilor criminale îl constituie și controlul acestor forme deosebit de profitabile de exploatare umană prin care se obțin profituri zilnice substanțiale. Un interes aparte pentru introducerea noilor imigranți pe piața muncii la negru poate fi manifestat de însăși organizația care se ocupă cu traficarea migranților datorită faptului că parte dintre imigranții care au beneficiat de serviciile oferite de rețele trebuie să-și achite „datoriile” cu banii câștigați după ajungerea în țara de destinație.

Dezvoltarea și diversificarea crimei organizate

Crima organizată transfrontalieră nu are loc pe plan izolat. Odată create rețelele care se ocupă cu contrabanda de migranți se vor diversifica rapid și vor coopera cu organizațiile criminale deja existente în alte sfere infracționale, cum ar fi traficul de persoane, traficul de stupefiante, traficul de autovehicule de lux furate, traficul de arme și chiar terorismul.

Asemenea cooperări între astfel de organizații prezintă avantaje pentru ambele părți deoarece fiecare parte poate beneficia de serviciile „specializate” puse la dispoziție de partenerul de afaceri.

Destabilizarea economică prin creșterea activităților de spălare a banilor proveniți din contrabanda cu migranți

Datorită faptului că activitatea de contrabandă cu migranți este deosebit de profitabilă din punct de vedere financiar, în special în ceea ce privește traficul în scopul „muncii la negru”, ea determină curând apariția unor forme sofisticate de spălare a banilor, în interiorul sau în exteriorul țării respective, ceea ce poate duce la subminarea condițiilor pe piețele financiare și comerciale și poate provoca o destabilizare economică.

Destabilizarea demografică

Provocările actuale orientate în direcția studierii apariției și evoluției dezechilibrelor demografice sunt generate de existența pericolelor în planul producerii unor tensiuni sau, atunci când există condiții favorabile și tensiunile se acutizează, chiar a unor situații de criză cu consecințe deosebit de grave asupra ordinii sociale.

Un element cu conotații particulare asupra evoluțiilor demografice îl reprezintă migrația populației și îndeosebi latura care cuprinde migrația ilegale. Astfel, migrația ilegală practicată la scară largă – în special fluxurile migratorii regulate controlate de organizațiile criminale – poate duce la destabilizarea micro- sau macro-populației, pe de-o parte fiind vorba de numărul persoanelor care emigrează dintr-o anumită țară de origine, pe de altă parte fiind vorba de numărul imigranților de o anumită etnie sau naționalitate care imigrează într-o zonă sau pe o anumită piață a forței de muncă din țara de destinație.

Un aflux masiv de imigranți într-un timp scurt conduce la un spor de populație care presupune creșterea consumului și creează premizele unei situații de criză – autoritățile sunt puse în imposibilitatea de a menține condițiile de trai existente anterior (alimentarea corespunzătoare a piețelor cu bunuri de larg consum, asigurarea locuințelor, a serviciilor, creșterea ratei șomajului etc.), fapt care va genera reacții ostile din partea populației autohtone (manifestări xenofobe, ultranaționaliste sau rasiale). Acutizarea unor astfel de tensiuni pot conduce la manifestări violente cu urmări deosebit de grave în planul ordinii și liniștii publice.

Creșterea corupției în rândul funcționarilor publici

Contrabanda cu migranți este însoțită aproape întotdeauna de corupție. Numeroasele faze ale contrabandei creează nenumărate „oportunități” de corupere a funcționarilor publici din rândul diferitelor structuri ale autorităților de stat. Astfel, sumele de bani plătite periodic de organizațiile criminale anumitor funcționari publici reprezintă o metodă sigură de a submina eforturile întregului sistem de aplicare a legii în lupta pentru combaterea migrației ilegale.

Corupția și contrabanda cu migranți au efecte distructive care pun în pericol eficiența întregului sistem de aplicare a legii și reprezintă o amenințare pentru încrederea societății civile în acest sistem.

Coruperea politicienilor și traficul de influență

În mod similar, situația materială dobândită de contrabandiști de pe urma activităților criminale le permite acestora să facă trafic de influență și să corupă sistemul politic în favoarea lor. Un alt aspect ar putea fi posibilitatea coruperii politicienilor, șantajându-i pe cei care apelează la facilitățile oferite de sistemul creat de organizațiile criminale.

Destabilizarea investițiilor economice ale firmelor străine în țara respectivă

Efectele distructive ale migrației ilegale pot apărea cumulat. De exemplu, în țările în care contrabanda cu migranți a dus la activități specifice de spălare a banilor și la corupția sectorului public, încrederea în sistemul economic al țării respective va scădea și concernele internaționale își vor reduce volumul investițiilor.

Având în vedere tema supusă cercetării – „Riscurile generate de fluxurile migratorii ilegale și controlul acestora” – și perspectiva apropiată a integrării României în Uniunea Europeană, apreciem ca fiind necesară efectuarea unei analize asupra amenințărilor pe care le presupune migrația ilegală în spațiul european.

ANALIZA AMENINȚĂRILOR ÎN DOMENIUL MIGRAȚIEI ILEGALE ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE / SPAȚIUL SCHENGEN

Factorii care determină emigrarea

Motivul cel mai important pentru emigrarea ilegală în statele membre ale UE este situația economică proastă din anumite țări terțe. Este vorba în special de cetățeni din Serbia și Muntenegru, Irak, Turcia, Rusia, Afganistan, China, India și de pe continentul african. Aceștia au fost sau sunt nevoiți să-și părăsească țara pentru a avea condiții de viață mai bune. În unele cazuri ei trăiesc la limita sau sub limita sărăciei.

În altă ordine de idei existența anumitor conflicte etnice influențează puternic fenomenul emigrației. Exemple în acest sens sunt conflictul kurzilor cu guvernele din Irak și Turcia sau conflictul din Kashmir între India și Pakistan. Diminuarea dorinței de a emigra a persoanelor care locuiesc în astfel de zone nu poate fi realizată atâta timp cât așteptările lor nu sunt îndeplinite.

Până în acest moment, în urma războaielor din Irak și Afganistan, nu s-a creat presiunea emigraționistă așteptată. Cu toate acestea, situația trebuie monitorizată permanent deoarece condițiile umanitare și politice s-ar putea modifica și odată cu acestea ar fi posibilă o dezvoltare bruscă a emigrației din aceste regiuni. O analiză atentă a situație actuale bazată pe statistici și observații comparative nu reliefează o tendință spre dezvoltarea în viitorul apropiat a unei mișcări migraționiste din aceste zone spre Europa.

Factorii de atracție a imigranților spre Uniunea Europeană

Factorii de atracție existenți în UE sunt permanenți și constau în:

situația economică și socială foarte bună precum și prezența membrilor de familie, care se află fie legal fie ilegal într-un stat membru (spre exemplu, în conformitate cu o statistică ONU, în anul 2002 un număr de 26 de milioane de imigranți au găsit un nou domiciliu în Uniunea Europeană. Dorința acestora de a-și reîntregi familia după stabilirea în spațiul european (rezidență sau cetățenie) marchează un nou val al fluxului migraționist către UE. Țări ca Franța, Portugalia, Olanda, Spania și Marea Britanie sunt legate prin trecutul lor de imperii coloniste cu țări slab dezvoltate, fapt care facilitează emigrarea dinspre aceste țări către „țările mamă”);

un alt factor de atracție pentru emigranți îl reprezintă șansele de a găsi o slujbă bine plătită și de a-și sprijini financiar familia rămasă în țara de plecare.

Rute și metode pentru migrația clandestină

Comunicatele de presa din 2002 apreciază, ca aproximativ 500 000 emigranți intră anual ilegal în UE, dintre care în jur de 400 000 solicită azil politic.

A. Rute terestre

Ruta „Estică”

Ruta aceasta își are originea pe aeroporturile asiatice și este orientată spre Rusia (Moscova) și mai departe prin Ucraina, spre Republica Slovacă și Republica Cehă, trecând frontiera externă a UE către Austria și Germania. Majoritatea cetățenilor călăuziți care provin din Afganistan, China, India, Sri Lanka și Vietnam s-au folosit de Rusia ca țară de tranzit pentru a-și continua drumul înspre țările UE. Un rol important îl joacă în această situație aeroportul din Moscova precum și faptul, că mulți dintre cetățenii din Asia Centrală și Caucaz nu necesita viză pentru a intra în Rusia.

Există și o rută secundară, care trece prin Moscova și St. Petersburg cu intrarea în UE prin sud – est și anume prin Finlanda. O alta rută secundară trece prin St. Petersburg înspre Murmansk, cu intrarea în UE la frontiera nordică a Norvegiei.

Ruta prin Europa de sud – est

Aceasta rută începe de obicei în Turcia. Continuă pe cale terestră prin Bulgaria. De acolo, ruta se împarte pe următoarele variante:

Varianta 1: Turcia – Bulgaria – România – fosta Iugoslavie – Ungaria – Republica Slovacă / Cehă – spre Austria sau Germania. Aceasta rută este folosită în special de cetățeni din China, India, Rusia, Irak, Bulgaria, România și Turcia.

Varianta 2: din Turcia prin Serbia și Muntenegru, Bosnia–Herțegovina, Croația, Slovenia spre Austria sau Italia. Aceasta rută este utilizată în special de cetățeni din Turcia, Irak, Iran, Serbia, Muntenegru, Bosnia – Herțegovina, Macedonia și din țările asiatice.

Varianta 3: din fostele state sovietice prin România și Bulgaria, prin Grecia sau pe ruta macedoneană. Aceasta alternativă este utilizată în special de cetățeni din Rusia, Ucraina, Belarus, Lituania, Kazahstan, Albania și România. În afara de acestea exista și rute directe spre Grecia din Albania și Turcia.

Ruta „Africană”

Migranții proveniți de pe continentul african vin în special din Maroc, Algeria și țările din sudul Saharei spre Spania. Emigranții ilegali încearcă să intre ilegal în orașele spaniole Ceuta sau Mellina, care se afla pe pământ african la frontiera cu Marocul.

B. Rute maritime

Se impune să menționăm faptul că, pentru a ajunge în țările UE, rutele de călăuzire terestre descrise mai sus sunt combinate cu rute maritime.

Din Libia spre Italia (Sicilia)

Se știe, că vasele pleacă de la coastele Zuara și Zliten, care se află la est și la vest de Tripoli. Aceste rute sunt utilizate în special de cetățeni din Sudan, Etiopia, Eritreea, Somalia, Liberia, Siera Leone, India, Pakistan, Bangladesh și Sri Lanka.

Din Tunisia spre Italia

Această rută începe în Tunisia și se continuă spre insulele italiene Lampedusa și Pantelleria. De acolo emigranții încearcă să-și continue drumul spre Sicilia până la țărmul italian. Această rută este utilizată în special de cetățeni din Tunisia, Algeria și Maroc.

Din Sri Lanka spre Italia (Sicilia și Calabria) prin Canalul Suez

Emigranții pleacă de pe coasta din Sri Lanka, înconjoară o parte a peninsulei arabe, urmează o oprire (probabilă) în Yemen, trec Marea Roșie și Canalul Suez, pentru a ajunge în Mediterana și respectiv în Italia. Această rută se utilizează în special de cetățenii sri-lankezi.

Din Turcia și Albania spre Italia (Calabria, Puglia)

În special cetățenii din Maroc și continentul african, care utilizează vase maritime, sunt călăuziți spre coasta franceză sau spaniolă ori spre Insulele Canare.

Din Turcia spre Grecia

Cei mai mulți emigranți ilegali, care sunt călăuziți pe mare vin din Turcia, fiind vorba în special de kurzi, irakieni, iranieni și pakistanezi. Există rețele de infractori care adună emigranți ilegali, îi grupează pe teritoriul turcesc, înainte de ai duce în porturile grecești.

Altele

Au existat și câteva cazuri izolate de călăuzire din Estonia spre Finlanda și din Rusia înspre nordul Norvegiei.

C. Rute aeriene

Toate statele UE se confruntă cu emigranți ilegali care sosesc pe aeroporturile internaționale. Numărul imigranților ilegali depinde de mărimea aeroportului și de fluxul de călători. Astfel, aeroporturile din Londra, Amsterdam, Frankfurt Main și Paris colectează imigranți ilegali din întreaga lume.

Există câteva rute importante înspre UE care își au originea pe aeroporturile din Hongkong, Johannesburg, Moscova, St. Petersburg, Bangkok, Dubai, Istambul, Bombay, Lagos, Rio de Janeiro, Lima, Quito, Casablanca și Accra.

Modus operandi

La frontiera verde

În ceea ce privește rutele terestre descrise, modul de operare cel mai frecvent este frontiera verde spre UE, care este trecută pe jos.

Următoarele moduri de operare sunt cunoscute în majoritatea statelor membre:

Emigranții trec fără nici un fel de ajutor peste frontiera verde, având asupra lor hărți și alte mijloace necesare;

Utilizarea de călăuze: în multe cazuri călăuzele garantează o trecere a frontierei plină de succes – acest lucru înseamnă că se vor întreprinde măcar câteva încercări/teste pentru a verifica gradul de securizare a frontierelor pe direcția aleasă – întregul drum este organizat începând cu țara natală și până la destinația finală. În mod frecvent există camioane, autoturisme sau vehicule de transport marfă, care transportă persoanele călăuzite în zona de frontieră, unde părăsesc mijlocul de transport, pentru a trece frontiera verde pe jos, așteptând să fie recuperați de pe teritoriul statului vecin;

Rapoartele evidențiază și faptul, că de multe ori călăuzele conduc personal emigranții peste frontiera verde;

Mărimea și componența etnică a grupului variază în funcție de destinația finală precum și de organizația din care fac parte călăuzele.

În anul 2002 au fost reținute 17.400 de persoane în timp ce treceau în mod fraudulos frontiera spre Austria. În urma unui calcul a rezultat faptul că în timpul unei operațiuni de trecere frauduloasă a frontierei la câte o călăuză reveneau în medie 25,7 de persoane. Situațiile statistice indică o creștere considerabilă a numărului de persoane călăuzite în grupuri mari peste frontiera verde înspre Austria, fără ca aceste grupuri să fi fost însoțite de călăuze. În astfel de situații călăuzele nu pot fi reținute. S-a depus plângere împotriva la 764 de călăuze, 448 de complici și 18 organizatori.

La frontiera terestră germană – cu Polonia, Republica Cehă și Elveția – au fost constatate modurile de operare descrise mai sus. Polițiștii de frontieră, care-și desfășoară activitatea acolo și care asigură paza frontierei sunt informați asupra tuturor schimbărilor în modul de operare, asupra „punctelor fierbinți” locale.

Poliția de frontieră s-a concentrat asupra frontierei verzi germane, iar măsurile luate ne conduc la concluzia că tendința descrescătoare a migrației ilegale din ultima perioadă va continua probabil și în anii următori.

Prin punctele de trecere a frontierei, inclusiv cele din porturi maritime și aeroporturi

Una dintre cele mai noi tendințe în ceea ce privește intrarea pe teritoriul Schengen este utilizarea abuzivă a vizelor Schengen. Astfel, vizele obținute pentru studii sunt utilizate pentru călătorii turistice sau de afaceri. Această metodă a vizelor obținute prin declarații false s-a putut constata în special la controlul de frontieră în cazul cetățenilor din Ucraina, China, Republica Moldova, Turcia, Albania și Rusia. Până în acest moment fenomenul a putut fi constatat în Germania, Belgia, Austria, Italia, Portugalia, Finlanda, Suedia și Norvegia. În majoritatea cazurilor motivul real pentru intrarea în UE este munca ilegală sau șederea permanentă.

Portugalia și Spania stau în fața unei probleme la punctele lor de trecere a frontierei externe în ceea ce privește cetățenii din America de Sud, care nu necesita viză și care pretind, că scopurile lor ar fi turistice. În Italia și Grecia se întâlnește același mod de operare, de data aceasta din partea cetățenilor bulgari și români, care nici ei nu necesita viză pentru a intra în spațiul Schengen.

În continuare se poate presupune, că migranții vor încerca și mai departe să intre în UE ascunzându-se în vehicule, camioane, trenuri și containere.

Un alt mod de operare constatat este utilizarea pașapoartelor de călătorie, a vizelor, a permiselor de ședere, a cărților de identitate, a permiselor de conducere și a documentelor de asigurare false sau falsificate. În același timp s-a observat utilizarea de documente originale cu substituire de persoană.

Angajați marocani ai firmelor de curățenie, care lucrau pe aeroportul Schiphol din Amsterdam au călăuzit ilegal cetățeni din Maroc din zona de tranzit în zona Schengen, utilizând pentru aceasta cheile lor de serviciu. Și cetățenii din Ghana au utilizat aceeași metodă.

Cetățeni din China care au sosit pe aeroportul Schiphol cu pașapoarte originale au primit de la călăuze după ce au coborât din avion documente de călătorie asiatice false precum și bilete de zbor false pentru zboruri spre Marea Britanie.

Se cunoaște faptul, că există cetățeni somalezi, care trăiesc în țările nordice și care își trimit documentele de călătorie la Mogadischu, de unde cetățeni somalezi intră ilegal în Norvegia și Suedia.

Cetățenii din țările situate la sud de Sahara și din Maghreb intră în UE prin porturile maritime din sudul Spaniei, deoarece aici există curse regulate spre Africa de Nord. În marea majoritate a cazurilor s-au utilizat documente falsificate.

Frontiera albastră

Se cunoaște faptul că există patru mijloace de transport diferite care ajung pe coastele țărilor membre ale UE, și anume:

Vase de pasageri

Referitor la Italia trebuie spus, că emigranții ilegali aflați pe vase de pasageri sunt transportați în marea majoritate a cazurilor în condiții umanitare și de siguranță proaste. Aceste cazuri sunt organizate de călăuze. Locurile naturale de destinație sunt micile insule Lampedusa și Pantelleria. Punctele de plecare se află pe coasta de nord a Africii. În anul 2002 au fost descoperiți cel puțin 25000 de emigranți ilegali pe ambarcațiuni și vase. Acestea, fiind foarte vechi, se aflau într-o stare tehnică atât de proastă încât nu puteau fii folosite decât o singură dată.

Ambarcațiuni rapide

Acest tip de ambarcațiune este utilizat în special de cetățeni albanezi, care încearcă să debarce pe coasta de est a Italiei. Ambarcațiunea fiind mică numărul de persoane transportate se limitează la 10 – 15 pe cursă. Numărul de curse între Albania și Italia pe zi depinde de condițiile meteo și variază între 1 și 4 (dus și întors). În anul 1999 s-au reținut circa 46 000 de emigranți ilegali care au încercat acest mod de operare. În anul 2003 s-a observat aceeași tendință descrescătoare din ultimii ani, fiind reținute doar 16 persoane.

Ambarcațiuni pescărești mici și mari

Aceste ambarcațiuni care vin din Tunisia și Turcia transportă uneori până la 100 de persoane (sau poate chiar mai multe de atât).

Proprietarul pretinde că pescuiește dar în realitate există emigranții ilegali ascunși la bordul navei. Scopul urmărit este de a ajunge la frontiera italiană sau grecească.

De pe coasta Africii de Nord pleacă mici bărci pescărești cu ajutorul cărora imigranții ilegali încearcă să ajungă în apele teritoriale spaniole sau în Insulele Canare. În anul 2002 au fost reținute 982 de ambarcațiuni pescărești, care au transportat aproximativ 18.000 de emigranți ilegali.

Pe itinerarul înspre Turcia se grupează emigranți ilegali în grupuri de până la 20 de persoane. Aceștia sunt ambarcați pe bărci pescărești mici și vechi cu scopul de a transportați în Grecia. De regulă acest gen de operațiuni se desfășoară noaptea. Există chiar cazuri, în care călăuza învață pe unul dintre emigranți cum se conduce barca pentru a ajunge pe țărmul grecesc. În alte situații călăuzele conduc barca, iar în apropiere de țărmul grecesc emigranții coboară de la bord și ating țărmul Greciei. O altă situație este aceea în care călăuzele se întorc cu o ambarcațiune rapidă la țărmul turcesc, iar barca pescărească plina de emigranți este condusă în continuare de un emigrant ilegal.

Ambarcațiuni sportive

În regiunea Mării Baltice au existat cazuri în care ambarcațiuni bine dotate au fost utilizate pentru călăuzirea imigranților dinspre statele baltice înspre alte zone de coastă ale UE.

Tendințele actuale în modurile de operare

Cum deja am amintit mai sus se va continua utilizarea vizelor obținute prin declarații false făcute în special de cetățeni din Ucraina, Rusia și Turcia. Acest fenomen va avea efecte asupra siguranței la frontiera externă a Austriei, Finlandei, Germaniei, Norvegiei și Suediei.

Tendințe naționale

A doua tendință demnă de menționat este sporirea cazurilor de călăuzire în rândul cetățenilor chinezi care intra în UE (începând îndeosebi cu anul 2002). Se așteaptă ca emigrarea ilegală a cetățenilor chinezi să rămână la un nivel ridicat. Cele mai multe cazuri de până acum s-au înregistrat la frontierele externe ale Austriei și Germaniei. În același timp se mai poate prevedea creșterea emigrării ilegale a cetățenilor ruși.

Aproximativ două milioane de cetățeni ne-libieni trăiesc actualmente în Libia. Aceștia pot constitui o amenințare referitor la emigrarea ilegală în UE.

Începând cu 01.06 2003 cetățenii Ecuadorului necesită viză pentru statele membre, cu excepția Norvegiei și Islandei.

Tendințe regionale

Numărul emigranților ilegali, care au fost arestați în Campo de Gibraltar – pe teritoriu britanic – a scăzut în prima jumătate a anului 2002 cu aproape 80%.

În anul 2003 aproape toate ambarcațiunile cu imigranți ilegali care au intrat în apele teritoriale italiene s-au scufundat. Numărul emigranților ilegali din Albania a scăzut datorită măsurilor și planurilor comune cu autoritățile albaneze, inclusiv prezența patrulelor marinei italiene în apele teritoriale albaneze. Schimbul de informații cu Turcia asupra investigațiilor referitoare la organizațiile criminale a reușit să stopeze fluxul de emigranți ilegali din această țară. Rezultatele strădaniilor diplomatice și a acordurilor de colaborare făcute cu autoritățile din Sri Lanka și Egipt au dus într-adevăr la scăderea presiunii de emigrare venite din Sri Lanka. Contrar acestei tendințe este creșterea numărului emigranților ilegali din Libia. Există însa contacte directe cu autoritățile libiene referitoare la o colaborare concretă pentru combaterea emigrării ilegale de pe această direcție.

În Austria s-a putut observa o deplasare a națiunilor implicate în emigrarea ilegală. Cei mai mulți cetățeni din anii trecuți au fost cei din Afganistan. În anul 2002 irakienii au constituit numărul cel mai mare de emigranți ilegali. Între decembrie 2002 și ianuarie 2003 s-a putut constata o creștere a numărului de cetățeni indieni și de emigranți ilegali din Bangladesh. Ultima tendință observată este cea a cetățenilor ruși care intra în mod ilegal în Austria – este vorba în special de cecenii care vin prin Polonia și Republica Cehă sau Slovacă și apoi trec frontiera verde spre Austria unde cer azil politic.

Turcia este cea mai importantă rută de tranzit înspre UE, iar Istambul constituie punctul de legătură cel mai important. Se utilizează în mod frecvent și Siria, Libanul și Libia.

În Suedia s-a remarcat o creștere a cazurilor de înșelătorie (sunt utilizate în acest sens pașapoarte originale, care sunt folosite în mod abuziv). Este vorba în special de somalezi, a căror țintă este Norvegia și Suedia. Cetățenii ruși au disponibilități aproape nelimitate pentru a obține vize Schengen într-una din ambasadele UE.

Islanda așteaptă ca în viitor să sporească numărul cetățenilor chinezi care utilizează aeroporturile din Islanda ca aeroporturi de tranzit pentru a pleca mai departe spre SUA.

Danemarca indică tendința actuală: este vorba de cetățenii chinezi, care utilizează aeroportul de la Copenhaga ca aeroport de tranzit, pentru a intra apoi în alt stat Schengen. Și în ceea ce privește cetățenii din statele baltice și Polonia există o nouă tendință: ei intră legal în Danemarca (pentru care nu necesită viză) și se folosesc de șederea lor pentru a lucra la negru sau pentru prostituție.

În anul 2002 emigranți ilegali au intrat în Norvegia venind din Murmansk (Rusia). Pentru viitor se așteaptă o utilizare mai frecventă a acestei rute, având în vedere administrația de frontieră din Rusia. În ultimele luni s-au descoperit cazuri, care scot în evidență faptul, că și Norvegia este folosită ca țară de tranzit de către emigranții ilegali. Este vorba de cetățeni din România, Irak, Iugoslavia și China, care au folosit Norvegia ca țară de tranzit.

O tendință actuală la frontiera finlandeză este prezența intrărilor ilegale organizate. La PTF Vaalimaa aflat în sud-estul Finlandei au existat mai multe cazuri, în care cetățeni turci de etnie kurdă au încercat să intre în Finlanda cu vize Schengen falsificate pentru Germania și Franța. Se cunoaște faptul că aceste falsuri au fost făcute în Bulgaria.

Marea majoritate a refuzului intrării în Marea Britanie este formată de așa-zișii vizitatori. Ei vin de regulă din statele Americii de Sud (Brazilia, Venezuela, Bolivia, Columbia, Mexic) precum și din statele candidate la aderarea la UE. În alte cazuri s-a constatat utilizarea vizelor de studii fără ca acesta să fie adevăratul motiv al intrării pe teritoriul Regatului Unit.

Jamaica și Zimbabwe devin din ce în ce mai mult o problemă.

Parisul și Amsterdamul par a fi destinația principală a cetățenilor brazilieni. Johannesburg este ultimul punct important în plecarea spre aeroportul Heathrow având asupra lor documente insuficiente.

În Grecia și Italia s-a consemnat o creștere a numărului bulgarilor, românilor, a kurzilor turci, care încearcă să intre fie legal fie ilegal pe la orice tip de graniță și care de regulă depășesc termenul legal de ședere, pentru a-și găsi de lucru sau pentru a comite delicte. Și în Spania a crescut fluxul cetățenilor români și bulgari precum și a celor din Ecuador

În ultima vreme a sporit călăuzirea imigranților din Tunisia spre Insula Malta.

Pe viitor fluxul cel mai mare de migranți ilegali va veni în continuare pe Ruta de est și anume din Federația Rusă, prin Ucraina, Republica Slovacă, Republica Cehă, care vor încerca să intre în UE fie prin Austria, fie prin Germania.

Este probabil ca aeroportul internațional de la Priștina (Serbia și Muntenegru) care s-a redeschis să fie folosit mai des de migranți ca punct de sprijin pentru călătoriile lor pe calea terestră sau pe calea aerului spre a ajunge în UE.

Autoritățile spaniole așteaptă o creștere a presiunii migraționiste la frontierele lor maritime cu Marocul în Ceuta și Mellina, precum și dinspre frontiera africană.

La frontiera externă cu Slovenia s-a consemnat o scădere remarcabilă, scădere care este demonstrată de cifre: în anul 2001 s-au reținut 8.126 de emigranți ilegali, în anul 2002 au fost 1 465, iar din ianuarie până la 31.03 2003 s-e reținuseră 130 de emigranți ilegal. Pentru viitor se așteaptă același nivel scăzut.

În privința emigrărilor ilegale, tendința actuală la frontierele externe ale Greciei cu Albania, Macedonia, Bulgaria și Turcia pare să fie în scădere deși nu se cunosc cifre exacte.

Situația internă Schengen / UE

În afara amenințărilor existente la frontierele externe multe dintre statele membre suferă din cauza emigrației ilegale, care vine din celelalte state Schengen.

În unele țări cum ar fi țările nordice, Marea Britanie și Germania numărul de emigranți ilegali prinși la frontierele interne Schengen a fost mai mare decât acela la frontierele externe. Acest fenomen este dovada faptului, că sistemul Schengen este vulnerabil, iar frontierele externe sunt permeabile.

Odată ce un emigrant ilegal a intrat în ținutul libertății, siguranței și a dreptului, probabilitatea ca el să fie descoperit este foarte mică. Se poate pleca de la premisa, că datorită desființării controalelor la frontiera internă numărul real al emigranților ilegali care vin peste frontierele externe Schengen să fie mult mai mare decât cel constatat în țările membre.

Aprecierea fluxului migraționist

Având la bază informațiile de până acum se poate face o primă apreciere a fluxului migraționist la frontierele externe UE.

În ultima perioadă numărul emigranților ilegali de-lungul frontierei externe verzi a UE cu Norvegia, Finlanda, Germania, Austria, Italia a crescut considerabil. Nu au fost prezentate cifre comparative ale situației la frontiera verde a Greciei.

Datorită poziției geografice speciale la frontiera terestră spaniolă (provinciile Ceuta și Mellina de la frontiera cu Marocul) este necesară o analiză separată, deoarece nu poate fi comparată cu fluxul migraționist existent la celelalte frontiere terestre ale UE. Autoritățile Spaniole au anunțat, că până în septembrie 2002 au fost reținuți aproximativ 42 000 de emigranți ilegali. Până la sfârșitul anului 2003 cifra s-a dublat față de numărul total la toate celelalte frontiere externe UE.

Dacă se analizează cifra pusă la dispoziție la sfârșitul anului 2002 despre situația la frontierele externe albastre (și anume 47.000 fără Franța și Irlanda) atunci se poate observa, ca presiunea migraționistă principală asupra UE vine de la frontierele externe sudice, și anume din Spania, Italia și Grecia. Emigrația ilegală pe calea aerului constituie o problemă mai mică față de cele de la frontierele terestre și albastre.

Deși Italia este țara afectată cel mai puternic de fenomenul călăuzirii pe mare, totuși o creștere însemnată privind numărul de imigranți s-a înregistrat și la frontierele spaniole. Totodată, presiunea migraționistă care vine dinspre Africa și se exercită asupra Europei devine din ce în ce mai evidentă. Călăuzirea persoanelor pe cale maritimă se face pentru acei africani, care vor să intre ilegal în Europa și care nu pot plăti costurile călăuzirii pe calea aerului deoarece sunt mult mai mari. Acest lucru este valabil în special pentru persoanele din regiunile aflate în sudul Saharei.

Intensificarea permanentă a măsurilor de supraveghere și control luate de forțele de frontieră a țărilor membre, îmbunătățirea siguranței la frontierele Poloniei, Republicii Cehe, Ungariei, a statelor baltice, Sloveniei, Slovaciei și Albaniei, o politică restrictivă a vizelor în statele candidate la aderare, precum și modificările legislative din acestea au dus la deplasarea rutelor de călăuzire și astfel la micșorarea cazurilor de migrare ilegală.

S-a constatat scăderea numărului cazurilor de migrare ilegală în special în Germania. Acest lucru se datorează faptului, că cetățenii bulgari nu mai necesită viză de la 01.04 2001 iar cei români de la 01.01 2002 – în conformitate cu reglementările referitoare la vize a UE Nr. 935 din 15.03 2001 pentru șederi de până la 3 luni.

Colaborarea cu statele candidate (Bulgaria și România) fiind bună se așteaptă ca pe viitor situația privind imigrarea pe aceste direcții să se îmbunătățească considerabil.

Principala amenințare în ceea ce privește migrația ilegală vine dinspre organizațiile criminale care canalizează fluxurile de imigranți pe direcțiile controlate de ele și care datorită perseverenței pot contribui în mod substanțial la crearea unui dezechilibru demografic și chiar al generarea unor situații de criză în spațiul european. Sub acest aspect se impune realizarea unei analize separate privind activitatea unor asemenea organizații pe câteva filiere de referință.

ANALIZĂ PRIVIND UNELE FILIERE ALE MIGRAȚIEI ILEGALE PE CONTINENTUL EUROPEAN

Monitorizarea și analizarea permanentă a modului de manifestare a fenomenului precum și buna cooperare între instituțiile cu responsabilități pe linia migrației ilegale din țările membre UE și respectiv candidate la integrarea europeană au determinat identificarea unor noi canale de imigrație clandestină.

Rețelele care se ocupă de imigrarea clandestină sunt în general foarte bine structurate și au un caracter internațional. Acest tip de activitate criminală este, în mod incontestabil, una din cele mai profitabile dacă se are în vedere raportul disproporțional între riscurile asumate și câștigurile obținute. În momentul de față ea este controlată de veritabile organizații de tip mafiot care, pentru sporirea profiturilor, au în vedere combinarea acestui gen de infracțiune cu cele circumscrise domeniilor muncii „la negru”, cerșetoriei, prostituției, traficului de droguri, spălării banilor „murdari”… și chiar a terorismului internațional.

Imigranții includ cetățeni aparținând foarte multor state. Din acest motiv prezentarea este departe de a fi completă. Ea se axează doar pe principalele fluxuri ale imigrației ilegale și are în vedere cele mai eficiente rețele.

Canalul „chinezesc”

Imigrația chinezească are ca sursă principală trei provincii situate în sudul Chinei (Zehjiang, Fujian și Guangdong) și are ca destinație principală țările din Uniunea Europeană, SUA și Australia.

Preocuparea specială față de imigrația clandestină chinezească este determinată îndeosebi de următoarele motive:

din punct de vedere al potențialului este cea mai periculoasă;

este însoțită întotdeauna de rețele de tip mafiot care au legături cu triadele;

este dificil de penetrat datorită barierelor lingvistice și culturale;

cunoaște forme de manifestare violentă – membrii rețelelor se comportă foarte dur cu cei care doresc să imigreze recurgând la amenințări, răpiri, sechestrări, recuperări forțate de „datorii” și chiar eliminarea fizică a imigranților clandestini șovăielnici.

Pentru a îngreuna depistarea imigranților clandestini și pentru a-și atinge scopurile rețelele aleg itinerarii extrem de diferite. În acest sens ei recurg la rute aeriene, terestre, maritime și nu de puține ori combinându-le.

Pe calea aerului, călătorii clandestini, având documente adecvate, încearcă să intre în țara de destinație direct de la Bangkok, uneori evitând transportul direct către țara-țintă prin tranzitarea unei alte țări aparținând spațiului Schengen și astfel încercând să nu atragă atenția asupra lor.

În intenția de a evita controalele amănunțite la frontieră imigranții clandestini utilizează itinerarii din ce în ce mai complexe. De exemplu, pentru a aduce oamenii din Hong Kong la Paris, rețelele cumpără bilete Hong Kong-Paris, cu escală într-un aeroport european. Sistemul de tranzit în aceste aeroporturi internaționale permite imigrantului clandestin să evite controlul de frontieră și, odată coborât din avion la Paris, controlul este mai puțin sever deoarece zborul provine dintr-o țară din spațiul Schengen.

În general, imigranții clandestini chinezi încearcă să ajungă în vest zburând peste țările estice (Rusia, Ucraina, Cehia) și apoi își continuă călătoria pe comunicațiile rutiere până în țările Uniunii Europene (ajungând în acest mod până în Marea Britanie).

De la începutul anului 2000 s-a observat o dorință specială a imigranților chinezi de a ajunge în Statele Unite. În acest scop, rețelele deplasează imigranții clandestini prin spațiul Schengen, îi transportă în Mexico, ulterior trecându-i frontiera de uscat în California. De curând, datorită intensificării controalelor americane la frontierele Californiei, a fost adoptată o nouă rută pentru transportul imigranților clandestini care trece prin câteva insule caraibiene (Saint Martin, Cuba, Bahamas) și mai departe spre coasta de est a SUA.

În ultimii ani, Africa a devenit rampa de lansare pentru rețelele chinezești în scopul ajungerii în spațiul Schengen. O parte a cetățenilor chinezi au folosit documente coreene și japoneze false și, pentru a ajunge în țara de destinație, au utilizat tranzitul unor țări membre ale UE unde, de regulă, aceștia erau așteptați de contrabandiști.

Cele mai folosite rute de uscat spre UE sunt cele care îi duc pe imigranții ilegali într-o țară din Europa de Est (Rusia, Ucraina sau Polonia), mai departe prin Republica Cehă, ulterior trecând pe jos „frontiera verde” ceho-germană. Din1999 a apărut o nouă rută: China, Cambodgia (Phnom Penh), Malayesia (Kuala Lumpur), Iugoslavia. În Belgrad imigranții clandestini beneficiază de suportul logistic oferit de ambasadele lor și de comunitatea chinezească din oraș. Această rută este folosită frecvent deoarece, în baza acordurilor economice speciale dintre cele două țări, cetățenii chinezi nu au nevoie de viză pentru Iugoslavia. Ulterior ei intră în spațiul Schengen trecând prin țările din fostul bloc comunist, îndeosebi pe varianta rutelor balcanice.

În vara anului 2000, statele membre ale Uniunii Europene au obținut informații despre rolul pivotant al Belgradului pentru rețelele chinezești. În acest sens a fost semnalată prezența pe teritoriul Iugoslav a unui număr de peste 40 000 de cetățeni chinezi care ar putea imigra ilegal în țările membre ale UE. De la eliminarea recentă a rutei directe Beijing-Belgrad, rețelele încearcă acum să folosească staționările curselor aeriene din Moscova pentru ca ulterior să continue călătoriile spre Europa de Vest.

Din primul trimestru al anului 2000, s-a observat că imigranții clandestini chinezi care țintesc Marea Britanie uzează tot mai mult de serviciile oferite de contrabandiștii de alte naționalități (iugoslavi, italieni și indieni), care organizează călătorii în grup ale cetățenilor chinezi cu ajutorul camioanelor. Marea majoritate a acestor călătorii încep în Olanda, trec prin Belgia, apoi ajungând în Marea Britanie. Imigranții chinezi care au decedat în urma asfixierii într-un camion înregistrat în Olanda constituie un tragic exemplu a acestui „modus operandi”.

Unii imigranți clandestini relatează despre călătoriile făcute în camioane sau uneori chiar în interiorul unor containere pe căile de comunicații rutiere ce au ca punct de plecare țările Europei de Est (Rusia, Ucraina, Cehia) către Uniunea Europeană.

O altă variantă o constituie utilizarea de către imigranți clandestini (proveniți în principal din provincia Fujian) a transportului maritim cu plecări de pe coasta Mării Chinei de Sud spre Japonia, U.S.A. și Australia. De regulă, aceștia călătoresc în grupuri mari ascunzându-se în containere.

Această rută maritimă a fost pusă în legătură, încă de la începutul anului 2000, cu spațiul mediteranean: debarcări succesive ale imigranților chinezi clandestini pe coastele Apuliei; transportarea acestora cu bărcile din Ceuta și Melilla (teritorii spaniole la frontiera cu Marocul) spre UE.

Diferitele investigații au arătat că rețelele imigrației ilegale sunt în general conduse din China cu ajutorul unor structuri localizate în diferite țări europene.

Rețelele se bucură de un ajutor substanțial din partea compatrioților stabiliți în țările pe care aceștia le tranzitează. Ei îi „aprovizionează” pe clienții lor cu pașapoarte falsificate. Falsurile sunt realizate cu ajutorul documentelor furate în alb aparținând unor state pentru care nu există obligativitatea obținerii vizei de intrare în spațiul Schengen sau pentru alte țări de destinație (Japonia, Coreea, Singapore). De asemenea, aceste documente pot fi obținute și ca favoruri. De exemple, pașapoartele originale emise oamenilor de afaceri chinezi, obținute după naturalizare, în Honduras ca urmare a investițiilor făcute în economia națională prin sume de peste 37 000 dolari USA.

De când obținerea unei vize pentru spațiul Schengen a devenit o problemă în China, imigranții clandestini folosesc reprezentanțele diplomatice ale Turciei, Italiei, Poloniei sau Bulgariei. În plus, vignetele vizelor Schengen ale Austriei, Belgiei și Germaniei, furate în alb, sunt folosite ca o ultimă resursă a rețelelor. În final, rețelele se ocupă de obținerea unor invitații de la companii occidentale pentru efectuarea unor vizite oficiale (profesionale). În acest fel este facilitată emiterea de vize obișnuite într-un mod aproape sistematic.

Când imigranții chinezi ajung în țara de destinație, pașapoartele sunt recuperate de reprezentanții rețelelor, care le „repatriază” în China prin expedieri poștale expres, astfel încât ele să poată fi reciclate. De modificarea documentelor se ocupă în general celulele rețelelor care au baza în Thailanda. După câteva falsificări, ele sunt livrate de organizații noilor „clienți”.

Rețelele se adaptează foarte repede și își modifică modurile de acțiune în funcție de necesități. Astfel, când obținerea vizei Schengen de la Consulatul Greciei din Hong Kong devine anevoioasă, intră în funcțiune o nouă tehnică, constând în folosirea pașaportului chinezesc autentic, falsificat prin schimbarea fotografiei, cu adăugarea vignetelor Schengen care au fost furate în alb de la diferite oficii consulare (în special cel belgian, austriac și grec).

Canalul „irakiano- kurd”

Imigrația neregulată irakiană, care este foarte consistentă, are drept țel Uniunea Europeană. Aceasta se datorează motivelor politice (conectate în mod principal la problemele kurde) și motivelor de natură economică.

Chiar dacă Regatul Unit al Marii Britanii, Germania, Olanda, Norvegia și Suedia sunt țările–țintă preferate, fenomenul constituie o problemă și pentru țările de tranzit deoarece, nu de puține ori, imigranții descoperiți într-o astfel de țară fac apel la instituția azilului în scopul câștigării timpului necesar pregătirilor pentru ajungerea în țara de destinație vizată.

Ca o regulă generală, după ce ajung în Turcia, imigranții irakieni folosesc o rută maritimă ce pornește de la Istambul, pentru a ajunge în Grecia, și mai apoi în Italia. Traversarea Franței, după trecerea frontierei cu Italia, se face cu trenul sau cu mașini mici.

Sosirile pe calea aerului sunt urmate imediat de solicitarea aplicării procedurilor pentru acordarea azilului politic.

Depinzând de tipul de transport folosit, imigranții fie nu au documente, fie au documente falsificate prin înlocuirea fotografiei, adesea de proveniență greacă ori italiană.

Majoritatea imigranților irakieni implică persoane care pretind că sunt de etnie kurdă. Dar nu se poate ignora faptul că există și cetățeni sirieni și turci care pretind că sunt de origine kurdă, sperând că astfel vor primi azil politic.

Exemplificator este „Cazul Mării de Est” – eșuarea pe 17 februarie 2001, pe coasta Fréjus (Franța), a unui vas care transporta 910 imigranți. Aceștia au susținut, în mod unanim, că provin din regiunea Mosul și că au fost victime ale regimului Saddam Hussein. O anchetă a arătat că numai 25% provin într-adevăr din Irak, și că majoritatea erau sirieni.

Prezența comunităților kurde stabilite în spațiul Schengen permite rețelelor să primească ajutor fie de la simpatizanții ideologici (în principal de la PKK) fie de la compatrioți doritori să obțină profituri de pe urma unui asemenea trafic. Sosirea pe varianta italiană are legătură în principal cu cetățenii kurzi care, de regulă, îndeplinesc condițiile de acordare a statutului de refugiat.

În septembrie 2000, a fost descoperită o nouă rută folosită de kurzii din nordul Irakului. Grupurile de kurzi au trecut în Iran și de aici, pe diferite rute (în special prin regiunile controlate de talibani), au ajuns în Liban. Mai departe, utilizând rutele de transport maritime au reușit să ajungă în Grecia, și apoi în Italia. După ce au traversat Peninsula Italică, au ajuns în Elveția și ulterior în Germania.

Rețelele sau conaționalii stabiliți în țările de tranzit îi ajută prin furnizarea de îmbrăcăminte occidentală completă și de documente falsificate, de regulă italiene, pe care să le prezinte pentru control.

Din Italia, călătoria continuă cu trenul până în Germania. În general, contrabandiștii îi supraveghează pe imigranți călătorind în transporturi diferite. Dacă sunt probleme, imigranții susțin că sunt solicitanți de azil din Kurdistan.

Din Irak au fost depistate două itinerarii spre Turcia:

Irak – Iran – Turcia;

Irak – Siria – Turcia.

În Turcia grupurile de imigranți clandestini sunt reunite (kurzi irakieni și kurzi turci) și sunt duse de organizatori la Istambul. De acolo, rețelele îi preiau pe clandestini, indiferent că sunt de naționalitate turcă sau irakiană și îi transportă în Italia plecând din porturile Izmir și Canakkale, pe rute maritime obișnuite sau neregulate.

Imigranții clandestini traversează apoi teritoriul italian cu trenul, pentru a ajunge la frontiera franceză și pentru a o trece. După aceasta, se deplasează în nord cu ajutorul oricăror mijloace de transport, folosind una din următoarele două rute :

Ventimiglia – Calais, pentru a ajunge în Marea Britanie;

Ventimiglia – Strasbourg, pentru a ajunge în Germania.

În zona Calais, rețeaua se desparte în două ramuri distincte: una îi transportă pe kurzii irakieni, cealaltă pe kurzii turci. În timp ce filiera turco-kurdă folosește contrabandiști europeni recrutați din Paris sau Londra, filiera irakiano-kurdă apelează numai la serviciile compatrioților.

Canalul „pakistanez”

Pakistanul reprezintă o țară-sursă pentru rețelele de imigranți ilegali, rețele care sunt conduse cu precădere de pakistanezi și care au ca scop transportarea clandestinilor indieni și pakistanezi în Uniunea Europeană ( mai ales în Marea Britanie ) și în Canada.

Rețelele pakistaneze sunt foarte bine structurate și echipate, și au posibilități multiple pentru cazarea clandestinilor. Odată ajunși pe teritoriul UE, clandestinii beneficiază de asistență în elaborarea documentelor administrative necesare obținerii rezidenței. Rețelele active nu și-au schimbat prea mult modurile și rutele de operare. Destinația favorită rămâne Regatul Unit al Marii Britanii, întrucât de aici există posibilitatea ca imigranții clandestini să ajungă ulterior în Canada.

Se disting două rute importante de tranzit:

Prin nord: pe calea aerului până în Rusia (Moscova, Sankt-Petersburg) sau Ucraina (Kiev), și apoi cu trenul până în Polonia sau Cehia. Spațiul Schengen este penetrat prin utilizarea mijloacelor de transport rutiere, via Germania.

Prin sud: pe rute terestre (în special cu ajutorul autocamioanelor) până în Turcia. De aici, clandestinii se deplasează în Grecia utilizând mijloacele de transport feroviare, rutiere sau maritime către Insulele Ioniene. Mai departe, din porturile grecești Patras sau Igoumenitsa, acostează pe țărmul Italiei și călătoresc către alte țări din spațiul Schengen.

Ultimele rute notabile sunt următoarele:

Maritime: imigranții clandestini sunt recrutați de o agenție de voiaj din Karachi (Pakistan), care procură documentele de transport (carnete de marinar și pașapoarte cu viză consulară).

În faza inițială utilizează cursele aeriene spre Cairo sau Alger, ulterior deplasându-se cu vaporul în porturile UE.

Odată ajunși în spațiul Schengen, imigranții părăsesc nava numai după ce și-au cheltuit economiile și au înapoiat documentele de transport. Conform informațiilor furnizate de poliția pakistaneză din Karachi, acești pseudo-marinari provin din regiunile muntoase ale Pakistanului.

La începutul anului 2000 a fost identificat un nou itinerar pe ruta Iran (Teheran), Turcia (Istambul), Grecia (Atena). Această rețea se ocupă și de imigranții de alte naționalități organizând transporturile cu vaporul spre țărmurile italiene. În final, o zi pe calea ferată le dă posibilitatea de a ajunge în Portugalia via Milano, Paris sau Barcelona. Pentru efectuarea călătoriei fiecare imigrant clandestin trebuie să dispună de o sumă de aproximativ 5500 de euro.

În 1999, poliția din Pakistan au investigat o importantă rețea care lucra în înțelegere cu trei agenții de voiaj din Karachi. Acest canal aducea imigranți clandestini în Europa prin intermediul mijloacelor de transport aeriene, în două etape:

ca cetățean „afgan”, procurându-i un pașaport original care să-i susțină varianta, imigrantul clandestin ajungea în Emiratele Arabe Unite folosind o companie de transport ne-europeană;

apoi, sub identitate pakistaneză și având o viză Schengen ce a fost „achiziționată” sau a fost prelevată dintr-un pașaport original furat, clandestinul ajunge în Amsterdam cu un Zbor KLM, sau la Londra cu British Airways.

Pentru această călătorie, „clientul” trebuie să dispună de aproximativ 15 000 de euro. Membrii rețelelor sunt specializați în folosirea de documente false sau falsificate.

Asemenea documente provin cel mai ades din furturi. De exemplu, la Karachi în martie 2000 au fost furate 1200 de pașapoarte pakistaneze de la birourile administrației pakistaneze. Un alt exemplu îl constituie furtul unui număr semnificativ de documente administrative – pașapoarte, cărți de identitate, vize, ștampile uscate – din decembrie 1998 de la sediul Ambasadei Olandei din Luxemburg.

În acest mod rețelele pakistaneze se aprovizionează cu documente necesare călătoriei „clienților”.

Corupția din Pakistan face posibilă obținerea de vize europene originale obținute de la angajați fără scrupule ai reprezentanțelor consulare, pe calea agențiilor de turism, contra unei sume de aproximativ 7 500 euro.

În 1999 poliția pakistaneză din Karachi și Islamabad a raportat numeroase cazuri de falsificare a vizelor Schengen și britanică, emise de oficiile consulare ale celor două orașe. Această fraudă bine pusă la punct este imposibil de descoperit, cu excepția cazurilor în care agențiile responsabile cu controlul trecerilor frontierei folosesc echipament foarte scump, dar cu care din păcate sunt arareori înzestrate.

O ultimă modalitate de acțiune a rețelelor pakistaneze este cea referitoare la „reîntregirea familiei” pe baza unor documente false sau utilizarea certificatelor de angajare false emise de companii conduse de pakistanezi sau persoane de origine pakistaneză rezidente în țări ale UE. Un studiu al unor asemenea cazuri arată că numeroase asemenea companii erau fictive sau efemere.

Canalul „afgan”

Afganistanul este, fără îndoială, o țară care alimentează migrația ilegală. Lipsindu-i accesul la mare, enclava afgană se învecinează la nord cu Turkmenistanul, Uzbekistanul și Tadjikistanul, la vest cu Iranul, la sud-est cu Pakistanul și la nord-est cu regiunea autonomă chineză Xingjiang.

Afganistanul este mai mare decât Franța (suprafață : 652, 090 km²). Populația sa, estimată la 24 792 375 locuitori ( conf. recensământului din 1998 ), se ocupă în principal cu agricultura, foarte răspândită și constituind un mozaic etnic, accentuat de existența structurilor de tipul tribal și de stabilitatea organizațiilor de clan. În ciuda acestei mari diversități, aceste populații au câteva puncte în comun: în marea lor majoritate sunt săraci și analfabeți.

De la invazia sovietică din 1979, țara a suferit o veritabilă hemoragie, datorită emigrării a 5 milioane de persoane, și de atunci Afganistanul a fost tot timpul în război.

Fluxurile de refugiați care s-au scurs din țară s-au accentuat. În prezent, Înaltul Comisariat O.N.U. pentru Refugiați estimează că afganii constituie cel mai mare grup de refugiați.

Călătorind pe ruta Pakistanului și Iranului, ei încearcă prin toate mijloacele posibile să ajungă în diferite țări precum Australia, Cambodgia, Cuba sau Islanda, și desigur în toate țările europene (îndeosebi în Regatul Unit al Marii Britanii).

Această perspectivă a unei vieți mai bune, legal exclusă pentru majoritatea lor, îi transformă în imigranți ilegali. Clandestinii care ajung la Calais în drumul lor spre Marea Britanie, rămân acolo atâta timp cât le este necesar contrabandiștilor pentru a-i traversa Canalul.

Există rețele de contrabandiști în preajma Centrului Crucii Roșii în Sangatte (în apropiere de Calais), în Calais și în împrejurimile acestuia.

În plus, acest centru a devenit scena obișnuită a violențelor dintre clandestinii kurzi și afgani, răfuieli care cuprind cea mai mare parte a miilor de oameni ce constituie populația permanentă.

Acordurile privind efectuarea unei supravegheri și a unui control sever pe rutele maritime și tunelurile de traversare a canalului nu au redus dorința acestor persoane de a ajunge în Marea Britanie, și au efectul invers – sporesc asumarea riscurilor de partea imigranților clandestini.

Sunt cunoscute două rețele care au moduri de operare și itinerarii proprii: una cu plecarea din Kabul (Afghanistan) și cea de-a doua cu plecare din Karachi (Pakistan).

Plecarea din Kabul – rețeaua își asumă răspunderea de a aduce imigranții la Moscova, pe calea aerului sau pe uscat; clandestinilor le sunt procurate pașapoarte pakistaneze, falsificate prin substituirea fotografiei.

Din capitala Rusiei, ei sunt îmbarcați în camioane, microbuze sau autoturisme și sunt transportați în Olanda, unde sunt cazați și supravegheați de contrabandiști.

De la Amsterdam, contrabandiștii, care provin adesea din Suriname sau Turcia, îi duc pe clandestini prin Belgia până în Franța, încercând apoi să îi transporte cu bacul în Marea Britanie, via portul Calais. Pentru mascarea activității ei folosesc autovehicule cu destinație comercială care fac posibilă transportarea de grupuri de până la 30 de persoane. După ce se îmbarcă pe bac „escorta” părăsește vehiculul în timp ce clandestinii, fără a avea nici un document de identitate, se amestecă cu ceilalți pasagerii de pe bac.

Când ajung în Regatul Unit imigranții ilegali solicită azil politic ca cetățeni afgani. Stabilirea identității și a naționalității unor asemenea imigranți clandestini este extrem de dificilă, mai ales pentru faptul că poliția engleză are de-a face cu o populație aproape analfabetă. Majoritatea afganilor nu își știu data nașterii și toți pretind că au fost născuți în Kabul, chiar dacă provin de fapt din localități rurale.

Pentru a mări confuzia, cetățenii pakistanezi profită de asemănările fizice pentru a se da drept afgani, sperând astfel că vor obține azil politic mai ușor.

Plecarea din Pakistan (Karachi)

Ruta din Karachi, este folosită de afganii care au grijă de compatrioții lor. Procedura de operare este mult mai sofisticată, iar itinerarul este complicat și eficient.

În primul rând clandestinii afgani urmează ruta Karachi-Dubai (Emiratele Arabe Unite) cu pașaport afgan și având bilete de avion dus-întors, pentru a evita orice fel de suspiciuni pe durata controalelor de frontieră.

La sosirea în Dubai, sunt contactați de contrabandiști, care le aduc pașapoarte pakistaneze, având viza Schengen obținută prin amabilitatea unor reprezentanțe consulare europene. Sub noua lor identitate pakistaneză, clandestinii ajung în Paris, având bilete dus-întors, pentru a evita ridicarea oricăror bănuieli asupra lor.

Odată cu ajungerea în Franța, cu un bilet Paris – Karachi, sau cu unul spre Islamabad via Londra, imigranții clandestini își continuă călătoria și profită de oprirea în Anglia pentru a se debarasa de toate documentele de călătorie, și solicită azil politic sub identitate afgană, știind că astfel nu vor fi expulzați în țara lor.

Această analiză reprezintă o apropiere de aceste rețele în sensul cunoașterii lor. De remarcat că puterea de reacție și de adaptare a rețelelor în a face față evenimentelor se modifică în mod constant, uneori realizând contacte chiar și cu unele organizațiile teroriste în scopul „migrării teroriștilor”.

„MIGRAȚIA” TERORIȘTILOR

Globalizarea fenomenului terorist actual și riposta coaliției internaționale tind să cuprindă din ce în ce mai multe teritorii și să includă din ce în ce mai multe resurse militare, economice, politice și sociale aparținând unor state de pe mai multe continente, fapt care ne dă reprezentarea unui conflict generalizat și pe care l-am putea numi ca fiind un „Al treilea război mondial”.

Organizațiile care practică terorismul internațional se axează în principal pe acțiuni desfășurate în deplină conspirativitate, pe spații mari și au ca element de bază surprinderea. Aceste acțiuni îmbracă de cele mai multe ori forma unor acțiuni transfrontaliere și presupun existența a cel puțin trei elemente de bază:

circulația persoanelor care organizează, coordonează sau participă nemijlocit la executarea acțiunilor teroriste;

circulația informațiilor prin utilizarea agenților de legătură sau a diferitelor suporturi și mijloace de transmitere a informațiilor (presa scrisă, internet, televiziune, radio, telefonie mobilă etc.);

circulația mijloacelor financiare și logistice.

Întrucât obiectul cercetării îl constituie migrația transfrontalieră a persoanelor în continuare ne vom referi doar la circulația persoanelor care organizează, coordonează sau participă nemijlocit la executarea acțiunilor teroriste. În acest sens, pentru a putea face o analiză argumentată asupra „migrației teroriștilor” și pentru a înțelege modul de manifestare a fenomenului este necesar să recurgem la o exemplificare concretă. Pentru aceasta, datorită organizării, puterii de acțiune și a tenacității cu care urmărește să-și ducă la îndeplinire obiectivele, considerăm că cel mai bun exemplu îl constituie organizația teroristă Al-Qaida condusă de miliardarul saudit Osama bin Laden.

Al-Qaida

Reunind arabii care au luptat în Afghanistan în războiul contra URSS, în jurul anului 1980, Osama bin Laden a înființat organizația teroristă Al-Qaida (Baza) sau așa cum mai este denumită Qa‛ida al Jihad (Centrul de conducere al războiului sfânt).

Fiind membrul unei familii saudite foarte bogate (se presupune că a moștenit aproximativ 300 de milioane de dolari) Osama bin Laden a sprijinit financiar procesul de recrutare, transport și instruire a extremiștilor suniți pentru rezistența afgană, devenind astfel liderul organizației.

Scopul organizației îl constituie crearea unui Califat pan-islamic care să cuprindă întreaga lume. Acest scop a fost pus în evidență de declarația lui Osama bin Laden, din februarie 1998, care sub auspiciile „Frontului Islamic Internațional pentru Jihad împotriva Evreilor și Cruciaților” a afirmat că „este de datoria tuturor musulmanilor să ucidă cetățeni americani – civili sau militari – și pe aliații lor de pretutindeni”.

Pentru îndeplinirea scopului, într-o primă fază, organizația Al-Qaida urmărește înlăturarea de la putere a regimurilor considerate ne-islamice și expulzarea persoanelor de altă orientare decât cea musulmană (îndeosebi a americanilor și europenilor) începând cu Arabia Saudită și terminând cu celelalte țări musulmane. Planul include atragerea și conlucrarea cu celelalte organizații extremiste islamice. Un exemplu în acest sens îl constituie fuziunea în iunie 2001 cu Jihadul Islamic Egiptean (Al-Jihad) și conlucrarea cu Al-Gama‛a al Islamiyya (Gruparea Islamică) din Egipt, Mișcarea Islamică din Uzbekistan (IMU) și Harakatul Mujahidin (Mișcarea Războinicilor Sfinți) din Pakistan.

Prin organizarea atentatelor în unele țări de pe patru continente ale lumii (Asia, Africa, America de Nord și Europa) și prin implicarea mai multor persoane de cetățenii diferite activitățile Al-Qaida au dobândit un caracter internațional.

În scopul realizării surprinderii activitățile organizației au vizat obiective dintre cele mai diverse, unele dintre acțiuni fiind duse la îndeplinire, altele fiind dejucate de forțele de ordine și serviciile secrete. În acest sens câteva exemple sunt edificatoare.

Planuri care nu au fost dejucate:

în 1994, încercarea de asasinare a Papei Ioan Paul II în timpul vizitei sale la Manila (Filipine);

în 1995, încercarea de asasinare a președintelui Clinton în timpul vizitei din Filipine;

în 1999, s-a încercat bombardarea a 12 aeronave americane pe timpul zborului transpacific și detonarea unei bombe la Aeroportul Internațional din Los Angeles;

în 1999, încercarea desfășurării unor operațiuni teroriste îndreptate împotriva unor turiști israelieni și americani care vizitau Iordania;

în 2001, încercarea de a detona o bombă ascunsă în pantofi în timpul unui zbor transatlantic Paris-Miami;

în 2002, încercarea doborârii unui avion israelian la decolarea de pe aeroportul din Mombasa (Kenya).

Atentate teroriste revendicate de Al-Qaida:

în 1992, a revendicat trei atentate cu bombe întreprinse împotriva unor trupe americane din Aden (Yemen);

în 1993, organizația pretinde că a doborât mai multe elicoptere americane și a ucis mai mulți soldați americani în Somalia;

în 1998, a revendicat atentatele cu bombe capcană de la Nairobi (Kenya) și Dar es Saalam (Tanzania) întreprinse împotriva ambasadelor americane în care au murit peste 301 persoane și au fost rănite peste 5000;

în 2000, a organizat atentatul asupra navei americane USS Cole aflată în portul Aden (Yemen) ucigând 17 membrii ai echipajului și rănind alți 39;

în 11.09 2001, folosind 19 teroriști sinucigași, a deturnat patru aeronave cu ajutorul cărora au distrus cel două turnuri de la World Trade Center din New York și a avariat clădirea Pentagonului din Washington DC în urma cărora au murit sau au fost date dispărute peste 3000 de persoane;

în 2002, a revendicat un atentat cu bombă asupra unui hotel din Mombasa (Kenya) în care au fost ucise 15 persoane, altele 40 fiind rănite.

în 11.03 2004, a revendicat atacul organizat împotriva unui tren de persoane din Spania în care au fost ucise 39 de persoane, dintre care 11 cetățeni români aflați la muncă, alte câteva sute fiind rănite.

Se presupune că organizația are mai multe mii de membri (titulari, asociați și simpatizanți care sprijină acțiunile organizației).

Al-Qaida reprezintă un nucleu pentru membrii organizațiilor extremiste islamice (îndeosebi pentru cei de origine sunită) și dispune de o rețea organizată pe celule care sunt repartizate aproape peste tot în lume (în zonele de interes) și care pot fi activate în orice moment.

Spre exemplu, un raport al Congresului american arăta că Al-Qaida are ramificații în 34 de state sau teritorii iar ministrul american al apărării (Donald Rumsfeld), evalua numărul țărilor în care există celule teroriste aflate în legătură cu Osama bin Laden la 60.

Membrii Al-Qaida și-au dezvoltat un sistem de comunicare folosind coduri de criptare pe Internet, dar și limbaje codificate simplu. Astfel din studiile și analizele în domeniu s-a concluzionat că „lucrând” este „Jihadul”, „uneltele” reprezintă „armele”, iar „directorul” nu este nimeni altcineva decât Osama bin Laden.

Datorită măsurilor de securitate luate peste tot în lume și a prigoanei la care au fost supuși membrii organizației, capii rețelelor au renunțat în mare parte la utilizarea mijloacelor de comunicație moderne (telefoane mobile, Internet etc. – sau cel puțin așa se crede) pentru a se evita localizarea lor și a se asigura secretizarea acțiunilor.

Structura organizatorică a rețelei este atât de încâlcită, încât legătura cu conducătorul unei operațiuni este aproape imposibilă. Un exemplu în acest sens îl constituie teroristul capturat și care a depus mărturie pentru guvernul american în cazul unui act terorist eșuat pe aeroportul din Los Angeles. Din anchetarea acestuia investigatorii n-au reușit să obțină date și informații relevante despre ceilalți participanții la atentat pentru că fiecare dintre aceștia știa doar ce are el de făcut și nimic mai mult.

Ca structură organizatorică se consideră că fiecare celulă teroristă din cadrul Al-Qaida este alcătuită din patru grupări separate pe specializări, după cum urmează:

gruparea care răspunde de informații;

gruparea logistică;

gruparea care se ocupă de organizarea și planificarea atentatului;

gruparea de executare a atacului terorist propriu-zis.

Conducerea celulei revine persoanei desemnate din rândul grupării care răspunde de informații.

Datorită organizării de excepție a Al-Qaida și a susținerii ei financiare (firme paravan prin intermediul cărora se obțin bani, donații de la simpatizanți, obținerea de fonduri din activități ilicite etc.) este foarte probabil, împotriva măsurilor ferme întreprinse de Coaliția internațională de luptă împotriva terorismului, ca organizația să săvârșească și alte atentate teroriste.

Aspecte cu privire la „migrația teroriștilor”

Organizațiile teroriste, în scopul realizării obiectivelor propuse în zonele de interes, apelează de multe ori la facilitățile oferite de lumea civilizată în direcția respectării drepturilor fundamentale ale omului. Astfel, făcând uz de dreptul privind libera circulație a persoanei și de dreptul de a-și stabili în mod liber oriunde reședința, organizațiile teroriste internaționale reușesc infiltrarea membrilor rețelelor lor prin procedeul mascat al migrației, de cele mai multe ori cu respectarea prevederilor legale din domeniul migrației și azilului. Edificator în acest sens este cazul teroriștilor Mohamed Atta și Zacaris Moussaoui care au fost implicați în sângeroasele atentate comise în SUA în 11 septembrie 2001.

Mohamed Atta s-a născut în 1968 în Egipt (localitatea Kafr El Sheikh) într-o familie de clasă socială medie fiind al treilea copil al acesteia.

Orientarea puternic religioasă din familie avea să-și pună amprenta asupra vieții lui marcându-i totodată destinul. Așa se explică faptul că la 13 ani el a suferit o puternică „criză religioasă” manifestată prin rugăciuni zilnice făcute cu o înfocare greu de explicat pentru un copil. Întâmplător sau nu, perioada coincidea cu asasinarea în 1981 a președintelui egiptean Anwar el-Sadat (primul președinte egiptean care încheiase un tratat de pace cu Israelul), asasinat care, după câte se pare, l-a marcat profund pe Atta, ulterior devenind un adolescent retras, nesociabil și lipsit de prieteni.

Urmând cursurile facultății de arhitectură a Universității din Cairo, Maohamed Atta a ascultat sfaturile părintelui său (de profesie avocat) și a evitat orice asociere cu organizațiile extremiste.

În 1992, după absolvirea facultății el a imigrat în Germania pentru a studia urbanismul în cadrul Institutului Tehnic din Hamburg fiindu-i necesari șapte ani pentru terminarea celei de-a doua facultăți. Profesorii din acea perioadă îl descriu ca pe un tânăr conștiincios, serios, inteligent și care nu umbla cu femei și nu consuma alcool.

Pe timpul studiilor din Germania el și-a găsit refugiu în mijlocul numeroasei comunități musulmane din Hamburg, unde se „simțea acasă”. Atta frecventa regulat moscheea de limbă arabă Al-Tauhid, al cărui imam predica deseori faptul că „SUA este dușmanul islamului”. În această perioadă înclinațiile sale religioase, moderate cât timp a trăit în Egipt, s-au adâncit brusc. El și-a procurat un covor de rugăciune pe care îl folosea la facultate și a devenit obsedat de respectarea alimentației tipic islamice.

În vara anului 1997 Atta s-a deplasat în Afghanistan unde a urmat un curs de pregătire într-o tabără a organizației Al-Qaeda. La întoarcerea în Germania, în octombrie 1998, Atta era un om schimbat. El și-a lăsat barbă și a solicitat conducerii universității o cameră de rugăciune pentru studenții arabi. După susținerea examenului de licență Atta s-a întors în Egipt.

În 18 mai 2000, Atta era din nou în Germania unde a solicitat viză pentru SUA de la ambasada americană din Berlin. În drumul său spre Statele Unite el a făcut o escală la Praga, pe trei iunie, unde se presupune că a fost contactat de un ofițer de informații irakian.

Odată ajuns în SUA Atta a urmat cursurile unei școli de aviație din localitatea Norman (statul Oklahoma), ulterior mutându-se în Venice (statul Florida) pentru a urma cursurile de zbor la Huffman Aviation contra unei plăți de școlarizare de 25 000 de dolari. În decembrie 2000 Atta făcea practică pe un simulator Boeing 727 arătându-se foarte interesat de modul de efectuare a virajelor.

În februarie 2001, vizitând un mic aeroport din Florida, Atta s-a interesat despre cât de departe poate zbura un avion utilitar și ce cantitate de îngrășăminte poate transporta – ulterior, experții americani au concluzionat că teroriștii au analizat posibilitatea utilizării unor avioane utilitare modificate pentru a lansa agenți chimici sau biologici asupra unuia din marele orașe din SUA.

Pe 28 august 2001 Atta a cumpărat un bilet pentru cursa 11 American Airlines, de la Boston la Los Angeles. Ceea ce s-a întâmplat în 11 septembrie 2001 este deja istorie.

Zacaris Moussaoui s-a născut în 1969 în localitatea franceză Saint Jean de Luz, fiind ultimul din cei patru copii ai unui cuplu de imigranți marocani. Mariajul celor doi soți a fost unul nefericit ca urmare a aranjării căsătoriei de către familiile din Maroc (mama lui Zacaris s-a căsătorit la vârsta de 14 ani). În 1971 Moussaoui senior imigrează în Franța obligându-și familia să-l urmeze. După zece ani de căsnicie doamna Moussaoui divorțează și se stabilește împreună cu cei patru copii (doi băieți și două fete) într-o localitate din Franța situată în apropierea frontierei cu Elveția. O perioadă își întreține familia din croitorie, ulterior angajându-se ca femeie de serviciu la o firmă de telecomunicații franceză. După câțiva ani se mută cu cei patru copii în localitatea Narbonne cumpărându-și o casă în afara orașului, deoarece dorea să-și țină copiii departe de pericolele acestuia (îndeosebi de droguri).

Pe timpul liceului profesorii mezinului Zacaris îl apreciază ca fiind un băiat agreabil, tenace, lent, dar plin de bunăvoință.

La 21 de ani, în 1990, Zacaris se mută în Anglia, la Londra, rupând aproape toate legăturile cu familia. Cinci ani mai târziu el se întoarce în Franța unde intră în atenția serviciilor secrete franceze pentru faptul că solicita altor musulmani francezi să i se alăture pentru a participa la Jihad. Simțindu-se supravegheat el se reîntoarce în Anglia, de unde face mai multe călătorii în Afghanistan și Pakistan.

Ultima oară Zacaris și-a vizitat familia în 1997 când le-a spus fraților săi că lucrează la Londra și că a absolvit o facultate economică.

Potrivit declarațiilor lui Shadi Abdullah, membru Al-Qaida arestat în Germania în aprilie 2002, Zacaris era un apropiat a lui Bin Laden fiind supraveghetor în tabăra Khalden din Afghanistan – cel mai important centru de pregătire al organizației Al-Qaida – unde a avut ca sarcină intervievarea noilor recruți pentru a le evalua motivațiile vizavi de scopurile organizației.

Cetățeanul francez de origine marocană Zacaris Moussaoui urma să facă parte din comandoul ce a săvârșit atentatele din SUA în 11 septembrie 2001, însă cel de-al 20-lea terorist al comandoului morții a fost arestat pe 17 august 2001 de autoritățile americane ca urmare a unei sesizări făcute de administratorul unei școli de pilotaj. Acesta l-a considerat suspect deoarece Zacaris nu era interesat de procedurile de aterizare și decolare, ba chiar mai mult dorea să știe dacă este posibilă parașutarea dintr-un avion de pasageri.

Elemente de analiză privind „migrația teroriștilor”

Dintr-o succintă analiză a cazurilor prezentate se pot remarca următoarele aspecte:

amândoi teroriștii au uzat de dreptul lor de a-și stabili liber reședința acolo unde doresc (Atta – în Germania; Zacaris – în Anglia);

motivul migrației temporare a celor doi și respectiv al stabilirii reședinței în spațiul european la constituit urmarea cursurilor unei facultăți (pentru Atta) și reîntregirea familiei (pentru Zacaris);

amândoi au uzat de dreptul la libera circulație a persoanei făcând deplasări pe teritoriul mai multor state, în mod legal (traseul parcurs de Atta: Germania, Afghanistan, Egipt, Germania, Cehia, SUA; traseul parcurs de Zacaris: Anglia, Afghanistan, Pakistan, Anglia, Franța, Anglia, SUA);

pe timpul controalelor la trecerea frontierelor nici unul nu a fost suspectat sau identificat ca făcând parte dintr-o organizație teroristă;

nici un serviciu de informații nu a solicitat instituirea unui consemn la frontieră pentru a se realiza o monitorizare a circulației internaționale a celor două persoane suspectate ca făcând parte din organizații teroriste (Zacaris a fost suspectat de către serviciile secrete încă din timpul șederii lui în Franța).

Din aspectele evidențiate rezultă că rețelele de crimă organizată transfrontalieră și în mod special organizațiile teroriste acționează fără bariere legislative – de multe ori folosindu-se în scopul îndeplinirii obiectivelor propuse de lacunele existente în cadrul normelor juridice sau de anumite drepturi și libertăți pe care orice stat le consideră ca fiind valori fundamentale și pe care se bazează întregul sistem democratic – în timp ce structurile de informații și forțele de aplicare a legii se lovesc de barierele legislative existente la nivel național și care de multe ori nu fac posibilă cooperarea adecvată în plan internațional.

Așa cum rezultă din experiența evenimentelor trecute interceptarea unui atac terorist se face îndeosebi prin resurse umane și mai puțin prin mijloace tehnice, fapt ce impune ca în gestionarea relației între serviciile de informații și forțele de aplicare a legii să fie implementat un sistem de circulație a informațiilor viabil și eficient.

Referindu-ne la tema cercetată, considerăm că este necesar să existe o bună cooperare între serviciile de informații și serviciile de aplicarea legii care gestionează problema străinilor pe teritoriul național (atât circulația transfrontalieră sub toate formele ei, cât și șederea străinilor în România).

Cu alte cuvinte, serviciile de informații trebuie să identifice amenințările iar cele de aplicare a legii să prevină și, după caz, să înlăture efectele unor fapte ilegale, inclusiv a celor din sfera migrației clandestine.

CAPITOLUL III

TENDINDȚELE ACTUALE ALE FENOMENULUI MIGRAȚIONIST ÎN ROMÂNIA

Experiența internațională în urmărirea și administrarea fenomenului migraționist reliefează faptul că abordarea analitică a modului de manifestare a fenomenului migrației într-un anumit stat sau regiune trebuie să aibă ca punct de plecare tipologia sau profilul migrantului. Aceasta face posibilă identificarea corectă a măsurilor necesare bunei gestionări a fenomenului migraționist și implicit a realizării unui control eficient asupra fluxurilor migratorii.

În opinia noastră un element distinct îl constituie faptul că cel mai ades țara de destinație este cea care dă profilul migrantului.

Desigur, dacă analiza este făcută pentru o anumită țară constatăm că profilul imigrantului se va diferenția de profilul emigrantului, fapt pentru care ne propunem să creionăm separat trăsăturile dominante ale migrantului din România pe cele două domenii distincte.

PROFILUL EMIGRANTULUI DIN ROMÂNIA

Tendințele de emigrație pe plan național cuprind în general aceleași grupuri de persoane arătate la clasificarea generală a migranților făcută după motivul migrării, și anume:

emigranți pe criterii economice (pentru muncă);

emigrarea „creierelor”;

aventurieri;

emigranți „urmăriți internațional”;

alte categorii de persoane.

În cadrul tendinței naționale, dominantă este emigrația pentru muncă (pe criterii economice). Ea constituie categoria cea mai reprezentativă și este formată în mare parte din bărbații tineri (18-35 ani), cu nivel mediu de pregătire – lucrători calificați proveniți în special din marile orașe ale României. În ultima perioadă, acestui grup i se alătură și o serie de emigranți proveniți din mediul rural al căror număr este în creștere.

Sursa principală a emigrării o constituie comunitatea. Sub acest aspect pot fi identificate tipuri de comunități care alimentează emigrația în funcție de profilul cultural dominant și de experiența de migrație circulatorie internațională. Spre exemplu, dacă ne referim la comunitățile din mediul rural, putem identifica următoarele tipuri de bază:

comunitățile cu experiență maximă de migrație temporară în străinătate care sunt specifice satelor cu pondere mare de maghiari sau germani;

comunitățile cu nivel mediu de experiență migratorie care sunt specifice satelor de imigrare internă (cu populație sosită din alte localități ale țării);

comunitățile specifice satelor moderne, cu stoc mare de educație și care se află în fază incipientă a procesului de migrație circulatorie externă;

comunitățile fără experiență de migrație caracteristice satelor tradiționale, cu stoc de educație redus și cu grad mare de izolare.

Dacă analiza privind profilul emigrantului are ca punct de plecare fluxurile selective de emigrație atunci se constată că grupurile minoritare etnice sau religioase prezintă un grad de mobilitate mai ridicat decât populația majoritară română de religie ortodoxă. Studiile efectuate au demonstrat rolul rețelelor etnice și religioase în primele faze ale migrației circulatorii, exemple relevante în acest sens fiind modelele de migrație către Germania și Ungaria. Circumscris aceleiași sfere este și suportul tradițional oferit din partea țărilor gazdă pentru anumite categorii religioase (spre exemplu, pentru populația neoprotestantă).

În procesul migrației circulatorii s-au conturat și anumite modele, cazuri specifice diferitelor țări de destinație, cum sunt cazurile german, francez, italian sau spaniol. Ele reliefează situații aparte ce trebuie luate în considerare, situații de multe ori diferite de tipurile clasice ale migranților („întreprinzători”, muncitori recrutați prin OMFM, studenți, stagiari etc.).

Exemplul german: pune în evidență rolul invitațiilor din partea germanilor originari din România pentru „instalarea în mobilitate” a zeci de mii de persoane fără alte mijloace de a circula în Spațiul Schengen.

Exemplul francez: supune atenției un tip specific de migrant, a cărui integrare socială inedită (în stradă) se bazează pe diferitele sisteme de colectare (comerț cu haine uzate, cu obiecte casnice aruncate în stradă sau colectare directă de bani prin cerșetorie, vânzarea ziarelor în stradă, revânzarea biletelor de metrou, spălatul parbrizelor, cântatul în metrou sau pe stradă etc.). Potrivit studiului, acest tip de migrant combină marginalitatea, circulația și o coprezență foarte activă în cele două țări – Franța și România.

Exemplul italian: se referă la strategia curentă a românilor de a intra pe teritoriul italian și a găsi o slujbă fără îndeplinirea formalităților prealabile, urmând să încerce reglementarea ulterioară a situației. Se constată existența în permanență a unui grup de migranți clandestini ce caută o slujbă și un alt grup de migranți clandestini care au o slujbă și urmăresc să intre în legalitate (de multe ori mai mulți migranți împart aceeași slujbă, pe subperioade). O altă caracteristică a cazului italian constă în ponderea ridicată a femeilor (circa 50%) în contingentul de lucrători români, cauza fiind, pe lângă regruparea familială, cererea mare manifestată pe piața informală a locurilor de muncă domestice. Numărul mare de slujbe ocupate de femeile din România (aprox. 30 000) subliniază importanța rețelelor subadiacente migrației, care constituie un mecanism eficace de integrare socială și instituțională.

Exemplul spaniol: este un corolar a celor trei exemple prezentate anterior. În plus el pune în evidență tipul emigrantului care maschează adevăratul scop al călătoriei, fie prin turism, fie prin încercarea de a obține un loc de muncă în mod fraudulos (prin folosirea unor documente false, falsificate sau a căror termen de valabilitate a expirat). Aceste aspecte au fost reliefate în martie 2005, când unor grupuri de aproximativ 250 de români nu li s-a permis accesul pe teritoriul Spaniei ca urmare a neîndeplinirii condițiilor legale. Totodată, datorită măsurilor luate de autoritățile de frontieră de întărire a controlului și de returnare a românilor de la granița spaniolă, a apărut un nou fenomen – călăuzirea clandestină organizată de grupuri de români pentru conaționalii care doresc să intre în Spania.

Dacă supunem atenției manifestarea globală a fenomenului pe criteriul emigrației pentru muncă atunci vom avea imaginea reală asupra dimensiunilor pe care le are acesta. Astfel, conform unui raport privind migrația ilegală în statele UE, aproximativ 425.000 de români lucrează în străinătate fără contract legal de muncă. Deși se tem de consecințe, românii preferă să emigreze și să lucreze fără forme legale. Se estimează că în anul 2004, din munca în străinătate au intrat în România aproximativ 2 miliarde de euro.

Într-un alt raport despre riscurile migrației ilegale în statele Uniunii Europene pe perioada 2003-2005, se arată că 850.000 de români din populația adultă a țării se aflau la muncă în străinătate, iar dintre aceștia, doar 53% lucrau pe baza unui contract legal. Totodată, aproape 15% (2,7 milioane) din populația adultă a României a declarat că a muncit, legal sau ilegal, în străinătate după 1990. O treime dintre aceștia s-au întors în țară, iar două treimi se află în continuare la muncă în afara României.

Țările în care românii își doresc cel mai mult să muncească sunt Italia (31%) și Spania (20%), urmate de Germania (10%) și SUA (3%).

Un alt grup, care deși nu este foarte numeros totuși, prin efectele pe care le produce prezintă o importanță deosebită, este cel al „creierelor emigrante”. Prin emigrarea sau exodul „creierelor” se înțelege plecarea lucrătorilor cu înaltă calificare din țara de origine într-o țară de destinație anume aleasă pentru a beneficia de un regim favorabil realizării profesionale, salarizării și condițiilor de trai.

În general migrația personalului cu înaltă calificare (îndeosebi a cercetătorilor) constituie o pierdere importantă pentru țara de origine, dar și singura soluție pentru ca acesta să își poată exercita profesia în condiții normale și să beneficieze atât de recunoașterea corespunzătoare pe plan profesional, cât și de avantajele materiale care însoțesc această recunoaștere. Țările de origine ale acestei categorii de migranți nu sunt întotdeauna țările slab dezvoltate sau cele în curs de dezvoltare, însă din rândul acestora se înregistrează cota cea mai mare de emigranți.

Mai multe sondaje arată că, în următorii cinci ani, cele 10 țări care au devenit membre ai Uniunii Europene la 01.05 2004 riscă să piardă circa 3% dintre studenții de vârf care termină facultatea. Experții de la Comisia Europeană și de la Fundația Europeană care au monitorizat cercetarea s-au referit la acest fenomen ca la o „emigrare a creierelor“ care va lăsa cei zece noi membri fără mulți dintre tinerii cu studii și inițiativă și care vor prefera să-și încerce șansele în statele dezvoltate ale Uniunii.

Așa după cum apreciază analiștii citați de publicația EU Observer există mai multe consecințe ale acestor „mișcări de trupe“. Cei 15 membri cu vechime în cadrul Uniunii vor beneficia de serviciile tinerilor străini, a căror educație și experiență au toate șansele să îmbunătățească situația socio-economică din statele gazdă. Tot pentru aceștia ar exista însă și un dezavantaj – ca tinerii prestatori de servicii să îi surclaseze pe cei autohtoni, iar mâna de lucru mai ieftină pe care o vor aduce pe piață să nu fie în folosul cetățenilor statului care îi primește. De altfel, tocmai din acest motiv, cei 15 au impus restricții pentru muncitorii din cele 10 state. În afară de Irlanda, toate celelalte țări au stabilit termene de trei-patru ani până când vor accepta pe piața muncii prestatori de servicii din statele proaspăt acceptate în comunitatea europeană.

Îngrijorate sunt și viitoarele țări, care se vor vedea sărăcite tocmai de cei care ar trebui să le ajute să recupereze din decalajul economic pe care îl au față de membrii cu vechime.

Dacă ne referim la România constatăm că numărul cercetătorilor se află într-o scădere continuă. Așa cum indică statisticile oficiale, în 1989 lucrau în România peste 150000 de cercetători, în timp ce în 2002 acestea înregistrau doar 38433 de salariați în cercetare.

Conform Eurostat, procentul din forța de muncă reprezentat de cercetători era în România în 2001 de 0,39%, penultimul pe plan european, comparativ cu o medie de 1,39% în Uniunea Europeană și 0,84% în celelalte țări candidate la aderarea în UE. Numărul cercetătorilor atestați era în 2002 de 8513 persoane, iar numărul cercetătorilor din România care publică în reviste științifice este estimat la 5700.

Așa după cum arată Răzvan Florian, scăderea numărului de cercetători din țară se explică atât prin reorientarea lor către alte sectoare, cât și prin faptul că mulți cercetători sau tineri care vor să urmeze o carieră științifică aleg calea emigrării.

În momentul de față nu există date oficiale asupra dimensiunilor migrației cercetătorilor români, dar pot fi citate datele indicate de Ad Astra în Revista tinerilor cercetători români. Astfel, repartiția pe țări a acestora arată că 64% din totalul cercetătorilor români cu rezultate relevante pe plan internațional activează în străinătate. Majoritatea lucrează în SUA (29%), Franța (7%), Canada, Germania, Marea Britanie (5%).

Repartiția pe țări a cercetătorilor români competitivi pe plan internațional

Baza de date Ad Astra furnizează și o altă informație importantă: majoritatea cercetătorilor români care activează în străinătate sunt tineri, cu o vârstă în jur de 35 ani, în timp ce cercetătorii care activează în România au o distribuție a vârstelor relativ uniformă între 30 și 60 de ani.

Distribuția pe vârste a cercetătorilor din România și din străinătate

Acest aspect contribuie într-o măsură destul de mare la scăderea competitivității producției științifice interne a țării. Astfel, conform statisticilor ISI, România ocupa în 2003 locul 48 în topul producției științifice, în urma Poloniei, Ungariei, Republicii Cehe, Slovaciei, Bulgariei și Sloveniei. Dacă se raportează producția științifică la populație, România se află pe locul 66 în lume, în urma unor țări ca Africa de Sud, Trinidad Tobago, Uruguay, Iordan, Ucraina, Belarus. O analiză din 2002 arată că menținând viteza de creștere a productivității științifice și ținând cont de saturarea producției științifice în celelalte țări, România va avea nevoie de 15 ani pentru a prinde din urmă Bulgaria, 30 de ani pentru Polonia și 60 de ani pentru Ungaria, raportând numărul de publicații la un milion de locuitori. Pentru științe sociale această perioadă se extinde chiar mai departe, între 50 și chiar 200 ani pentru Bulgaria, Polonia, respectiv Ungaria.

Migrația tinerilor cercetători români reprezintă o pierdere importantă pentru țară, prin potențialul intelectual, științific și economic pe care îl reprezintă aceștia, și prin pierderea investiției făcute în educarea lor. Pe de altă parte, migrația este o soluție naturală pe care cercetătorii o găsesc pentru a putea să își îndeplinească profesia la standarde superioare celor din România.

Soluțiile pentru încurajarea rămânerii lor în țară trebuie să vizeze îndepărtarea cauzelor care determină emigrația.

În acest sens, principalele justificări ale unor posibile influențe pozitive asupra migrației creierelor după acordarea liberei circulații pentru cetățenii români sunt:

plățile adecvate de natură socială și financiară către cercetătorii din țară (privite ca un mecanism de compensare);

migrația de revenire (schimbul de creiere, circulația creierelor);

reevaluarea critică a instituțiilor (datorită concurenței sistemelor: globalizarea definită drept creșterea concurenței dintre factorii de producție imobili și cei mobili);

formarea capitalului uman datorită noii structuri a stimulentelor (o perspectivă a unor câștiguri mai mari într-o țară străină determină decizii de a investi în capitalul uman în țară).

Dacă luăm în calcul asemenea ipoteze constatăm faptul că numai în momentul în care activitatea științifică de performanță va fi recunoscută ca atare în România și numai atunci când vor exista condiții decente (nu neapărat echivalente cu cele din occident, SUA sau Canada) pentru a face cercetare științifică în adevăratul sens al cuvântului, numai atunci numărul de emigrarea a creierelor va scădea în mod semnificativ. De asemenea, în momentul în care finanțarea cercetării se va face strict după criterii de performanță științifică recunoscute pe plan internațional, universitățile și institutele de cercetare vor fi motivate la rândul lor să creeze mijloace de atragere a tinerilor cercetători performanți, pentru a putea beneficia de fondurile pentru cercetare. Aceasta va avea un impact pozitiv asupra calității învățământului superior din România și va juca un rol important în redresarea economică a țării.

Un aspect care trebuie menționat este faptul că în rândul acestei categorii de emigranți nu se manifestă nici o tendință îndreptată spre migrația ilegală. Explicația este foarte simplă: țările de destinație absorb fluxurile de migrare a creierelor și chiar le stimulează prin politici atractive – materializate în condiții superioare celor din țările de origine – încurajând în acest mod emigrarea acestei categorii sociale.

Categoria de emigranți care este cel mai greu de înțeles și care naște cele mai multe controverse este cea a aventurierilor. Aceștia nu au un motiv bine definit pentru a emigra iar metodele utilizate pentru a ajunge într-o țară de destinație sunt dintre cele mai diverse, cel mai adesea îmbrăcând forma migrației ilegale.

O altă categorie de emigranți care se diferențiază în mod evident de toate celelalte categorii este cea a emigranților „urmăriți internațional” sau cum mai este denumită generic – emigrația infractorilor. Ea este reprezentată de persoane care, după săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală, încearcă să se sustragă tragerii la răspundere sau, în cazul existenței unor condamnări prin hotărâri judecătorești definitive, executării unor pedepse privative de libertate, prin părăsirea țării – de cele mai multe ori în mod ilegal – iar rămânerea lor în libertate prezintă un pericol deosebit de grav pentru societate.

Sub acest aspect un element definitoriu în reușita acțiunii de ieșire din țară a acestora îl are modul în care structurile statului abilitate cu aplicarea legii respectă principiul celerității. Astfel, în mai multe situații durata mare necesară administrării probelor sau tergiversarea nejustificată a judecării unor cazuri penale oferă făptuitorilor/inculpaților posibilitatea pregătirii și plecării lor din țară. Un alt aspect care se impune a fi evidențiat este cel al aplicării uneori în mod necorespunzător a măsurii interzicerii ieșirii din țară și al instituirii consemnelor corespunzătoare la frontieră.

Majoritatea persoanelor care fac parte din această categorie de emigranți sunt tipice lumii interlope sau a celei circumscrise criminalității „gulerelor albe”. Ea nu este foarte numeroasă, însă prin faptul că nu de puține ori activitatea subiecților îmbracă forma criminalității transfrontaliere și presupune deci existența unor legături cu lumea interlopă din alte țări – în cele mai multe cazuri cu cea existentă în țara aleasă ca țară de destinație – și pentru că apelează frecvent la coruperea unor funcționari publici sau politicieni de vârf face extrem de anevoioasă depistarea și aducerea lor în țară.

Astfel, ulterior ieșirii din România, pe lângă faptul că eforturile umane și financiare care se fac din partea autorităților pentru aducerea lor în țară sunt considerabile mai creează și o imagine defavorabilă atât statului român cât și a cetățenilor săi. Un important rol în această direcție îl joacă și mass-media care supermediatizează aceste cazuri și, în căutarea senzaționalului, oferă uneori informații care ajută persoanele căutate să se ascundă în continuare. În egală măsură anumite articole au furnizat informații utile forțelor de aplicare a legii în identificarea și prinderea urmăriților.

Un alt aspect îl constituie faptul că odată ajunși în țara de destinație, în mai multe cazuri, acest gen de emigranți își continuă activitatea infracțională în colaborare cu lumea interlopă autohtonă, fapt care reliefează încă odată pericolul social ridicat pe care îl reprezintă.

Alte categorii de persoane care emigrează temporar sau definitiv și deosebesc de cele prezentate anterior sunt foarte diverse și nu li se poate creiona un anume profil. Totuși, din rândul acestora putem remarca:

emigranții în scopul reîntregirii familiei;

românii care se deplasează temporar în străinătate pentru practicarea unor meserii liber profesioniste (de exemplu artiștii);

emigranții pe criterii spirituale (un bun exemplu în această direcție îl constituie călugării de la Muntele Atos);

oamenii de afaceri care pentru promovarea unor interese economice sunt nevoiți să se stabilească temporar sau definitiv într-o anumită țară;

reprezentanții unor instituții românești care necesită stabilirea în străinătate pe perioade îndelungate de timp (de exemplu, cercetătorii științifici trimiși pentru explorarea anumitor zone de pe glob);

emigrarea pentru studii etc.

De remarcat că în rândul acestor categorii de emigranți nu întâlnim cazuri de migrație ilegală.

PROFILUL IMIGRANTULUI ÎN ROMÂNIA

În prezent, în analiza globală a migrației internaționale, România se distinge ca fiind încă o țară preponderent de emigrație, cu o piață a muncii puțin atrăgătoare pentru imigranți și prezentând interes mai degrabă din punctul de vedere al tranzitului către țările din vestul Europei. Cu toate acestea, perspectiva apropiată a integrării în UE face ca atractivitatea României să crească de la o zi la alta și treptat să se transforme dintr-o țară de emigrație, respectiv de tranzit, într-o țară de imigrație.

Până în prezent profilul dominant al imigrantului – refugiat, solicitant de azil, imigrant pe criterii economice sau pentru studii – este dat de preponderența bărbaților (în cazul solicitanților de azil, bărbații tineri, în vârstă de 21-30 ani). Totuși, atunci când se ia în considerare totalitatea imigranților, structura pe sexe este destul de echilibrată. Aceasta se datorează într-o măsură însemnată migrației pentru afaceri: îndată ce afacerea devine profitabilă și stabilă, întreprinzătorii (în special cei de origine turcă și chineză) procedează la reunirea familiei, ceea ce adaugă un număr suplimentar de femei categoriei generale a imigranților. În particular, pentru imigranții din Republica Moldova distribuția pe sexe este mai echilibrată în raport cu situația generală, fapt determinat de prezența importantă a femeilor din această țară în activitățile agricole.

În general, pentru imigrantul din România integrarea constă în acceptarea de către statul român a statutului de rezident, urmată de cunoașterea limbii române (citit, scris), accesul la piața muncii, posibilitățile de creștere a mobilității profesionale prin ridicarea nivelului de educație și a calificării profesionale, egalitatea în fața legii, libertatea culturală și religioasă, respectul față de legile și tradițiile autohtone. În același timp, pentru societatea gazdă integrarea imigranților presupune toleranță și deschidere, acordul de a primi noii sosiți, înțelegerea avantajelor și provocărilor societăților multiculturale, oferirea unui acces neîngrădit la informațiile privind avantajele integrării, toleranței și dialogului intercultural, respectarea și înțelegerea condiției, tradițiilor și culturii imigranților, respectul față de drepturile imigranților.

ANALIZA GLOBALĂ A FENOMENULUI MIGRAȚIEI ÎN ROMÂNIA

La nivel mondial una din 35 de persoane este migrantă iar fluxurile anuale totale includ 5-10 milioane persoane. În România, proporțiile sunt mult mai reduse, dar dificil de estimat în totalitatea lor deoarece evidențele statistice sunt parțiale. Cu toate acestea, dacă luăm în considerare doar numărul imigrărilor și emigrărilor definitive (intrări/ieșiri), în perioada 1991-2003, acesta se situează la circa 25 000 de persoane anual. În dinamica migrației numărul emigranților scade iar cel al imigranților crește.

Sursă: Statisticile INS

Rata emigrației totale la 1000 de locuitori aceasta se reduce de la aproape două persoane migrante la mia de locuitori la aproape una în 1999 și la 0,64 în ultimul an de analiză. Se remarcă două etape de reducere semnificativă: prima în 1991-1993 când plecările au vizat reîntoarcerea în zonele de origine a unor etnii (germani, unguri, evrei); a doua între 2000 și 2003 (și în continuare) când migrația definitivă se reduce ca importantă, fiind preferată migrația temporară (această perioadă corespunde și liberalizării circulației românilor în spațiul Schengen).

O analiză globală a fenomenului nu poate fi realizată fără să estimăm fluxurile de persoane care au trecut peste frontierele României în scopul imigrării/emigrării și care influențează în mod direct tendințele de evoluție a populației în profil demografic – evidențiază relația cauză/efect. În acest sens, pentru a reliefa contribuția migrației la dinamica populației totale și a potențialului de muncă vom apela la metoda analizei comparative combinate, luând în calcul sporul natural și cel migratoriu.

Așa cum rezultă din statistici, în perioada 1991-2002 în România s-au născut 2,87 milioane de copii și au decedat 3,2 milioane de persoane. Aceasta reprezintă o reducere a populației totale cu aproape 330 de mii de persoane, reducere care a fost amplificată prin fluxurile migratorii care pe total perioadă îmbracă forma emigrației. Evoluțiile anuale sunt negative, oscilante și în scădere atât pentru sporul migratoriu, cât și pentru sporul natural (conform graficului).

Prelucrare pe baza datelor INS

În general, populația României preferă navetismul și/sau migrația circulatorie temporară decât strămutarea reședinței.

Potrivit datelor statistice, migrația prin schimbarea domiciliului este relativ redusă. Ele evidențiază că în perioada 1992 – 2003 au emigrat în afara României aproximativ 252 mii persoane, fluxurile anuale fiind în descreștere (circa 10 mii persoane/an). Raportul emigranți/imigranți, pe întreaga perioadă este negativ – 180 mii persoane (vezi graficul). Singura excepție o reprezintă anul 2001, când imigranții au fost mai numeroși cu 429 persoane (10350 față de 9921).

Sursa: Statisticile INS

Astfel, din punct de vedere a emigrației, pierderea de populație de sub 10 mii de persoane anual, chiar dacă nu este „compensată” prin imigrație nu reprezintă un factor cantitativ important pe piața internă de muncă. Pe de altă parte, presiunea exercitată de acest volum de emigranți asupra țărilor primitoare (implicit asupra pieții muncii acestora) este redusă, determinând mai degrabă efecte pozitive de lungă durată.

Analiza comparativă a sporului natural și a celui migrator (migrație definitivă) ne permite următoarele constatări:

populația totală se reduce mai ales pe seama dinamicii negative a sporului natural decât a celui migrator;

pierderile cumulate pe total perioadă nu depășesc 3% din populația României de la ultimul recensământ (deși nu sunt considerabile, totuși pe termen lung ele își pun amprenta asupra dezvoltării demografice);

din punct de vedere calitativ, sporul migrator negativ este mai „costisitor” pentru societate decât cel natural deoarece investiția în capital uman (îndeosebi prin educație) făcută până în momentul emigrației și potențialul de muncă aferent se transferă gratuit țării de destinație, afectând pe termen lung creșterea economiei naționale.

Manifestarea fenomenului – exprimată analitic sub formă tabelară

Sporul natural și sporul migratoriu în perioada 1991-2003 – Sursă: statisticile INS

În continuare, pentru a putea aprecia corect tendințele de evoluție a imigrării în România, este necesar să ne raportăm la modul de manifestare a fenomenului migrației pe plan mondial. Astfel, din analizele efectuate rezultă că în următorii 15 ani principalele fluxuri migratorii se vor canaliza pe trei mari direcții, și anume:

migrația către SUA și Canada, având ca principale zone de origine America Latină, America Centrală și Asia;

migrația către Europa, în principal având ca sursă Africa de Nord, Orientul Mijlociu, Asia, fostele țări comuniste din Europa de Est și Eurasia,

fluxuri migratorii între țările în curs de dezvoltare (de regulă, dinspre cele mai puțin dezvoltate spre cele mai avansate), care privesc regiunea Americii de Sud, Africa Subsahariană, Orientul Mijlociu, Asia și regiunea Pacificului, fostele țări comuniste.

Referitor la ultimele două canale, se poate aprecia că acestea vor antrena cu siguranță și România, fiind însă mult mai dificil de estimat care va fi amploarea, sensul și intensitatea fluxurilor migratorii. Cu toate acestea, un studiu efectuat pe baza statisticilor ne poate orienta asupra tendințelor și dimensiunilor imigraționiste.

Astfel, dacă în 1991 (primul an când statistica națională consemnează asemenea date) numărul de imigranți a fost de 1602 persoane, ulterior tendința a fost de creștere, cu unele fluctuații de la un an la altul. În perioada 1991-2002, cel mai mare număr de imigranți a fost înregistrat în anul 1998 (11907 persoane, cu 80,4% mai mult decât în anul anterior și de 7,4 ori peste valoarea anului 1991). În perioada 1999-2001, imigrația s-a stabilizat în jurul unei cote anuale de 10000 – 11000 de persoane; în anul 2002 se constată o nouă reducere a numărului de imigranți de până la 6582 persoane (-36,4% comparativ cu anul anterior), care însă se menține la cote net superioare anului în care a debutat înregistrarea statistică a acestui fenomen (de 4,1 ori mai mare).

Structura pe sexe a imigranților a cunoscut variații însemnate de la un an la altul, pe parcursul intervalului analizat.

Numărul și structura imigranților în perioada 1991-2002

Sursă: calcul realizat pe baza statisticilor INS

Reprezentarea grafică a valorilor tabelare privind numărul și structura imigranților pe sexe

Dacă inițial (în 1991) proporția femeilor a fost covârșitoare (63,7%, comparativ cu 36,3% cât a fost ponderea bărbaților), ulterior această caracteristică dispare, iar imigrația masculină devine și se menține majoritară în toți ceilalți ani ai intervalului 1991-2002. Cea mai redusă pondere a femeilor în totalul imigranților s-a înregistrat în anul 1996 (35,7%), când bărbații au reprezentat 64,3% din total. Totuși pe întreaga perioadă structura pe sexe a imigranților a fost relativ echilibrată – 46,7% femei, 53,3% bărbații.

Imigranții sunt în general persoane adulte și tinere, cu potențial ridicat de integrare pe piața muncii. Ponderea celor în vârstă de peste 51 de ani în totalul imigranților nu a depășit 20% decât în anul 1992, pe întreaga perioadă 1991-2002 aceasta fiind de 15,4%. Tinerii sub 25 de ani au reprezentat între 17%-35% din totalul imigranților, ponderea lor părând a se stabiliza la 32-34% în ultimii ani. Cel mai important segment de populație imigrantă a fost reprezentat însă de persoanele cu vârsta cuprinsă între 26-50 de ani. Această categorie, care prezintă și cel mai mare interes pentru piața internă a muncii, a înregistrat ponderi de 50%-59% din total. Cumulat, pe ansamblul intervalului 1991-2002, persoanele în vârstă de până la 50 de ani inclusiv au reprezentat 84,6% din numărul imigranților sosiți în România.

Conform datelor disponibile, principalele țări de proveniență ale imigranților sunt localizate pe continentul european. Din totalul celor sosiți în anul 1994, cei mai mulți proveneau din Germania (228 persoane = 26%), Austria (121 persoane = 13,8%), Franța și SUA (câte 79 – 80 persoane =9%), Moldova (62 persoane = 7,1%), Ungaria (60 persoane = 6,8%) și Israel (31 persoane = 3,5%). Imigranții din celelalte țări au reprezentat în acel an 24,7% din total. Începând cu anul 1995, cea mai mare pondere o deține Republica Moldova, care, ulterior anului 1997, reprezintă peste 75% din total. Cu excepția acestei țări, în prima parte a intervalului de timp avut în vedere, o pondere mai însemnată (peste 10% din cei sosiți), mai persistă doar în cazul Germaniei, Franței și Austriei în anii 1995 – 1996 și numai în cazul Franței în anul 1997.

Pe întreg intervalul 1994 – 2002, 69,2% din imigranți proveneau din Republica Moldova, 5,1% din Germania, 4,3% din Franța, între 3,1%-2,9% din SUA, Austria și Ungaria, 1,4% din Israel, iar 10,9% din alte țări.

Numărul și structura imigranților, după țara de proveniență, în perioada 1994-2002

Sursa: Calculat pe baza datelor INS

Bucureștiul a constituit destinația predilectă a imigranților. În fiecare din anii cuprinși în perioada analizată, cel puțin 28% (1997) și maxim 53% (1999) dintre aceștia s-au îndreptat către capitală (pe ansamblul perioadei 1992 – 2002, peste 41% din imigranți).

Pe locul doi ca destinație favorită se situează regiunea Nord-Est, către care s-au îndreptat 18,2% din totalul imigranților sosiți în aceeași perioadă. În 2001, această regiune se situează chiar pe primul loc (36,3%), devansând Bucureștiul. Pe locul trei ca zonă de primire se situează regiunea Nord-Vest (11,04% din cei sosiți în întreg intervalul 1992 – 2002). Inițial, poziția secundă a fost deținută de regiunea Vest, care a reușit să atragă chiar peste un sfert din total în 1994, dar modificarea caracteristicilor imigrației (prin aceea că scade numărul și ponderea celor sosiți din țări vest-europene și crește într-o măsură și mai mare importanța imigrației din Republica Moldova) a fost principalul factor care a contribuit la coborârea ei pe penultimul loc în 2002 (5,58%). În ansamblul intervalului, ponderea acestei regiuni o situează pe poziția a patra (10,07%). Locul cinci îl deține regiunea Sud-Est, care a primit 6,71% din totalul cumulat al imigranților; ponderea sa prezintă o ușoară tendință de creștere spre sfârșitul intervalului.

Numărul și structura imigranților în perioada 1992-2002, pe regiuni de destinație

Sursa: Statisticile UNHCR, 2002

Regiunile Sud și Sud-Vest au fost cel mai puțin afectate de fluxurile de migranți care au pătruns în România.

Numai 20 din județele țării au concentrat peste 90% din totalul cumulat al imigranților perioadei 1992 – 2002. După București, județul cu ponderea cea mai mare a fost Iașiul (7,7%), urmat de Timiș (4,9%) și Cluj (4,3). Ponderi între 2,9%-2% au înregistrat județele: Neamț, Suceava, Constanța, Brașov, Galați, Arad, Maramureș, Mureș și Bihor. Numai alte șapte județe au mai reprezentat, fiecare în parte, mai mult de 1% în totalul primirilor de imigranți (Bacău, Botoșani, Satu Mare, Caraș-Severin, Vaslui, Prahova, Sibiu), celelalte 22 rămase deținând ponderi nesemnificative.

Primele 20 de județe – numărul de imigranți sosiți în perioada 1992-2002

Sursa: Statisticile UNHCR, 2002

O categorie aparte de imigranți o reprezintă cei care se află sub incidența Convenției din 1951 privind statutul de refugiat. Datele furnizate de Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați despre această categorie de persoane se prezintă astfel:

Refugiați și azilanți în România

Sursa: Statisticile UNHCR, 2002

Soluționarea cererilor de azil în perioada 1992-2001, în unele țări și regiuni

Sursa: Statisticile UNHCR, 2002

Cu unele fluctuații, tendința generală a fost aceea de creștere a numărului refugiaților și, corespunzător, a celor care depun cereri de azil către statul Român, fără însă ca, până în prezent cel puțin, să poată fi vorba de înregistrarea unor cote alarmante.

În anul 2001, au fost consemnați în România un număr de 1805 refugiați, fiind depuse 2431 cereri de azil. Din acestea din urmă, numai 83 au fost soluționate favorabil în conformitate cu principiile Convenției din 1954 (doar 3,4% din total) iar altor 38 de persoane li s-a acordat dreptul de ședere pe baza unor considerente umanitare. Rata totală de soluționare favorabilă a fost, în același an, de 5%, fiind respinse 2232 cereri de azil.

Comparativ cu anii anteriori, rata de soluționare favorabilă a unor astfel de cereri a cunoscut diminuări importante. Astfel, în intervalul de timp 1992 – 2001, comparativ cu grupul format din cele șapte țări ale Europei Centrale (Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, România, Slovacia și Slovenia), România s-a confruntat cu mai puține probleme în ce privește refugiații. Afirmația se bazează pe următoarele observații:

numărul cererilor de azil depuse în țara noastră a reprezentat doar 6,2% din total;

dintre toate cererile avizate favorabil în Europa Centrală, numai 10,3% au fost emise de statul Român;

din totalul permiselor de ședere din considerente umanitare, 9,8% au fost acordate de țara noastră;

rata solicitărilor de azil la mia de locuitori a fost în România de doar 0,4‰ (cea mai mică), comparativ cu cea înregistrată pe ansamblul celor șapte țări din Europa Centrală (1,6‰), cu cea din Uniunea Europeană (10‰), și chiar cu cea din Australia/Noua Zeelandă sau America de Nord (5,4‰, respectiv 4,2%).

Alte date relevante privind refugiații în România, pentru perioada 1991 – 2005, ne sunt furnizate de către Oficiul Național pentru Refugiați. Din analiza acestor date putem determina dinamica, structura și cotele fluxurilor de refugiați.

Se impune a fi subliniat faptul că în ultima perioadă (după 2002 și până în prezent) a crescut considerabil numărul solicitărilor de azil din rândul persoanelor descoperite cu ședere ilegală, precum și a celor care sunt depistați pe timpul încercărilor de intrare clandestină în România. Acest fapt se datorează în mare parte sfaturilor pe care le primesc clandestinii din partea membrilor rețelelor care au ca obiect de activitate migrația ilegală.

DIMENSIUNILE, CARACTERISTICILE ȘI EFECTELE EMIGRAȚIEI ASUPRA ROMÂNIEI

Având în vedere dimensiunile raportului emigrare/imigrare constatăm că valorile înregistrate în România sunt net superioare în favoarea emigrării, fapt pentru care vom recurge la identificarea principalelor trăsături ale acesteia.

Astfel, între anii 2001 – 2002 numărul emigranților din România este apropiat ca valoare de cel înregistrat în perioada 1975 – 1976, însă motivele emigrării și accesul la emigrație sunt diferite. Evoluția emigrației în interiorul perioadei cunoaște intensități și direcții diferite fapt pentru care putem vorbi de o etapizare a fluxurilor de emigrație, după cum urmează:

situația economică precară din anii ’80 a determinat creșterea treptată, dar la cote mici atât a numărului celor ce au plecat legal din țară, cât și a numărului de cereri pentru emigrare care de cele mai multe ori nu au fost aprobate. În paralel au devenit tot mai numeroase încercările de trecere clandestină a frontierei în scopul emigrării;

în jurul anului 1990 fluxurile de ieșire au fost cele mai importante deoarece au inclus și persoanele care din diferite motive și-au amânat (voit dar mai ales forțat) plecarea în străinătate. Motivația emigrației în acest an s-a centrat în special pe criteriul reîntregirii familiei, pe apartenență etnică și religioasă;

în ultimii 15 ani, pe măsură ce dreptul la libera circulație a căpătat noi valențe în România, concomitent cu creșterea libertății de a călători în străinătate pentru cetățenii români (ridicarea obligativității vizelor pentru spațiul Schengen) și de a putea rămâne o anumită perioadă pentru a muncii în străinătate, numărul emigranților a scăzut continuu (îndeosebi a celor ilegali). De precizat că reducerea emigrației se asociază cu opțiunea alternativă pentru forme ale migrației temporare.

De menționat că aceste plecări definitive reprezintă în medie sub 2 la mie din populația României, cu o valoare maximă de peste 4 la mie în 1990. Din 1995, rata emigrației scade de la 1,13 la mie la aproape o treime, respectiv 0,44 la mie.

Pe total, în ultimele aproape 3 decenii au emigrat cca. 711 mii persoane, din care 49% după 1989.

Opțiunea de a emigra a fost mai intensă în rândul femeilor, ponderea acestora fiind superioară bărbaților în cea mai mare parte a perioadei analizate (52%), îndeosebi în perioada 2002-2003 când, în ultimul an, femeile au fost cu peste 40% mai numeroase.

Sursa: prelucrări pe baza statisticilor INS

Emigrația în perioada de tranziție a cunoscut o evoluție oscilantă dar cu tendință de reducere treptata a totalului populației emigrante. Motivele migrației au diferit, la fel și repartiția teritorială a principalelor fluxuri. În general s-a trecut de la o emigrație pe criterii etnice – cu focare de concentrare atât a surselor de plecare cât și a destinațiilor – la o migrație diversificată motivațional și cu schimbarea oscilatorie a preferinței destinațiilor.

În funcție de criteriile menționate, principalele etape/subperioade ale emigrației pot fi următoarele:

1990 – 1993, etapa etnicității și apartenenței religioase, când plecările s-au centrat pe (re)întoarcerea etnicilor germani și maghiari în țările de origine ale strămoșilor lor și/sau reîntregirea familiei. Fluxurile au fost din zonele cu concentrare etnică, în special din Transilvania către Germania și Ungaria pe de o parte și repatrierea evreilor, pe de altă parte;

după 1994, etapa preponderenței migrației românilor. Criteriul etnic se atenuează, pe de o parte datorită reducerii considerabile a populației etnice și pe de altă parte deoarece migrația definitivă este înlocuită cu migrația circulatorie. Motivația emigrației românilor este diversificată – economică, socială, politică, însă cele mai multe plecări vizează diferența de venit și afirmarea profesională.

Sursă: prelucrări după statisticile INS

Sursa fluxurilor de emigrare a populației este mobilă, fiind influențată de motivele emigrării. Dacă la începutul perioadei de tranziției cele mai importante contingente proveneau din județele Transilvaniei cu pondere ridicată a etnicilor germani, în prezent zonele de plecare sunt mai numeroase însă intensitatea fluxurilor este mai slabă (în medie de aproximativ 9 ori).

Astfel, o ierarhizare a județelor de plecare după numărul persoanelor emigrante în anul 2002 ne permite următoarele aprecieri:

Bucureștiul este principala sursă de alimentare a emigrației: 17,3% din total, din care 32.1% evrei, 18,7% români și 3% germani;

Brașov, Timiș, Cluj și Mureș au alimentat fiecare emigrația cu aproximativ 6% din total, Suceava , Sibiu, Bihor cu câte 4% și Neamț, Satu Mare și Arad cu 3%, restul județelor având contribuții mai reduse;

din totalul emigranților, evreii au reprezentat 0,3%, germanii 0,8% iar maghiarii aproape 6%. Zonele de plecare a etnicilor sunt: pentru evrei București, Cluj, Iași și Botoșani; pentru germani Cluj, Timiș, Arad, Brașov și Sibiu; pentru maghiari Cluj, Mureș și Harghita;

nu există o legătură directă și intensă între numărul emigranților și rata șomajului.

Destinațiile preferate s-au schimbat și ele. Dacă în primii ani fluxurile cele mai importante erau spre Germania (în jur de jumătate), Ungaria și Austria (aproximativ 10%), în 2002 – 2003 destinațiile preferate sunt SUA, Canada, Italia și Germania cu aproximativ 15-18% fiecare.

În perioada 2002 – 2003, cei mai mulți cetățeni români care au emigrat în spațiul UE și-au stabilit domiciliul în Italia (4233 persoane) și Germania (3646). În Austria și Franța au emigrat mai puțin de 1000 de persoane, iar în Grecia și Suedia ceva mai mult de 100.

Pe zone mari geografice se remarcă o reorientare a fluxurilor dinspre Europa de Vest (spațiul UE) la începutul anilor ’90 spre America de Nord. În 1990 -1995 peste 60% din emigranți alegeau ca destinație un stat membru UE și doar 15-17% plecau spre America. Din 1996 scade treptat ponderea celor spre Europa și crește semnificativ fluxul spre America, tendința fiind de egalizare a proporțiilor, aproximativ 40% preferând încă spațiul UE și aproape 35% se îndreaptându-se către Canada și SUA. Putem astfel aprecia că presiunea asupra țărilor europene exercitată de emigrația din România s-a redus constant până în 2001. Ușoara schimbare din intervalul 2002 – 2003 privind preferința celor două destinații nu poate fi apreciată ca o nouă tendință, oscilațiile anuale în special pe destinația America fiind înregistrate și în perioada 1991-1995.

Sursa: prelucrări pe baza datelor INS

Emigranții pe grupe de vârstă evidențiază tendința mai mare spre a pleca a celor care au cele mai mari oportunități de realizare profesională:

o proporție însemnată și în creștere a emigranților de 26-40 ani (aproximativ 48,7% în 2002 și 51% în 2003), deci persoane deja formate, care au și cel mai înalt potențial de muncă, de creație și producere (sunt cei mai adaptabili și mobili);

o pondere în scădere până în 2001 a emigranților de 18-25 de ani (25,06% în 1992, 16% în 1995 – 96, în jur de 10% între 1998 – 2000 și 9,4% în 2001), urmată în ultimii 2 ani de o creștere la 12,62% în 2002 și 13,4% în 2003, absolvenți sau în ultimii ani de școală, cu certe perspective și cu potențial de muncă și de creație;

adăugăm și faptul că aproximativ 11% din emigranți au vârste între 41 și 50 de ani, reprezentând, de asemenea, o forță de muncă activă, al cărui potențial poate fi încă folosit.

În timp ce pentru România acesta reprezintă o pierdere netă, atestând capacitatea încă redusă a economiei și societății de a genera oportunități de muncă și remunerare corespunzătoare, pentru țările primitoare constituie o forță de muncă capabilă încă multă vreme de performanțe înalte și totodată o forță de muncă competitivă.

Calitatea exportului de capitalul uman – respectiv a populației emigrante în anii tranziției – poate fi evidențiată prin următorii indicatori:

a) distribuirea pe niveluri de educație și formare profesională

Absolvenții învățământului superior dețin aproximativ 10-12% din totalul persoanelor emigrante. Tendința spre emigrație a acestei categorii de forță de muncă este mai ridicată deoarece aceasta nu-și găsește cu ușurință un loc de muncă convenabil pe piața internă, fiind tentată totodată de „mirajul” migrării spre o altă civilizație. Peste un sfert din persoanele emigrante sunt absolvente ale învățământului liceal și postliceal.

Cea mai mare pondere, aproximativ 1/3 din totalul emigranților după nivelul de educație și formare profesională, o dețin persoanele care au absolvit doar școala primară sau gimnaziu. Aceștia sunt în mare parte copii și adolescenți care nu și-au definitivat pregătirea profesională și care emigrează împreună cu familia.

b) distribuția pe grupe de profesii selectate

Apreciem că selecția familiilor ocupațional – profesionale utilizată în evidențele statisticii nu corespunde cu tendințele actuale ale cererii de forță de muncă. Ea poate fi îmbunătățită, prin introducerea unor profesii, deficitare în prezent în țările de imigrație, pentru care cererea este mare (informaticieni, programatori, constructori, personal para – medical ș.a.).

Se remarcă proporția mare a grupei „alții”, care nu permite evidențierea fluxurilor migratorii în corelație cu mobilitatea profesională a meseriilor și profesiilor ori a specializărilor de maxim interes pe piețele țărilor dezvoltate.

Cu toate acestea, analiza evidențiază faptul că exodul de creiere este o pierdere pentru România și un import important în capitalul uman și forța de muncă din țara de destinație – cu atât mai mult cu cât în unele situații aceștia efectuează munci sub nivelul lor de pregătire, nefiindu-le recunoscute studiile. Cheltuielile pentru formare s-au făcut în România iar venitul pe care-l generează se realizează în altă țară, sub formă de productivitate, competitivitate, PIB, export etc.

Din grupele de profesii pentru care există informații statistice se detașează, în special după 1995, cea a inginerilor și arhitecților, care înregistrează valori în creștere, de la 8-9% în 1995-96, la 12-13% în 2002-2003. Sunt urmați de profesori și economiști, în jur de 3-5%, tehnicieni, medici, farmaciști 2-3%. Față de perioada 1995-1999, ponderea artiștilor emigranți s-a înjumătățit (0,5-0,6% în 2002-2003).

Faptul că emigrația în prezent este mai mult influențată de criterii de afirmare profesională și venituri mai avantajoase, că fenomenele de emigrarea a creierelor și a tinereții sunt prezente mai ales pe fluxurile cu țări cu potențial de cercetare ridicat este confirmat de ultimele evoluții. Astfel, la nivelul anului 2002, pe direcțiile Canada și SUA, cei mai mulți emigranți aveau studii superioare iar grupa de vârstă cea mai bine reprezentată era cea de 30-34 ani. Pe relația cu Germania, deși predominau cei cu studii medii, vârsta predominantă era de 25-29 de ani, ceea ce poate evidenția emigrația pentru continuarea educației și/sau posturi de muncă din domenii de vârf (spre exemplu, informatică) unde valorile se remarcă la vârste mai reduse.

ANALIZA FENOMENULUI MIGRAȚIONIST ILEGAL LA FRONTIERELE ROMÂNIEI

Poziția geografică a României la viitoarea frontieră externă a Uniunii Europene și pe cele două axe principale ale migrației mondiale (est-vest și sud-nord), permeabilitatea frontierelor față de trecerile ilegale, criza economică prelungită, dezvoltarea economiei subterane, lipsa unei protecții sociale adecvate și amplificarea corupției reprezintă principalele coordonate pe care s-a grefat fenomenul migrației ilegale la noi în țară după 1990 și nu de puține ori în conexiune cu celelalte componente ale criminalității transfrontaliere.

Dealtfel, în ultimul deceniu al mileniului II, România a înregistrat o creștere de peste trei ori a traficului de persoane și mijloace de transport la frontiera de stat și de peste 60 de ori a numărului de treceri ilegale peste graniță, fapt ce denotă că pentru România migrația ilegală a îmbrăcat caracteristicile unui adevărat fenomen.

După 1990, dintre statele declarate oficial „țări sursă” în migrarea populației, România s-a confruntat cu migrați ilegali din Afganistan, Albania, Algeria, Angola, Armenia, Bangladesh, Burundi, China, Congo, Egipt, Etiopia, Iordania, Irak, Iran, India, Liban, Nigeria, Pakistan, Rwanda, Sierra-Leone, Siria, Somalia, Sri-Lanka, Sudan și Turcia, cărora li s-au alăturat cetățeni aparținând R. Moldova, din state ale CSI și din alte țări care nu sunt incluse în această listă. Pentru majoritatea migraților România reprezintă doar o țară de tranzit în drumul către Occident, dar o parte dintre aceștia își manifestă intenția de a rămâne definitiv pe acest teritoriu. Astfel, la nivelul anului 2001, numărul imigranților ilegali aflați pe teritoriul statului român se ridica la aproximativ 20000 de persoane, dar semnalele primite din străinătate (mai ales cele referitoare la activitățile crimei organizate transnaționale) au obligat experții în domeniu să reconsidere această cifră ca fiind prea mică.

Aspectele prezentate au determinat autoritățile române să identifice și să pună în aplicare cele mai bune modalități și metode de stopare a fenomenului migrației ilegale și de facilitare a returnării migraților ilegali în țările de origine în situația în care nu îndeplinesc condițiile prevăzute de legislația internă pentru acordarea statutului de refugiat pe teritoriul României.

Dacă inițial deplasările ilegale de persoane aveau ca motivație dorința oamenilor aflați în zone de conflict sau în țări sărace de a ajunge în Occident, departe de războaie și unde nivelul de trai este mai ridicat, ulterior scopurile au început să se interfereze cu obiective ale crimei organizate. Treptat migrația ilegală a devenit o afacere profitabilă pentru exponenții lumii interlope internaționale, care dincolo de câștigurile materiale imediate urmăresc și crearea unor rețele de executanți ai infracțiunilor tradiționale ce aparțin acestei lumi (traficul de stupefiante, prostituția, contrabanda, furturile internaționale, spălarea banilor murdari, jafuri, tâlhării, omoruri la comandă etc.) și exploatarea în propriul interes a acestui fenomen.

În contextul internațional actual, România – țară sud-est europeană, situată la confluența drumurilor care leagă estul de vestul continentului și sudul asiatic de nordul și vestul european – este inclusă pe „Ruta Balcanică” a migrației ilegale, fapt ce afectează toate domeniile vitale ale societății, inclusiv siguranța statului și a propriilor cetățeni.

Această poziționare geografică, precum și faptul ca țara noastră este vecină cu statele membre ale Uniunii Europene și are perspective imediate de aderare la aceasta uniune, constituie unul din motivele de bază pentru care România se va transforma, în viitorul apropiat, din țară de tranzit în țară de destinație pentru imigranții ilegali din Estul continentului și Sudul asiatic.

Intensificarea fenomenului migraționist la nivelul României – o dată cu transformarea frontierelor de Nord și Est în frontiere externe ale Uniunii Europene – va determina, totodată, apariția unor efecte negative asupra întregii populații europene, atât în ceea ce privește valorile demografice ale regiunii cât și din punct de vedere socio-economic și al siguranței statelor membre (actele extremist-teroriste având o strânsă legătură cu migrația ilegală).

Referindu-ne, pe larg, la impactul dramatic pe care migrația ilegală îl poate avea asupra societății românești și implicit asupra statelor membre UE, putem afirma că cercetările realizate în acest domeniu, prognozează o destabilizare în lanț a țării, creată de acest fenomen, care pornește de la creșterea numărului de locuitori, reducerea nivelului de trai în ansamblu și în special pentru proprii cetățeni, proliferarea muncii la negru – cu efecte negative asupra pieții forței de muncă, subminarea economiei naționale în favoarea economiei subterane și se termină cu creșterea infracționalității în regiune. Dezvoltând aceste aspecte, previziunile ar putea fi următoarele:

Creșterea, în România, a numărului imigranților străini ilegali determină un spor de populație, care are efecte negative asupra nivelul de trai al cetățenilor români. Aceasta poate reprezenta o creștere a numărului „consumatorilor”, în condițiile în care imigranții ilegali nu își aduc aportul la dezvoltarea statului și implicit a nivelului de trai al fiecărui cetățean (neplata taxelor și impozitelor legale), ca urmare a statutului lor și a activităților ilicite pe care le desfășoară.

Poziția imigranților în cadrul societății care îi „adoptă” și potențiala exploatare a acestora, prin posibilitatea oferirii unor medii de muncă nesigure sau nesănătoase, salarii sub limita minimă, condiții de muncă nesigure etc. (care nu sunt acceptate de către cetățenii români), afectează, totodată, piața legală a forței de muncă din România, fapt ce conduce la reducerea ofertei de locuri de muncă pentru proprii cetățeni, în favoarea celor care nu solicită anumite standarde ale muncii prestate și pentru care se realizează cheltuieli minime, obținându-se profituri ilicite. Astfel sunt afectate nivelul de trai ai românilor și implicit bugetul statului, resursele legale fiind drastic diminuate în favoarea celor obținute ilicit (alimentarea economiei subterane).

Lipsa capacității de dezvoltare a societăților comerciale înființate de unii cetățeni străini (imigranți legali), precum și dorința acestora de a obține profituri mari într-un interval scurt de timp, conduc la înregistrarea unor alte acțiuni ilicite săvârșite de aceștia. Astfel, își fac apariția firme fantomă sau societăți care desfășoară activități de import – export fictive ori cu mărfuri subevaluate, intrând în circuitul evaziunii fiscale și afectând astfel economia națională și implicit, dezvoltarea societății. Totodată, traficul ilegal cu produse improprii din punct de vedere calitativ – având în vedere condiționările calitative impuse de țara noastră în procesul de integrare la Uniunea Europeană – pe care unii imigranți ilegali îl practică, datorită ușurinței „achiziționării” acestor mărfuri din zonele de origine, are efecte negative asupra sănătății populației țării de adopție, dând posibilitatea apariției unor epidemii uneori devastatoare.

Din punct de vedere social, imigranții, în special cei cu ședere temporară, legală sau ilegală, pot constitui o povară pentru sistemul de asigurări sociale de stat și de asemenea, pot afecta sistemul educației (incapacitatea acestora de a se adapta normelor comunitare), sistemul de drept (nerespectarea legislației internaționale în vigoare) și sistemul bancar (efectuarea de transferuri bancare fără acoperire).

Diferențele de limbă și comportament dintre imigranții ilegali și cetățenii statului de reședință, pot conduce, de asemenea, la apariția unor conflicte sociale în comunitățile unde imigranții sunt în număr semnificativ, manifestarea resentimentelor în rândul cetățenilor români față de străini putând lua forme agravante ce poate afecta siguranța statului.

Un alt aspect ce conduce la afectarea ordinii și liniștii publice în țara de reședință, îl reprezintă creșterea infracționalității săvârșite de imigranții ilegali, pe baza inexistenței sau insuficienței resurselor financiare ale acestora. Astfel, dorința de a obține sume de bani necesare unui trai decent îi determină pe imigranți să săvârșească acte ilegale pe teritoriul statului în care se află, pornind de la infracțiunile de drept comun – furturi, tâlhării, omoruri la comandă etc. – și terminând cu acțiunile specifice criminalității organizate transfrontaliere, și anume: trafic de droguri, trafic cu autoturisme furate și armament, trafic de metale prețioase, contrabanda cu bunuri de larg consum, călăuzire peste frontiera etc.

În această situație, apare și riscul racolării imigranților de către formațiuni extremist – teroriste (bazate inclusiv pe educația și religia acestora), fapt ce, în conjunctura actuală, poate aduce atingeri grave asupra siguranței statului, cetățenilor și chiar regiunii în care acestea activează.

Având în vedere cele menționate, apreciem că viitorul integrării României în Uniunea Europeană depinde și de poziția țării noastre cu privire la imigrație. Aplicarea corecta a Strategiei Naționale a României privind migrația și limitarea drastică a imigrației economice, reprezintă calea cea mai bună pentru asigurarea compatibilității cu statele membre ale Uniunii Europene în materie, precum și pentru asigurarea securității naționale și a statelor europene membre.

Mulți cetățeni străini – în special, turci, chinezi, albanezi, iranieni, sirieni, irakieni, egipteni etc. – și-au manifestat și continuă să își manifeste intenția de a investi în România, în acest sens, creând firme mici (capital investit și număr de locuri de muncă limitate) cu specific în domeniul comerțului și prestărilor de servicii.

Stabilirea acestora în România conduce, pe de-o parte la apariția formei legale a migrației ilegale – reîntregirea familiei – respectată și promovată de către stat, iar, pe de altă parte, determină amplificarea imigrației ilegale a străinilor, combătută de către autorități, însă sprijinită de patronii/angajații societăților comerciale în cauză prin:

oferirea de locuri de muncă la negru pentru imigranții ilegali;

vânzarea acțiunilor de la societățile comerciale deja înființate (prin intermediul notariatelor din țările de origine) și astfel, introducerea și altor imigranți în țară;

invitarea conaționalilor pentru vizite de afaceri sau consultanță de specialitate în problematica firmei și ulterior, stabilirea ilegală a acestora în țara noastră;

implicarea patronilor/personalului străin angajat în România în călăuzirea peste frontieră sau obținerea de documentele de călătorie/vize false ori falsificate pentru imigranții din țările de origine.

România – prin instituțiile abilitate – trebuie să întreprindă măsuri ferme pentru combaterea imigrației ilegale și pentru controlul acesteia la nivelul teritoriului său (inclusiv, prin încurajarea legalizării migrației).

În prezent, teritoriul României cunoaște șase zone în care se manifestă cu predilecție fenomenul migrator, în fiecare dintre acestea constatându-se pe lângă principiile general valabile de desfășurare a acestor activități și caracteristici particulare, determinate de specificul fiecărei zone, mijloacele și metodele folosite, destinația și scopul urmărit (țara sursă, țara țintă și respectiv zona sau țara de tranzit), după cum urmează:

Zona de Est – frontiera cu Republica Moldova:

tendințele sunt de trecere ilegală a frontierei în România îndeosebi de către cetățeni de origine afro-asiatică (Somalia, India, Irak, Pakistan, Sierra Leone, Sudan, Afganistan Bangladesh, China, etc.) călăuziți de membrii ai unor organizații criminale din fostele state ale CSI (ruși, ucraineni, moldoveni).

ruta practicată este: Asia Centrală/Africa – Rusia/Ucraina – Republica Moldova – frontiera de Est a României;

pentru a nu risca înapoierea în țările de origine, imigranții sunt sfătuiți de către călăuze ca, în momentul depistării de către autorități, să solicite azil în România. Aceasta reprezintă măsura intermediară pentru majoritatea imigranților care intenționează să ajungă în Occident;

ca urmare a măsurilor întreprinse de Poliția de Frontieră Română, imigrația ilegală din aceasta zonă a scăzut considerabil comparativ cu anii precedenți (1999-2000).

Zona de Vest – frontiera cu Ungaria:

tendințele sunt de trecere ilegală a frontierei îndeosebi de către cetățenii de origine afro-asiatică, intrați prin estul, sudul și nordul țării, dar și de cetățeni români dornici să ajungă ilegal în Occident;

se acționează la nivelul întregii frontiere, însă comparativ cu anii precedenți, migrația a scăzut cu aproximativ 45%. O dată cu ridicarea obligativității vizei de intrare în Spațiu Schengen, numărul cetățenilor români care încearcă să emigreze ilegal a scăzut considerabil.

Zona Sudică – frontiera cu Bulgaria:

este folosită pentru intrarea ilegală în România a unor persoane de origine afro-asiatică (irakieni, afgani, iranieni, pakistanezi etc.) sau kurdă, inclusiv cei care au solicitat azil pe teritoriul bulgar, care urmăresc tranzitarea țării noastre către un stat din Vestul Europei;

ruta practicată de către cetățenii străini este: Asia Centrală – Siria – Turcia – Bulgaria – frontiera de Sud a României;

se acționează la nivelul întregii frontiere, înregistrându-se o creștere a acestui fenomen, comparativ cu anii precedenți.

Zona de Nord – frontiera cu Ucraina:

este folosită pentru trecerea ilegală a frontierei în România, de către cetățeni de origine afro-asiatică, existenți în număr mare pe teritoriul Ucrainei cât și de către persoane din spațiul ex-sovietic;

ruta practicată este: Ucraina (Kiev) – frontiera de Nord a României – Ungaria.

Zona de Sud-Vest – frontiera cu Serbia:

filierele care acționează în această zonă au ca scop atât tranzitarea imigranților străini prin spațiul ex-iugoslav către Germania, Spania și Italia, cât și „traficul de carne vie” cu tinere din spațiul ex-sovietic și autohton;

se acționează la nivelul întregii frontiere.

Zona Aeroportuară – aeroporturile deschise în traficul internațional de călători:

este folosită pentru încercarea de intrare ilegală a cetățenilor proveniți din țări cu tendință de migrare (kurzi, chinezi, irakieni, iranieni etc.);

se folosesc vize Schengen falsificate (prin ștersături chimice și mecanice), pașapoarte falsificate prin înlocuirea fotografiei, a unor file ori utilizarea pașaportului altei persoane (în special cei cu interdicție de intrare într-o anumită țară), precum și folosirea unor rute adiacente, care includ tranzitul printr-un aeroport din vestul Europei.

Metodele și mijloacele folosite de migranți sunt următoarele:

folosirea de documente / vize false ori falsificate;

ascunderea în mijloacele de transport (trenuri de persoane sau marfă, nave maritime, TIR-uri);

varientarea punctelor de control pentru trecerea frontierei (trecerea frontierei prin alte locuri decât cele permise);

utilizarea la misiunile diplomatice române din străinătate de documente false ori neconforme cu realitatea, în vederea obținerii vizei de intrare în România.

Dacă în anii trecuți rețelele de imigrație acționau în special la frontiera cu R. Moldova și Ucraina, folosind ruta Federația Rusa (Moscova) – Ucraina – Moldova – România, începând din anul 2003 se constată că ruta folosită a fost schimbată, cetățenii străini provenind din țări cu tendință de imigrare (irakieni, afgani, indieni etc.) încearcă să ajungă în Occident pe traseele Afganistan – Iran – Irak – Siria – Turcia – Bulgaria – România sau Afganistan – Iran – Irak – Turcia – Bulgaria – Serbia – Croația.

Principalele motivații pentru care persoanele implicate în călăuzirea imigranților au schimbat ruta de acțiune sunt următoarele:

Turcia are frontieră comună sau se află în apropierea principalelor țări sursă de migrație: Irak, Iran, Siria, Afganistan, Pakistan, India, iar granița turco-bulgară nu este o graniță securizată. Acest fapt permite organizarea grupurilor la nivelul teritoriului turcesc (rampa de lansare) și, ulterior, trecerea acestora, cu ușurință, în Bulgaria;

securizarea frontierelor României, inclusiv a frontierei de Nord și Est – ca viitoare frontieră externă a Uniunii Europene, inițierea unui acord de colaborare cu instituția similară din Federația Rusă și depistarea/reținerea – atât pe sensul de intrare în țara noastră cât și pe cel de ieșire – a unui număr mare de migranți și călăuze în anul 2001 (3577 migranți și 217 călăuze – 196 români și 21 străini), a determinat persoanele implicate în activitatea de călăuzire a imigranților să nu mai considere România, o rută de tranzit sigură în drumul spre Occident;

crearea unei frontiere sigure româno-ungare, care nu permite înaintarea grupurilor de imigranți spre Occident. Acest fapt a fost posibil printr-o colaborare intensă desfășurată între instituțiile de frontieră din România și Ungaria, bazată pe un schimb operativ de date și informații și acțiuni comune de depistare a elementelor infractoare, precum și prin întreprinderea de măsuri ferme – de ambele părți – pe linia securizării frontierei comune.

Totodată, se constată anumite particularități ale fenomenului migraționist la granițele române, și anume:

s-a accentuat modalitatea mascată de migrație ilegală practicată de către cetățenii turci de origine kurdă, în sensul că, după intrarea legală în România (ocazie cu care declară scopul turistic al călătoriei) încearcă, prin intermediari – cetățeni români și turci – ieșirea ilegală din țară (legală, prin folosirea de vize de tranzit obținute de la consulatele din Budapesta sau Sarajevo), în special pe la frontiera cu Serbia;

principalele state de unde provin persoanele care au acționat ilegal la nivelul frontierelor române (atât pe intrare cât și pe ieșire) sunt următoarele: India, Irak, Somalia, China, Pakistan, Turcia, Columbia etc.

solicitanții de azil din România sunt depistați, în continuare, în tentativa de trecere ilegală a frontierei, la granița cu Serbia și Ungaria, însă a scăzut simțitor numărul persoanelor care încearcă intrarea ilegală și ulterior, solicită statutul de refugiat (în prezent, aceste persoane, intră legal în România și ulterior, solicită azil);

În strânsă legătură cu migrația ilegală se află și traficul de persoane care a devenit, în ultima perioadă, un fenomen constant înregistrat la nivelul statelor europene dezvoltate.

Dacă, inițial în anii '90, tinerele mergeau cu bună – știință (emigrare) și pe cont propriu în alte țări (Turcia, Grecia, Italia) pentru a se prostitua și a obține profituri într-un timp relativ scurt, aceste activități au îmbrăcat forma traficului de persoane.

Astfel, profitând de naivitatea și disperarea unor tinere de a găsi un loc de muncă cât mai repede și cât mai avantajos, diverși indivizi promit facilitarea angajării în străinătate, pe post de dansatoare, menajere, ospătărițe, baby-sitter etc., sau chiar le spun fetelor că urmează să practice prostituția în străinătate, însa nu vor avea probleme (fiind trimise la „cunoștințe”) și unde vor obține „bani frumoșii” (lucru cu care acestea sunt de acord – aspectul prezentat denotă legătura între emigrare și traficul de persoane).

Metoda folosită este fie racolarea directă a fetelor, fie publicarea în diverse ziare a ofertelor de locuri de muncă în străinătate (sub paravanul unor firme de impresariat fantomă).

După racolare, activitatea de plasare a tinerelor este extrem de bine organizată, fetele fiind preluate de „peștii” din țările de destinație, bătute și forțate să se prostitueze în baruri de noapte sau chiar pe stradă – practic de la acest punct se poate face diferențierea clară între migrație și traficul de persoane, totodată putându-se proba activitatea organizațiilor criminale.

La nivelul frontierelor române, tinerele depistate de către polițiștii de frontieră ca fiind racolate în vederea practicării prostituției proveneau atât din România, cât și din Republica Moldova și Ucraina (acestea intrau legal în țara noastră), media de vârsta fiind între 18 și 35 de ani sau chiar minore.

Țările de destinație ale femeilor traficate sunt: Italia, Olanda, Germania, Austria, Grecia, Spania, Cipru, Turcia, Ungaria, Serbia, Bosnia – Herțegovina, Japonia și Liban. Odată ajunse la destinație, proxeneții le confiscau pașapoartele pentru a preîntâmpina posibilitatea revenirii lor în țara de origine.

După obținerea dreptului de a călători fără viză în spațiul Schengen, sunt folosite aceleași metode de racolare și aceleași rute de deplasare. Tinerele sunt scoase legal din țară, sub pretextul unei vizite în străinătate, și sunt însoțite îndeaproape până în țara de destinație de către racolatori unde sunt „predate” unor patroni de cluburi de noapte.

Pentru a nu întâmpina greutăți traficanții sponsorizează financiar fetele în vederea obținerii documentelor de călătorie (pașaport, asigurare medicală, sumele în valută pe care trebuie să le prezinte la trecerea frontierei de stat), asigurării transportului și chiar achiziționării unei garderobe corespunzătoare, menite să ridice moralul viitoarelor victime. Ulterior, se deplasează împreună cu ele legal în „excursie” sau le asigură transportul până la destinație, fetele fiind instruite să declare la frontieră că se deplasează în scop turistic într-un stat Schengen (lucru pe care îl și pun în practică, din dorința de a ajunge în străinătate și a obține bani).

A doua ramură a fenomenului migraționist – emigrarea ilegală – a înregistrat un regres, în ultima perioadă de timp la frontierele României. Astfel, putem spune că, o dată cu ridicarea obligativității vizei de intrare în Spațiul Schengen, s-a înregistrat o scăderea semnificativă a numărului celor care au încălcat regimul juridic al frontierei de stat, prin ieșirea ilegală din țară, fapt ce demonstrează că cetățenii români au optat pentru calea legală în scopul de a călători în străinătate.

Pentru contracararea fenomenului migraționist autoritățile cu atribuții în domeniu au întreprins o serie de măsuri, cum ar fi:

Crearea cadrului legislativ adecvat situației infracționale actuale și aliniat la acquis-ul comunitar;

Intensificarea supravegherii și controlului trecerii frontierei de stat și crearea de echipe mobile, care se deplasează în funcție de direcțiile de acțiune ale făptuitorilor de frontieră;

Intensificarea cooperării în plan intern – între structurile din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, precum și între acestea și celelalte instituții cu atribuții în asigurarea siguranței statului și combaterea infracționalității transfrontaliere – precum și în plan internațional – cu autoritățile similare din statele vecine și cele membre UE. În acest sens, au fost create centre, birouri și puncte de contact la frontierele României (Giurgiu, Oradea, Borș, Timișoara și Galați), prin intermediul cărora se realizează schimbul operativ de date și informații în domeniu;

Realizarea unei structuri organizatorice viabile, la nivelul standardelor europene, prin crearea de direcții zonale, la nivelul fiecărei frontiere și la Marea Neagră;

Profesionalizarea personalului poliției de frontieră prin specializarea acestuia pe principalele domenii de infracționalitate, inclusiv migrație ilegală;

Asigurarea unei dotări performante la nivelul cerințelor și standardelor UE.

Pentru contracararea emigrării ilegale a unor cetățeni români în Occident, care prin comportamentul lor aduc atingere imaginii României în străinătate, Poliția de Frontieră Română a întreprins măsuri specifice în toate zonele de competență în colaborare cu toate celelalte structuri cu atribuții în domeniu din țară și din spațiul Schengen, scopul principal fiind respectarea de către toți cei ce tranzitează frontiera a prevederilor legale interne și internaționale în vigoare.

În acest sens, se desfășoară permanent acțiuni de control în următoarele direcții:

respectarea legislației de către toate persoanele care intenționează să intre/iasă în/din țară (îndeplinirea cumulativă a condițiilor privind biletul de călătorie dus-întors, asigurarea medicală și sumele de bani prevăzute de lege pentru trecerea frontierei, proporționale cu durata sejurului);

monitorizarea cetățenilor români în vederea respectării scopului călătoriei la ieșirea din România și sancționarea celor care au comis fapte ilegale în străinătate (sunt returnați), inclusiv prin suspendarea dreptului de folosință a pașaportului pentru o perioadă de maxim 5 ani;

trimiterea a 4 ofițeri pentru a-și desfășura activitatea în puncte de frontieră situate la frontiera dintre Ungari și Austria, în vederea monitorizării cetățenilor români care intenționează să călătorească în țări din Spațiul Schengen;

depistarea celor ce se ocupă cu racolarea, organizarea grupurilor și transportul ilegal în străinătate în vederea exploatării (cerșetorie, prostituție), precum și supravegherea zonei frontierei verzi pentru descoperirea persoanelor/călăuzelor care intenționează să treacă fraudulos din/în țara vecină;

infiltrarea polițiștilor de frontieră printre pasagerii mijloacelor de transport în vederea verificării modului cum este respectată de către tour-operatori legislația în domeniu;

îmbunătățirea calității personalului propriu și combaterea corupției prin acțiuni de control – punctuale sau inopinate – la nivelul tuturor structurilor, acțiuni care conduc implicit la securizarea frontierelor române și la alinierea activităților specifice la standardele Uniunii Europene;

adoptarea unei legislații în conformitate cu recomandările și cerințele UE.

Pentru a obține o imagine de ansamblu asupra modului de manifestare a fenomenului migrației ilegale și a tendințelor acestuia pe termen scurt vom recurge la metoda analizei statistice comparate, luând ca perioadă de referință anii 2004-2005.

Astfel, în anul 2005, valorile de trafic ale persoanelor înregistrate în punctele de control pentru trecerea frontierei României au fost de 25.500.510 treceri (14.091.335 treceri ale cetățenilor români și 11.409.175 treceri ale cetățenilor străini), înregistrând o scădere cu 2 % în comparație cu anul 2004.

Traficul de persoane peste frontiera de stat a României

Cu toate că tendința este de ușoară scădere, totuși, având în vedere numărul ridicat de persoane ce trec frontiera de stat a României și standardele impuse pentru fluidizarea traficului prin punctele de control, putem deduce că există posibilitate ca o mică parte dintre călătorii clandestini să „scape” vigilenței polițiștilor de frontieră și să reușească trecerea ilegală a frontierei.

În ceea ce privește traficul românilor înregistrat în anul 2005, acesta a crescut cu 3,5 %, comparativ cu anul 2004.

Traficul cetățenilor români

Analizând diferența traficului pe fluxurile de ieșire/intrare tendința de rămânere în afara teritoriului național a cetățenilor români – o putem estima ca fiind rata medie anuală de emigrare temporară sau definitivă – aceasta înregistrează o scădere semnificativă, respectiv 140.083 persoane, ceea ce reprezintă aproximativ 42,7%.

Rezultate înregistrate pe linia migrației ilegale

Din analiza comparativă a rezultatelor obținute la frontieră putem aprecia că urmare a pregătirii personalului, a dotării logistice și a măsurilor tactico-operative întreprinse, s-a înregistrat o creștere semnificativă a constatărilor pe linia infracțiunilor de migrație ilegală, după cum urmează:

creștere cu 28,1% a numărului de infracțiuni de tentativă de ieșire ilegală din țară;

creștere cu 50% a numărului de infracțiuni de călăuzire.

În punctele de trecere a frontierei, din totalul românilor care intenționau să iasă din țară (8.711.456 persoane) au ieșit efectiv din România 7.139.643 persoane, dintre care la un număr de 1.571.812 poliția de frontieră a dispus măsura nepermiterii continuării călătoriei, ca urmare a faptului că nu îndeplineau condițiile prevăzute de legislația în vigoare (cu 7,5% mai puțin, comparativ cu anul 2004, când nu s-a permis ieșirea din țară la 1.698.772 cetățeni români).

Principalele motive pentru care nu s-a permis ieșirea din țară a cetățenilor români

Ca urmare a informărilor făcute de autoritățile competente prin intermediul mass-media și a materialelor informative distribuite în punctele de frontieră cu privire la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească românii pentru a călătorii în țări din spațiul Schengen, precum și a acțiunilor comune întreprinse cu reprezentanții autorităților străine în combaterea migrației ilegale (2 polițiști de frontieră își desfășoară temporar activitatea la frontiera ungaro – austriacă în punctul de frontieră Nikelsdorf, alți 2 ofițeri aflându-se la frontiera francezo – spaniolă în punctul de frontieră La Junquere) numărul cetățenilor români căror nu li s-a permis ieșirea din țară a scăzut.

Din cei 7.139.643 români ieșiți, un număr de 2.343.842 persoane au declarat că se deplasează în spațiul Schengen reprezentând 33 % din cei ieșiți, restul deplasându-se în alte state.

De la nivelul frontierelor altor state au fost înapoiați 9.702 români care au ieșit legal din țară, cu 27,3 % mai mult, comparativ cu anul 2004, motivele fiind nerespectarea legislației în vigoare a statelor respective sau existența interdicției de intrare pentru o perioadă determinată.

Din analiza situației românilor returnați (efectuată pe țări de returnare) se poate observa o tendință crescătoare pentru majoritatea țărilor (mai puțin Grecia, Iugoslavia și Cipru). O posibilă explicație poate fi și aceea a înăspririi condițiilor de intrare și ședere pe teritoriul acestor state.

Pentru monitorizarea modului de respectare a legislației în domeniu de către tour-operatori și prevenirea săvârșirii traficului ilegal de persoane sau a „cămătariei la frontieră” de către transportatori, au fost desfășurate 45 acțiuni de infiltrare a polițiștilor de frontieră printre călătorii unor agenții de transport și turism, fiind aplicate 1.127 sancțiuni contravenționale, cu o valoare a amenzilor încasate 0,22 milioane RON. Totodată, au fost întocmite 27 dosare penale pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, au fost încheiate 212 procese verbale de constatare și au fost confiscate sumele de 62.970 EURO și 1.500 USD, valută ce fusese împrumutată pasagerilor de către reprezentanții firmele de transport / turism, pentru îndeplinirea condițiilor de ieșire din țară, prevăzute de legislația în vigoare.

În anul 2005, 186 cetățeni români au încercat să iasă ilegal din țară prin trecere frauduloasă peste frontiera verde și 97 cetățeni români au încercat să intre ilegal în România, pentru a nu suferi consecințele legale ca urmare a infracțiunilor comise în țară și/sau în străinătate. Comparativ cu anul 2005, în 2004 au fost depistați 438 români care au încălcat regimul juridic al frontierei de stat.

Trecerea fraouduloasă a frontierei de stat (români)

Pe frontiere, situația cetățenilor români care au încercat să treacă fraudulos peste frontiera verde, se prezintă astfel:

În anul 2005, s-au întreprins măsurile legale (inclusiv dosare penale întocmite pentru diverse fapte infracționale), față de 25.387 români returnați, cu 2,1% mai mult comparativ cu anul 2004, când s-au întreprins măsuri față de 24.858 români returnați – față de aceștia luându-se măsura restricționării dreptului de folosință al pașaportului de la 1 la 5 ani.

Procentul persoanelor returnate, respectiv 0,3%, comparativ cu numărul celor ieșiți din țară, demonstrează scăderea infracționalității săvârșite de români în alte state.

Tendințele privind returnarea cetățenilor români

Analizând modalitatea ieșirii din țară, respectiv intrării în spațiul Uniunii Europene a cetățenilor români care au ca scop principal ajungerea într-un stat din Spațiul Schengen pentru desfășurarea unor activități ilicite, se constată că aceștia, în punctele de frontieră române și străine, îndeplinesc condițiile prevăzute de lege pentru efectuarea unei călătorii în străinătate (dovada fiind permiterea ieșirii, respectiv intrării în spațiul UE), declarând ca scop al călătoriei turismul.

În atingerea scopului real – ajungerea in Occident pentru munca la negru ori săvârșirea unor acte ilegale (prostituție, cerșetorie, etc.), românii interesați sunt „ajutați” de diverși binevoitori și anume :

firme de transport sau turism din România, care din dorința de a obține profituri mari în termen foarte scurt, împrumută pasagerii cu sumele necesare prezentării la trecerea frontierei;

cetățeni străini – în special, din Austria, Olanda, Germania, Italia, Spania, etc. – care racolează români doritori să ajungă în spațiul Schengen (pentru munca la negru, prostituție etc.) și, ulterior, încercă să îi transporte cu microbuzele personale în străinătate, sub paravanul „turismului între prieteni” sau transmit invitații persoanelor care doresc să ajungă în străinătate;

firme de transport străine (din Ungaria, Spania etc.) care, în baza unui contract cu firme românești de transport sau turism, preiau pasagerii din Budapesta sau din Belgrad pentru a-i transporta ilegal mai departe în statele din spațiul Schengen – la ieșirea din România, persoanele sunt instruite să declare că se deplasează în „interes personal” în țara vecină (în bagajele persoanelor transportate au fost descoperite asigurări medicale pentru spațiul Schengen);

tour-operatori români și străini care, cunoscând faptul că nu au documentele în regulă (nu respectă legislația specifică privind transportul internațional de persoane), ies din România cu mijloacele de transport fără pasageri (sub diverse motive: ex. „un alt autocar al firmei s-a stricat în străinătate și merg să preiau pasagerii”) și, ulterior, preiau persoanele de pe teritoriul statului vecin. Acestea din urma ies legal din România, motivând că se deplasează în țara vecină, la „cumpărături” sau în vizită la rude, ulterior fiind preluate de mijloacele de transport ieșite goale.

Referitor la cetățenii străini statisticile poliției de frontieră evidențiază faptul că, în anul 2005, s-au întreprins proceduri legale de nepermitere a intrării în România față de 51.416 persoane, cu 27% mai puțin comparativ cu anul 2004, când nu s-a permis intrarea în țară unui număr de 70.490 străini.

Scăderea semnificativă a numărului cetățenilor străini cărora nu li s-a permis intrarea în țară, se datorează în principal introducerii regimului de vize pentru cetățeni proveniți din Turcia, Serbia, F. Rusă și Ucraina.

Pe categorii de cetățenii, cel mai puternic reprezentate sunt:

Nu s-a permis ieșirea din țară, din diverse motive legale, unui număr de 5.135 cetățeni străini, cu 20% mai puțin comparativ cu anul 2004 când nu s-a permis ieșirea unui număr de 6.799 străini.

Pe categorii de cetățenii, cel mai puternic reprezentate sunt:

În anul 2005, au fost depistați un număr de 735 cetățeni străini, din care 135 persoane au încercat să intre ilegal în România și 600 persoane au încercat să iasă prin trecerea frauduloasă a frontierei.

Comparativ cu anul 2004, când numărul străinilor depistați a fost de 440 cetățeni străini (209 au încercat să intre ilegal, iar 231 au încercat să iasă ilegal), creșterea fiind cu aproximativ 67%.

Creșterea numărului cetățenilor străini depistați care au acționat la frontiera verde este rezultatul unei profesionalizări reale a personalului cu competențe în domeniul controlului fluxurilor migratorii, a echipării adecvate a acestuia și a măsurilor tactico-operative întreprinse ce s-au dovedit a fi mult mai eficiente.

Pe frontiere, situația cetățenilor străini care au încercat să treacă fraudulos peste frontiera verde, se prezintă astfel:

Din analiza situației operative înregistrată pe linia migrației ilegale la frontierele României, în perioada de referință, putem constata următoarele:

în anul 2005 au fost depistate:

38 filiere migrație ilegală, în care au fost implicate 243 persoane

115 călăuze / transportatori ( 82 români și 33 străini), față de 73 descoperite în anul 2004, cu sprijinul cărora, diverse persoane – cetățeni români sau străini încercau să treacă ilegal frontiera de stat prin diferite metode.

sunt folosite, în continuare, de către străinii proveniți din țări cu tendință de migrare (indieni, irakieni, afgani, etc.) pentru a ajunge în Occident, rutele:

Afganistan – Iran – Irak – Turcia – Bulgaria – România

Afganistan – Iran – Irak – Turcia – Bulgaria – Serbia – Croația, rămânând active și rutele estice.

s-a accentuat modalitatea mascată de migrație ilegală, în sensul că:

cetățeni turci după intrarea legală în România în baza pașapoartelor naționale, folosesc pașapoarte emise de autorități din Grecia, Austria, Franța, Suedia, Spania, Slovenia și Bulgaria, ori permise de ședere italiene, pe care le falsifică încercând să iasă ilegal din țară pe frontiera de vest.

cetățeni moldoveni, după intrarea legală în România, folosesc următoarele metode pentru a ajunge ilegal în țări din Vestul Europei:

încearcă, prin intermediari – cetățeni români sau moldoveni, ieșirea ilegală din țară prin folosirea de pașapoarte românești, belgiene, lituaniene, poloneze, cehești, slovace și bulgărești falsificate prin înlocuirea fotografiei sau permise de ședere în Italia, Germania, Grecia sau Spania falsificate (obținute în țara de origine);

au fost înregistrate cazuri în care, cetățeni moldoveni, se prezintă în punctele de trecere a frontierei aeroportuare, cu intenția de a călători într-o țară in care nu au nevoie de viză (Maroc și Tunisia) cu tranzit Germania, fiind descoperite asupra lor cărți de rezidență grecești false total. Ajunși în Germania aceștia intenționau să nu mai efectueze tranzitul;

cetățeni moldoveni, se prezintă în punctele de trecere a frontierei aeroportuare, cu intenția de a călători într-o țară in care nu au nevoie de viză – Turcia, fiind descoperite asupra lor pașapoarte românești falsificate. Ajunși în Turcia aceștia intenționau să folosească aceste pașapoarte cu intenția de a ajunge în țări din Spațiul Schengen.

cetățeni români, care au restricționat dreptul de a călători în străinătate ca urmare a returnării sau comiterii de acte ilegale în țară, folosesc pașapoarte românești falsificate prin înlocuirea fotografiei, pașapoarte aparținând altor persoane (substituire de persoană), pașapoarte irlandeze, ungurești și georgiene, ori permise de rezidență în străinătate – falsificate, cu scopul de a ajunge în state din Spațiul Schengen.

cetățeni singaporezi au încercat intrarea în România prin folosirea de pașapoarte japoneze și singaporeze ce nu le aparțineau;

cetățeni camerunezi au încercat intrarea în România prin folosirea de pașapoarte franceze falsificate;

cetățeni sârbi au încercat intrarea în România prin folosirea de pașapoarte slovene falsificate

cetățeni ucraineni au încercat intrarea în România prin folosirea de pașapoarte slovace falsificate

În perioada analizată s-au conturat următoarele fenomene:

la frontiera verde, grupuri de cetățeni moldoveni și români au fost depistate în tentativă de ieșire ilegală la frontiera cu Ungaria sau Serbia cu intenția de a ajunge în țări din vestul Europei;

în punctele de trecere a frontierei, grupuri de cetățeni moldoveni și români au fost descoperite ascunse în TIR-uri sau trenuri cu intenția de a ajunge ilegal în țări din Spațiul Schengen;

solicitanții de azil din România sunt depistați, în continuare, în tentativă de trecere ilegală a frontierei, la granița cu Serbia și Ungaria, însă a scăzut simțitor numărul acestora, în special datorită scăderii numărului persoanelor care trec ilegal frontiera de stat și ulterior, solicită statutul de refugiat în țara noastră (in prezent, aceste persoane, intră legal în România și ulterior, solicită azil). Solicitanții de azil care au fost depistați în tentativă de ieșire ilegală din țară, în perioada analizată, provin din Somalia, Bangladesh, Nigeria, Liberia, Venezuele și India.

Principalele state de unde provin persoanele care au acționat ilegal la nivelul frontierelor române (atât pe intrare cât și pe ieșire) sunt următoarele : India, Bangladesh, Irak, Pakistan, Turcia, Georgia, R. Moldova, Liberia, Maroc, Algeria, Cote d Ivoire, F, Rusă, China, Sudan, Congo, Nigeria, Cecenia, Venezuele, Serbia, etc.

În baza bunei colaborări cu autoritățile de poliție franceze a fost depistată o rețea internațională de falsificatori de documente (cărți verzi franceze, cărți de identitate moldovenești și românești, permise de conducere, documente de ședere în Franța sau documente ce puteau fi folosite pentru reglementarea dreptului de ședere, etc.) ce acționa pe teritoriul Franței de mai bine de 2 ani, aceasta fiind formată din 6 persoane (capul rețelei – cetățean francez, 5 membri – cetățeni români).

În 2005 au fost depistate 42 filiere de trafic de persoane în care au fost implicate 137 persoane. Totodată, au fost reținute 241 persoane (238 – cetățeni români și 3 cetățeni străini) pentru trafic de ființe umane, 117 femei traficate pentru prostituție, 148 persoane traficate pentru exploatare prin muncă și 22 copii.

În continuare, este practicată metoda legală pentru a ieși din țară (de regulă declarându-se scopul turistic al călătoriei), persoanele traficate fiind cetățeni români sau din R. Moldova, iar proxeneții – români, sârbi, italieni, germani, etc.

În ceea ce privește „migrația” infractorilor în anul 2005 au fost depistate la frontieră un număr de 775 persoane date în urmărire generală, din care 26 cetățeni străini și 749 cetățeni români. Acest aspect evidențiază preocuparea persoanelor care sunt cercetate sau condamnate de a se sustrage răspunderii penale prin părăsirea teritoriului statului unde au săvârșit fapte grave de încălcare a legii.

Analizând situația profilării rețelelor mafiote în România putem constata faptul că anumite persoane sunt „specializate” în săvârșirea anumitor fapte ilegale circumscrise migrației transfrontaliere clandestine. În structura unor astfel de rețele au fost depistați cetățeni indieni, turci, ucraineni, italieni, sârbi, moldoveni și români.

Consider că aspectele prezentate conțin suficiente date pentru a putea supuse analizei fenomenul migrației din perspectivă managerială – atât din punctul de vedere al identificării obiectivelor de rezolvat, cât și pentru realizarea previziunii.

CAPITOLUL IV

INFORMAȚII NECESARE DERULĂRII PROCESULUI MANAGERIAL ÎN DOMENIUL CONTROLULUI FLUXURILOR MIGRATORII ÎN ROMÂNIA

INFORMAȚIA

Realizarea progresului și performanței în orice domeniu de activitate al societății contemporane este de neconceput fără existența informațiilor.

Informația, în general, reprezintă un element esențial al cunoașterii, dar totodată ea poate fi un „bun” economic, social, cultural, politic, tehnologic, o marfă, un capital, o componentă a unui sistem etc.

Astăzi omul se află în posesia unei mari cantități de informații. Practic fiecare individ este influențat, direct sau indirect, de un fenomen mai mult sau mai puțin cunoscut și care este denumit generic „explozia informațională”. De asemenea, o expresie uzitată cu o frecvență din ce în ce mai mare este și aceea de „supercirculația informațiilor”.

Consecințele evoluției unui astfel de fenomen nu sunt foarte cunoscute. De exemplu, se constată cu surprindere că spațiul geografic nu mai reprezintă un obstacol în calea sporirii calității, cantității, oportunității și operativității fluxurilor informative ce se stabilesc între multiplii corespondenți. Aspectul pozitiv al fenomenului este însă pus sub semnul întrebării prin faptul că, în majoritatea cazurilor, modul de stabilire a fluxurilor, circuitelor și rețelelor informaționale se fac fără discernământ, fapt ce conduce la agresarea informațională a individului. Prin urmare, omul nu este mai bine informat cu problemele care îl interesează ci este pus în dilemă asupra modului în care se poate documenta.

Consecințele negative care decurg din acest fapt pot îmbrăca forme diferite. Astfel, delimitarea realului de fals, de imaginar sau de interes devine extrem de anevoioasă și va genera un sentiment de incertitudine asupra individului. Cantitatea mare a informațiilor, de multe ori contradictorii, primite de la diferite surse – pe verticală sau pe orizontală, oficial sau neoficial, cu anumite interese sau fără – și în mod haotic pot avea ca finalitate dezorientarea individului.

Se subînțelege că individul este supus în permanență unui bombardament informațional în legătură cu evenimentele cotidiene ce se produc în mediul în care trăiește. Acest fenomen se realizează prin mijloacele de informare mass-media (radio, televiziune, diferite publicații, internet etc.) dar și prin relațiile pe care individul le realizează în cadrul societății (relații de serviciu, de prietenie, de vecinătate, de cooperare ș.a.m.d.) sau în cel familial.

Dacă sfera preocupărilor în domeniul informațional se reduce la nivelul organizațiilor sau instituțiilor fenomenul capătă alte conotații. Astfel, se constată că majoritatea informațiilor sunt direcționate către manager. Managerul, prin poziția pe care o ocupă, în cadrul organizațiilor sau instituțiilor, este obligat să realizeze o cunoaștere aprofundată și oportună a problemelor și a elementelor ce se impun a fi analizate în exercitarea actului decizional. Din punct de vedere gnoseologic informația reprezintă fiecare dintre elementele noi, în raport cu cunoștințele prealabile, cuprinse în semnificația unui simbol sau a unui grup de simboluri (text scris, mesaj vorbit, imagini plastice, indicație a unui instrument etc.). Sub acest aspect informația reprezintă fundamentul cunoașterii realității. Fără informații nu se pot adopta decizii, nu se pot întreprinde măsuri concrete, sau chiar dacă se încearcă asemenea fapte ele vor fi rupte de realitate iar actul managerial va fi supus eșecului.

Printre elementele de bază care concură la realizarea unui bun management se evidențiază și cele ale asigurării și prelucrării informațiilor care fac posibile inițierea, reglarea și finalizarea cu eficiență și operativitate a actului decizional.

Deciziile, inclusiv cele din domeniul prevenirii și combaterii migrației ilegale, se adoptă în urma unui proces complex de culegere, analizare, prelucrare, stocare și exploatare a informațiilor, proces care constă în transformarea informațiilor inițiale și a celor prealabile în informații de decizie. Cu alte cuvinte, informația reprezintă materia primă a procesului managerial.

Pentru a putea fi valorificată eficient informația trebuie să îndeplinească o serie de condiții, cum ar fi:

Să fie utilă. Practic, cantitatea mare de informații care circulă pe diferite canale și este prelucrată în cadrul sistemelor manageriale trebuie să parvină în momentul inițial al actului decizional, astfel încât, să permită transformarea lor din informații inițiale în informații decizionale. Utilitatea informației mai este dată și de mărimea perioadei cuprinsă între momentul producerii evenimentului sau fenomenului și momentul furnizării informației către cei ce trebuie să decidă vizavi de acest eveniment. De preferat este ca perioada să fie cât mai mică astfel încât informația să nu devină anacronică (inutilă) iar evenimentul sau fenomenul să poată fi controlat. În unele situații culegerea, transmiterea, prelucrarea și stocarea unor informații inutile pot conduce la apariția blocajului decizional, generat în mod paradoxal, nu de lipsa informațiilor ci de multitudinea lor. Acest fenomen se produce cu precădere în situațiile în care managerii adoptă un stil de muncă birocratic și dezvoltă un management defectuos, de cele mai multe ori caracterizat prin conservatorism.

Să fie autentică. Din acest punct de vedere informația trebuie să redea situațiile, condițiile, evenimentele sau performanțele așa cum sunt ele în realitate. Existența unor elemente false sau falsitatea integrală a informației pot genera decizii de slabă calitate sau chiar dezastruoase. Procurarea informațiilor care corespund realității reprezintă un deziderat major al oricărui manager, dar acest aspect presupune un efort susținut și implică talentul, flerul și profesionalismul managerului.

Să conducă la economisirea resurselor disponibile. Vorbindu-se în general despre clasificarea informațiilor, acestea sunt considerate a fi foarte valoroase, valoroase, mai puțin valoroase sau chiar lipsite de valoare. Clasificarea are în vedere interesul manifestat de manager față de informația respectivă. Cu toate că, sub acest aspect, informația îmbracă forma unei mărfi care poate fi vândută sau cumpărată ori, în ipostaza stocării își poate mări sau după caz micșora valoarea, totuși informația nu are un preț stabilit deoarece ea nu poate fi măsurată. De multe ori se consideră că obținerea și prelucrarea informațiilor constituie un proces neproductiv care necesită oameni special pregătiți, aparatură electronică, suporturi de transport și stocare a informațiilor etc. O asemenea optică, evident contradictorie, poate avea consecințe nefaste asupra actului decizional și implicit a procesului managerial (de exemplu, este imposibil de stabilit valoarea, îndeosebi sub aspect financiar, a informaților referitoare la săvârșirea actelor pregătitoare în vederea trecerii frauduloase a frontierei de stat sau despre un anumit grup de falsificatori ce fac parte dintr-o rețea de contrabandiști cu migranți, vizavi de necesitatea aplicării unor măsuri sau acțiuni polițienești pentru stoparea activității ilicite și asigurarea tragerii la răspundere a vinovaților potrivit legii).

Să fie precisă și clară. Managerul vine în contact cu informația prin intermediul unui limbaj specific care poate îmbrăca forma unui sistem de semne cu expresie fonetică, optică sau grafică. Sub acest aspect, obiectul informației, indiferent de limbajul utilizat, trebuie să aibă un caracter univoc (indiferent de lungimea circuitelor și direcția canalelor de furnizare a informației, aceasta nu trebuie să fie distorsionată iar limbajul utilizat să fie accesibil managerului).

Prin obținerea informațiilor precise managerul poate determina cu exactitate acele elemente de conținut ale situației, fenomenului, procesului, lucrului etc. la care se referă datele transmise. Informația trebuie să evidențieze managerului ceea ce este semnificativ la evenimentul sau fenomenul semnalat – să exprime esența acestuia.

O informație accidentală, fără a atrage atenția asupra caracterului ei, poate induce în eroare decidentul. Nu de puține ori se semnalează fenomene sau evenimente de mare întindere printr-un asemenea caz. Într-un asemenea context, cel care recepționează informația crede că este vorba de o tendință, de un fenomen generalizat, când de fapt este o denaturare a realității unui aspect singular.

Să fie completă și amănunțită. Managerii doresc și urmăresc obținerea unor informații prin intermediul cărora să poată identifica toate detaliile unor situații decizionale. Rezultanta acestui deziderat constă în proiectarea și desfășurarea unui proces informațional eficient care, la rândul lui, presupune folosirea la capacitate a resurselor afectate acestui domeniu de activitate. Ideală este situația în care sistemul informațional cuprinde surse ce sunt în măsură să ofere informații complete despre evenimente, procese, acțiuni, situații, resurse etc.

Să fie asigurată în baza unei frecvențe raționale. Cantitatea de informații necesară elaborării deciziilor reprezintă o cerință care face parte din cadrul mai larg al unei organizări raționale a sistemelor de conducere. Eventualele întreruperi în funcționarea surselor care procură informații precum și în activitatea structurilor destinate prelucrărilor acestora, provoacă disfuncționalități în lanțul decizional la fiecare nivel ierarhic.

Să fie obținută și valorificată în limitele legii. Preocupările în direcția protejării intereselor legitime a persoanelor fizice – îndeosebi cele legate de utilizarea datelor personale – sau juridice – reprezentate cu precădere de instituții de stat – au determinat legiuitorul să adopte o serie de acte normative prin care sunt reglementate activitățile din sfera informațiilor. Managerii, în special cei din instituțiile cu competențe în desfășurarea activității informativ-operative, trebuie să acorde atenția cuvenită acestui aspect deoarece nerespectarea prevederilor legale poate conduce, pe lângă sancțiunile conexe, la crearea de prejudicii unor persoane fizice – care pot fi și de natură morală -, la știrbirea imaginii instituțiilor pe care le conduc, la pierderi financiare sau, funcție de gravitate, la implicarea statului pentru rezolvarea situației.

În sinteză, utilitatea informațiilor în procesul managerial, poate fi caracterizată prin următoarele aspecte :

Reprezintă elementul care provoacă la nivelul managerului reacția decizie-acțiune;

Este legată de oameni, obiecte, timp, loc și/sau relații;

Reprezintă o noutate, știre sau comunicare privind un eveniment, un fenomen, unele forțe, opinii, idei, experiențe, toate raportate la trecut, prezent sau viitor;

Reflectă interesele și voința managerilor;

Pune în evidență poziția managerului față de procesele de bază din cadrul organizației sau instituției;

Cu ajutorul lor, managerul stabilește contactul cu cei ce acționează nemijlocit pentru realizarea obiectivelor predeterminate.

În continuare, pentru a putea aborda cercetarea cu privire la rolul și importanța informației în actul decizional pentru gestionarea fluxurilor migratorii, se impun a fi lămurite câteva aspecte legate de conceptele și noțiunile de sistem informațional și respectiv de act decizional.

SISTEMUL INFORMAȚIONAL

Realizarea compatibilității cu sistemele occidentale de management și atingerea parametrilor necesari integrării României în Uniunea Europeană reprezintă obiectivul de bază al reformelor din toate sectoarele vieții sociale. Un sector prioritar în îndeplinirea condițiilor de integrare îl constituie capitolul 24 de negociere – „Justiție și afaceri interne” (JAI) – unde un rol principal îi revine Ministerului Administrației și Internelor.

În acest context, în cadrul ministerului amintit, a fost adoptat un nou sistem de abordare a problemelor manageriale, privite în ansamblul lor, care poartă denumirea generică de „abordare sistemică”.

Privită la modul general, abordarea sistemică a managementului cuprinde trei mari subsisteme: subsistemul de conducere, subsistemul de execuție și subsistemul informațional. Fiecare din aceste subsisteme, din punct de vedere intrisec, constituie la rândul lor sisteme de sine stătătoare.

În principal, sistemul informațional trebuie să asigure funcționarea legăturii informațional-decizional, între sistemul de conducere și sistemul de execuție.

Astfel, sistemul informațional poate fi definit ca ansamblul structurilor organizatorice, a mijloacelor și personalului care permit colectarea, stocarea, regăsirea, prelucrarea și comunicarea informațiilor, efectuarea calculelor tehnice și de prognozare a situațiilor, optimizarea deciziilor, transmiterea semnalelor de conducere a misiunilor și controlul îndeplinirii acestora.

În cadrul Ministerului Administrației și Internelor sistemul informațional capătă conotații sporite datorită mediului complex în care se manifestă. În principiu, acesta este structurat și funcționează pe trei mari nivele de competență: nivelul informațional central al Ministerului Administrației și Internelor (nivelul strategic), nivelul informațional al comandamentelor de armă și al formațiunilor teritoriale până la nivel județean (nivelul operativ) și nivelul informațional al formațiunilor locale (nivelul tactic).

Ierarhizarea nivelelor informaționale se face în conformitate cu ierarhizarea nivelelor organizatorico-structurale din cadrul instituției – nivelul informațional al eșalonului superior va include în sistemul propriu nivelele informaționale ale eșaloanelor subordonate. Astfel, în cadrul MAI „viziunea sistemică se realizează atât la nivel de țară, cât și la nivelul unităților teritoriale cu specificul fiecăreia, ceea ce determină și o particularitate a actului decizional concret.”

Utilizarea sistemului informațional, la nivelul unde este constituit, trebuie să asigure următoarele facilități:

reducerea timpului de elaborare a deciziei;

realizarea unei informări rapide între structurile organizatorice implicate în rezolvarea problemei;

perfecționarea la fiecare nivel a activităților managerilor în procesul de stabilire a formelor de acțiune în realizarea măsurilor specifice, etapizarea și încadrarea în timp a acestora și în utilizarea personalului și mijloacelor în conformitate cu situația reală existentă la un moment dat;

înlăturarea erorilor în înțelegerea misiunilor, în derularea activităților de coordonare, în organizarea și menținerea cooperării;

eliminarea verigilor intermediare în informarea și conducerea segmentelor de execuție.

Se impune precizarea că între sistemul informațional și sistemul informatic (acesta din urmă rezumându-se la accesarea, codificarea, transmiterea și prelucrarea datelor și informațiilor cu ajutorul mijloacelor automatizate de calcul – de exemplu, sistemul utilizat în cadrul UE „SIS II” și care urmează să fie implementat și în România) nu se poate pune semnul egalității. Relația dintre sistemul informațional și sistemul informatic este una de subordonare, practic sistemul informațional include în organica sa sistemul informatic.

DECIZIA

Conducerea instituțiilor sau a unor structuri organizatorice din cadrul acestora se confruntă cu o serie de situații sau probleme care se cer rezolvate în timp oportun și în condiții optime. De regulă aceste situații sau probleme dau naștere la o multitudine de întrebări cum ar fi: Când?, Cum?, Unde?, De ce?, În ce condiții? etc. Pentru a rezolva situațiile sau problemele existente se face o analiză a întregii game de răspunsuri posibile.

Realizând anumite conexiuni și interferențe între răspunsurile găsite managerul identifică mai multe variante de acțiune în rezolvarea situației. Stabilirea de către manager a variantei optime de acțiune în rezolvarea unei situații sau probleme poartă denumirea de decizie.

„Decizia constituie esența actului de conducere întrucât ea reprezintă hotărârea luată de lider în legătură cu evenimentele, stările de lucruri sau activitățile specifice cu care se confruntă.

Decizia reprezintă produsul cel mai reprezentativ al conducerii și instrumentul cel mai eficace al acesteia”.

Așadar, „decizia reflectă autoritatea șefului, este expresia responsabilității pe care acesta și-o asumă în actul de conducere.”

După obiectivele pe care le vizează și nivelele la care se adoptă, deciziile pot fi clasificate ca fiind:

Decizii strategice – se adoptă de regulă la nivelul Ministerului de Interne și se referă la obiective ce pot fi îndeplinite numai în perioade mari de timp (2-5 ani). Exemplu: „Strategia sectorială a Ministerului Administrației și Internelor privind reforma instituțională în perioada 2004 – 2006”.

Decizii operative – se adoptă începând de la nivelul inspectoratelor sau comandamentelor de armă și până la nivelul formațiunilor teritoriale (a se vedea inspectoratele județene) și se referă la probleme ce se impun și pot fi rezolvate în perioade mai scurte de timp (zile, săptămâni, luni, trimestre, semestre). Exemplu: creșterea gradului de operativitate privind cooperarea cu organele de graniță ale statelor vecine pentru rezolvarea, în comun, a unor evenimente de frontieră; îmbunătățirea activității de culegere a informațiilor; adoptarea unor acțiuni, cu caracter temporar, pentru combaterea migrației ilegale etc.

Decizii curente – se adoptă la toate nivelele precum și în cadrul tuturor structurilor organizatorice ale acestora și se referă la probleme, stări de fapt, evenimente și situații zilnice, care necesită o rezolvare urgentă, într-o perioadă scurtă sau foarte scurtă de timp. Exemplu: efectuarea cercetării la fața locului în situația producerii unor infracțiuni de frontieră; adaptarea dispozitivului operativ de supraveghere și control a frontierei de stat la situațiile nou create; conducerea unor acțiuni operative de frontieră etc. De remarcat că frecvența și densitatea cea mai mare a deciziilor curente apare la nivelul formațiunilor teritoriale din cadrul MAI (nivelul tactic).

Deciziile mai pot fi clasificate și după alte criterii, cum ar fi de exemplu periodicitatea cu care sunt elaborate (se vor întâlni decizii periodice sau programate – ex. Planul de acțiune pentru supravegherea și controlul frontierei de stat și, respectiv decizii neprogramate – ex. intervenția în vederea aplicării măsurilor stabilite a fi executate în condițiile instituirii stării de urgență) sau după mărimea sferei de manifestare a libertății decizionale a decidentului (decizii integrale – se adoptă din inițiativa decidentului și fără a fi necesar avizul sau aprobarea nivelului ierarhic superior și decizii avizate sau aprobate – doar cu acordul nivelului ierarhic superior) ori după sfera participativă (decizii colective – adoptate de colective de conducere și decizii individuale – adoptate de personalul împuternicit în a decide, în mod individual).

Adoptarea unor decizii eficiente presupune respectarea unor reguli de bază. În acest sens, deciziile trebuie să fie fundamentate științific, adică să fie elaborate în concordanță cu: legile (actele normative interne cât și cele internaționale la care România este parte), principiile și regulile care reglementează modul de desfășurare a diferitelor activități; regulamentele, ordinele, instrucțiunile și normativele cu caracter intern ce reglementează modul de organizare și desfășurare a activităților specifice; tendințele dezvoltării globale a sistemului.

Pe lângă cunoștințele de specialitate necesare, managerii trebuie să aibă și temeinice cunoștințe din domeniul conducerii, să posede informații veridice asupra proceselor, fenomenelor sau evenimentelor care determină actul decizional astfel încât să fi înlăturate improvizația, rutina, subiectivismul și întâmplarea.

Dacă în cazul deciziilor curente se pot accepta deciziile empirice (se are în vedere urgența elaborării acestora), la deciziile strategice sau operative fundamentarea științifică este strict necesară pentru a realiza încadrarea de perspectivă a instituției în direcția de dezvoltare a societății contemporane.

Urmărind acest scop, decizia:

va fi luată numai de personalul special împuternicit în acest scop (de manager sau de colectivul managerial) și în a cărui sarcină cade această atribuție de serviciu. Astfel decizia va deveni obligatorie pentru toți subordonații și va avea autoritatea necesară asupra acestora. „Transferarea deciziilor care trebuie luate la nivelurile ierarhice inferioare spre nivelurile superioare este o practică negativă, deoarece duce la fuga de răspundere și, ceea ce este mai grav, la alegerea de soluții necorespunzătoare deoarece organul superior nu cunoaște întotdeauna toate elementele de detaliu privind situația decizională respectivă.”

trebuie să se încadreze în mod logic în ansamblul deciziilor adoptate anterior, atât în plan orizontal (deciziile luate de organele de conducere de la același nivel ierarhic), cât și pe verticală (deciziile nivelelor ierarhice superioare). Nerespectarea acestei reguli poate genera disfuncționalități în cadrul întregului sistem. De altfel, ea asigură realizarea unității de decizie și acțiune.

trebuie luată în timp util, când situațiile și condițiile existente reclamă acest lucru. O decizie, chiar foarte bună ca formă, nu are nici o eficiență dacă nu este adoptată la timp. De exemplu, tergiversarea în luarea deciziei pentru organizarea și desfășurarea unei acțiuni operative de frontieră oferă infractorilor timpul necesar pentru îndeplinirea scopurilor propuse.

trebuie să fie formulată clar, concis și precis fără a oferi posibilități de interpretare din partea executanților. Această regulă înlătură erorile în aplicarea deciziei și oferă posibilitatea efectuării unui control de calitate.

Regulile prezentate guvernează activitatea în domeniu și se aplică în cadrul unui proces complex, proces care poartă numele de proces decizional.

„În esență procesul decizional constă în ansamblul fazelor prin intermediul cărora se pregătește, adoptă, aplică și evaluează decizia managerială.” Practic procesul decizional se desfășoară pe etape specifice în funcție de tipul deciziei. Astfel, la deciziile curente numărul etapelor poate fi mai mic (cumularea a două sau trei etape într-o singură etapă), deoarece deciziile trebuie să corespundă unor situații simple, similare cu multe din situațiile anterioare, în timp ce la deciziile operative sau strategice gradul complexității situațiilor este cu mult mai ridicat și prin urmare presupune parcurgerea, în mod succesiv și în întregime a tuturor etapelor procesului decizional.

În mod normal, procesul decizional presupune parcurgerea următoarelor etape:

Identificarea, delimitarea și formularea problemei de rezolvat. Această etapă are o importanță deosebită prin faptul că prin intermediul ei se declanșează procesul decizional.

Identificarea problemei de rezolvat și delimitarea clară a domeniului în care trebuie intervenit permit decidentului să contureze obiectivul (obiectivele) ce trebuie îndeplinit(e). Ulterior, prin formularea corectă și integrală a problemei de rezolvat decidentul elimină eventualele interpretări eronate și stabilește cu exactitate scopul întregii acțiuni, înlăturând totodată posibilele activități care transpuse în practică nu ar prezenta nici o utilitate.

Stabilirea nevoilor informative, procurarea datelor și informațiilor utile, selectarea și prelucrarea acestora.

Pentru cunoașterea perfectă a situației și a condițiilor de manifestare a fenomenului sau a procesului care a generat problema, a identificării eventualilor factori perturbatori ce pot avea implicații în evoluția acestora, decidentului îi sunt necesare o serie de date și informații care să corespundă din punct de vedere calitativ și cantitativ nevoilor sale. El trebuie să țină cont de posibilitatea informării din cadrul sistemului creat la nivelul ierarhic în care își desfășoară activitatea (sistemul informativ propriu), cât și din afara acestuia (nivelele ierarhice superioare și autoritățile sau elementele cu care se cooperează pe această linie).

Prelucrarea datelor și informațiilor inițiale constituie un amplu proces prin care datele și informațiile existente în formă brută sunt supuse unei atente analize prin care se urmărește sintetizarea acestora și înlăturarea elementelor inutile. Practic se procedează la rafinarea datelor și informațiilor brute în scopul transformării acestora în informații decizionale.

Formularea variantelor de decizie. Este o etapă deosebit de complexă care vizează realizarea conexiunilor, combinărilor și implementărilor multiple la nivelul informațiilor decizionale și analizarea tuturor variantelor posibile. Această activitate va avea ca finalitate configurarea mai multor posibilități de acțiune și deci, implicit de decizie. Pe timpul desfășurării acestei etape, când importanța deciziilor este deosebită și sunt necesare cunoștințe de strictă specialitate, este indicat ca decidentul să se consulte și să ceară sprijinul specialiștilor din cadrul nivelului ierarhic în care își desfășoară activitatea sau chiar din afara acestuia.

Stabilirea variantei optime. Această activitate constă în efectuarea unei analize comparative a variantelor formulate ca fiind posibile și alegerea aceleia care prezintă gradul cel mai ridicat de eficiență. Deci, varianta optimă (decizia) trebuie să asigure obținerea performanțelor maxime în condițiile utilizării resurselor la aceleași cote valorice ca în cazul altor variante posibile. Funcție de nivelul ierarhic și specificul situației care impune luarea unei decizii, această etapă se caracterizează prin întocmirea unor documente necesare transpunerii în practică a deciziei adoptate.

Realizarea deciziei. Este o etapă obligatorie a procesului decizional și impune din partea decidentului luarea tuturor măsurilor necesare transmiterii în timp util și în formă autentică a deciziei la nivelul de execuție.

Transmiterea deciziei se va realiza pe baza unor planuri sau programe unde sunt precizate măsurile ce se impun, repartiția sarcinilor și implicit a răspunderilor, precum și termenele sau perioadele de îndeplinire a sarcinilor.

Tot în această etapă se stabilesc formele și metodele de control și de evaluare a rezultatelor executării deciziei.

Decizia odată transmisă structurilor (elementelor) de execuție devine obligatorie pentru acestea.

„…În situația deciziilor complexe, neprogramate …decidentul (n.a.) trebuie să comunice direct decizia luată, să se adreseze nemijlocit celor desemnați să aducă la îndeplinire decizia, având posibilitatea de a explica, de a argumenta necesitatea acesteia, de a preciza detalii în legătură cu modalitățile concrete de acțiune. În cadrul unei asemenea comunicări decidentul (n.a.) are șansa de a spori motivația subordonaților, creând convingeri puternice și, în egală măsură, un climat (atmosferă) eliberat(ă) de stres, tensiune și teamă, propice obținerii rezultatelor dorite.

Decidentul (n.a.) va apărea astfel ca element integrant colectivului care execută decizia, interesat în cel mai înalt grad de atingerea obiectivelor propuse”.

Pentru a evita apariția și ulterior manifestarea factorilor perturbatori care pot conduce la alterarea activității de transpunere în viață a deciziei se impune organizarea și desfășurarea unor controale sistematice. Practic, „controlul este activitatea prin care decidentul verifică direct, personal sau prin intermediul delegaților împuterniciți în acest scop, modul în care se execută activitățile stabilite. Controlul trebuie să răspundă la următoarele întrebări:

Dacă activitățile planificate au fost executate?

Cum au fost îndeplinite?

Cauzele neîndeplinirii unor activități?

Dacă au apărut situații neprevăzute și cum au fost rezolvate?”

Ultima fază a procesului decizional este reprezentată de evaluarea rezultatelor. Evaluarea este activitatea desfășurată de manager sau de echipa managerială în scopul dimensionării rezultatelor concrete ale punerii în executare a deciziei. Prin evaluare se stabilește măsura în care obiectivul prestabilit a fost îndeplinit. În funcție de nivelul îndeplinirii se pot stabili măsuri și acțiuni corective care să conducă la îndeplinirea integrală a obiectivului propus.

Un rol hotărâtor în obținerea eficienței în conducere îl au momentul declanșării actului decizional și momentul punerii în executare a deciziei. „Procesul decizional, pentru a deveni cât mai eficient, se recomandă a fi declanșat cât mai aproape de momentul apariției problemei ce trebuie rezolvată. În cazul amânării acesteia, efectul scade și de la un anumit punct, eficiența începe să coboare brusc, ceea ce face ca orice decizie luată cu întârziere să poată fi pusă sub semn de întrebare”.

Derularea etapelor procesului decizional nu trebuie făcută într-o ordine rigidă și, așa cum s-a arătat anterior, nu impune parcurgerea tuturor activităților cuprinse în cadrul acestora. Desigur, ideal ar fi ca toate deciziile să treacă prin etapele prezentate, dar în anumite condiții specifice, funcție de procesul relațional ce se manifestă în actul decizional între decident, factorul de execuție și mediul de aplicare a deciziei, pot exista anumite derogări considerate ca fiind admisibile. Bineînțeles că fiecare manager va avea un ghid de acțiune, un model de luare a deciziilor, pe care, în funcție de situații și condiții, va căuta să-l respecte, deoarece calitatea deciziei și eficiența acțiunilor desfășurate ca rezultat al aplicării ei, cresc atunci când procesul decizional se desfășoară corect.

IDENTIFICAREA OBIECTIVELOR DE REZOLVAT ÎN DOMENIUL CONTROLULUI FLUXURILOR MIGRATORII

Managementul, indiferent de domeniul de aplicare, presupune ca proces de inițiere identificarea obiectivelor de rezolvat în cadrul sistemului de condus. Identificarea corectă a acestor obiective reprezintă esența procesului managerial și asigură în mare parte obținerea rezultatelor scontate.

În acest sens, fără a face excepție de la regulă, ne propunem ca primă etapă a abordării problematicii definirea obiectivelor pe care le presupune managementul în domeniul controlului fluxurilor migratorii. Aceste obiective trebuie să asigure răspunsul la o serie de întrebări prin intermediul cărora managerii din domeniul gestionării fluxurilor migratorii pot identifica soluțiile optime, soluții care în final să asigure controlul asupra modului de manifestare a fenomenului migrației în general și în mod deosebit a migrației ilegale pe plan național.

Bineînțeles că identificarea obiectivelor se poate realiza numai pe baza unei analize de sistem și care trebuie să cuprindă, în mod logic, nivelele la care urmează să fie abordată problema de rezolvat. Sub acest aspect pot fi identificate trei mari nivele:

strategic;

operativ;

tactic.

Delimitarea clară a cadrului general privind controlul fluxurilor migratorii și identificarea obiectivelor strategice, considerăm că pot fi realizate prin găsirea răspunsurilor la următorul set de întrebări:

Care este contextul general în care trebuie implementat sistemul de management din domeniul gestionării fluxurilor migratorii?

Care sunt punctele forte ale actualului sistem de management?

Care sunt punctele slabe (vulnerabile) ale sistemului?

Ce oportunități există și cum pot fi ele exploatate eficient?

Care sunt posibilele direcții de acțiune astfel încât punctele slabe să fie transformate în puncte tari?

Care sunt posibilele riscuri și în ce măsură pot ele afecta îndeplinirea obiectivelor?

Care sunt măsurile adecvate pentru eliminarea (diminuarea) riscurilor și ce costuri presupun aceste măsuri?

Resursele disponibile (umane, materiale, financiare și de timp) pot acoperi aceste costuri?

Pentru a putea găsi răspunsurile la acest set de întrebări autoritățile cu atribuții în domeniul gestionării fluxurilor migratorii, beneficind de o consiliere adecvată din partea Uniunii Europene, au promovat un nou concept, și anume conceptul analizei de risc.

În această direcție, România și-a propus să continue și să dezvolte procedurile de analiză a riscului în scopul orientării eforturilor de control pe zone de risc, astfel încât, în contextul aderării la Uniunea Europeană, să fie facilitată libera circulație a persoanelor și să crească eficiența în prevenirea și descoperirea faptelor circumscrise migrației ilegale.

În acest sens, s-au avut în vedere:

actuala viziune strategică națională privind analiza riscului la frontierele României, ce se impune în prezentul context geopolitic;

recomandările Consiliului European din 19.05 2003 cu privire la principiile, prioritățile, scopurile și condițiile Parteneriatului de Aderare cu România;

aspectele rezultate în urma Raportului Periodic de Țară – Capitolul 24 Justiție și Afaceri Interne.

Această activitate s-a concretizat prin dezvoltarea unor compartimente specializate în cadrul structurilor naționale cu atribuții la frontieră, atât la nivel teritorial cât și la nivel central, în scopul furnizării de informații factorilor de conducere/decizie și personalului operativ de la toate nivelurile prin:

evaluări ale fenomenului de încălcare a legislației de frontieră cu privire la migrația ilegală;

descrierea potențialelor riscuri ce pot apărea în activitatea de zi cu zi, în această direcție;

sprijin pentru activitatea de investigație și control în cazul migrației clandestine.

Analiza de risc se bazează pe:

studiul sistematic al rezultatelor activității operative desfășurate în cadrul structurilor responsabile cu gestionarea fenomenului migrației;

studiul rezultatelor operative ale altor instituții internaționale, relevante pentru structurile cu atribuții pe linia controlului fluxurilor migratorii;

studiul evoluției tendințelor, metodelor și modurilor de operare adoptate de făptuitori precum și a fenomenelor generate de migrația ilegală transfrontalieră, atât la frontierele interne, cât și la cele externe.

Scopul activității de analiză a riscului este de a îmbunătăți certitudinea despre mediul operațional. Analiza riscului este folosită în vederea optimizării managementului integrat al frontierei prin sprijinirea procesului de luare a deciziilor, precum și ca metodă de furnizare a informațiilor cu grad sporit de certitudine asupra modului de manifestare a fenomenului.

În acest sens, analiza integrată a riscului trebuie să facă parte din strategia globală a fiecărei instituții cu atribuții pe linia controlului fluxurilor migratorii, astfel încât luarea deciziilor strategice să conducă la realizarea obiectivelor globale naționale pe linia securizării frontierelor.

În general, obiectivele analizei de risc vizează:

asigurarea muncii informativ-operative la parametrii care să asigure atingerea unei plusvalori informaționale;

elaborarea unor decizii realiste;

utilizarea eficientă a resurselor;

sprijinirea factorilor de decizie ai instituțiilor naționale cu competențe la frontieră astfel încât sectoarele de risc ridicat cu privire la politici, planuri, programe și operațiuni, să fie identificate și evaluate corect pentru a fi implementate în mod oportun măsurile adecvate;

îmbunătățirea rezultatelor prin luarea unor decizii bazate pe principii științifice, astfel încât factorii de decizie să poată beneficia de instrumentele adecvate și să își poată asuma riscuri responsabile.

Îndeplinirea obiectivelor prevăzute mai sus trebuie să ducă la:

inițierea și optimizarea măsurilor tactice, operative și strategice de combatere a migrației ilegale;

pregătirea politicilor pentru prevenirea și combaterea migrației ilegale;

perfecționarea pregătirii personalului propriu în domeniul analizei riscului;

fundamentarea participării specialiștilor români la manifestările internaționale de profil;

susținerea cercetării în domeniul de competență.

Practic, așa cum rezultă din obiectivele prezentate, considerăm că analiza de risc este cea care trebuie să asigure furnizarea informațiilor necesare și în volum suficient pentru derularea corespunzătoare a procesului decizional la nivel strategic.

4.4.1 Documentarea necesară derulării procesului decizional în controlul fluxurilor migratorii

Dezideratul actual al politicii românești de a îndeplini obiectivele reieșite din „foaia de parcurs” pentru integrarea în Uniunea Europeană nu poate fi îndeplinit decât prin adoptarea unor măsuri care să conducă la crearea unui cadru general compatibil cu cel promovat de Uniune. La rândul ei compatibilitatea nu poate fi realizată decât printr-o serie de reforme care să cuprindă întreg spectrul vieții politice, economico-sociale, culturale și de securitate.

În acest context, dacă ne referim la instituțiile însărcinate cu aplicarea legii, constatăm că reformele sunt inevitabile și trebuie să constituie un obiectiv prioritar pe agenda de lucru al managerilor acestor instituții. Pentru asigurarea reușitei este necesar ca reformele să se bazeze pe analize aprofundate care să vizeze întreg domeniul organizării de sistem, începând de la normele juridice care guvernează sfera instituțiilor cu competențe în asigurarea ordinii publice și până la activitatea practică de aplicare a legii.

Pornind de la această idee considerăm că principalele reforme în ceea ce privește compatibilizarea deciziilor adoptate în domeniul cercetat – „Riscurile generate de fluxurile migratorii ilegale și controlul acestora” – trebuie să fie raportate la:

cadrul legislativ european și la cel român (armonizarea legislativă);

sistemul managerial al autorităților cu competențe în gestionarea fluxurilor migratorii;

sistemul acțional (securizarea frontierelor externe și eliminarea graduală a controlului la frontierele interne).

Cele patru domenii asigură funcționarea sistemică, după cum urmează:

cadrul legislativ reprezintă expresia cea mai profundă a democrației deoarece normele juridice sunt emanații ale organismelor constituite în urma alegerilor democratice;

investirea unor autorități cu competențe pentru gestionarea fluxurilor migratorii conferă legitimitatea necesară acestora în planul organizatorico-funcțional;

sistemul managerial asigură conducerea autorităților cu atribuții pe linia gestionării fluxurilor migratorii și, în subsidiar, îndeplinirea obiectivelor fundamentale;

sistemul acțional asigură supravegherea efectivă a modului de respectare a condițiilor impuse de lege și, acolo unde este cazul, conduce la descoperirea încălcărilor acestora, la identificarea făptuitorilor și, în funcție de situație, la sancționarea contravențională sau la tragerea la răspunderea penală, corespunzător vinovăției.

Pentru evidențierea unor concluzii realiste și pragmatice în direcția identificării obiectivelor de rezolvat considerăm necesară efectuarea unei analize separate pe fiecare domeniu de referință menționat anterior.

4.4.2 Cadrul legislativ european și cel român referitor la domeniul migrației

Cadrul legislativ european

Practic, în momentul de față, Uniunea Europeană nu este o formațiune statală sau suprastatală. Ea este o organizație formată dintr-un grup de state europene independente care, având interese comune de natură politică, economică, socială și de securitate, și-au coordonat eforturile în vederea realizării acestora, creându-și totodată mecanismele instituționale necesare. Desigur, realizarea dezideratelor presupune din partea fiecărui stat membru sacrificarea, într-o măsură mai mică sau mai mare, a unor interese individuale, interese care în mod firesc trebuie să fie subordonate interesului comun.

O problemă care întrunește un larg consens este cea referitoare la garantarea drepturilor fundamentale ale omului. De altfel, o democrație reală nu poate fi concepută fără respectarea drepturilor fundamentale ale omului, ele însele constituind un garant al dezvoltării societății pe toate planurile.

Sub acest aspect, unul dintre cele mai expresive drepturi este cel al liberei circulații, drept enunțat în mai multe documente juridice internaționale, documente care constituie izvoare pentru dreptul european în domeniu.

Pentru exemplificare consider a fi necesară o scurtă prezentare a unora dintre acestea.

Astfel, Declarația Universală a Drepturilor Omului stipulează la art.13 faptul că:

„orice persoană are dreptul de a circula în mod liber și de a-și alege reședința în interiorul granițelor unui stat;

orice persoană are dreptul de a părăsi orice țară, inclusiv a sa, și de a reveni în țara sa.”

Prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului sunt completate prin Pactul internațional privind drepturile civile și politice care are următorul conținut (art.12):

„orice persoană care se află în mod legal pe teritoriul unui stat are acolo dreptul de a circula liber și de a-și alege liber reședința;

orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv propria sa țară;

drepturile sus-menționate nu pot face obiectul unor restricții decât dacă acestea sunt prevăzute prin lege, necesare pentru a ocroti securitatea națională, ordinea publică, sănătatea și moralitatea publică sau drepturile și libertățile altora și sunt compatibile cu celelalte drepturi recunoscute…;

nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de dreptul de a intra în țară.”

Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială arată că (art.5) „statele părți se angajează să interzică și să elimine discriminarea rasială sub toate formele și să garanteze dreptul fiecăruia la egalitate în fața legii fără deosebire de rasă, culoare, origine națională sau etnică, în folosința … dreptului de a circula liber și de a-și alege reședința în interiorul unui stat, precum și dreptul de a părăsi orice țară, inclusiv pe a sa, și de a se întoarce în țara sa.”

Dreptul privind libertatea de circulație este prevăzut și de Convenția privind statutul refugiaților care, prin art.26, obligă „fiecare stat contractant să acorde refugiaților care se găsesc în mod legal pe teritoriul său dreptul de a-și alege locul de reședință și de a circula liber, cu rezervele instituite de reglementările aplicabile străinilor, în general, în aceleași împrejurări.” Mai mult decât atât, convenția prevede la art.28 că „statele contractante vor elibera refugiaților care își au reședința obișnuită pe teritoriul lor documente de călătorie care să le permită să călătorească în afara acestui teritoriu, afară de cazul că rațiuni imperioase privind securitatea națională, sau ordinea publică nu se opun la acestea.”

Ținând cont de prevederile documentelor sus-menționate, Uniunea urmărește realizarea propriei legislații în domeniu, legislație care să asigure libera circulație a persoanelor și serviciilor pe întregul teritoriu. Această circulație se vrea a fi realizată fără a se ține cont de cetățenia persoanei, condiția de bază fiind aceea de apartenență la un stat membru al Uniunii. De asemenea, se vrea ca lucrătorii să aibă dreptul de a răspunde ofertelor efective de angajare și de a se deplasa liber în acest scop pe teritoriul statelor membre.

Pentru realizarea acestor deziderate, așa cum este și firesc, trebuie creat un cadru instituțional adecvat care să reglementeze efectuarea controlului la frontiere.

Astfel, prin Actul Unic European se preconizează suprimarea completă a funcționării frontierelor din interiorul spațiului comunitar. El „prevede să dispară formalitățile și controalele la frontieră, s-ar putea spune chiar că el prevede ca frontierele să dispară (dacă nu formal, cel puțin practic). Pentru aceasta, alături de dezvoltarea cooperării interguvernamentale în materie de poliție, în lupta contra terorismului, stupefiantelor și traficului de arme, … prevede armonizarea legislațiilor naționale, mai ales pentru introducerea unei politici comune a vizelor, a unui sistem comun de extrădare, de luptă împotriva imigrării clandestine etc. Din nefericire, aceasta implică și o întărire a frontierelor externe ale comunității ” .

Bazându-se pe Acordul de la Schengen, din 14 iunie 1985, privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune, statele semnatare a Convenției de aplicare a Acordului de la Schengen (Regatul Belgiei, Republica Federală Germania, Republica Franceză, Marele Ducat al Luxemburgului și Regatul Olandei), au hotărât să realizeze înțelegerea de eliminare a controalelor privind circulația persoanelor la frontierele comune și de a facilita transportul și circulația mărfurilor.

Luând în considerare faptul că Tratatul instituind Comunitățile Europene, completat prin Actul Unic European, prevede că piața internă cuprinde un spațiu fără frontiere interne se impune definirea termenelor de frontiere interne și respectiv frontiere externe.

Prin frontiere interne, în sensul acordurilor dintre statele menționate, se înțeleg frontierele comune terestre, precum și aeroporturile pentru zborurile interne și porturile maritime, pentru liniile regulate de pasageri, care au ca punct de plecare sau ca destinație exclusivă alte porturi de pe teritoriile statelor semnatare, fără escale în porturi din afara acestor teritorii.

Prin frontiere externe se înțeleg frontierele terestre și maritime, precum și aeroporturile și porturile maritime ale statelor semnatare, dacă nu sunt frontiere interne.

Strategii europene de acțiune cu efecte asupra liberei circulații

Sub aspectul celor prezentate anterior, un domeniu de interes deosebit pentru Uniune îl constituie problematica frontierelor. La rândul ei, soluționarea problematicii frontierelor reclamă crearea unui cadru instituțional comun prin care să fie materializate direcțiile de acțiune specifice pe întreg teritoriul Uniunii.

Un prim pas îl constituie realizarea consensului în stabilirea unor politici comune pentru crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție. În acest sens, pentru stabilirea obiectivelor strategice și a direcțiilor de acțiune, Uniunea va urmări:

constituirea unui spațiu de libertate, securitate și justiție, cu respectarea drepturilor fundamentale, în care se ține cont de diversitatea tradițiilor și a sistemelor juridice ale statelor membre;

garantarea neefectuării controalelor asupra persoanelor la frontierele interne și dezvoltarea unei politici comune în domeniul azilului, imigrării și controlului la frontierele externe, întemeiată pe solidaritatea între statele membre, care este echitabilă față de resortisanții țărilor terțe (apatrizii sunt asimilați resortisanților din țări terțe);

asigurarea unui înalt nivel de securitate prin măsuri de prevenire și de combatere a criminalității, a rasismului și xenofobiei, măsuri de coordonare și cooperare între autoritățile polițienești și judiciare și alte autorități competente, precum și prin recunoașterea reciprocă a hotărârilor judecătorești în materie penală și, dacă este necesar, prin apropierea legislațiilor penale;

facilitarea accesului la justiție, în special pe baza principiului recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești și extrajudecătorești în materie civilă.

Orientările strategice ale programărilor legislative și operaționale în spațiul de libertate, securitate și justiție vor fi definite de Consiliul European, la propunerile și inițiativele parlamentelor naționale ale statelor membre, cu respectarea principiului subsidiarității.

Privind controlul frontierelor, azilul și imigrația, Uniunea dezvoltă o politică axată pe:

asigurarea neefectuării controlului asupra persoanelor, indiferent de naționalitate, la trecerea frontierelor interne;

asigurarea controlului persoanelor și supravegherea eficientă la trecerea frontierelor externe;

introducerea unui sistem integrat de gestionare a frontierelor externe.

Implementarea obiectivelor strategice cu privire la asigurarea controlului persoanelor și supravegherea eficientă la trecerea frontierelor se va realiza prin intermediul legislației (legi europene sau legi-cadru) care stabilește măsurile adecvate privind:

politica comună de vize și alte permise de ședere pe termen scurt;

controalele la care sunt supuse persoanele la trecerea frontierelor externe;

condițiile în care resortisanții din țările terțe pot circula liber în interiorul Uniunii pe o durată scurtă de timp;

orice măsură necesară pentru introducerea treptată a unui sistem integrat de gestionare a frontierelor externe;

neefectuarea controlului persoanelor, indiferent de naționalitate, la trecerea frontierelor interne.

În domeniul azilului și protecției temporare, Uniunea va dezvolta o politică comună în scopul de a oferi un statut corespunzător oricărui resortisant dintr-o țară terță care are nevoie de protecție internațională și de a asigura respectarea principiului nereturnării. Această politică se va desfășura în deplină conformitate cu Convenția de la Geneva din 28.06 1951 și cu Protocolul din 31.01 1967 cu privire la statutul refugiaților, precum și cu alte tratate în domeniu.

Pentru realizarea acestor obiective legile europene vor stabili măsurile necesare constituirii unui sistem european comun de azil care va presupune:

un sistem unitar de azil în favoarea resortisanților din țările terțe, valabil în toate statele membre;

un statut unitar de protecție subsidiară pentru resortisanții țărilor terțe care, fără să obțină azil european, au nevoie de protecție internațională;

un sistem comun de protecție temporară a persoanelor evacuate în situația existenței unui aflux masiv;

proceduri comune de garantare și retragere a statutului unitar de azil sau de protecție subsidiară;

criterii și mecanisme de stabilire a statutului de membru care răspunde de examinarea cererii de azil sau de protecție subsidiară;

norme referitoare la condițiile de primire a solicitanților de azil sau de protecție subsidiară;

parteneriatul și cooperarea cu țările terțe pentru gestionarea afluxului de persoane care solicită azil, protecție subsidiară sau temporară.

În cazul în care unul sau mai multe state membre se găsesc în situația de urgență caracterizată printr-un aflux spontan de resortisanți din țări terțe, Uniunea poate adopta decizii care să vizeze măsuri provizorii în beneficiul statului sau statelor membre interesate.

În domeniul imigrației Uniunea va dezvolta o politică comună al cărei scop este de a asigura în toate etapele, gestionarea eficientă a fluxurilor de imigranți, tratamentul echitabil al resortisanților țărilor terțe cu ședere legală în statele membre, precum și prevenirea și combaterea susținută a imigrației ilegale și a traficului de persoane.

În acest scop, prin intermediul legilor europene, vor fi stabilite măsuri specifice care vor viza:

condițiile de intrare și de ședere precum și normele privind eliberarea de către statele membre a vizelor și permiselor de ședere pe termen lung, inclusiv în scopul întregirii familiei;

definirea drepturilor resortisanților din țări terțe cu ședere legală pe teritoriul unui stat membru, inclusiv condițiile care reglementează libera circulație și libertatea de ședere în celelalte state membre;

imigrația ilegală și șederea ilegală, inclusiv expulzarea și repatrierea persoanelor aflate în ședere neautorizată;

lupta împotriva traficului de persoane, în special cu femei și copii.

Pentru buna gestionare a problematicii privind azilul și imigrația, Uniunea poate încheia cu țările terțe, acorduri pentru readmiterea în țările de origine sau de proveniență a resortisanților aflați în ședere ilegală.

Legislația europeană în domeniu nu va îngrădi dreptul țărilor membre de a stabili volumul intrărilor pe teritoriul lor ale resortisanților provenind din țări terțe, în căutarea unui loc de muncă în calitate de lucrător salariat sau pentru a desfășura o activitate independentă.

O direcție de acțiune derivată controlului frontierelor, azilului și imigrației, o constituie cooperarea interinstituțională a autorităților din statele membre cu responsabilități în domeniile de referință. Astfel, Uniunea are în vedere crearea unui cadru legal care vizează cooperarea juridică în materie penală și civilă, precum și cooperarea polițienească. Scopul principal este cel al creării unui sistem viabil și cu un înalt nivel de interoperabilitate în plan acțional.

Pentru îndeplinirea obiectivelor menționate anterior, Uniunea Europeană a elaborat „Manualul Comun”, manual ce reglementează activitatea la frontierele europene și care a fost adoptat și instituit de Comitetul Executiv prin Convenția de aplicare a Acordului Schengen din 14.06 1985.

Intrarea în vigoare a Convenției de aplicare a Acordului Schengen (CAPAS) desființează controlul la frontierele interne, mutându-l la cele externe. Astfel, la frontierele externe ale spațiului Schengen controlul se face nu numai în interesul statelor care au frontieră externă, ci și în interesul tuturor părților contractante, de ale căror interese trebuie să țină cont lucrătorii care efectuează controlul.

În mod cert, o politică a deschiderii frontierelor externe, fără efectuarea unui control strict al fluxurilor de imigranți în spațiul Uniunii ar conduce inevitabil la apariția unor grave probleme de ordin economic și social. Aceste probleme s-ar putea materializa în apariția unor dezechilibre demografice generate de creșterea rapidă a numărului populației în arealul anumitor comunități, dezechilibre care, la rândul lor, vor conduce la:

creșterea fără precedent a numărului de șomeri;

apariția unor tensiuni interetnice în cadrul unor comunități locale, cu efecte negative asupra asigurării ordinii și liniștii publice;

creșterea criminalității datorită imposibilității asigurării nevoilor materiale pentru un trai decent;

crearea unei stări de insecuritate în rândul populației ca urmare a lărgirii posibilităților de acțiune ale grupărilor teroriste ș.a.m.d.

Pentru a preveni apariția unor astfel de dezechilibre și a preîntâmpina apariția unor disensiuni între țările membre, Uniunea Europeană a decis introducerea, în faze succesive, a unui sistem comun european de azil care trebuie să conducă, pe termen lung, la o procedură comună și la un statut uniform, valabil pe întregul spațiu de „securitate, libertate și justiție”. Primul pas pentru rezolvarea acestei probleme l-a reprezentat Convenția pentru determinarea statului responsabil pentru examinarea cererilor de azil depuse într-unul din statele membre ale Comunitarii Europene, semnată la Dublin pe 15 iunie 1990, a cărei implementare a stimulat procesul de armonizare a politicilor de azil.

Următorul pas în această direcție la reprezentat stabilirea criteriilor și mecanismelor pentru determinarea statelor membre responsabile pentru examinarea cererilor depuse într-unul din statele membre de un cetățean al unei țări terțe.

Crearea progresivă a unei zone fără frontiere interne în care libera mișcare a persoanelor este garantată în conformitate cu Tratatul privind Comunitatea Europeana și stabilirea politicilor comunitare cu privire la condițiile de intrare și ședere a cetățenilor țărilor terțe, inclusiv eforturile comune către managementul frontierelor externe, face necesară o diferențiere între criteriile responsabilității în spiritul solidarității.

Aplicarea acestor prevederi poate fi facilitată, iar eficiența sa întărită, prin aranjamente bilaterale între statele membre pentru îmbunătățirea comunicării între departamentele competente, reducând termenii limită pentru procedură sau simplificând procesarea cererilor, preluare sau reprimire.

În acest sens s-a simțit nevoia implementării unui nou sistem (sistemul EURODAC) care, prin intermediul comparării amprentelor persoanelor în cauză, asigură determinarea statului membru responsabil și totodată aplicarea efectivă a Convenției Dublin.

Cu privire la tratamentul persoanelor ce intră în domeniul de aplicabilitate a Convenției Dublin statele membre trebuie să respecte obligațiile asumate prin instrumentele de drept internațional la care sunt parte.

Desigur, garantarea respectării drepturilor fundamentale ale omului și dezvoltarea economică din spațiul European vor constitui și în viitor importanți factori de atragere a imigranților care își doresc o viață mai bună. Acest aspect denotă necesitatea implementării unui sistem de control riguros a fluxurilor de imigranți.

Cadrul legislativ român

Cadrul legislativ român care reglementează activitatea pe linia controlului migrației este relativ nou (creat după anul 1990). Practic, odată cu solicitarea României de a adera la Uniunea Europeană, această activitate s-a intensificat astfel încât în ultimii ani au fost adoptate mai multe legi și acte normative menite să asigure adoptarea acquisului comunitar european. De remarcat este faptul că legislația în domeniul migrării a fost îmbunătățită de-a lungul anilor prin completări și republicări, tocmai în vederea armonizării legislației interne cu acquis-ului comunitar. Prin aceasta legiuitorul român a urmărit compatibilizarea activității în domeniul de referință cu practicile utilizate în cadrul Uniunii Europene.

Un pas important în această direcție l-a constituit garantarea dreptului de liberă circulație – drept garantat de legea fundamentală. Astfel, Constituția României stipulează la art. 25 că „dreptul la liberă circulație, în țară și în străinătate, este garantat… Fiecărui cetățean îi este asigurat dreptul … de a emigra, precum și de a reveni în țară.” De asemenea, referitor la cetățenii străini și apatrizii, la art. 18, se arată că „dreptul de azil se acordă și se retrage în condițiile legii, cu respectarea tratatelor și a convențiilor internaționale la care România este parte.”

În ceea ce privește extrădarea și expulzarea, legea fundamentală, la art. 19, prevede că „cetățeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România”…și că extrădarea poate avea loc numai „în baza convențiilor internaționale la care România este parte, în condițiile legii și pe bază de reciprocitate.” De același regim beneficiază și cetățenii străini și apatrizii aflați pe teritoriul României, în sensul că ei „pot fi extrădați numai în baza unei convenții internaționale sau în condiții de reciprocitate.”

Făcând trimitere la dreptul internațional și dreptul intern, la art. 11, Constituția arată că „statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte”, și că „tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.”

Pornind de la aceste principii și având la bază principalele două capitole de negociere cu UE, care cuprind legislație ce reglementează migrația (capitolul 2 Libera circulație a persoanelor și capitolul 24 Cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor interne), legiuitorul român a adoptat legislația corespunzătoare.

În anul 2000, România a acceptat în întregime capitolul 2 al Acordului de Asociere – „Libera circulație a persoanelor” – din acquis-ul comunitar. În general, în momentul de față putem considera că aparatul legsilativ-instituțional al migrației externe în România este în linii mari elaborat (cu excepția Convenției Dublin și a Eurodac-ului).

Legislația privind migrația în România

Principalele acte normative care reglementează migrația în România și care, direct sau indirect, au au impact asupra controlului fluxurilor migratorii sunt:

Ordonanța de Urgență privind statutul și regimul refugiaților în România (O.U. 102/2000);

Legea privind regimul străinilor în România (Ordonanța de Urgență a Guvernului 194/2002 privind regimul străinilor în România, aprobată cu modificări prin L. 357/2003);

Ordonanța Guvernului nr. 44/2004 privind integrarea socială a străinilor care au dobândit o formă de protecție în România;

Legea nr. 248 din 20 iulie 2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate;

Legea nr. 177/2002 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 144/2001 privind îndeplinirea de către cetățenii români, la ieșirea din țară, a condițiilor de intrare în statele membre ale Uniunii Europene și în alte state;

Legea nr. 252/2002 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 112/2001 privind sancționarea unor fapte săvârșite în afara teritoriului țării de cetățeni români sau de persoane fără cetățenie domiciliate în România;

Legea nr.281 din 24 iunie 2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale;

Codul Penal al României – Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 575 din 29.06 2004;

H.G. nr. 616/21.04 2004 pentru aprobarea Strategiei naționale privind migrația, publicată în Monitorul Oficial nr. 406/06.05 2004.

Legea privind regimul străinilor în România (Legea nr. 357/2003) reprezintă o lege cadru care reglementează în sens larg circulația persoanelor străine în România. Ea reglementează intrarea, șederea și ieșirea străinilor în/din România.

Conform acestei legi intrarea străinilor pe teritoriul României este permisă odată cu îndeplinirea anumitor condiții, inclusiv cea de a obține viza corespunzătoare scopului călătoriei. În anul 2000 România a renunțat în mod unilateral la vizele de intrare în țară pentru cetățenii Uniunii Europene, iar aceștia nu mai trebuie să justifice scopul și condițiile șederii lor și nici să facă dovada existenței unor mijloace corespunzătoare de întreținere în timpul șederii în România cât și de întoarcere în țara de origine.

În ceea privește șederea străinilor aflați temporar în mod legal în România aceștia pot rămâne pe teritoriul statutului român până le încetează dreptul de ședere stabilit prin viză sau permisul de ședere, iar cei pentru care au fost desființate vizele (cetățenii UE, SUA, Japonia, etc.) pot să rămână până la 90 de zile în decurs de 6 luni, începând cu ziua primei intrări.

Străinilor cărora li s-a acordat sau, după caz li s-a prelungit dreptul de ședere în România li se eliberează de către Autoritatea pentru străini, prin formațiunile sale teritoriale, un permis de ședere permanentă sau temporar, după caz.

Dreptul de liberă circulație și de ședere a străinilor pe teritoriul României poate fi restricționat numai în condițiile legii.

Regimul refugiaților în România este reglementat în concordanță cu rezoluțiile 90/627/CEE și 95/1110/CE, fiind adoptate în acest sens o serie de acte normative ce au fost modificate și actualizate în timp.

Ordonanța de Urgență privind statutul și regimul refugiaților în România (O.U. 102/2000) cu modificările și completările menționate reprezintă principalul act normativ ce reglementează domeniul refugiaților. Acesta stipulează principalele forme de protecție ce se pot acorda de statul român, procedurile de acordare a statutului de refugiat, drepturile și obligațiile refugiaților și a persoanelor ce au dobândit o formă protecție și modalitățile de încetare, retragere sau anulare a unei forme de protecție. Astfel străinilor li se pot acorda trei forme de protecție pe teritoriul României: statut de refugiat, protecție umanitară condiționată și protecție umanitară temporară. În vederea evitării în continuare a încălcării principiului nereturnării prin Ordonanța Guvernului nr. 43 din ianuarie 2004, a fost modificată și completată O.G. 102/2000 privind statutul și regimul refugiaților în România, prevăzându-se expres că, împotriva solicitanților de azil nu pot fi luate măsuri de expulzare sau returnare forțată de la frontieră sau de pe teritoriul României, atâta vreme cât nu a fost pronunțată o hotărâre executorie de respingere a cererii sale de acordare a statutului de refugiat.

Prin celelalte acte normative privind refugiații li se asigură acestora drepturi. Astfel refugiații recunoscuți au dreptul timp de 9 luni să primească ajutor financiar de la stat, iar cei cu o situație mai grea (bătrâni, femei singure cu copii, familii cu mulți copii) și ajutor financiar suplimentar. Aceștia se bucură de aceleași drepturi ca și cetățenii români, inclusiv dreptul la muncă, cu excepția drepturilor politice și de a efectua serviciul militar. Copiii străinilor care au dobândit statutul de refugiat în România pot fi încadrați în învățământul preșcolar și cel obligatoriu fără perceperea de taxe școlare, refugiații care realizează venituri beneficiază de asigurări sociale de sănătate în condițiile stabilite de lege, cu plata contribuției pentru asigurări de sănătate, refugiații care nu au mijloace de întreținere pot beneficia la cerere de cazare în spații special destinate acestui scop.

Un alt act normativ (O.G. nr. 44/2004) reglementează integrarea socială a străinilor care au dobândit o formă de protecție în România. Acesta prevede acordarea cetățenilor străini, care au dobândit o formă de protecție în România, de drepturi și obligații în condiții egale cu cetățenii români, dar și măsuri și servicii concrete care să faciliteze accesul practic al acestor persoane la drepturile oferite. Principalul element de noutate este acela că O.G. 44/2004 se va aplica și străinilor care au obținut protecție umanitară condiționată, astfel încât în prezent persoanele care beneficiază de o altă formă de protecție au aceleași drepturi și obligații ca persoanele care au obținut o formă de protecție în România, în conformitate cu legislația națională și în aceleași condiții cu cetățenii români. Principalele îmbunătățiri aduse actualului cadru legislativ de noua ordonanță sunt: accesul la muncă, cazare, asistență medicală, accesul la sistemul de asigurări sociale, la toate formele de învățământ și programe de integrare. O.G. 44/2004 prevede, de asemenea baza legală pentru cooperarea inter-agenții cu privire la programele de integrare, iar Oficiul Național pentru Refugiați are rolul de coordonare. Alte agenții implicate sunt: Ministerul Educației și Cercetării, Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului, Casa Națională a Asigurărilor de Sănătate și organizațiile non-guvernamentale implicate în programele de integrare a străinilor. Ordonanța promovează rolul activ al administrațiilor publice locale în facilitarea integrării refugiaților.

Așa după cum rezultă din aspectele prezentate, putem considera că, după anul 2000, s-au înregistrat progrese remarcabile în legislația românească în ceea ce privește regimul străinilor în România, regimul refugiaților și protecția lor socială și prevenirea și combaterea migrației ilegale. Pe piața forței de muncă a fost reglementată acordarea permiselor de muncă. Astfel conform principiului liberei circulații persoanele cetățeni ai Uniunii Europene și membrii familiilor lor pot lucra pe teritoriul României fără a obține permise de muncă spre deosebire de celelalte categorii de străini.

În subsidiar, pe baza legislației interne și internaționale, s-au încheiat o serie de Acorduri – Convenții – Protocoale prin intermediul cărora au fost reglementate anumite direcții de acțiune care vizează domeniul migrației. În acest sens putem exemplifica:

Acordul de cooperare pentru prevenirea și combaterea infracționalității transfrontaliere (Acordul SECI), încheiat la data de 26.05.1999 și ratificat de România prin Legea nr. 208/1999;

Protocolul de colaborare dintre Guvernul României și Consiliul Local al sectorului 3 al municipiului București, pe de o parte, și Prefectura și Primăria Torino, pe de altă parte, privind repatrierea minorilor români victime ale abuzurilor, semnat în iulie 2003, aprobat prin HG nr. 1179/octombrie 2003;

Acordul dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Franceze privind cooperarea în vederea protecției minorilor români aflați în dificultate pe teritoriul francez și a luptei împotriva rețelelor de exploatare, din octombrie 2002, aprobat prin HG nr. 1295/2002;

Memorandumul de Înțelegere între Guvernul României și Biroul Internațional al Muncii privind cooperarea în vederea eliminării exploatării copiilor prin muncă, semnat în luna iunie 2000, prelungit recent până în iunie 2007;

Acordul privind cooperarea dintre România și Oficiul European de Poliție (denumit EUROPOL), semnat la București la 25 noiembrie 2003, ratificat prin Legea nr. 197 din 25 mai 2004.

În ceea ce privește regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, Legea 248/2005 stabilește condițiile în care cetățenii români își pot exercita acest drept, precum și limitele exercitării acestuia.

Legea prevede faptul că limitarea exercitării dreptului cetățenilor români la libera circulație în străinătate se poate face numai temporar, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, și constă în suspendarea sau, după caz, restrângerea exercitării acestui drept.

Prin suspendarea exercitării dreptului la libera circulație în străinătate se înțelege interdicția temporară de părăsire a teritoriului României, instituită de drept sau, după caz, de către autoritățile competente. Această măsură are caracter individual, cu excepția situațiilor în care este instituită prin lege specială, în cazul apariției unor situații de natură să o justifice în raport cu necesitatea asigurării apărării țării sau a securității naționale.

Restrângerea exercitării dreptului la libera circulație a cetățenilor români în străinătate reprezintă interdicția temporară de a călători în anumite state, dispusă de autoritățile competente române, în condițiile legii. Aceeași lege prevede condițiile în care cetățenii români pot să-și exercite dreptul de liberă circulație, precum și documentele care sunt necesare pentru călătorie, precum și drepturile și obligațiile acestora pe timpul cât se află în străinătate.

În ceea ce privește faptele circumscrise migrației ilegale prin trecerea frauduloasă a frontierei de stat române sau prin efectuarea traficului de migranți, legiuitorul, prin intermediul Codului Penal, prevede regimul sancționator al acestora.

O prevedere specială, care se aplică în baza principiului universalității legii penale, este cea prevăzută de Legea nr. 252/2002, care incriminează fapta de trecere ilegală a frontierei unui stat străin, precum și orice altă faptă în legătură cu racolarea, îndrumarea sau călăuzirea pentru o astfel de trecere săvârșită de către cetățenii români sau cei fără cetățenie care domiciliază în România.

Pentru a defini în mod clar direcțiile de acțiune promovate de România în domeniul controlului fluxurilor migratorii, în 2004 a fost elaborată și adoptată Strategia națională privind migrația. Aceasta are drept scop:

armonizarea cadrului legislativ intern în concordanță cu dreptul internațional și acquis-ul Uniunii Europene;

dezvoltarea și modernizarea cadrului instituțional, necesar implementării politicilor în domeniu;

adoptarea unui management modern în domeniul resurselor umane, materiale, financiare și coordonarea unitară a instituțiilor cu atribuții în domeniu în vederea eliminării situațiilor de suprapunere a competențelor și utilizarea eficientă a acestor resurse.

Strategia națională a României privind migrația nu vizează politicile în domeniul emigrației propriilor cetățeni. Practic, ea exprimă principiile generale și liniile directoare pentru stabilirea politicii statului român în ceea ce privește admisia, șederea, părăsirea teritoriului de către străini, imigrația forței de muncă, acordarea formelor de protecție precum și combaterea imigrației ilegale. Cu alte cuvinte, ea se constituie într-un corolar al întregii legislații române cu privire la migrația străinilor.

4.4.3 Sistemul managerial al organizațiilor, structurilor și autorităților cu competențe în gestionarea fluxurilor migratorii

La nivel supra-național, printre instituțiile implicate în derularea și monitorizarea migrației și care au o contribuție însemnată asupra sistemului de gestionare a fenomenului în România, se enumără Uniunea Europeană, iar dintre cele voluntare putem evidenția Organizația Internațională a Migrației.

Uniunea Europeană

Uniunea Europeană, prin intermediul Consiliului Europei, prin legile pe care le promulgă și prin mecanismele de aplicare a acestora promovate în spațiul Schengen și în țările candidate, influențează fenomenul migraționist în Europa. Aceste aspecte au fost prezentate anterior în subcapitolul „Strategii europene de acțiune cu efecte asupra liberei circulații”. La nivel național guvernele țărilor din UE influențează fenomenul migraționist și fluxurile de intrare prin diferite politici și activități, cum ar fi spre exemplu acordurile bilaterale inter-guvernamentale.

Organizația Internațională a Migrației

Organizația Internațională a Migrației (OIM) reprezintă principala organizație voluntară cu activitate în domeniul migrației la nivel mondial. Aceasta a fost creată în 1951 la inițiativa Belgiei și a Statelor Unite ale Americii. Organizația este adepta principiului că migrația umanitară ordonată este în beneficiul atât al migranților cât și al societății. OIM dorește să ajute statele și migranții în rezolvarea problemelor circumscrise acestui domeniu. Astfel, OIM acordă asistență și sprijin pentru:

migrația umanitară – oferă ajutor în procesul migrației persoanelor aflate în zonele de conflict, cum ar fi refugiații sau cei care cu toate că sunt în căutare de azil, nu îl obțin și se reîntorc în țările de origine;

migrația pentru dezvoltare – prin intermediul unor programe de dezvoltare se furnizează statelor mână de lucru calificată ținând cont de prioritățile naționale și nevoile comunităților primitoare. OIM derulează patru tipuri de programe în acest domeniu: Programe de Transfer al Resurselor Umane Calificate, Programe de Migrație Selectivă, Programe Integrate ale Experților și Programe de Cooperare Intra-Regională;

cooperarea tehnică – OIM oferă consultanță guvernelor, agențiilor interguvernamentale și organizațiilor non-guvernamentale pentru dezvoltarea și implementarea politicilor de migrație, legislației și al managementului migrației;

monitorizarea fenomenului, cercetarea acestuia și gestionarea bazei de date – constă în colectarea de informații pe de o parte și în organizarea de seminarii, conferințe și diferite campanii de diseminare a informațiilor.

Biroul local al Organizației Internaționale a Migrației, funcționează din 1992 când România a devenit membru observator al OIM. În 1998 România a devenit membru deplin al organizației. Cele două mari tipuri de programe pe care OIM le derulează în România sunt legate de migrația umanitară și de cooperarea tehnică. Spre exemplu, printre activitățile biroului local s-au numărat programe de asistență pentru reîntoarcerea în țară a celor ce au căutat azil în alte țări și nu au reușit să-l obțină (1996-1997, 2000), asistență pentru stabilirea în Australia a unui număr de persoane ce au obținut rezidență permanentă, campanii de informare în masă pentru prevenirea emigrării ilegale (1994-1995). În prezent OIM în România asistă guvernul României la transferul acquis-ului comunitar și la adaptarea legislației, procedurilor și instituțiilor în domeniul migrației, vizelor și managementului la granițe.

Grupul Interministerial Român pentru Managementul Integrat al Frontierei

Grupul Interministerial Român pentru Managementul Integrat al Frontierei (GIRMIF) a fost înființat prin Hotărârea de Guvern nr. 943/2001, în scopul de a asigura coordonarea la nivel central a îndeplinirii atribuțiilor autorităților naționale române cu responsabilități la frontiera de stat.

GIRMIF este un organism consultativ, fără personalitate juridică, cu rolul de a eficientiza comunicarea și colaborarea dintre Ministerul Administrației și Internelor, și celelalte autorități publice centrale și locale cu atribuții la frontieră, precum și de a contribui la fundamentarea dispozițiilor sau, după caz, a ordinelor acestora privind măsurile adoptate și acțiunile corelate, ce urmează să fie întreprinse pentru securizarea frontierei de stat și realizarea unui management integrat și performant al acesteia.

GIRMIF stabilește concepția de ansamblu și asigură coordonarea unitară, pe baza Strategiei, a managementului integrat al frontierei, a acțiunilor și măsurilor pentru securizarea frontierei de stat, desfășurate de către autoritățile române cu responsabilități la frontieră, centralizează și monitorizează rezultatele cooperării dintre acestea și partenerii externi cu atribuții în domeniu.

Grupul Interministerial Român pentru Managementul Integrat al Frontierei are următoarele atribuții:

formulează, pregătește și contribuie la fundamentarea deciziilor, în vederea asigurării coerenței în procesul de elaborare și implementare de strategii, politici și programe în cadrul Ministerului Administrației și Internelor și al celorlalte autorități publice centrale și locale;

formulează propuneri, pregătește și contribuie la fundamentarea deciziilor, în vederea realizării Strategiei Naționale a Managementului Integrat al Frontierei de Stat a României;

avizează, la nevoie, proiectele de modificare a strategiei, în vederea prezentării acestora spre aprobare prin Hotărâre a Guvernului;

evaluează, semestrial sau ori de câte ori se impune, stadiul realizării politicilor și programelor componente ale strategiei;

întocmește, anual, pe baza datelor furnizate de autoritățile implicate, un raport referitor la situația existentă la frontiera de stat a României, comparativ cu îndeplinirea criteriilor de aderare la UE;

coordonează acțiunile instituțiilor implicate pentru securizarea frontierei de stat, urmărește și asigură prin intermediul acestora aplicarea mecanismelor supravegherii și controlului la frontieră și respectarea obligațiilor și angajamentelor României prevăzute în convențiile internaționale în domeniu, atât pe plan intern, cât și în raporturile cu alte state sau organizații internaționale;

coordonează activitățile de realizare a proiectelor de sisteme informatice, care să evidențieze migrația ilegală, crima organizată transfrontalieră și acordarea de vize de intrare în România a străinilor originari din țări cu potențial migrator;

propune și fundamentează măsurile legale ce trebuie adoptate în vederea facilitării schimbului de informații și a accesului la datele din evidența organelor de specialitate;

formulează, prin deciziile adoptate, recomandări către autoritățile implicate, cu privire la cadrul legislativ și pentru armonizarea acestuia cu legislația ori cu practicile comunitare și internaționale.

GIRMIF își desfășoară activitatea sub autoritatea și conducerea directă a Primului-ministru al Guvernului României, în calitate de președinte, și este format din conducătorii ministerelor și ai instituțiilor cu atribuții de apărare a țării, asigurării ordinii publice și siguranței naționale, abilitate să întreprindă activități în domeniul securizării frontierei de stat.

În cadrul GIRMIF funcționează un secretariat format din persoane desemnate de conducătorii ministerelor și instituțiilor implicate, structură ce asigură distribuirea documentelor aferente fiecărei ședințe și răspunde de evidența și comunicarea spre executare la autoritățile abilitate a deciziilor adoptate, precum și a modului de îndeplinire a acestora. Secretarul GIRMIF este secretarul de stat din cadrul Ministerului Administrației și Internelor – șef al Departamentului Ordine și Siguranță Publică.

În structura GIRMIF funcționează, de asemenea, comisii de specialitate interministeriale, pe domenii cum ar fi: frontiere externe, migrațiune, crimă organizată transfrontalieră, cooperarea polițienească, cooperare pe linie informatică/Sistemul de Informare Schengen, implementarea acquis – ului Schengen. Comisiile se constituie prin ordin al șefilor instituțiilor implicate în soluționarea problematicii în domeniile respective.

Activitatea Grupului se desfășoară în reuniuni semestriale sau ori de câte ori este necesar și în ședințe ale comisiilor de specialitate, care au loc de câte ori situația impune.

Așa cum rezultă din prezentare, deși nu are personalitate juridică, totuși GIRMIF are un rol deosebit de important pe linia elaborării politicilor și a actelor normative care guvernează domeniul migrației în România.

Comitetul Român pentru Problemele Migrării

Este un comitet interministerial coordonat de Ministerul Administrației și Internelor, alături de care își mai desfășoară activitatea reprezentanți din Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și Familiei, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Finanțelor, Ministerul Educației și Cercetării, Ministerul Sănătății, Ministerul Justiției. Acesta a fost creat în 1991 și funcționează prin comitete locale formate din reprezentanți ai ministerelor participante și are ca obiect de activitate soluționarea dosarelor și asigurarea condițiilor minim necesare pentru azilanți și refugiați.

Ministerul Administrației și Internelor

Ministerul Administrației și Internelor (MAI) asigură respectarea regimului juridic al frontierei de stat al României, constituie și utilizează Sistemul Național de Evidență a Străinilor, implementează politicile României în domeniul refugiaților, organizează și coordonează activitatea de emitere și evidență generală a documentelor de identitate și de călătorie. În cadrul MAI instituțiile care gestionează fenomenul migrației sunt: Poliția de Frontieră Română, Autoritatea pentru Străini, Departamentul Pașapoarte și Oficiul Național pentru Refugiați.

Poliția de Frontieră Română

Poliția de Frontieră Română (PFR) este o instituție de tip polițienesc. Conform prevederilor Legii nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, polițiștii de frontieră sunt funcționari publici cu statut special.

PFR este instituția specializată a statului român care exercită atribuțiile cu privire la supravegherea și controlul trecerii frontierei de stat a României, prevenirea și combaterea migrației ilegale și a faptelor specifice criminalității transfrontaliere, respectarea regimului juridic al frontierei de stat, pașapoartelor și străinilor, respectarea ordinii și siguranței publice și apărarea intereselor statului în zona de competență, în care PFR își îndeplinește atribuțiile prevăzute de lege.

În cadrul Direcției pentru Combaterea Infracționalității Transfrontaliere din Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, funcționează Serviciul de combatere a migrației ilegale și a traficului de persoane. Serviciul are reprezentare la toate nivelele structurilor organizatorice din cadrul PFR.

Pentru combaterea migrației ilegale, în zona de competență, poliției de frontieră i s-au stabilit următoarele atribuții generale:

execută supravegherea și controlul la trecerea frontierei de stat a României pentru a preveni și combate migrația ilegală în zona de competență;

realizează controlul documentelor pentru trecerea frontierei de stat în punctele de trecere deschise traficului internațional, la intrarea și ieșirea în/din zonele libere, în punctele de mic trafic și treceri simplificate sau în alte locuri, după caz, potrivit legii;

asigură derularea fluentă, corectă și civilizată a traficului de călători prin punctele de trecere a frontierei de stat împreună cu celelalte autorități care au, potrivit legii, competențe de control privind trecerea frontierei de stat;

asigură aplicarea prevederilor tratatelor, acordurilor, convențiilor și protocoalelor cu privire la frontiera de stat și la controlul trecerii frontierei, încheiate de România cu statele vecine, cu alte state, cu organizații internaționale sau regionale;

organizează și realizează cooperarea, în domeniile specifice de activitate, cu organele similare ale statelor vecine, ale altor state sau comunități de state, conform înțelegerilor bi sau multilaterale, la care România este parte;

organizează acțiuni pentru descoperirea și identificarea persoanelor care au încălcat sau despre care se dețin date că intenționează să încalce normele regimului juridic al frontierei de stat, desfășoară activități pentru constatarea faptelor penale și efectuează cercetări în legătură cu acestea, conform legii;

culege, stochează, prelucrează, valorifică și face schimb de date și informații, în condițiile stabilite de lege pentru Poliția Română, în scopul exercitării atribuțiilor legale, cu autoritățile publice interesate, pe bază de protocol și cu organisme similare din alte state, pe baza înțelegerilor la care România este parte;

constată contravențiile și aplică sancțiunile contravenționale, potrivit legii;

introduce date și exploatează datele introduse în Sistemul de Informare Național privind circulația persoanelor prin frontieră (SIF), în scopurile și în condițiile prevăzute de lege.

Pe lângă atribuțiile sus menționate, cu titlu de excepție, autoritățile poliției de frontieră pot acorda în punctele de trecere a frontierei de stat vize de scurtă ședere și de tranzit, numai în următoarele situații:

în caz de urgență, determinată de dezastre, calamități naturale sau accidente;

în caz de deces sau îmbolnăviri grave ale rudelor apropiate, dovedite cu documente corespunzătoare;

în cazul echipajelor și pasagerilor navelor sau aeronavelor, aflate în situații deosebite, care sunt nevoite să acosteze ori să aterizeze ca urmare a unor defecțiuni, intemperii sau pericol de atac terorist;

în cazul funcționarilor care aparțin unor organizații internaționale și au fost delegați să îndeplinească misiuni oficiale în România într-un interval de timp scurt;

în cazul participanților la acțiunile internaționale organizate în România, când intervalul de timp dintre informarea participanților și data acțiunii nu permite obținerea vizelor de intrare. În această situație vizele vor fi acordate cu avizul prealabil al Autorității pentru străini, solicitat de organizator, și cu informarea ulterioară a MAE;

în cazul marinarilor străini care urmează să fie repatriați la încetarea contractului de muncă sau în cazul efectuării schimburilor de echipaje.

Vizele acordate cu titlu de excepție de către organele PFR, în punctele de trecere a frontierei de stat, se pot acorda pentru perioade care să nu depășească:

10 zile, în cazul vizei de scurtă ședere;

5 zile, în cazul vizei de tranzit.

Cu ocazia controlului pentru trecerea frontierei de stat funcționarii PFR, atunci când constată existența situațiilor expres prevăzute de lege, pot pune în execuție (după solicitarea avizelor necesare) măsura de anulare sau de revocare a unei vize acordate de o misiune diplomatică sau oficiu consular al României din străinătate .

Situațiile care pot determina dispunerea măsurii de anulare a unei vize acordate sunt:

se constată că la data solicitării vizei străinii nu îndeplineau condițiile prevăzute de legislația specifică în vigoare;

străinii au obținut viza de intrare pe baza unor documente sau informații false;

străinii au introdus sau au încercat să introducă ilegal în România alți străini ori au înlesnit transportul sau cazarea acestora;

străinii au încălcat reglementările vamale sau cele privind frontiera de stat.

Situațiile care pot determina dispunerea măsurii de revocare a unei vize acordate sunt:

străinii nu mai îndeplinesc condițiile cerute la acordarea vizei;

nu se respectă scopul pentru care a fost acordată viza de intrare;

după acordarea vizei străinii au fost declarați indezirabili.

În situația în care un străin depune o cerere pentru acordarea statutului de refugiat într-un punct de trecere a frontierei de stat, aceasta este înaintată de îndată ONR, care o analizează și pronunță o hotărâre în termen de 2 zile de la primire. Străinul care solicită acordarea statutului de refugiat în România rămâne în zona de tranzit din punctul de control al trecerii frontierei, până la primirea hotărârii de aprobare a intrării în România sau, după caz, până la rămânerea definitivă și executorie a hotărârii de respingere a cererii pentru acordarea statutului de refugiat, dar nu mai mult de 20 de zile de la intrarea în zona de tranzit.

Solicitantul statutului de refugiat poate fi cazat în centre speciale de primire și cazare aflate în apropierea punctelor de control pentru trecerea frontierei de stat, având regimul juridic al zonei de tranzit.

Pe perioada cât se află în punctul de control al trecerii frontierei de stat, solicitantul statutului de refugiat are dreptul la asistență juridico – socială și la ajutoare umanitare din partea organizațiilor neguvernamentale cu atribuții în materie de refugiați, precum și din partea reprezentanței în România a Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați.

Poliția Română

Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, prevede că Poliția Română face parte din MAI și este instituția specializată a statului, care exercită  atribuții  privind  apărarea  drepturilor  și  libertăților  fundamentale ale  persoanei, a proprietății private și publice, prevenirea și descoperirea infracțiunilor, respectarea ordinii și siguranței publice, în condițiile  legii.

Poliția Română este structurată corespunzător organizării administrativ-teritoriale a țării, după specificul  unor sectoare ale economiei naționale sau a unor obiective economice și sociale, în funcție de profilul și importanța acestora.

Structura din cadrul Poliției Române care are atribuții pe linia combaterii migrației ilegale este Direcția Generală de Combatere a Crimei Organizate și Antidrog (DGCCOA). Aceasta este structura specializată pentru identificarea și cercetarea infracțiunilor din sfera crimei organizate, asigurând totodată monitorizarea evoluției fenomenelor infracționale în scopul analizării factorilor criminogeni cauzali, pe baza cărora fundamentează ulterior strategia specifică de contracarare.

Potrivit legii, DGCCOA are în competența de investigare și cercetare – pe lângă celelalte domenii circumscrise crimei organizate – filierelor de emigrare și  imigrare clandestină.

În plan intern, pentru îndeplinirea atribuțiilor ce-i revin pe această linie de muncă, DGCCOA cooperează cu Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, Direcția Generală de Informații și Protecție Internă, Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei, Oficiul Național pentru Refugiați, cu structuri ale altor instituții ale administrației de stat, agenții și organizații neguvernamentale.

Pe plan regional și internațional, colaborează cu instituții cu atribuții similare, în special cu cele din statele membre sau asociate la Uniunea Europeană, precum și cu instituțiile internaționale de profil (INTERPOL, EUROPOL, Comitetele Permanente ale UE etc.).

Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei

Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei (DGEIP) este structura MAI cu atribuții privind evidența populației, eliberarea actelor de identitate, pașapoartelor, permiselor de conducere și certificatelor de înmatriculare, stabilirea și schimbarea domiciliului și reședinței cetățenilor români cu domiciliul în România, regimul juridic al străinilor și asigură funcționarea, păstrarea și exploatarea evidențelor pe aceste linii, în conformitate cu prevederile legale, cu ordinele, instrucțiunile și normele unitare de protecție și securitate a datelor.

În domeniul managementul integrat al frontierei de stat, potrivit prevederilor legale, DGEIP are următoarele atribuții:

comunică IGPF solicitările de dare în consemn la frontieră a cetățenilor români, conform normelor legale, în baza Protocolului de cooperare încheiat între IGPF și DGEIP, nr. 1617/19.06 2001;

pune la dispoziție, la cerere, datele de identificare ale cetățenilor români returnați din străinătate sau care au depășit termenele de ședere în statele în care au călătorit, precum și a celor care comit infracțiuni la regimul pașapoartelor sau al frontierei de stat, conform Protocolului menționat;

dispune măsura de restricționare temporară a dreptului de folosire a pașaportului pentru cetățenii români returnați în temeiul art. 14 din OG nr. 65/1997 privind regimul pașapoartelor în România aprobată prin Legea nr. 216/1998 cu modificările și completările ulterioare;

pune în legalitate, cu documente de identitate românești, persoanele apatride de origine română, returnate în baza acordurilor de readmisie încheiate de România cu alte state, conform Memorandumului nr.2558/09 03 2001 privind „Soluționarea problemelor apatrizilor de origine română aflați în Germania”;

consiliază apatrizii returnați în vederea obținerii actelor de stare civilă, depunerii cererilor de redobândire a cetățeniei române și reintegrării lor economico-sociale în România, conform Memorandumului sus menționat;

asigură, cu sprijinul autorităților competente, transportul de la punctul de frontieră a apatrizilor returnați în localitatea în care se stabilesc, conform Memorandumului cu tema „Soluționarea problemelor apatrizilor de origine română aflați în Germania” cu nr. 2558/09.03 2001;

asigură escortarea pe toată perioada de la deplasare și până la îndepărtarea de pe teritoriul României a străinilor împotriva cărora s-a dispus această măsură, conform HG nr. 577/2003 privind structura organizatorică și atribuțiile Autorității pentru străini;

clarifică situația juridică a minorilor neînsoțiți în vederea returnării în țara de reședință a părinților ori în țara în care au fost identificați alți membri de familie, conform HG nr. 577/2003 coroborată cu OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 357/2003;

comunică IGPF solicitările de dare în consemn la frontieră a străinilor, potrivit dispozițiilor OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 357/2003;

asigură sprijin, la solicitare, pentru stabilirea identității străinilor lipsiți de documente de călătorie, conform HG nr. 577/2003 privind structura organizatorică și atribuțiile Autorității pentru străini;

cooperează la depistarea și identificarea călăuzelor și a altor peroane implicate în traficul ilegal de persoane, conform HG nr. 577/2003 privind structura organizatorică și atribuțiile Autorității pentru străini.

Potrivit HG nr. 577/2003 privind structura organizatorică și atribuțiile Autorității pentru străini, această instituție cuprinde structurile necesare implementării noului cadru legislativ în domeniul regimului străinilor în România.

Totodată, potrivit OUG nr. 63/2003 privind organizarea și funcționarea MAI aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.604/2003, structurile actuale ale DGEIP sunt prevăzute ca unități de sine-stătătoare în cadrul MAI, după cum urmează:

în domeniul ordinii și siguranței publice – Autoritatea pentru Străini;

în domeniul administrației publice:

Direcția Generală de Pașapoarte;

Inspectoratul General de Evidența Persoanelor.

DGEIP are structuri teritoriale în fiecare reședință de județ, inclusiv la nivelul fiecărui județ de frontieră și în Municipiul București.

Autoritatea pentru Străini avizează acordarea vizelor de intrare a străinilor în România și prelungește dreptul de ședere temporară a celor care îndeplinesc condițiile prevăzute de lege. Aceasta monitorizează atât migranții legali cât și pe cei ilegali pe teritoriul României. Departamentul se ocupă și de returnări voluntare și forțate, precum și de repatrierea migranților din România. Departamentul conlucrează cu alte departamente din cadrul aceluiași minister, cum ar fi Oficiul Național pentru Refugiați sau Poliția de Frontieră.

Departamentul Pașapoarte este responsabil cu emiterea de pașapoarte pentru cetățenii români, cu monitorizarea returnărilor voluntare și forțate ale românilor din străinătate cât și cu monitorizarea sancțiunilor aplicate cetățenilor români care au comis fapte ilegale pe teritoriul unui stat străin. Departamentul conlucrează strâns cu Poliția de Frontieră.

Oficiul Național pentru Refugiați

În conformitate cu prevederile art. 32 din OG nr. 102 din 31.08 2000 privind statutul și regimul refugiaților în România, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2001, Oficiul Național pentru Refugiați (ONR) este autoritatea centrală responsabilă de implementarea politicilor României în domeniul refugiaților, având în componență structuri centrale și teritoriale.

ONR are competențe pentru derularea procedurii de determinare a statutului de refugiat, în cazul cererilor depuse în punctele de control al trecerii frontierei de stat, astfel:

primește, înregistrează și soluționează, în etapa administrativă, cererile de acordare a statutului de refugiat depuse la structurile sale teritoriale sau la alte organe ale MAI;

întreprinde măsurile necesare pentru constatarea și verificarea identității reale a solicitanților statutului de refugiat;

primește și transmite plângerile formulate de solicitanți în temeiul prevederilor legale privind statutul și regimul refugiaților, instanțelor competente să le soluționeze;

pune la dispoziția instanțelor de judecată, în copie, actele ce au stat la baza pronunțării deciziilor atacate;

declanșează procedura prevăzută de lege pentru stabilirea unui reprezentant legal, în cazul minorilor solicitanți ai statutului de refugiat, și le asigură acestora protecția necesară până la numirea unui reprezentant legal;

ține evidența solicitanților statutului de refugiat și a persoanelor care au dobândit o formă de protecție, întocmește și eliberează documente de identitate și de trecere a frontierei de stat în condițiile prevăzute de lege;

dispune, potrivit legii, returnarea solicitanților statutului de refugiat către un stat terț tranzitat de acesta anterior;

asigură cazarea, hrănirea, asistența materială și medicală a solicitanților statutului de refugiat;

întocmește și transmite Ministerului Muncii și al Solidarității Sociale și Familiei documentele necesare pentru plata ajutoarelor materiale ce se acordă refugiaților;

întocmește listele cu țările unde, în general, nu există risc serios de persecuție și cele cu statele terțe sigure pe care le supune spre aprobare ministrului MAI;

analizează și prelucrează informațiile referitoare la situația din țările de origine ale solicitanților statutului de refugiat;

cooperează și promovează schimbul de informații și de experiență cu instituțiile străine similare și cu instituțiile internaționale, europene și subregionale cu atribuții în domeniul refugiaților;

organizează și asigură participarea la activități de pregătire, interne și internaționale, a personalului implicat în procedura de acordare a unei forme de protecție;

elaborează, negociază și încheie convenții, protocoale, înțelegeri cu instituții similare din alte țări sau cu organizații internaționale cu atribuții în domeniul refugiaților, în limita mandatului acordat.

Pentru îndeplinirea atribuțiilor ONR conlucrează cu Comisia Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului și alte ONG-uri active în sectorul refugiaților.

În prezent ONR, beneficind de consiliere din partea instituțiilor UE de profil, se preocupă de crearea cadrului adecvat implementării Convenției Dublin II și Eurodac.

Direcția Generală de Informații și Protecție Internă

Direcția Generală de Informații și Protecție Internă (DGIPI) este structura MAI specializată în obținerea, verificarea, prelucrarea, stocarea, protecția informațiilor clasificate, precum și valorificarea informațiilor și datelor necesare realizării atribuțiilor ce revin ministerului.

În domeniu combaterii migrației ilegale, DGIPI are următoarele atribuții principale:

desfășoară activități informativ-operative pentru prevenirea și descoperirea preocupărilor și faptelor infracționale cu caracter transnațional și grad ridicat de pericol social (migrația ilegală și traficul cu migranți), care se manifestă ca fenomene sau prezintă complexitate deosebită și necesită măsuri de investigare specială și ale căror consecințe pot prejudicia ordinea statului de drept, interesele economice ale țării, proprietatea publică ori privată, drepturile și libertățile cetățenilor;

prin măsuri specifice, acționează pentru prevenirea, documentarea și contracararea faptelor și operațiunilor ilegale la regimul frontierei de stat, care constituie amenințări ce vizează personalul, misiunile și patrimoniul MAI, comise de grupuri și filiere criminale interne și internaționale cu ramificații pe teritoriul României;

realizează coordonarea și controlul activităților referitoare la protecția informațiilor clasificate secret de stat și de serviciu (conform standardelor naționale și celor specifice NATO) din zona de competență a MAI;

asigură schimbul de date și informații privind persoane suspecte sau care au comis infracțiuni la regimul juridic al frontierei de stat;

acordă sprijin reciproc în derularea unor acțiuni comune specifice și acoperirea nevoilor de informații în obiectivele, problemele, locurile și mediile de interes pentru fiecare instituție abilitată;

realizează un schimb operativ de date și informații, atât cu ofițerii de legătură acreditați pe lângă ambasadele unor state la București, cât și direct cu reprezentanții instituțiilor similare din țările UE, candidate și vecine.

Punctul Național Focal

Conform prevederilor OUG nr. 201/2000 privind crearea cadrului instituțional necesar în vederea funcționării Centrului Regional al Inițiativei de Cooperare în Sud – Estul Europei pentru combaterea infracționalității transfrontaliere, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 357/2001 prin OMI nr. I/05068/2000, la data de 01.12 2000 s-a înființat Punctul Național Focal (PNF) cu rang de direcție în cadrul MAI.

Obiectul de activitate al PNF este asigurarea cooperării operative între structurile abilitate cu atribuții pe această linie din MAI și ANV, cu agențiile corespondente din cadul INTERPOL (Centrul SECI, respectiv Albania, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Grecia, Macedonia, Moldova, Turcia, Ungaria, România, Slovenia și Serbia – Muntenegru și a statelor cu statut de observatori, după cum urmează : Austria, Azerbaidjan, Belgia, Canada, Franța, Georgia, Germania, Italia, Spania, Ucraina, Marea Britanie și S.U.A).

În conformitate cu dispozițiile legale, PNF are următoarele atribuții:

sprijină activitatea ofițerilor de legătură români la Biroul Național Interpol;

primește și soluționează cererile de asistență de la instituțiile cu competențe în domeniul prevenirii și combaterii infracționalității din România sau de la ofițerii de legătură români;

urmărește activitățile de verificare desfășurate de unitățile de poliție sau de alte structuri abilitate din România, asigurând soluționarea operativă și de calitate a cererilor de asistență;

organizează o bază de date proprie, în care implementează, stochează și prelucrează cererile de asistență și datele obținute în procesul verificării acestora;

asigură confidențialitatea deplină a informațiilor și datelor gestionate în conformitate cu prevederile legale;

cooperează cu MP, MJ, SRI, SIE, ONPCSB și cu alte instituții cu competențe în domeniu, prin punctele de contact stabilite de acestea.

Obiectul cererilor de asistență în domeniul migrației ilegale și al traficului cu migranți îl constituie schimbul de date și informații necesare investigării pentru combaterea fenomenului și completarea probatoriului, în cazul grupărilor de infractori aflați în cercetări pentru comiterea unor infracțiuni de genul celor menționate.

Solicitările de date și informații se realizează prin intermediul PNF, pe baza unor cereri de asistență. În cazuri temeinic motivate, care necesită o soluționare urgentă, cererile de asistență pot fi transmise și de structuri teritoriale direct subordonate: IGPR, IGPF, DGEIP, DGIPI, DGCCOA, cu obligația înștiințării unităților ierarhic superioare și precizării motivelor care justifică urgența cererii de asistență.

Direcția Generală Integrare Europeană și Relații Internaționale

Direcția Generală Integrare Europeană și Relații Internaționale (DGIERI) Este structura centrală de specialitate care elaborează și urmărește implementarea politicilor în materie de relații internaționale și integrare europeană în cadrul MAI, coordonarea și integrarea unitară a programelor și fondurilor PHARE destinate structurilor MAI.

DGIERI monitorizează și raportează stadiul implementării măsurilor prevăzute în Parteneriatul Revizuit pentru Aderare, Foaia de parcurs pentru România și Bulgaria, Planul de măsuri Prioritare pentru Pregătirea Aderării la UE. Totodată, participă la negocierea acordurilor de frontieră, de readmisie, de cooperare polițienească transfrontalieră și gestionează programele PHARE, asigurând conformitatea cu politicile elaborate la nivelul Guvernului României și al MAI în materie de vize, circulația persoanelor, migrație etc.

Direcția Generală Reglementări Juridice și Contencios

Participă, alături de structurile MAI ce au atribuții la frontieră, la elaborarea legislației specifice, asigură armonizarea acesteia cu acquis-ul comunitar și cu acquis-ul Schengen și avizează pentru legalitate proiectele de acte normative în domeniu.

Activitatea de elaborare a actelor normative de nivel superior, precum și a celor cu caracter intern, incidente domeniului de referință, se realizează potrivit Planului Legislativ al MAI și Programului Legislativ al Guvernului.

Grupul de Monitorizare pentru Managementul Securizării Frontierei

În scopul coordonării unitare a acțiunilor de securizare a frontierei și monitorizării cooperării între structurile MAI, precum și între acestea și celelalte autorități cu atribuții la frontieră, în îndeplinirea atribuțiilor referitoare la securizarea frontierei de stat, prin OMAI nr. S/II/3638 din 12.09 2003 a fost constituit Grupul de Monitorizare pentru Managementul Securizării (GMMSF).

Conducerea GMMSF este asigurată de un triumvirat format din consilierul ministrului Administrației și Internelor pe probleme de Poliție de Frontieră, consilierul ministrului Administrației și Internelor pe probleme de învățământ și adjunctul inspectorului general al IGPF.

Această structură, subordonată secretarului de stat – șef al Departamentului de Ordine Publică și Siguranță Națională, are responsabilități privind elaborarea de politici și strategii pentru managementul integrat al frontierei, precum și urmărirea îndeplinirii normelor și recomandărilor UE referitoare la securizarea frontierei.

Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei

Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei (MMSSF) are competențe pe linia prevenirii și combaterii migrației ilegale a forței de muncă.

În subordinea sau sub autoritatea MMSSF funcționează următoarele instituții cu activități în domeniul prevenirii și combaterii migrației ilegale a forței de muncă:

Oficiul pentru Migrația Forței de Muncă (OMFM);

Inspecția Muncii (IM);

Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM);

Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție (ANPCA).

Prevenirea și combaterea migrației ilegale se realizează și prin crearea a noi oportunități de a lucra legal în străinătate pentru cei care solicită aceasta, la care să aibă acces toate persoanele interesate. De asemenea, este necesar controlul și un anumit grad de exigență cu privire la cetățenii străini interesați de piața forței de muncă din România, respectând angajamentele pe care țara noastră și le-a asumat pentru aderarea la UE.

În vederea limitării numărului cetățenilor străini care lucrează ilegal pe teritoriul României sunt necesare precizări legislative referitoare la statutul străinilor care lucrează în țara noastră fără permis de muncă, precum și informarea celor care au obținut permis de muncă asupra drepturilor și obligațiilor pe care le au în România și consecințelor nerespectării legilor.

Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei acționează în domeniul migrației prin intermediul Oficiului pentru Migrația Forței de Muncă, Agenția Națională pentru Forță de Muncă și Departamentul pentru Acorduri Bilaterale și Afaceri Externe.

Oficiul pentru Migrația Forței de Muncă s-a format în anul 2002 prin transformarea Oficiul Național pentru Recrutarea și Plasarea Forței de Muncă în Străinătate. Aceasta este o instituție publică, care are competențe atât în domeniul imigrației (spre exemplu, acordarea de permise de muncă pentru cetățenii străini care doresc un loc de muncă în România, atestarea și recunoașterea diplomelor de calificare pentru cetățenii străini care doresc să desfășoare activitate autorizată în România), cât și în domeniul emigrației (prin recrutarea și plasarea forței de muncă din România în străinătate prin contractele de muncă temporare; protecția cetățenilor români care lucrează în străinătate).

Agenția Națională a Forței de Muncă are filiale la nivel de județe și este responsabilă cu autorizarea și monitorizarea permanentă a firmelor private care desfășoară activități de mediere a forței de muncă din România pentru străinătate. Activitatea sa este influențată de evoluțiile pieței forței de muncă, deciziile politice ale fiecărei țări privind protecția forței de muncă și accesul străinilor pe piața internă, deciziile și politicile în domeniul siguranței naționale din țările de destinație.

Departamentul pentru Acorduri Bilaterale și Afaceri Externe este responsabil cu negocierea și semnarea convențiilor între țări în privința schimbului de forță de muncă. Aceste acorduri sunt contrasemnate de Ministerul Afacerilor Externe și devin aplicabile după ce sunt ratificate în Parlament. Principala preocupare a autorităților române la negocierea de astfel de contracte este de a asigura pe cât posibil condiții egale de muncă pentru migranții români cu lucrătorii din țara respectivă.

Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție cooperează cu autoritățile și instituțiile publice române și străine, cu organizații internaționale, organizații neguvernamentale, precum și alte persoane juridice sau fizice din țară sau din străinătate în vederea prevenirii și combaterii emigrației în situații de risc a copiilor, a traficului de copii și a exploatării acestora sub toate formele și coordonează, în domeniul său de activitate, acțiunile întreprinse pentru protecția și asistența copiilor aflați în dificultate sau în situații de risc, de către serviciile publice specializate aflate în subordinea consiliilor județene sau consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București.

Ministerul Justiției

În funcție de competențele sale, stabilite prin HG nr. 736/2003 privind organizarea și funcționarea Ministerul Justiției (MJ) și Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească, cu modificările ulterioare, MJ cooperează în plan legislativ cu MAI și celelalte instituții și intensifică procesul de pregătire al magistraților în ceea ce privește infracțiunile specifice migrației ilegale și a traficului cu migranți.

Ministerul Afacerilor Externe

În conformitate cu HG nr. 733/2003, privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Externe (MAE) acesta coordonează misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României din străinătate. În acest context, MAE acordă o importanță deosebită implementării graduale, la nivelul misiunilor diplomatice și al oficiilor consulare, a procedurilor de acordare a vizei, compatibile cu instrumentele deja funcționale în statele membre ale UE.

Realizarea de către România a unei politici unitare de acordare a vizelor, în conformitate cu normele europene, reprezintă un element cheie al dezvoltării și securizării viitoarei frontiere a UE.

La data admiterii României în UE, țara noastră va trebui să implementeze formatul uniform de viză, care este obligatoriu pentru toate statele membre. Detaliile tehnice privitoare la noul colant de viză, în mod deosebit cele care privesc sistemul elementelor sale de protecție și siguranță, vor putea deveni disponibile pentru țara noastră doar odată cu terminarea negocierilor și semnarea tratatului de aderare. Astfel, aspectul și elementele de siguranță vor trebui să fie compatibile cu vizele comunitare. În acest sens, în viitorul apropiat, va fi necesară aplicarea integrală a prevederilor Rezoluției 574/99 a Consiliului UE, care definește țările terțe ale căror cetățeni sunt obligați să posede viză în momentul trecerii frontierelor externe ale UE.

Politica de vize a fost aprobată de Guvernul României, la data de 18.09 2003, prin documentul „Politica Națională de Vize”.

În mod practic, Ministerul Afacerilor Externe este implicat în reglementarea și implementarea politicilor privind migrația prin intermediul Departamentului Relațiilor Consulare și Departamentului Românilor aflați în Străinătate.

Departamentul Relațiilor Consulare este responsabil cu protecția și ajutorarea cetățenilor români și a companiilor românești din străinătate. Birourile consulare în străinătate sunt de asemenea prim punct de contact pentru oamenii de afaceri străini ce doresc să investească în România și pentru firmele ce caută forță de muncă în România.

Departamentul Românilor aflați în Străinătate este responsabil cu menținerea, consolidarea și protejarea comunităților românești aflate înafara granițelor țării. Diaspora este formată din două categorii de români care trăiesc în străinătate: cei ce au plecat din România pentru a trăi în străinătate și respectiv din vorbitorii de limbă română care forțați de evenimente istorice trăiesc înafara granițelor țării pe teritoriile altor state. În acest scop În subordinea MAE funcționează Centrul „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru românii de pretutindeni, înființat prin Legea nr. 150/1998 privind acordarea de sprijin comunităților românești de pretutindeni, ca instituție publică cu personalitate juridică.

Ministerul Apărării Naționale

Ministerul Apărării Naționale (M.Ap.N.) contribuie, prin structurile sale specializate, la îndeplinirea cerințelor și măsurilor pentru asigurarea securității frontierei de stat și realizarea unui management participativ performant al acesteia.

Activitățile desfășurate pe această linie se înscriu în gama misiunilor ce revin Armatei României:

contribuția la securitatea României, pe timp de pace;

apărarea României și a aliaților săi;

promovarea stabilității regionale și globale, inclusiv prin utilizarea diplomației apărării;

sprijinul instituțiilor statului și a autorităților locale, în caz de urgențe civile.

Pentru securizarea frontierelor de stat și realizarea managementului integrat al acestora Ministerul Apărării Naționale are următoarele obiective și direcții de acțiune:

punerea în aplicare a planurilor de acțiune și protocoalelor de colaborare cu toate instituțiile și organismele cu atribuții în domeniul securizării frontierei concomitent cu îmbunătățirea cooperării și perfecționarea schimbului de informații în acest domeniu;

participarea unor structuri specializate ale armatei (forțe speciale sau alte componente) la desfășurarea unor acțiuni/operații cu specific frontalier, în sprijinul nemijlocit al PFR;

acordarea de sprijin logistic sau de altă natură în cazul unor urgențe civile în zona de frontieră (inclusiv în situația unui aflux masiv de imigranți ca urmare a producerii unor evenimente pe teritoriul unor state vecine României – catastrofe naturale, dezastre, conflicte etc.);

perfecționarea și diversificarea cooperării dintre Forțele Navale și PFR, în cazul unor acțiuni în apele teritoriale, zona economică exclusivă și zona contiguă ale României;

perfecționarea și diversificarea cooperării dintre Forțele Aeriene și PFR în ceea ce privește supravegherea unitară și integrată a spațiului aerian;

furnizarea și consultarea prin mijloace tehnice proprii a anumitor date și informații specifice sistemului integrat de supraveghere și control la frontiera de stat, respectiv sistemului radioelectronic de observare și supraveghere pe secțiunea maritimă a frontierei de stat;

stabilirea cadrului juridic prin care MApN să aibă acces în cadrul sistemului informatic național la sistemul informatic on-line al frontierei și sistemul informatic privind traficul în aeroporturi (după finalizarea acestora);

colaborarea în domeniul realizării de aparatură și tehnică specializată performantă pentru managementul integrat al frontierei ( de exemplu – realizarea Sistemului Integrat pentru Observarea, Supravegherea și controlul Traficului la Marea Neagră).

Ministerul Sănătății

În conformitate cu prevederile Legii nr. 100/1998 privind asistența de sănătate publică, Ministerul Sănătății (MS) are ca principală atribuție organizarea asistenței de sănătate publică.

Asistența de sănătate publică cuprinde activități care se adresează comunității sau individului, în vederea protecției comunitare, cu scopul păstrării și promovării stării de sănătate a populației.

Activitățile de sănătate publică se desfășoară prin instituțiile descentralizate ale MS, care sunt direcțiile de sănătate publică județene și a Municipiului București.

În ce privește atribuțiile Ministerului Sănătății la frontieră, în toate aeroporturile internaționale și porturile cu trafic de călători, în cadrul direcțiilor de sănătate publică sunt organizate cabinete medicale de frontieră, asigurate cu personal mediu și/sau superior de specialitate. Spre exemplu, în aeroportul Internațional „Henri Coandă” cabinetul medical de frontieră este asigurat cu personal 24 de ore din 24.

Conform Regulamentului de organizare și funcționare a direcțiilor de sănătate publică, aprobat prin ordin al ministrului sănătății, acestea au ca atribuție aplicarea măsurilor de protecție sanitară a frontierei de stat privind bolile transmisibile. Acestea constau în intervievarea călătorilor și a migranților care sosesc din țări afectate de boli transmisibile grave (malarie, pestă, febre hemoragice) asupra stării de sănătate, cât și asigurarea pentru cetățenii români a chimioprofilaxiei antimalarice și a vaccinului amaril (împotriva febrei galbene).

În situații de alertă epidemiologică internațională, cabinetele medicale de frontieră sunt asigurate cu personal suplimentar cu program de lucru permanent, în vederea depistării persoanelor care prezintă la trecerea frontierei simptomele specifice bolii pentru care s-a declanșat alerta.

Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului

Autoritatea Rutieră Română (ARR)

Legislația din domeniul transporturilor rutiere – OG nr. 44/1997, modificată și aprobată prin Legea nr. 105/2000 privind transporturile rutiere – prevede atribuții comune referitoare la controlul traficului rutier, atât în sarcina personalului ARR, cât și a personalului PFR.

Referitor la acțiunile comune pentru securizarea frontierelor, o componentă a acestora o constituie verificarea transporturilor ocazionale de pasageri efectuate de către operatorii de transport români, având ca destinație state din UE. În legătură cu aceste transporturi au existat semnale că o parte din ele nu au caracter turistic și că ar contribui la fenomenul de migrație a forței de muncă românești în spațiul comunitar.

Pentru limitarea acestui fenomen, ARR, împreună cu IGPF, colaborează în ceea ce privește controlul modului de respectare a tipului transportului, respectiv verificarea respectării acordului INTERBUS de către operatorii de transport români. Verificările se efectuează atât la frontiera de stat a României, cât și la sediile operatorilor de transport despre care există informații că nu respectă reglementările în domeniu.

ARR organizează mai multe tipuri de acțiuni comune de control, cum sunt:

acțiuni comune de control efectuate în baza Ordinului comun al Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului (MTCT) – MAI nr. 29/2002 privind înființarea echipajelor mixte de control al traficului rutier. Aceste controale se efectuează în mod sistematic și regulat pe baza unor programări lunare;

acțiuni comune cu tematici speciale organizate la solicitarea atât a ARR, cât și a IGPF: aceste acțiuni au o amploare mai mare, la care, de obicei, personalul ARR este suplimentat, convocându-se un număr suplimentar de inspectori din teritoriu. Organizarea acestor controale excepționale se face prin realizarea simultană a permanenței în principalele puncte de control al trecerii frontierei din vestul țării (24 de ore din 24) pentru o perioadă de mai multe zile (inclusiv sâmbăta și duminica);

acțiuni de control în traficul național, împreună cu Poliția Rutieră, pentru depistarea operatorilor de transport care contribuie la migrația forței de muncă autohtone;

acțiuni de control la sediul operatorilor de transport despre care există semnale din partea PFR sau inspectorilor ARR din teritoriu că ar desfășura transporturi ilegale.

La finalizarea acestor acțiuni de control se aplică măsuri contravenționale, precum și retragerea licențelor de execuție sau chiar de suspendare a licențelor de transport. Măsura cea mai des aplicată și cea care are cea mai mare operativitate este refuzul ARR de a elibera foi de parcurs tip INTERBUS operatorilor depistați că nu au respectat tipul de transport ocazional prevăzut de acord, ceea ce conduce la imposibilitatea efectuării altor servicii de transport ocazional.

Direcția Generală de Aviație Civilă (DGAC)

În vederea soluționării oportune, în spiritul legii, a problemelor și eventualelor neconcordanțe ce apar, pentru fluidizarea traficului de călători (turiști sau oameni de afaceri) se are în atenție pregătirea personalului din cadrul companiilor aeriene românești pentru a participa la combaterea fenomenului migraționist prin asigurarea urcării la bordul aeronavelor numai a persoanelor care au documente valabile pentru desfășurarea în condiții de siguranță și legalitate a transportului pasagerilor pe rutele aeriene.

Pentru fluidizarea traficului de pasageri care utilizează aeronavele, pentru respectarea prevederilor legale privind frontiera, pe aeroporturi se aplică separarea fluxurilor de pasageri pentru zborurile interne și cele internaționale.

În vederea aplicării prevederilor legislației, încă de la data aderării, pentru aeroporturile din România se efectuează studii privind măsurile ce vor fi aplicate pentru realizarea separării fluxurilor de pasageri, astfel încât să nu fie create momente de criză în operarea acestora.

În acest context, se va acționa pentru:

asigurarea respectării legislației în cazul serviciilor personalizate (protocol) și activităților agenților economici, desfășurate în zona de frontieră a aeroportului, fără îngrădirea activităților economice;

avizarea agenților economici, care-și desfășoară activitatea în zona de frontieră, să se realizeze operativ, cerințele pentru avizare să fie realist stabilite;

verificarea și monitorizarea, de către organele în drept, a activității și accesului în zonele de frontieră.

Obiectivul strategic al DGAC în domeniul managementului integrat al frontierei vizează organizarea fluxurilor de pasageri pe aeroporturile din România, astfel încât, prin utilizarea unor tehnologii performante, să se asigure fluidizarea și simplificarea procedurilor de ieșire-intrare din/în țară pe aceste fluxuri.

Menționăm că activitatea de separare a fluxurilor de pasageri intra/extra Schengen reprezintă un angajament asumat de România în cadrul procesului de negociere a aderării la UE – Capitolul 24 Justiție și Afaceri Interne.

Turismul

Pe linia turismului, în scopul prevenirii și combaterii migrației ilegale, se au în vedere următoarele măsuri:

asigurarea aplicării cadrului legal pentru efectuarea turismului organizat, pe bază de contracte, pentru turiștii care sosesc în România individual sau în grup, cu servicii turistice în pachet sau izolate, precumpărate;

obținerea de informații, prin intermediul birourilor de promovare și informare turistică din străinătate precum și prin agențiile de turism și companiile hoteliere de turism din România posesoare de licență pentru efectuarea turismului organizat, privind:

coordonatele firmelor de turism partenere, care au încheiat contracte privind trimiterea de turiști străini în România, individual sau în grup, cu servicii turistice precumpărate;

numărul estimativ de turiști pe care acestea urmează să îi trimită în cursul anului respectiv, clasificați pe tip de contract, perioade și puncte de trecere a frontierei de stat a României;

partenerii români de contract ai firmelor respective – hoteluri, restaurante, agenții de turism, societăți de transport etc. (informațiile respective vor fi trimise la IGPF și actualizate periodic, prin intermediul birourilor de promovare și informare turistică din străinătate).

sprijinul acordat firmelor române de turism, posesoare de licență pentru efectuarea turismului organizat, firmelor partenere străine și instituțiilor de resort din România, în vederea soluționării oportune, în spiritul legii, a problemelor și a eventualelor neconcordanțe ce apar în completarea documentelor de călătorie, în scopul fluidizării traficului acestei categorii de persoane și depistării documentelor false (falsificate).

Serviciul de Informații Externe

Potrivit competențelor ce-i sunt conferite prin lege, Serviciul de Informații Externe (SIE) organizează obținerea din exterior a datelor și informațiilor referitoare la acțiuni, fapte, împrejurări, evenimente și situații ce se constituie în amenințări la adresa siguranței naționale a României.

Atribuțiile de bază ale SIE constau în sesizarea stărilor și a factorilor externi de pericol pentru România, în analizarea evoluțiilor acestora și în informarea cu operativitate a forurilor decizionale naționale și a structurilor abilitate, pentru a participa nemijlocit la inițierea sau declanșarea alertei timpurii și a măsurilor ce se impun pentru contracararea stării de pericol semnalate.

În scopul eficientizării activității de prevenire și combatere a migrației ilegale și a traficului cu migranți, SIE va acționa pentru:

obținerea din exterior de date și informații pentru cunoașterea, prevenirea și contracararea fenomenelor și acțiunilor din sfera migrației, de natură a aduce atingere securității naționale, în special din țările de origine, de tranzit și țările de destinație;

informarea instituțiilor și structurilor române abilitate în securizarea frontierei cu date de interes în domeniul migrației organizate transnaționale necesare în îndeplinirea atribuțiilor specifice sau pentru inițierea unor măsuri comune în direcția prevenirii și contracarării planurilor și acțiunilor ce vizează securitatea națională, etapizat pe rutele de migrație și de trafic;

schimbul de date și de informații referitoare la criminalitatea transfrontalieră și terorismul internațional, organizații specializate și elemente implicate în astfel de activități, structuri, grupuri infracționale constituite și persoane identificate în exterior, în special în proximitatea frontierelor românești, cu preocupări de a penetra granițele de stat, de a opera pe teritoriul României sau de a tranzita țara noastră, îndeosebi prin procedeul migrației disimulate.

Serviciul Român de Informații

În conformitate cu atribuțiile sale, Serviciul Român de Informații (SRI) desfășoară, pe întreg teritoriul național, inclusiv în zona de frontieră, activități pentru culegerea, verificarea și valorificarea informațiilor necesare cunoașterii, prevenirii și contracarării oricăror acțiuni care constituie, potrivit legii, riscuri și amenințări la adresa siguranței naționale a României (implicit cele din sfera migrației ilegale și a traficului cu migranți).

Cooperarea specifică se desfășoară pe următoarele direcții principale:

schimbul de informații cu toate instituțiile implicate, conform competențelor legale, în baza protocoalelor bilaterale;

înființarea de puncte de contact la nivelul județelor care, potrivit organizării administrative a teritoriului României, au ca limită frontiera de stat și litoralul Mării Negre, precum și în județele din interiorul țării, în care funcționează aeroporturi sau porturi deschise traficului internațional de persoane, din care să facă parte reprezentanți din teritoriu ai Serviciului, precum și din celelalte instituții cu atribuții la frontieră în vederea creșterii operativității în prevenirea riscurilor și vulnerabilităților;

cooperarea activă și sprijin reciproc în realizarea unor operațiuni specifice în zona de frontieră, menite să prevină/contracareze riscurile sau amenințările la adresa siguranței naționale;

accesul Serviciului Român de Informații la Sistemul de informare național privind circulația persoanelor și bunurilor prin frontieră (S.I.F.), la bazele de date ale celorlalte instituții implicate în implementarea Strategiei naționale a României privind migrația, în scopul realizării misiunilor specifice;

asigurarea accesului personalului SRI la cursuri interdisciplinare de instruire/perfecționare a personalului în domeniul securizării frontierei, organizate de celelalte instituții cu responsabilități în domeniu;

informarea, cu operativitate, a S.R.I., de către instituțiile care, în exercitarea atribuțiilor la frontieră obțin date privind activități de migrație clandestină, precum și a contrafacerilor de documente de identitate/călătorie.

Serviciul de Telecomunicații Speciale

În baza Legii nr. 92/1996 pentru organizarea și funcționarea Serviciului de Telecomunicații Speciale (STS), precum și a Regulamentelor rețelelor de telecomunicații speciale, aprobate prin hotărâri ale CSAT, serviciul asigură resurse de comunicații pentru toate instituțiile administrației, inclusiv cele care au atribuții la frontiera de stat.

Serviciul de Telecomunicații Speciale are, cu privire la managementul integrat al frontierei de stat următoarele atribuții:

acordarea sprijinului necesar Poliției de Frontieră Române pentru realizarea comunicațiilor speciale de bună calitate, la nivelul tuturor structurilor componente;

cooperarea cu Poliția de Frontieră, în vederea realizării sistemului informatic on-line destinat managementului frontierei;

desfășurarea unor activități comune pentru protecția informațiilor clasificate, dezvoltarea relațiilor de colaborare, la nivel central și teritorial, în scopul cunoașterii, prevenirii și contracarării fenomenelor și acțiunilor din sfera criminalității organizate transfrontaliere, de natură a leza siguranța națională sau interesele țării.

Serviciul de Telecomunicații Speciale asigură accesul instituțiilor cu atribuții la frontieră, la rețelele de comunicații de cooperare instituțională pe care le organizează și administrează și realizează, de asemenea, expertiza necesară în promovarea, implementarea și exploatarea proiectelor de anvergură națională în domeniul telecomunicațiilor speciale, destinate autorităților de stat.

Pentru realizarea obiectivelor managementului integrat al frontierei în perioada 2004-2006, Serviciul de Telecomunicații Speciale acționează în următoarele direcții:

extinderea capacității de transport urban și interurban a rețelelor administrate de Serviciul de Telecomunicații Speciale pentru asigurarea suportului de comunicații de voce/date, la capacitățile necesare interconectării unităților centrale și teritoriale, ale Poliției de Frontieră Române;

asigurarea telecomunicațiilor speciale de cooperare pentru toate instituțiile cu atribuții în domeniu;

conectarea la infrastructura națională de semnătură digitală administrată de STS, a structurilor de semnatură digitală a sistemului informatic al Poliției de Frontieră Române și ale celorlalte instituții, pentru protecția schimbului de informații;

asigurarea expertizei în domeniul protecției și securității informațiilor, în calitate de autoritate națională;

cooperarea cu celelalte instituții pentru dezvoltarea sistemelor de radiocomunicații la frontiera de stat;

asigurarea expertizei în domeniul compatibilității radiocomunicațiilor cu statele vecine.

Ministerul Educației și Cercetării

Ministerul Educației și Cercetării (MEC) participă la gestionarea fluxurilor migratorii prin faptul că ține evidența românilor care studiază în străinătate și a străinilor care studiază în România și stabilește criteriilor pentru recunoașterea și echivalarea diplomelor de studii – a se vedea migrația forței de muncă pe nivele de pregătire.

În acest scop, în 1999, ca unitate specializată în cadrul Ministerului Educației și Cercetării a fost înființat Centrul Național pentru Recunoașterea și Echivalarea Diplomelor (CNRED). Centrul este asociat rețelelor europene ENIC (Rețeaua Europeană a Centrelor de Informare) și NARIC (Rețeaua Centrelor de Informare pentru Recunoaștere Academică). El funcționează ca punct de contact în privința recunoașterii calificărilor profesionale și în același timp din 2002 a devenit coordonatorul sistemului general de recunoaștere academică și profesională în România. Printre activitățile desfășurate de CNRED se numără: stabilirea criteriilor pentru recunoașterea și echivalarea diplomelor la nivel pre-universitar, universitar și post-universitar, emite certificate care atestă studiile efectuate în România pentru cei ce doresc să-și continue studiile în străinătate sau să lucreze în străinătate, recunoaște diplomele cetățenilor străini care doresc să obțină permise de muncă în România.

Consiliul Național Român pentru Refugiați

Consiliul Național Român pentru Refugiați (CNRR) este o organizație non-guvernamentală înființată în 1998 cu scopul de a promova și apăra drepturile refugiaților și solicitanților de azil. Astfel prin intermediul acestei organizații s-au oferit solicitanților de azil consiliere, asistență și suport juridic, consiliere socială și orientare culturală cât și servicii medicale și suport psihologic.

Forumul Român pentru Refugiați și Migranți

Forumul Român pentru Refugiați și Migranți are ca obiect de activitate promovarea și conducerea unor programe pentru refugiații și migranții în România. Principalele sale programe se concentrează pe integrarea culturală și educațională a imigranților și refugiaților în comunitățile din România. Organizația este finanțată în cea mai mare proporție de Comisia Națiunilor Unite pentru Refugiați.

Serviciul Iezuiților pentru Refugiați din România

Serviciul Iezuiților pentru Refugiați din România (SIRR) este o organizație non-guvernamentală care a fost înființată în 1996 cu scopul de a sprijini drepturile fundamentale ale refugiaților. Printre principalele sale activități se numără: consiliere socială, programe culturale, acordarea de ajutoare de urgență, proiecte educaționale, informații și acțiuni de promovare a drepturilor refugiaților, găsirea unei locuințe ieftine, etc.

În concluzie, așa după cum rezultă din prezentare, putem aprecia că principalele politici migraționiste în România sunt implementate prin intermediul a numeroase structuri și agenții, în cadrul sau independente de ministerele de resort, a căror activitate se coordonează cu dificultate. Spre exemplu, fenomenul emigrației și cel al imigrației sunt tratate de instituții diferite, iar în cazul în care aceeași instituție are în vedere ambele aspecte ale fenomenului migraționist, ele sunt tratate de către departamente diferite, specializate în acest sens pe componentele menționate.

În ceea ce privește organizațiile non-guvernementale observăm că o mare parte a acestor instituții își desfășoară activitatea în domeniul ajutorării refugiaților și imigranților în România. O explicație posibilă ar fi faptul că măsurile luate de statul român au fost considerate a fi insuficiente datorită îndeosebi dificultăților financiare (România aflându-se într-o perioadă de tranziție). Un alt aspect de care trebuie să se țină cont este numărul relativ mic de imigranți care au ca țintă România (în jur de 200 de persoane pe an) și care face dificilă testarea legislației în domeniu la scară largă, număr care potrivit prognozelor va înregistra o creștere semnificativă odată cu integrarea României în Uniunea Europeană.

4.4.4 Sistemul acțional (securizarea frontierelor externe și eliminarea graduală a controlului la frontierele interne)

Sistemul acțional la nivel strategic pe linia controlului fluxurilor migratorii este conceput având la bază analiza de risc și este structurat pe patru zone, după cum urmează:

combaterea migrației ilegale în țările de origine și de tranzit (nivelul/filtrul I);

acțiuni desfășurate la frontiera României (nivelul/filtrul II);

acțiuni desfășurate în interiorul teritoriului național (nivelul/filtrul III);

combaterea criminalității internaționale în țările de destinație a migrației ilegale (nivelul/filtrul IV).

Combaterea migrației ilegale în țările de origine și de tranzit (nivelul/filtrul I)

Prevenirea și combaterea migrației ilegale în țările de origine și de tranzit se realizează prin intermediul atașaților de afaceri interne (ofițerii de legătură) români în țările de origine și de tranzit, prin cooperarea regională și respectiv, cooperarea specifică cu anumite state sau grupuri de state.

Atașații de afaceri interne (ofițerii de legătură) români în țările de origine și de tranzit

În contextul geopolitic actual, dar mai ales în perspectiva integrării în structurile europene și euro-atlantice, una din priorități o reprezintă crearea unei imagini mai bune a țării noastre în străinătate.

Incidentele create de prezența sau faptele ilegale săvârșite de cetățenii români în străinătate sau de cetățenii străini care au plecat ilegal din România către spațiul Schengen au avut rolul de a reitera, o dată în plus, necesitatea unor măsuri ferme, energice, atât în plan legislativ, cât și în plan acțional.

Pentru limitarea și înlăturarea pe viitor a unor astfel de fapte și situații, Ministerul Administrației și Internelor a luat măsuri de trimitere în zonele „fierbinți” a unor cadre care să evalueze situațiile, să participe la identificarea cetățenilor români aflați în situație ilegală și să caute măsuri concrete în acest sens.

De asemenea, s-a considerat necesar să se aplice aceeași măsură și pentru o serie de state care reprezintă o sursă importantă pentru alimentarea României cu imigranți ilegai.

În acest context, un rol important îl joacă instituția ofițerului de legătură/atașatului de afaceri interne. Astfel, până în prezent, Ministerul Administrației și Internelor a trimis la post ofițeri de legătură/atașați de afaceri interne în următoarele state sursă ale fluxurilor migratorii pentru România: Turcia, Macedonia, Bulgaria și Moldova.

În perioada 2005–2007 se va extinde activitatea de reprezentare externă desfășurată prin atașați de afaceri interne/ofițeri de legătură, ce urmează a fi acreditați în: Federația Rusă, Republica Serbia și Muntenegru, Ucraina, Azerbaidjan, Georgia și Armenia.

Cooperarea regională în domeniul prevenirii și combaterii migrației clandestine transfrontaliere

O formă importantă de cooperare regională o reprezintă Inițiativa de Cooperare Sud-Est Europeană (S.E.C.I.), din care fac parte 11 state din regiune. Aceasta are, ca principală preocupare, combaterea migrației ilegale. România are o contribuție majoră la desfășurarea activităților în cadrul organismului ce are sediul la București. În cadrul centrului activează, pe probleme specifice, reprezentanți ai structurilor de poliție și vamă din statele membre.

Cooperarea regională a gărzilor de coastă/polițiilor de frontieră riverane Mării Negre, este o altă formă de cooperare regională cu rezultate notabile. Poliția de Frontieră Română participă la reuniunile anuale ale comandanților Gărzilor de Coastă/șefilor Polițiilor de Frontieră din bazinul Mării Negre. În cadrul reuniunii anuale, ce s-a desfășurat la Odesa, în perioada 16-17.10 2004, a fost înființat Centrul de la Burgas (Bulgaria), cu rol în coordonarea unitară a informațiilor privind navele suspecte, ce acționează în zona Mării Negre.

Reprezentanții României participă la numeroase ințiative regionale privind combaterea migrației ilegale. În rândul acestora se înscrie și seria de Conferințe Internaționale de Ordine la Frontieră, desfășurate în Republica Ungară. România, prin participarea sa la toate edițiile conferinței și la majoritatea grupurilor de lucru ale acesteia, și-a adus o contribuție importantă, apreciată pe plan internațional, la abordarea problematicii legate de combaterea infracționalității transfrontaliere și a migrației ilegale în mod special.

Cooperarea specifică cu Federația Rusă, Georgia și Turcia

cu Federația Rusă: se realizează în baza „Înțelegerii între IGPF din Ministerul de Interne al României și Serviciul Federal de Frontieră al Federației Ruse privind colaborarea în probleme de frontieră”, semnată la București, la 27.03 2003.

cu Georgia: se realizează în baza „Acordului de cooperare privind Serviciile de căutare și de salvare maritimă între statele riverane la Marea Neagră”, semnat la Ankara, la 27.11.1998, și a „Acordului de cooperare între Guvernele statelor participante la cooperarea economică a Mării Negre în domeniul combaterii criminalității, în special a formelor ei organizate”, semnat la Kerkyra, la 2 octombrie 1998.

cu Turcia: se realizează în baza următoarelor documente de cooperare: „Acordul de cooperare privind Serviciile de căutare și de salvare maritimă între statele riverane la Marea Neagră”, semnat la Ankara, la 27.11 1998; „Acordul de cooperare între Guvernele statelor participante la cooperarea economică a Mării Negre în domeniul combaterii criminalității, în special a formelor ei organizate”, semnat la Kerkyra, la 2 octombrie 1998; „Acordul între Guvernul României și Guvernul Republicii Turcia privind călătoriile reciproce ale cetățenilor lor”, textul a fost parafat cu prilejul rundei de negocieri de la București, desfășurată în perioada 11 – 12 noiembrie 2003.

Cu toate acestea, acordurile menționate nu fac obiectul organizării unor acțiuni comune în domeniul practic-aplicativ, cum ar fi spre exemplu „Cooperarea în spațiul Mării Baltice pentru prevenirea și combaterea migrației ilegale și a criminalității organizate transfrontaliere”.

Activități desfășurate la frontiera României (Nivelul/filtrul II)

Supravegherea frontierei de stat a României

Supravegherea frontierei de stat reprezintă ansamblul de măsuri și activități desfășurate de forțe și mijloace special destinate asigurării respectării regimului juridic al frontierei de stat a României.

Supravegherea frontierei de stat se realizează, între punctele de trecere a frontierei, de către 80 sectoare ale poliției de frontieră și 2 grupuri de nave, care funcționează în subordinea celor 21 inspectorate județene ale poliției de frontieră (19 pe frontiera de stat și 2 pe Dunărea Interioară), pe adâncimea de 30 km de la frontiera de stat spre interior, în scopul prevenirii trecerilor ilegale peste frontieră, combaterii infracționalității transfrontaliere, precum și al strângerii de probe necesare în procedura de cercetare penală.

Principalele cerințe ale supravegherii frontierei de stat sunt:

realizarea unei evaluări permanente a situației operative din zona de frontieră;

asigurarea supravegherii frontierei de către personal cu o temeinică pregătire de specialitate, pentru aplicarea procedurilor de observare și întrebuințarea adecvată a mijloacelor din dotare;

eficientizarea activității, realizată prin promovarea unor noi forme de cooperare cu organele de frontieră vecine, planificarea și desfășurarea de acțiuni comune, corelarea sistemelor de supraveghere a frontierei de ambele părți ale acesteia, intensificarea schimbului de date și informații de profil, precum și prin exploatarea eficientă a rezultatelor cooperării din cadrul punctelor, birourilor și centrelor de contact bilaterale și multilaterale;

aplicarea rezultatelor și concluziilor analizei de risc și asigurarea unei capacități de reacție rapide și eficiente a instituțiilor implicate;

elaborarea, acolo unde este necesar, a unor planuri regionale bazate pe analiza riscului;

culegerea de informații, analiza și exploatarea acestora;

realizarea unei baze de date securizate în vederea realizării schimbului de experiență și pentru distribuirea datelor și informațiilor;

monitorizarea continuă a frontierei de uscat (cu personal, tehnică și cu câini de serviciu, în sectoarele ce se pretează la utilizarea acestora), în scopul descoperirii posibilelor încercări de trecere ilegală a frontierei;

efectuarea primelor cercetări, întocmirea actelor premergătoare și predarea dosarelor organelor de cercetare, inclusiv clarificarea situației juridice a persoanelor reținute;

finalizarea dotării și asigurarea exploatării, la nivelul maxim al parametrilor tehnico-funcționali, ai sistemelor de supraveghere terestră, navală și aeriană, ai aparaturii de observare pe timp de noapte (termoviziune și cu intensificatori de lumină), precum și a mijloacelor de mobilitate terestră, fluvială, maritimă și aeriană;

utilizarea, la frontiera maritimă, a sistemelor de observare sprijinite permanent de mijloace de mobilitate navală pentru menținerea sub supraveghere a oricărei navă din zona de competență;

asigurarea și dispunerea mijloacelor de mobilitate în funcție de infrastructura locală și condițiile zonale (condiții meteo, situația topografică, densitatea populației) și fluxul migraționist.

Printre obiectivele principale ale supravegherii frontierei se remarcă:

depistarea și reținerea persoanelor ce încearcă să treacă ilegal frontiera de stat;

identificarea și anihilarea rețelelor de călăuzire cu ramificații internaționale.

Realizarea supravegherii frontierei

Pentru realizarea supravegherii frontierei de stat, Poliția de Frontieră Română folosește structuri mobile (formate de regulă, din 2 polițiști de frontieră), ce acționează prin patrulare sau în staționare, posturi de control, filtre și pânde, dispuse în timp și spațiu (uneori pe mai multe aliniamente), în funcție de evoluția situației operative, întrebuințând diverse mijloace (de mobilitate, observare, avertizare, reacție rapidă etc.).

Mijloacele de mobilitate terestră folosite la supravegherea frontierei sunt echipate cu dispozitive ce funcționează pe principiul termoviziunii, amplasate de regulă în puncte fixe, aflate pe direcțiile principale de deplasare a migranților ilegali. În cazul descoperii unor acțiuni ilegale, activitatea acestora este sprijinită de echipele de intervenție din cadrul structurilor teritoriale ale poliției de frontieră.

La frontiera de apă (pe râuri, Fluviul Dunărea și la Marea Neagră), supravegherea se realizează, prin patrulare cu mijloacele de mobilitate navală din dotare (ambarcațiuni și nave), acțiunile acestora fiind sprijinite de forțele și mijloacele terestre special destinate și aeriene (prin cooperarea cu Unitatea Specială de Aviație a Ministerului Administrației și Internelor).

Pentru realizarea supravegherii eficiente a frontierei, la specificul frontierei de stat a României, se urmărește adoptarea celor mai bune practici ale țărilor Uniunii Europene, în vederea combaterii migrației ilegale și a traficului cu migranți. Începând cu anul 2001, cu sprijinul autorităților germane de frontieră au fost realizate restructurări succesive care au avut ca obiectiv adoptarea sistemului german de supraveghere a frontierei de stat la specificul național. Acest proces a avut la bază convențiile de înfrățire instituțională încheiate cu Germania, precum și recomandările consilierilor de preaderare trimiși de această țară în cadrul IGPF.

În perioada următoare se vor generaliza metodele de supraveghere a frontierei, utilizate de statele membre ale Uniunii Europene, prin extinderea cooperării cu statele vecine în organizarea și realizarea sistemelor de supraveghere care să conțină elemente comune, în planificarea și desfășurarea acțiunilor, pe direcțiile și în zonele stabilite în comun, constituirea și folosirea unor patrule și posturi comune etc.

În perspectiva aderării României la Uniunea Europeană, până la sfârșitul anului 2006, activitatea de supraveghere a frontierei se va realiza potrivit legislației conforme cu acquis-ul comunitar, în strânsă corelare cu măsurile și acțiunile întreprinse de organele similare din celelalte state membre ale Uniunii Europene, concomitent cu perfecționarea securizării frontierelor, ce vor constitui în perspectivă, viitoarea frontieră externă a Uniunii Europene (frontiera cu Ucraina, Republica Moldova și Republica Serbia și Muntenegru).

Controlul traficului de frontieră

Controlul traficului de frontieră se realizează în punctele de trecere a frontierei deschise traficului internațional și reprezintă un complex de acțiuni și măsuri aplicate de reprezentanții instituțiilor cu atribuții în domeniu (Poliția de Frontieră Română, Autoritatea Națională a Vămilor, organele sanitar-veterinare și fitosanitare, Autoritatea Națională a Drumurilor etc.), potrivit competențelor legale ale fiecăreia.

Cerințele controlului traficului de frontieră sunt:

realizarea unei evaluări permanente a situației traficului de frontieră;

efectuarea controlului traficului de frontieră în concordanță cu recomandările și cele mai bune practici europene, prin filtrul unic (poliție de frontieră și vamă) prin realizarea unei infrastructuri corespunzătoare de separare a fluxurilor pe categorii de călători și prin perfecționarea schimbului de date și informații legate de frontiera de stat;

adoptarea măsurilor suplimentare de control, în funcție de evoluția situației traficului;

respectarea strictă a reglementărilor privind lucrul cu date confidențiale;

efectuarea analizei de risc și asigurarea unei capacități de reacție rapide și eficiente;

acolo unde este necesar se vor stabili planuri regionale bazate pe analiza riscului;

culegerea de informații, analiza acestora și utilizarea rezultatelor în activitatea de control al traficului de frontieră;

asigurarea managementului fluxului informațional;

realizarea și menținerea la nivelul cerințelor, a unei infrastructuri adecvate executării controlului de frontieră modern și eficient;

prevenirea posibilităților de evitare a controlului de frontieră;

efectuarea în comun a controlului de frontieră înaintea ajungerii în punct, în cazul îndeplinirii cerințelor legale și a aplicării principiului încrederii reciproce între organele țărilor vecine;

efectuarea controalelor în interiorul teritoriului național, în puncte de control mobile dotate cu aparatura necesară și încadrate cu personal pregătit în mod corespunzător;

fluidizarea traficului concomitent cu identificarea, pe baza analizei de risc și a schimbului de informații, a persoanelor și mijloacelor aflate în ilegalitate.

Dintre obiectivele controlului traficului de frontieră se evidențiază:

asigurarea unui control de frontieră în strictă conformitate cu prevederile legislației în vigoare;

depistarea și întreruperea călătoriei tuturor persoanelor care încearcă să treacă ilegal frontiera de stat prin diferite mijloace (ascunderea în mijloacele de transport, utilizarea documentelor de călătorie și a vizelor false ori falsificate, coruperea personalului ce efectuează controlul, sustragerea de la control, practicarea turismului mascat și efectuarea de călătorii cu alt scop decât cel declarat);

prevenirea exploatării economice a migranților prin solicitarea documentelor justficative;

aplicarea prevederilor acordurilor de readmisie, în vigoare, încheiate cu statele vecine și cu alte state.

Controlul trecerii frontierei se desfășoară, potrivit legislației în vigoare, prin punctele de trecere a frontierei rutiere, feroviare, fluviale, maritime și aeroportuare și prin zonele libere.

În cazul traficului rutier, controlul se realizează în staționare, pe benzile repartizate traficului de călători și de marfă, de către echipe mixte formate din polițiști de frontieră și lucrători vamali, diferențiat, în funcție de cetățenia pasagerilor (cetățeni UE, cetățeni non-UE). Controlul traficului de mărfuri se efectuează cu echipe mixte compuse din polițiști de frontieră, lucrători vamali, inspectori sanitar-veterinari și fitosanitari etc

Controlul feroviar al traficului de persoane, se realizează, în staționare, pe peronul stațiilor de cale ferată în care funcționează puncte de trecere a frontierei, sau în mers între stațiile de cale ferată mai importante, desemnate în acest scop, și stațiile de cale ferată de frontieră proprii sau ale statelor vecine, în conformitate cu acordurile internaționale în vigoare. Controlul traficului de mărfuri se efectuează în staționare, cu echipe mixte compuse din polițiști de frontieră, lucrători vamali, inspectori sanitar-veterinari și fitosanitari etc.

În traficul aerian internațional, controlul persoanelor se realizează, de regulă, în afara aeronavei, în filtrele amenajate în aerogări, cu participarea polițiștilor de frontieră, a lucrătorilor vamali, a personalului sanitar-veterinar și fitosanitar.

Controlul pasagerilor în cazul traficului maritim, se realizează în porturi, în spații special amenajate, de către echipe mixte formate din polițiști de frontieră, lucrători vamali, reprezentanți ai autorităților portuare și ai altor instituții. Controlul amănunțit al navelor se efectuează în cazul existenței unor date și informații potrivit cărora se intenționează încălcarea legislației în vigoare.

În cadrul zonelor libere, constituite în scopul promovării schimburilor internaționale și al atragerii de capital străin, pentru introducerea tehnologiilor noi, precum și pentru sporirea posibilităților de folosire a resurselor economiei naționale, controlul se realizează de organele poliției de frontieră, lucrătorii vamali, autoritățile abilitate să efectueze supravegherea activităților economice desfășurate în cadrul acestora, în colaborare cu personalul de specialitate din cadrul Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului.

Cooperarea în cadrul centrelor, birourilor și punctelor de contact, bilaterale și multilaterale.

Centrul comun de contact Galați (pentru frontiera de nord și est)

În cadrul Convenției de Înfrățire Instituțională cu Germania privind Dezvoltarea Strategiei Managementului Integrat la Frontieră, prin componenta 4 – „Promovarea cooperării transfrontaliere” – s-a urmărit crearea premiselor pentru înființarea unui Centru Trilateral de Contact la Frontieră, în Galați, cu reprezentanții autorităților din România, Republica Moldova și Ucraina pentru cooperarea internă și externă, între instituțiile cu atribuții la frontieră.

În prezent, pe plan intern, este asigurată participarea reprezentanților PFR, vămii și poliției din România. Pentru ca Centrul să funcționeze în regim internațional, este necesar ca instituțiile similare din Republica Moldova și Ucraina să participe la acest tip de cooperare. În acest sens, au fost transmise pe canale diplomatice proiectele documentelor în materie, așteptându-se o reacție pozitivă din partea autorităților competente din cele două state.

Biroul de contact Giurgiu (la frontiera de sud)

În data de 12 decembrie 2002, la Giurgiu, a fost încheiat la nivelul șefilor instituțiilor de frontieră din România și Bulgaria „Procesul verbal de cooperare polițienească de frontieră prin Biroul de Contact”.

Acesta funcționează, în primă fază, experimental la Giurgiu, iar după semnarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Bulgaria privind cooperarea între autoritățile de frontieră în zona de frontieră, statutul acestui Birou de contact se va definitiva.

Punctul de Contact la granița româno – ungară Artand – Borș (la frontiera de vest)

În cadrul întâlnirii trilaterale între reprezentanții României, Austriei și Republicii Ungare din 04-06.12 2002, de la București, s-a stabilit înființarea unui Punct Comun de Contact între autoritățile României și Ungariei cu sprijin și asistență din partea autorităților Austriei, ce va fi localizat la trecerea frontierei Borș – Artand. Punctul va fi specializat pe schimbul de informații în domeniul traficului rutier, având în vedere și poziția autorităților austriece, care și-au manifestat interesul în special în ceea ce privește problematica traficului internațional de autobuze și microbuze.

Punctul de contact va începe să funcționeze o dată cu intrarea în vigoare a Convenției între România și Republica Ungară privind efectuarea controlului de frontieră rutier și feroviar și a Acordului de aplicare a acestuia.

Punctul de contact româno-francez Oradea (la frontiera de vest)

În baza Protocolului între miniștrii de interne din România și Republica Franceză, referitor la întărirea cooperării bilaterale în scopul luptei împotriva criminalității organizate, migrației ilegale, traficului cu ființe umane și al asigurării securității interne, între cele două țări a fost înființat Punctul de contact româno-francez, cu sediul la Oradea, prin intermediul căruia se face schimbul de date și informații referitoare la documentelor de călătorie și a persoanelor date în consemn, rezervărilor de hotel, verificări asupra mașinilor declarate furate etc.)

Centrul de Contact la granița româno – ungară (la frontiera de vest)

În cadrul Convenției de Înfrățire Instituțională cu Germania „Continuarea Dezvoltării Strategiei Managementului Integrat la Frontieră”, din cadrul programului Phare 2001, prin componenta 4 „Promovarea cooperării transfrontaliere”, între instituțiile cu atribuții la frontieră, s-a urmărit inițial crearea unui Centru Comun de Contact la Timișoara, ulterior stabilindu-se ca obiectiv crearea bazelor pentru un Centru de Contact la frontiera româno-ungară cu reprezentanți ai autorităților din cele două țări în vederea îmbunătățirii cooperării interne și externe între instituțiile cu atribuții la frontieră (într-o locație ce va fi stabilită ulterior la frontiera comună, între reprezentanți ai autorităților din România și Republica Ungară).

Centrul va urmări dezvoltarea cooperării polițienești și vamale transfrontaliere, în vederea combaterii migrației ilegale și criminalității transfrontaliere precum și pentru garantarea securității și ordinii publice în zona de frontieră.

Cooperarea bilaterală cu structurile similare din statele vecine

Este axată pe acordurile, înțelegerile și protocaoalele încheiate la nivelul guvernelor sau al instituțiilor investite cu competențe în domeniul controlului fluxurilor migratorii, pe bază de parteneriat și reciprocitate.

Activități desfășurate în interiorul teritoriului național (Nivelul/filtrul III)

Managementul participativ reprezintă forma consultativă și deliberativă de participare a instituțiilor naționale, cu atribuții la frontieră, prin întrebuințarea propriilor pârghii legislative, organizaționale și de resurse, prin acțiuni unitare, complementare și coerente, în baza deciziilor luate în cadrul Grupului Interministerial Român pentru Managementul Integrat al Frontierei.

Cooperarea interinstituțională urmărește în principal intensificarea activităților de combatere a ilegalităților ce au drept rezultat crearea unor presiuni deosebite asupra bugetului de stat, periclitând însăși funcționarea sistemului economico-financiar din România. Una din modalitățile de realizare a acestui obiectiv o reprezintă amplificarea măsurilor de combatere a migrației ilegale.

În acest domeniu cooperarea interinstituțională se realizează pe următoarele direcții principale de acțiune:

prevenirea și combaterea activităților de migrație clandestină;

identificarea persoanelor fizice și juridice care se sustrag controlului de frontieră.

Modalitățile prin care se desfășoară cooperarea interinstituțională:

schimbul de date și informații, cu respectarea prevederilor legale privind protecția datelor personale, referitoare la persoanele implicate în acțiunile de trecere ilegală a frontierei de stat;

schimbul de date și informații de interes comun privind aplicarea prevederilor legale privind regimul străinilor în România, în scopul prevenirii muncii ilegale și a combaterii imigrării ilegale sau deghizate;

cooperarea activă și sprijin reciproc în realizarea unor operațiuni specifice în zona de frontieră, menite să prevină/contracareze riscurile sau amenințările la adresa siguranței naționale (inclusiv cele circumscrise fluxurilor migratorii ilegale);

acordarea de sprijin reciproc în rezolvarea unor cauze complexe;

organizarea de întâlniri periodice sau ori de câte ori este necesar pentru schimburi de experiență și perfecționarea personalului;

instituirea de consemne asupra mijloacelor de transport, a persoanelor fizice sau juridice, suspecte de apartenența la grupurile organizate care au ca obiect de activitate traficul cu migranți.

În funcție de concluziile desprinse din evoluția fenomenului infracțional, instituțiile implicate vor face propuneri comune de elaborare a unor acte normative și de modificare sau completare a celor existente.

Exemplarele documentelor de cooperare, aflate asupra instituțiilor implicate, constituie pentru acestea documente de management participativ. Periodic, acestea sunt supuse actualizării.

Cooperarea

În vederea securizării integrate a frontierei – concept care include și problematica gestionării fluxurilor migratorii ilegale –, autoritățile administrației publice centrale și locale, celelalte organe și instituții cu atribuții la frontieră și/sau în legătură cu frontiera, precum și reprezentanții societății civile, cooperează în baza unor convenții.

Cooperarea se organizează și se realizează având la bază prevederile actelor normative în vigoare, protocoalele și planurile de cooperare încheiate conform competențelor conferite de legi și reglementări speciale.

Cooperarea interinstituțională urmărește în principal intensificarea activităților de combatere a ilegalităților ce au drept rezultat crearea unor presiuni deosebite asupra bugetului de stat, periclitând însăși funcționarea sistemului economico-financiar din România. Una din modalitățile de realizare a acestui obiectiv o reprezintă amplificarea măsurilor de combatere a migrației ilegale. Această formă de cooperare se dovedește deosebit de utilă și în realizarea probatoriului necesar documentării și a altor fapte ilicite care au legătură cu criminalitatea transfrontalieră, îndeosebi a celei de tip organizat.

În general, cooperarea interinstituțională este axată pe următoarele direcții principale de acțiune:

prevenirea și combaterea activităților de migrație clandestină, contrabandă, trafic de armament, produse rezultate din infracțiuni, droguri, precursori, substanțe radioactive, bacteriologice sau alte substanțe supuse controlului destinației finale, materii și materiale strategice, precum și a contrafacerilor de monedă sau a documentelor de identitate/călătorie realizate în scopul favorizării, susținerii logistice sau financiare a grupărilor teroriste sau a operațiunilor ilicite;

controlul operațiunilor cu materiale nucleare și radioactive și prevenirea proliferării acestor produse și a accesului grupărilor teroriste la asemenea materiale;

identificarea persoanelor fizice și juridice care se sustrag controlului de frontieră;

prevenirea exporturilor ilegale de bunuri din Patrimoniul Cultural Național;

protejarea drepturilor de proprietate intelectuală și depistarea la import a mărfurilor contrafăcute și pirat;

protecția mediului, florei și faunei.

Dintre modalitățile de realizare a cooperării interinstituționale pe linia combaterii migrației ilegale putem evidenția:

schimbul de date și informații, cu respectarea prevederilor legale privind protecția datelor personale, referitoare la persoanele implicate în acțiuni de trecere frauduloasă a frontierei;

schimbul de date și informații de interes comun referitoare la aplicarea prevederilor legale privind regimul străinilor în România, în scopul prevenirii muncii ilegale și a combaterii imigrării ilegale sau deghizate;

cooperarea activă și sprijin reciproc în realizarea unor operațiuni specifice în zona de frontieră, menite să prevină/contracareze riscurile sau amenințările la adresa siguranței naționale, implicit a celor generate de fenomenul migrației;

realizarea de acțiuni comune de supraveghere și control (zone libere, itinerare de deplasare, puncte de control pentru trecerea frontierei de stat etc.) prin utilizarea tuturor mijloacelor tehnice și logistice necesare;

acordarea de sprijin reciproc în rezolvarea unor cauze complexe;

instituirea de consemne asupra mijloacelor de transport și/sau a persoanelor fizice ori juridice cercetate în legătură cu fapte ce constituie infracțiuni;

efectuarea de analize comune privind evoluția infracțiunilor transfrontaliere, precum și accesul la datele statistice privind acest gen de fapte;

organizarea de întâlniri periodice sau ori de câte ori este necesar pentru schimburi de experiență și de perfecționare a pregătirii personalului.

În funcție de concluziile desprinse din evoluția fenomenului infracțional, instituțiile implicate fac propuneri comune de elaborare a unor acte normative și de modificare sau completare a celor existente. De asemenea, se are în vedere extinderea cadrului operațional al protocoalelor existente, care în momentul de față, pe anumite segmente, sunt depășite de dinamismul fenomenului infracțional (de exemplu – numărul mare de emigranți români returnați din spațiul Schengen).

Documentele de cooperare aflate asupra instituțiilor implicate constituie cel mai concludent exemplu de management participativ. Periodic, aceste documente sunt supuse actualizării.

Combaterea criminalității internaționale în țările de destinație a migrației ilegale (Nivelul/filtrul IV)

Combaterea criminalității internaționale în țările de destinație a migrației ilegale are la bază principiul cooperării. La rândul ei, cooperarea se realizează între instituțiile de profil pe bază de parteneriat, parteneriat materializat prin încheierea de acorduri, protocoale și înțelegeri, precum și prin intermediul instituției atașaților de afaceri interne/ofițeri de legătură (români în țările de destinație și străini acreditați la București) astfel:

Atașații de afaceri interne/ofițerii de legătură români în țările de destinație

Perspectiva integrării în structurile europene și euro-atlantice, contextul geopolitic actual, precum și incidentele create de prezența sau faptele ilegale săvârșite de cetățenii români în străinătate au determinat luarea unor măsuri mai ferme pe linia combaterii acestora.

În acest context, un rol important îl constituie instituția ofițerului de legătură/atașatul de afaceri interne. De aceea, s-a căutat trimiterea, acolo unde a fost cazul, a unor cadre foarte bine pregătite, care să ocupe aceste posturi. Astfel, până la această dată, Ministerul Administrației și Internelor a trimis la post ofițeri de legătură/atașați de afaceri interne în următoarele state: Republica Franceză, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Italiană (2), Republica Federală Germania, Republica Austria, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Polonia, Ungaria, Slovenia, Slovacia fiind acoperită de atașatul de afaceri interne din Republica Cehă, precum și la Misiunea Permanentă a României la U.E. În perioada 2005 – 2007 rețeaua acestora se va extinde și în: Letonia, Estonia, Lituania, Finlanda, Cipru, Norvegia, Danemarca, Suedia, Confederația Elvețiană, SUA, precum și pe lângă unele organisme internaționale: EUROPOL, ONU-DPKO/New York, ONU-UNDCP/Viena și OSCE React/Viena.

Cooperarea cu atașații de afaceri interne/ofițerii de legătură străini acreditați la București

Cooperarea cu atașații de afaceri interne/ofițerii de legătură străini acreditați la București este o activitate extrem de importantă atât pentru Statul Român cât și pentru statele pe care le reprezintă. Relațiile de muncă statuate permit un schimb util și rapid de informații ce duce la creșterea eficienței activității de combatere a migrației ilegale, la fundamentarea încrederii și la adâncirea și extinderea paletei relațiilor de cooperare.

La București activează, cu bune rezultate, ofițeri de legătură/atașați de afaceri interne din: Austria, Belgia, Franța, Ucraina, Germania, Italia, Spania și Grecia.

INFORMAȚIA ȘI GRUPURILE/ORGANIZAȚIILE CRIMINALE CARE AU CA OBIECT DE ACTIVITATE CONTRABANDA CU MIGRANȚI

Nu de puține ori autoritățile cu competențe în prevenirea și combaterea fenomenului migrației ilegale privesc informația ca fiind un element foarte important în îndeplinirea atribuțiilor și care aparține în exclusivitate sistemului din care fac parte.

Un aspect a activității acestor autorități care prezintă uneori lacune – așa cum rezultă din cazuistica înregistrată – este cel legat de protecția informativ-operativă vizavi de preocupările diferitelor grupări și organizații, îndeosebi a celor circumscrise crimei organizate, de a se documenta și a obține cât mai multe informații pentru a se proteja față de acțiunile autorităților însărcinate cu aplicarea legii și de a-și îndeplini scopul propus.

Pentru a putea efectua o analiză în această direcție considerăm necesară prezentarea succintă a câtorva tipuri de organizații care au ca obiect de activitate și contrabanda cu migranți.

Făcând o analiză asupra modului de acțiune și al structurilor organizatorico-funcționale ale acestor grupări și organizații criminale putem deduce care sunt direcțiile lor de acțiune în procurarea informațiilor.

Astfel, referindu-ne la domeniul de cercetare – migrația ilegală, putem diferenția următoarele zone de interes:

studiul de piață vizavi de posibilii „clienți”:

interesul manifestat de diferite persoane de a imigra în alte state fără a respecta procedurile legale;

disponibilitatea de a plăti serviciile oferite de grupările criminale sau, în contrapartidă, de a satisface anumite cereri ale acestora (serviciu contra serviciu);

garanția că vor păstra secretul acțiunilor și activităților ilicite;

posibilitatea exercitării unui control strict asupra clienților și modalitățile de recuperare a eventualelor datorii;

verificarea clienților pentru a exclude posibilitatea infiltrării unor polițiști sub acoperire;

punctele tari și punctele slabe ale sistemului de combatere a migrației ilegale referitoare la:

posibilitatea discreditării sau eliminării funcționarilor incoruptibili din rândul autorităților însărcinate cu aplicarea legii;

posibilitatea exploatării eventualelor lacune ale sistemului legislativ din domeniul migrației;

organizarea sistemului de prevenire și combatere a migrației ilegale și posibilitățile de corupere a funcționarilor aflați în „punctele cheie” pentru a-și asigura reușita și protecția acțiunilor ilicite;

exploatarea canalelor de scurgere a informațiilor referitoare la măsurile și acțiunile organizate împotriva activităților ilegale ale acestor organizații;

preocupările și direcțiile de acțiune pentru procurarea informațiilor de către autoritățile abilitate în scopul descoperirii și probării acțiunilor ilicite și posibilitățile de contracarare a acestora;

identificarea posibilităților de procurare și utilizare de către clienți a unor documente de identitate și călătorie;

identificarea „breșelor” din dispozitivele de supraveghere și control a trecerii frontierei de stat și posibilitățile de exploatare a acestora;

realizarea unei structuri organizatorico-funcționale în cadrul grupării sau organizației criminale care să asigure:

conspirativitatea acțiunilor ilegale;

atragerea diferiților specialiști pentru activitatea de falsificare a documentelor de identitate și călătorie, de transport și/sau a altor documente justificative (solicitate la controlul de frontieră);

spălarea banilor murdari proveniți din contrabanda cu migranți și investirea acestora în activități legale;

recrutarea, verificarea și selecționarea membrilor grupării sau organizației din rândul persoanelor „de încredere”;

atragerea în rândul membrilor a funcționarilor publici de rang înalt sau a persoanelor influente;

realizarea unor rețele cu reprezentare pe teritoriul mai multor state (în zonele de interes) și coordonarea unitară a acțiunilor;

realizarea unui sistem flexibil și secret de circulație a informațiilor în cadrul grupării/organizației;

asigurarea unor facilități și a unor profituri pentru membrii organizației pentru a le obține devotamentul;

ținerea sub control strict a tuturor membrilor organizației și eliminarea celor șovăielnici sau care nu mai prezintă încredere;

organizarea unor ritualuri și manifestări menite să aibă un impact psihologic major asupra membrilor organizației;

reorientarea asupra altor activități ilicite care prezintă mai puține riscuri sau care la un anumit moment sunt mai profitabile.

Aceste aspecte trebuie supuse analizei de risc pentru fiecare caz în parte de către toate structurile cu competențe în domeniul combaterii migrației ilegale și a traficului cu migranți.

CAPITOLUL V

MANAGEMENTUL ÎN DOMENIUL CONTROLULUI FLUXURILOR MIGRATORII ILEGALE PRIN METODA ANALIZEI DE RISC

GENERALITĂȚI PRIVIND METODA ANALIZEI DE RISC

Conceptul de risc

Pentru sporirea calității, managementul actual este din ce în ce mai interesat de sensul noțiunilor de managementul riscurilor și analiza riscurilor. Acest fapt se datorează creșterii considerabile a nivelului de dependență a sistemelor manageriale față de oportunitatea procurării și utilizării informațiilor, de viteza de circulație a acestora în cadrul sistemului condus și în final de calitatea valorificării acestora.

În opinia noastră, analiza riscului poate fi folosită ca un instrument în vederea optimizării managementului precum și ca o metodă de furnizare a informațiilor, cu grad ridicat de certitudine, cu privire la posibilitatea apariției unei anumite situații care poate avea efecte nefaste asupra ariei protejate și, pe cale de consecință, a sistemului condus.

În general, prin risc se înțelege incertitudinea asociată oricărui rezultat. Incertitudinea se poate referi la probabilitatea de apariție a unui eveniment sau la influența pe care o poate avea un eveniment în cazul în care acesta se produce. Practic riscul apare atunci când:

un eveniment se produce sigur, dar rezultatul acestuia este nesigur;

efectul unui eveniment este cunoscut, dar apariția evenimentului este nesigură;

atât evenimentul cât și efectul acestuia sunt incerte.

Cu alte cuvinte, dacă un eveniment este identificat ca potențial risc, atunci trebuie să fie implicat și un anumit nivel de incertitudine. Astfel, dacă un eveniment are probabilitatea de apariție nulă (nivelul de risc = 0), nu are sens să fie identificat ca un posibil risc deoarece el nu se va produce. Pe de altă parte, dacă apariția unui eveniment este sigură, de asemeni nu este un risc ci pur și simplu un fapt, o constrângere (nivelul de risc = 100%). În asemenea condiții putem percepe constrângerea ca pe un eveniment sau o limitare cu impact asupra unui anumit proiect, pentru care trebuie elaborat un plan.

Ideea poate fi exprimată matematic – fără a intra în calcule zecimale – sub următoarea formă:

Deci, un risc are șansa de apariție atunci când are valori între 1% și 99%. Dacă un eveniment are șansă nulă de apariție, atunci el trebuie ignorat. Dacă șansa de apariție este de 100%, atunci este o realitate (cel mai probabil o constrângere). În asemenea condiții managementul trebuie să fie focalizat pe riscuri și nu pe non-evenimente sau evenimente sigure.

 Identificarea riscului și analiza riscului

Identificarea riscurilor reprezintă prima etapă a procesului analizei de risc și trebuie realizată ciclic. De identificarea corectă a riscurilor depinde întregul proces managerial. Aceasta trebuie să ia în considerare atât riscurile interne cât și pe cele externe. Riscurile interne sunt riscuri pe care echipa managerială le poate controla sau influența, în timp ce riscurile externe nu se află sub controlul acesteia.

Riscul poate fi identificat folosind diferite metode, dintre care considerăm ca fiind recomandate următoarele:

întocmirea unor liste de control care cuprind surse potențiale de risc, cum ar fi: condiții de mediu (interne și externe), rezultatele așteptate, personalul, modificări ale obiectivelor, erorile și omisiunile de proiectare, estimările costurilor de implementare etc.;

analiza informațiilor disponibile în baza de date, pentru identificarea problemelor care au apărut în situații similare celor curente (informații relevante pot fi considerate și cele referitoare la situații cu care s-au confruntat organizații sau instituții de profil din alte țări);

utilizarea experienței personalului (îndeosebi a celui din structurile operative) prin invitarea acestora la o ședință formală de identificare a riscurilor. De multe ori oamenii de pe teren sunt conștienți de anumite riscuri și probleme pe care cei din birouri nu le sesizează. O comunicare eficientă teren – birouri este una dintre cele mai bune surse de identificare și diminuare a riscurilor;

identificarea riscurilor impuse din exterior (prin legislație, schimbări în economie, tehnologie etc.) prin desemnarea unei persoane care să participe la întrunirile asociațiilor profesionale, la conferințe și care să parcurgă publicațiile de specialitate. 

Faza de analiză a riscului ia în considerare riscurile identificate în prima etapă și realizează o cuantificare aprofundată a acestora.

La rândul său, managementul riscului cuprinde o gamă largă de activități, riguros definite și organizate, care, plecând de la condițiile de existență și obiectivele stabilite, analizează factorii de risc într-o concepție sistemică, în vederea minimizării riscului asumat și a costurilor aferente. Literatura de specialitate menționează câteva metode consacrate, dintre care amintim: metoda interdependențelor funcționale și metoda matricelor de risc.

În aplicarea primei metode, se pleacă de la evidențierea factorilor controlabili (structura organizatorică, strategia, sistemele funcționale și de securitate, procedurile aplicabile) și a celor necontrolabili (erori de sistem, acțiuni ale factorilor perturbatori externi – catastrofe naturale, dezastre, războaie etc.). Metoda evidențiază interdependența ierarhică de evenimente aflate în relații de tip logic permițând identificarea riscurilor și stabilirea măsurilor și contramăsurilor corespunzătoare.

Componentele principale ale celei de-a doua metode sunt: aria protejată, amenințările probabile și nivelul de risc.

Într-o primă etapă, pentru construirea matricii de risc, se determină  ariile protejate și zonele de impact ale factorilor perturbatori. Ulterior, se stabilesc care sunt consecințele în cazul în care factorii perturbatori se manifestă liber în cadrul ariei protejate și se calculează valoarea riscului asumat.

Aplicarea metodei matriciale de risc la obiectivul propus duce la obținerea unor valori pentru riscul asumat care, comparate cu conceptul atitudinii de risc (acceptabil, atitudine selectivă, inacceptabil), determină fie toleranța selectivă, cu măsurile de prevenire și atenuare a efectelor, fie neacceptabilitatea, cu măsurile de asigurare pentru cazurile de materializare a riscurilor maxime.

În opinia noastră, pentru definirea zonelor de impact, propunem și considerăm ca fiind deosebit de eficientă aplicarea metodei interogativ arborescente, care, pe baza întrebărilor pas cu pas (din aproape în aproape), ajută la o bună identificare și delimitare a amenințărilor, la stabilirea obiectivelor amenințate și respectiv la definirea ariei protejate supuse riscului. Ulterior, combinată cu metoda scenariilor, ajută la stabilirea măsurilor și contramăsurilor adecvate pentru răspunsul la impactul de risc.

Managementul riscului

În esență, managementul riscului reprezintă „teoria”, în timp ce căile de reducere a riscurilor identificate revin sistemului acțional, adică „practicii”. Structural, acesta constă dintr-un complex de măsuri juridice, organizatorice, economice, tehnologice și informaționale capabile să preîntâmpine acțiunea factorilor de risc pentru a le diminua sau anihila consecințele.

Informațiile care stau la baza managementului riscurilor sunt modelate sub forma unor structuri arborescente de noduri, în care fiecare nod reprezintă o ipostază a entității respective (interes, amenințare, vulnerabilitate și risc).

Pe baza relațiilor dintre atributele fiecărui nod și nodurile sale subordonate, sunt implementați diferiți algoritmi de evaluare a probabilității de evoluție a fiecărui risc, precum și influența pe care acesta o suportă din partea altor entități (de exemplu, amenințările și vulnerabilitățile influențează riscul de neatingere a unui anume scop).

Dupa identificarea riscurilor, există o serie de alternative pe care echipa managerială le poate aprecia ca posibile răspunsuri la risc, după cum urmează:

Acceptarea. În această abordare, echipa managerială analizează impactul pe care riscul l-ar crea asupra proiectului și decide că nu trebuie facut nimic pentru a reduce riscul. Această abordarea poate fi adoptată pentru riscuri cu impact scazut sau pentru cele care au o probabilitate scazută de apariție. În asemenea situații, impactul poate să fie situat sub nivelul acceptat de toleranță și/sau costul necesar managementului riscului este posibil să fie mai mare decât cel al apariției riscului. Aceasta abordare nu este indicată pentru riscuri de nivel ridicat și mediu.

Monitorizarea riscului. În acest caz, managerul de proiect nu face un management proactiv al riscului, dar îl monitorizează pentru a vedea dacă probabilitatea de apariție se schimbă de-a lungul timpului. Dacă probabilitatea de apariție crește, echipa managerială trebuie să formuleze un raspuns diferit mai târziu. Această abordare este potrivită pentru riscuri semnificative cu probabilitate scazută de apariție. În loc să implementeze imediat un plan, managerul de proiect concepe un plan doar dacă există semene că riscul se va materializa. Avantajul constă în utilizarea resurselor doar pentru acele riscuri cu probabilitate mare de apariție. Dezavantajul este că întârzierea în tratarea riscului diminuează totuși posibilitățile de a face față în viitor unui risc cu impact major, dacă acesta apare.

Evitarea riscului. Evitarea riscului înseamnă eliminarea condiției care crează problema. Reprezintă o modalitate foarte eficientă, însă, în mod evident, poate fi utilizată doar în anumite circumstanțe.

Transferarea riscului. În anumite cazuri, responsabilitatea pentru managementul riscului poate fi eliminată din proiect prin alocarea riscului unei alte entități sau unei terțe părți. De exemplu, externalizarea unei funcții unei terțe părți poate elimina riscurile legate de gestionarea unui anumit aspect. Terța parte poate avea expertiza specifică în domeniu, care îi permite să realizeze lucrarea fără risc. Astfel, chiar dacă riscul este prezent în continuare, acum este responsabilitatea altei părți să îl gestioneze (un asemenea exemplu îl constituie aplicarea Regulamentul Consiliului UE referitor la stabilirea criteriilor și mecanismelor pentru determinarea statelor membre responsabile pentru examinarea cererilor depuse într-unul din statele membre de un cetățean al unei țări terțe).

Diminuarea riscului. Aceasta este abordarea cea mai potrivită în majoritatea cazurilor. De obicei, trebuie inițiate acțiuni proactive pentru a ne asigura că riscul nu se va materializa. Alt scop al diminuarii riscului este reducerea impactului (efectului) riscului, dacă totuși acesta se materializează.

Cu titlu particular, trebuie să subliniem faptul că există și un concept de risc de oportunitate (risc pozitiv). În aceste cazuri, echipa managerială poate introduce riscul pentru a încerca să câștige mai târziu. Spre exemplu, un grup de persoane este trecut ilegal peste frontieră de către o organizație criminală care se ocupă cu contrabanda de imigranți. Deși există pericolul ca unora dinte imigranți sau chiar întregului grup să li se piardă urma, totuși echipa managerială ia decizia de a lăsa grupul să se deplaseze în continuare și de a-l supraveghea pentru a descoperi întreaga rețea de contrabandiști. Acesta este un exemplu de asumare cu inteligență a riscului, sau risc pozitiv. În general, se consideră că riscurile pentru care se face management sunt riscuri negative. Ele trebuie tratate pentru ca potențiale problemele să poată fi evitate sau, în cazul producerii impactului de risc, să fie gestionate astfel încât să producă efecte negative minime.

ANALIZA ȘI MANAGEMENTUL RISCURILOR ÎN DOMENIUL MIGRAȚIEI ILEGALE

În continuare, referindu-ne la domeniul nostru de studiu, vom considera riscul ca fiind probabilitatea de realizare a migrației în regim necontrolat, fapt ce poate genera pierderi sau disfuncționalități în cadrul activității de gestionare a fluxurilor migratorii.

Analiza riscurilor asociate fluxurilor migratorii ilegale poate fi definită ca fiind procesul de identificare a riscurilor și de determinare a soluțiilor optime pentru controlul migrației ilegale. Modalitatea de realizare a analizei trebuie adaptată tipului de migrație ce urmează să fie analizată, pe fiecare componentă în parte – imigrație, respectiv emigrație –, precum și a posibilelor moduri de operare ale migranților clandestini.

Întrucât migrația internațională presupune ca element obligatoriu trecerea a cel puțin unei frontierei de stat, iar măsurile de ordin practic privind securizarea frontierelor au contribuția cea mai mare la prevenirea și combaterea fenomenului migrației ilegale, considerăm ca fiind oportună focalizarea cercetării asupra acestui segment (nivelul/filtrul II – activități desfășurate la frontiera de stat).

Din această perspectivă și din punct de vedere practic, aceasta înseamnă evaluarea persoanelor, vehicolelor, navelor sau zborurilor din traficul internațional care trebuie verificate pentru a preveni eventualele treceri ilegale peste frontiera de stat, precum și orice posibilitate de rămânere ilegală pe teritoriul național a oricărui străin. Această evaluare trebuie efectuată în contextul situației operative reale.

Spre exemplu, la frontieră, toate persoanele trebuie să fie verificate pentru a asigura descoperirea actelor de infracționalitate transfrontalieră în timp real. Totodată, ținând cont de necesitatea fluidizării traficului prin punctele de trecere a frontierei, se va recurge la aplicarea principiului selectivității în derularea controlului de frontieră, punându-se un accent deosebit pe procedura de verificare a persoanelor suspecte. În acest sens, personalului i se vor furniza datele referitoare la indicatorii de risc, profilele de risc și modalitățile tipice de manifestare a migrațiilor transfrontaliere ilegale. De asemenea, vor fi aduse la cunoștința personalului obiectivele (așteptările) activității de control și supraveghere.

Analiza riscului și managementul frontierei trebuie susținute de informații sistematice. Pentru aceasta, sistemele de managementul frontierei vor fi în măsură să culeagă informații, să le analizeze și să utilizeze rezultatele în domeniul specific de activitate.

Pentru a avea o imagine clară și cât mai aproape de realitate a migrației ilegale predominante pentru scopurile managementului pe termen mediu și lung, considerăm că estimările trebuie făcute având la bază:

nivelul de risc definit de autorități cu referire la trecerea ilegală a frontierei;

nivelul migrațiilor ilegale descoperite (criminalitatea aparentă);

nivelul estimat al migrațiilor ilegale nedescoperite („cifra neagră a criminalității”).

Acest lucru va fi realizat pentru a se asigura alocarea optimă a resurselor pe toată frontiera în vederea menținerii unui nivel rezonabil al riscului referitor la trecerea ilegală a frontierei. În plus, sistemul managerial de la toate nivelele va fi evaluat periodic pentru a descoperi neajunsurile din cadrul sistemului. De regulă, disfuncționalitățile apar acolo unde se prevede un nivel al trecerilor ilegale peste frontieră cu risc scăzut sau chiar fără risc.

Nivelele de implementare a metodei de analiză a riscurilor în domeniul controlului fluxurilor migratorii

În opinia noastră, procesul de analiză a riscurilor trebuie să se desfășoare diferențiat funcție de nivelul la care urmează să fie preluat riscul identificat.

Pentru România, dacă ne raportăm și la Uniunea Europeană, putem defini nivelele după cum urmează:

„Nivel strategic”, în acest context, înseamnă nivelul la care trebuie luate deciziile relevante în plan național sau internațional (bilateral ori multilateral – cum ar fi, spre exemplu, statele componente ale spațiul Schengen). În asemenea condiții responsabilitatea trebuie să fie angajată la nivel guvernamental, ministerial sau, după caz, cel mult la un nivel executiv foarte înalt (de exemplu conducerea IGPFR). În concordanță cu indicatorul analitic Europol, informațiile de la nivelul strategic ating obiectivele pe termen lung cu privire la gestionarea și controlul fenomenului migrației necontrolate și evaluează tendințele actuale și viitoare cu privire la schimbările din mediul infracțional, precum și nevoile de schimbare a politicilor în domeniul de referință, a actualizării programelor și chiar promovarea unor modificări legislative.

„Nivel operativ” înseamnă nivelul la care se consideră că elementele specifice activităților ilegale, inclusiv cele circumscrise migrației clandestine, pot fi gestionate pe termen scurt sau mediu de către structurile însărcinate cu aplicarea legii. La acest nivel sunt incluse informații, ipoteze, sau măsuri de creștere a capacității operative pentru contracararea unor acțiuni desfășurate de organizații, rețele sau grupări criminale transfrontaliere.

„Nivelul tactic” poate fi definit ca un nivel proactiv și care are ca atribuții controlul efectiv al fluxurilor de trafic în situații aflate în derulare.

Procesul analizei de risc în domeniul migrației necontrolate

După cum este și firesc, procesul analizei de risc cuprinde cele trei nivele prezentate anterior și presupune parcurgerea unor etape care se diferențiază, funcție de nivel, prin anvergură și complexitate însă, în egală măsură, presupune o circulație a informațiilor relevante atât pe verticala, cât și pe orizontala întregului sistem.

Astfel, dacă ne referim la nivelul strategic, fazele de derulare a procesului de management al riscului pot cuprinde următoarele activități:

identificarea riscurilor;

evaluarea riscurilor funcție de aria de securitate protejată și de pericolul pe care îl presupun;

gruparea și ierarhizarea riscurilor;

identificarea resurselor;

gruparea și ierarhizarea resurselor;

asocierea riscurilor la resurse;

identificarea mijloacelor de protecție;

elaborarea soluțiilor, întocmirea recomandărilor și implementarea măsurilor și contramăsurilor atunci când situația o impune.

Pentru nivelele operativ și tactic fazele de derulare a procesului de management al riscului pot fi restrânse – având în vedere aspectele legate de diminuarea considerabilă a ariei de securitate protejate, precum și de reducerea considerabilă a valorii resurselor ce pot fi asociate riscului – prin gruparea activităților după cum urmează:

identificarea riscului;

analiza riscului;

reacția la risc.

Toate aceste activități nu pot fi desfășurate decât prin asigurarea cu informațiile necesare și corespunzătoare atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ. Aceste informații sunt procurate de către echipa managerială pe baza unui plan de circulație a informațiilor, plan care presupune numeroase intrări și ieșiri, dinspre și către diferite surse interne și externe, așa cum reiese din următoarea schemă:

Apelând la experiența europeană în domeniul celor mai bune practici privind controlul frontierelor putem identifica cerințele relevante ale informațiilor necesare derulării procesului analizei de risc, după cum urmează:

informații asupra mișcării transfrontaliere a mijloacelor de transport terestre, aeriene, maritime și fluviale, precum și despre agențiile conectate la aceste mișcări;

detalii referitoare la persoanele sosite fără documente de călătorie;

refuzul intrării și motivele refuzului;

prezența documentelor false sau falsificate la sosire;

ruta, transportatorul, contrabandistul, intermediarul sau persoana cu intenție de trecere frauduloasă;

dezvoltarea infrastructurii de transport (mijloace de transport și viteze diferite de deplasare);

estimarea situației frontaliere, cu nivelul de criminalitate nedetectată inclus;

punctele slabe ale sistemului de control și eventualele conexiuni;

informații generale asupra dinamicii migrației ilegale: tipul transportului, rutele, modul de operare, rețelele criminale;

informații interne referitor la rezidenții sau muncitorii ilegali, refuzul permisiunii de ședere, returnările străinilor;

rezultatele operațiunilor desfășurate în cooperare cu alte state conform Protocolului ONU;

țările cu risc ridicat de emigrație (țările de origine);

fluxurile semnificative înregistrate între țări (țările de origine, de tranzit și de destinație – în formula „de la o țară la alta”);

caracteristicile și profilul migranților ilegali și ale organizațiilor (grupurilor) criminale care au ca obiect de activitate contrabanda cu migranți;

caracteristicile și profilul rezidenților ilegali;

standardele și eficiența securității frontalierelor din țările de tranzit;

datele statistice generale relevante la nivel național și/sau internațional;

impactul măsurilor legislative;

factorii care determină emigrarea, respectiv cei care atrag imigrarea;

schimbările previzibile ai acestor factorilor.

După cum s-a văzut, unele dintre acestea cerințe au un aspect foarte general (de exemplu, statisticile la nivel național și/sau internațional), în timp ce altele se referă la cazuri punctuale (cum ar fi informațiile referitoare la un fals anume). Cele mai multe se referă la lucrurile ce fac parte din migrația ilegală (rute, treceri ilegale de frontieră) în timp ce altele descriu factorii ce stau în spatele fenomenului efectiv (factorii care determină emigrarea, respectiv cei care atrag imigrarea). Cele mai multe dintre cerințe se ocupă de informațiile actualizate în timp real, iar altele sunt potrivite pentru realizarea de previziuni asupra posibilelor modificări din viitor (modificările previzibile ale factorilor migrației – care determină și care atrag).

Astfel, pe cale de consecință, se impune o compilație comprimată a necesităților informaționale. În această idee, specialiștii din domeniul analizei de risc, pentru a evita confuzia și pentru a respecta regula aplicabilă a dezvoltării managementului pe nivele, au optat pentru divizarea modelului analizei de risc în două nivele: strategic și operațional.

Următorul pas în cadrul procesului analizei de risc îl reprezintă stabilirea gradului de probabilitate a factorilor ce pot cauza un potențial risc pentru sistem de control al fluxurilor migratorii ilegale.

În general, la nivelul strategic (având în vedere și estimările Europol) sunt acceptate trei nivele de risc, după cum urmează;

În ceea ce privește implementarea modelului operațional, având în vedere impactul pe care îl poate avea riscul asupra ariei protejate (dimensiunile și valorile spațiale, temporale, umane și materiale fiind reduse considerabil) considerăm că stabilirea nivelelor de risc trebuie defalcate pe criterii mult mai punctuale și, în consecință, estimările să se facă având la bază următoarea clasificare:

Totodată, la acest nivel, pentru a putea acoperi nevoile punctuale ale analizei de risc este necesar ca informațiile să fie canalizate pentru stabilirea următoarelor aspecte:

nivelul de control efectuat de către autoritățile competente pe diferite segmente de frontieră (de regulă, pe tipuri de frontieră – maritimă, fluvială, terestră sau aeriană – și/sau pe zone de competență conform repartizării acestora în profil teritorial);

numărul total de intrări și ieșiri neregulate;

punctele slabe ale sistemului de control și specificul acestora (locurile în care există riscul de a nu fi descoperite trecerile ilegale peste frontiera de stat).

Numărul total de intrări și ieșiri ilegale va fi aflat prin combinarea informațiilor certe despre neregularitățile detectate cu o estimare bine fondată a neregularităților rămase nedescoperite.

În vederea realizării scopurilor analizei de risc este necesar să se facă estimări reale despre trecerile frauduloase ale frontierei de stat la nivel local și regional, datele respective să fie combinate la nivel național și să se prezinte rezultatele ca o parte a analizei riscului național. Pentru a realiza acest lucru, se utilizează metode valabile din punct de vedere statistic.

Ca o parte a analizei riscului, autoritățile de frontieră trebuie să analizeze propria capacitate de detectare a trecerilor frauduloase de frontieră. Acest lucru trebuie investigat în detaliu, iar rezultatul trebuie luate în calcul ca o parte integrantă a riscului național general. Aceeași atenție trebuie să se acorde informațiilor referitoare la lipsurile din sistem, lipsuri ce trebuie remediate în timp oportun în cadrul activități specifice de control.

O estimare totală, ce acoperă atât resursele și eforturile cât și aspectele legate de migrația ilegală, trebuie să ofere o bază solidă pentru evaluarea nevoilor în stabilirea de măsuri și contramăsuri comune pentru autoritățile cu competențe pe linia prevenirii și combaterii migrației ilegale, precum și o repartizare echitabilă a sarcinilor între aceste autorități.

Întregul proces de analiză a riscurilor în domeniul migrației ilegale trebuie să fie orientat către sistemul acțional (nivelul tactic) și aibă ca finalitate asigure acestuia cu informații referitoare la:

indicatorii de risc;

profilele de risc;

modurile generale de operare;

țintele de interes;

contrabanda cu migranți supravegheată și, în limita în care este posibil, investigațiile curente.

Cu alte cuvinte beneficiarii produsului analizei de risc trebuie să fie lucrătorii din structurile operative de la nivelul tactic.

Elementele structurale ale analizei de risc în domeniul migrației ilegale

În opinia noastră analiza de risc trebuie să asigure evidențierea priorităților și a riscurilor cu impact major asupra ariei protejate și, având în vedre organizarea în profil teritorial a structurilor cu competențe în domeniu, stabilirea de măsuri și contramăsuri corespunzătoare acestor structuri. În această idee considerăm a fi necesară structurarea analizelor de risc pe nivele și profile, aspecte pe care le vom prezenta în continuare.

Structura analizei de risc la nivel operațional (tactic și operativ)

Pentru identificarea principalelor riscuri la acest nivel, urmărind totodată profilul lor pe întraga țară, aspecte relevante care pot fi luate în considerare și evaluate prin găsirea răspunsurilor la următoarele întrebări:

Care sunt omisiunile și vulnerabilitățile cunoscute și asumate a securizării frontierelor la nivel național și a sistemelor de management a frontierei?

În ce măsură sunt și pot fi exploatate de migrația ilegală pe:

Rute terestre (puncte de control, autostrazi, drumuri interjudețene, rețele de căi ferate, frontiera verde etc.);

Rute maritime și fluviale (porturi, frontiera albastră);

Rute aeriene (aeroporturi internaționale, aeroporturi locale și aerodromuri care pot fi folosite pentru migrațiune ilegală)?

Pentru găsirea răspunsurilor la aceste întrebări este necesară focalizarea cercetării pe anumite domenii, cum ar fi:

controlul și supravegherea neadecvată a fluxului migraționist (se referă la ineficiența operațională – spre exemplu, slaba instruire a personalului, condiții de muncă neadecvate, motivație scăzută, echipament incomplet sau ineficient, suspiciuni de corupție etc.);

cooperarea defectuasă în cadrul și între structurile cu atribuții pe linia combaterii migrației ilegale;

cooperare defectuasă cu structuri din cadrul altor instituții cu atribuții sau tangențe pe linia gestionării fluxurilor migratorii (poliția de frontieră, autoritatea pentru străini, oficiul național pentru refugiați, parchete, judecătorii, ambasade și consulate etc.);

ineficiența legislativă.

Pentru a ilustra principiile de bază care trebuie urmate în analiza de risc la nivel operațional este necesară creionarea estimărilor statistice asupra nivelului total de treceri ilegale ale frontierei. În acest sens este necesară includerea tuturor cazurilor descoperite, precum și a estimărilor referitoare la cazurile nedescoperite. Pentru a afla numărul de posibile cazuri nedescoperite, trebuie să ne raportăm la densitatea controalelor efectuate, precum și la modul în care s-a asigurat acoperirea supravegherii pe frontierele verde și albastră. Controalele efectuate (asupra vehiculelor, navelor, documentelor) pot fi privite ca un eșantion al populației aflată în deplasare transfrontalieră. Bazându-ne pe aceste rezultate putem trage concluzii asupra întregului trafic.

Pentru a fi mai expliciți vom recurge la prezentarea unor situații ipotetice, după cum urmează:

Această statistică ilustrează traficul într-un punct de trecere a frontierei. În acest punct de trecere a frontierei, 0,1% dintre automarfarele aflate în tranzitul de frontieră sunt controlate fizic sau cu ajutorul mijloacelor tehnice care indică przența persoanelor ascunse în acestea. Astfel, selecția este de 0,1% din întregul trafic (doar un automarfar dintr-o mie este controlat). În acest exemplu, sunt descoperite două cazuri de trafic cu migranți. Aceasta ne induce estimarea potrivit căreia este posibil ca totalitatea cazurilor de trafic cu migranți să fi fost de 1000 (1 cazuri x 1000 = 1000). Această estimare poate fi criticată, fapt indicat și de semnul de întrebare de lângă rezultatul estimării. Eșantionul luat și descoperirile sunt ambele foarte mici, ceea ce face ca estimarea să aibă un procent de probabilitate foarte scăzut. Pentru a obține rezultate cu un coeficient mai mare de exactitate, există două posibilități:

să se folosească metode statistice mai avansate, care să sugereze rata probabilă de eroare a estimării. Aici contează mărimea populației și numarul de descoperiri. Când este vorba de o populație mare, o rata de 0,1% poate justifica o estimare exactă dacă, de asemenea, numărul de cazuri e relativ mare.

efectuarea mai multor controale în perioada urmatoare sau în cadrul unor acțiuni specifice.

Descoperirea migranților ilegali aflați în autoturisme este mult mai ușosră. Astfel, în acest punct de trecere a frontierei, 5% din autoturisme (ex: un autoturism din 20) sunt controlate și sunt descoperite 2 cazuri. Numarul total de cazuri de migrațiune ilegală este de 2 x 20 = 40. Această estimare are un coeficient de exactitate destul de mare și adecvat acestei analize. Nu este esențial dacă în realitate numarul este de 50, 60, sau 70, contează doar proporția (procentajul).

Următorul element din acest exemplu arată controlul asupra călătorilor care se prezintă la controlul de frontieră. În acest caz fiecare persoană este controlată iar cele 300 de cazuri depistate (care nu întrunesc condițiile de intrare – de exemplu, nu au o viză valabilă sau pașaportul nu este valabil) reprezintă numarul total de încercări.

Ultimul exemplu se referă la controlul documentelor de călătorie. În această situație toate pașapoartele sunt verificate pentru a se descoperi documentele falsificate. Numărul documentelor verificate folosind o tehnică avansată de depistare a falsurilor este indicată în paranteze (10%). Dacă în acest context sunt 20 de cazuri descoperite, numărul total de cazuri de documente falsificate se poate apropia de 200.

Un model privind realizarea analizei de risc la nivel operațional la frontierele terestre este prezentată în tabelul următor:

Situația ipotetică este luată în considerare pentru o zonă de competență care are trei secțiuni de supraveghere, după cum urmează:

prima secțiune (secțiunea cu cel mai mare risc) supravegherea se efectuează 24 de ore pe zi – 100% din timp. În această secțiune, dacă este descoperită o trecere ilegală, înseamnă că numarul total de treceri este de asemenea unu;

pentru celelalte două secțiuni supravegherea se efectuează doar 5 și respectiv 2,5 ore pe zi. Concluziile urmează principiul logic aratat anterior. Cazurile trebuie să fie multiplicate pentru a se ajunge la o estimare corectă. Prin folosirea metodelor cunoscute de supraveghere, putem estima numărul total de treceri ilegale (10, respectiv 20).

Aceste metode statistice oferă doar o bază pentru rezultatul final al analizei de risc operațional. Pentru a se ajunge la concluzii acceptabile, poate fi aplicată cel puțin una din urmatoarele variante:

poate fi facută o diferență între treceri ilegale ale frontierei cu implicații în contrabanda cu migranți și alte tipuri de treceri, cum ar fi trecerile accidentale sau încălcările frontierei de către populația din zona de frontieră (ultimele nu presupun tragerea făptuitorilor la răspundere penală). În asemenea situație, dacă avem identificate rute pe care acționează grupări criminale care au ca obiect de activitate contrabanda cu migranți, atunci estimările s-ar putea să fie mai aproape de realitate deoarece pericolul nedescoperirii trecerilor ilegale este mult mai mare;

rezultatele pot fi revăzute și coroborate cu informații relevante asupra trecerilor ilegale. Spre exemplu, în zonele cu risc scăzut și cu un control redus, un caz izolat poate duce la o estimare foarte mare. În situația dată este necesară evaluarea informațiilor relevante asupra fenomenului migraționist din zona analizată. Astfel, este foarte posibil să rezulte că în zonă nu există un fenomen migraționist major. În acest caz estimările trebuie să se reducă la un nivel minim.

Pentru estimările făcute asupra trecerilor ilegale la frontiera maritimă problematica este mult mai complicată. În acest sens, o situație ipotetică este prezentată în tabelul următor:

Pe mare, trecerea frontierei, de obicei nu este considerată ca fiind ilegală, ca în cazul frontierei terestre. Astfel, detectarea unei nave care se deplasează în marea teritorială nu oferă nici un indiciu cu privire la o anume migrație ilegală în curs de desfășurare. Pentru a se evidenția ilegalitate este necesar ca nava să fie controlată fizic sau să fie examinată prin alte mijloace specifice.

Apreciem că, datorită controlului redus asupra navelor aflate în tranzit prin marea teritorială, eroarea asupra estimărilor privind migranții ilegali aflați la bordul acestora este foarte mare, fapt pentru care se impune ca estimările să fie coroborate cu informații relevante privin rutele maritime de migrație internațională.

Structura analizei de risc la nivel strategic

Analiza de risc la nivel strategic presupune trimiteri către domenii cu influențe asupra factorilor determinanți ai migrației, atât din țările de origine (așa numiții factori de start), cât și din țările de tranzit (de exemplu, rutele și modurile de operare) și de destinație (cum ar fi factorii de atracție).

Factori de emigrare (numiți și factori de start) pot fi analizați din cadrul a două perspective, și anume: presiuni de furnizare a migranților și presiuni de cerere pentru emigrare.

Presiuni de furnizare a migranților

Dacă o anumită țară nu este în masură să satisfacă așteptările populației sale, atunci, în acea țară, va fi prezent un anumit stimulent în direcția emigrării. În acest sens, un exemplu concludent privind factorii de start la nivel strategic îl reprezintă nerespectarea drepturilor omului. Totuși, ca o condiție pentru apariția unui fenomen de emigrare, nerespectarea acestor drepturi trebuie să aibă un impact major asupra unui procentaj mare din populație, iar cei afectați trebuie să aibă acces la călătorii internaționale sau să recurgă la modalități ilegale de emigrare.

Pentru apariția emigrării la scara mare ca urmare a nerespectării acestor drepturi (folosind ca model Declarația Universală a Drepturilor Omului) urmatoarele aspecte vor aparea ca fiind fundamentale:

frica de tortură, amenințarea cu moartea, sclavia și munca forțată;

aplicării inechitabile a legii privind libertatea și securitatea individuală (accesul la un proces corect, pedepsirea unor fapte fără să fie prevazute de lege);

dreptul de a respecta viața privată și de familie;

libertatea de exprimare, gândire, conștiință, religie, asociere și /căsătorie.

La nivel strategic următorii indicatorii de risc ridicat sunt prezenți în cadrul factorilor de start:

războiul și foametea (considerate ca forțe externe). Acestea nu sunt controlabile în plan intern. Apariția și dezvoltarea lor pot include războiul cauzat de invazii străine sau afectarea recoltelor ca urmare a condițiilor climatice nefavorabile;

regimuri politice opresive, instabile sau ineficiente (considerate ca forțe interne). Acestea pot lua forma managementului economic defectuos, a conflictelor interne, a persecuțiilor în masă sau pot genera lipsa perspectivelor unei bunăstării corespunzătoare în rândul populației;

opresiunea unor subgrupuri din cadrul unei națiuni (considerate ca forțe interne). Problematica se referă la persecuțiile și/sau suprimarea unor drepturi individuale și de grup de către alte grupuri din aceeași țară.

Presiuni de cerere

Acest tip de presiune este prezent atunci când aspectele comparative ale vieții sociale dintre două națiuni sunt inegale. Astfel, națiunea gazdă poate să fie atractivă deoarece oferă un anumit avantaj social față de națiunea sursă. În acest sens, cele mai frecvente motive ale migrației ilegale sunt generate de:

accesul la muncă. Aspectul are legătură atât cu accesul la servicii legale, cât și ilegale. Disponibilitatea locurilor de muncă și abilitatea de a lucra legal este un factor major pentru imigrarea în țara care oferă condiții mai bune. Accesul la slujbe ilegale ar fi mai puțin atractiv dacă procedurile legale de constrângere ar fi adecvate. Însă, dacă aceste măsuri sunt inadecvate, distincția dintre munca legală și ilegală va deveni irelevantă și accesul la orice loc de muncă va fi un factor atractiv de emigrare.

legăturile culturale, diplomatice și de familie. Faptul că familia și prietenii sunt într-o țară anume reprezintă un imbold semnificativ de emigrație pentru cei rămași în țara de origine. Un alt stimulent îl reprezintă informațiile despre condițiile de trai din țara gazdă și a celor referitoare la posibilele moduri în care doritorii pot imigra în țara de destinație. Reprezentarea diplomatică și prezența în creștere a cetățenilor de aceeași etnie în țara gazdă pot întări legăturile locale și prin urmare pot crea o atracție sporită către anumite comunități gazdă. În cele din urmă, o legătură lingvistică și de identitate culturală fac asimilarea mult mai ușoară, fapt care poate conduce la dezvoltarea semnificativă a diasporei și, pe cale de consecinți, apariția unor legături juridice – cum ar fi cele referitoare la moștenirile legale – între cetățenii din țările de origine și coloniile formate în țările de destinație. Astfel mărimea comunităților de rezidenți a țării gazdă în țara de origine, și vice-versa, poate reprezenta un indicator util în acest caz.

percepția justiției. Țările de destinație sunt percepute de către emigranți ca țări moderne, libere și democratice, fapt care le fac atractive din perspectiva alegerii unui posibil loc de rezidență.

accesul mai bun la îngrijire medicală, bunăstare și educație. Țările de destinație sunt, de regulă, țări puternice, bogate și dezvoltate. Acestea sunt percepute ca oferind un înalt nivel de educație care, de cele mai multe ori, lipsește în țările de origine. De asemenea, accesul la îngrijire medicală și bunăstare a celor care solicită ajutor constituie alte elemente de atracție. În asemenea condiții, emigranții, luând în calcul raportul risc-beneficii, aceptă riscul de a suporta eventualele consecințe cauzate de intrarea ilegală în țara de destinație. Acest aspect trebuie luat în considerare în cadrul indicatorilor analizei de risc.

lipsa legislației adecvate în țările de destinație care să interzică accesul imigranților ilegali la beneficiile menționate anterior (emigrația motivată doar de aspectul obținerii acestor beneficii).

ușurința de a accesa țara gazdă. Dacă există un anumit mecanism care facilitează imigrația ilegală într-o țară gazdă acesta va acționa ca un factor de start. Mecanismul poate fi perceput ca o rută sau ca o metodă de intrare ilegală, o rețea a grupurilor infracționale ce facilitează intrarea, sau un risc cunoscut și exploatabil într-un punct de trecere a frontierei vizavi de amplasamentul său geografic (de exemplu, existența unor secțiuni ale frontierei albastre/verzi necontrolate). Introducerea unor noi rute de transport (aerian, maritim, rutier și feroviar) înspre o anumită țară ar putea constitui un alt element de creștere a factorului de start.

Rute și metode ale migrației ilegale

Pentru a culege informații strategice despre rutele și metodele migrației ilegale, informațiile specifice trebuie analizate concentrându-ne asupra răspunsurilor la următoarele întrebări: cum, cu cine, de unde, cu ce scop și când a călătorit migrantul ilegal. Parte din aceste informații pot fi obținute atât de la de la migrantul în cauză, cât și de la ofițerii de legatură din țările de origine sau din țările de tranzit. De asemenea, pentru a obține o imagine de ansamblu asupra rutelor și metodelor de migrare este important să culegem informații despre modul de operare utilizat de către migranți și călăuze.

Rute și metode de migrare legală transfrontalieră

Pentru ca rutele și metodele migrației ilegale să poată fi puse în contextul general al mișcărilor de populație este necesară și analizarea informațiilor referitoare la rutele și metodele de migrare transfrontalieră legală, cu atât mai mult cu cât aceste rute și metode sunt însoțite întotdeauna de un anumit procentaj ilegal. Astfel de informații relevante ar putea fi, spre exemplu, cele cu privire la numarul de personane admise legal într-un anume stat, considerat ca fiind țară de destinație, precum și informațiile statistice din punctele de trecere a frontierei cu privire la structura pe naționalități a persoanelor ce tranzitează aceste puncte. Ele ne pot reliefa un anumit profil al migrantului, profil deosebit de util în aplicarea principului selectivității pe timpul efectuării controlului de frontieră și, pe cale de consecință, al fluidizării traficului de călători transfrontalieri.

Profile și tendințe privind intrarea ilegală a imigranților în țările de destinație

Pentru a identifica profilurile și tendințele migrației ilegale este necesară procesarea informațiilor specifice referitoare la:

nepermiterea intrării în țară a străinilor;

identificarea străinilor prezenți ilegali;

identificarea călăuzelor și a organizațiilor criminale care se ocupă cu contrabanda de migranți;

identificarea străinilor care au apelat la grupări sau organizații criminale în scopul intrării ilegale în țara de destinație;

străini returnați.

Aceste informații trebuie actualizate în permanență astfel încât analizele de risc să nu devină anacronice iar implementarea măsurilor și contramăsurilor să aibă rezultatul scontat.

Tendințe și profile ale șederii ilegale și infracțiuni conexe

Tendințele înregistrate în legatură cu resideții ilegali și orice alte infracțiuni conexe în cadrul unei țări de destinație sunt cheia stabilirii punctelor slabe din cadrul sistemului de control al fluxurilor migratorii ilegale ce sunt exploatate de imigranții. Identificarea profilelelor migranților ilegal constituie punctul de plecare în stabilirea măsurilor și contramăsurilor pentru grupurile țintă. Pentru a putea fi folosite cu succes în munca operativă aceste profile trebuie grupate pe naționalități, metode și rute de migrație ilegală.

Eficacitatea sistemului legislativ în combaterea migrației ilegale

La nivel strategic, principalii indicatori de risc sunt evidențiați în normele juridice cadru care reglementează modul de gestionare a fluxurilor migratorii. Astfel, pentru definirea câmpurilor manageriale în domeniul analizei de risc, considerăm a fi strict necesară analiza de eficacitate a sistemului legislativ în combaterea migrației ilegale. În egală măsură apreciem că managementul riscurilor presupune actualizarea permanentă a legislației funcție de dinamica fluxurilor migratorii, precum și armonizarea acesteia luând în considerare și prevederile normelor juridice din celelalte state implicate (corelarea normelor juridice dintre țările de origine, tranzit și destinație) în gestionarea migrației. Totodată, este necesar ca analiza să cuprindă toate elementele definitorii pentru problematica migrației, începând de la trecerea ilegală a frontierei, vize, ședere ilegală, călăuzire, transportatori ș.a.m.d. și până la nepermiterea intrării în țară, azil, returnări, indezirabili etc. Aceste informații trebuie susținute și prin furnizarea de date despre numărul de cazuri înregistrate, a celor soluționate în instanțe de judecată, precum și a numărului de condamnări sau achitări.

Standardele și eficiența securizării frontierelor în țările de tranzit

În general, țările de tranzit sunt văzute ca un potențial filtru între țările de origine și țările de destinație. Sub acest aspect este necesară o bună cooperare între țările de destinație și țările de tranzit. Apreciem că principalele elemente relevante în acest domeniu sunt evidențiate de următoarele întrebări:

este în stare țara de tranzit să aplice măsuri de control preventiv asupra fluxurilor migratorii (spre exemplu, care este regimul vizelor, cum sunt folosite vizele, care sunt condițiile pentru obținerea unei vize etc.)?

autoritățile din țara de tranzit cooperează cu autoritățile din țările vecine în domeniul securizării frontierelor?

care este nivelul de control al străinilor din interiorul țărilor de tranzit și care este politica referitoare la potențialii migranți ilegali înspre țările de destinație (dacă această politică este sau nu permisivă)?

care este nivelul de control al ieșirilor din țările de tranzit către cele de destinație?

cum este cooperarea dintre țările de tranzit și cele de destinație (în mod special cum se aplică readmisia)?

Posibilitățile obținerii acestor informații depinde foarte mult de relațiile dintre țările de destinație și cele de tranzit.

Standardele și eficiența securizării frontierelor în țările de destinație

Pentru țările de destinație atenția trebui să fie canalizată în mod special către disfucționalitățile din cadrul sistemului de gestionare a fluxurilor migratorii.

Informațiile relevante pentru analiza de risc trebuie să ofere răspunsuri la următoarele întrebări:

Cum coordonează statul de destinație controlul preventiv în zona țărilor de origine și de destinație (ofițeri de legătură, obligativitatea vizelor, înțelegeri politice, cooperare polițienească)?

Cum cooperează țara de destinație cu țări de origine și de tranzit în domeniul securizării frontierelor (în special dacă sunt readmisiile aplicabile în aceste țări)?

Care este nivelul de detectare a migrațiilor ilegale și care este nivelul estimat al migrațiilor ilegale nedetectate? Sunt resursele și metodele aplicate pregătite să facă față situației predominante? Există deficiențe majore în sistem?

Care este nivelul controlului în interiorul țării de destinație? Care sunt rezultatele?

Ca un corolar al totalității informațiilor necesare realizării analizei de risc în domeniul controlului fluxurilor migratorii ilegale consideră, cu titlu de recomandare, a fi folosită următoarea listă de control:

Întrucât nivele de management al frontierei (tactic, operativ și strategic) necesită diferite aranjări a priorităților în cadru analizei de risc, în continuare vom recurge la prezentarea ciclului analizei de risc de la nivelul tactic. Am optat pentru prezentarea la acest nivel deoarece, așa cum rezultă din practică, de foarte multe ori planurile întocmite de echipele manageriale de la nivelele strategic și operativ trasează sarcini și stabilesc măsuri pentru structurile de execuție de la nivel tactic fără a prciza însă și care este modul concret de aplicarea al acestora. Cu alte cuvinte, stabilesc că trebuie făcut un anumit lucru dar fără a indica (arăta sau exemplifica) și cum se face acel lucru.

CICLUL ANALIZEI DE RISC LA NIVEL TACTIC

Crearea unui sistem de analiză de risc prezintă o importanță deosebită deoarece volumul traficului din cele mai multe puncte de control pentru trecerea frontierei de stat face imposibilă examinarea 100% a tuturor călătorilor, vehiculelor și mărfurilor.

În asemenea condiții, cheia succesului în efectuarea controlului de frontieră este selectivitatea. În acest sens, este important să se identifice pasagerii sau „marfa” care prezintă cel mai mare potențial de risc pentru migrația ilegală.

Selectivitatea, ca procedeu de efectuare a controlului, este gândită pentru a ajuta la evidențierea pasagerilor sau a „mărfii” cu grad ridicat de risc, permițând astfel eficientizarea fluxului de călători și marfă.

Scopul selectivității este de a ajuta la identificarea caracteristicilor comune situațiilor în care apar elementele specifice încălcărilor de lege.

Aplicată corect, selectivitatea produce rezultate semnificative. Cu toate acestea, există multe situații în care sunt depistate persoane care încearcă să imigreze clandestin, și care nu se înscriu în parametrii selectivității. Acest aspect evidențiază faptul că un sistem de analiză de risc, pentru a fi eficient, trebuie actualizat permanent, pe măsură ce apar noi date și informații.

Pentru crearea și îmbunătățirea sistemelor de selectivitate este necesar ca datele și informațiile să fie clasificate pe categorii de riscuri.

Spre exemplu, pentru realizarea analizei de risc pe linia documentelor este necesară selectarea tipurilor de informații care trebuie analizate când se verifică documentele de călătorie și cele ce justifică motivul călătoriei. Un alt exemplu îl poate constitui modul de abordare în culegerea de informații prin interviurile realizate cu persoanele care călătoresc peste frontiera de stat.

Întrucât selectivitatea trebuie aplicată la efectuarea fiecărui control este de la sine înțeles că analiza de risc are un caracter ciclic.

Ciclul analizei de risc include următoarele etape:

colectarea de date și informații;

analizare datelor și informațiilor obținute și coroborarea lor cu cele existente în baza de date proprie;

identificarea țintelor;

intervievarea suspecților;

înregistrarea rezultatelor.

Un aspect foarte important pentru îmbunătățirea sistemului analizei de risc îl constituie introducerea permanentă a rezultatelor obținute în urma controalelor de frontieră.

Practic dezvoltarea unui sistem de selectivitate începe prin colectarea datelor și informațiilor în mod corect și la timp.

Principalele surse pentru colectarea de date și informații sunt:

Rapoarte despre rețineri și identificări

Acestea reprezintă sursa primară folosită pentru dezvoltarea sistemului de selectivitate. De reținut că selectivitatea se bazează pe istoria recentă a cazurilor de migrație ilegală și/sau contrabandă cu migranți înregistrate în fiecare punct de trecere a frontierei.

Aceste rapoarte mai pot fi folosite și pentru:

strângerea de informații;

crearea de statistici;

analizarea curentelor existente.

Rapoarte informative

Aceste rapoarte pot oferi informații generale despre curentele recente din fluxul migraționist, sau informații specifice despre un anumit pasager sau transport de marfă. În această direcție este necesară o bună conlucrare atât cu personalul de specialitate de pe această linie de muncă cât și cu reprezentanții celorlalte autorități cu atribuții în punctul de control pentru trecerea frontierei de stat.

Interviuri

Informațiile extrase din discuțiile cu alți lucrători din punct și îndeosebi cu reprezentanții comerciali sau ai agenților de turism pot fi deosebit de importante.

Documente și sisteme computerizate

Documentele și bazele de date computerizate pot oferi informații despre mișcarea persoanelor și mijloacelor de transport. De reținut că aceste surse pot fi simple, cum ar fi documentele care însoțesc un pasager sau un transport de marfă, sau complexe, cum ar fi o bază de date despre anumite firme de plasare a forței de muncă sau care asigură transportul de persoane în regim internațional. De asemenea, sursele publice pot fi instrumente deosebit de valoroase (spre exemplu, semnalarea unui anumit mod de operare în cadrul migrației ilegale).

Fundamentul unui sistem de selectivitate eficient este informația conținută în rapoartele despre rețineri și identificări. Spre exemplu, dacă se are în vedere contrabanda cu migranți, cele mai des întâlnite mențiuni din aceste rapoarte sunt cele cu privire la:

numărul, originea și destinația migranților ilegali;

metoda de disimulare;

tipul deplasării și eventual mijlocul de transport utilizat:

pietonal (român sau străin);

camion (ce tip, gol sau cu încărcătură, comercial sau privat);

autocar (turism sau deplasarea forței de muncă, cetățeni români sau străini);

automobil (privat, închiriat, taxi).

descrierea migranților (contrabandiștilor):

vârstă și sex;

naționalitate și adresă;

ocupația și motivul călătoriei;

ruta și durata călătoriei;

îmbrăcăminte;

comportamentul și afirmațiile din timpul discuției;

povestea pe care o spune.

timpul, anotimpul sau alți factori relevanți:

anotimpul anului (sezon turistic sau extraturistic);

ziua/data/ora (la schimbarea turei / în weekend);

condițiile de trafic (redus / aglomerat);

condițiile meteo.

În cadrul rapoartelor informative putem diferenția două tipuri:

Rapoarte ce conțin informații strategice

Se referă la informațiile generale privind modul de manifestare fenomenului migrației ilegale sau despre tendințele pe cale de formare. De obicei se creează din informații adunate de-a lungul unei perioade de timp. Când au fost colectate suficiente date, un analist identifică și informează asupra tendințelor activităților criminale pe această linie.

Rapoarte ce conțin informații tactice

Se referă la informațiile privind un eveniment anume, care pot fi de utilizate imediată. De exemplu, informații privind tipul de vehicul folosit de o rețea de contrabandă cu migranți ar constitui o informație tactică, pentru că este de utilitate directă în combaterea contrabandei. Informațiile tactice pot conduce direct la o reținere sau la constatarea că este nevoie de mai multe informații pentru declanșarea unei acțiuni operative.

Toate datele obținute, inclusiv cele din rapoartele informative, trebuie verificate temeinic înainte de a se interveni operativ pentru a se evita cercetarea unor persoane nevinovate și a se crea impresia abuzului în serviciu.

Interviurile pentru colectarea de date și informații se realizează de regulă de către polițiștii de frontieră și includ toate persoanele cu care aceștia intră în contact pe timpul serviciului.

Astfel vor fi vizate următoarele categorii de persoane:

Alți lucrători care cunosc situația

Un punct bun de plecare sunt discuțiile cu alți polițiști de frontieră sau reprezentanții altor autorități care cunosc bine tendințele faptelor ilicite din zona de interes. Astfel, la luarea în primire a serviciului, o informare utilă poate fi realizată prin discuțiile cu colegii care ies din serviciu.

Personalul agențiilor de voiaj, comerciale sau economice

O parte dintre membrii acestor agenții sunt cooperanți și pot fi dispuși să împărtășească observațiile lor despre potențialele puncte vulnerabile sau activități privind migrația ilegală. Exemplele includ șoferii din transportul internațional rutier, ghizii de pe autocarele care fac curse regulate în regim turistic, însoțitorii automarfarelor care fac curse externe regulate etc.

Alte surse

Indivizii pot accepta să ofere informații din spirit civic. Astfel, persoanele aflate în traficul de frontieră pot furniza informații prețioase pentru selectarea pasagerilor și mărfurilor care prezintă un grad ridicat de risc de migrație ilegală.

Documentele și bazele de date informatice constituie o altă sursă din care se pot colecta date. În acest sens, următoarele documente și mijloace pot conține informații prețioase:

Documentele pasagerului: pașapoarte, bilete, carnetul de conducere, alte acte de identitate pot conține informații utile pentru selectarea călătorilor spre o verificare mai atentă. Alte acte, cum ar fi chitanțele de la cărțile de credit, nume, adrese, pot contribui și ele la evaluarea potențialelor riscuri.

Documentele de însoțire a mărfii: acestea pot fi folosite pentru selectarea transporturilor care trebuiesc controlate amănunțit (care permit ascunderea de migranți).

Sistemele computerizate: sistemul de evidență al poliției de frontieră oferă informații despre pasagerii, membrii echipajelor și autovehiculele care au trecut frontiera prin alte puncte. De asemenea, se poate face verificarea persoanelor și mijloacelor de transport date în consemn la frontieră.

După colectarea datelor și informațiilor următorul pas este analiza acestora. Analiza datelor și informațiilor include:

căutarea de elemente comune în masa informațiilor;

recunoașterea tendințelor sau modelelor, referitoare la:

circulația persoanelor;

mișcarea mărfurilor;

metodele de disimulare;

vehiculele utilizate;

ziua, data și ora identificării migranților ilegali, călăuzelor și transportatorilor implicați;

vârsta și sexul acestora;

ocupația;

rutele utilizate pentru transport;

locul de origine.

Graficele, diagramele și statisticile sunt instrumente utile în identificarea tendințelor.

Etapa următoare constă în identificarea țintelor cu grad ridicat de risc, pe baza analizei informațiilor. Țintele cu grad ridicat de risc pot include:

călători sau mărfuri care vin sau pleacă în/din țări cu grad ridicat de risc pe linia migrației sau din țări de tranzit;

informații specifice despre un anume transport sau persoană;

similitudini între situația actuală și alți factori ținând de cazuri anterioare;

un călător sau un transport de marfă care nu apar în mod frecvent în punctul de trecere (atipic).

De reținut următoarele aspecte:

Doar pentru că o situație se încadrează în tendințele anterioare, nu înseamnă că este o faptă ilicită. Selectivitatea nu face decât să ajute la a stabili pe cine și ce anume să fie examinat mai atent. Este important să fie consultați și alți colegi înainte de a efectua un control amănunțit.

Este foarte important să se consemneze rezultatele examinării atunci când nu se depistează o faptă de migrație ilegală. Consemnarea situațiilor de acest tip poate ajuta la îmbunătățirea capacității de selecție.

Nu trebuie ignorate instinctele și observațiile comportamentale. Migranții ilegali nu se încadrează toți în aceleași tipare. De asemenea, controalele amănunțite aleatorii pot fi utile. Din ele se pot deduce noi tipare și tendințe.

Următoarea etapă este examinarea sau controlul propriu-zis. Activitatea are la bază următoarele elemente:

toate controalele trebuie să înceapă prin verificarea documentelor de călătorie;

trebuie folosite toate pârghiile disponibile pentru a face un control amplu care să aibă ca finalitate una din cele două variante:

dacă nu se depistează nimic ilegal, persoana, respectiv mijlocul de transport, pot continua călătoria – ulterior este necesară o evaluare pentru a stabili care este momentul potrivit pentru ca lucrătorul să-și concentreze atenția asupra unui alt călător sau transport de marfă;

reținerea făptuitorului și, după caz, a mijlocului de transport.

Ultima etapă în realizarea analizei de risc este consemnarea rezultatelor examinării (controlului). În acest mod se furnizează noi informații și se îmbunătățește procesul de selectare. Rezultatele sunt introduse în procesul de colectare de date și ciclul reîncepe.

Este util ca pentru consemnarea controalelor să se recurgă la metode și proceduri standard deoarece acestea asigură colectarea corectă a informațiilor și întotdeauna în volum complet.

RECOMANDĂRI PRIVIND INTRODUCEREA UNOR POSIBILE MODELE DE MANAGEMENT A RISCURILOR PENTRU GESTIONAREA FLUXURILOR MIGRATORII ILEGALE LA NIVEL TACTIC

Apropiata integrare a României în cadrul Uniunii Europene obligă structurile cu atribuții în domeniul securizării frontierelor la eforturi susținute, cu atât mai mult cu cât România va asigura supravegherea și controlul trecerii frontierei externe estice cu cea mai mare lărgime, respectiv 2070,6 km.

Un rol deosebit de important în gestionarea problematicii privind controlul fluxurilor migratorii ilegale îi revine Poliției de Frontieră Române care, potrivit competențelor legale și în cooperare cu celelalte structuri abilitate ale statului, asigură aplicarea și respectarea normelor juridice care guvernează activitatea în domeniu.

Pentru a reliefa importanța managementului riscurilor pe linia migrației ilegale considerăm necesară punctarea succintă a principalelor elemente prin intermediul unui studiu de caz bazat pe situații ipotetice, situații care în mod normal se cer a fi gestionate din punct de vedere managerial de către poliția de frontieră.

Scopul studiului este de a oferi o soluție simplificată în privința organizării și derulării procesului de analiză a riscurilor în domeniul controlului fluxurilor migratorii în bazinul românesc al Mării Negre. Considerăm că metoda propusă poate fi aplicată în cazul majorității organizațiilor de aplicare a legii care au ca obiect de activitate prevenirea și combaterea migrației ilegale și că aceasta constituie o etapă preliminară pentru desfășurarea proceselor complexe de analiză cantitativ/calitativă a riscurilor în domeniul de referință.

5.4.1 Identificarea unor riscuri pe linia migrației ilegale în spațiul românesc al Mării Negre

Până în prezent, litoralul românesc al Mării Negre nu a constituit o țintă predilectă pentru filierele care se ocupă cu traficul de migranți, comparativ cu Marea Mediterană unde, spre exemplu, în ultimii ani s-a observat o creștere masivă a călăuzirilor (grupuri formate din mai mult de 50 de persoane) cu ajutorul unor vapoare „fantomă”. Astfel de vapoare au acostat atât pe țărmurile din Italia, cât și din Grecia. Anterior acestora, în 2001, un eveniment asemănător s-a înregistrat și în Franța.

Analizarea anumitor tendințe de evoluție a fenomenului migrației ilegale indică pentru viitor situația, conform căreia și România ar putea fi pe termen mediu ținta unor astfel de călăuziri. Datorită acestui motiv este necesar să se pregătească din timp măsurile adecvate rezolvării unor astfel de situații, măsuri care trebuie analizate împreună cu toate autoritățile implicate.

În acest sens conceptul trebuie să indice și să articuleze punctele comune existente între autoritățile implicate, să stabilească sarcini și responsabilități cocrete pentru fiecare structură în parte și să asigure timpul necesar pregătirii măsurilor.

5.4.2 Evaluarea riscurilor funcție de aria de securitate protejată și de pericol

Faza I

Înaintea acostării unei nave fantome la țărmul românesc – scopul vizează:

recunoașterea unei posibile călăuziri masive pe mare;

protejarea vieții și integrității corporale a imigranților;

împiedicarea acostării la țărmul românesc;

alarmarea în timp util a autorităților competente.

În această fază principalele responsabilitățile cad în competența I.G.P.F.

Faza a-II-a

După acostare navei cu imigranți la țărmul românesc – scopul intervenției este focalizat spre:

protejarea vieții și integrității corporale a imigranților;

aplicarea măsurilor necesare din punct de vedere polițienesc, al dreptului străinilor și a anchetei penale;

asigurarea fluidității și a siguranței circulației navale;

asigurarea condițiilor de urmărire penală și a tragerii la răspundere conform legii românești împotriva călăuzelor și a imigranților.

În această secvență un rol important îl îndeplinește Direcția poliției de frontieră Constanța.

Permanent pe perioada derulării activităților trebuie avute în atenție aspectele umanitare impuse de protejarea integrității corporale a imigranților.

5.4.3 Lista recomandărilor funcție de riscurile identificate

Concepția este grefată pe descrierea diferitelor ipoteze și a intervențiilor posibile.

În opinia noastră, autoritățile cu competențe în rezolvarea problemelor vor înțelege și folosi mai ușor acest concept, deoarece pentru fiecare ipoteză sunt descrise sarcinile care trebuie îndeplinite de către fiecare structură în parte. Întocmirea unor „calendare de desfășurare” rămâne în competența instituțiilor implicate. Aceste calendare trebuie prevăzute ca anexă a planurilor de cooperare.

Apreciem că prezentarea câtorva situații ipotetice este suficientă pentru a argumenta modul de realizare a analizei de risc și de identificare a măsurilor și contramăsurilor.

IPOTEZA A

IGPF deține informații privind o călăuzire masivă de imigranți pe Marea Neagră care are ca țintă litoralul românesc. Măsurile de contracarare întreprinse de autoritățile de frontieră cu competențe la Mărea Neagră au succes. Vasul este interceptat înainte de a ajunge în apele teritoriale românești și este escortat până în afara zonei de competență a poliției de frontieră (în apele internaționale).

Autorități implicate în rezolvarea evenimentului:

poliția de frontieră (IGPFR și DPF Constanța);

ofițerii de legătură din țara în care este localizat ultimul portul de plecare a navei;

autoritățile portuare (căpităniile) din românia și din țara de plecare a navei;

autoritățile de frontieră din țările de origine și de tranzit ale imigranților / călăuzelor;

structurile de investigații din țară cu atribuții pe linia combaterii migrației ilegale (DCMITP din cadrul IGPF, BCCO din cadrul IGPR, SRI);

ambasadele/consulatele României din țările de origine ale imigranților, călăuzelor și armatorului, precum și cele din țările de tranzit;

autoritățile de frontieră ale statelor vecine;

autoritățile sanitar umane, sanitar veterinare, fitosanitare și de protecția mediului;

autoritățile administrației publice locale (pentru situația în care interceptarea nu are succes și nava acostează la țărmul românesc).

Sarcini:

Obținerea de informații de la:

ofițerii de legătură;

autoritățile portuare;

autoritățile de frontieră străine;

structurile de investigații din țară cu atribuții pe linia combaterii migrației ilegale;

autoritățile autoritățile de frontieră ale statelor vecine;

mass-media.

Creșterea numărului informațiilor și prelucrarea acestora prin:

verificarea în bazele de date ale MAI, SRI, SIE;

verificarea în bazele de date ale dispeceratului Căpităniei portului Constanța;

verificarea informațiilor obținute;

formularea ipotezelor.

Direcționarea informațiilor:

înștiințarea Direcției de combatere a migrației ilegale și a traficului de persoane din cadrul IGPF;

înștiințarea Direcției poliției de frontieră Constanța și demararea acțiunii de interceptare, în conformitate cu indicațiile primite de la Direcția de combatere a migrației ilegale din cadrul IGPF;

eventual: informații de la MAI – către Direcția CIT din cadrul IGPF;

participarea autorităților de frontieră străine (dacă este cazul);

înștiințarea autorităților de cooperare, în părțile ce-i privesc, despre situația existentă;

pregătirea declarației de presă a autorităților de frontieră.

Asigurarea probelor/documentației:

colectarea datelor referitoare la persoanele implicate și realizarea schimbului de informații cu celelalte autorități (inclusiv cu autoritățile similare din statele vecine și din alte state interesate);

documentarea (ținerea unui jurnal al intervenției);

constituirea (actualizarea) bazei de date referitoare la călăuze/imigranți.

Măsuri de intervenție

Sprijinirea Direcția poliției de frontieră Constanța, de către Direcția de combatere a migrației ilegale și traficului de persoane din cadrul IGPF, cu date și informații relevante pentru realizarea analizei de risc (date despre portul de plecare al navei, armator, echipaj, migranți, călăuze etc.);

alarmarea și preavertizarea Grupului de nave Constanța, precum și a altor forțe (autorități) necesare și specializate în intervenții de acest tip (forțe speciale de intervenție aeronautică a MAI, autorități ale căpităniei portului, vamale, pentru controlul sanitar uman, fitosanitar și de protecția mediului, nave ale marinei militare etc., funcție de situație);

trimiterea unor nave sau elicoptere la limita apelor teritoriale românești pentru a executa supravegherea, a analiza situația și, funcție de evoluție, de a asigura intervenția pentru escortarea navei cu imigranți în zona apelor maritime internaționale.

Sarcinile autorităților cu competențe în plan local sunt cele stabilite în cadrul planurilor și protocoalelor de cooperare – se au în vedere măsurile asiguratorii în situația în care nava nu poate fi interceptată și acostează la țărmul românesc.

IPOTEZA B

Inspectoratul General al Poliției de Frontieră primește informația potrivit căreia pe cale maritimă este în curs de desfășurare o călăuzire de imigranți de mari proporții. Contramăsurile autorităților de frontieră ale statelor riverane Mării Negre și care s-au implicat în rezolvarea evenimentului nu au avut succes. Vasul intră în apele teritoriale românești fără ca autoritățile române de intervenție să fi putut intercepta nava.

Observație: Se va lua în calcul situația potrivit căreia călăuzele sunt surprinse de apariția forțelor românești și încercă să scape părăsind nava și fugind în apele internaționale cu ajutorul unor ambarcații. Aceste călăuze ar putea fi înarmate și există pericolul folosirii armelor de foc.

Autorități implicate în rezolvarea evenimentului – sunt aceleași de la „Ipoteza A” și în plus:

Oficiul Național pentru Refugiați;

Autoritatea Națională pentru Străini.

Sarcini – sunt aceleași de la „Ipoteza A” și în plus:

Asigurarea probelor / documentarea:

strângerea datelor referitoare la persoanele implicate pentru realizarea schimbului de informații și a administrării probelor care vor fi utilizate în instanță.

Măsuri de intervenție:

alarmarea DPF Constanța – Grupul de nave Constanța;

eventual: contactarea directă a autorităților străine care au interceptat vasul de către Grupul de nave Constanța;

clarificarea situației pe mare (intervenția propriu-zisă) prin trimiterea navelor poliției de frontieră pentru interceptarea și însoțirea vasului cu imigranți, respectiv constituirea de patrule maritime mobile pentru interceptarea și capturarea ambarcațiilor în care se află călăuzele.

Măsuri tehnico–organizatorice:

anunțarea autorităților statelor vecine;

evitarea contactului cu persoanele aflate pe nava intercepată până la efectuarea controalelor medical și sanitar;

pregătirea supravegherii contactelor telefonice în centrele de primire pentru imigranți (conform procedurilor legale);

identificarea călăuzelor și a persoanelor călăuzite și asigurarea recuperării sumelor de bani aflate asupra călăuzelor și care provin din contrabanda cu migranți.

Sarcinile autorităților cu competențe în plan local sunt cele stabilite în cadrul planurilor și protocoalelor de cooperare – se au în vedere măsurilor stabilite pentru momentul în care nava acostează la țărmul românesc.

IPOTEZA C

Inspectoratul General al Poliției de Frontieră primește informația potrivit căreia pe cale maritimă este în curs de desfășurare o călăuzire de imigranți de mari proporții. Contramăsurile autorităților de frontieră străine nu au avut succes. Nava ajunge în apele teritoriale românești, unde forțele poliției de frontieră rețin nava și constată că trebuie supusă regimului de carantină.

Observație: Călăuzele aflate la bord vor utiliza timpul creat, pentru a se amesteca cu persoanele călăuzite, pe care le vor influența și cărora le vor interzice să le desconspire. Călăuzele ar putea fi înarmate.

Autorități implicate în rezolvarea evenimentului – sunt aceleași de la „Ipoteza B”

Sarcini – sunt aceleași de la „Ipoteza B” și în plus:

Direcționarea informațiilor

stabilirea DPF Constanța ca centru de colectare a informațiilor – va deservi toate autoritățile naționale implicate;

eventual: se va lua legătura cu autoritățile internaționale care au stabilit deja contactul cu vasul în vederea unei mai bune documentări asupra situației sanitare și a măsurilor care se impun;

prelucrarea informațiilor și eventual transmiterea solicitărilor care vin din partea autorităților străine.

Măsuri de intervenție

aplicarea măsurilor stabilite în caz de carantină conform nornelor din legislația internă;

asigurarea navei cu post de supraveghere și control la locul de acostare pentru a avea un control stric asupra accesului la și de la bordul navei (măsura vizează și asigurarea respectării regulilor de carantină).

Măsuri tehnico – organizatorice

alarmarea autorităților învecinate, în special a celor regionale direct interesate despre situația care a condus la aplicarea regimului de carantină.

Sarcinile autoritaților cu competențe în plan local sunt cele stabilite în cadrul planurilor și protocoalelor de cooperare – în această situație se au în vedere, în mod special, măsurile asiguratorii specifice instituirii regimului de carantină.

IPOTEZA D

O navă cu mai multe sute de imigranți clandestini acostează la țărmul sau într-un port românesc, fără să fi fost descoperită înainte. Persoanele călăuzite nu au ajuns încă la țărm și există pericolul ca nava să se scufunde, fapt pentru care trebuie evacuate toate persoanele aflate la bord.

Observație: Trebuie avut în vedere faptul că, aflate încă la bord și posibil înarmate, călăuzele vor încerca să se amestece cu persoanele călăuzite. De asemenea, se impun a fi adoptate măsuri stricte de siguranță pentru a evita fuga acestora atât pe timpul deplasării, cât și din locul unde au fost cazate temporar.

Autorități implicate în rezolvarea evenimentului – sunt aceleași de la „Ipoteza B”

Sarcini – sunt aceleași de la „Ipoteza B” și în plus:

Măsuri de intervenție

stabilire modului de intervenție a forțelor participante pentru salvarea pasagerilor și a echipajului (stabilirea modului de transbordare a persoanelor și de asigurare privind evitarea accidentelor pe timpul acestei operațiuni);

asigurarea supravegherii persoanelor transbordate pe timpul deplasării spre un loc sigur;

identificarea locului unde vor fi evacuate persoanele și asigurarea acestuia cu pază;

luarea măsurilor urgente de control sanitar uman în locul de evacuare;

identificarea spațiului de cazare a persoanelor evacuate;

stabilirea urgențelor în efectuarea anchetelor (identificarea imigranților și a călăuzelor, separarea acestora, căutarea documentelor de identitate sau călătorie etc.);

Măsuri tehnico – organizatorice

pregătirea cazării pe uscat;

continuarea supravegherii navei după evacuarea persoanelor de la bord și acordarea permisiunii echipelor specializate pentru intervenția în vederea salvării navei;

transmiterea către autoritățile interesate a rapoartelor preliminarii.

Sarcinile autoritaților cu competențe în plan local sunt cele stabilite în cadrul planurilor și protocoalelor de cooperare – în această situație se au în vedere, în mod special, măsurile privind salvarea pasagerilor și a navei aflate în pericol de a se scufunda, precum și cele referitoare la pregătirea și amenajarea locurilor de evacuare, respectiv de cazare, acordarea primului ajutor și asigurarea strictului necesar pentru subzistență (apă, hrană, îmbrăcăminte).

IPOTEZA E

Un vas cu mai multe sute de persoane călăuzite acostează la țărmul românesc, fără să fi fost descoperit în prealabil. Persoanele călăuzite au ajuns la țărm și încercă să intre în mod ilegal pe teritoriul românesc.

Observație: În timpul reținerii călăuzele se vor da drept persoane călăuzite (imigranți). Este posibil ca acestea să fie înarmate.

Autorități implicate în rezolvarea evenimentului – sunt aceleași de la „Ipoteza B”

Sarcini – sunt aceleași de la „Ipoteza D” și în plus:

Măsuri de intervenție

desfășurarea de către poliția de frontieră, în cooperare cu poliția și jandarmeria locală, a acțiunilor operative de frontieră pentru reținerea persoanelor debarcate pe țărmul românesc;

desfășurarea anchetelor preliminarii pentru identificarea întregului grup și, funcție de situație, instituirea de consemne pentru persoanele care au reușit să se deplaseze în interiorul teritoriului național (darea în urmărire generală).

Măsuri tehnico – organizatorice

înștiințarea și alarmarea forțelor de ordine care pot participa la reținerea persoanelor date în urmărire;

înștiințarea autorităților de frontieră a statelor vecine;

transmiterea de rapoarte preliminarii privind evouția situației.

Sarcinile autoritaților cu competențe în plan local sunt cele stabilite în cadrul planurilor și protocoalelor de cooperare – se are în vedere, în mod special, acțiunea operativă de frontieră declanșată pentru reținerea grupului debarcat.

Considerăm că situațiile ipotetice prezentate – fără a avea pretenția că au fost epuizate, ele putând fi completate cu spețe de genul: călăuzele folosesc focul armanentului sau arucă armamentul peste bord, nava cu imigranți ilegali este interceptată dar reușește să iasă din apele teritoriale românești și să intre în cele ale statului vecine etc. – pot fi utilizate de către Direcția Poliției de Frontieră Constanța pentru elabora un concept de prevenire a migrației ilegale în zona Mării Neagre, Deltei Dunării și Dunării Maritime. Este recomandat ca aceasta să cuprindă prevederi referitoare la: principiile ce stau la baza organizării și derulării acestor tipuri de misiuni; măsurile pregătitoare; misiunile tactice; activitățile tehnico – organizatorice cât și alte obiective informativ-operative specifice.

Apreciem că prezentul model furnizează suficiente date pentru a putea iniția un proces decizional corect care să fie pus în practică de către structurile identificate ca având atribuții pe linia gestionării situațiilor prezentate. Procesul poate fi definit ca un Model al analizei riscului integrat de bază ce include conținutul, structura matrice, măsurile sistematice de procesare a informațiilor relevante și structurile desemnate să lucreze cu acesta. Prin acest model, structurilor operaționale (nivelul tactic și operativ) de bază le-au fost furnizate informații care scot în evidență amenințările viitoare și posibilele riscuri ce pot afecta securitatea la frontiera maritimă și care orientează echipa managerială responsabilă în direcția luării deciziilor optime.

PROPUNERI DE LEGE FERENDA

Pentru eficientizarea, armonizarea și articularea cadrului legislativ actual în domeniul gestionării fenomenului migrației considerăm ca fiind necesară adoptarea următoarelor propuneri de lege ferenda:

Ordonanța de urgență privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române, aprobată prin Legea nr. 81/28.02 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154/4.III.2002, la CAPITOLUL I – Dispoziții generale, Art.1, Art.2 – lit.a) și Art.5 să aibă următorul conținut:

„Art.1. – Poliția de Frontieră Română face parte din Ministerul Administrației și Internelor și este instituția specializată a statului care exercită atribuțiile ce îi revin cu privire la supravegherea și controlul trecerii frontierei de stat, prevenirea și combaterea migrației ilegale și a faptelor specifice criminalității transfrontaliere săvârșite în zona de competență, respectarea regimului juridic al frontierei de stat, pașapoartelor și străinilor, asigurarea intereselor statului român în zona contiguă și în zona economică exclusivă, participarea la asigurarea respectării ordinii și liniștii publice, în condițiile legii.

Art.2. – În înțelesul prezentei ordonanțe de urgență, expresiile de mai jos au următoarea semnificație:

a) zona de competență reprezintă întreaga suprafață a teritoriului național, precum și zona contiguă și zona economică exclusivă ale României, în care Poliția de Frontieră își îndeplinește atribuțiile prevăzute de lege.”

„Art.5. – Poliția de Frontieră Română se organizează în profil teritorial potrivit organizării administrative a teritoriului României și a nevoilor impuse de evoluția situației operative. Pentru îndeplinirea atribuțiilor, Poliția de Frontieră Română poate trimite ofițeri de legătură sau poate organiza agenții în conformitate cu instituția ofițerului de legătură în țările cu risc ridicat pe linia migrației ilegale și a faptelor specifice criminalității transfrontaliere, în baza protocoalelor și înțelegerilor bilaterale încheiate cu autoritățile similare din aceste țări.”

Argumentarea propunerii

Extinderea competenței teritoriale pentru poliția de frontieră pe întreg teritorul național este necesară în vederea realizării supravegherii și controlului principalelor rute de pe comunicațiile rutiere, feroviare și aeriene cu regim intern, în scopul descoperirii grupurilor de imigranți clandestini care se formează, de regulă, în marile orașe ale României și care vin lansat în zona de frontieră, acționând în timp foarte scurt în zona de competență a poliției de frontieră și reducând astfel posibilitățile de descoperire și reținere a făptuitorilor. De asemenea, extinderea competenței este necesară și pentru documentarea informativ-operativă a activității ilegale a gazdelor, călăuzelor și transportatorilor care au reședința (sediul) sau își desfășoară activitatea în afara zonei de competență a poliției de frontieră.

Anexa nr.1

ARGUMENTAREA SOLUȚIILOR ȘTIINȚIFICE ÎN DETERMINAREA EVOLUȚIEI ISTORICE A FENOMENULUI MIGRAȚIEI UMANE

Descoperiri arheologice de bază

Cercetările în domeniul determinării apariției și evoluției omului pe pământ, nu constituie un element de noutate și reprezintă o preocupare permanentă a oamenilor de știință contemporani. Unele dintre descoperirile arheologice ne trimit către o serie de ipoteze care în timp, sunt combătute sau infirmate prin alte descoperiri de ultimă oră, descoperiri care nu de puține ori, dau naștere la polemici aprinse în rândul oamenilor de știință.

Cu toate acestea, făcând abstracție de unele discuții contradictorii, cercetătorii continuă activitatea în domeniu pornind de la o serie de descoperiri arheologice care sunt documentate din punct de vedere științific și care reprezintă suportul justificativ în ceea ce privește emiterea ipotezelor privind apariția și evoluția speciei umane.

Pornind de la această idee, consider că este necesară o prezentare punctuală a celor mai importante dintre ele, după cum urmează:

În 1974, descoperirea pe teritoriul actual al Etiopiei, la Hadar, a rămășițelor scheletului celei mai bătrâne femei din lume, botezată „Lucy” de către paleoantropologul american Don Johanson și cercetările întreprinse ulterior au evidențiat faptul că „Lucy” este reprezentanta primului om de pe Terra. Practic, el aparține celei mai vechi familii umane care trăia cu aproximativ 4,4-3 milioane de ani în urmă.

„Copilul Taung” a trăit cu cel puțin 2 milioane de anii în urmă. Craniul acestui copil a fost descoperit în 1924 de antropologul Raymond Dart în regiunea Taung din Africa South. Dart a făcut deosebirea clară între caracteristicile fizice specifice maimuțelor și caracteristicile umane ale craniului descoperit la Taung. De exemplu, poziția orificiului prin care craniul Copilului Taung poate fi atașat coloanei vertebrale, spunea Dart, atestă faptul că acest copil avea o poziție bipedă diferențiată categoric de oricare specie de maimuță. El a denumit fosila găsită Australopitecus africanus. Această descoperire a inițiat căutarea de fosilele umane și în afara Africii.

Descoperirile arheologice de la Nariokotome, Kenya atestă faptul că strămoșul omului a trăit aici în urmă cu mai bine de 1,5 milioane de ani. Arheologii au denumit fosilele umane descoperite aici „Băiatul Turkana” (Homo erectus). În urma cercetărilor s-a concluzionat că „Băiatul Turkana” a murit în adolescență de la un dinte infectat. Pentru a rezista sub soare tropical el avea nevoie de o alimentație bogată și, probabil s-a rătăcit în timp ce căuta hrană ajungând pe marginea mlaștinii unde au fost descoperite fosilele. După caracteristicile fizice pe care le-a avut, cercetătorii consideră că această specie umană este prima care s-a deplasat și în afara Africii.

„Omului Peking”, Homo erectus, a trăit în urmă cu 500. 000 de ani în regiunea cunoscută astăzi sub numele de Zhoukoudian, din China. Un dinte provenind de la o fosilă umană găsit printre alte oase de mamifere a condus în 1920 la cercetarea de către unii antropologi a peșterii Zhoukoudian, situată în apropierea Beijingului. În anii care au urmat săpăturile arheologice au scos la iveală mai multe fosile aparținând „Omului Peking”, după cum a fost denumită această specie umană. Fosilele „Omului Peking” semănă cu alte fosile ale aceleiași specii descoperite în alte regiuni ale Chinei și în Java. Dimensiunile creierului său le depășesc pe cele ale „Copilului Turkana”. Această dovadă sugerează faptul că Homo erectus a ajuns în Asia în urma cu aproape 2 milioane de ani și s-a dezvoltat acolo în mod izolat până când, în urmă cu aproximativ 50. 000 de ani ajuns și aici omul modern.

Alte fosile umane deosebit de vechi și care atestă evoluția și răspândirea omului, au fost descoperite în 1856 în Europa, în valea Neander (grota Feldhofer) de pe teritoriul Germaniei și sunt datate ca fiind din urmă cu aproximativ 650.000 de ani.

În 1960, descoperirile făcute de antropologi în peșterile situate pe țărmul răsăritean al Africii de Sud au scos la iveală câteva fragmente de craniu, dinți și alte oase aparținând speciei umane. În urma cercetărilor s-a stabilit că acestea aveau 120.000 ani, respectiv 90.000, și aparțineau altei specii decât cea a oamenilor primitivi. Acest fapt, coroborat și cu alte dovezi istorice, i-au determinat pe oamenii de știință să elaboreze teoria potrivit căreia omul modern a apărut pentru prima dată pe teritoriul Africii, ulterior răspândindu-se și pe celelalte continente.

Testele genetice indică apartenența aborigenilor australieni la specia omului modern. În pofida acestor dovezi, există evidențe pentru a respinge teoria africană ca fiind singulară. Testele efectuate pe oasele „Omului Mungo 3” datează existența acestuia cu 62.000 de ani în urmă și indică faptul că ADN-ul descoperit nu are corespondent nicăieri în lume. Aceasta sugerează că evoluția omului modern s-a făcut în perioade diferite și în locuri diferite, dar teoria rămâne neîntemeiată.

Argumentul genetic

Descoperirile experților Dr. Stephen Oppenheimer și Dr. Martin Richards oferă dovezi concrete referitoare la unde și când au apărut strămoșii noștri (în speță „omul modern”) și cum au migrat ei dinspre Africa către toate colțurile globului.

Studiile lor sunt bazate pe expertize genetice asupra urmelor arheologice datând din perioada preistoriei umanității.

Pentru a argumenta conținutul științific al concluziilor promovate de cei doi cercetători consider a fi necesară explicarea metodei utilizate.

Studiile lor genetice s-au axat pe diferențele ADN-ului aparținând diferitelor populații umane. Practic, cele care cară informația genetică în timp, sub forma ADN-ului, sunt structurile celulelor denumite cromozomii.

Fiecare cromozom este compus dintr-o singură moleculă lungă de ADN, umplută cu proteine, într-un complex numit cromatină. Oamenii au 22 de perechi de cromozomi autosomtici (non-sexuali) și doi cromozomi sexuali – femeile au doi cromozomi X în timp ce bărbații au cromozomii X și Y. Un singur membru din fiecare pereche este moștenit de la tată iar celălalt de la mamă. Membrii unei perechi de cromozomi sunt cunoscuți sub denumirea de cromozomi omologi.

ADN-ul (acidul dezoxiribonucleic) reprezintă bagajul major de informație dintr-o celulă. O moleculă de ADN conține două împletituri ținute laolaltă, sub forma unui dublu spiral, de către două întărituri slabe bazate pe perechi de nucleotide. Fiecare împletitură de ADN constă în subunități de nucleotide, fiecare subunitate conținând una dintre următoarele patru baze: adenină (A), guanină (G), citosină (C) și timină (T). În natură, perechile de bază sunt numai între A și T și între G și C. Din secvența de nucleotide bazate pe o singură împletitură de ADN, se poate deduce perechea complementară.

Diferențele ADN-ului uman au rezultat ca urmare a schimbărilor structurii acestuia. Mutațiile din structura ADN-ului s-au mai putut produce și ca urmare a acțiunii unor factori externi: expunerii la radiațiile solare sau a influenței anumitor compuși chimici, în timp ce altele se datorează incidențelor de natură biologică.

Geneticienii au calculat anumite rate la care mutațiile pot proveni de-a lungul timpului. Divizând numărul total al diferențelor genetice dintre două populații, după o rată așteptată a mutațiilor, se obțin informații estimative despre timpul în care cele două populații au avut un strămoș comun. Multe estimări a evoluției speciei umane se bazează pe studiile ADN-ului din structura celulei mitocondriale. Acest ADN mai este numit și ADN mitocondrial. Spre deosebire de nucleul celulei ADN, care codifică majoritatea trăsăturilor unui organism moștenit de la ambii părinți, ADN-ul mitocondrial transmite caracteristicile moștenite numai de la mamă către descendenți. ADN mitocondrial acumulează de asemenea mutații într-un ritm de zece ori mai rapid decât ADN-ul normal din nucleul celulei (locația unde se află de obicei). Structura ADN-ului mitocondrial se modifică foarte rapid astfel încât oamenii de știință pot măsura cu ușurință diferențele dintre două tipuri de populație. Două populații înrudite ar trebui să aibă diferențe minore în ADN-ul mitocondrial, în timp ce, în mod contrar, două populații foarte distante ar trebui să aibă diferențe majore.

Toate popoarele contemporane nouă au moștenit ADN-ul mitocondrial de la o „singură femeie” (omul modern) din Africa, numită câteodată și Eva mitocondrială.

Cercetarea ADN-ul mitocondrial referitoare la originile omului modern a condus la două descoperiri majore. Prima, a constat în faptul că întreaga variație a ADN-ul mitocondrial specifică speciei umane este mai mică decât a oricărei specii de animale. Aceasta înseamnă că tot ADN-ul mitocondrial a provenit dintr-o singură line genetică moștenită – specifică unei singure ființe umane – care s-a perpetuat continuu. Majoritatea estimărilor ratei de mutație a ADN-ul mitocondrial indică că acest strămoș al omenirii a apărut și a trăit aproximativ acum 200.000 de ani în urmă. În altă ordine de idei, ADN-ul mitocondrial la populația africană variază mai mult decât la populațiile de pe alte continente. Acest lucru sugerează că ADN-ul mitocondrial al populației africane s-a schimbat în decursul unei perioade de timp mai mare în comparație cu cel de la populațiile din alte regiuni și că toate populațiile au moștenit ADN-ul mitocondrial de la omul modern din Africa. Câțiva geneticieni antropologi studiind aceste dovezi, au ajuns la concluzia că omul modern provine dint-o mică populație ce a apărut în Africa și care a migrat în timp către celelalte continente.

Studiul ADN-ul mitocondrial prezintă și unele carențe, îndeosebi datorită următoarelor aspecte:

rata estimată a mutațiilor ADN-ul mitocondrial variază de la caz la caz și unele estimări pun data originii mult mai aproape (acum aproximativ 850.000 de ani în urmă, pe timpul lui Homo erectus)

ADN-ul mitocondrial reprezintă o mică parte din totalul materialului genetic pe care oamenii l-au moștenit. Restul materialului nostru genetic – aproximativ de 400.000 de ori mai mult decât cantitatea ADN-ul mitocondrial – a provenit de la mai mulți indivizi ce au trăit în locuri diferite în epoca omului modern;

timpul în care ADN-ul mitocondrial a început să se diversifice nu trebuie să corespundă neapărat cu originile trăsăturilor biologice și abilitățile culturale ale omului modern;

cea mai mică aglomerație a ADN-ul mitocondrial diversificat în afara Africii nu rezultă din timpul în care populațiile Asiei și Europei au înregistrat scăderi, ci probabil în timpul schimbărilor climaterice.

Cu toate criticile aduse, mulți geneticieni continuă să promoveze ipoteza referitoare la faptul că omul modern are originile în Africa. Studiile nucleului de ADN sugerează de asemenea originea africană a varietăților genetice. Ba mai mult, într-un studiu remarcabil de la sfârșitul anilor 1990 s-a reușit reconstituirea ADN-ul mitocondrial al Omului de Neandertal cu ajutorul primei fosile descoperită în Germania și care nu seamănă deloc cu cea a omului modern. Această descoperire sugerează faptul că cel puțin populația de tip Neandertal – de aproximativ 600.000 de ani în urmă – se trage dintr-o linie genetică diferită decât cea a omului modern. Acest lucru indică faptul că Omul de Neandertal reprezintă o specie separată de cea a omului modern.

Argumentul economic

Dezvoltarea organizării sociale a comunităților umane din perioada paleolitică reprezintă un fapt incontestabil. În mod cert, această evoluție a omului pe scara socială a fost dictată de nevoia obținerii unor profituri economice. Faptul că vânătoarea constituia una dintre principalele îndeletniciri în perioada preistorică este argumentată de numeroasele dovezi arheologice.

Printre animalele vânate cu predilecție în acea perioadă se situează animalele de talie mare (bizonul, calul, rinocerul păros, însă cel mai important loc îl ocupă mamutul) deoarece ofereau avantaje economice deosebite. O descriere elocventă sub acest aspect este făcută de Cristian Strauss: „Mamuții (Elephas primigeunius) au fost animale uriașe, de patru metri la greabăn, având o greutate de trei la șapte tone. Capul lor puternic avea mai mult de un sfert din lungimea totală a corpului. Colții, îndoiți cu eleganță, puteau să atingă până la patru metri și să cântărească patru sute de kilograme (un singur molar avea 7-8 kg.). Mamuții aveau în spatele capului o cocoașă dorsală puternică, plină de grăsime, care constituia o rezervă de hrană în special pe durata iernii.

Mamutul a fost vânat în special în Europa centrală și orientală. Desenele și picturile rupestre dovedesc că era apreciat și de vânătorii din Europa de vest și de sud …

Să ne imaginăm o vânătoare de mamut în Europa centrală acum 25.000 de ani. Grupuri și triburi se adună – căci noua formă de vânătoare necesită o anumită organizare și coordonare a eforturilor. Este desemnat un șef pentru întreaga durată a vânătorii. Acesta adună oamenii și armele, repartizează îndatoririle. Prima operațiune: reperarea unei turme de mamuți și a unui loc favorabil. Aceasta poate dura săptămâni, poate chiar luni de zile. La momentul oportun și cu multe precauții, turma de pachiderme este încercuită în iarba deasă a câmpiei întinse, de către toți vânătorii.

La un semnal se pune foc din toate părțile. Animalele, înnebunite, încearcă să fugă de fum și flăcări. Ele sunt întâmpinate cu o ploaie de proiectile. Unele reușesc să scape, călcând peste câte un vânător lipsit de noroc. Dar oamenii sunt mulți și hotărâți. Ei reușesc să-i împingă din nou pe mamuți spre flăcări. Speriați și înecați de fum, mamuții vor deveni în curând o pradă ușoară pentru vânătorii care îi ucid cu lovituri de lance. Turma este exterminată aproape în întregime. Prada este repartizată diverselor grupuri. Autoritatea unui șef este necesară și aici pentru a împiedica orice conflict care se putea isca la împărțirea vânatului.

Echipele încep repede lucrul în vederea tranșării cărnii cu ajutorul lamelor de silex. Extrag de asemenea, dinții și colții de fildeș. Este o muncă ce va dura mai multe zile. Grupurile de oameni și triburile, sătui de carne proaspătă și de sânge, împovărați de pradă, se întorc la taberele lor, unde îi așteaptă femeile, copiii, meseriașii și bătrânii lăsați în paza câtorva indivizi de nădejde. Toți îi întâmpină pe vânători cu strigăte de bucurie. Iată hrană pentru mult timp și materie primă pentru scule! Se face o mare sărbătoare cu orgie de mâncare, cântece și dansuri.”

Mamutul s-a răspândit pe întregul teritoriul european, migrând prin strâmtoarea Bering și pe continentul american. În acest sens, cea mai importantă descoperire a fost cadavrul complet a unui mamut, lângă Irkuțk (Siberia), în 1901 – primul a fost descoperit în 1799 pe coasta oceanului Artic.

Sub aspectul celor prezentate, se deduce că nevoia de a vâna și avantajele economice oferite de vânatul de talie mare au antrenat odată cu migrația animalelor (îndeosebi a mamutului) în căutare de hrană și deplasarea omului modern spre noi teritorii. Deasemenea, trebuie luată în calcul și posibilitatea migrației acestui tip de vânat ca urmare a hăituirii permanente și a vânătorii excesive. În concluzie, se poate afirma că migrația omului modern și migrația vânatului de talie mare s-au influențat reciproc și au contribuit la popularea treptată a zonelor nelocuite din Europa, Asia și America de Nord.

Anexa nr.2

CELE MAI IMPORTANTE MOMENTE ALE MIGRAȚIEI UMANE DIN PERIOADA PREISTORICĂ

Anexa nr.3

CONEXIUNEA DINTRE CONTRABANDA CU MIGRANȚI ȘI TRAFICUL DE PERSOANE

Anexa nr.4

ACTUALELE FLUXURI MIGRATORII

Notă:

Fluxurile migratorii pe plan mondial nu pot fi determinate precis din punct de vedere cantitativ și al intensității cu care se manifestă datorită migrației ilegale nedepistate;

Este aproape imposibil de făcut o delimitare între migrația pe motive politice și cea pe motive economice;

Majoritatea fluxurilor migratorii legale sunt însoțite (într-o măsură mai mare sau mai mică) și de fluxuri migratorii ilegale.

Anexa nr.5

CORELAȚIA DINTRE ORGANIZAȚIILE CRIMINALE, IMIGRANȚII ILEGALI ȘI MUNCA „LA NEGRU”

Anexa nr.6

RUTELE MIGRAȚIEI AFRICANE

Legendă:

Anexa nr.7

STATISTICĂ COMPARATIVĂ PRIVIND MIGRAȚIA ETNICILOR MAGHIARI DIN ROMÂNIA ÎN UNGARIA

* Anuarul demografic: 1996, Anuarul statistic 1998/2001 – România.

** Anuarul demografic: 1998, 1999, 2000 – Ungaria.

Anexa nr.8

MIGRANȚII AVENTURIERI – VICTIME SAU INFRACTORI?

Interviu realizat cu T.I. cu domiciliul în Oradea.

Domnule T.I., ce v-a determinat să alegeți varianta emigrării?

Ideea emigrării a apărut încă din 1991 și s-a datorat în mare parte convulsiilor sociale ce aveau loc în țară în acea perioadă și care au culminat, în mod violent, cu mineriadele. În egală măsură simțeam că în România nu se întâmplă nimic. Aveam 24 de ani și locuiam împreună cu părinții cu care mă înțelegeam bine – ei aveau casă și mașină. Eram merceolog și muncind aici simțeam că nu mă pot realiza, practic nu obțineam nimic. Opțiunea emigrării s-a materializat în 1993 când am plecat în America (a se vedea SUA – n.a.) pentru o perioadă de trei luni, după care m-am întors în țară. Călătoria în America am făcut-o sub motivul declarat al vizitei în scop turistic, însă adevăratul mobil al plecării mele era de a trăi altfel.

Hotărârea de a pleca „afară” ați luat-o singur sau v-a ajutat cineva?

În luarea deciziei am fost influențat de o serie de prieteni care erau sau fuseseră „afară”? Hotărârea mea era „să șterg totul și să încep o viață nouă”! Așa se face că, odată întors din America, mi-am ales ca primă țintă Belgia. Pentru a ajunge în Belgia existau mai multe variante, însă eu, sfătuit și ajutat de prietenii mei am ales traseul: Ungaria, Austria, Germania Belgia. Menționez faptul că nu am plătit în vreun fel ajutorul dat de prietenii mei deși, dacă aș fi reușit să mă realizez în Belgia, le-aș fi fost recunoscător într-un fel anume. Experiența belgiană a durat aproape o lună din care timp de două săptămâni am stat într-un lagăr (a se vedea centru de cazare pentru migranți n.a.) unde, pentru a obține bani de țigări, spălam closete sau făceam alte munci „de jos” pe care nu le-am considerat niciodată degradante. Din lagăr am fost trimis cu avionul în România, la București, ulterior întorcându-mă acasă la Oradea.

Ce ați făcut în continuare?

Mi-am reluat serviciul, iar în 1994 m-am hotărât să plec din nou, pe același traseu, însă de data aceasta ținta aleasă a fost Franța. Cel mai ușor am trecut frontiera cu Franța … era 12 noaptea și, fără să mă feresc, am trecut frontiera fără să întâlnesc pe cineva. Când am ajuns la Dijon am cerut azil. Am fost condus la prefectură unde mi-au făcut un act de ședere provizorie.

Prima întrebare care mi-am pus-o după aceea a fost: „Ce aș putea să fac ca să supraviețuiesc?” Erau șanse multe de a face bani, însă majoritatea presupuneau ilegalități… Puteam să vând droguri, să joc în filme porno … și multe altele. Cu toate acestea am ales forma legală – timp de șase luni am vândut ziare deoarece cu adeverința provizorie pe care o aveam nu mă puteam angaja nicăieri. Francezii erau oameni de treabă… de exemplu, îmi cumpărau ziarul, dar și un iaurt, sau îmi plăteau ziarul și nu mi-l luau.

La expirarea termenului de valabilitate a adeverinței, șederea provizorie mi-a fost prelungită pentru încă șase luni, fapt care mi-a dat posibilitatea să lucrez legal în construcții. După expirarea și celui de-al doilea termen, fără a-mi da azil, am primit somație ca în termen de trei luni să părăsesc teritoriul Franței. Atunci m-am dedat la activități ilegale …, după care m-am întors în România.

Cum vi s-a părut experiența trăită?

Experiența mea nu s-a oprit aici. În 1996 am plecat din nou în America cu viză de turist. Am stat doi ani și jumătate în New York timp în care am muncit la negru. Câștigam destul de bine și m-am căsătorit. Ca barman am cunoscut și oameni bogați, însă extrem de nefericiți. Nu știu exact de ce, dar lumea americană mi s-a părut extrem de materială și de rapidă. Nu m-am putut adapta și m-am întors în țară. Soția a rămas în America… Mai corespondăm și s-ar putea să vină și ea aici la Oradea.

V-ar mai tenta să plecați „afară”?

Nu exclud posibilitatea unei noi aventuri.

ORADEA – 20 martie 2004

Concluzii:

Subiectul în momentul luării deciziei de emigrare: tânăr (vârsta – 24 de ani); provine dintr-o familie închegată, cu stare materială bună; starea civilă – necăsătorit; starea socială – angajat în sectorul comercial; cunoscător limbi străine – engleza și franceza de nivel mediu; personalitate – sociabil, ușor influențabil, dornic de aventură.

Motivul invocat pentru emigrare – sistemul social existent în România: convulsiile sociale și imposibilitatea întrevederii unui trai mai bun prin prisma realizării profesionale (posibilitățile reduse de a opta pentru o profesie în care să-și realizeze aspirațiile);

Deși ar fi putut alege varianta emigrării legale, la sfatul unor „binevoitori” a ales varianta ilegală. Experiența trăită scoate în evidență următoarele aspecte:

lipsa unei documentări adecvate ca urmare a neapelării la mijloacele de informare cu privire la posibilitățile legale de emigrare puse la dispoziție de autoritățile abilitate ale statului;

crearea unei obligații (chiar dacă în acest caz obligația este de ordin moral) față de persoanele care l-au ajutat să emigreze ilegal și astfel existența permanentă a pericolului – cât timp se afla în străinătate – de a i se solicita sprijinul necondiționat pentru săvârșirea unor fapte ilegale în beneficiul acestora;

lipsa de informare asupra pericolelor la care s-a expus prin alegerea variantei ilegale;

necunoașterea drepturilor și obligațiilor ce-i reveneau pe timpul șederii în străinătate, inclusiv a posibilității de a apela la sprijinul ambasadei (consulatului) României de pe teritoriul statului străin atunci când se afla în situații critice;

ușurința cu care tânărul emigrant român – care se afla în postura de ședere ilegală, respectiv de a fi somat să părăsească teritoriul statului străin – poate fi racolat de lumea interlopă pentru a săvârși fapte ilegale;

regimul degradant la care sunt supuși emigranții români prin faptul că nu li se recunoaște pregătirea și sunt folosiți ca mână ieftină de lucru în economia subterană (munca la negru);

imposibilitatea adaptării la condițiile socio-culturale existente în țările de imigrație și ca urmare revenirea în țara de origine;

experiența nefastă acumulată pe timpul imigrării nu îl determină să renunțe definitiv la ideea imigrării – acest aspect îl încadrează în categoria migranților aventurieri.

Cu toate că subiectul are un grad de instruire de nivel mediu, totuși putem constata că lacunele în educație – dacă privim problema la modul general – l-au făcut să devină o victimă a sistemului social existent atât în țara de origine cât și în țările de destinație.

O analiză globală din punct de vedere social pune în evidență principalele aspecte negative, aspecte care constau în:

inexistența unui cadru corespunzător de documentare în țara de origine, îndeosebi prin folosirea mass-mediei pentru popularizarea posibilităților de emigrare în condiții legale și a riscurilor pe care le presupune migrația ilegală;

implementarea în țările de destinație a unor măsuri ferme pentru eliminarea folosirii imigranților ca mână de lucru ieftină în cadrul economiei subterane;

lipsa unor facilități și a unei protecții adecvate în țările de destinați care să ofere posibilitatea imigranților aflați în situații critice de a conlucra cu autoritățile statului pentru a nu fi racolați și folosiți de lumea interlopă în scopul săvârșirii de fapte ilegale;

neimplicarea instituțiilor abilitate, inclusiv a ONG-urilor, prin înscrierea migrantului într-un program de consiliere și ajutorare după returnarea în țara de origine.

În egală măsură, datorită faptului că subiectul a optat în mod conștient pentru a desfășura activități ilegale (atât pentru emigrare, cât și în țările de destinație), nu-l exonerează de răspundere și, cu atât mai mult, datorită faptului că este dispus pentru o nouă „aventură” – recidiva – poate fi tratat ca un infractor și nu ca o victimă.

Anexa nr.9

SISTEMUL DE INFORMARE SCHENGEN

Sistemul de informare Schengen este un sistem de urmărire internațională asistată pe calculator. A fost creat în conformitate cu dispozițiile art. 92 – 119 ale APAS:

„Art. 92.(1-3) Părțile Contractante creează și administrează un sistem de informare comun, denumit în continuare Sistemul de Informații Schengen, compus dintr-o secțiune națională în fiecare Parte Contractantă și un serviciu de asistență tehnică. Sistemul de Informații Schengen permite autorităților desemnate de Părțile Contractante ca, prin intermediul unei proceduri de căutare automată, să aibă acces la semnalările cu privire la persoane și obiecte pentru controale la frontieră și verificări, precum și pentru alte controale ale poliției și autorităților vamale exercitate în interiorul țării conform dreptului intern, precum și, în cazul categoriei de semnalări prevăzute la articolul 96 (străini din țări terțe cărora nu li se permite intrarea), pentru acordarea vizelor, a permiselor de ședere și pentru supravegherea străinilor în cadrul aplicării dispozițiilor privind circulația persoanelor din prezentul Acord.

Fiecare Parte Contractantă creează și administrează, în nume propriu și pe riscul său, secțiunea sa națională din Sistemul de Informații Schengen, al cărei fișier va fi materialmente identic cu fișierele celorlalte secțiuni naționale ale fiecărei Părți Contractante, prin recurgerea la serviciul de asistență tehnică. Pentru a permite transmiterea rapidă și eficientă a datelor fiecare Parte Contractantă se conformează, din momentul creării secțiunii sale naționale, protocoalelor și procedurilor stabilite de comun acord de Părțile Contractante pentru serviciul de asistență tehnică. Fișierul de date al fiecărei secțiuni naționale va servi la căutarea automată pe teritoriul fiecărei Părți Contractante. Consultarea fișierelor de date din secțiuni naționale ale altor Părți Contractante nu va fi posibilă.

Părțile Contractante creează și administrează, asumându-și în comun riscurile, serviciul de asistență tehnică al Sistemului de Informații Schengen, pentru care este responsabilă Republica Franceză; acest serviciu de asistență tehnică va avea sediul la Strassbourg. Serviciul de asistență tehnică cuprinde un fișier de date care asigură ținerea identică a fișierelor de date ale secțiunilor naționale, prin transmiterea on line a informațiilor. În fișierul de date al serviciului de asistență tehnică vor figura semnalările de persoane și de obiecte, în măsura în care interesează toate Părțile Contractante“

Din reglementările prezentate, rezultă că Sistemul de Informații Schengen constituie o rețea informatizată (concepută în formă de stea), formată dintr-un server central aflat la Strassbourg (Central Schengen Information Sistem – C.SIS), precum și din cele 10 secțiuni naționale ale statelor membre (National Schenghen Information Sistem – N.SIS).

La ora actuală baza de date a SIS cuprinde aproximativ 10 milioane de persoane și obiecte înregistrate. Comunicarea între statele membre se face în limba engleză .

Condițiile pentru a putea participa la SIS sunt:

condiții politice;

condiții legislative;

condiții tehnice;

condiții polițienești.

Din punct de vedere politic, statele participante trebuie să fie membre ale Uniunii Europene (cu anumite excepții – spre exemplu Norvegia).

Din punct de vedere legislativ este necesar ca statul respectiv să preia legislația Schengen (acquis-ul Schengen) în cadrul Contractului Uniunii. În plus, mai este necesar și acordul tuturor statelor Uniunii Europene. O premisă esențială este adoptarea și aplicarea de către statul respectiv a unei Legi naționale de protecție a datelor cu caracter personal, conformă standardelor stabilite de APAS în privința protejării datelor (titlul IV, capitolul 3, art. 102-119).

Din punct de vedere tehnic, este necesară crearea unui SIS național cu acces electronic în timp real pentru toate organele cu atribuții de ordine publică în domeniu (poliție de frontieră, poliție, vamă, organisme pentru străini, refugiați etc.). Așadar, este necesară o informatizare a activității polițienești. În plus, trebuie create trei rețele electronice de transmitere a informațiilor:

rețeaua SIS – NET, pentru interconectarea computerelor SIS naționalele la C.SIS și între acestea;

rețeaua SIRENE ca mediu de transmitere și administrare a datelor din fișierele (categoriile de liste) prevăzute de APAS;

rețeaua de conectare a tuturor reprezentanțelor diplomatice ale statului la SIS.

Din punct de vedere polițienesc, trebuie asigurată securizarea frontierelor externe ale spațiului Schengen, precum și controlarea situației din punctul de vedere al imigrației ilegale pe propriul teritoriu. Acest lucru presupune, la rândul său, un complex de măsuri legislative, administrative și de logistică.

Îndeplinirea acestui set de condiții de către fiecare stat candidat este verificată de către o comisie de evaluare a Uniunii Europene. Statul candidat va putea fi admis numai în cazul unui rezultat pozitiv al acestei așa-numite „inspecții Schengen“.

Anexa nr.10

EXTRASE DIN DOCUMENTE LEGISLATIVE CARE AU IMPACT ASUPRA CONTROLULUI FLUXURILOR MIGRATORII

Intrarea pe teritoriul României poate fi permisă străinilor care îndeplinesc următoarele condiții:

posedă un document valabil de trecere a frontierei de stat, care este acceptat de statul român;

posedă viza română sau permis de ședere valabil;

prezintă documente care justifică scopul și condițiile șederii lor și fac dovada existenței unor mijloace corespunzătoare pentru întreținere pe perioada șederii, cât și pentru întoarcerea în țara de origine;

prezintă garanții că li se va permite intrarea pe teritoriul statului de destinație sau că vor pleca de pe teritoriul României, pentru străinii aflați în tranzit;

nu sunt incluși în categoria străinilor împotriva cărora s-a instituit măsura interzicerii intrării în România sau care au fost declarați indezirabili;

nu prezintă un pericol pentru apărarea și siguranța națională, ordinea, sănătatea ori morala publică.

Tipurile de viză care se acordă pentru intrarea în România sunt: viză de tranzit aeroportuar, viză de tranzit (inclusiv viză de tranzit colectivă), viză de scurtă ședere care permite străinilor să intre pe teritoriul României în vederea unei șederi neîntrerupte sau a mai multor șederi a căror durată totală să nu depășească 90 de zile în decurs de 6 luni de la data primei intrări (misiune, turism, vizită, afaceri, activități sportive, culturale) și viză de lungă durată care se acordă străinilor, la cerere, pe o perioadă de 90 de zile, cu una sau mai multe călătorii (pentru desfășurarea de activități economice, profesionale, comerciale, pentru angajarea în muncă, pentru studii, pentru străini căsătoriți cu cetățeni români, reîntregirea familiei, activitate diplomatică, activități religioase și umanitare și alte scopuri).

Sursă: Ordonanța de urgență nr. 194 privind regimul străinilor în România, publicată în Monitorul Oficial nr. 955 din 27.12 2002, aprobată cu modificări prin L. 357/2003.

„Străinilor li se refuză intrarea pe teritoriul statului român dacă:

a) nu îndeplinesc condițiile prevăzute de legea română;

b) sunt semnalați de organizații internaționale la care România este parte, precum și de instituții specializate în combaterea terorismului că finanțează, pregătesc, sprijină în orice mod sau comit acte de terorism;

c) există indicii că fac parte din grupuri infracționale organizate cu caracter transnațional sau că sprijină în orice mod activitatea acestor grupuri;

d) există motive serioase să se considere că au săvârșit sau au participat la săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii ori a unor crime de război sau crime contra umanității, prevăzute în convențiile internaționale la care România este parte.”

Sursă: Ordonanța de urgență nr. 194 privind regimul străinilor în România, publicată în Monitorul Oficial nr. 955 din 27.12 2002, aprobată cu modificări prin L. 357/2003.

„Cetățeanului străin care a comis o infracțiune i se poate interzice rămânerea pe teritoriul țării.

În cazul în care expulzarea însoțește pedeapsa privativă de libertate, aducerea la îndeplinire a expulzării are loc după executarea pedepsei.

Încetarea expulzării se pronunță de instanță.

Persoanele străine nu vor fi expulzate dacă există pericolul real de a fi condamnate la moarte ori de a fi supuse la tortură, tratamente inumane sau degradante în statul în care ar urma să fie expulzate sau dacă sunt căsătorite cu cetățeni români, au domiciliul și familia în România, iar căsătoria este anterioară săvârșirii faptei.”

Sursă: Codul Penal al României – Capitolul II – Regimul măsurilor de siguranță (Expulzarea), Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 575 din 29.06 2004.

Statul român poate acorda următoarele trei forme de protecție:

statutul de refugiat se poate acorda la cererea străinului care dovedește că, datorită unei temeri bine întemeiate de a fi persecutat pe considerente de rasă religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinie politică, se află în afara țării sale de origine și care nu poate primi sau, datorită acestei temeri nu dorește protecția acestei țări.

protecția umanitară condiționată se poate acorda străinului care nu îndeplinește condițiile pentru a se încadra în categoria refugiat, dar care dovedește că în țara sa a săvârșit fapte pentru care riscă o condamnare la pedeapsa cu moartea, riscă să fie supus la tortură sau tratamente inumane ori degradanate sau din cauza apartenenței sale la o categorie defavorizată de persoane poate fi expus unor pericole care să-i aducă atingere vieții, integrității corporale sau libertății sale.

protecția umanitară temporară se acordă persoanelor care provin din zone de conflict, iar guvernul român stabilește măsurile și perioada pentru care se acordă protecție.

Trecerea frauduloasă a frontierei de stat

Art. 330. Intrarea sau ieșirea din țară prin trecerea ilegală a frontierei de stat se pedepsește cu închisoare strictă de la un an la 3 ani sau cu zile-amendă. Dacă fapta a fost săvârșită în scopul sustragerii de la executarea unei pedepse, pedeapsa este închisoarea strictă de la un an la 5 ani. Intrarea frauduloasă pe teritoriul țării a străinului declarat indezirabil ori căruia i-a fost interzis în orice mod dreptul de intrare sau de ședere în țară se pedepsește cu închisoare de la 2 la 6 ani. Dacă fapta a fost săvârșită în mod repetat, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 7 ani. Fapta persoanei care racolează, îndrumă sau călăuzește una sau mai multe persoane în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat, precum și a persoanei care organizează asemenea activități se pedepsește cu închisoare strictă de la 3 la 7 ani.

Traficul de migranți

Art. 331. – Traficul de migranți săvârșit în scopul de a obține, direct sau indirect, un folos material se pedepsește cu închisoare strictă de la 3 la 7 ani. Dacă fapta este de natură să pună în pericol viața sau securitatea victimei ori să o supună unui tratament inuman sau degradant, pedeapsa este închisoarea strictă de la 5 la 10 ani. Fapta persoanei care, pentru a facilita traficul de migranți, produce documente de călătorie sau acte de identitate false ori procură, furnizează sau posedă asemenea documente, în scopul de a obține, direct sau indirect, un folos material, se pedepsește cu închisoare strictă de la 2 la 7 ani. Cu aceeași pedeapsă se sancționează fapta persoanei care facilitează rămânerea pe teritoriul României a unei persoane care nu are cetățenia română și nici domiciliul în România, prin orice mijloace ilegale, în scopul de a obține, direct sau indirect, un folos material. Prin trafic de migranți se înțelege asigurarea intrării ilegale pe teritoriul unui stat a unei persoane care nu are cetățenia acelui stat sau nu domiciliază pe teritoriul acelui stat.

Art. 332. – Tentativa se pedepsește.

Sancționarea persoanei juridice

Art. 333. – Persoana juridică se sancționează pentru infracțiunile prevăzute în art. 326-329, art. 330 alin. (5) și art. 331. Fapta cetățeanului român sau a persoanei fără cetățenie domiciliate pe teritoriul României, care racolează, îndrumă sau călăuzește una ori mai multe persoane în scopul trecerii frauduloase a frontierei unui stat străin sau care organizează una ori mai multe dintre aceste activități ilegale, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani. Cu aceeași pedeapsă se sancționează și racolarea uneia sau mai multor persoane în scopul trecerii frauduloase a frontierei unui stat străin sau organizarea unei asemenea activități, săvârșită pe teritoriul României de alte persoane decât cele prevăzute la alin. (1). Tentativa se pedepsește."

Sursă: Codul Penal al României – Capitolul III – Crime și delicte contra intereselor publice săvârșite de orice persoană, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 575 din 29.06 2004.

„Art. 2.

(1) Fapta cetățeanului român sau a persoanei fără cetățenie domiciliate pe teritoriul României, care racolează, îndrumă sau călăuzește una ori mai multe persoane în scopul trecerii frauduloase a frontierei unui stat străin sau care organizează una ori mai multe dintre aceste activități ilegale, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează și racolarea uneia sau mai multor persoane în scopul trecerii frauduloase a frontierei unui stat străin sau organizarea unei asemenea activități, săvârșită pe teritoriul României de alte persoane decât cele prevăzute la alin. (1).

(3) Tentativa se pedepsește."

Sursă: Legea nr. 252/29.04 2002 pentru aprobarea OGU nr.112/2001 privind sancționarea unor fapte săvârșite în afara teritoriului țării de cetățeni români sau de persoane fără cetățenie domiciliate în România, publicată în Monitorul Oficial nr. 307 din 09.05 2002.

Anexa nr.11

GRUPUL INTERMINISTERIAL ROMÂN PENTRU MANAGEMENTUL INTEGRAT AL FRONTIEREI DE STAT

Anexa nr.12

MODEL PRIVIND COLABORAREA INTERNAȚIONALĂ ÎN DOMENIUL PREVENIRII ȘI COMBATERII MIGRAȚIEI ILEGALE ȘI A CRIMINALITĂȚII ORGANIZATE TRANSFRONTALIERE

Colaborarea internațională în domeniul poliției de frontieră în spațiul Mării Baltice nu mai este de mult o viziune. În cele peste 70 de proiecte ale Consiliului Mării Baltice din domeniul economic și cultural, instituțiile statelor riverane colaborează în diversele foruri pentru îndeplinirea sarcinilor în ceea ce privește combaterea criminalității organizate.

Cel mai înalt nivel politic solicită acțiuni comune îndreptate spre același țel, la fel ca și punerea lor în aplicare.

Ministerul federal de interne Schily a făcut referire nu demult la prezentarea situației infracționale din anul 1999 asupra hotărârii șefilor de stat și de guvern ai UE la Tampere (Finlanda), în conformitate cu care colaborarea polițienească trebuie forțată, pentru a crea o grupare de tipul „Task force” a șefilor polițiilor europene.

Această solicitare a fost realizată deja în domeniul colaborării în spațiul Mării Baltice.

Următoarele foruri sunt importante pentru colaborarea în spațiul Mării Baltice:

TASK FORCE (TF) pentru combaterea criminalității organizate în spațiul Mării Baltice;

OPERATIVE COMMITTEE (OPC) a Task Force (comitetul operativ pentru conducerea „Task Force”);

BALTIC SEA REGION BORDER CONTROL COOPERATION (BSRBCC) – responsabil de implementarea planurilor de cooperare privind controlul de frontieră în regiunea Mării Baltice.

Forurile constituite în vederea realizării cooperării și delimitarea competențelor sunt:

TASK FORCE – TF: For al trimișilor personali ai șefilor de guverne a statelor riverane Mării Baltice, fondat în Mai 1996, condus pentru prima dată de Suedia (din 2001 ianuarie de Danemarca).

Comitetul operativ (Operative Committee – OPC): Coordonarea țărilor pentru aplicarea operativă a proiectelor stabilite de TF cu competențe naționale. Creat în martie 1998; Conducerea: Suedia; din ianuarie 2001 de Danemarca.

Cooperarea în efectuarea controlului de frontieră în regiunea Mării Baltice (Baltic Sea region border control cooperation – BSRBCC): Uniunea instituțiilor de frontieră a statelor riverane la Marea Baltică, constituită în mai 1997.

În timp ce TF și OPC urmăresc combaterea criminalității organizate în spațiul Mării Baltice în toate domeniile infracționale, colaborarea în BSRBCC se concentrează asupra combaterii migrației ilegale și a infracțiunii de călăuzire.

Colaborarea în spațiul Mării Baltice:

Colaborarea pentru Combaterea migrației ilegale și a infracțiunii de călăuzire în spațiul Mării Baltice s-a dezvoltat după cum urmează:

Dezvoltarea colaborării

De la înființarea CBSS (Council of the Baltic Sea Statea) în anul 1992 colaborarea între statele riverane la Marea Baltică s-a dezvoltat în permanență.

În ceea ce privește o strânsă colaborare în domeniul combaterii criminalității organizate o deosebită importanță a avut-o crearea TFOC BSR (Task Force on organized Crime în the Baltic Sea Region) în 1996.

OPC – creat de către Task Force – la care participă din toate statele riverane la Marea Baltica așa numiții coordonatori împreună cu experții lor, a sprijinit puternic colaborarea statelor la Marea Baltică (depășind relațiile bi – sau trilaterale).

Măsuri operative

De la crearea diferitelor foruri și a cooperării în spațiul Marii Baltice s-au desfășurat multe operații multilaterale sub conducerea unui stat desemnat.

Măsurile pe uscat au fost inițiate de către grupul internațional de experți sub conducerea Prezidiul BGS Nord; „Migrația ilegală și infracțiunea de călăuzire”.

Operațiile maritime din anii 1997/1998 s-au desfășurat la hotărârea OPC, toate aflându-se sub mandat BSR BCC.

Scopurile operațiilor:

Combaterea migrației ilegale și a activității de călăuzire în regiunea Mării Baltice.

Intensificarea și îmbunătățirea colaborării și comunicării internaționale în domeniile prevenirii și aplicării prin instituțiile competente în spațiul Mării Baltice.

Măsuri concepționale de intervenție

Supravegherea mărită controlul circulației peste frontiera pe uscat, având ca puncte principale:

Persoanele

Autovehiculele

Circulația pe căile ferate

Circulația camioanelor

Circulația autocarelor

Zonele de control sau de supraveghere au fost PTF-urile și frontiera verde.

a circulației maritime – având ca punct principal:

Persoanele

Autovehiculele

Camioanele trailer

Autocarele

Containerele

Circulația maritimă de intrare sau de ieșire

Călătorii de plăcere cu vasul.

Zonele de control și supraveghere au fost porturile, terminalele de feribot în porturile maritime precum și zona maritimă de coastă.

Principii operative

Bazele pentru operațiile amintite mai sus în anii 2000 și 2001 a fost „Rapoartele internaționale referitoare la migrația ilegală și infracțiunea de călăuzire în spațiul Mării Baltice” împreună cu informațiile actuale preluate din rapoartele naționale săptămânale (Weekly Situation Reports – WSR).

Aceste „Rapoarte internaționale despre migrația ilegală și infracțiunea de călăuzire – în spațiul Mării Baltice” au fost concepute de Germania ca responsabil de proiect; ele au apărut în iunie și au fost distribuite în OPC; cuprind toate rapoartele naționale ale statelor riverane la Marea Baltică; fac aprecieri și propun operații comune.

Operațiile amintite se bazează pe propunerile corespunzătoare din rapoartele internaționale.

Acest raport internațional cuprinzător se actualizează o dată pe an și constituie împreună cu rapoartele săptămânale (WSR) o bază profundă pentru toate aspectele colaborării statelor baltice în domeniul combaterii migrației ilegale și a infracțiunii de călăuzire în spațiul Mării Baltice.

Grupul de experți „Migrația ilegală și infracțiunea de călăuzire” se întâlnește în ultima parte a anului, pentru a dezbate operații comune ale anului următor.

Cooperarea în domeniul poliției de frontieră

În afara mandatelor limitate în timp în cadrul OPC există și cea în cadrul BSR BCC, unde șefii polițiilor sunt prezenți împreună cu diferiți experți – din cadrul instituțiilor cu sarcini ale poliției de frontieră din statele riverane la Marea Baltică; acestea au o importanță deosebită. Colaborarea s-a îmbunătățit în mod continuu de la crearea BSR BCC în anul 1997; este un forum al conducătorilor instituțiilor naționale de frontieră, pentru a armoniza practica intervențiilor, strategia și tactica.

Sub președinția Finlandei, Suediei, Rusiei și Germaniei colaborarea statelor BSR BCC a putut să se dezvolte în sens pozitiv.

Între timp, este de la sine înțeles, că NCC (National Coordination Center) nu comunică doar prin fax ci și telefonic, pentru a transmite informații actuale importante sau pentru a elimina neclaritățile.

În grupa de lucru condusă de FINLANDA și SUEDIA „Crearea unui sistem de supraveghere maritimă (MSS) prin comunicarea prin Internet a statelor riverane la Marea Baltică” se creează aceleași premise tehnice pentru asigurarea circulației electronice a informațiilor între toate instituțiile de frontieră ale statelor riverane la Marea Baltică.

Contactele conducătorilor NCC se adâncesc în continuare. De aceea a avut loc, în februarie 2001, în Germania o întâlnire a șefilor NCC, pentru a îmbunătăți – prin cunoașterea personală și schimbul de informații – comunicarea și pentru a elimina toate temerile.

Rezultatele operațiilor comune

Din operațiunile pe uscat sau maritime desfășurate până acum pot fi deduse următoarele rezultate generale:

Îmbunătățirea comunicării și cooperării între țări.

Îmbunătățirea comunicării și cooperării instituțiilor în interiorul țărilor.

Înmulțirea și concretizarea experiențelor în domeniul migrației ilegale și a călăuzirii în rândul țărilor participante și răspândirea mai bună a acestor experiențe între statele riverane la Marea Baltică.

Îmbunătățirea circulației informațiilor între țări.

Lărgirea conștiinței și a înțelegerii la responsabilii diferitelor instituții ale țărilor pentru sarcina internațională comună a combaterii migrației ilegale.

Aceste rezultate influențează direct serviciul zilnic al instituțiilor în statele Mării Baltice, ele duc la o îmbunătățire a combaterii migrației ilegale și a infracțiunii de călăuzire.

Deși nu există succese spectaculoase mai ales în domeniul operațiilor maritime, unele dintre state sunt de părere, că o astfel de operație – într-un cadru mai restrâns – ar avea sens, din următoarele motive:

Prevenție (intimidarea posibililor infractori și ca urmare desistarea acțiunilor lor);

Verificarea sau completarea raportului internațional prin informații actuale, de exemplu despre vase, noi moduri de operare;

Antrenamentul important al comunicării și cooperării comune tuturor statelor riverane la Marea Baltică;

Întărirea ideii: „Este necesară combaterea comună a migrației ilegale!”

Germania a predat în 28.06 2001 președinția BSR BCC Estoniei. în 01.07 2001 Polonia a preluat președinția de la Estonia. Prin aceasta transmitere a mandatului se preia concomitent și obligația de a îmbunătăți cooperarea între instituțiile cu sarcini ale PF în spațiul Mării Baltice.

Următoarele măsuri sau simpozioane s-au desfășurat în timpul președinției Germaniei din 01. 07 2000 până în 30. 06 2001.

Conferința pentru experții poliției de frontieră ai statelor riverane la Marea Baltică, noiembrie 2000.

Congresul șefilor NCC la Neustadt / Germania, februarie 2001.

Seminarul de 3 zile despre drept european și Schengen în martie 2001, la școala Poliției de Frontieră.

Exercițiul de supraveghere „BALTIC SPRING” pentru verificarea și îmbunătățirea căilor de comunicare – în aprilie 2001.

Măsuri de supraveghere maritimă ca operațiune ad-hoc „LOOKOUT” – în mai 2001.

Conferința internațională a conducătorilor instituțiilor cu sarcini de control în domeniul poliției de frontieră – în iunie 2001.

Estonia a desfășurat sau va organiza următoarele simpozioane sau va lua următoarele măsuri în timpul președinției sale:

Întâlnirea experților, noiembrie 2001

Exerciții sau operații maritime, o dată într-un sfert de an

Întâlnirea șefilor NCC, februarie 2002

Acțiuni sportive mai, iunie 2002

Conferința șefilor instituțiilor BSR BCC

Pe lângă aceste măsuri se desfășoară și programe de schimb de experți în domeniul poliției de frontieră din stafurile de conducere regionale.

Acest plan de desfășurare a fost hotărât în 1998 la Stockholm și stabilit până în 2003, are o importanță deosebită pentru intensificarea cooperării.

Scopul acestei măsuri este cunoașterea sarcinilor și a organizării instituției de frontieră vecine. Prin crearea căilor personale de comunicare s-a optimizat colaborarea zilnică pentru propria instituție.

7. Concluzie

Se poate constata, că atât activitatea în OPC cât și în BSR BCC este de mare importanță pentru siguranța internă a statelor noastre, de aceea ele trebuie sprijinite și pe viitor.

SCHEMĂ PRIVIND COOPERAREA ÎN SPAȚIUL MĂRII BALTICE PENTRU

PREVENIREA ȘI COMBATEREA MIGRAȚIEI ILEGALE ȘI A CRIMINALITĂȚII ORGANIZATE TRANSFRONTALIERE

Responsabili de programe

1. Migrația ilegală (inclusiv călăuzirea) Germania

2. Droguri Polonia, Suedia

3. Vehicule furate Norvegia

4. Mărfuri impozitate multe Lituania

5. Spălarea banilor Finlanda, Rusia

6.Trafic cu femei Suedia

7. Sistemul „Baltcom” și puncte de contact Norvegia

Anexa nr.13

DOCUMENTE PRIVIND COOPERAREA BILATERALĂ CU STRUCTURILE SIMILARE DIN STATELE VECINE

Cu Republica Ungară:

Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii Ungare privind readmisia cetățenilor proprii și a altor persoane – București, 10 decembrie 2001 și Protocolul pentru aplicarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Ungare privind readmisia cetățenilor proprii și a altor persoane;

Tratat de înțelegere, cooperare și bună vecinătate dintre România și Republica Ungară, semnat la Timișoara la 16.09 1996;

Acord între Guvernul Republicii Socialiste România și Guvernul Republicii Populare Ungare privind regimul frontierei de stat româno-ungare, colaborarea și asistența mutuală în problemele de frontieră, semnat la Budapesta la 28.10 1983;

Acord de cooperare în domeniul combaterii crimei organizate, terorismului și a traficului ilicit de droguri între Guvernul României și Guvernul Republicii Ungare – Budapesta, 19.02 1997;

Proces verbal încheiat cu prilejul convorbirilor la nivel de experți vizând dezvoltarea punctelor de frontieră existente și înființarea de noi puncte de frontieră la granița comună româno – ungară – Gyula – 20.09 2000;

Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii Ungare privind desființarea reciprocă a obligativității regimului vizelor – Budapesta, 09.04 2003;

Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii Ungare privind înființarea de noi puncte de trecere a frontierei de stat la frontiera de stat comună – Budapesta, 05.06 2003;

Convenție între Guvernul României și Guvernul Republicii Ungare privind desființarea reciprocă a obligativității regimului vizelor.

Tratat între România și Republica Ungară privind regimul frontierei de stat, cooperarea și asistența reciprocă – s-au desfășurat trei runde de negocieri, documentul fiind finalizat și parafat;

Convenție între România și Republica Ungară privind efectuarea controlului de frontieră rutier și feroviar și Acord de aplicare a acesteia – s-au desfășurat trei runde de consultări.

Proces-verbal al întâlnirii de lucru între delegațiile IGPF din Ministerul de Interne al României și Comandamentului Național al Grănicerilor Republicii Ungare, încheiat la Kiskunhalas, la 16 aprilie 2002;

Proces-verbal între Poliția de Frontieră din Ministerul de Interne al României și Grănicerii Republicii Ungare privind sarcinile luptei împotriva corupției ce se manifestă în punctele de trecere a frontierei la frontiera de stat comună, semnat la Satu Mare la 30 septembrie 2002.

Cu Ucraina:

Tratat cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare între România și Ucraina – semnat la 02.06 1997, la Constanța;

Protocol între Comandamentul Național al Grănicerilor din Ministerul de Interne al României și Comitetul de Stat pentru Problemele Pazei Frontierei de Stat al Ucrainei privind modul de soluționare a problemelor regimului frontierei – semnat la 26.09.1996;

Convenție între Guvernul României și Guvernul Ucrainei privind trecerea simplificată a frontierei de stat comune de către cetățenii care domiciliază în județele și raioanele de frontieră – semnată la Ismail, la 29.03 1996;

Acord privind Direcții de cooperare între organele operative ale PFR și Trupele de Grăniceri din Ucraina;

Acord între Guvernul României, Guvernul Republicii Moldova și Cabinetul de Miniștri al Ucrainei privind colaborarea în combaterea criminalității, semnat la Kiev, la 06.07 1999;

Tratatul între România și Ucraina privind regimul frontierei de stat româno-ucraineneană, colaborarea și asistența mutuală în problemele de frontieră, semnat la Cernăuți, la 17.06 2003).

Tratatul între România și Ucraina privind regimul frontierei de stat româno-ucraineană, colaborarea și asistența mutuală în problemele de frontieră – a fost semnat la Cernăuți, la 17.06 2003, fiind în procedură de ratificare;

Acordul între Guvernul României și Cabinetul de Miniștri al Ucrainei cu privire la condițiile călătoriilor reciproce ale cetățenilor – a fost semnat la Kiev, la 19.12 2003;

Proces verbal al ședinței anuale de cooperare la nivelul conducătorilor instituțiilor cu atribuții la frontieră din România și Ucraina, Cernăuți, 22 aprilie 2003.

Cu Republica Moldova:

Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii Moldova privind călătoriile reciproce ale cetățenilor – 29 iunie 2001;

Protocol între IGPF din Ministerul de Interne al României și Departamentul Trupelor de Grăniceri al Republicii Moldova privind călătoriile reciproce ale cetățenilor – 27 septembrie 2001;

Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii Moldova privind readmisia străinilor – 27 iulie 2001;

Acord dintre Guvernul României, Guvernul Republicii Moldova și Cabinetul de Miniștri al Ucrainei privind colaborarea în lupta împotriva criminalității – 6 iulie 1999.

Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii Moldova privind controlul comun al trecerii frontierei;

Tratat între Guvernul României și Guvernul Republicii Moldova privind regimul frontierei de stat, colaborarea și asistența mutuală în probleme de frontieră;

Protocol între IGPF din Ministerul Administrației și Internelor al României și Departamentul Trupelor de Grăniceri al Republicii Moldova privind schimbul de informații în domeniul îndeplinirii misiunilor specifice;

Acordul privind cooperarea polițienească și vamală în centrele și punctele comune de contact;

Acordul privind înființarea Centrului Comun de Contact de la Galați;

Protocol între Ministerul de Interne din România și Ministerul Afacerilor Interne și Departamentul Trupelor de Grăniceri din Republica Moldova pentru aplicarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Moldova privind readmisia străinilor, semnat la București, la data de 27 iulie 2001.

Minuta încheiată cu ocazia întâlnirii conducătorilor autorităților cu atribuții la frontieră din România și Republica Moldova, Iași, 28.03 2003.

Cu Republica Bulgaria:

Convenție între Guvernul R.S. România și Guvernul R.P. Bulgaria privind modul de cercetare și rezolvarea unor probleme de la frontiera de stat româno-bulgară, semnată la Sofia, la 09.03 1973;

Acord între Guvernul R.S. România și Guvernul R.P. Bulgaria privind facilitarea călătoriilor cetățenilor lor domiciliați în zona micului trafic de frontieră a celor două țări, semnat la Sofia, la 11.03 1971;

Acord de cooperare încheiat intre Guvernul României, Guvernul R. Bulgaria și Guvernul Republicii Turcia în domeniul luptei împotriva terorismului, crimei organizate, traficului ilicit de substanțe stupefiante și psihotrope, spălării banilor, traficului de arme și persoane și a altor infracțiuni grave, semnat la Antalya, la 08.09 1998;

Protocol de cooperare trilaterală lărgită în combaterea criminalității și în special a criminalității transfrontaliere, între România, Bulgaria și Grecia, semnat la Sofia la 08.09 1998;

Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii Bulgaria privind readmisia cetățenilor proprii și a străinilor, semnat la București la 23.06 2000;

Protocol de cooperare pe linia activității de investigații operative între IGPF din M.I. al României și Serviciul Național al PFR din MAI al Republicii Bulgaria, semnat la Ruse, la 28.02 2000.

Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii Bulgaria privind cooperarea între autoritățile de frontieră în zona de frontieră;

Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii Bulgaria privind regimul frontierei de stat româno-bulgare, colaborarea și asistența mutuală în problemele de frontieră;

Proces-verbal al ședinței de cooperare între delegațiile IGPF din Ministerul de Interne al României și Serviciul Național „Poliția de Frontieră” din Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Bulgaria, semnat la București, la 17 iulie 2002;

Proces-verbal de cooperare polițienească de frontieră prin Biroul de contact dintre IGPF din Ministerul de Interne al României și Serviciul Național „Poliția de Frontieră” din Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Bulgaria, semnat la Giurgiu, la 12.12 2002;

Memorandum între IGPF din Ministerul de Interne al României și Serviciul Național „Poliția de Frontieră” din Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Bulgaria pentru stabilirea locurilor de cooperare în Biroul comun de contact și Centrul de coordonare informațional la Marea Neagră, semnat la Giurgiu, la 12.12 2002.

Cu Republica Serbia și Muntenegru:

Acord între Guvernul Republicii Populare Române și Guvernul Republicii Socialiste Federative Iugoslavia privind modul de rezolvare a unor probleme ale regimului frontierei de stat româno-iugoslave, semnat la București, la 20.12 1963;

Acord între Guvernul Republicii Socialiste România și Guvernul Republicii Federative Iugoslavia privind micul trafic de călători în zona de frontieră, semnat la Belgrad, la 13.01 1970 și modificat prin Acordul semnat la Belgrad, la 28.06 1971;

Convenție între Guvernul Republicii Socialiste România și Guvernul Republicii Federative Iugoslavia, privind reconstituirea, marcarea și întreținerea liniei de frontieră și a semnelor de frontieră, la frontiera de stat româno-iugoslavă, semnată la Belgrad, la 15.12 1976;

Tratat cu privire la relațiile de prietenie, bună vecinătate și cooperare între România și Republica Federală Iugoslavia, semnat la Belgrad la 16.05 1996.

Acordul între Guvernul României și Guvernul Serbiei și Muntenegrului privind reconstituirea, delimitarea, marcarea și întreținerea liniei de frontieră și a semnelor de frontieră la frontiera comună – s-a desfășurat prima rundă de negociere.

Acordul între Guvernul României și Guvernul Serbiei și Muntenegrului privind colaborarea în domeniul regimului frontierei de stat româno-iugoslave;

Acordul între Guvernul României și Guvernul Serbiei și Muntenegrului privind reconstituirea, delimitarea, marcarea și întreținerea liniei de frontieră și a semnelor de frontieră la frontiera de stat româno-iugoslavă.

Anexa nr.14

DOCUMENTE PRIVIND COOPERAREA PENTRU COMBATEREA CRIMINALITĂȚII INTERNAȚIONALE ÎN ȚĂRILE DE DESTINAȚIE A MIGRAȚIEI ILEGALE

(STATE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE)

cu Portugalia:

Proiectul „Protocolului de colaborare între Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul Administrației Interne al Republicii Portugheze privind gestionarea fluxurilor migratorii”.

cu Franța:

În conformitate cu “Protocolul privind întărirea cooperării bilaterale în scopul luptei împotriva criminalității organizate, a traficului de ființe umane și al asigurării securității interne în cele două țări”, semnat la București, la 30 august 2002, de către miniștrii de interne român și francez, a fost înființat, la Oradea, un Punct de Contact specializat în schimbul de date și informații privind migrația ilegală, traficul de mașini furate și documente de călătorie false sau falsificate. Se are în vedere extinderea acestui tip de cooperare și cu autoritățile de frontieră din Italia, Spania și Austria;

Acordul dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Franceze privind cooperarea în vederea protecției minorilor români aflați în dificultate pe teritoriul francez și a luptei împotriva rețelelor de exploatare, din octombrie 2002, aprobat prin HG nr. 1295/2002;

Organizarea, la inițiativa Ambasadei Franței și ANPCA, a unei serii de acțiuni de tip seminar, pentru realizarea de schimburi interprofesionale bilaterale privind problematica generală a Acordului. Un prim seminar urmează a se adresa unor județe de la granița de N-E a țării (Iași, Suceava și Botoșani) și va reuni reprezentanți ai autorităților publice locale, reprezentanți ai instituțiilor centrale și locale implicate în realizarea obiectivelor Acordului, precum și specialiști din cadrul unor instituții franceze omologe. Această zonă prezintă un accent particular în ceea ce privește traficul de copii. Pentru acest motiv, MAI urmează a fi, pe lângă consiliile județene și direcțiile pentru protecția drepturilor copilului, principalul partener instituțional. Acest tip de acțiuni se va extinde la ansamblul județelor țării, prin grupaje pilot;

Intervențiile în județul Satu Mare și Maramureș – zone de risc maxim pentru emigrația în situații de risc a copiilor – urmează a fi trasate distinct, în cadrul unui Proiect complex de cooperare interdisciplinară bilaterală. Atât elaborarea, cât și implementarea axelor acestui proiect se vor realiza în parteneriat cu instituțiile din România și Franța implicate în realizarea obiectivelor Acordului. Direcțiile de intervenție se vor sprijini pe concluziile și propunerile evaluărilor efectuate în cursul lunii iunie 2003 de către o echipă interministerială de experți români și respectiv, pe cele ale unui studiu efectuat de către Fundația elvețiană „Terre des Hommes”, finalizat la începutul lunii noiembrie 2003.

cu Italia:

Protocolul de colaborare dintre Guvernul României și Consiliul Local al sectorului III al municipiului București, pe de o parte, și Prefectura și Primăria Torino, pe de altă parte, privind repatrierea minorilor români, victime ale abuzurilor, semnat în iulie 2003, aprobat prin HG nr. 1179/octombrie 2003.

cu Olanda:

Proiectul unui memorandum de colaborare la nivel de experți, pentru perioada 2004-2005.

Cooperarea prin intermediul convențiilor de înfrățire instituțională

În cadrul PFR au fost derulate sau se află în desfășurare următoarele convenții de înfrățire instituțională:

Proiectele de înfrățire instituțională cu Germania din cadrul programelor PHARE 1998, 1999 și 2001:

Convenția de Înfrățire Instituțională cu Germania și Danemarca – „Managementul frontierei, azil și migrație” – RO98/IB-INT- 01b

Proiect finalizat în martie 2001.

Obiectivul general: a sprijini MAI în întărirea capacității instituționale în ceea ce privește controlul și managementul frontierei, azil și migrație.

Principalul obiectiv al subproiectului pentru controlul și managementul frontierei a fost de a îmbunătăți capacitatea PFR de a proiecta un sistem de control și management de frontieră compatibil/interoperabil cu sistemele din UE.

Componente:

aproximarea legală cu acquis-ul comunitar în domeniul managementului și controlului frontierei;

identificarea și definirea măsurilor pentru întărirea instituțiilor necesare în procesul adaptării la structurile operative;

analiza infrastructurii informaționale;

îmbunătățirea selecției, educării și sistemului de instruire în concordanță cu standardele UE.

Convenția de Înfrățire Instituțională cu Germania – „Dezvoltarea Strategiei Managementului Integrat la Frontieră” – RO99/IB/JH-04

Proiect finalizat la 24.10.2002.

Obiectivul general: furnizarea de ajutor autorităților române în domeniul PFR, pentru a asigura alinierea la standardele Schengen, așa cum este prevăzut în Protocolul Tratatului de la Amsterdam, pentru stabilirea viitoarei frontiere externe a UE, care va fi pe teritoriul României, și pentru a realiza prioritățile prevăzute în Parteneriatul pentru aderare, Programul Național pentru aderare în domeniul Justiției și Afacerilor Interne.

Obiectivul principal al acestui proiect – elaborarea unei Strategii a Managementului Integrat la Frontieră, operațională pentru frontierele cu Republica Moldova și Ucraina și aeroporturile internaționale din România.

Componente :

crearea bazei legale pentru cooperarea internă și externă la frontieră;

întărirea securității la frontieră;

facilitarea circulației persoanelor și bunurilor;

promovarea cooperării transfrontaliere ;

pregătirea și derularea implementării regulilor de bază Schengen în aeroporturile internaționale din România.

Convenția de Înfrățire Instituțională cu Germania – „Continuarea Dezvoltării Strategiei Managementului Integrat la Frontieră” – RO2001/IB/JH-02

Proiectul finalizat la 24.12 2003.

Obiectivul major: a furniza sprijin autorităților române în domeniul politicii frontierei, în scopul de a realiza alinierea la standardele Schengen prevăzute în Protocolul Tratatului de la Amsterdam, în perspectiva viitoarei frontiere externe a UE, localizată pe teritoriul României și pentru a atinge complet prioritățile definite în Parteneriatul pentru Aderare și în Programul Național de Aderare în domeniul Justiției și Afacerilor Interne.

Obiectivul secundar a fost acela de a continua elaborarea Strategiei Managementului Integrat la Frontieră, operațională pentru frontiera româno-ungară, în porturile maritime internaționale și cele de pe Dunărea maritimă (Constanța, Mangalia, Galați și Sulina) din România pentru a îmbunătăți cooperarea inter-agenții atât cu agențiile implicate în administrarea frontierei din România cât și cu agențiile similare din țările vecine și statele membre.

Rezultatul general a fost continuarea dezvoltării strategiei managementului integrat la frontieră, pentru România, implementat în două zone de frontieră (frontiera cu R. Ungaria și în porturile maritime/porturi la Dunărea maritimă – include și recomandări pentru implementarea unei SMIF – Sistem de Conducere la nivel național).

Componente:

continuarea creării bazei legale pentru cooperarea internă și externă la frontieră;

întărirea securității la frontieră;

facilitarea circulației persoanelor și bunurilor;

promovarea cooperării transfrontaliere;

pregătirea și derularea implementării regulilor de bază Schengen în porturile maritime internaționale/porturile la „Dunărea maritimă” din România.

Contractul Twinning Light cu Germania – „Continuarea aproximării legislative în domeniul controlului și managementului la frontieră” – RO2001/IB/JH-03 – TL RO 0107.16.01

Proiect finalizat la 17.06 2003.

Obiectivul principal – elaborarea Manualului Polițistului de Frontieră având la bază prevederile Manualului Comun Schengen și modelul Manualului german. Acest manual cuprinde proceduri de control la frontieră.

Proiectele de înfrățire instituțională cu Spania și Franța:

Convenția de Înfrățire Instituțională cu Spania și Franța – RO99/IB/JH – 01 privind Îmbunătățirea Managementului Resurselor Umane și a Instruirii, din cadrul Programului Național PHARE 1999, întărirea managementului și controlului la frontieră.

Proiectul a fost încheiat la data de 30.06 2003.

Principalul obiectiv a fost îmbunătățirea sistemului de instruire, educație, recrutare și selecție al PFR, îmbunătățirea performanțelor managerilor din PFR la toate nivelurile și în toate funcțiile și de a dezvolta abilitățile PFR de a furniza în interior un program de instruire în management după terminarea acestui proiect.

Anexa nr. 15

INTERACȚIUNEA DINTRE ELEMENTELE COMPONENTE ALE MANAGEMENTULUI RISCURILOR

INTRĂRI

IEȘIRI

CONCLUZII

Importanța deosebită acordată migrației în etapa actuală a dezvoltării societății omenești rezultă și din faptul că, pentru prima dată, o constituție – cea a Uniunii Europene – face referire expresă la această problemă, trasând totodată direcțiile generale cu privire la gestionarea viitoare a fenomenului în cadrul unui „spațiu de libertate, securitate și justiție”. Totodată, acest aspect reliefează îngrijorarea față de manifestarea necontrolată a fenomenului și, în subsidiar, de riscurile pe care aceasta le implică.

România, având la bază dezideratul integrării în Uniunea Europeană – respectiv în spațiul Schengen –, a acordat importanța cuvenită migrației și a adoptat o serie de măsuri printre care se numără și cele referitoare la securizarea frontierelor, măsuri cu impact direct și imediat asupra controlului fluxurilor migratorii în țara noastră.

Extinderea preocupărilor în domeniu s-a materializat și în plan legislativ prin adoptarea unui set de reglementări în domeniu (cea mai importantă fiind Strategia națională privind migrația). Cu toate acestea, considerăm că evoluția evenimentelor privind integrarea va conduce inevitabil la o serie de modificări interne importante, modificări care vor viza atât planul legislativ, cât și cel acțional. În acest sens putem exemplifica efectele imediate ce se vor produce odată cu integratea României în Uniunea Europeană și cu ratificarea Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa.

Astfel, odată ratificat de către toate statele membre Tratatul va produce o serie de efecte juridice care, în mod direct sau indirect, vor avea impact asupra fenomenului migrației. Un exemplu în acest sens îl constituie cetățenia. Prin urmare, cetățenilor Uniunii le este garantat dreptul de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre, precum și dreptul de a beneficia de protecție din partea autorităților diplomatice și consulare ale oricărui stat membru, pe teritoriul unei țări terțe în care statul membru ai cărui resortisanți sunt, nu este reprezentat în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat. Cu alte cuvinte emigrarea și imigrarea internă în cadrul Uniunii îmbracă caracteristicile migrației interne specifică statului federal, iar în plan extern emigrantul poate beneficia de protecția oricărei ambasade sau reprezentanțe consulare a unui stat membru.

De aici putem desprinde concluzia că o serie de condiții și reglementări juridice vor fi perimate și vor intra în contradicție cu cadrul general ce reglementează libera circulație a persoanei în cadrul Uniunii. În acest sens, spre exemplu, Legea nr. 177/2002 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 144/2001 privind îndeplinirea de către cetățenii români, la ieșirea din țară, a condițiilor de intrare în statele membre ale Uniunii Europene și în alte state sau Legea nr. 252/2002 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 112/2001 privind sancționarea unor fapte săvârșite în afara teritoriului țării de cetățeni români sau de persoane fără cetățenie, domiciliate în România, nu se mai justifică și vor trebui modificate ori abrogate.

În egală măsură, în baza principiului solidarității între satele membre, România va trebui să ratifice Tratatul de la Dublin cu privire la stabilirea criteriilor și mecanismelor pentru determinarea statelor membre responsabile pentru examinarea cererilor depuse într-unul din statele membre de un cetățean al unei țări terțe, ratificare cu efecte imediate asupra imigrației.

În opinia nostră aspectele prezentate ne indică dinamica permanentă a elementelor care contribuie la buna gestionare a fluxurilor migratorii și subliniază eforturile pe care statul nostru trebuie să le facă pentru a se alinia pe deplin la cerințele Uniunii.

Dorim ca prezenta teză – care tratează în sinteză problematica în domeniul riscurilor generate de fluxurile migratorii ilegale și controlul acestora – să se constituie într-un punct de plecare pentru cercetarea științifică a fenomenului migrației și totodată într-un model de abordare a problematicii.

BIBLIOGRAFIE

Constituția României, Monitorul Oficial, Partea I nr. 767 din 31 octombrie 2003;

Proiect de Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa, Convenția Europeană – Bruxelles, 18.07 2003;

EU Schengen Catalogue – „External borders control, Removal and readmission: Recommendations and best practices”, Council of the European Union, Bruxelles, 2002

Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2725 din 11 decembrie 2000 privind înființarea „Eurodac” pentru compararea amprentelor în scopul aplicării eficiente a Convenției Dublin, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene;

Regulamentul Consiliului (CE) Nr. 343 / 18 februarie 2003 privind stabilirea criteriilor și mecanismelor pentru determinarea statelor membre responsabile pentru examinarea cererilor depuse într-unul din statele membre de un cetățean al unei țări terțe, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene;

Protocol împotriva traficului ilegal de migranți pe calea terestră, a aerului și pe mare, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate Organizația Națiunilor Unite, 2000, Publicat în Monitorul Oficial nr. 813 din 8 noiembrie 2002

Ordonanța de Urgență a Guvernului 194/2002 privind regimul străinilor în România, aprobată cu modificări prin L. 357/2003 privind regimul străinilor în România;

Ordonanța de Urgență 102/2000 privind statutul și regimul refugiaților în România;

Ordonanța Guvernului nr. 44/2004 privind integrarea socială a străinilor care au dobândit o formă de protecție în România;

Legea nr. 248 din 20 iulie 2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, publicată în Monitorul Oficial nr. 682 din 29 iulie 2005;

Legea nr. 177/2002 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 144/2001 privind îndeplinirea de către cetățenii români, la ieșirea din țară, a condițiilor de intrare în statele membre ale Uniunii Europene și în alte state;

Legea nr. 252/2002 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 112/2001 privind sancționarea unor fapte săvârșite în afara teritoriului țării de cetățeni români sau de persoane fără cetățenie domiciliate în România;

Legea nr.281 din 24 iunie 2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale;

Codul Penal al României – Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 575 din 29.06 2004;

H.G. nr. 616/21.04 2004 pentru aprobarea Strategiei naționale privind migrația, publicată în Monitorul Oficial nr. 406/06.05 2004

„Strategia sectorială a Ministerului Administrației și Internelor privind reforma instituțională în perioada 2004 – 2006”, Monitorul Oficial al României, partea I, Nr. 908/06.10 2004;

Hotărârea de Guvern nr. 943 privind înființarea Grupului Interministerial Român pentru Managementul Integrat al Frontierei, din 27 septembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 618 din 01.10 2001

Institutul român pentru drepturile omului, Principalele instrumente internaționale privind drepturile omului la care România este parte, Vol I – Instrumente universale, București, 1996

Costică Voicu și Florin Sandu, Management organizațional în domeniul ordinii publice, Editura Ministerului de Interne, 2001;

Costică Voicu, Decizia în actul de comandă, Buletinul documentar pentru cadrele de poliție, ed. Ministerului de interne, Nr.1/1999;

V. Cornescu, I. Mihăilescu, S. Stanciu – Management, ed. ACTAMI, București 1998;

Ovidiu Nicolescu și Ion Verboncu, Management, Ediția a III-a, Ed. Economică, 1999;

Ion Suceavă, Florian Coman – „Criminalitatea și organizațiile internaționale”, Ed. ROMCARTEXIM, București, 1997

Ioan Hurdubaie – „Evaluările Interpolului privind amenințările criminalității la nivel mondial”, Buletinul de informare și documentare al Ministerului Administrației și Internelor Nr.4/2003

Materiale prezentate în cadrul seminarilor internaționale „Controlul fluxurilor migratorii” organizate sub egida CEPOL în România (2002 – București, 2004 – Constanța) și Bulgaria (2003 – Sofia)

„O analiză a terorismului în lume”, Ministerul de Externe al SUA, aprilie 2003

Daniela-Luminița Constantin și colectiv, „Fenomenul migraționist din perspectiva aderării României la Uniunea Europeană” (Studiul nr. 5), Institutul European din România, București, 2004

Călin Cosmaciuc, „Hăituiți prin Europa”, Evenimentului zilei, http://dap.ro/index.php#/social/14.03 2005

http://www.jurnalul.ro/=3768

Anuarul statistic al României, http://www.insse.ro/anuar

European Commission, Statistics on Science and Technology in Europe – http:europa.eu.int/comm/ eurostat 2003

Institutul de Integrarea Europeană, „Libera circulație a persoanelor și serviciilor: Implicații pentru România și procesul de negociere”

Răzvan Florian, Migrația cercetătorilor români, Revista tinerilor cercetători români, Ad Astra 3 (2) 2004, www.ad-astra.ro Ad Astra

“Migrația tinerilor cercetători români – performanțe și căi de întoarcere”, materialul ce a fost prezentat în cadrul Conferinței organizată de Institutul Cultural Român la Sinaia, 14-18 octombrie 2004

Veres Valér citat în „Ethnic mobility in Romania”, 2004

„Standardul regional de instructaj anti-trafic pentru poliție în sud-estul europei”, Editat de ICMPD, Tipărit de Ministerul Federal de Interne al Austriei

Protocolul Națiunilor Unite împotriva contrabandei (introducerii ilegale) de migranți pe căi terestre, pe apă și prin aer, ca anexă la Convenția Națiunilor Unite împotriva crimei organizate transnațional, 2000

traducere coordonată de Vasile Costăchel și Alexandru Vianu, Istoria Universală, Editura Științifică, București, 1958, vol.I-III

G. Therborn – European Modernity and Beyond : The Trajectory of European Societies 1945-2000; Ed. Sage, 1995

Radu Manolescu și colectiv, Istoria medie universală, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1980

Venera E. Dumitrescu – Staia, Articol – „Unirea Face Puterea", Montreal, 2004

Georgeta-Ștefania Ungureanu, Criminologie, ed. Timpolis, Timișoara, 2004

Andrei Oțetea și colectiv, Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică Română, București, 1972

Stephen Oppenheimer și Martin Richards, www. discovery. com /realeve, 2002

Delia Grigore, Curs de antropologie și folclor rrom: introducere în studiul elementelor de cultură tradițională ale identității contemporane, Ed. Credis, București, 2001

Microsoft Encarta Encyclopedia 2002 / 1993-2001 Microsoft Corporation / The genus Homo / Homo timpuriu / Evidențe genetice

Horia C. Matei, O istorie a lumii antice, Editura Albatros, București, 1984

Seminarul internațional „Invazia”, www.invasia.ro., București, 2002

P. Constantinescu – Iași și colectiv, Istoria României , Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1960, vol. I

Marcel D. Popa, Horia C. Matei, Mică enciclopedie de istorie universală, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1983

Cristian Strauss, Preistoria – o epocă misterioasă (traducere Liliana Gombașiu), Ed. Prietenii Cărții, București, 1999