Sistemul European DE Protecție AL Drepturilor Omului
CUPRINS
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE CU PRIVIRE LA SISTEMUL DE PROTECȚIE AL DREPTURILOR OMULUI
1.1 Evoluția doctrinei și legislației drepturilor omului
1.1.1 Drepturile Omului în lumea Contemporană
-Liga Națiunilor privind drepturile omului
1.1.2 Drepturile Omului în perioada interbelică
1.2 Analiza principalelor documente internaționale care garantează drepturile omului
1.2.1 Actul final al Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa 1975
1.2.2 Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanțior statelor participante la Conferința pentru securitate și cooperare în Europa
1.2.3 Carta de la Paris pentru o nouă Europă
1.2.4 Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din 1789
1.2.4.1 -Conținutul Declarației.
1.2.4.2 -Recunoașterea drepturilor naturale în proclamarea Declarației
1.2.4.3 -Originalitatea declarației.
1.2.4.4 -Declarația ca operă colectivă cu consonanță juridică
1.2.4.5 -Declarația ca operă eterogenă cu vocație universală
1.2.4.6 -Declarația și evoluția drepturilor omului
1.2.4.7 -Valoarea Juridică a Declarației drepturilor fundamentale
1.2.4.8 -Tendințe contemporane în materie de Declarație a drepturilor
CAPITOLUL II
PROTECȚIA DREPTURILOR OMULUI LA CONSILIUL EUROPEI
2.1 Statutul Consiliului Europei
2.2 Convenția Europeană a Drepturilor Omului
2.3 Carta Socială Europeană
2.4 Mecanisme de protecție și garantare a drepturilor omului
2.4.1 -Mecanisme și organisme Jurisdicționale Europene
2.4.2 -Mecanisme quasi-jurisdicționale
2.4.3 -Mecanisme nejurisdicționale
2.4.3.1 -Actul Final de la Helsinki
2.4.3.2 -Lipsa obligativității juridice a angajamentelor OSCE.
2.4.3.3 -Drepturile OSCE
2.4.4 -Mecanismul prevăzut de Convenția Europeană
2.4.4.1- Compunerea și funcționarea Comisiei europene a drepturilor omului
2.4.4.2 -Componența Comisiei europene
Componența ratione loci
Componența ratione personae
Cererile interstatale
Cererile individuale
Competența ratione materiae
Competența ratione temporis
2.4.4.3 -Sesizarea Comisie
2.4.4.4. -Examinarea admisibilitătii cererii
2.4.4.5. -Încercarea de reglementare amiabilă
2.4.4.6. -Redactarea raportului în caz de nesoluționare amiabilă
2.4.4.7. -Aprecieri critice asupra activității Comisiei
2.5 Noua Curte Europeană a Drepturilor Omului reglementată prin Protocolul nr. 11
2.5.1. -Constituirea și statutul judecătorilor
2.5.2. -Organizarea Curții
2.5.2.1 -Adunarea plenară a Curții
2.5.2.2 -Comitetele
2.5.2.3 –Camerele
2.5.2.4 -Marea Cameră
2.5.3. -Competența Curții
2.5.3.1 -Cererile interstatale
2.5.3.2 -Cererile individuale
2.5.4. -Condițiile de admisibilitate a cererilor
2.5.5. -Procedura Curții
2.5.5.1 -Rezolvarea pe cale amiabila
2.5.5.2 -Rezolvarea pe calea contradictorialității
2.5.6. -Acordarea unei reparații echitabile
2.5.7. -Caracterul definitiv al hotărârilor Curtii
2.5.7.1 -Hotărârile camerelor
2.5.7.2 -Hotărârile Marii Camere
2.5.8 -Motivarea hotărârilor și deciziilor
2.5.9 -Forța obligatorie și executarea hotărârilor
2.5.10 -Avizele consultative
2.5.11 -Concluzii
2.6 România și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa.
2.7 Relațiile României cu Consiliul Europei.
2.8 Convenții internaționale elaborate în cadrul Consiliului Europei
CAPITOLUL III
PROTECȚIA DREPTURILOR OMULUI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
3.1 Principiul respectării drepturilor omului în Carta O.N.U.
3.2 Tratatul de la Amsterdam,
3.3 Mecanisme nejurisdicționale de protecție și garantare a drepturilor omului
3.3.1 -Sistemul O.N.U.
3.4 Organisme Internaționale pentru Protecția și Garantarea Drepturilor Omului
3.4.1- Organisme constituite în sistemul Națiunilor Unite
3.4.1.1.-Comisia Drepturilor Omului
3.4.1.2 -Sub-comisia pentru Prevenirea Discriminărilor și Protecția Minorităților
3.4.1.3 -Comitetul Drepturilor Omului
3.4.1.4 -Comitetul pentru Drepturile Economice, Sociale și Culturale
3.4.1.5-Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Rasiale
3.4.1.6 -Comitetul pentru Eliminarea Discriminării împotriva Femeii
3.4.1.7 -Comitetul împotriva torturii
3.4.1.8 -Comitetul privind Drepturile Copilului
3.5 Lărgirea Uniunii Europene spre Europa Centrală și de Est, aderarea României la Uniunea Europeană.
3.5.1 -Lărgirea Uniunii Europene (U.E.)
3.5.2. -Scopul integrării
3.5.3. -Adâncirea integrării existente
3.5.4. -Legitimitatea instituțiilor europene
3.5.5 -Aspecte Geopolitice
3.5.6 -Cadrul Juridic
3.5.7 -Strategia de preaderare
3.5.8 -Criteriile de aderare
3.5.9 -Politica Externă și de securitate comună
CAPITOLUL IV
APLICAȚII PRACTICE PRIVIND PROTECȚIA DREPTURILOR OMULUI ÎN SISTEMUL EUROPEAN
Activitatea Curții Europene a drepturilor omului în soluționarea cazurilor – Cazul Golder
CAPITOLUL IV
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL
CONSIDERAȚII GENERALE CU PRIVIRE LA SISTEMUL DE PROTECȚIE AL DREPTURILOR OMULUI
mul beneficiază de drepturi inerente ființelor umane oriunde s-ar afla, indiferent de statutul sau regiunea unde s-a născut, locuiește, muncește sau trăiește, indiferent de naționalitate, rasă, sex, credințe religioase și filozofice, stare materială, fiindcă acestea au un caracter universal, ceea ce constituie un fundament al drepturilor lor egale și inalienabile, ca un corolar al libertății, dreptății, securității și păcii în lume.
Instituția drepturilor omului, care a cunoscut, pe parcursul timpului, un laborios dar și îndelungat proces de cristalizare, se înfățișează in prezent ca o instituție deosebit de complexă, ce ține atât de ordinea juridică, internă, cât și cea internațională. Reflectând un anumit standard câștigat de protecția internațională a drepturilor și libertațilot ce aparțin oricăror ființe umane, ea definește și însumează un ansamblu de drepturi, libertați și obligații ale oamenilor unii față de alții, ale statelor de a apăra si de a promova aceste drepturi, ale întregii comunități internaționale de a veghea la respectarea drepturilor și libertaților respective in fiecare țară, intervenind in acele situații in care drepturile omului ar fi incălcate intr-un anumit stat. Cuprinzând principii, mecanisme,proceduri ce tin de ordinea juridical interna, dar și de cea internatională, instituția drepturilor omului prezintă un caracter bivalent, fiind in același timp o instituție de drept intern, integrata normelor constituționale, dar și o instituție de drept internațional, configurând trăsăturile unui principiu juridic aplicabil în relațiile dintre state.
Largul interes de care se bucura astazi problematica drepturilor omului constituie, de altfel, o recunoaștere de netăgăduit a complexității și originalității acestei instituții juridice, dar și a faptului că fara aceste drepturi nu se poate înfăptui o societate democratica – condiție firească a afirmării demnității fiecărui individ – dar nici realiza cadrul juridic normal indispensabil colaborării națiunilor.
Nefiind numai o problemă internă a statelor, problema drepturilor omului este una dintre problemele majore ale contemporaneității, a cărei respectare și aplicare demonstrează capacitatea de înțelegere și cooperare a tuturor statelor și popoarelor ca în prag de nou secol și mileniu, să practice acele măsuri și acțiuni care favorizează democrația, libertatea, înțelegerea, cooperarea multiformă, toleranța și prietenia între toate națiunile și statele, grupurile entice și religioase în scopul salvagardării păcii și securității în lume.
Societatea umană contemporană, comunitatea umană nu se poate dezvolta armonios și în ritm ascendent dacă această dimensiune fundamentală a ei este ignorată sau nesocotită, căci nesocotirea sau încălcarea acesteia este menită să ducă la întârzieri, disfuncționalităti sau chiar convulsii în cadrul societății. De aceea, statele și organizațiile internaționale create de ele, precum și organizațiile non guvernamentale au instituit norme juridice, tehnici și metode adecvate pentru respectarea drepturilor și garantarea aplicării efective a acestora. S-a instituit răspunderea internațională a statelor pentru încălcarea drepturilor omului, pentru nesocotirea standardelor internaționale în această privință. Problema nerespectării drepturilor omului nu este numai o problemă națională, internă a statelor, ci una internațională, mondială, în a cărei respectare este interesată întreaga comunitate internațională și în primul rând Organizația Națiunilor Unite.
Afirmarea, respectarea și garantarea materială a drepturilor omului prin legislația internă a statelor și printr-un control internațional eficace al Națiunilor Unite și al instituțiilor specializate este de natură să conducă la prevenirea încălcărilor și la corecta aplicare a legislației internaționale care consacră dreptul omului la viață, demnitate, securitate, la pace, proprietate, la protecția sa socială și politică împotriva atingerilor aduse persoanei sale, drepturilor sale sacre, împotriva tuturor discriminărilor și vexațiunilor.
Omul, drepturile sale imprescriptibile, reprezintă cea mai mare valoare a umanității. De aceea, drepturile sale au fost afirmate, proclamate, consacrate prin mijloace juridice, materiale și instituționale, astfel ca persoana să fie protejată și apără de efectele nocive ale războaielor și ale altor acte de barbarie, de manifestările de intoleranță etnică, religioasă, filozofică și politică.
Dintotdeauna drepturile omului și libertățile fundamentale au reprezentat o temă psihologică, greu de ocolit și imposibil de evitat în dezbaterea publică. Explicația constă în faptul că nu există om în această lume, căruia să îi fie indiferent, conștient sau inconștient, modul prin care îi sunt ocrotite drepturile și libertățile. Faptul că ființa umană s-a născut pentru a-și dezvolta eul și tinde spre deplina lui dezvoltare, ceea ce este util societății și în același timp și individului determină în același timp libertatea lui personală. Pierderea acestei libertăți duce la degradarea și uciderea relațiior de orice fel la care este supusă ființa umană. Tema politică o constituie importanța cu care este pusă în discuție, de către cei care acced la putere, nevoia drepturilor omului. Intr-o guvernare sănătoasă unde este asigurată libertatea publică iar dragostea de patrie, cea de libertate și virtutea politica, conduc, cetățeanul trebuie să participe la toate acestea cu răspundere, interes și prseverență. Deasemenea, drepturile omului și libertățile personale deschid și o temă socială, pentru că defapt acest motiv a fost unul principal pentru care aceste drepturi există astăzi. Trebuie subliniat că indiferent de gradul de capacitate pe care il are un stat, aceste drepturi nu pot fi neglijate iar omul trebuie să înțeleagă că dimensiunea acceptării acestor drepturi pentru fiecare dintre noi, nu contează , rasa, culoare, statutul social, este esențială pentru reușita unei conviețuiri perfecte .
Respectarea efectivă a drepturilor omului, presupune tocmai eradicarea sărăciei și accesul tuturor oamenilor la un nivel de trai decent, pe care societatea umană cu posibilitățile ei contemporane trebuie să-l asigure tuturor mebrilor săi pe baza cuceririi științei și tehnicii și a folosirii naționale a resurselor materiale și financiare, astfel încât fiecare individ să fie interesat în progresul societății și al său personal. Aceasta implică un raport armonios între om, stat și societate, o solidaritate reciprocă acceptată în interes comun.
Respectarea plenară a drepturilor omului, presupune egalitatea între bărbați și femei, o deplină egalitate între sexe astfel încât societatea să beneficieze de aportul constructive al tuturor membrilor ei capabili de a-și exprima o voință politică și de a participa în mod conștient la luarea deciziilor adecvate în interesul comunității.
1.1 Evoluția doctrinei și legislației drepturilor omului
dată cu consolidarea puterii politice a burgheziei drepturile omului au devenit drepturi fundamentale ale cetățeanului. Tradiția declarațiilor însă n-a dispărut, păstrându-se în activitatea unor ligi și asociații create în epoca modernă și contempoa multiformă, toleranța și prietenia între toate națiunile și statele, grupurile entice și religioase în scopul salvagardării păcii și securității în lume.
Societatea umană contemporană, comunitatea umană nu se poate dezvolta armonios și în ritm ascendent dacă această dimensiune fundamentală a ei este ignorată sau nesocotită, căci nesocotirea sau încălcarea acesteia este menită să ducă la întârzieri, disfuncționalităti sau chiar convulsii în cadrul societății. De aceea, statele și organizațiile internaționale create de ele, precum și organizațiile non guvernamentale au instituit norme juridice, tehnici și metode adecvate pentru respectarea drepturilor și garantarea aplicării efective a acestora. S-a instituit răspunderea internațională a statelor pentru încălcarea drepturilor omului, pentru nesocotirea standardelor internaționale în această privință. Problema nerespectării drepturilor omului nu este numai o problemă națională, internă a statelor, ci una internațională, mondială, în a cărei respectare este interesată întreaga comunitate internațională și în primul rând Organizația Națiunilor Unite.
Afirmarea, respectarea și garantarea materială a drepturilor omului prin legislația internă a statelor și printr-un control internațional eficace al Națiunilor Unite și al instituțiilor specializate este de natură să conducă la prevenirea încălcărilor și la corecta aplicare a legislației internaționale care consacră dreptul omului la viață, demnitate, securitate, la pace, proprietate, la protecția sa socială și politică împotriva atingerilor aduse persoanei sale, drepturilor sale sacre, împotriva tuturor discriminărilor și vexațiunilor.
Omul, drepturile sale imprescriptibile, reprezintă cea mai mare valoare a umanității. De aceea, drepturile sale au fost afirmate, proclamate, consacrate prin mijloace juridice, materiale și instituționale, astfel ca persoana să fie protejată și apără de efectele nocive ale războaielor și ale altor acte de barbarie, de manifestările de intoleranță etnică, religioasă, filozofică și politică.
Dintotdeauna drepturile omului și libertățile fundamentale au reprezentat o temă psihologică, greu de ocolit și imposibil de evitat în dezbaterea publică. Explicația constă în faptul că nu există om în această lume, căruia să îi fie indiferent, conștient sau inconștient, modul prin care îi sunt ocrotite drepturile și libertățile. Faptul că ființa umană s-a născut pentru a-și dezvolta eul și tinde spre deplina lui dezvoltare, ceea ce este util societății și în același timp și individului determină în același timp libertatea lui personală. Pierderea acestei libertăți duce la degradarea și uciderea relațiior de orice fel la care este supusă ființa umană. Tema politică o constituie importanța cu care este pusă în discuție, de către cei care acced la putere, nevoia drepturilor omului. Intr-o guvernare sănătoasă unde este asigurată libertatea publică iar dragostea de patrie, cea de libertate și virtutea politica, conduc, cetățeanul trebuie să participe la toate acestea cu răspundere, interes și prseverență. Deasemenea, drepturile omului și libertățile personale deschid și o temă socială, pentru că defapt acest motiv a fost unul principal pentru care aceste drepturi există astăzi. Trebuie subliniat că indiferent de gradul de capacitate pe care il are un stat, aceste drepturi nu pot fi neglijate iar omul trebuie să înțeleagă că dimensiunea acceptării acestor drepturi pentru fiecare dintre noi, nu contează , rasa, culoare, statutul social, este esențială pentru reușita unei conviețuiri perfecte .
Respectarea efectivă a drepturilor omului, presupune tocmai eradicarea sărăciei și accesul tuturor oamenilor la un nivel de trai decent, pe care societatea umană cu posibilitățile ei contemporane trebuie să-l asigure tuturor mebrilor săi pe baza cuceririi științei și tehnicii și a folosirii naționale a resurselor materiale și financiare, astfel încât fiecare individ să fie interesat în progresul societății și al său personal. Aceasta implică un raport armonios între om, stat și societate, o solidaritate reciprocă acceptată în interes comun.
Respectarea plenară a drepturilor omului, presupune egalitatea între bărbați și femei, o deplină egalitate între sexe astfel încât societatea să beneficieze de aportul constructive al tuturor membrilor ei capabili de a-și exprima o voință politică și de a participa în mod conștient la luarea deciziilor adecvate în interesul comunității.
1.1 Evoluția doctrinei și legislației drepturilor omului
dată cu consolidarea puterii politice a burgheziei drepturile omului au devenit drepturi fundamentale ale cetățeanului. Tradiția declarațiilor însă n-a dispărut, păstrându-se în activitatea unor ligi și asociații create în epoca modernă și contemporană.
Influența doctrinelor și declarațiilor franceze privitoare la drepturilor omului s-a resimțit puternic în gândirea politică și juridică a statelor de pe toate continentele, în special pe continentul european, influențând sistemul constituțional al multor state.
Ideea drepturilor omului se transformă în prima jumătate a secolului al XIX-lea în principalele și cele mai vehiculate idei politice și juridice, fiind rezultatul firesc al afirmării și dezvoltării societății capitaliste. Ca urmare, apar schimbări constituționale în Suedia(1809), Spama (1812), Norvegia (1814), Belgia (1830), Sardnia(1848)etc.
Ideea că există anumite drepturi generale, umane, indiferent de consacrarea lor într-o legislație sau alta este justificată de dezvoltatea economică și socială pe care popoarele au parcurs-o după revoluția franceză din 1789, scoțând în evidență aspectele comune ale vieții sociale și de stat din diferitele țări, ca și independența lor într-o serie de nevoi importante.
Întreaga literatură politică și juridică demonstrează că mișcările progresiste se situează tot mai pregnant pe poziția apărării drepturilor omului.
Secole de-a rândul problematica drepturilor omului a constituit o noutate pentru dreptul internațional. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea se înmulțesc cazurile, când pentru recunoașterea unor drepturi ca fiind de interes universal uman se coalizează mai multe state, folosind în acest scop puterea dreptului constituțional. Formele juridice și de cuprindere a drepturilor omului pe plan internațional, inițial au constituit izvoarele clasice ale dreptului intemațional public.
În primele decenii ale secolului al XX-lea au fost stabilite o serie de reglementări precise prin convenții și hotărâri luate în comun acord de un număr din ce în ce mai mare de state. În acest spirit se înscriu Convențrile de la Geneva din 1906 și 1929 pentru îmbunătățirea soartei soldaților răniți din armatele de campanie; Convenția de la Haga din 1907 privind tratamentul prizonierilor de război. În primele două decenii ale secolului al XX-lea, în special în timpul primului război mondial, asistăm la o serie de mișcări desfașurate de minoritățile naționale pentru drepturi egale cu națiunea dominantă, impunând recunoașterea și ocrotirea minorităților naționale prin o serie de tratate intemaționale încheiate în perioada 1919-1920.
1.1.1 Drepturile Omului în lumea Contemporană
Liga Națiunilor privind drepturile omului
upă primul război mondial, alături de drepturile civile și politice, au fost înscrise în unele constituții adoptate drepturi noi, denumite sociale (dreptul sindical, dreptul la grevă, dreptul la securitatea muncii), consacrându-le ca fiind un drept sacru și inviolabil. În acastă perioadă s-a înfiinșat o comisie specială internațională pentru apărarea dreptuirlor omului.
Liga Națiunilor, creată în 1919, reușește să realizeze o colaborare largă în problemele legate de unele drepturi individuale și colective considerate de interes general și uman. Un număr însemnat de țări europene pun bazele unei noi organizări constituționale, în care și reglamentarea drepturilor fundamentale ale cetățeanului reflectă progres față de constituțiile anterioare. Contribuția principală a acestor constituții, printre care și cea a României, din anul 1923, o constituie sublinierea deosebită a unor drepturi fundamentale, reglementarea constituțională și administrativă a principiului egalității naționale.
Deși normele stabilite n-au fost întotdeauna consecvente, totuși ele au reușit ca, pe lânga accentuarea în principiu a egalității, să elaboreze instituții și forme juridice noi, originale, de concretizare a dispozițiilor generale. De exemplu, în Cehoslovacia, în scopul dezvoltării principiului dreptului de limbă, o lege specială, votată la 29 februarie 1920, introduce un sistem de folosire a mai mutor limbi, în funcție de compoziția națională a diverselor unități administrative.
Având în vedere multiplele probleme refentoare la egalitate, limbă și cultură națională generate de consecințele războiului și evoluția societății, acest domeniu al drepturilor colective a fost mai mult îmbrățișat și dezvoltat în tratatele de pace, fiind obiect de preocupare pentru Liga Națiunilor. Astfel, s-a recunoscut ca o obligație internațională, egalitatea minorităților naționale cu cele ale națiunilor dominante, specificându-se și aspectele principale ale egalității (folosirea limbii materne, crearea de școli în limba minorităților etc.) Statele semnatare, care au avut minontăți puse sub ocrotirea tratatelor, s-au obligat să înscrie dispoziții în același sens în constituțiile lor. Sarcina garantării drepturilor minontăților naționale a fost încredințată Ligii Națiunilor.
Până la cel de-al doilea război mondial, constituțiile majorității statelor conțineau prevederi ample refentoare la drepturile omului, însă, exceptând protecția sclaviei și protecția minorităților, drepturile fundamentale ale omului nu au dobândit o dimensiune Juridică internațională.
1.1.2 Drepturile Omului în perioada interbelică
-au întreprins ample cercetări de sistematizare a problemelor dreptunlor omului. La 12 octombrie 1929 la New York a fost adoptată „Declarația internațională a drepturilor omului ” având la bază proiectul elaborat de Institutul de drept internațional. In primul articol al Declarației se arată că „Orice stat are datoria de a recunoaște fiecănu individ dreptul egal la viață, libertate și prosperitate și de a asigura pe teritoriul său tuturora fără deosebire de naționalitate, sex, rasă, limbă sau religie, deplina și completa ocrotire a acestui drept” , „Orice stat are datoria de a recunoaște fiecărui individ dreptul de a exercita liber, atât în public, cât și privat, orice credință sau religie a carei practicare nu va fi incompatibilă cu ordinea publică sau cu bunele moravuri"(art 2)
Tragedia milioanelor de victime din timpul celui de-al doilea război mondial a dezvăluit adevărul că războiul nu ar fi avut loc dacă toate țările ar fi respectat drepturile și libertățile fundamentale ale omului.
Încă din primii ani ai celui de-al doilea razboi mondial, cercurile conducătoare din unele țări participante la coaliția antihitleristă s-au preocupat de ideea consfințirii pe plan internațional a unor principii de drept privind drepturile omului, "restaurării libertăților individuale clasice".
Declarația Națiunilor Unite, din 1 ianuarie 1942, semnată de 26 de state, la care au aderat ulterior 19 state, menționează că "victoria completă asupra dușmanilor este necesară în vederea apărării vieții, libertății, independenței și libertății religioase ca și pentru menținerea drepturilor omului și justiției, atât în țările proprii, cât și în alte țări".
Pe măsură ce ororile dictaturilor fasciste au luat proporții mai mari, forțele democratice convoacă, în 1944, o coferință la Philadelphia, la care au participat 41 de țări, adoptând o "Declarație", proclamând, printre altele, că nu poate exista pace durabilă fară dreptate socială, fară ca oamenii, indiferent de rasă, credință și sex, să poată duce mai departe progresul lor material și dezvoltarea lor spirituală în libertate, demnitate, siguranță economică și șanse egale.
Pe linia consacrării politice și legale a drepturilor omului o importanță deosebită are "Expunerea drepturilor esențiale ale omului", elaborată de un Comitet de Consiliu și adoptată, în februarie 1944, în Statele Unite.
1.2 Analiza principalelor documente internaționale care garantează drepturile omului
1.2.1 Actul final al Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa 1975
ezultat al unui amplu și laborios proces de negocieri care s-a desfășurat în principal în trei faze, Actul Final dc la Helsinki reprezintă un document de o mare complexitatce, care marchează o dezvoltare a problematicii drepturilor omului la nivel european și mondial.
„Actul Final" se compune, de fapt, din mai multe documente subsumate unei concepții unitare, vizând principiile care guvernează relațiile statelor europene, edificarea încrederii și anumite aspecte ale securității și dezarmarii pe continent, cooperarea în domeniilc economiei, științei și tehnicii și mediului înconjurător, cooperarea în domeniul umanitar și în alte domenii.
Este de remarcat că acest document marchează o recunoaștere neechivocă a protecției drepturilor omului ca un principiu fundamenlal al dreplului internațional. Aslfel, punclul VII din „decalogul” de la Helsinki consacră ca un principiu de sine stătător „respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, inclusiv a libertății de gândire, conștiință, religie sau de convingere . Printre alte obligații înscrise în sarcina statelor participante sunt acelea de a respecta drcpturile omului, de a promova și încuraja respectarea efectivă a acestor drepturi, inclusiv dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale la egalitate în fața legii și de a se bucura efectiv de toate drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Se precizează că în domeniul drepturilor omului și libertăților fundamentale, statele participante vor acționa în conformitate cu scopurile și principiile Cartei Națiunilor Unite, cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu tratatele și convențiile internaționale încheiate în acest domeniu. Trebuie subliniat și faptul că principiul respectării drepturilor omului este consacrat de „Declarația privind principiile care guvernează relațiile reciproce dintre statele participante împreună cu alte principii dc o importanță majoră ale relațiilor dintre state, precum egalilatea suverană, respectarea drepturilor inerente suveranității, nerecurgerea la forță sau la amenințarea cu forța, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială a statelor, reglementarea pașnică a diferendelor, neamestecul în treburile interne ș.a. Urmează, așa dar, a se înțelege că principiul respectării drepturilor omului reprezintă – în concepția statelor participante – o importantă normă de comportament internațional ce trebuie interpretată și aplicată într-un deplin consens cu toate celelalte principii fundamenlale. Prin urmare, principiile suveranității, neamestecului etc, nu pot fi invocate ca un temei pentru nerespectarea drepturilor omului, tot așa după cum nerespectarea drepturilor omului nu poate să ducă în final la contestarea suveranității statelor și a celorlalte principii fundamentale. În legătură cu caracterul „Actului Final” s-a pornit de la aspectul „formal” și anume că Actul Final nu a fost înregistrat ca un document al Organizației Națiunilor Unite, s-a emis părerea că el ar reprezenta numai un document cu valoare politică morală, specifică comunicatelor și altor documente comune publicate la terminarea unor conferințe internaționale. Un asemenea punct de vedere nu poate fi acceptat deoarece prin semnăturile depuse de șefii celor 35 de state participante, „Actul Final” are valoarea unui angajament în termenii categorici, a cărui forță nu poate fi contestată. Dealtfel, în însuși textul „Actului Final”, șefii statelor participante declară că au adoptat documentul „în mod solemn”, ceea ce exclude orice dubii asupra valorii juridice a „Actului Final”. Reafirmarea ulterioară a Actului Final prin numeroase documente subsecvente, ca și valoarea universală a principiilor proclamate în 1975, demonstrează paternitatea ideilor înscrise în acest document, concordanța lor deplină cu marile principii ale dreptului internațional contemporan.
1.2.2 Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanțior statelor participante la Conferința pentru securitate și cooperare în Europa
cest document a fost adoptat prin consens, la Viena, la 15 ianuarie 1989 constituind rezultatul unei conferințe a statelor participante la procesul C.S.C.E., care s-a desfășurat – conform prevederilor Actului Final de la Helsinki – în perioada 4 noiembrie 1986-19 ianuarie 1989.
Reafirmând atașamentul fără de principiilc înscrise în Actul Final, documentul introduce o serie de idei noi, ca de pildă, colaborarea stalelor în lupla împotriva terorismului, stabilind totodată măsuri concrete de natură a garanta libertatea religioasă, dreptul indivizilor de a acționa pentru traducerea în viață a liberțăților fundamentale.
O mențiune specială trebuie făcută în legătură cu prevederile înscrisc la pct. 13/5 din Capitolul „Principii", prin care statele se angajează să respecte „dreptul cetățenilor lor de a contribui activ, individual, sau în asociere cu alții, la promovarea și protejarea drepturilor omului și a libertățiilor fundamentale", text ce a constituit baza juridică a recunoașterii drepturilor dizidenților și asociațiilor pentru respectarea drepturilor omului în țările Europei de răsărit. O prevedere relevantă este și cea înscrisă la pct. 21, care reconfirmă ideea că eventualele „restricții" de la garantarea drepturilor civile și politice au „un caracter de excepție", statele participante angajându-se „să nu abuzeze de aceste restricții și ca ele să nu se aplice arbitrar, ci de o manieră care să mențină exercitarea efectivă a acestor drepturi".
Documentul adoptat la Viena mai cuprinde prevederi legate de creșterea încrederii, securității și dezarmării pe continent, cooperarea în domeniul științei, culturii, economiei, transporturilor, turismului, tehnologiei și mediului înconjurător, în domeniul umanitar, inclusiv problemele emigrației și reunificării familiilor ș.a.
La 6 ianuarie 1990, Ministerul Afacerilor Externe al României a făcut cunoscut faptul că țara noastră și-a retras „rezervele și declarațiilc interpretative" ce fuseseră formulate din ordinul vechiului regim la 15 ianuaric 1989, în lcgătură cu prevederile Documentului Final de la Viena, confirmînd acceptarea acestui document internațional în totalitatea sa și exprimând voința României de a acționa pentru traducerea lui în viață integral și cu deplină bună credință.
1.2.3 Carta de la Paris pentru o nouă Europă
riginalul Cartei de la Paris pentru o nouă Europă, redactat în germană, engleză, spaniolă, franceză, italiană și rusă a fost remis Guvernului Republicii Franceze, care îl va păstra în arhivele sale. Fiecare din statele participante a primit de la Guvernul Republicii Franceze o copie ca formă a Cartei de la Paris.
Textul Cartei de la Paris a fost publicat de fiecare stat participant, care l-a difuzat și l-a face cunoscut cât mai larg posibil.
Guvernul Republican Francez transmite Secretarului gcneral al Natiunilor Unite textul Cartei de la Paris pentru o nouă Europă, care nu este supus înregistrării în temeiul articolului 102 din Carta Națunilor Unite, pentru difuzarea sa către toți membrii Organizației ca document oficial al O.N.U.
Guvernul Republicii Franceze transmite textul Cartei dc la Paris celorlalte organizații internaționale menționate în text.
Document de o considerabilă importanță politica și juridică, Carta de la Paris are meritul de a reconsidera dimensiunile colaborării europene în contextul schimbării raporturilor de forțe, prăbușirii sistemelor totalitare în Europa de răsărit și trecerii la economia de piață. El efectuează, totodată, o substanțială analiză a problemelor Europei, indicând căi și direcții în care trcbuie acționat pentru a face posibil triumful marilor valori europene și în primul rînd a principiului respectării drepturilor omului.
1. Este demn de semnalat faptul că acest document enunță de la bun început cadrul fundamental schimbat al desfășuării actuale a raporturilor dintre statele europene. În această ordine de idei este semnificativă constatarea că „era de confruntare și divizare a Europei a luat sfârșit. Noi declarăm că relațile noastre se vor întemeia de acum înainte pe respect și cooperare”.
2. Carta de la paris pentru o nouă Europă ierarhizată în mod nou problemele colaborării europene. Astfel, deși se reafirmă valoarea tuturor celor zece principii ale Actului final de la
Helsinki, problematica drepturilor omului — în trecut „coșul trei" — trece acum pe primul plan. Marile probleme pe care Carta de la Paris le enunță sunt: drepturile omului, democrația și statul de drept, libertatea economică și responsabilitatea, relațiile de prietenie între statele participante, securitatea europeană, unitatea, legătura dintre procesul european și procesele mondiale. În cadrul direcțiilor și reorientărilor de viitor pe primul plan apare dimensiunea umană a relațiilor dintre state, urmând apoi sccuritatea, cooperarea economică, problemele mediului înconjurător, cultura, problemele muncitorilor imigranți, problemele Mediteranei, organizațiile neguvernamentale etc.
3. Modul în care sunt redefinite problemele permite identificarea unor nuanțe noi, semnificative pentru cunoașterea orientării actuale a procesului european. Așa, de pildă, problemele drepturilor omului apar, de această dată, strâns corelate de ideea democrației pluraliste și de statul de drept. Se afirmă că libertatea și pluralismul politic sunt elemente necesare în realizarea obiectivului de dezvoltare a economiilor de piață pentru o crestere economică susținută, prosperitate și justiție socială.
4. In Carta dc la Paris apar preocupări noi pentru minoriățile naționale. Se afirmă că „identitatea etnică, culturală, lingvistică și religioasă a minoritătilor naționale va fi protejată iar persoanele aparținând acestor minorități au dreptul de a exprima liber, prezerva și dezvolta această identitate, fără nici o discriminare și în condițiile unei depline egalități în fața legii".
În capitolul privind orientările viitoare ale procesului C.S.C.E. este înscrisă și formularea că „problemele referitoare la minoritățile naționale pot fi soluționate în mod satisfăcător numai într-un cadru politic democratic". După părerea noastră, toate aceste precizări noi trebuie raportate la considerațiile generale ale Cartei de la Paris, care reafirmă ideea că „toate principiilc (procesului C.S.C.E. — n.n.) se aplică în mod egal și fără rezervă, fiecare dintre ele fiind interpretat ținând seama de celelalte". Este clar, prin urmare, că noile formulări cu privire la drepturile minorităților nu pot fi interpretate în nici un caz ca o diminuare a cadrului juridic oferit dc principiile dreptului internațional, inclusiv suveranitatea, neamestecul, respectul integrității teritoriale, iar respectul identității minorităților va trcbui realizat tocmai ținând seama de aceste principii nu nesocotindu-le.
5. Carta de la Paris stabilcștc o serie de mecanisme noi de natură a asigura instituționalitatea și continuitatea procesului C.S.C.E. Astfel, se stabilesc următoarele noi organisme:
a) Consiliul miniștrilor afacerilor externe, care se va întâlni cel puțin o dată pe an și care va reprezenta forumul central al consultărilor politice în cadrul C.S.C.E.;
b) un Comitet al înalților funcționari care va pregăti reuniunile consiliului, va executa deciziile sale, va analiza problemele curente și va putea lua decizii corespunzătoare;
c) un Secretariat al statelor participante, având sediul la Praga, cu scopul de a facilita consultările între statele ce iau parte la procesul C.S.C.E.;
d) Reuniunea statelor participante, ce va avea loc la fiecare doi ani, pentru a permite statelor să evalueze situația și să adopte măsuri pentru continuarea procesului C.S.C.E.;
e) un Centru pentru prevenirea conflictelor, cu sediul la Viena, având sarcina să ajute statele să prevină riscurile de conflict;
f) un Birou pentru alegeri libere cu sediul la Varșovia, având misiunea de a facilita contactele și schimbul de informații asupra alegerilor în statele participante;
g) Adunarea parlamentară C.S.C.E., reunind membrii ai parlamentelor din toate țările participante.
6. Document de incontestabilă importanță pentru redefinirea sarcinilor actuale ale procesului C.S.C.E., Carta de la Paris tratează totuși în mod inegal anumite probleme. Așa, de pildă, deși se reafirmă că „succesul tranziției la economia de piață de către țări care fac eforturi în această direcție este important și în interesul tuturor", nu se întâlnesc precizări în legătură cu modul în care fostele state „socialiste vor putea fi ajutate ca să-și refacă economia. De altfcl, întregul capitol al relațiilor economice este redactat într-o formă generală. Documentul vorbește despre „continuarea sprijinului, acordat țărilor democratice în tranziția spre economia de piață", însă prevederile concrete sunt foarte puține. Problema muncitorilor imigranți este numai enunțată, fără a se preconiza nici un fel de măsuri practice pentru rezolvarea ei. Problemei minorităților naționale i se acordă o importanță considerabilă, prevăzându-sc, în detaliu, obiectivele reuniunii de experți pe această temă ce a avut loc între 1-19 iulie 1991 la Geneva. Ne întrebăm dacă această problemă avea într-adevăr o prioritate atât de mare față de convulsiile sociale din țările Europei de răsărit și față de cerințele de a se găsi rezolvări problemei remedierii economiei acestor state, ținerii „în frâu a șomajului și soluționării unor probleme sociale grave, ce ar putea duce la urmări incontrolabile.
1.2.4 Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din 1789
storia Declarației din 1789 este importantă pentru a înțelege atât textul însuși, valoarea sa simbolică, și mai ales evoluția sa în mod cronologic, Declarația corespunde proclamării drepturilor omului, într-o largă măsură, nașterea lor simultană, în S.U.A. și Franța, explică importanța și evoluția drepturilor omului în raport cu Declarația, astăzi, ea reprezentând, o garanție a acestor drepturi.
1.2.4.1 Conținutul Declarației.
Declarația presupune de fapt, două categorii de articole de natură diferită: principiile organizării politice și recunoașterea drepturilor naturale ale omului. Din perspectiva principiilor organizării politice, Declarația include mai întâi o filozofie a asocierii politice care este exprimată în articolul doi astfel: "scopul tuturor asociațiilor politice este conservarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea și rezistența la opresiune".
Finalitatea societății, din această perspectivă, vedem că o constituie individul și nu constrângerea socială în sine. Declarația prevede în special dreptul cetățenilor de a participa în sfera afacerilor publice pentru că, dincolo de calitatea umană, individului i se recunoaște și calitatea de cetățean. Aceste două calități sunt legate între ele. Grație calității sale de cetățean, omul își apără drepturile sale individuale. Acest fapt de bazează pe două tradiții: moștenirea antică, pentru care libertatea este legată de statutul de cetățean (a fi liber înseamnă a fi cetățeanul unei cetăți libere) și libertatea se caracterizează prin participarea la viața politică și prin supunerea față de lege (cel ce nu i se supune nu poate revendica nici un drept vizavi de cetate).
Calitatea umană se bazează pe drepturile naturale, inalienabile și sacre. Cetățeanul le fixează și le reglementează prin intermediul legii "ca expresie a voinței generale". Nașterea lor este legată de participarea la viața cetății, iar aceasta presupune egalitatea tuturor. Constatăm că indivizii trebuie să contribuie, în măsura facultăților lor, la apărarea forței publice și dependența acesteia față de administrație.
Declarația aduce cu ea o revoluție juridică. De aici înainte, suveranitatea monarhică este înlocuită cu suveranitatea națională. "Principiile întregii suveranități rezidă în mod esențial în existența națiunii. Nici o stare socială, nici un individ nu poate să-și exercite autoritatea care nu emană de la națiune". Potrivit acestui principiu, în timp, Franța a putut deveni o democrație reprezentativă, pentru că afirmarea principiului egalității implică, în mod logic, sufragiul universal, baza tuturor democrațiilor.
Constituția de la 1789 va utiliza principiul suveranității naționale, pentru a pune în mișcare cetățenii apți să exprime voința națiunii. Sufragiul universal, proclamat în 1793, va deveni realitate pentru bărbați în Franța în 1848 și în 1944 pentru femei.
În constituția franceză din 1958, noțiunea de suveranitate națională și de suveranitate populară sunt confundate, pentru că democrația franceză rămâne în mod esential reprezentativă fiind limitată la instituții democratice semidirecte.
În 1787 americanii au reținut principiul separării puterilor în stat. Interpretarea lui se regăsește în constituția lor, în modelul regimului politic prezidențial care presupune o separare rigidă între puterea executivâ și cea legislativă. Fiecare dispune de o largă competență, în propriul domeniu, dar există puține mijloace de colaborare (președintele nu poate dizolva Congresul și Congresul nu poate forma Guvernul). Curtea Supremă are o mare independență fiind arbitru între "Cei Doi ".
1.2.4.2 Recunoașterea drepturilor naturale în proclamarea Declarației
În preambulul Declarației se afirmă câ "oamenii se nasc liberi și egali în drepturi" (art. 1) și că "ținta tuturor asociațiilor politice este conservarea drepturilor naturale imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea și rezistența la opresiune" (art. 2). De fapt, ultima constatare nu corespunde într-adevăr unui principiu de drept, pentru că această stipulație nu figurează în mod explicit în cadrul nici unui sistem juridic existent, dar nici împotriva lui.
Libertatea este definită în art.4. Ea constă în puterea de a face orice fară, însă ,a leza pe altul. Aici accentul se pune pe termenii "a leza" și "pe altul". Două consecințe particulare ale acestui principiu sunt explicate cu referire la libertatea religioasă (art. 10) și la problematica liberei comunicări a ideilor (art.l 1) sub controlul legislatorului.
Siguranța este în mod extrem legată de libertate, atunci când libertatea este rezultatul unei deliberări arbitrare (subiective).
Dreptul la proprietate este precizat în articolul 2 la nivelul drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului; în art. 17 el este consfințit ca fiind "un drept inviolabil și sacru”.
Această concepție, răspunzând codului civil, este conformă unei utilizări din secolul al XVIII-lea, unde dreptul de proprietate era încă similar cu dreptul primului născut. Constatăm că dreptul de proprietate este singurul drept care are caracter privat în cazul necesității publice ”cu condiția existenței unei demnități prealabile recunoscute".
1.2.4.3 Originalitatea declarației.
Declarația este scopul și programul Revoluției, nereprezentând un termen conflictual față de vechiul regim, ci reprezintă un eveniment al evoluției întregii lumi. Astfel, nu putem susține faptul că Declarația e rezultatul unei revelații divine și nici opera unui geniu. Ea e rezultatul unei munci colective, a unui ansamblu politic compus din oameni foarte diferiți. Din această perspectivă, ea a fost supusă unor curente contrare și diverse. Cu toate acestea, a apărut și apare ca o operă colectivă, având o consonanță juridică, și datorită eterogenității ei, a avut și are o deschidere universală; chiar și astăzi, pentru multe state, principiile ei reprezintă încă un deziderat.
1.2.4.4 Declarația ca operă colectivă cu consonanță juridică
Adunarea generală franceză din 1789, după ghilotinarea lui Ludovic al XVI-lea, a fost constituită din 1200 de membri reprezentanți ai clerului, nobilimii și mulți funcționari de stat. Ultimii erau avocați cu o solidă formație juridică; puțini dintre ei aveau vârsta de 45 de ani și cei mai mulți între 45-49.
Aceștia reprezintă, apriori, oameni ponderați, care nu puteau fi bânuiți de o aversiune particulară față de vechiul regim, și nici luați de curentul noilor exagerări. Ei au putut să dezbată și să decidă această declarație în mod echilibrat și obiectiv.
Problema reală care se pune era cea a disciplinei de vot, care determina o majoritate, în condițiile unei situații fară precedent.
În mod tradițional, majoritatea nu e foarte sensibilă la forța de convingere a unui foarte bun orator, oricare ar fi implicațiile discursului său în plan moral și juridic. Problema care a apărut a fost următoarea: vocabularul Declarației reprezintă "vocabularul sau spiritul secolului"? Anumite cuvinte revin foarte adesea sub o formă sau alta la libertate, natură, contract social, rațiune, fericire, proprietate, egalitate și inițiativă. Această constatare are o rațiune obiectivă, pentru că nu se poate face o ruptură totală între drepturile naturale ale omului și termenii juridici în care a fost redactată Declarația.
1.2.4.5 Declarația ca operă eterogenă cu vocație universală.
Declarația din 1789 este o operă eterogenă, cu toate că unitatea vocabularului și a stilului au disimulat sursele ei foarte diferite. Astfel, ea ne apare ca fiind rezultatul gândirii unui grup restrâns de oameni ca proiect al unei minorități, însă, ea judecă drept toate categoriile sociale existente în Franța acelor timpuri (cele patru stări sociale). Vedem că ea este opera unei minorități disciplinate, ce face un proiect social pe care îl impune unei majorități, ținând seama de spiritul timpului. Acest spirit al timpului a facut posibil consensul dintre minoritate și majoritate, și astfel Declarația a fost recunoscută și de către adversarii săi.
Declarația devine astfel operă universală pentru că ochii întregii lumi erau ațintiți asupra ei. Ea este în mod incontestabil o operă universală ce a facut posibilă și Declarația americană. Această calitate a puterii ei de atracție se explică prin faptul că Franța era atunci prima putere Politică occidentală. Revoluția franceză a avut ecouri asupra intregii Europe, limba franceză era înțeleasă atunci de toate mediile cultivate. Constituanta franceză punea accent pe cunoașterea tuturor categoriilor sociale, acest lucru instituind un fapt latent, neavând rădăcini în creștinism, și pe un model politic nemaiîntâlnit până atunci ce părea să rezolve toate problemele.
1.2.4.6 Declarația și evoluția drepturilor omului
Pentru a urmări evoluția ce s-a produs după 1789, trebuie să plecăm de la drepturile proclamate atunci. Denunțate ca drepturi egoiste chiar de către democrațiile liberale, ele au fost completate cu noi drepturi. Dacă adunarea naționalâ constituantă le-a proclamat ca fiind naturale și universale, își face loc întrebarea dacă ele au produs o anumită civilizație într-un anumit context istoric.
Drepturile naturale își au origine în Grecia antică și în gândirea creștină; au fost recunoscute și declarate Ființei Supreme, ca drepturi ale omului și cetățeanului. Prin ele, individul autonom și liber este scopul suprem al organizării sociale și a statului.
Produse de o anumită situație, într-un anumit context istoric (situația societății franceze de la 1789), ele au fost fundamentate filozofic rațional, arătând prin ce se despart de "abuzurile vechiului regim", unde privilegiile aparțineau numai nobililor. Foarte repede s-a început să se urmăreascâ inserarea garanțiilor acestor drepturi în Constituție și legi. Din rațiuni diverse Declarația a fost revizuită în anii 1793, 1795, 1814, 1830, 1848, 1852, apoi a fost completată în Preambulurile constituțiilor franceze din 1946 și 1958, unde sunt reafirmate și recunoscute în mod solemn drepturile și libertățile omului și cetățeanului. Astăzi Convenția Europeană a Drepturilor Omului, plecând de la Declarația din 1789 a dezvoltat următoarele idei:
a) S-a trecut de la drepturile absolute la cele relative, abandonându-se ideea omului izolat și abstract în favoarea ideii omului concret ce se află într-o anumită
situație;
b) Drepturile economice și în special dreptul proprietății sunt analizate din perspectiva unei anumite finalități sociale. Astfel Constituția germană din 1949 în art. 14-2 spune: "Proprietatea obligă. Folosirea ei trebuie să contribuie în același timp și la binele public".
c) Dreptul de asociere a apărut după cel individual. Astăzi statele recunosc și garantează dreptul de asociere al indivizilor unde ei îșj pot exercita liber competențele individuale.
d) Dreptul de a participa la viața publică fără nici un fel de discriminări. Astăzi aceste drepturi au devenit clasice.
Caracterul teoretic și abstract al Declarației din 1789 a fost adesea cel care a făcut ca ea să fie considerată uneori ca având doar o valoare filozofică – metafizică, fără implicații juridice, pentru că nu conținea garanțiile juridice necesare. Acest echilibru fragil a evoluat datorită evoluției politice din anul 1973. Realitatea juridică a Declarației a început să devină efectivă în Constituția din 1852 dar și atunci se găsea într-o formă ambiguă. Abia după 100 de ani, în 1958, Republica a patra franceză a garantat juridic, fără echivoc, supremația Declarației.
1.2.4.7 Valoarea Juridică a Declarației drepturilor fundamentale
Este vorba de o controversă clasică între juriști. Ea poate fi formulată sub formă de întrebare: poate un individ să solicite, să beneficieze de una din dispozițiile cuprinse în Declarație sau, dacă ea este cunoscută necorespunzător, să obțină o reparație în fața unui judecător? Dacă da, atunci Declarația are forță juridică.
Răspunsurile doctrinare la această întrebare sunt două. Astfel, pentru unii, Declarația deoarece nu este inclusă în constituție, nu formulează reguli obligatorii, fiind doar o expunere cu caracter filozofic. Ea enunță principii care trebuie să inspire legiuitorul sau judecătorul, dar ea nu le impune aceastuia. În aceste condiții ea are doar o valoare morală, fiind expresia dreptului natural și nu a celui pozitiv. Mai mult, ea reprezintă scopuri care trebuiesc atinse de guvernanți, dar nimic în plus.
Această concepție, care face distincție între declarația drepturilor și garantarea lor, a fost împărtășită mai ales de majoritatea revoluționarilor francezi. Pozitiviștii, au apărat acest punct de vedere considerând că Declarația nu face decât să enunțe drepturile constituției propriu-zise, acesteia revenindu-i misiunea de a le garanta prin proceduri adecvate. Pentru alții, dimpotrivă (cum ar fi Dubuit și mai recent Rene Capitant), trebuie să se acorde Declarației cel puțin forța juridică, a legii obișnuite, dacă nu cea a legii constituționale. Dacă ea nu are valoare juridică, atunci nu este decât o solemnitate inutilă.
Unii autori contemporani apără chiar, în cazuri precise, teza valorii constituționale a preambulului și invită judecătorul, mai ales în materie de control a constituționalității legilor, să facă respectate principiile care sunt incluse aici.
Față de această diversitate de opinii, ce relevă practica statelor? Fiecărui stat îi revine să își fixeze politica asupra acestei chestiuni. Se pot distinge cel puțin două ipoteze:
1.S-a ajuns ca enunțarea drepturilor fundamentale să fie inclusă în Constituție, iar anumite principii proclamate în preambul să fie reluate în chiar textul Constituției. Aceste principii devenite formal reguli constituționale sunt deci obligatorii și se impun judecătorului în măsura în care ele sunt susceptibile de a fi aplicate imediat.
2.Dacă drepturile nu figurează decât în preambul, pare normal, în orice caz realist, a recunoaște foița juridică a celor care sunt exprimate în manieră precisă și sunt susceptibile să fie aplicabile imediat. Cele care nu apar decât ca deziderate vagi scapă evident acestui tratament. Aici se manifestă variații la nivel de state.
1.2.4.8 Tendințe contemporane în materie de Declarație a drepturilor
Dacă se raportează la texte fară a uita separația dintre teorie și practică, care este adesea prea flagrantă în domeniul protecției drepturilor omului, se pot releva trei tendințe:
Creșterea drepturilor și libertăților proclamate este însoțită de îndatoriri numeroase și, mai ales, de limite în exercitarea acestor drepturi formulate în termeni vagi și deci susceptibile de interpretare extensivă (interes general, morală publică, perenitatea statului). De altfel, libertățile colective fac casă bună cu libertățile individuale, dar acest fapt provoacă adesea controverse. Unii ar dori să treacă drepturile poporului (cu conținut cel puțin incert) înaintea drepturilor individului. Dacă se are în vedere concepția originară a drepturilor omului (drepturile individului au fost dirijate în primul rând ca barieră de protecție contra acțiunii tentaculare a puterii), atunci se poate constata la ce evoluție s-a ajuns, în ce privește această chestiune, în decursul a două secole de la apariția Declarației. Se mai poate discuta și despre semnificația liberală a anumitor declarații, unde accentuarea îndatoririlor și a excepțiilor se situează deasupra drepturilor.
Tendința de a recunoaște o oarecare forță juridică a Declarației drepturilor, prin prezența câtorva dintre acestea în conținutul unor Constituții recente. Este vorba de o preocupare realistă, care dă judecătorului o putere de apreciere importantă ce nu poate fi acceptată întotdeauna fără iritare de către puterea executivă, în ciuda Principiului separației puterilor. Oricum, această orientare instituie un progres incontestabil și contribuie la armonizarea conceptului de drepturi fundamentale ale individului și cetățeanului.
În fine, tehnica garantării drepturilor pare că se suprapune progresiv peste cea a Declarațiilor, constituționalizând lista drepturilor fundamentale, adică încorporându-le în articolele constituțiilor, conferindu-le, astfel, o forță juridică, imediată. Aceasta presupune existența unui control juridic și o redactare fără ambiguități; în această privință constituanta își ia adesea precauții suplimentare pentru asigurarea eficacității. Tehnica nu este nouă, ea a fost folosită în S.U.A. în 1791 în primele zece amendamente (Bill of Rights) dar ea tinde să se generalizeze.
Se poate aprecia că în ansamblu, există un incontestabil progres juridic, rămâne, însă, doar problema aplicării efective a acestor garanții. Trebuie să se recunoască că dacă lista drepturilor omului este astăzi, în lume, mai mult sau mai puțin uniformă și stereotipă, punerea ei în aplicare, adică respectarea acestor drepturi și libertăți fundamentale, variază mult, depinzând de tipurile de civilizație, de ideologii, de rivalități de interese etc.
Acest document de referință în gândirea mondială privind Drepturile omului a valorificat toate contribuțiile anterioare în domeniu, aducând totodată, contribuții noi la elaborarea Conceptului privind Drepturile omului.
Nici una din lucrările de referință din acest domeniu n-au putut evita această Declarație, care va rămâne – și în viitor -una din principalele surse de inspirație pentru orice analiză serioasă asupra Drepturilor omului și Libertăților publice.
Declarația abordează statutul ființei umane din perspectiva drepturilor sale naturale inalienabile – dreptul la viață, la existență, la sănătate, la securitate, și drepturilor cetățenești, în sensul relației ființei umane cu Cetatea.
Se știe că „cetățean" provine de la latinescul „civitas", locuitorul unui oraș, unei Cetăți, deci a unei comunități care se conduce după anumite reguli convenite de comun acord. Într-o țară, fiecare om acționează ca cetățean, în sensul că „își asumă acel statut convenit de comunitate , având drepturi și obligații publice, care sunt corelate cu drepturile și obligațiile publice ale celorlalți.
Un cetațean francez – ca, de altfel, fiecare cetățean, în general, – era și este considerat și astăzi a avea facultatea „de a-și subordona faptele și actele proprii, legilor și rânduielilor comune”. Această facultate a fiecăruia dintre noi presupune „supunerea conștientă a individului ideii și conceptului de patrie”, în sensul de comunitate națională.
În anii Revoluției Franceze s-a afirmat cu putere ideea că „a muri pentru Patrie este soarta cea mai frumoasă, cea mai vrednică de pizmuire”. Raportul individului cu patria sa implică, deci, îndatorirea „de a o apăra, de a-i garanta dezvoltarea și afirmarea.
Așadar, chiar din titlul Declarației se precizează că fiecare dintre noi are și calitatea de cetățean, fiind „aparținători ai unei patrii anume", locuind pe „un anumit teritoriu", supus acelorași legi, ceea ce – în optica părinților Revoluției – înseamnă că „fac parte din aceeași națiune”, Romain Rolland preciza că „patria sunt eu, ești tu, e tot ceea ce iubim, tot ceea ce visăm, tot ceea ce va fi când nu vom mai fi noi".
Subliniind legătura individului cu patria, Jean-Jacques Rousseau arăta că „de îndată ce nu mai are patrie, omul încetează de a mai fi”, el stâruia asupra „legăturii omului cu patria sa, ca cetățean al ei" – idee progresistă, cu o semnificație deosebită în procesul declanșârii Revoluției și afirmării națiunii moderne. François-Marie Arouet Voltaire arăta că „este întristător că adeseori, pentu a fi bun patriot, unii își închipuie că trebuie să fie inamicii restului omenirii". Voltaire suprinde în această judecată „raportul individului cu patria sa și cu restul lumii", atrăgând atenția asupra faptului că „în calitatea sa de cetățean al unei țări, omul nu se opune celorlalți oameni". Legătura sa cu patria căreia îi aparține nu exclude raporturile cu cetățenii altor țări, ci, dimpotrivă, le implică, iar – în epoca modernă – aceste raporturi se dezvoltă, se diversifică, se amplifică continuu.
„Nesocotirea drepturilor omului sunt singurele pricini ale relelor publice". Reprezentanții poporului francez – constituiți în Adunarea Națională – au înscris în Preambulul „Declarației drepturilor omului și ale cetățeanului" că „neștiința, uitarea sau nesocotirea drepturilor omului sunt singurele pricini ale relelor publice și ale corupției guvernelor".
Adunarea Națională a Franței stipula în Declarație că tocmai datorită gravelor consecințe ale „nesocotirii drepturilor omului" a hotărât „să expnă într-o Declarație solemnă drepturile naturale, neînstrăinabile și sfinte ale omului".
Reprezentanții poporului francez au hotărât ca Declarația să fie „necontenit prezentată tuturor membrilor Corpului social", amintindu-le permanent acestora „drepturile și datoriile lor". În acest fel, actele puterii legiuitoare și a celei executive, „putând oricând să fie comparate cu ținta oricărui așezământ politic" , să fie mai respectate. Concepția autorilor Declarației drepturilor omului și ale cetâțea-nului includea „posibilitățile de control popular asupra actelor Guvernământului". Un asemenea control, ca expresie a exercitârii libertăților publice, implică: cunoașterea de către fiecare cetățean a drepturilor și obligațiilor proprii, precum și a acelor drepturi și obligații ce revin autorităților publice; evaluarea activității autorităților în respectarea, promovarea și aplicarea măsurilor care să asigure înfăptuirea drepturilor fiecărui membru al Comunității. Numai pe o asemenea bază se poate compara activitatea puterilor statului cu scopurile lor programatice.
Reprezentanții poporului francez urmăreau – pe această cale – să ofere garanția că „reclamațiile cetățenilor, întemeiate pe niște principii simple și netăgăduite, să tindă pururea la menținerea Constituției și legilor obștești".
„Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi"
Chiar din primul său articol, Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului, adoptată de Adunarea Națională a Franței la 2 octombrie 1789, a consacrat acea formula celebră care avea să fie preluată și comentată în toate documentele ulterioare referitoare la drepturile omului. Consacrând că „oame-nii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi", Revoluția Franceză avea să recunoască tuturor ființelor umane unul din cele mai importante drepturi, acela de a se naște și a trăi „în libertate și egalitate". Dante Aligheri (1265 -1321) – unul din cei mai cunoscuți gânditori, filozofi și literați ai vremii sale – în cunoscutul său Tratat de Biologie afirma că „libertatea este facultatea ce o are individul de a se purta potrivit firii sale, sub înrâurirea împrejurărilor din care purced din structura creierului sâu §i din așezarea actuală a reziduurilor formate mai înainte, potrivit firii sale, sub înrâurirea con-dițiilor exterioare… Există, deci, o legătură organică între libertatea interioară și libertatea exterioară a individului. Critica celor care susțineau că „Declarația Revoluției Franceze exagera când proclama câ omul este liber de la naștere" nu rezistă unei analize atente, deoarece pârinții Revoluției nu vizau nemijlocit func-țiile organismului uman la naștere, capacitatea fătului, a noului născut de a raționa, de a fi conștient de faptele §i actele sale. Autorii Declarației proclamau un Principiu, cel al libertății, înscris – alâturi de Egalitate și Fraternitate pe frontiscipiciul marii Revoluții a francezilor.
În același articol – cu care debutează Declarația – se stipulează că „deosebirile sociale nu se pot întemeia decât pe folosința obștească". Atât în timpul procesului revoluționar, cât și după aceea, „folosința obștească" a primit conotații diferite, toate, însă, au încercat „să explice deosebirile sociale", care -după consolidarea Revoluției în planul structurilor Puterii – departe de a se diminua, s-au accentuat continuu, până la discre-panțele incredibile din zilele noastre. Asupra supoitului obștesc al deosebirilor aveau să se exprime numeroase puncte de vedere. Unii analiști observau că autorii Declarației „fuseseră obligați sâ recunoască existența deosebirilor sociale, care au existat și până la Revoluție și dupa Revoluție". Toți au considerat că „folosința obștească era o explicație mult prea generală a acestor deosebiri".
În celelalte articole ale Declarației sunt stipulate acele căi și modalități practice pentru conservarea și realizarea „drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului". Aceste drepturi sunt: libertatea, proprietatea, siguranța și opunerea la asuprire.
În Declarație se stipulează că „libertatea constă în putința de a face tot ceea ce nu vatămă altuia", precizându-se ~ în acest fel – că „practica drepturilor naturale ale omului nu are alte margini decât cele care asigură celorlalți membri ai societății realizarea acelorași drepturi". Georg Willhelm Friedrich Hegel arăta că atunci când se susține că „libertatea în genere este să poți acționa așa cum vrei, o atare reprezentare poate fi luată numai ca totală lipsă a culturii gândirii, în care nu se găsește încă nici o urmă a ceea ce este voința liberă în și pentru sine, dreptul și moralitatea. Având în vedere importanța precizării acestor limite, în Declarație se consacră obligația de a se determina numai prin lege „marginile libertății", la con-fluența libertății unei persoane, cu libertatea altei persoane. Charles Louis de Secondat Montesquieu preciza că „libertatea este dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile; și dacă un cetățean ar putea să facă ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate, pentru că și ceilalți ar putea să facă la fel.
Declarația stipulează că „legea nu are dreptul decât de a opri acțiunile vătămătoare societății", în felul acesta se consacră „limita în care poate acționa legea", respingându-se „practica abuzurilor și fărădelegilor condamnate de poporul răsculat al Franței în 1789", precizând că „tot ceea ce nu este oprit de lege nu se poate împiedica, și nimeni nu poate fi silit să facă ceea ce legea nu poruncește". Principiu progresist pentru acele vremuri revoluționare, în care „fărădelegea și arbitrariul luaseră proporții revoltătoare". La o analiză ulte-rioară, mai atentă, s-a atras atenția asupra capcanelor pe care îl implică. Astfel, s-a observat că „aprecierea caracterului vătămător al acțiunilor – fiind, de regulă, o operațiune subiectivâ, în puterea unor indivizi care dispun vremelnic de pârghiiile de comandă ale unei națiuni – poate fi abuzivă". Ceea.ce pentru „un grup de interese este considerat vâtămător", pentru un alt grup de interese „poate fi necesar, util etc.". De aceea, cei mai reputați analiști în domeniu au considerat că „legile care poruncesc în acest domeniu trebuie emise pe criterii obiective, restrângându-se și, pe cât posibil, eliminându-se determinările subiective".
Valoarea programatică a Declarației drepturilor omului și ale cetățeanului, elaborată de părinții Revoluției Franceze constă și în faptul că stipulează „rolul obști în actul de Guvernare", precizând că „legea este expresia voinței obștești" și că „toți cetățenii au dreptul să ia parte personal sau prin reprezentanții lor la alcătuirea legii".
Revoluția Franceză a consacrat principiul potrivit căruia „legea trebuie să fie aceeași pentru toți", fie că ocrotește, fie că pedepsește. Toți cetățenii fiind egali în fața legii, sunt deopotrivă admiși „la toate demnitățile, la toate locurile și slujbele publice, după capacitățile lor și fără altă deosebire în afară de virtuțile și de talentele lor”. Aceste principii generoase ale Revoluției Franceze au fost preluate și consacrate în toate „legile fundamentale ale țărilor democratice". Experiența a demonstrat și demonstrează, însă, că – în multe cazuri – s-au constatat încălcări și abuzuri, unii funcționari ajunși în funcții și demnități importante considerându-se „mai presus de lege", așa cum se întâmplă în România în anii 1999-2000, când pânâ și cei mai înalți demnitari ai statului încalcă grav chiar Constituția țării.
Declarația consacră libertatea deplină a opiniilor, stipulând că „nimeni nu trebuie să fie tulburat pentru părerile sale, fie chiar religioase, atât ca, manifestările acestor păreri, să nu tulbure ordinea publică stabilită de lege". Încă din zilele Revoluției Franceze s-a pus în discuție conceptul de ordine publică, apreciindu-se că „definirea sa poate fi arbitară”, deoarece – fiind lăsat la latitudinea legiuitorului, deci a unei componente majore a Guvernământului – „există riscul ca guvernanții să considere că ordinea publică este aceea convenabilă lor" și „nu ordinea convenabilă și necesară întregii comunități".
Libera comunicare a cugetărilor și a părerilor „este unul din drepturile cele mai de seamă ale omului". Jules Renard (1864 – 1910) – un mare scriitor și poet francez, laureat al Premiului Goncourt în anul 1907 – aprecia că „omul nu este liber, dacă nu-și poate transmite părerile" și că „îngrădirile practicate în această privin|â sunt contrare progresului". Totodată, dânsul observă că „oamenii au răspunderea opiniilor proprii". Cuvintele „nu trebuie să fie decât haina gândului, făcută foarte riguros pe măsură".
În temeiul Declarației, fiecare cetățean poate „vorbi, scrie, tipări, în chip liber, rămânând a răspunde de abuzul acestei libertăți în cazurile determinate de lege".
În acest document de referință al Revoluției Franceze se stipulează că este necesară o Putere publică pentru a „chezășui drepturile omului și ale cetățeanului" și că „această Putere este întemeiată spre folosul tuturor, iar nu spre folosința particulară a celor cărora le este încredințată".
Este important de observat că – încă din acele momente tensionate ale Revoluției, luându-se în considerare experiența anilor de abuzuri și inegalități – s-a ajuns la concluzia „nevoii controlului social asupra treburilor publice". În acest sens, în Declarație s-a stipulat că „societatea are dreptul de a cere socoteală oricărui agent public despre administrația lui". Controlul societății asupra Guvernământului a fost în atenția lui Montesquieu, a lui Jean-Jacques Rousseau și a constituit subiect de dezbatere publică în anii tumultoși ai Revoluției Franceze. Concluzia la care s-a ajuns a fost că „agenții publici trebuie să fie controlați de societate pentru ca actefe guvernâmântului să nu fie contrare comunității, ci numai în folosul ei".
Complexă este și lupta pentru legiferarea drepturilor omului în Franța. Declarația franceză, adoptată la 26 august 1789 de către Adunarea Națională, exprimă cerințe politice și juridice ale transformării orânduirii feudale într-una capitalistă, pe un plan mai general, înfățișându-se, un timp de mai multe decenii, ca promotor al timpurilor moderne.
Reflectând gândirea politică, morală și socială a secolului al XVIII-lea, Declarația Franceză din 1789, a proclamat prioritatea individului față de stat. Individul, declarat cetățean suveran cu drepturi sacre, este îndreptățit să-și exercite drepturile chiar împotriva statului și a societății, fără a fi criticat că abuzează, pentru că el este creatorul ordinii legale a statului.
Declarația franceză poartă titlul de "Declarația Drepturilor Omului și Cetațeanului și încearcă să legalizeze în viața de stat aceste două categorii de drepturi. În baza declarației sunt considerate ca drepturi absolut personale de care indivizii trebuie să se bucure, în calitatea lor de oameni: libertatea, egalitatea, proprietatea (care este proclamată drept inviolabil și sacru), siguranța și rezistența împotiva asupririi. Aceste drepturi, sub aspectul conținutului lor social, reprezintă condițiile inerente ale înlăturării privilegiilor feudale și ale instaurării noii orânduiri, capitaliste, bazată pe proprietatea privată, pe economia de piața. Ele sunt drepturi fundamentale cetățenești, deoarece oamenii, revendicând posibilitățile egale de a fi admiși în toate demnitățile, posturile și serviciile publice, se prezintă în calitatea lor de membri ai statului public. "Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi, se aratâ în Declarația Dreptunlor Omului și Cetățeanului (art.l). Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu este în detrimentul altuia (art 4), 'Toți cetățenii fiind egali în fața ei , sunt deopotrivă admiși în toate demmtățile, posturile și serviciile publice, după capacitatea lor și fară altă deosebire decât aceea a virtuților și talentelor lor" (art. 6). Orice „cetățean” poate să vorbească, să scrie, să tipărească în mod liber, cu condiția să răspundă de folosirea abuzivă a acestor libertăți în cazurile determinate de lege (art. 11). Contribuția comună necesară întreținerii forței publice trebuie să fie repartizată între cetățeni în mod egal, în raport cu posibilitățile lor(art. 13 ).
Legea nu trebuie să stabilească decât pedepsele strict, și în mod evident necesare, și nimeni nu poate fi pedepsit decât în virtutea unei legi stabilite și promulgate anterior delictului și aplicate în mod egal (art. 8). Orice om trebuie considerat nevinovat pâna la probarea culpabilitații sale. "Legea n-are dreptul sâ interzica decât acțiunile dăunătoare societății. Tot ceea ce nu este interzis prin lege nu poate fi oprit și nimeni nu poate fi constrâns să facă ceea ce nu-i ordonă" (art.5).
Marcând un moment important în gândirea politică și juridică a timpului, Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, din 1789, a constituit un punct de plecare pentru constituțiile ce au fost elaborate ulterior. Ea a apărut ca preambul în cadrul Constituției franceze din 1791 și reafirmată de constituțiile franceze din 1946 și 1958. Declarațiile adoptate în perioada 1791-1793 se remarcă prin explicarea și sistematizarea "drepturilor omului în societate". Alături de drepturile omului sunt enunțate și explicate îndatoririle fundamentale ale cetățeanului.
Actul de naștere al acestei declarații semnează actul de deces al vechii orânduiri și fundamentează principiile politico-juridice ale noii orânduiri burgheze.
Având ca exemplu DECLARAȚIA DREPTURILOR de la 1689, din Anglia, și mai ales DECLARAȚIA DE INDEPENDENȚĂ A STATELOR UNITE ALE AMERICII, din 4 iunie 1776, ea a fost princepută ca o declarație universal-valabilă, abstractă expresie a rațiunii eterne, ceea ce i-a asigurat o răspândire foarte largă și durabilă. Studiind egalitatea oamenilor în fața legii și înscriind proprietatea printre drepturile naturale, ea nu se atinge sub nici o formă problema inegalității de avere. Se poate afirma cu certitudine că acest document a însemnat un moment deosebit de important în istoria gândirii politice. Reprezentanții poporului francez, constituiți în adunarea națională, considerând că ignorarea, nesocotirea sau disprețuirea drepturilor omului sunt singurele cauze ale nefericirii publice și ale corupției guvernelor, au hotărât să expună într-o declarație solemnă drepturile naturale, inalienabile și sacre ale omului. În consecință, adunarea națională recunoaște și declară sub auspiciile Ființei Supreme, următoarele drepturi ale omului și cetățeanului:
-Oamenii se nasc și râmân liberi și egali în drepturi, iar deosebirile sociale nu pot fi bazate decât pe utilitatea publică.
-Scopul oricărei asociații politice este conservarea deprinderilor naturale și imprescriptibile ale omului; aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea și rezistența la opresiune.
-Națiunea este sursa esențială a principiului oricărei suveranități; nici o grupare, nici un individ, nu pot exercita vreo autoritate care să nu emane de la ea.
-Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altuia. Astfel, exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om nu are limite decât acelea care asigură celorlalți membri ai societății folosirea de aceleași drepturi; aceste limite nu pot fi daterminate decât prin lege.
-Legea nu are dreptul să interzică decât acțiunile vătămătoare societății. Tot ceea ce nu este interzis, prin lege, nu poate fi constrâns a face ceea ce legea nu obligă.
-Legea este expresia voinței generale; toți cetățenii au dreptul să contribuie, personal sau prin reprezentanții lor la alcătuirea ei; ea trebuie să fie aceeași pentru toți, fie că apără, fie că pedepsește. Toți cetățenii fiind egali în fața legii, au acces, în mod egal, la orice demnități, posturi, funcții publice, după capacitatea lor și fară alte deosebiri, decât cele ale virtuțiilor și talentelor lor.
-Nici un om nu poate fi acuzat, arestat, nici deținut decât, în cazurile stabilite de lege și prin formele prescrise de ea. Cei care solicită, dau, execută sau fac să se execute ordine arbitrare trebuie sa fie pedepsiți, dar orice cetățean somat sau arestat în virtutea legii trebuie să se supună imediat; dacă opune rezistență, el se face vinovat.
-Legea nu trebuie să stabilească decât pedeapsa strict și evident necesară și nimeni nu poate fi pedepsit decât în virtutea unei legi stabilite și promulgate anterior delictului și aplicată legal.
-Orice om este presupus inocent, până în momentul în care a fost declarat vinovat; dacă se consideră indispensabil a-1 aresta, orice act de constrângere în afara celor necesare pentru reținerea lui, trebuie aspru pedepsite de lege.
-Nimeni nu poate fi tras la răspundere, pentru opiniile sale, fie ele chiar religioase, dacă prin manifestarea lor nu contravine ordinea publică, stabilită prin lege.
-Comunicarea liberă a gândurilor și opiniilor este unul din drepturile cele mai de preț ale oamenilor; orice cetățean poate, deci, să vorbească, să scrie și să tipărească, liber, în afara cazurilor prevăzute prin lege, în care va trebui să răspundă de folosirea abuzivă a acestei libertăți.
-Garanția drepturilor omului și ale cetățeanului necesită o forță publică; această forță este instituită, în avantajul tuturor, și în folosul personal al acelora cărora le este încredințată.
-Pentru întreținerea forței publice și pentru cheltuielile de administrație este indispensabilă o contribuție comună; ea trebuie să fie repartizată, egal, între toți cetățenii, în raport cu posibilitățile lor.
-Cetățenii au dreptul să constate ei înșiși sau prin reprezentanții lor necesitatea contribuției publice și să o accepte, în mod liber, să urmărească destinația care i se dă, să-i determine cuantumul, bazele, priceperea și durata.
-Societatea are dreptul să ceară socoteală oricărui funcționar public, pentru modul în care își îndeplinește funcția.
-Orice societate care nu asigură garanția drepturilor și nu statornicește separarea puterilor, este lipsită de constituție.
-Proprietatea fiind un drept inviolabil și sacru nimeni nu poate fi privat de ea, decât în cazurile în care necesitatea publică, legal constituita, pretinde în mod evident acest lucru, și cu condiția unei juste despăgubiri prealabile.
CAPITOLUL
PROTECȚIA DREPTURILOR OMULUI LA CONSILIUL EUROPEI
2.1 Statutul Consiliului Europei
ncă de la constituirea Consiliului Europei, principiul respectării drepturilor omului a fost una dintre pietrele de temelie ale organizației. În timpul unei reuniuni de la Haga din 1948, Congresul Europei a fost catalizator pentru crearea Consiliului Europei prin adoptarea unei rezoluții având următorul conținut:
Congresul:
-Apreciază că Uniunea sau Federația ce va lua naștere trebuie să rămână deschisă către toate națiunile europene cu o guvernare democratică care se vor angaja să respecte o Cartă a drepturilor Omului;
-Hotărăște să creeze o Comisie pentru imediata îndeplinire a dublei sarcini de a redacta acestă cartă și de a enunța normele cărora un Stat trebuie să i se conformeze pentru a merita numele de democrație.
-Orice membru al Consiliului Europei recunoaște principiul supremației dreptului și principiul în virtutea căruia orice persoană aflată sub jurisdicția sa trebuie să se bucure de drepturile omului și de libertățle fundamentale.
Numeroase alte dispoziții din Statutul Consiliului Europei subliniază importanța drepturilor omului și articolul 8 stipulează chiar că grave încălcări ale drepturilor omului și ale libertăților fundamentale justifică suspendarea sau excluderea unui stat membru al Consiliului Europei.
Statutul a fot semnat la 5 mai 1949. Întocmirea unei carte a drepturilor omului a constituit o prioritate absolută pentru noul Consiliu și la numai 18 luni după adoptarea Statutului, cele zece state membre semnau la 4 noiembrie 1950 Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, convenție ce a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953.
2.2 Convenția Europeană a Drepturilor Omului
onvenția Europeană a Drepturilor Omului nu a apărut dintr-un vid juridic; ea a fost precedată atât de Declarația Universală a Drepturilor Omului cât și de Declarafia americană a drepturilor și îndatoririlor omului. Declarația Universală ocupă, de fapt, un loc deosebit în Preambulul Convenției Europene. Tot astfel, nu ar trebui subapreciată importanța textului european în cadrul protecției drepturilor omului la nivel internațional. În Preambulul său, Convenția enunță într-adevăr principii importante: „Bazele justiției și a păcii în lume… a căror menținere se sprijină în mod esențial pe un regim cu adevărat democratic pe de o parte, și, pe de altă parte, pe o concepție comună și un respect comun al drepturilor omului din care decurg acestea;…”
Guvernele statelor europene însuflețite de același spirit – și posedând un patrimoniu comun de idealuri și de tradiții politice – ,de respectarea libertății și de supremația dreptului (sunt hotărâte) să ia primele măsuri menite să asigure garantarea colectivă a unora dintre drepturile enunțate în Declarația Universală. Există în acest text termeni nedefiniți juridic: pace, regim democratic, respect comun.
Preambulul, se observă, formulează noțiunea de democrație politică ce nu figurează în Statutul Consiliului Europei. Tot la fel de important este și accentul pe care Parlamentul îl pune pe garantarea colectivă a drepturilor omului.
Convenția Europeană a fost primul instrument internațional ce se referă la drepturile omului având ca scop protecția unui larg evantai de drepturi civile, care, pe de o parte îmbracă forma unui tratat ce aduce din punct de vedere juridic constrângeri pentru înaltele Părți Contractante, iar pe de altă parte instaurează un sistem de control asupra aplicării drepturilor de nivel intern. Cea mai profundă contribuție a sa se regăsește probabil în dispoziția (Articolul 25) în conformitate cu care o Înaltă Parte Contractantă poate accepta controlul Comisiei Europene a drepturilor Omului în cazul când procedura este pornită de un individ și nu de către Stat. Succesul Convenției poate fi dimensionat prin recunoașterea de către toate înaltele Părți Contractante a acestui drept de recurs individual.
2.3 Carta Socială Europeană
arta socială europeană, la fel ca și Convenția europeană a drepturilor omului, a fost elaborată sub auspiciile Consiliului Europei. Ea completează Convenția care garantează numai drepturi civile și polilice, stabilind un sistem european regional de protecție pentru drepturile economice și sociale. Carta a fost deschisă spre semnare la 18 octombrie 1961 și a intrat in vigoare la 26 februarie 1965. Mai mult de jumătate din statele membre ale Consiliului Europei sunt părți la această Cartă. La 5 mai 1988 a fost incheiat un Protocol adițional la Cartă prin care se lărgște lista de drepturi. Deși intrat în vigoare la 4 septembrie 1992, fiind necesare trei ratificări pentru a-l face operațional, foarte puține state l-au ratificat până în prezent. La 21 octombrie 1991 a fost semnat Protocolul de amendare a Cartei sociale europene. Acest instrument care aduce schimbări in mecanismul de supraveghere al Cartei, nu este incă în vigoare.
Carta proclamă o listă de 19 categorii de "drepturi și principii", incluzând dreptul la muncă, la condiții prielnice de muncă în condiții de siguranță, la remunerație echitabilă, la organizare, și la negociere colectivă. Carta proclamă dreplul la protecție al copiilor, tinerilor și femeilor angajate. Sunt de asemenea recunoscute dreptul familiei la protectie socială, juridică și economică, dreptul mamelor și al copiilor la protecție socială și economică, și dreptul lucrătorilor imigranți și al familiilor lor la protecție și asistență. Alte drepturi enumerate în Cartă sunt dreptul la pregătire și indrumare profesională, la ocrotirea sănătății, la asigurări sociale, la îngrijire socială și medicală, și dreptul de a beneficia de servicii de asistență socială. Este de asemenea statuat dreptul la pregătire și recuperare al persoanelor handicapate fizic sau psihic și dreptul de a desfășura activități lucrative pe teritoriul altor Părți Contractante.
Protocolul adițional suplimentează lista cu încă patru "drepturi și principii", incluzând dreptul celor ce muncesc la tratament egal și nediscriminare în functie de sex și dreptul de a lua parte la stabilirea și ameliorarea condițiilor de muncă și de mediu la locul de muncă. De asemenea se prevede că "fiecare persoană în vârstă are dreptul la protecție socială."
Se definește și detaliază înțelesul '''drepturilor și principiilor" enunțate doar în termeni generali în Partea I. Dreptul la condiții de muncă igienice și în siguranță, se regăsește exprimat în angajamentul conținut la articolul 3 din Partea a II a:
1. să emită regulamente de protecție și igiena muncii;
2. să urmărească aplicarea unor astfel de regulamente;
3. să consulte, după caz, organizațiile patronale și ale angajaților privind măsurile preconizate în vederea îmbunătățirii protecției și igienei muncii.
Părțile Contractante și obligațiile lor juridice. Devenind parte la Cartă, statul se angajează "să considere Partea 1 a prezentei Carte ca fiind o declarație privind scopurile pe care intențonează să le promoveze prin toate mijloacele adecvate…". Statul trebuie să accepte ca având obligativitate juridică anagajamentele conținute în cel puțin cinci din șapte articole din Partea a II a. Cele șapte prevederi sunt dreptul la muncă, organizare, negociere colectivă, protecție socială, dreptul la asistență socială și medicală, dreptul familiei la protecție socială, juridică și economică, dreptul lucrătorilor migranti și al familiilor lor la protecție și asistență. Fiecare stat parte mai are obligația de a alege încă un număr determinat de drepturi sau subcategorii de drepturi pe care se angajează să le rcspecte.
Acest sistem de opțiuni încurajează statele să ratifice Carta fară a le obliga să accepte toate drepturile pe care aceasta le proclamă sau să facă rezerve complexe. De asemenea, Carta este elaborată în așa fel încât să asigure asumarea de către toate statele părți a obligației respectării a cel puțin câtorva dintre drepturile de bază. Puține sunt statele care au acceptat toate drepturile stipulate în Cartă.
Măsuri Internaționale pentru aplicarea drepturilor Cartei. Carta instituie un sistem de rapoarte, aplicabil și Protocolulul adițional pentru monitorizarea respectării de către state a obligatiilor ce le revin. Ea indică două tipuri de rapoartecare sunt examinate de diverse organisme ale Consiliului Europei
-rapoarte care trebuie întocmite la fiecare doi ani și care se referă la punerea în practică la nivel național a drepturilor enunțate în Partea a II a acceptate de statul respectiv.
-rapoarte care se referă la statutul drepturilor enumerate în Partca a II a pe care respectivul stat nu le-a acceptat. Ambele rapoarte trebuie prezentate la intervale precise, stabilite de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei.
2.4 Mecanisme de protecție și garantare a drepturilor omului
a nivelul continental, mecanismele constituite în baza Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale adoptată la Roma, la 4 noiembrie 1950, asigură „posibilități sporite pentru repararea încălcărilor drepturilor omului", dacă se constată „violări a acestor drepturi". Aceste mecanisme reprezintă „un sistem închegat care mai ales în anii 1995-2000- și-a demonstrat eficiența în protecția și garantarea drepturilor omului în statele europene.
2.4.1 Mecanisme și organisme Jurisdicționale Europene
intre mecanismele cunoscute pe plan internațional pentru garantarea drepturilor omului mecanismele jurisdicționale și-au dovedit în practică cea mai mare eficacitate. Ele au la bază adoptarea unor instrumente juridice prin care se creează organe cu atribuții jurisdicționale, care au competența să examineze plângerile ce le sunt adresate și să pronunțe o hotărâre care să aibă autoritate de lucru judecat.
Acest tip de mecanism este caracteristic sistemelor regionale de protecție a drepturilor omului, existente pe continentul european – în cadrul Consiliului European – și pe continentul american – în cadrul Organizației Statelor Americane – instituite prin Convenția europeană pentru salvgardarea drepturilor omului și a libertăților sale fundamentale (1950) și prin Convenția americană privind drepturile omului (1969).
În literatura juridică de specialitate s-a evidențiat precaritatea procedurilor de garantare a drepturilor omului. Se arată că sursa acestei precarități ar fi faptul că nu toate statele sunt de acord cu o conformare pe plan intern la cerințele standardelor internaționale în materia drepturilor omului și astfel, în funcție de concepțiile ideologice dominante, sau de alte elemente relevante în ceea ce privește politica pe care o urmează în acest domeniu, invocă destul de des exclusivitatea competenței suverane pentru a împiedica exercitarea controlului international.
În ceea ce privește controlul jurisdicțional, se remarcă, de asemenea, în literatura de specialitate raritatea acestui tip de control. Atunci când se face o astfel de constatare, evident se are în vedere faptul că mecanismele junsdicționale de garantare a dreptunlor omului se întâlnesc numai pe plan regional (european și american), celelalte continente fiind lipsite de acest tip de control.
Este adevărat că o asemenea apreciere are în vedere faptul că din punct de vedere al suprafeței geografice, cât și al numărului populației cuprinse în planul regional în care se exercită acest tip de control junsdicțional, ele reprezintă un procent minoritar, dar și anumite elemente care să încerce să explice existența acestuia în regiunile respective.
Faptul că pentru prima dată o astfel de procedură jurisdicțională apare pe continentul european la foarte puțin timp de la adoptarea Delarației Universale a Drepturilor Omului, este în principal, rezultatul faptului că al doilea război mondial a avut ca teatru de operații în special Europa, iar unele dintre cele mai grave încălcări ale drepturilor omului și ale libertăților fundamentale s-au produs, atât în perioada premergătoare cât și în timpul desfășurării sale, pe acest continent.
Mecanismul european de garantare a drepturilor omului, are un caracter complex în exercitarea atribuțiilor sale, acesta, la înființare, avea în vedere activitatea a trei organe care își desfașurau activitatea în colaborare, deși aveau natură diferită.
Primul organ care intervenea în procesul de asigurare a respectării drepturilor omului, așa cum prevedea inițial Convenția Europeană privind Drepturile Omului, era Comisia pentru Drepturile Omului. este un organism important de protecție a drepturilor omului, alcătuită dintr-un număr de membri egal cu acela al statelor. Aceștia sunt aleși în mod individual de către Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei potrivit procedurilor Comitetului. Lista de propuneri este alcătuită de Biroul Adunării Parlamentare și, apoi, este supusă Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei pentru a seasigura de o selecție cât mai riguroesă. Mandatul Comisiei este de 6 ani, perioadă suficientă pentru a asigura continuitatea și finalizarea unor cauze supuse Comisiei. După alegere, Comisia își desfășoară activitatea pe baza propriului său Regulament, în baza căruia își aleg un Președinte și doi vicepreședinți pe o perioadă de trei ani. Sediul Comisiei este în orașul Strasbourg. Lucrările comisiei nu sunt publice. Dosarele sunt confidențiale, iar ședințele se desfășoară în mod secret, ținând seama de implicațiile fiecărui caz adus în fața acestui organism european.
Aceasta era constituită din câte un reprezentant al tuturor statelor parte la Convenție și care acționau cu titlu individual. Comisia apărea astfel ca un organ independent, cu competențe cvasi judicitare și de conciliere. Aceasta rezulta din faptul că în fața acesteia se derula o procedură complexă, care cuprindea două faze: examinarea admisibilității cererii adresate de către persoana care se considera victimă a violării unui drept recunoscut de Convenție și examinarea cauzei în fond. Din aceste considerente, prima fază era considerată ca fiind judiciară, ea exprimându-se printr-o hotărâre definitivă de respingere sau admitere a cererii, iar faza a doua nu este considerată ca judiciară, întrucât în cazul admisibilității cererii și nesoluționării acesteia pe cale amiabilă, Comisia nu putea decide în cauză, aceasta putând fî înaintată, în anumite condiții, Curții pentru drepturile omului, sau în caz de nesesizare a Curtii, Comitetul Miniștrilor al Consiliul Europei se pronunța în cauză pe baza raportului înaintat de Comisie.
Comisia apărea astfel ca un prim organ cu care trebuia să se întâlnească orice cerere referitoare la o încălcare a drepturilor omului prevăzute în Convenție, indiferent dacă această cerere provenea de la un stat parte sau de la o persoană fizică.
Comisia utiliza astfel două categorii de proceduri de investigare a cererilor primite: procedura sumară, specifică situațiilor când plângerea nu ridica probleme deosebite, fiind destul de evident faptul că ea trebuia declarată inadmisibilă, și procedura în cazul unor plângeri mai dificile, când era necesară o analiză mai complexă.
În timpul examinării cererii, Comisia putea desfășura și o activitate de soluționare amiabilă, ea oferindu-și bunele oficii, iar în caz de reușita se ajungea la stingerea deferendului.
În caz de nerezolvare pe cale amiabilă, Comisia redacta un raport destinat comitetului Miniștrilor, în care arăta faptele și opinia sa referitoare la faptul dacă a constatat o încălcare a drepturilor petiționaruiui din partea statului reclamat.
Al doilea organ care intervenea în procesul de soluționare a unei plângeri privind încălcarea unor drepturi reglementate de Convenție este Curtea Europeană a drepturilor Omului. Aceasta este singurul organ jurisdicțional propriu-zis din sistemul existent. A fost creat în anul 1958 și a început să judece, un an mai târziu, în anul 1959. Constituirea Curții a fost considerată a fi necesară pentru a oferi garanțiile pe care le așteaptă europenii în realizarea drepturilor ce le-au fost consacrate.
Curtea se compune dintr-un număr de judecători egal cu acela al statelor membre. Pe baza unei liste prezentate de statele membre, judecătorii sunt aleși de către Adunarea parlamentară a Consiliului Europei, spre deosebire de procedura folosită în cazul alegerii membrilor Comisiei Europene a Drepturilor Omului.
În cazul plângerilor cu caracter statal, procedura se declanșează în baza art. 24 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar în cazul plângerilor individuale, temeiul juridic al declanșării procedurii îl constituie art. 25. Evident, este vorba de procedura, mai întâi în fața Comisiei, care este îndrituită să sesizeze Curtea. Atât Comisia Europeană a Drepturilor Omului, cât și Consiliul de Miniștri pot sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Curtea poate fi sesizată și direct de către un Stat-parte la Convenție ori de către statul al cărui cetățean a fost victima unei încălcări sau unor încălcări.
De la constituirea Comisiei Europene a Drepturilor Omului și a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a acumulat o experiență, care a confirmat rolul important al acestor mecanisme în domeniul protecției și garantării drepturilor omului.
Atât Comisia, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului au acumulat o experiență bogată în domeniul soluționării unor cazuri concrete de încălcare a drepturilor omului în diferite țări europene.
Art. 46 din Convenție stabilește că statele părți trebuie să accepte printr-o declarație competența Curții, aceasta nefiind deci obligatorie. Aceste declarații se pot face sub formă pură și simplă, sub condiția reciprocității din partea anumitor sau mai multor state, sau pentru o anumită perioadă de timp. Se întâlnesc în acest sens situații diferite, unele state recunoscând competența Curții pentru perioade mai scurte (3-5 ani) care sunt apoi reînnoite, iar alte state au recunoscut competența Curtii pe perioade nedeterminate.
S-a recunoscut în literatura de specialitate un drept pe care l-a avut Comisia de a reprezenta persoanele care au pretins că li s-au încălcat drepturile.
Comitetul Miniștrilor era cel de-al treilea organ al Consiliului Europei căreia Convenția îi recunoștea competențe și atribuții și în domeniul garantării drepturilor omului. Acestui organ i se recunoșteau funcții judiciare, prevăzate de art. 32 și 54 din Convenție înainte de modificarea acesteia.
Într-o altă opinie , Comitetul Miniștrilor era considerat organ politic de decizie. Alți autori, analizează intervenția Comitetului, ca organ politic, într-o procedură quasi-judiciara, fapt pentru care a fost deseori criticat, încercându-se găsirea unor explicații în situația conjuncturală a Europei din deceniul șase, când adoptarea Convenției Europene a însemnat o revoluție în garantarea jundică a drepturilor omului și când, din considerentul că era posibil ca nu toate statele să recunoască competența Junsdicțională a Curții, s-au conferit asemenea competențe Comitetului Miniștrilor, pentru a se asigura respectarea drepturilor omului pe cale politică.
Considerăm că este un punct de vedere care poate fi acceptat în contextul situației Europei postbelice, dar, în același timp, ne raliem opiniei conform căreia sistemul Consiliului Europei, deși era cel mai avansat dintre toate stemele existente, nu era lipsit de imperfectiuni, fapt care a dus la numeroase critici , iar în cele din urmă a determinat necesitatea reformarii sale. În acest sens s-a acționat tot mai mult pentru crearea unui singur organ în locul Comisiei și Curții, care se aprecia că va fi rnai eficient, având în vedere și situația care se prevedea, respectiv de extindere a Consiliului Europei prin numirea fostelor state socialiste, din partea cărora se estima primirea unui număr apreciabi de plângeri.-Din aceste considerente a fost adoptat Protocolul nr. 11.
2.4.2 Mecanisme quasi-jurisdicționale
n categoria mecanismelor quasi-jurisdicționale sunt cuprinse unele dintre cele existente pe plan regional, cum ar fi mecanismul instituit prin Carta Socială Europeană din cadrul Consiliului Europei, care nu prevede organe cu activitate și competență jurisdicțională.
2.4.3 Mecanisme nejurisdicționale
ecanismele nejurisdicționale de garantare a drepturilor omului se caracterizează prin faptul că nu dispun de proceduri care să poată utiliza forța de constrângere necesară asigurării îndeplinirii lor, atunci când nu sunt transpuse în practică de bună voie de către state. Aceste mecanisme sunt caracteristice sistemului universal de promovare și garantare a drepturilor omului respectiv organelor și organismelor din cadrul Organizației Națiunilor Unite, precum și sistemului instituit de către Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa.
Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (C.S.C.E), care în 1994 a devenit Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (O.S.C.E), nu este o organizație strict Europeană. Deși include toate țările europene, Statele Unite și Canada au fost membrii chiar de la început. O.S.C.E. cooperează indeaproape cu Consiliul Europei în privința aspectelor legate de promovarea drepturilor omului.
CSCE a fost înființat prin Actul Final de la Helsinki (AFH), semnat în 1975 de 33 de state europene, inclusiv Uniunea Sovictică, și de Statele Unite și Canada. Doar Albania a refuzat atunci să fie parte. După încheierea Războiului Rece componenta OSCE s-a lărgit la peste 50 de state incluzând Albania și noile state independente din fosta Uniune Sovictică. Conceput ca un instrument de compromis pentr a constitui o punte peste prăpastia ideologică ce despărțea Estul de Vest în anii '70, AFH a deschis o nouă etapă în procesul de negociere, statornicind o legătură deosebit de ingenioasă între drepturile omului și preocupările pentru securitate. Această legătură, care plasa drepturile omului pe un loc important în relațiile politice est-vest nu și-a pierdut însemnătatea odată cu încheierea Războiului Rece. Ea a permis OSCE să joace și în continuare un rol major în Europa de astăzi și să influențeze politicile privind drepturile omului în multe dintre țarile membre.
2.4.3.1 Actul Final dc la Helsinki.
Așa cum estc el astăzi sistemul privind drepturile omului al OSCE constă dintr-un catalog de drepturi ale omului și garanții conexe, și de instituții de supraveghere cu rol multiplu care s-au dezvoltat în timp din AFH. Această evoluție a fost posibilă datorită modului in care a fost elaborat AFH și mecanismul său de supraveghere, precum și datorită caracterului său mai mult de instrument politic decât de instrument cu putere juridică.
Actul Final de la Helsinki este un document voluminos, cuprinzând patru capitole sau "coșuri". Coșul I , "Aspecte legate de securitatea în Europa". conține două secțuni "Principiile directoare privind relațiile între statele participante" și "Măsuri de clădire a încrederii și anumite aspecte ale securității și dezarmării"). Coșul II se referă la "Cooperarea în domeniul economiei, științei și tehnologiei și mediilui înconjurător." Subiectul Coșului III este "Cooperarea în domeniul umanitar și alte domenii." Coșul IV, ultimul capitol, face precizări referitoare la așa-numitul proces "de urmare".
Problemele referitoare la drepturile omului sunt tratate în principal la capitolul Principii Directoare, Coșul I și într-o oarecare măsura în Coșul III, deși acesta din urmă și-a pierdut din importanță întrucât subiectele pe care le abordează -contactele umane, reunificarea familiei etc. – nu mai au relevanța pe carc o aveau în plin Război Rece. Dintre cele zece principii directoare ale AFH. două se referă la drepturile omului. Unul este Principiul VII ("Respectul pentru drepturile omului și libertățile fundamentale, inclusiv libertatea de gândire, conștiință, religie sau credință") și Principiul VIII ("Drepturi egale și autodeterminarea popoarelor"). Celelalte principil se referă la suveranitate, folosirea forței, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială, soluționarea pașnică a diferențelor, neamestecul în treburile interne, cooperarea între state, și îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor juridice internaționale.
Principiul VII are opt paragrafe nenumerotate. În primele două, statele participante se angajează să "respecte drepturile omului și libertățile fundamentale" și "să promoveze și să încurajeze exercitarea efectivă a drepturilor și libertăților civile, politice, economice, sociale, culturale și de altă natură…". Acest prrincipiu se referă și la libertatea de religie, drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale, și "dreptul persoanei de a cunoaște și de a acționa în conformitate cu drepturile și îndatoririle sale în acest domeniu." Ultimul paragraf al Principiului VII sună astfel:
„În domeniul drepturilor omului și libertăților fundamentale, Statele participante vor acționa în conformitate cu scopurile și prncipiile Cartei Națiunilor Unite și Declarației Universale a drepturilor omului. Ele își vor îndeplini de asemenea obligațiile ce le revin în virtutea declarațiilor și acordurilor internaționale în acest domeniu la care pot fi părții, înclusiv, printre altele. Pactele internaționale privind drepturile omului”.Importanța acestui paragraf, la momentul adoptării sale, se datora faptului că până in acel moment unele dintre statele participante, inclusiv Uniunea Sovietică, nu recunoscuseră niciodată în mod formal obligația de a se conforma Declarație Universale a drepturilor omului. (Uniunea Sovietică s-a abținut la adoptarea Declarației Universale de către Adunarea Generală a ONU. Principiul VII fiind prima recunoaștere neechivocă a caracterului "normativ" al acestui instrument.)
Pricipiul VIII dedică patru paragrafe subiectului "drepturi egale și autodeterminarea popoarelor." După asumarea angajamentului de a respecta drepturi egale pentru popoare și dreptul acestora la autodeterminare, statele participante recunosc "că popoarele au întotdeauna dreptul de a hotări în deplină libertate, statutul lor politic intern și extern, când și cum doresc, fără amestec din afară…".
A durat destul de mult până când Uniunea Sovietică și aliații săi au recunoscut pe deplin că aceste două principii directoare au înscris problematica drepturilor omului pe agenda dialogului politic Est-Vest în curs de desfășurare. Treptat, aceste încercări s-au redus și spre sfârșitul aniilor '80, abordarea unor încălcări specifice ale drepturilor omului a devenit o chestiune obișnuită în cadrul reuniunilor CSCE.
Impactul important pe care l-a avut CSCE în sfera drepturilor omului poate fi în parte atribuit procesului de continuare a demersurilor inițiate de CSCE prevăzut în Coșul IV al Actului Final de la Helsinki, cunoscut ca procesul OSCE.
Existenta acestui proces de negociere a permis completarea, reinterpretarea și revizuirea extensivă a Actului Final de la Helsinki, cu ocazia conferințelor ulterioare. Aceste reuniuni au constituit de asemenea un prilej pentru a atrage atenția opiniei publice asupra unor state care nu erau la înălțimea angajamentelor asumate privind drepturile omului.
Această acțiune normativă este finalizată prin încheierea unui "document final adoptat prin consens la acestc conferințe.
2.4.3.2 Lipsa obligativității juridice a angajamentelor OSCE.
Actul Final de la Helsinki nu este un tratat, nefiind în intenția statelor participante de a crea obligații cu putere juridică. A fost conceput ca un instrument conținând declarații de angajare politică. Prin urmare, nerespectarea de către un stat a unuia dintre aceste angajamente va atrage după sine consecințe politice și nu juridice. Altfel spus nerespectarea unui angajament nu va constitui un motiv pentru tragere la răspundere în baza dreptului internațional, dar ar putea avea serioase repercursiuni politice. Nici documentele OSCE încheiate ulterior nu au urmărit instituirea unei obligații juridice,
2.4.3.3 Drepturile OSCE
Sunt enunțate drepturilor individuale de bază, și cele ale minorităților, asptecte legate de preeminența dreptului, valorile democrației, alegeri, etc.
Putem vedea Europă liberă și democratică în care drepturile omului șl supremația legii sunt la loc de cinste. OSCE pornește de la premisa că drepturilc individuale sunt cel mai bine ocrotite în statele care sunt adepte ale preeminenței dreptului și valorilor democratiei și care sunt astfel organizate încât permit înflorirea acestor concepte. Odată cu încheierea Războiului Rece, accastă idee a fost acceptată și în alte părți ale lumii.
Deși documentul final al Conferinței de la Madrid (1983) și cel al Conferinței de la Viena (1989) au lărgit într-o oarecare măsură catalogul OSCE al drepturilor omului, realizarea cea mai importantă a fost adoptarea Documentului final al Conferinței de la Copenhaga (1990). Pe lângă o secțiune referitoare la drepturile omului și libertățile fundamentale, acest instrument conține capitole privitoare la preeminența dreptului, alegeri libere și valorile democrației, care conferă noi dimensiuni catalogului OSCE al drepturilor omului. Sunt extinse angajamentele anterioare din cadrul OSCE relaliv la drepturile minorităților. Documentele OSCE ulterioare, de la Carta de la Paris pentru o nouă Europă (1990), Documentul final de la Moscova (1991). Documentul din 1992 dc la Helsinki ("Sfidările schimbării"), până la Documentul de la Budapesta din 1994 ("Către un Parteneriat autentic într-o nouă eră"), au nuanțat, au reiterat și au extins aceste angajamente, astăzi fiind incluse și referirile la dreptul internațional umanitar și drepturile refugiaților, lucrătorilor migranți și populațiilor indigene.
„Drepturile omului și libertățile fundamentale, preeminența dreptului și instituțiile democratice stau la baza păcii și securității, constituind o contribuție majoră la prevenirea conflictelor. Salvgardarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale, este o componentă de bază esențială a societății democratice civile”.
De la preocuparea internațională tradițională pentru drepturile omului, OSCE a trecut la enunțarea cu claritate a acelor principii democratice conslituționale de bază și a mijloacelor juridice care să garanteze exercitarea de către toate instituțiile statale a autorității de stat în conformitate cu legile adoptate de popor prin intermediul reprezentanților săi aleși în mod democratic.
2.4.4 Mecanismul prevăzut de Convenția Europeană
onvenția Europeană pentru salvagardarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (adoptată în anul 1950 și intrată în vigoare în anul 1953) a reprezentat, la vremea respectivă, cea mai eficientă modalitate de garantare a dreptunlor omului existentă în cadrul comumtăților intemaționale.
Acest mecanism se baza pe constituirea, în baza Convenției, a două organisme, respectiv Comisia Europeană a drepturilor și Curtea europeana a drepturilor omulului. În funcționarea mecanismului mai intervenea și Comimtetul Miniștrilor cu anumite atribuții specifice.
Instituirea acestui mecanism compus din două organe a fost rezultatul unor dispute și al unor compromisuri.
Mecanismul de control al protecție drepturilor omulului propus după cel de-al doilea razboi mondial a fost mai îndrăzneț decât cel care a fost stabilit de către invenția europeană. Astfel, „Mișcarea ei din europeană" care a ținut în mai 1948 Congresul de la Haga a propus crearea unei Curți de justiție care să fie acesibilă oricărui cetățean în caz de încălcare a drepturilor sale.
Această propunere a fost însă primită cu reticență către state care își vedeau amenințată suveranitatea, pe de altă parte nu doreau să fie antrenate în acțiuni care să aibă caracter abuziv sau nesemnificativ.
Din aceste considerente s-a instituit Comisia ca organ care să aibă rolul de a filtra reclamațiile contra statelor și de a declara admisibile doar pe cele care relevă încălcări evidente ale drepturilor recunoscute de Conventie. Faptul că persoana fizică nu putea sesiza direct Curtea drepturilor omului, iar junsdicția acesteia era facultativă (art. 46), a determinat statuarea intervenției Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei, care urma să decidă în cazurile care nu au fost înaintate Curții.
2.4.4.1 Compunerea și funcționarea Comisiei europene a drepturilor omului
Conform art. 20 din Convenția europeană a drepturilor omului, comsia era compusă dintr-un număr de membri egal cu cel al statelor parte la Convenție. Exista o diferență între compoziția Comisiei și cea a Curții, aceasta din urmă fiind formată dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor membre ale Consiliului Europei. Din aceste considerente, numărul membrilor Comisiei era mai mic decât cel al Curții, întrucât, de regulă, de la primirea unui stat ca membru al Consiliului Europei este necesară o perioadă de timp până la ratificarea Conventiei, fapt care permite reprezentarea statului și în Comisie.
Membri Comisiei erau aleși conform art. 22 de către Biroul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, pe baza propunerilor făcute de către statele părti la Convenție. Fiecare stat poate propune pâna la trei candidați, cel puțin doi trebuind să aibă cetățenia statului respectiv. Comitetul Minștrilor alege Comisia prin vot secret, pe baza majorității absolute. Nu pot fi aleși doi membri cu aceeași cetățenie (art. 20).
Articolul 22 stabilea mandatul comisiei pentru o perioadă de șase ani, acesta putând fi reînnoit. Pentru primele alegeri, mandatul a șapte membri stabiliți prin tragere la sorți expira după trei ani, în scopul reînnoirii a aproximativ jumătate din membri Comsiei din trei în trei ani a asigurării in același timp a continuitații.
Acest sistem s-a dovedit însa imperfect, conducând în practică la o serie de situații dificile, ca urmare a faptului că noi state ratificau Convenția și se impunea alegerea membrilor Comisiei propuși de statele respective. Întrucât mandatul acestora urma să fie de șase ani de la data alegerii, nu se mai încadra în perioada alegerilor trienale. Din aceste considerente, prin Protocolul nr. 5 din 1966 s-a amendat articolul 22 din Convenție, în sensul ca s-a stabilit ca înaintea alegerii oricărui membru prin alegeri ocazionale să se fixeze și termenul mandatului acestuia, care nu va putea fi mai mare de noua ani, dar nici mai mic de trei ani, în vederea alinierii acestuia la unul din cele doua grupuri de membrii existente.
Puteau fi propuși candidați pentru comisie, așa cum cerea art 2 din Protocolul nr. 8, persoane care se bucură de cea mai înaltă considerație morală și care întrunesc condițiile cerute pentru exercitare de înalte funcții judiciare sau să fie persoane care sunt recunoscute pentru competența lor în domeniul dreptului național sau intemațional.
Membrii Comisiei acționau în cadrul acesteia cu titlu individual, așa cum preciza art. 23 din Convenție. Ca urmare, nu puteau fi aleși în Comisie funcționari guvernamentali și nu puteau primi instrucțiuni din partea guvernelor statelor ai căror cetățeni erau. De asemenea, prin amendamentul adus de Protocolul nr. 8, art. 3, se statua ca aceștia nu puteau să-și afirme în timpul mandatului funcții incompatibile cu cerințele de independență, impartialitate și disponibilitate care sunt inerente respectivului mandat. La preluarea mandatului ei semnau o declarație în acest sens (Regula 2 din regulile de procedură).
În vederea asigurarii independenței, atât membrii, cât și Comisia beneficiau de indemnizațiile și privilegiile prevăzute de cel de-al doilea Protocol privind Acordul general cu privire la privilegiile și imunitățile Consiliului Europei.
Comisia își stabilea regulile de procedură conform art. 36. Comisia își alegea președintele și doi vicepreședmți al căror mandat era de trei ani. Președintele prezida lucrările Comisiei, iar în absența lui această sarcina revenea primului vicepreședinte, respectiv celui de-al doilea (art. 6 și 7 din Regulile de procedură).
Articolul 35 din Convenție prevedea ca reuniunile Comisiei au loc atunci când împrejurările o cer la convocarea Secretariatului General al Consiliului Europei. Ca urmare însă a creșterii permanente a numărului cazurilor cu care Comisia a fost sesizată, aceasta ține aproximativ opt reuniuni anuale, fiecare cu o durată de două săptămâni.
Sesiunile Comisiei se desfășurau cu ușile închise, conform art 33 din Convenție. Această prevedere a Convenției a dat naștere unor critici ca urmare a faptului ca părțile implicate în cauză nu sunt autorizate să facă publice informații referitoare la modul de desfășurare a procedurii. Erau avute în vedere mai ales cazurile cu rezonanță politică care ar impune desfășurarea publică a lucrărilor acesteia, pentru înlăturarea oricăror suspiciuni, cu atât mai mult cu cât rolul său era acela de apărător al drepturilor omului. Pe de altă parte, având în vedere rolul pe care îl avea de a realiza o soluționare amiabilă a cazului, se aprecia că aceasta se putea realiza mai bine în cadru confidențial decât în public și permitea o mai completă egalitate între persoana fizica și guvemul acuzat de încălcarea unor drepturi, care mai greu ar accepta o dezbatere publică, sau pentru a proteja statul de plângeri nejustificate sau rău-întenționate.
Comisia fiind organ cu caracter nepermanent, secretariatul acesteia era asigurat de către Secretarul General al Consiliului Europei (art. 37 din Convenție). În afară de Secretar, acesta mai cuprindea și un număr de juriști proveniți din statele membre ale Consiliului și funcționari administrativi. Pricipalele sarcini ale Secretariatului constau în asigararea corespondenței cu persoanele fizice și statele implicate în cazurile cu care era sesizată Comisia, pregatirea cazurilor în vederea examinării lor, supunerea de rapoarte Comisiei cu privire la problemele de legislație internă a statelor membre sau a reglementărilor Consiliului Europei, acordarea de asistență membrilor Comisiei în vederea redactării deciziilor și rapoartelor (regula 12).
Membrii Comisiei nu puteau participa la examinarea unui caz în care au un interes personal sau dacă au participat la luarea oncărei decizii legate de cazul în speță, sau în calitate de consilier al vreuneia din părțile implicate (regula 21, paragr. 1). Comisia decidea în cazurile în care președintele acesteia considera că un membru nu participa la examinarea unui caz din considerente de asigurare a impartialității.
De asemenea, un membru putea decide, pentru alte motive, să nu participe la examinarea unui caz, consultându-se cu președintele Comisiei. În caz de dezacord între aceștia, decidea Comisia (regula 21, paragr, 2, și regula 22).
Comisia putea examina cererile primite în trei compuneri diferite: în plen, în camere și în comitete.
2.4.4.2 Componența Comisiei europene
Componența Comisiei europene a drepturilor omului este analizată în literatura de specialitate ratione loci, ratione personae, ratione materiae și ratione temporis.
-Componența ratione loci
Componența Comisiei se exercită pe teritoriul statelor părti la Convenția Europeană, Aceste teritorii cuprind atât teritoriile naționale, cât și cele la care statele respective asigură relațiile internaționale.
Din acest punct de vedere, Conventia europeană are caracterul unui tratat închis, nepermițând aderarea statelor care nu sunt membre ale Consiliul Europei.
-Componența ratione personae
Comisia era competentă în ceea ce privește sesizările provenind de la orice stat parte (art. 24) sau orice persoană fizică, orice organizație neguvernamentală sau orice grup de particulari care se pretindeau victime ale unei violări a drepturilor lor de către un stat parte la Convenție, în cazul în care acesta a declarat că recunoaște competența Comisei în această materie.
Dreptul de „a sesiza" se referă la dreptul de a iniția o procedură de control prevăzuta de Convenție pe baza unei acuzații de încălcare a acesteia de către un stat parte. Se distingeau deci, din art. 24 și 25 ale Convenției, două categorii de sesizări ale Comisiei: prin cerere de sesizare interstatală și prin cerere individuală de sesizare.
– Cererile interstatale
Sesizarea interstatală se bazează pe art. 24 din Convenție. Este recunoscută în dreptul intenațional procedura când un stat aduce pe altul în fața instanței internaționale pe motivul că acesta este presupus autor al unei violări a obligațiilor internaționale asumate printr-un tratat.
În cadrul protecției diplomatice a cetățenilor săi, un stat poate introduce o acțiune împotriva altui stat pe motiv că cetățenii săi au fost tratați într-un mod contrar normelor dreptului internațional.
În baza Convenției europene a drepturilor omului un stat poate introduce o cerere de sesizare privind violarea de către alt stat a drepturilor nu doar fața de cetațenii săi, ci și față de persoanele care nu au cetățenia statului reclamant, care sunt fără cetățenie, precum și în cazul cetățenilor statului acuzat. Se recunoaște dreptul oricărui stat de a reclama nerespectarea drepturilor omului din Convenție de către alt stat în cadru legislației interne, fară ca să se facă referire la persoanele care au fost victime ale acestor situații, prin așa numitele „reclamații abstracte" Această situație este apreciată ca instituind un sistem de garanție colectivă a respectării Convenției, ceea ce face ca fiecare stat sa fie responsabil de respectarea drepturilor omului pe întreg teritoriul pe care Convenția are aplicabilitate, motiv pentru care s-a apreciat că dreptul de a introduce o reclamație în această privință dobândește mai mult caracteml de datorie a oricărui stat parte față de comunitatea Consiliului Europei.
Dreptul statului de a introduce o sesizare împotriva altui stat care încalcă drepturile cetățenilor statului sau a persoanelor cu care acesta are anumite legături a fost recunoscut de Comisie prin admisibilitatea reclamațiilor adresate de Cipru contra Turciei privind încălcarea drepturilor ciprioților în timpul ocupăni acestei insule sau in cazul Greciei privind acuzațiile aduse Marii Britanii referitor la tratamentul ciprioților de origine greacă.
Din analiza cazurilor aduse în fața Comisiei spre examinare, în urma sesizării interstatale, se constată că statele au acționat doar în acele situații în care ele au avut un interes, fapt pentru care ipoteza „garanției colective" menționate nu și-a dovedit aplicabilitatea și eficiența. Această situație își poate găsi explicația în faptul că introducerea unei sesizări de către un stat împotriva altui stat intervine mai ales în momente de criză politică, iar prin acționarea în fața Comisiei nu se ajunge de regulă la rezolvarea diferendelor de fond. Introducerea unei sesizări în alte momente decât cele afectate de rațiuni politice ar fi ea însăși de natură să creeze tensiuni între respectivele state, fapt pentru care în general statele manifestă o reținere în folosirea acestor proceduri.
Cererile individuale
Introducerea în Convenție a dreptului de sesizare individuală a Comisiei cu privire la încălcarea drepturilor recunoscute de Convenție nu s-a facut fară unele dificultăți.
În general, statele manifestă reticență în acordarea dreptului de plângere al persoanelor fizice împotriva lor. Frecvent întâlnită în plan intemațional cu ocazia discutării diferitelor documente in cadrul O.N.U., această dispută s-a mamfestat și cu prilejul adoptării textului Convenției europene a drepturilor omului între Adunarea consultativă și Comitetul Miniștrilor.
Astfel, în timp ce Adunarea prevedea exercitarea dreptului individual de sesizare în orice situație, Comitetul Miniștrilor susținea că acesta să fie executat numai cu consimțământul guvernului în cauză, precum și recunoașterea unui drept de veto al statului cu privire la examinarea de către Comisie a unei sesizări. În final, prin compromis s-a ajuns la prevederea din Convenție conform căreia dreptul Comisiei de a primi sesizări privind încălcarea unor drepturi este condiționat de recunoașterea acestuia în mod expres de către stat (art. 25).
Această prevedere a Convenției era considerată ca o realizare progresistă, întrucât înlătură principalul motiv pentru care individul nu are drept de petiție în dreptul intemațional. De asemenea, dreptul individual de petiție suplinește garantarea drepturilor și în cazul în care un stat manifestă rețineri în reclamarea altui stat cu privire la Convenției.
În cazul în care un stat a recunoscut competența Comisiei, conform art. 25, orice persoană care este sub junsdicția statului respectiv (art. 1) poate să adreseze o plângere împotriva statului în cauză, cetățenia persoanei respective neavând nici o relevanță aceștia putând fi cetățeni ai altor state parte la Convenție, cetățeni ai unor state care nu au aderat la acestea sau persoane fară cetățenie. Pot adresa o sesizare și organizațiile neguvemamentale și grupuri de persoane.
Referitor la organizațiile neguvemamentale s-a stabilit de către Comisie că acestea trebuie să fie organizații private și nu organizații admimstrative locale.
Grupurile de persoane trebuie să fie constituite conform reglementărilor iterne ale unuia dintre state părți, iar în caz contrar respectiva va trebui să fie semnată de către toate persoanele care alcătuiesc grupul respectiv, așa cum a stabilit Comisia cu prilejul primei sale reuniuni.
Spre deosebire de art. 24 care permite, în cazul sesizărilor interstatale, admisibilitatea acestora în orice cazuri de încălcare a dispozitiilor Convenției, art. 25 cere ca subiectele care fac plângerea sâ pretmdâ că sunt victime ale încălcăm dreptwilor recunoscute de Convenție. Nu se admit deci acuzații abstracte sau cu privire la cazurile altor persoane fizice.
Comisia a admis totuși unele plângeri individuale care aveau partial caracter abstract, din considerente de garantare a unor drepturi care depășesc cadrul individual, devenind de interes public. De asemenea, Comisia a admis extinderea noțiunii de victimă și la unele persoane care aveau un interes personal și care a fost violat.
Pentru admisibilitatea plângerii se cere, pe lângă condiția ca persoana care o adreseaza să pretindă că este victima unei violări a unui drept, și că acuzația se referă la un stat parte la Convenție. Nu sunt admise plângerile care privesc statele care nu sunt parte la Convenție, care au semnat-o dar nu au ratificat-o sau care nu au recunoscut competența Comisei, conform art. 25.
Limba oficială este engleza și franceza, dar simt admise și cereri fommlate în limbile statelor membre care au facut declarații de acceptare a dreptului individual la petiție. În cazuri excepționale, Comisia poate autoriza ca cererile sa fie înaintate în altă limbă decât în acestea.
Același text stabilește în sarcina statelor angajamentul recunoscut persoanelor fizice de a adresa plângeri împotriva acestor state întrucât în practică astfel de situații apar mai ales în cazul persoanelor aflate în detenție, prin prevederile Acordului European privind persoanele care participă la procedurile în fața Comisiei europene a drepturilor omului, s-au stabilit unele măsuri care să garanteze acestor persoane dreptul la liberă corespondență cu Comisia și Curtea, precum și alte măsuri care să atingă același scop.
-Competența ratione materiae
Competența Comisiei se extindea asupra tuturor drepturilor recunoscute de către Convenție și de către protocoalele adiționale ale acesteia. Acestea pot fi drepturi subiective recunoscute în titlul 1 al Convenției ca drepturi procedurale, acestea din urmă fiind însă neinvocate pâna în prezent.
-Competența ratione temporis
Competența Comisiei se întindea asupra tuturor faptelor ulterioare intrării sale în vigoare, pentru fiecare parte contractantă.
În ceea ce privesc faptele anterioare intrării în vigoare a Convenției, Comisia a stabilit că li se aplică prevederile acestora nu mai dacă și în măsura în care sunt susceptibile de a produce o violare continuă a prevederilor Convenției și după data intrării ei în vigoare.
2.4.4.3 Sesizarea Comisie
Comisia era sesizată de către un stat parte la Convenție, de către persoana fizică, organizația neguvernamentală sau gmpul de persoane printr-o cerere adresată Secretarului general al Consiliului Europei. Aceasta era transmisă președintelui Comisiei, fiind înregistrată de către secretariatul acesteia. Nu se admiteau decât cererile scrise.
Cererea trebuia să conțină: numele, vârsta, ocupația și adresa reclamantului, numele, ocupația și adresa reprezentantului său (dacă este cazul), nominalizarea statului împotriva căruia este adresată cererea, obiectul reclamației și prevederile Convenției care sunt reclamate a fi fost încălcate, prezentarea faptelor și argumentelor pe care se bazează acuzația, orice alte documente și elemente care consideră că sunt necesare în sprijinul acesteia.
După sesizare urma examinarea admisibilității cererii.
2.4.4.4. Examinarea admisibilitătii cererii
Procedura de admitere era diferită în funcție de calitatea reclamantului. Astfel, exista o procedură specifică reclamațiilor interstatale, una specifică sesizărilor individuale.
În prezent această procedură nu mai este în vigoare.
2.4.4.5. Încercarea de reglementare amiabilă
Articolul 28, paragr. 1 b. din Convenție statua că dacă o cerere este reținută de către Comisie, „ea se poate pune la dispoziția părților interesate în vederea unei reglementări amiabile a cazului, care să se inspire din respectarea drepturilor omului, așa cum sunt ele cunoscute de către Convenția Europeană.
Se constata o atenție importantă acordată de autorii Convenției rezolvăm cauzei prin conciliere, fapt care se apreciază că ar justifica și dezbaterea cu ușile închise a cererii.
Rezolvarea amiabilă a cazului depinde în mare măsură de particularitătile fiecăruia. Se constată că în practică aceasta depinde destul de mult de opinia Comisiei privind existența unei violări a Convenției. Dacă Comisia ajunge la concluzia existenței unei violări din partea unui stat a drepturilor necunoscute de Convenție, de regulă statul acceptă procedura reglementării amiabile, spre deosebire de situația contrară – Comisia propune rezolvarea amiabilă părților fie separat, fie în cadru comun.
Ajungerea la o reglementare amiabilă de către parți trebuie aprobată de către Comisie care veghează în acest fel la respectarea dispozițiilor Convenției Europene și asigurarea cu privire la faptul că soluționarea s-a facut fară constrângerea reclamantului de către stat.
În situația rezolvării amiabile, Comisia proceda la redactarea unui raport în baza articolului 28, paragr 2, care trebuia să cuprindă o scurtă descriere a faptelor și soluția la care au ajuns părțile implicate. Raportul era trimis parților, Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei și Secretarului General al Consiliului Europei care dispunea publicarea acestuia.
2.4.4.6. Redactarea raportului în caz de nesoluționare amiabilă
În caz de nereglementare a cazului pe cale amiabilă, conform art, 31, Comisia redacta un raport în care „constată faptele și formulează un aviz pentru a determina dacă faptele constatate evidențiază, din partea statului interesat, o violare a obligațiilor care îi revin conform prevederilor Convenției. Raportul putea să cuprindă, dacă era cazul, opiniile separate ale membrilor Comisiei și putea formula propunerile corespunzătoare ale Comisiei. Raportul era transmis Comitetului Miniștrilor și comunicat statelor interesate care nu aveau facultatea de a-i publica, conform art 31, paragr 2. Prin redactarea acestui raport se încheia prima fază a procedurii de control a Convenției europene a drepturilor omului.
În ceea ce privește raportul Comisiei, se apreciază în literatura de specialitate că acesta nu are forță obligatorie, deși prezintă toate caracteristicile unui act junsdicțional. I se poate totuși contesta lipsa de publicitate care are ca justificare considerente de altă natură, așa cum au fost prezentate. Considerăm că această afirmație nu este pe deplin justificată, având în vedere faptul că prin acest raport nu se soluționează cazul.
Importanța acordată acestor rapoarte conținând avize ale Comisiei asupra interpretării unor prevederi ale Convenției a dus la crearea unei jurisprudențe a Comisiei care constituie un punct important de reper în activitatea statelor de aplicare a prevederilor convenționale.
Prin redactarea acestui raport se încheia prima fază a procedurii de control a aplicării Convenției europene a drepturilor omului.
În continuare urma faza supunerii cazului fie unei proceduri jurisdicționale, fie de natură politică, după cum cauza era înaintată Curții drepturilor omului de către părțile componente într-un interval de trei luni, iar în caz contrar, după expirarea acestui termen, Comitetul Miniștrilor lua o decizie defimtivă, de natură politică în conformitate cu art. 32, prin care se statua asupra existenței sau inexistenței unei violării a prevederilor Convenției.
Prin Protocolul nr. 9 s-a prevăzut în art. 5, paragr. I, lit. e dreptul persoanei fizice, al unei orgamzații neguvernamentale sau a unui grup de particulari care au sesizat Comisia de a sesiza și ele Curtea drepturilor omului, extinzându-se, în felul acesta, competența sesizării Curtii la toate părțile implicate în cauză în fața Comisiei europene a drepturilor omului eliminându-se prin aceasta o inegalitate ce există între părți din acest punct de vedere.
2.4.4.7. Aprecieri critice asupra activității Comisiei
Înainte de 1982, numărul cererilor adresate Comisiei era de aproximativ 500 anual, pentru ca, de atunci, numărul acestora să crească simțitor, ajungând în 1988 la 1657 cazuri, fapt pentru care partea Comisia s-a văzut în situația de a nu putea rezolva cererile respective în timp rezonabil. Cu toate că numărul membrilor Comisiei a crescut, în ritm cu creșterea numărului statelor părti la Convenție, a fost necesară adoptarea unor modificări ale Convenției și Regulamentului interior al Comsiei (intrat în vigoare la 1 octombnc 1990) pentru a se adopta o stmctură adecvată condițiilor existente (înființarea camerelor și a comitetelor).
Faptul că raportul Comisiei era înaintat Comitetului Miniștrilor, care lua o decizie politică, era de natură să creeze unele obiecții față de acest mecanism. Deși în cele mai multe cazuri se ținea seama de faptele stabilite de Comisie și de aprecierile sale, totuși, decizia Comisiei nu avea forța juridică obligatorie.
Din aceste considerente, ca și din altele care urmăresc fie elimmarea dublei analizări a unui caz de către Comisie și Curte, fără ca acestea să reprezinte un dublu grad de jurisdicție, s-a avut în vedere reforma mecamsmului Convenției europene de garantare a drepturilor omului prevăzut în Protocolul nr. 1.
2.5 Noua Curte Europeană a Drepturilor Omului reglementată prin Protocolul Nr. 11
2.5.1. Constituirea și statutul judecătorilor
onform art. 19 din Convenția europeană, modificată prin Protocolul nr. 11, Curtea Europeana a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) se înființează în scopul asigurării respectării angajamentelor care decurg pentru înaltele părți contractante din Convenția europeană și din protocoalele sale. Ea va funcționa permanent.
Curtea se compune dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor care au ratificat Convenția europeană a drepturilor omului, deosebindu-se de Curtea anterioară când numărul judecătorilor era egal cu cel al statelor membre ale Consiliului Europei. Aceasta presupune faptul că un stat care devine membru al Consiliului Europei nu va putea să aibă un judecător la Curte dacă nu a ratificat și Convenția europeană a drepturilor omului.
Conform art. 21, Judecătorii trebuie să se bucure de cea mai înaltă reputație morala și să întrunească condițiile cerute pentru exercitarea unor înalte funcții judiciare sau să fie juriști de o competența recunoscută.
Judecătorii își exercită mandatul cu titlu individual, ceea ce presupune că după alegerea lor ei nu mai sunt legați de statul ai căror cetățeni sunt, fapt prevăzut și în alin. 2 al art. 1, care le impune acestora să nu exercite mci o alta activitate incompatibilă cu cerințele de independență, imparțialitate sau de disponibilitate, orice problemă ridicată din acest punct de vedere urmând a fi soluționată de către Curte.
Alegerea judecătorilor este facută de către Adunarea Parlamentară pentru fiecare stat parte la Convenție de pe lista de trei candidați propuși de către stat, pe baza votului majoritar al membrilor Adunării Parlamentare. Fără a constitui o excepție de la aceasta cerință, EIveția are doi judecători, dar unul reprezintă Lichtcnstein-ul, ca și Italia, unul reprezentând San Marino.
Mandatul judecătonlor a fost redus de la 9 la 6 ani, ei putând fi realeși. În scopul asigurării reînoirii Curtii la fiecare 3 ani, la prima alegere s-a stabilit ca prima tragere la sorți efectuată de către Secretarul general al Consiliului Europei după alegerea lor, mandatul a jumătate din judecători să se încheie trei ani.
Judecătorii își încheie mandatul la vârsta de 70 ani, dar ei continuă să se ocupe de cauzele cu care au fost deja sesizați.
Este prevăzută și posibilitatea revocării unui judecător prin votul a două treimi din numărul total al judecătorilor Curtii, atunci când se apreciază că el nu mai corespunde condițiilor necesare.
2.5.2. Organizarea Curții
urtea poate să funcționeze în plen, în Comitete, în Camere și în Marea Cameră. De asemenea, ea dispune de o grefieră ale cărei sarcini și organizare sunt stabilite prin regulamentul Curtii și este asistată de secretari juridici.
2.5.2.1 – Adunarea plenară a Curții
Conform art, 26 din Convenție, Curtea se reunește în plen în următoarele situații:
a)când alege pentru o perioadă de 3 ani președmtele și unul sau doi vicepreședinți care sunt neeligibili;
b)când sunt constituite Camerele pentru o perioadă determinată;
c)când sunt aleși președinții Camerelor, care pot fi realeși;
d)când se adoptă regulamentul Curtii;
e)când sunt aleși grefierul Curții și unul sau mai mulți grefieri adjuncți.
2.5.2.2 -Comitetele
Comitetele sunt compuse din trei judecători. Ele sunt constituite de camere pentru o perioadă determinată (art. 27paragr. 1).
Rolul Comitetului este de a declara prin vot unanim, neadmisibilitatea sau scoaterea de pe rol a unei cereri individuale, introdusă în baza art. 34 din Convenție, atunci când o astfel de decizie poate fi luată fară o examinare complementară, decizia respectivă fiind definitivă.
Se observă din prevederile art. 28 din Convenție că acest Comitet de 3 judecători are un rol de filtrare al cererilor individuale, așa cum până la intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11 acest rol îl avea Comisia europeană a drepturilor omului.
2.5.2.3-Camerele
Camerele sunt compuse din 7 judecători.
În compunerea unei Camere este membru de drept judecătorul statalui – parte la litigiu.
În cazul absenței acestuia sau în situațiile când el nu-și poate desfășura activitatea, statul – parte va desemna o persoană în calitate de judecator.
Camerele sunt competente să se prommțe în cazurile în care nu a fost luată nici o decizie de către Comitet, conform art. 28, situație în care se va pronunța asupra admisibilității și a fondului cererilor individuale introduse conform art. 34 din Convenție, sau în cauzele interstatale, conform art. 33.
Art. 30 din Convenție prevede și posibilitatea desesizării unei Camere în favoarea Marii Camere. Astfel, în cazul în care cauza adusă în fața unei Camere ridica o problemă grava privind interpretarea Convenției sau Protocoalelor sale, sau dacă soluționarea cauzei poate conduce la o contradicție cu o hotărâre anterioară a Curtii, camera poate, înainte de a se pronunța, să se desesizeze în favoarea Marii Camere, în afara cazului când una dintre părți se opune la aceasta.
2.5.2.4 – Marea Cameră
Marea Camera este formată din 17 judecatori. Ea este formată din președintele Curtii, vicepreședinți, președinții Camerelor și alți judecători desemnați conform regulamentului Curții. Din Marea Camera face parte de drept, conform art. 27 paragr 2 și judecătorul ales al statului-parte în litigiul soluționat de către aceasta sau, în lipsa acestuia, persoana desemnată de către respectivul stat ca judecător.
În situația în care Marea Cameră judecă o cauza care i-a fost oferită în baza art. 43 din Convenție (retrimiterea în fața Marii Camene), nu poate face parte dm Marea Camera nici un judecător care a facut parte din camera care a omis hotărârea, cu excepția președintelui Camerei și a judecătorului care reprezintă statul-parte interesat. Marea Cameră are următoarele atribuții:
a)se pronunță asupra cererilor introduse în baza art. 33 (cauze interstatale) sau art. 34 (cauze individuale) atunci când cauza i-a fost deferită de cameră în baza art. 30 (desesizarea în favoarea Marii Camere) sau când cauza i-a fost deferită în baza art. 43 (retrimiterea în fața Marii Camere).
Potrivit art. 43 din Convenție, Marea Cameră exercită și atribuțiile unui dublu grad de jurisdicție în acest sistem european de protecție a drepturilor omului.
Orice parte în cauză poate în termen de trei luni de la data luării unei hotarâri de către o Cameră să ceară în cazuri excepționale retrimiterea cauzei în fața Marii Camere.
Această cerere va fi examinată de către un colegiu format din 5 judecători ai Marii Camere și în cazul în care aceasta ridică o problema gravă referitoare la aplicarea Convenției sau a protocoalelor sale sau o alta problemă gravă cu caracter general poate decide admiterea ei. Dacă respectivul Colegiu acceptă cererea, Marea Cameră se va pronunța asupra acesteia printr-o hotărâre;
b)examinează cererile de avize consultative introduse în baza art. 47 din Convenție, respectiv la cererea Comitetului Miniștrilor.
2.5.3. Competența Curții
onform art 32, Competența Curții acoperă toate problemele privind interpretarea și aplicarea Convenției și Protocoalelor sale care îi sunt supuse în condițiile art. 33, 34 și 47. Paragrafal 2 al aceluiași articol prevede că în caz de contestare a competenței sale, Curtea hotărâște.
Rezultă, deci, că în competența Curtii intră cererile interstatale, cererile individuale și avizele consultative.
2.5.3.1-Cererile interstatale
Potrivit art- 33 din Convenție, orice altă parte contractantă poate sesiza Curtea cu privire la orice
2.5.3.2 – Cererile individuale
Conform art- 34 din Convenție, orice persoana fizică, organizație neguvemamentală sau grup de particulari care se pretind victime ale unei încălcari a drepturilor recunoscute de către Convenție sau de Protocoalele sale de către una din înaltele părti contractante poate sesiza printr-o cerere Curtea cu privire la acest fapt.
Statele parți au obligația de a nu împiedica prin nici o masură exercitarea acestui drept de petiție.
2.5.4. Condițiile de admisibilitate a cererilor
rticolul 35 din Convenție prevede condițiile de admisibilitate a cererilor, respectiv:
-epuizarea căilor interne de recurs;
-să nu depășească 6 luni de la data rămânerii definitive a deciziei interne.
În cazul cererilor individuale se mai cere:
-să nu fie anonimă;
-să nu fie în mod esențial aceeași cu o alta cerere examinată anterior de Curte sau adresata altei instanțe internaționale de anchetă sau de reglementare, daca nu conține fapte noi;
-dacă este incompatibilă cu prevederile Convenției și Protocoalelor;
-daca este în mod vădit nefondată sau abuzivă.
Cererea considerată inadmisibilă în aplicarea prezentului articol este respinsă inițial sau în orice stadiu al procedurii.
Potrivit art. 29 paragr. 3 din Convenție, în afara unor situații excepționale, decizia de admisibilitate a cererii este adoptată separat de decizia asupra fondului cauzei.
2.5.5. Procedura Curții
n cazul în care Curtea declara o cerere admisibilă, ea va întreprinde următoarele activități:
-va proceda la examinarea în condiții de contradictorialitate împreună cu reprezentanții părților și, dacă se impune, va decide efectuarea unei anchete la care statele interesate sunt obligate să faciliteze toate informațiile necesare,
-se va pune la dispoziția părților în scopul de a se ajunge la soluționarea cauzei pe cale amiabilă, pe baza respectării drepturilor omului, așa cum sunt ele recunoscute în Convenția europeană și în protocoalele acesteia.
2.5.5.1 -Rezolvarea pe cale amiabila
În situația rezolvării cauzei pe cale amiabilă, aceasta este scoasă de Curte de pe rol printr-o decizie care se limitează la o scurtă expunere a faptelor și a soluției adoptate.
Această procedură are caracter confidențial.
2.5.5.2 – Rezolvarea pe calea contradictorialității
În această situație, Curtea va proceda la judecarea cauzei m ședință publică, în afara cazului în care Curtea decide altfel, pe baza unor motive excepționale.
Conform art 40 paragr. 2, este permis accesul publicului la documentele depuse la Grefa, cu excepția cazului în care președintele Curții decide altfel
2.5.6. Acordarea unei reparații echitabile
cordarea unei reparații echitabile persoanei ale cărei drepturi au fost încălcate de către stat se face în baza art. 50 din Convenție. Obligația acordării revine statului vinovat de respectivele încălcări. Prevederile art. 41 din Convenție sunt completate cu dispozițiile art. 49 și 53 din regulamentul interior al Curtii. De regulă, Curtea, ia cererea părtii, decide asupra despăgubirilor acordate în aceeași hotărâre în care a statuat cu privire la existența unei violări a Convenției, sau poate să se pronunțe asupra acestora într-o hotărâre ulterioară (în cazul în care din anumite considerente nu poate decide atunci asupra hotărârilor). Curtea poate să precizeze și modalitâțile în care să se realizeze această obligație a statului: loc de plată, monedă, scutiri de impozite etc.
În situatia în care între persoana reclamantă și statul vinovat intervine o înțelegere în ceea ce privește despăgubirea, Curtea, în baza art. 53 paragr. 4 din Regulamentul inteior, verifică dacă acest acord este echitabil și pronunță o hotărâre prin care se scoate cauza de pe rol.
Conform art. 48 paragr. 3 din Regulamentul interior, hotărârea este comunicată Comitetului Miniștrilor care supraveghează executarea.
În vederea stabilirii despăgubirilor acordate se ține seama de prejudiciul moral sau material cauzat persoanei, de taxele plătite și cheltuielile facute de reclamant.
Aplicarea art 41 din Convenție intervine în cazurile în care dreptul intern nu permite înlăturarea consecințelor violării drepturilor persoanei din diferite considerente, iar „restitutio in integrum" nu este posibilă.
Reclamantul trebuie să justifice pretențiile sale și să se constate un raport de cauzalitate între acțiunea (inacțiunea) statului și prcjudiciul cauzat persoanei.
În practica jurisdicțională, Curtea a acordat în mai multe cazuri persoanelor reclamante despăgubiri constând în sume apreciabile.
În alte cazuri, Curtea a acordat alte satisfacții decât cele pecuniare.
2.5.7. Caracterul definitiv al hotărârilor Curtii
2.5.7.1 – Hotărârile camerelor
Potrivit art. 42 din Convenție, hotărârile Camerelor devin definitive dacă întrunesc condițiile prevăzute de art. 44 paragr. 2, respectiv:
a) când parțile declară că nu vor cere retrimiterea cauzei în fața Marii Camere;
b) după 3 luni de la data hotărârii dacâ nu a fost cerută retrimiterea în fața Marii Camere;
c) când Colegiul Marii Camere respinge cererea de retrimitere formulată în baza art. 43 din Convenție.
2.5.7.2 -Hotărârile Marii Camere
Hotărârile Marii Camere sunt definitive conform art. 44 paragr. 1. Potrivit art. 44 paragr. 3, hotărârile definitive se publică.
2.5.8. Motivarea hotărârilor și deciziilor
otărârile și deciziile prin care sunt declarate admisibile sau inadmisibile cererile adresate Curții sunt motivate.
Orice judecător are dreptul să adauge hotărârii opinia sa separată, în caz de neîntrunire a umanității.
2.5.9. Forța obligatorie și executarea hotărârilor
tatele – părți la Convenție se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curtii în cauzele în care nu sunt implicate.
Comitetul Miniștrilor va primi hotărârea Curtii și va supraveghea executarea acesteia. Se observă, deci, că dispare funcția de decizie a Comitetului Miniștrilor prevazută de art. 32 din Convenția europeană în vechea sa redactare.
2.5.10. Avizele consultative
otrivit art. 47 din Convenție, Curtea poate, la cererea Comitetului Miniștrilor, să dea avize consultative cu privire la problemele juridice privind interpretarea Convenției și a Protocoalelor sale.
Aceste avize nu pot însă să se refere la problemele care privesc conținutul sau întinderea drepturilor și libertăților cuprinse în titlul 1 al Convenției europene și în Protocoalele sale și nici la problemele de care Curtea sau Comitetul Miniștrilor ar putea să ia cunoștiiță ca urmare a introducerii unui recurs prevăzat de Convenție.
Comitetul Miniștrilor va decide asupra solicitării unui aviz consultativ prin votul majorității membrilor săi.
Curtea va decide, conform art. 48, dacă cererea Comitetului Miniștrilor privind avizul consultativ este de competența sa.
Avizul consultativ trebuie să fie motivat, iar judecătorul care are opinie separată are dreptul să și-o exprime. Avizul se transmite Comitetului Miniștrilor.
2.5.11 -Concluzii
ecanismele internaționale de garantare a drepturior omului sunt complexe și diversificate.
Se impune în primul rând aprecierea, preocuparea comunității internaționale pentru asigurarea cadrului normativ, atât internațional, cât și intern, de promovare și garantare a drepturilor omului și a libertăților sale fundamentale.
În al doilea rând, trebuie evidențiat rolul mecanismelor internaționale de supraveghere a respectării drepturilor omului pe plan intern, ca organisme care au sarcina de a corecta acele decizii interne care sunt de natură să încalce în vreun fel drepturile și libertățile cetățenilor.
De asemenea, în cadrul examinărilor efectuate cu privire la activitățile organismelor internaționale, trebuie relevată eficiența sporită a procedurilor junsdicționale sau a celor quasi-jurisdicționale în comparație cu cele cu caracter politic.
Atât la nivel universal, cât și la nivel regional, exista o suprapunere, atât în ceea ce privește promovarea, cât și în ceea ce privesc mecanismele de garantare a drepturilor omului. Aceasta se referă la consacrarea acelorași drepturi în instrumente cu caracter universal și regional (având sau nu forță juridică), precum și la instituirea unor mecanisme de control a căror competență se referă la aceleași drepturi.
Aceste afirmații se pot exemplifica prin faptul că drepturile civile și politice sunt promovate și garantate atât prin Pactul internațional privind drepturile civile și politice și prin cele două protocoale ale acestuia, cât și prin alte convenții cu caracter universal (Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, Convenția împotriva sclaviei etc.) precum și în documente juridice regionale (Convenția europeană, Convenția americană și Carta africană).
Această reglementare dublă sau uneori triplă poate fi considerată benefică în ceea ce privește creșterea gradului de garantare a drepturilor respective, dar în același timp, poate să conducă la unele situații de imposibilitate de primire a unei comunicări de către un organ, pe considerentul că a fost sesizat de un alt organ cu aceeași chestiune. Această situație conduce la aglomerarea activității organelor competente ca urmare a posibilității sesizării simultane a acestora.
Statele părti la convențiile internaționale invocate prin respectivele sesizări sunt obligate să facă față unor solicitari cel puțin duble de a răspunde la acuzațiile care le sunt aduse de a prezenta obligațiile și punctele lor de vedere și de a se prezenta în fața organelor la care sunt citate.
Pentru înlăturării acestor posibile situatii de suprapunere este necesară o informare reciprocă între aceste organe și evitarea adoptării unor convenții care să le dubleze pe cele existente și care au un mecanism propriu de supraveghere.
Dacă totuși statele vor considera că este necesar să adopte noi convenții privind garantarea suplimentară a anumitor drepturi, este de dorit să nu constituie alte organisme, ci să confere competențele respective organelor deja existente.
În ceea ce privește activitatea organelor instituite prin tratatele internaționale în materie, nu se poate trece cu vederea o oarecare birocrație, durata foarte mare a procedurilor și chiar absența forței juridice a deciziilor unora dintre aceste organe.
Pentru remedierii acestor deficiențe, pe lângă perfecționarea cadrului normativ care reglementează activitatea acestor organe, sunt necesare și unele reforme aduse regulamentelor interioare ale acestora, în sensul numirii unor raportori interimari, care să pregătească rapoartele ce urmează să fie analizate în cadrul sesiunilor și pentru legătura cu statele vizate.
Totodată se impune și o perfecționare a activității de informare a acestor organe, o diversificare a surselor, atât prin atragerea organizațiilor neguvernamentale, cât și prin folosirea altor informații care să nu provină de la organele de stat (de exemplu prin mijloace de informare în masă).
Nici sistemul anchetelor prevăzut de unele convenții internaționale cu caracter universal nu este deosebit de eficient. Se are în vedere mecanismul instituit de Convenția O.N.U. împotriva torturii, comparativ cu activitatea Comitetului contra torturii constituit prin convenția în materie adoptată de către Consiliul Europei.
O altă problemă foarte importantă în acest domeniu o reprezintă insuficiența mijloacelor financiare care sunt necesare desfașurării activității acestor organisme. Deși ele sunt finanțate potrivit reglementărilor în vigoare, din bugetul O.N.U. sau din cel al organizațiilor regionale în cadrul cărora îți desfașoară activitatea, cel puțin la nivelul O.N.U., criza bugetară cu care se confrunta această organizație se resimte și în asigurarea resurselor financiare necesare funcționării normale a acestor organisme. Ca urmare a acestor cauze apar situații în care unele dintre acestea (de exemplu Comitetul contra torturii) au trebuit să renunțe la desfașurarea unor sesiuni.
Este adevărat că nici mecanismul existent în cadrul Consiliului Europei (considerat a fi cel mai evoluat) nu este lipsit de deficiențe.
Întreaga comunitate internațională este de acord cu crearea și funcționarea cadrului internațional de supraveghere a modului de respectare pe plan intern a drepturilor Omului și a libertăților sale fundamentale. A considerat însă că acest mecanism este unul perfect, reprezintă, desigur, un punct de vedere care nu ține seama de realitate, în același timp însă, a considera că acesta nu trebuie să funcționeze și să se perfecționeze, înseamnă ai abdica de la principiul fundamental al necesității irespectării universale a drepturilor omului, fară nici un fel de discriminare, indiferent de criteriul pe care acesta s-ar face.
2.6 România și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa.
upă căderea regimurilor comuniste în țările Europei Centrale și de Est, OSCE, a inclus dreptul privind minoritățile naționale și mecanismul de implementare a acestora. După retragerea „rezervelor” și declarațiilor „interpretative” făcute la documentul Final al reuniunii de la Viena, România a acceptat practic toate celelalte documente în cadrul OSCE, inclusiv instrumentele aflate la dispoziție în cadrul Mecanismului Dimensiunii Umane. Un rol aparte la raporturile României cu OSCE îl ocupă relația cu Înaltul Comisariat pentru Minoritățile Naționale. Acesta a vizat România de mai multe ori, Guvernul român colaborând de fiecare dată pentru realizarea acestor vizite.
Două precizări ar trebui făcute în legătură cu documentele adoptate în cadrul OSCE și care influențează și relațiile României cu această instituție.
Prima se referă la caracterul lor. Documentele elaborate în cadrul OSCE au un caracter politic, ceea ce presupune existența unei obligații politice a statelor care au consimțit la adoptarea lor de a respecta aceste documente.
A doua precizare se referă la posiblitatea ca ele să dobândească forță juridică obligatorie prin includerea lor în legile interne ale statelor. În cazul României, Documentul Reuniunii de la Copenhaga privind Dimensiunea Umană, care conține ample referiri la drepturile minorităților naționale, a fost inclus în „Tratatul între România și Republica Federală Germania privind cooperarea prietenească și parteneriatul în Europa". „Părțile contractante convin să pună în aplicare, ca norme juridice, standardele privind protecția minorităților cuprinse în documentul Reuniunii de la Copenhaga asupra dimensiunii umane a CSCE, din 29 iunie 1990 precum și în alte documente ale CSCE.” Orice alte prevederi adoptate în cadrul CSCE, în prezent OSCE, referitoare la minorități, devin , pentru România, obligatorii din punct de vedere juridic, deci inclusiv cele din Actul Final de la Helsinki.
Tratatul între România și Germania a fost ratificat de către Parlamentul României, consecința este că toate aceste prevederi standarde ale OSCE au devenit, în conformitate cu prevederile art. 11 (2) al Constituției, parte a legislației interne. Deși aceste prevederi, devenite norme juridice sunt prevăzute în Tratat cu referire la minoritatea germană, ele se aplică tuturor minorităților din România, altfel, s-ar viola art. 16 din Constituție, care instituie principiul nediscriminării. Pentru că domeniul drepturilor minorităților este parte integrantă a protecției internaționale a drepturilor omului, rezultă că aceste prevederi vor avea prelevanță în dreptul intern.
2.7 Relațiile României cu Consiliul Europei.
rincipiile care stau la baza relației României cu Consiliul Europei sunt cele înscrise în Statutul Consiliului. Procesul de aderare a României a durat aproape trei ani.
Imediat după schimbarea de regim, România a declarat aderarea la Consiliul Europei drept obiectiv de maximă importanță. Unele din evenimentele care au avut loc în România în anul 1990 au fost considerate de Consiliu ca incompatibile cu statutul său. Este vorba de felul în care s-au desfașurat alegerile din mai 1990, în special campania electorală, de gravele disfuncții ale statului de drept și violările drepturilor omului așa cum au rezultat ele din evenimentele violente din martie 1990 de la Tîrgu-Mureș, sau cele datorate mineriadei din 14-15 innie 1990, arestărilor operate cu acel prilej și modului de infăptuire a justiției.
Discuțiile vizând aderarea României ca membră cu drepturi depline, a fost amânată. S-a considerat totuși, că este în interesul ambelor părți de a urmări comportamenrul țării din interiorul Consiliului, astfel că la 1 februarie 1991 România a obținut calitatea de invitat special al Consiliului Europei. Ulterior, la 19 decembrie 1991, România a depus oficial cererea de aderare, aprobată de Adunarea Parlamentară la 28 septembrie 1993 și de Comitetul de Miniștri la 4 octombrie 1993. La 7 octombrie 1993 România a depus instrumentul de aderare la Stalutul Consiliului și a devenit membră cu drepturi depline a Consiliului Europei. Procesul aderării, pe parcursul celor trei ani, n-a fost ușor. Situația din România a fost monitorizată de către Consiliu, obiectul acestei monitorizări consliti lii idu-1 starca drcpturilor omului. lcgal și practic. și existenta statului de drept.
Adunarea Parlamcntară, în septembrie 1993, și-a dat acordul pentru acceptarea României ca membră cu drepturi depliene. În avizul formulat cu acel prilej singurele aspecte pozitive din perioada monitorizării erau alegerile parlamentare și prezidențiale din toamna lui 1992, considerate democratice, contribuția României la activitatea Consiliului, atât în cadrul Adunării Parlamentare, după obținerea statutului de invitat special, cât și pe plan interguvernamental după aderarea, la 19 decembrie 1991, la Convenția culturală europeană. În același timp au fost apreciate angajamentele asumate de autoritățile române de a ratifica imediat Convenția europeană a drepturilor omului, recunoscând inclusiv dreptul de petiție individuală și jurisdicția obligatorie a Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și angajamentul referitor la asigurarea unei protecții a minorităților naționale bazate pe principii enunțate în Recomandarea 1201 (1993)
Adunarea Parlamentară a făcut câteva recomandări Statului Român, ca de exempu, separarea puterilor în stat și independența judecătorească, asigurarea unei reale independențe a presei, asigurarea condițiilor necesare unei libere funcționări a structurilor administrației locale, protecția minorităților naționale, restituirea proprietăților bisericești, funcționarea învățământului religios, îmbunătățirea condițiilor de detenție, dezincriminarea homosexualității.
Adunarea Parlamentară a hotărât monitorizarea angajamentelor asumate de România la momentul aderării și recomandărilor din Avizul 176.
Conform Directivei, raportori ai Consiliului Europei au fost însărcinați să urmărească evoluțiile prin vizite în România și prin elaborarea de rapoarte privind îndeplinirea obligațiilor și angajamentelor.
Jansson și Konig a realizat un prim Memorandum în anul 1994, care conține referiri critice cu privire la sistemul judiciar, independența judecătorilor, la adresa poliției și a Serviciului Român de Informație, respectul libertății de exprimare, menținerea incriminării relațiilor homosexuale, a situației drepturilor minorităților naționale și a nerestituirii bunurilor bisericești.
Au fost ratificate Convenția europeană a drepturilor omului și cele 11 Protocoale adiționale, Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante și cele doua Protocoale la Convenție, Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale și au fost semnate Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare și Cartea europeană a autonomiei locale. Semnarea și ratificarea unora din aceste documente a făcut parte din angajamentele asumate de Rornânia sau din recomandările Adunării Parlamentare. Ratificarea altora a exprimat dorința Romaniei de a-și dovedi atașamentul față de legislația internațională privind drepturile omului.
Relația României cu Consiliul Europei a cunoscnt o oarecare tensiune, în 1995, determinată de pozițiile contradictorii apărute în jurul Recomandării 1201 (1993) a Adunării Parlamentare. La data adoptarii sale, Recomandarea avea caracterul unei invitații adresate Comitetului de Miniștri de a elabora un Prolocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului. Înainte de a adera la Consiliul Europei, autoritățile române au trimis Secretarului General al Consiliului documente conținând angajamentul de a elabora o legislație privind protecția minorităților naționale întemeiată pe principiile conținute de Recomandarea 1201.
Reuniunea Șefilor de stat și de Guvern din 1993 a optat pentru o Convenție cadru pentru protecția minorităților naționale și nu pentru un Protocol adițional la CEDO. Conventia-cadru a fost încheiată la 1 februarie 1995, semnată de România în aceeași zi și ratificată la 29 aprilie 1995. În cursul anului 1995 autoritățile române au susținut că Recomandarea 1201 nu mai are valabilitate, astfel că orice referire la ea este fară temei . Adunarea Parlamentară nu este organul de decizie al Consiliului Europei, iar recomandările sale nu sunt, în principiu, juridic obligatorii. În ceea ce privește situația în care Adunarea reconfirmă opțiunile sale pentru o anumită recomandare, o data cu hotărârea de a adopta o Convenție-cadru, s-a hotărât și elaborarea unui Protocol adițional la Convenția europeană, privind drepturile culturale. Cu o zi înaintea încheierii Convenției-cadru, Adunarea Parlamentară a elaborat Recomandarea 1255 în carc reconfirmă principiile din Recomandarea 1201 și recomanda ca unele din textele acesteia să fie preluate de Protocolul adițional privind drepturile culturale. Aduna-rea Parlamentară a adoptat, la 26 aprilie 1995, Ordinul nr. 508 privind onorarea obligațiilor și angajamentelor luate de statele membre ale Consiliului Europei. Adoptarea acestui document în legătură cu pozițiile autoritălilor de la București față de onorarea angajamentelor privind Recomandarea 1201 a fost confirmată de către Secretarul general adjunct al Consiliului Europei, Heinrich Klebes.
2.8 Convenții internaționale elaborate în cadrul Consiliului Europei
n octombrie 1993, la admiterea sa in Consiliul Europei, România s-a angajat să ratifice Convenția europeană a drepturilor omului și să recunoască dreptul de petiție individuală și jurisdicția obligatorie a Curții Europene a Drepturilor Omului. În mai puțin de un an această obligație a fost îndeplinită, ea reprezentând cea mai mare realizare legislativă a României în domeniul protecției drepturilor omului. Alături de CEDO, alte convenții euroepene au fost semnate sau ratificate.
Statutul Consiliului Europei a fost ratificat la 7 octombrie 1993.
Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, așa cum a fost amendată prin Protocoalele adiționale nr. 3. 5, și 8. a fost ratificată prin Legea nr. 30/1994, instrumentul de ratificare fiind depus la 20 iunie 1994. Au fost acceptate atât jurisdicția obligatorie a Curții, cât și dreptul de petiție individuală. Tot atunci au fost ratificate Primul Protocol adițional la convenție și Protocoalele adiționale nr. 2. 4. 6. 7. 9. și 10 în iulie 1995 a fost ratificat Protocolul adițional nr. 11. La ratificare, Rornânia a făcut o rezervă de declarație. Rezerva privește art.5 al Convenției (dreptul la libertatea persoanei) și ea precizează că prevederile acestui articol nu vor împiedica autoritățile române să aplice dispozițiile interne care reglementează sistemul disciplinar militar. Potrivit art. 1 al Decretulul nr. 976/1968 "Pentru abaterile de la disciplina militară, prevăzute de regulamentele militare, condamnații sau șefii pot aplica militarilor, sancțiunea disciplinară cu arest până la 15 zile." Rezerva precizează că aplicarea acestui articol urmează să se facă astfel încât durata privării de libertate să nu depășească, în total, două luni intr-un an. Declarația făcută cu ocazia ratificării se referă la art. 2 din primul Protocol adițional la convenție.
Convenția Culturală Europeană a fost atificată la 19 decembrie 1991
Convenția europeană privind statutul juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei a fost ratificată prin Legea nr 101/1992.
Conveția europeană în materia adopției de copii a fost ratificată prin Legea nr. 15/1993.
Convenția europeană privind prevenirea torturii și a tratamenentelor inumane sau degradante a fost ratificată prin Legea nr. 80/ 1994, și tot atunci au fosf ratificate și cele două Protocoale la convenție.
Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale a fost ratificată prin Legea nr. 33/1995.
După aderarea la Consiliul Europei, România a îndeplinit două din recomandările formulate în Avizul nr. 176; la 4 octombrie 1994 a fost semnată Carta europeană a autoguvernării (a autonomiei) locale, iar la 17 iulie 1995 România a semnat Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare.
Alte instrumente ale Consiliului Europei semnate de România, dar încă neratificate, sunt:
Carta socială europeană – 4 octombrie 1994;
Convenția europeană privind violența și excesele spectatorilor cu ocazia manifestărilor sportive și în special a meciurilor de fotbal – 16 iunie 1994;
Convenția antidoping – 16 iunie 1994;
Convenția europeană privind extrădarea – 29 iunie 1995;
Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate- 29 iunie 1995;
Convenția europeană pentru asistență judiciară în materie penală – 29 iunic 1995; Convenția europeană pentru reprimarea terorismului -29 iunie 1995.
CAPITOLUL
PROTECȚIA DREPTURILOR OMULUI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
niunea Europeană respectă și promovează principiile universale așa cum sunt remarcate în Declarația Universală a drepturilor omului , Convenție complementară Internațională a Drepturilor Civile și Politice și Convenția Internațională a Drepturilor Economice, Sociale și Culturale. Activitatea Uniunii este bazată pe un instrument internațional și religios major pentru protecția drepturilor omului, inclusiv Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aceste instrumente protejează valori comune cu privire la libertățile fundamentale și principiile fundamentale, care sunt universale, indivizibile și interdependente. Respecul pentru aceste valori este o condiție pentru dezvoltarea eficientă în orice societate. Alte surse importante cu privire la definirea prioritațiilor Uniunii Europene, sunt declarația și programul acțiunilor Confernței Internaționale a Drepturilor Omului (Vienna, 1993), declarația Conferinței Internaționale a Populației și Dezvoltării (Cairo, 1994), a Sumitului Internațional pentru Dezvoltare Socială (Copenhaga, 1995) și A patra Conferința Internațională a Femeii (Beijing, 1995).
Un pas important in integrarea drepturilor omului și principiilor democratice în politicaUniunii Europene, a fost făcut cu intrarea în forță a Tratatului Uniunii Europene din 1 noiembrie 1993. Tratatul consideră că unul dintre obiectele politicii externe comune și de securitate ale Uniunii Europene este dezvoltarea și consolidarea „democrației și regulilor dreptului și respectul pentru drepturile omului si libertăților fundamentale”. În același timp noul titlu al cooperării in dezvoltare include o a doua referință directă asupra drepturilor omului și democratizării: „Regula politică in această zonă trebuie să contribuie la dezvoltarea obiectivă generală și la consolidarea democrației și a regulilor de drept și totodată respectarea drepturilor omului și libertățile fundamentale.”
Tratatul de la Amsterdam, care a intrat în forță la 1 mai 1999, marchează un alt pas important în integrarea drepturilor omului în aranjamentul legal al Uniunii Europene. Acest tratat inserează un nou articol 6 în Tratatul Uniunii Europene, care reafirmă că Uniunea Europeană „ este fundată pe principiile libertății, democrației, respectului pentru drepturile omului și libertăților fundamentale, regulilor dreptului, principii care sunt comune Statelor Membre ”. Violând aceste principii, intr-un mod „serios și persistent”, Statele Membre își asumă riscul de a vedea siguranța drepturilor lor care derivă din aplicarea corectă a Tratatului Universal. Tratatul de la Amsterdam dealtfel a adus pe „primul piedestal” o clauză generală în combaterea discriminării, stipulații cu privire la azil, refugiați și imigranți și chestiuni convingătoare în domeniul angajării, condițiilor de servici și protecției sociale.
Uniune Europeană s-a referit de altfel prin propria declarație cu privire la drepturile omului care, în armonie cu Declarația Drepturilor Omului a Consiliului European din Luxembourg din 28-29 Iunie 1991, sunt părți esențiale din relațiile internaționale și o piatră de temelie a cooperării Europene. La data de 28 noiembrie, Consiliul și reprezentanții Statelor Membre s-au întâlnit in interorul Consiliului și au adoptat o rezoluție a drepturilor omului, democrației și dezvoltării strategiei, procedurilor și priorităților puse la punct pentru cultivarea consistenței si soliditățiia tuturor inițiativelor diverse de dezvoltare.
În data de 10 decembrie, Uniunea Europeană, a adoptat o Declarație cu ocazia a 50-a aniversări a Declarației Universale a Drepturilor Omului, care susține că politica Uniunii Europene, pe subiectul drepturilor omului, trebuie sa „continue și, când este necesar să fie intărită și îmbunătățită”. Declarația include 6 pași realistici în legătură cu îmbunătățirea în Uniunea Europeană a politicii drepturilor omului.
Încă dinaintea lui 1990, Consiliul European a inclus sistematic mai puțin sau mai mult așa numitele clauze ale drepturilor omului în programele sale bilaterale și acordurile de cooperare cu țările din lumea a treia, iclusiv acordurile de prietenie cum ar fi acordurile Europei, cele Mediteranene și acordul Cotonou – fosta Convenție Lomé.O decizie a consiliului din mai 1995, face evidentă modalitatea de bază a acestor clauze, cu intenția de a asigura încrederea în folosirea textului și în aplicarea lui. De la această decizie a Consiliului, clauzele drepturilor omului au fost incluse in toate acordurile negociate bilaterale de natură generala care au urmat ( exclusiv acordurile la textile, produse agricole și asa mai departe). Mai mult de 20 de asemenea acorduri au fost deja semnate. Acestea se alătura la cele peste 30 de acorduri care au fost negociate înainte de mai 1995, și care aveau clauzele drepturilor omului nu neapărat premergătoare modelului lansat in 1995.
În iunie 1998 Uniunea Europeană a decis, ca parte integrală din politica drepturilor omului, să întărească activitățile internaționale în legătură cu pedeapsa cu moartea. Uniunea Europeană va face eforturi în legătură cu abolirea universală a pedepsei cu moartea, o politica tinută puternic, acum acceptată de toți membrii Uniunii Europene. În procesul de îndeplinire al acestui prim obiectiv, unde pedeapsa cu moartea încă există, Uniunea Europeană va avea nevoie să fie asigurată că este controlată progresiv, și insistă să fie acceptată conform standardelor minime. Uniunea Europeană presează să fie introdusă și suspendarea.
Cu intenția de a prezenta suportul pentru toate activitățile care cuprind drepturile omului, Comisia a redactat o serie de comunicate Consiliului și Parlamentului, comunicate care deschid noi subiecte și strategii menite sa sublinieze consistența și efectivitatea drepturilor omului generale apropiate de Uniunea Europeană: „Uniunea Europeană și Dimensiunile Externe ale Politicii drepturilor omului : de la Roma la Maastricht și Beyond (noiembrie 1995) și Uniunea Europeană și problemele conflictelor din Africa: Construirea păcii, Prevenirea conflictului și în exterior (martie 1996), la fel ca Politica drepturilor omului în cooperarea cu țările din lumea a treia (mai 1995), Democratizarea, regulile dreptului, respectul pentru drepturile omului și o bună guvernare: provocarea parteneriatului între Uniunea Europeană și Statele ACP (martie 1998), cooperarea cu tările ACP implicate în conflicte armate(mai 1999) și Adunarea Alegerilor și Observațiilor a Uniunii Europene(mai 2000).
Cu intenția de a oferi baza legală pentru toate drepturilor omului și activităților de democratizare ale Uniunii Europene ale capitolului B7-70, Consiliul a adoptat două Politici în 29 Aprilie 1999 (975-1999 și 976-1999) în dezvoltarea și consolidarea democrației și regulilor dreptului și respectul drepturilor și libertăților fundamentale. Acest capitol B7-70, denumit „Inițiativa Europeană pentru democrație și drepturile omului”, a fost creat la inițiativa Parlamentului European în 1994, care au adus împreună o serie de titluri ale unor planuri financiare care tratează promovarea drepturilor omului. În implementare, politica sa a drepturilor omului, Uniunea Europeană recunoaște importanța contribuției, făcută de organizații internaționale, regionale și nonguvernamentale către societăți civile și pentru dezvoltarea democrației care susțin drepturile politice, civile, economice, sociale și culturale. Uniunea prețuiește atât experiența pe care o posedă numeroase organizații ce lucrează la implementarea drepturior omului cât și impactul lor semnificativ și vizibil în domeniul drepturilor omului.
3.1 Principiul respectării drepturilor omului în Carta O.N.U.
rincipiul PACTA SUNT SERVANDA apare din cele mai vechi timpuri, fiind întâlnit la caldeeni, egipteni, chinezi și mai târziu la greci și la romani.
Inițial, acest principiu era strâns legat de religie. Încheierea pactelor internaționale avea o importantă componentă religioasă, fiind însoțită cel mai adesea de diverse ritualuri. Paralel cu aspectul religios se vor dezvolta și vor apare elemente de concepție juridica embrionară.
Forța obligatorie a tratatelor deriva din „bona fides” – idee recunoscută la toate popoarele vechi. Buna credință este cotată ca element de structură moral-etică și religioasă: ea reprezintă o îndatorire de onestitate, o obligație de a-și respecta cuvântul dat sub sancțiunea unei pedepse mult mai grave decât cea impusă de oameni, pedeapsa transcedentală a zeilor omniprezenți.
Consacrarea reală și des repetată a acestui principiu în documentele intenaționale se realizează după primul și, mai ales, după cel de-al doilea război mondial.
De exemplu în Preambulul Pactului Ligii Națiunilor se prevede că „înaltele părți contractante, în scopul de a promova cooperarea internațională și de a realiza pacea și securitatea internațională prin menținerea justiției și un respect scrupulos pentru toate obligațiile decurgând din tratate în relațiile dintre popoarele organizate, au convenit asupra acestui pact al Ligii Națiunilor”.
Ulterior, în preambulul Cartei ONU se arată că Națiunile Unite urmăresc, printre altele, crearea unor condiții în care să poată fi menținută justiția și respectul obligațiilor decurgând din tratate și din alte izvoare ale dreptului internațional. În art. 3 (2) din Cartă este prevăzută îndatorirea membrilor organizației de a-și îndeplini cu bună credință obligațiile ce și le-au asumat potrivit Cartei.
Mai mult decât atât, majoritatea tratelor și documentelor internaționale fac referire expresă la principiul pacta sunt servanta.
Jurisprudența internațională a facut din ea însăși o largă aplicare a principiului respectării tratatelor internaționale.
Încălcarea principiului respectării obligațiilor reieșite din tratate constituie o manifestare a disprețului față de normele dreptului internațional. Acest principiu domină întreaga materie a tratatelor fiind un principiu fundamental al dreptului internațional de aplicare generală, format pe cale cutumiară și consacrat în majoritatea tratatelor internaționale.
Noțiunea de "bona fede" are o aplicare generală în relațiile internaționale și un conținut juridic, nu numai etico-moral în îndeplinirea obligațiilor internaționale conceptul de bună credință se referă la modul sau spiritul în care obligația trebuie să fie îndeplinită, la gradul de conștiinciozitate și de strictețe cu care promisiunea facută trebuie respectată.
Obligația îndeplinirii unui tratat cu bună-credință presupune executarea clauzelor sale în litera și spiritul lor, sub subterfugii și cât mai exact cu putință. Se exclude astfel invocarea unor motive superflue sau utilizarea subtilităților de interpretare pentru a exclude executarea tratatului.
Nu întotdeauna accepțiunea dată de unele tratate noțiunii de "bună-credință" ca fiind încrederea reciprocă în cuvântul dat, este sufîcientă pentru a se aprecia o anume situație izvorâtă din contract. În acest scop, este necesar să se examineze împrejurările concrete ale aplicării tratatului cu cerința unei comportări scrupuloase și corecte.
Dezvoltarea și codificarea dreptului internațional, promovarea reglementării relațiilor dintre state impun astăzi, mai mult ca oricând, respectarea de către toate statele cu bună credință a obligațiilor intemaționale asumate prin pacte și tratate.
Declarația ONU din 1970 a adus cu sine o reformulare a acestui principiu, acordându-i o mai mare forță juridică: "… fiecare stat este obligat să îndeplinească cu bună-credință obligațiile care-i incumbă în virtutea acordurilor internaționale, în conformitate cu principiile și normele general recunoscute ale dreptului internațional…”În condițiile lumii contemporane, în prezența complexelor relații intemaționale dintre state și a consecințelor grave pe care nerespectarea obligațiilor internaționale sau neîndeplinirea lor cu bună-credință le poate avea pentru pacea și securitatea omenirii, principiul potrivit căruia statele trebuie să îndeplinească cu bună-credință obligațiile asumate, conform Cartei este destinat ca, alături de celelalte principii fundamentale ale dreptului internațional să contribuie la desfășurarea normală a vieții internaționale, la promovarea păcii și colaborării între toate statele lumii.
Acest principiu impune statelor obligația de a respecta angajamentele pe care le iau prin tratatele internaționale și aducerea lor la îndeplinire cu bunăcredință.
Principiul respectării tratatelor internaționale (pacta sunt servanda) este unul din cele mai vechi și cele mai importante principii ale dreptului internațional.
Legalitatea internațională și desfășurarea normală a relațiilor de bună vecinătate și de colaborare dintre state nu pot fi concepute fără respectarea tratatelor încheiate în conformitate cu principiile și normele unanim admise ale dreptului internațional contemporan. Totuși au existat unii gânditori care au contestat principiul pacta sunt servanda.. Astfel, Spinoza susținea că orice stat are dreptul de a acționa împotriva altor state, ca atare „națiunile nu sînt obligate să păstreze fidelitatea tratatelor…”, iar Machiavelli sfătuia pe prinți să nu respecte tratatele, atunci cînd această respectare s-ar putea întoarce împotriva lor. Bluntschli scria că „eternitatea tratatelor este atât de absurdă, ca și eternitatea constituțiilor. Ambele sînt incompatibile cu dezvoltarea popoarelor”
Statul care violează acest principiu unanim recunoscut adoptă, în fond, o poziție de negare a dreptului internațional.
Principiul pacta sunt servanda a fost cunoscut și aplicat încă din antichitate.
Kantylia, primul ministru al împăratului Indiei, Candagupta, vorbea despre forța juridică a tratatelor întemeiate pe probitate. Pentru Confucius, respectarea tratatelor era o regulă absolută,
un imperativ al societății omenești.
Cicero afirma: „Fundamentum autem este justitiae fides, id est dictorum conventorumque constantia et veritas” adică „Fundamentul justiției este buna-credință, adică fidelitatea și adevărul față de cele spuse și convenite”
În evul mediu, o serie de autori, printre care Ayala (De jure et officiis bellicis et disciplina militari), Gentilis (De jure belli), Zouche, Grotius au subliniat necesitatea și importanța respectării
tratatelor.
Fidelitatea fața de tratate devenise un adevărat precept religios, în Coran se spunea: „Fiți credincioși în executarea tratatelor voastre, căci Alah vă va întreba”, iar pentru cavaleri, respectarea cuvântului dat era o chestiune de onoare.
Principiul pacta sunt servanda, căruia i s-a atribuit de doctrinarii burghezi caracterul unui principiu de drept natural, a fost consacrat într-o serie de documente internaționale, ceea ce demonstrează că este un principiu cu conținut normativ al dreptului internațional în vigoare. Declarația Conferinței de la Londra din 17 ianuarie 1871 arata că: „Nici un stat nu se poate exonera de obligațiile unui tratat, nici să-i schimbe dispozițiile altfel decât cu acordul părților contractante, obținut printr-o înțelegere prietenească”. Mai menționăm o rezoluție a Consiliului Ligii Națiunilor din aprilie 1935 și Declarația de principii adoptată de Conferința panamericană de la Lima, la 24 decembrie 1938.
Cel mai important dintre aceste documente este Carta O.N.U. care prevede, în preambul, hotărârea statelor membre de a crea „condițiile în care să poată fi menținută justiția și respectul obligațiilor, decurgând din tratate și alte izvoare ale dreptului internațional”, iar în art. 2: „Toți membrii organizației, în scopul de a asigura tuturor drepturile și avantajele ce decurg din calitatea lor de membri, trebuie să-și îndeplinească cu bunăcredință obligațiile ce și le-au asumat potrivit prezentei Carte”.
Principiul pacta sunt servanda nu are un caracter absolut, în sensul că nu orice tratat trebuie respectat, ci numai tratatele încheiate în mod licit, în conformitate cu dreptul internațional. Tratatele inegale, înrobitoare, care stabilesc condiții de subordonare a unui stat față de altul, care încalcă principiile fundamentale ale dreptului internațional, pot fi anulate de statele care au fost silite să le încheie.
Ținând seama de aceasta, principiul pacta sunt servanda trebuie definit în sensul că statele sunt obligate să îndeplinească cu bună-credință și pe deplin tratatele internaționale care sunt încheiate în mod licit, respectând, așadar, prin clauzele lor, dreptul internațional.
Istoria ne oferă nenumărate exemple de încălcare a acestui principiu de către statele bazate pe exploatare. O asemenea atitudine față de obligațiile internaționale și-a găsit expresia în cunoscu-tele cuvinte ale cancelarulul german Bethmann Hollweg care, în ajunul primului război mondial, a declarat cu cinism că tratatele nu valorează nici cît peticul de hârtie pe care au fost scrise.
Încheind tratate internaționale pe baza liberului consimțământ și a deplinei egalități în drepturi, statele socialiste respectă cu strictețe principiul pacta sunt servanda.
3.2 Tratatul de la Amsterdam,
e adaugă defapt la Tratatul privind Uniunea Europeană unele chestiuni importante. Se confirmă atașamentul față de drepturile sociale fundamentale așa cum sunt definite în Carta socială europeană, semnată la Torino la 18 octombrie 1961 și în Carta Comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor din 1989. Se hotărăște promovarea progresului economic și social al popoarelor , tinându-se cont de dezvoltarea pieții interne, al întăririi coeziunii și protecției mediului și progresul economic și al altor domenii cu ajutorul aplicării unor politici capabile să contribuie în acest sens. Se decide implementarea unei politici externe și securității commune, prin punerea la punct a unor principii de promovare a păcii și securității, a progresului în Europa și al Europei în lume. Se începe facilitarea circulației libere a persoanelor, acest lucru obligă și protejarea siguranței și securității popoarelor.
Tratatul de la Amsterdam crează impresia unui tot unitar care ajută la întocmirea unei uniuni strânse între popoarele europene, ceea ce marchează un alt punct important.
Uniunea își propune să se ocupe de forța de muncă și promovarea progresului economic și social ceea ce ajută la crearea unui spațiu fără frontiere interne și stabilirea unei monede unice. Se dorește instituirea unei cetățenii a Uniunii prin întărirea protecției drepturilor și intereselor cetățenilor care aparțin Statelor Membre. Controlul granițelor externe a azilului și imigrării, a criminalității, dezvoltarea Uniunii ca o zonă a libertății și securității unde se pune baza liberei mișcări a persoanei, face ca și controlul criminalității să fie mai aspru. Examinarea unor revizuiri politice și a formelor de cooperare instituite prin acest tratat, prin menținerea acquis-ului comunitar și dezvoltarea lui. Uniunea Europeană asigură coerența tuturor masurilor externe adoptate în cadrul politicilor sale cu privire la relațiile externe, la securitate, economie și dezvoltare, unde Consiliul și Comisia au responsabilitatea, conform propriilor competențe, asigurării acestei coerențe și obligația cooperări, totodată implementarea acestor politici. În condițiile și scopurile Tratatelor institutive ale Comunității Europene și actele care le-au precedat, care le-au modificat sau completat și acest Tratat de la Amsterdam, Parlamentul European, Consiliul, Comisia, Curtea de Justiție și Curtea de Conturi își exercită atribuțiile.
Uniunea este fondată pe principiul libertății, democrației, respectului drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și al statului de drept, principii care sunt commune statelor member. Uniunea respectă identitatea națională a statelor member.
Consiliul, reunit la nivelul șefilor de stat sau de guvern și hotărând în unanimitate, la propunerea unei treimi din statele member sau a Comisiei, și după obținerea avizului conform al Parlamentului European, poate constata existența unei încălcări grave și persistente a principiilor enunțate în articolul F, paragraful 1, din partea unui stat membru, după ce a invitat guvernul acelui stat membru să iși prezinte observațiile. În cazul existenței unei asemenea constatări, Consiliul poate decide să suspende anumite drepturi statului membru vizat care rezultă din aplicarea Tratatului de la Amsterdam, inclusive dreptul de vot în Consiliu al reprezentantului guvernului statului membru. Consiliul poate modifica, prin votul calificat al majorității, măsurile luate sau să urmărească încetarea lor. Se amintește că nu se ține seama de votul reprezentantului guvernului statului membru în cauză. Se definește majoritatea calificată ca fiind aceași proporție a voturilor ponderate ale membrilor Consiliului ca cea fixată în articolul 148, paragraful 2, al Tratatului instituind Comunitatea Europeană adică sunt ponderate după cum urmează: Belgia, Grecia, Olanda și Portugalia – 5, Danemarca, Irlanda, Finlanda – 3, Germania, Franța, Italia, Marea Britanie – 10, Spania –8, Luxemburg –2, Austria și Suedia – 4, iar pentru adoptarea actelor Consiliului sunt necesare 62 de voturi care trebuie adoptate la propunerea Comisiei, 62 de voturi care exprimă acordul a cel puțin zece membrii. Abținerile membrilor prezenți sau reprezentanți nu împiedică Consiliul să adopte acte care necesită unanimitatea.
Uniunea stabilește și implementează o politică externă și de securitate comună, care acoperă toate domeniile politicii externe și de securitate, a căror obiective sunt salvagardarea voturilor commune, a interesurilor fundamentale, a independenței și integrității Uniunii, în conformitate cu principiile Cartei Națiunilor Unite, consolidarea securității Uniunii, menținerea păcii, unde se pune în discuție întărirea securității internaționale și cea a frontierelor externe. Se promovează cooperarea internațională, dezvoltarea și consolidarea democrației și a statului de drept, precum și repectarea drepturilor omului și a libertățiilor fundamentale. Statele member vor coopera în vederea consolidării și dezvoltării solidarității lor politice mutuale.
Uniunea urmărește realizarea obiectivelor sale, definind principiile și orientările generale ale politicii externe și de securitate comună, luând deciziile privind strategiile commune, adoptând acțiuni commune, poziții commune și intensificând cooperarea sistematică între statele member în conducerea politicii lor.
Pe lângă dispozițiile asupra politicii externe și securității commune, dispozițiile asupra cooperării judiciare și polițienești în materie penală oferă cetățeniilor un nivel ridicat de protecție, intr-un spațiu al libertății, securității și justiției, prin elaborarea unei acțiuni commune a statelor membre în domeniul cooperării polițienești și judiciare în materie penală și prin prevenirea și reprimarea rasismului și a xenofobiei. Prevenind și combătând criminalitatea, terorismul, traficul cu ființe umane și infracțiunile împotriva minorilor, traficul de droguri, arme, corupția și frauda, se pot atinge obiectivele propuse.
În Tratatul de la Amsterdam, se pune și problema privind cooperarea intensificată care se poate realiza prin recurgerea la instituțiile, procedurile și mecanismele prevăzute de acest tratat. Statele membre aplică actele și deciziile luate pentru punerea în practică a cooperării la care participă, în măsura în care acestea le privesc. Statele Membre neparticipante nu intervin în punerea în practică a cooperării de către statele membre participante.
Se promovează cel mai înalt nivel posibil de cunoștințe printr-un larg acces la educație și prin permanenta actualizare a acesteia.
Pentru a instituii progresiv o zonă a libertății și securității și justiției, Consiliul adoptă intr-o perioadă de cinci ani de la intratea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, măsuri menite să asigure libera circulație a persoanelor, cu ajutorul măsurilor asupra controalelor la frontierele externe, azil și imigrație.
Statele membre și Comunitatea se angajează să elaboreze o strategie coordonată pentru ocuparea forței de muncă și pentru promovarea unei forțe de muncă competente, calificate și capabile de adaptare, precum și a unei piețe a muncii aptă să reacționeze rapid la evoluția economiei, în vederea atingerii obiectivelor puse în plan.
Consiliul hotărăște luarea masurilor pentru a intensifica cooperarea vamală între statele membre și între acestea și Comisie. Aceste măsuri nu se vor referi la aplicarea dreptului penal intern, nici la administrarea justiției în statele membre.
Tratatul instituind Comunitatea Europeană, inclusive anexele și protocoalele, este modificat conform dispozițiilor caduce și pentru a adapta textul anumitor dispoziții ale sale.
În partea a treia, în dispozițiile generale și finale, articoul 13, se stipulează că prezentul act este încheiat pe o durată nelimitată. El va fi ratificat de Inaltele Părți Contractante, potrivit normelor constituționale respective. Instrumentele de ratificare vor fi duse la guvernul Republicii Italiene și va intra în vigoare în prima zi a celei de-a doua luni care urmează după depunerea instrumentului de ratificare de către ultimul stat semnatar care va îndeplini această formalitate.
Tratatul de la Amsterdam a fost redactat în 12 limbi, după cum urmează: Daneză, engleză, finlandeză, franceză, germană, greacă, italiană, olandeză, portugheză, spaniolă și suedeză, textele autentice fiind depuse în arhivele guvernului Republicii Italiene, care va remite câte o copie certificată pentru conformitate fiecăruia dintre guvernele celorlalte state semnatare.
3.3 Mecanisme nejurisdicționale de protecție și garantare a drepturilor omului
ecanismele nejurisdicționale de garantare a drepturilor omului se caracterizează prin faptul că nu dispun de proceduri care să poată utiliza forța de constrângere necesară asigurării îndeplinirii lor, atunci când nu sunt transpuse în practică de bună voie de către state. Aceste mecanisme sunt caracteristice sistemului universal de promovare și garantare a drepturilor omului respectiv organelor și organismelor din cadrul Organizației Națiunilor Unite.
3.3.1 -Sistemul O.N.U.
uprinde o diversitate de mecanisme de garantare a drepturilor omului, situație explicabilă prin: diversitatea domeniilor drepturilor omului care sunt avute în vedere, natura juridică a documentelor prin care au fost instituite astfel de organe și proceduri, momentul diferit în care au fost adoptate, interesele statelor în instituirea acestor mecanisme și dorința lor de a aplica reglementările în materie și de a respecta măsurile luate de organele constituite.
Pentru stabilirea naturii juridice a acestor mecanisme nu s-au adoptat criterii unitare și nici nu s-au avut în vedere aceleași elemente care să fie analizate în acest sens.
Astfel, atunci când s-au analizat organele care au atribuții în domeniul drepturilor omului în cadrul O.N.U.s-a adoptat criteriul documentelor care stau la baza constituirii organului respectiv.
În acest sens, s-a adoptat clasificarea următoare:
– organe care își au originea în Carta O.N.U.;
– organe create în baza convențiilor adoptate de O.N.U.;
– organe care au fost constituite în baza unor documente politice regionale.
3.4 Organisme Internaționale pentru Protecția și Garantarea Drepturilor Omului
oncomitent cu adoptarea unor instrumente juridice adecvate, comunitatea internațională s-a concentrat asupra constituirii unor organisme și mecanisme eficiente pentru protecția și garantarea drepturilor omului, urmărind: cunoașterea evoluțiilor în acest domeniu și elaborarea unor recomandări adecvate.
3.4.1- Organisme constituite în sistemul Națiunilor Unite
rin instrumente juridice adoptate după al II-lea război mondial s-au constituit
a. Comisia pentru Drepturile Omului;
b. Sub-Comisia pentru Prevenirea Discriminărilor și Protecția Minorităților;
c. Comitetul Drepturilor Omului;
d. Comitetul pentru Drepturile Economice, Sociale și Culturale;
e. Comitetul pentru Eliminarea Discriminărilor Rasiale;
f. Comitetul pentru Eliminarea Discriminării împotriva Femeii;
g. Comitetul împotriva torturii;
h. Comitetul privind Drepturile Copilului.
3.4.1.1.-Comisia Drepturilor Omului
Acest organism al Națiunilor Unite a fost constituit de catre Consiliul Economic și Social al O.N.U. prin rezoluția Nr.5 (I) din anul 1946.
Prin rezoluția nr.9 (II) din anul 1946, Consiliul Euconomic și Social al națiunilor Unite a statuat principalele atribuții ale Comisiei, precizând că rolul său constă în dezbaterea problemelor drepturilor omului, pregătirea de recomandări și rapoarte privind Declarația Universală a Drepturilor Omului; convențiile asupra libertăților publice; statutul femeii; libertatea informației și a altor mijloace de comunicare; protecția minorităților; prevenirea discriminărilor pe bază de sex, rasă, libbă sau religie, precum și asupra altor probleme privind drepturile omului.
La constituirea Comisiei, în anul 1946, numărul membrilor ei a fost de 18. în anul 1961 – printr-o Rezoluție a Consiliului Economic și Social al O.N.U. – numărul membrilor Comisiei a crescut la 21; în 1966, la 32; în 1979, la 43, iar în anul 1990, numărul statelor membre în Comisie a crescut la 53. Membrii Comisiei Drepturilor Omului sunt aleși de Consiliul Economic și Social pe o perioadă de 3 ani, pe o bază geografică echitabilă.
3.4.1.2 -Sub-comisia pentru Prevenirea Discriminărilor și Protecția Minorităților
Sub-Comisia a fost constituită de către Comisia Dreptu-rilor Omului în conformitate cu Rezoluția Consiliului Economic și Social al Națiunilor Unite No 9 (II) 1946.
În conformitate cu Rezoluția Consiliului Economic și Social al O.N.U., Sub-Comisia pentru Prevenirea Discriminărilor și Protecția Minorităților efectuează studii – îndeosebi în lumina Declarației Universale a Drepturilor Omului – și „face recomandări Comisiei Drepturilor Omului privind prevenirea discriminărilor de orice natură în domeniul drepturilor omului și libertăților fundamentale și protecția minorităților rasiale, naționale, religioase și lingvistice”. De asemenea, Sub-Comisia „îndeplinește și alte funcții încredințate de către ECOSOC și de către Comisia pentru Drepturile Omului”.
Sub-Comisia a avut inițial 12 membri. În anul 1959, numărul membrilor a crescut la 14; în anul 1965, numărul a crescut la 18, iar din 1968, Sub-Comisa are 26 de membri, pe baza reprezentării adecvate a diferitelor regiuni, sisteme juridice și culturale.Membri Sub-Comisiei sunt nominalizați de guverne și sunt aleși de Comisia pentru Drepturile Omului. Ei acționează, însă în calitate de experți independenți, promovând opinii „în capacitatea lor personală” în diferite probleme supuse dezbaterii și analizei.
3.4.1.3 -Comitetul Drepturilor Omului
Comitetul a fost constituit în baza Pactului Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice. Acest comitet „este compus din resortisanți ai Statelor-părți", care „trebuie să fie personalități de înaltă moralitate și având o competență recunoscutâ în domeniul drepturilor omului".
Comitetul Drepturilor Omului examinează rapoartele Statelor-părți cu privire la măsurile pe care le-au adoptat pentru transpunerea în viață a drepturilor civile și politice, precum și a progreselor realizate „în folosința acestor drepturi".
În urma analizei rapoartelor prezentate, Comitetul își elaborează propriile puncte de vedere și observațiile pe care le consideră potrivite, aducându-le la cunoștința Statelor-părți. în același timp, Comitetul poate să transmită Consiliului Economic și Social aceste observații, însoțite de copii ale rapoartelor pe care le-a primit de la Statele-părți.
3.4.1.4 -Comitetul pentru Drepturile Economice, Sociale și Culturale
Comitetul s-a constituit în scopul de a urmări „implementarea prevederilor Pactului cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale". în baza Rezoluției 1988 (LX) din 1976, Consiliul Economic și Social al Națiunilor Unite a stabilit o proce-dură privind „Implementarea prevederilor Pactului".
Constituit la început ca „un Grup de lucru privind Implementarea Pactului cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale", ulterior – prin Rezoluția ECOSOC No 1985/17 – a primit denumirea de Comitetul pentru Drepturile Economice, Sociale și Culturale, fiind compus din 18 membri, personalități recunoscute pentru competența lor în domeniul drepturilor omului.
Comitetul analizează rapoartele prezentate de statele membre, își formulează observațiile proprii asupra acestor rapoarte, pe care le prezintă Consiliului Economic și Social al Națiu-nilor Unite, asistând Consiliul „în îndeplinirea obligațiilor ce-i revin în baza Pactului".
3.4.1.5 Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Rasiale
Comitetul s-a constituit în conformitate cu prevederile Convenției privind Eliminarea Discriminării Rasiale, fiind alcătuit din 18 membri „cunoscuți penfru înalta lor moralitate și imparția-litate, care sunt aleși de Statele-părți din rândul cetățenilor lor și care își exercită funcțiile cu titlu individual".
Comitetul analizează rapoartele primite din partea statelor și supune, în fiecare an, Adunării Generale a Națiunilor Unite ~ prin intermediul Secretarului General – „un Raport asupra activi-tății sale și poate să facă sugestii și recomandări de ordin general bazate pe examinarea. rapoartelor și informărilor primite de la Statele-părți".
În cazul în care un Stat-parte „consideră că un alt stat, de asemenea parte, nu aplică dispozițiile Convenției, el poate să atragă atenția Comitetului asupra problemei". Comitetul „transmite comunicarea Statului-parte interesat", care -în termen de 3 luni – prezintă Comitetului explicații sau declarații scrise prin care: clarifică problema respectivă și precizează ce măsuri au fost întreprinse „pentru remedierea situației".
3.4.1.6 -Comitetul pentru Eliminarea Discriminării împotriva Femeii
Comitetul a fost instituit în baza prevederilor Convenției pentru Eliminarea tuturor Formelor de Discriminare împotriva Femeii, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite în anul 197965.
Comitetul este alcătuit din 23 de experți, având „o înaltă ținută morală și competență în problemele reglementate prin Convenție". Membrii Comitetului acționează ca experți, în capaci-tâtea lor personală66.
Comitetul privind Eliminarea Discriminării împotriva Femeii este îndrituit „să analizeze progresele înregistrate în imple-mentarea Convenției, inclusiv rapoartele prezentate de statele-părți cu privire la evoluțiile constatate în țările lor".
3.4.1.7 -Comitetul împotriva torturii
Comitetul a fost înființat în baza Convenției împotriva îTorturii și a altor Tratamente sau Pedepse Cmde, Inumane sau Degradante, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite Jînanul 1984.
Comitetul este compus din 10 experți, având o înaltă
ținută morală și competență recunoscută în domeniul drepturilor \ omului. Experții acționează în capacitate personală, în urma alegerii de către Statele-părți la Convenție.
Potrivit prevederilor Convenției, în cazul în care Comi-tetul primește informații credibile care indică practicarea siste-matică a torturii în teritoriile unui Stat-parte, poate decide sâ facă anchetă, inclusiv vizitând statul în cauză, cu acordul său. De asemenea, Comitetul poate primi și examina comunicări din partea unui Stat-parte cu privire la neîndeplinirea obligațiilor stipulate în Convenție de către un alt Stat-parte. Totodată, ase-menea comunicări pot fi primite din partea unor persoane care susțin că au fost victimele unor încălcări ale prevederilor Convenției.
3.4.1.8 -Comitetul privind Drepturile Copilului
Comitetul a fost constituit în conformitate cu prevederile Convenției privind Drepturile Copilului, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite în 1989. Convenția a intrat în vigoare la 2 septembrie 1990.
Acest organism este alcătuit din 18 experți, având o înaltă ținută morală și o competență recunoscută în domeniile care fac obiectul Convenției. Acești 18 experți sunt aleși de Statele-părți din rândul cetățenilor lor, urmând să-și îndeplinească mandatul „în capacitatea lor personală".
Comitetul este împuternicit „să examineze progresele făcute de Statele-părți în asigurarea realizării obligațiilor asumate prin Convenție". Statele-părți prezintă rapoarte – prin interme-diul Secretarului General al Națiunilor Unite – prin care informează cu privire la măsurile care au fost adoptate pentru a da curs „drepturilor copilului stipulate în Convenție".
3.5 Lărgirea Uniunii Europene spre Europa Centrală și de Est, aderarea României la Uniunea Europeană.
uropa se află acum la răscruce. Oportunitățile pentru o integrare și lărgirea în continuare există, fiind larg acceptat că actualele instituții europene sunt inadecvate să răspundă provocărilor pe care aceste oporturtități le prezintă.
Patru provocări privesc marimea, scopul, adâncimea și legitimitatea instituțiilor europene. De acestea s-a ocupat Conferința interguvernamentală din 1996.
3.5.1 -Lărgirea Uniunii Europene (U.E.)
rima provocare este cea indusă de mărimea crescândă ar Uniunii Europene. Instituțiile europene existente sunt din timpul Comunității celor șase.
Uniunea celor cincisprezece cuprinde state cu economii și, sisteme politice diferite. Multe națiuni de la granița estică și cea de sud așteaptă să devină membre în anii ce vor urma. Dacă acest lucru se întâmplă, Uniune Eurropeană va avea vreo zece-cincisprezece membrii în plus, căpătând o și mai mare diversitate economică și politică. Uniunea Europenă nu poate să se mărească în continuare fără o reformă instituțională majoră.
Lărgirea până la douăzeci și cinci de membrii cu actuala structură ar reduce mult capacitatea de decizie. Lărgirea implică un semn de întrebare asupra a două activităti care împreună cumulează 80% din bugetul Uniunii Europene: Politica Agrară Comună și fondurile structurale ce sprijină infrastructura și investitiile de capital în zonele sărace ale Uniunii Europene.
Aplicarea celor două politici și asupra țărilor central și est europene ar necesita o dublare a bugetului Uniunii, creșterea bugetului ar duce la o puternică opoziție. Reducerea, ar duce la o opoziție puternică din partea actualilor beneficiari.
De aceea lărgirea implică renegocieri fundamentale ale status quo-ului.
Lărgirea poate fi problematică dar și cu riscuri. Tranziția societăților de tip sovietic la economii de piață, liberă, nu a avut loc pe deplin și tranziția la democrația politică nu este ireversibilă.
3.5.2. -Scopul integrării
a doua provocare este scopul Uniunii Europene. La ora actuală, toate statele membre dispun de un corp unic de legislație și obligații -așa numitul Acquis comunitar. Acquis-ul încorporează o balanță delicată de obligații pentru fiecare stat și este în fond un contract între membrii Uniunii Europene. Orice lărgire a scopului de integrare se adaugă acquis-ului și modifică balanța existentă pentru toate părtile din contract. Aceasta face înțelegerea de lărgire dificilă de realizat Unele state doresc să extindă scopul politicii comune la noi domenii ca politica externă și de securitate. Alte state nu doresc să accepte aceste propuneri. O lărgire pe viitor a Uniunii Europene poate conduce numai la exacerbarea unor astfel de tensiuni, pe măsură ce statele sunt mult mai diverse, atât economic cât și politic și diferă chiar mai mult în ceea ce privește obiectivele lor. Neînțelegerea asupra scopului integrării, rezultă de asemenea din confuzia existentă asupra împărțirii responsabilității între Uniune și state. Ca exemplu avem atitudinea cetățenilor privitoare la problema șomajului.
3.5.3. Adâncirea integrării existente
n ariile de competență a Uniunii a existat numai un transfer limitat de suveranitate națională. Aceasta conduce la probleme legate de constrângere și eficiență.
Pentru acesta, Uniunea Europeană se bazează în principal pe statele membre pentru a pune legislația Uniunii Europene și politica în practică. Implementarea pieței unice, în particular, depinde de actiuni ale administratiei naționale. De aceea nu surprinde că multe directive ale Uniunii sunt încorporate în legislația națională sau foarte încet, sau deloc. Chiar și încorporate, constrângerea de aplicare este de multe ori lejeră. O astfel de constrângere lejeră, subminează funcționarea pieței unice. Eșecuri în realizarea viziunii pieței unice la nivel european, duc în cele din urmă la o problemă de credibilitate, în totalitate, a instituțiilor Uniunii.
Astfel,constrângerea este vitală.
Acest lucru este dificil, deoarece implică măsuri directe împotriva guvernelor naționale ce sunt ele însele actori cheie și factori de decizie. În al doilea rând, modul interguvernamental de integrare poate cauza probleme privind eficacitatea luării de decizii, în Consiliul European unde multe decizii necesită încă unanimitate.
Sub regula unanimității, statelor 11 se oferă dreptul de veto, ceea ce facilitează posibilitatea de a obține concesii în alte domenii, în schimbul nerecurgerii la el.
Deciziile eficiente sunt astfel împiedicate sau se impune introducerea de pachete de decizii.
Extinderea în continuare a Uniunea Europeană va transforma acest tip de "șantaj" într-o problemă și mai serioasă.
Cadrul legal al Uniunii Europene agravează problema eficacității față de statul națiune, Uniunea nu are o ierarhie constituțională normală a legislației, cu garanți constituționali și reguli privind actul legiuitor la vârf și reglementările administrative la nivel inferior,
Lipsa ierarhiei legale, combinată cu necesitatea constrângerii conduce la practica redactării regulilor Uniunii în mare detaliu.
Detaliile privind reglementările Uniunii Europene au ajuns și obiect de ridiculizare publică ca în cazurile de reglementări privind forma bananelor sau culoarea stingătoarelor de foc.
3.5.4. Legitimitatea instituțiilor europene
e manifestă în special în cele două, cele mai importante instituții: Comisia și Consiliul de Miniștrii.
Comisia controlează ce se discută și ce se decide în Uniune.
Chiar asupra inițiativelor provenite din Consiliu, Comisia are dreptul exclusiv de a iniția propuneri pentru legislația Uniunii.
Acest drept, permite Comisiei să decidă asupra programului Consiliului și permite o influență puternică asupra amendamentelor pe care Parlamentul European le poate face la propunerea Consiliului.
Comisia este de asemenea corpul care trebuie să impună majoritatea politicii Uniunii. Față de aceste puteri extinse, Comisia are o transparență limitată față de public.
Un aspect important al deficitului de democrație constă în aceea că instituțiile Uniunii se bazează pe coaliții formate între țări și nu atât pe coaliții care să treacă peste granițele naționale.
Lipsa unei ierarhii a legilor contribuie la deficitul de democrație prin faptul că cadrul legal al Uniunii a devenit neinteligibil pentru majoritatea oamenilor, astfel că publicul european nu are o înțelegere clară asupra valorilor și principiilor de bază ce intră în tratate.
O Europă sigură nu se poate atinge decât dacă ea se organizează într-un fel nou. Tot mai mult s-a conturat, în ultimele decenii, necesitatea renunțării la strategia acomodările contextuale și a echilibrelor fragile de până acum, și trecerea la identificarea intereselor comune, ca metodă.
Referindu-se la necesitatea unei metode a unificării, Walter Hallstein (1980) afirma că aceste "reguli" pot fi formulate astfel: mai întâi, unificarea este un proces cu componente intelectuale, culturale, juridice, economice ce are drept componentă conducătoare evoluția politică. În continuare, politica statelor se orientează spre satisfacerea intereselor comune, mai curând decât egoismul tradițional
Apoi, crearea de instituții corespunzătoare "piețelor comune", cu caracter explicit suprastatal, care iau în gestiune sectoare de activitate tot mai importante (Ex. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și a Oțelului).
Mai departe, păstrarea accentului pe formarea "pieței comune", cu înlăturarea implicită a barierelor vamale, chiar și în momentele în care integrarea politică a fost blocată de interesele încă divergente ale statelor.
În continuare, concretizarea în legislație a fiecărui pas obținut pe calea unificării, căci comunitatea este o comunitate de drept,este o creație a dreptului.
Apoi, asigurarea unei dinamici continue a procesului unificării prin considerarea fiecărui pas ca potențial pentru un pas următor.'
În fine, promovarea liberei circulații a oamenilor, bunurilor, informațiilor, opiniilor și păstrarea continuă a sprijinului S.U.A., plecând de la premisa că "Europa are nevoie de America și invers."
Construcția europeană, se află evident, în criză. Dar de fapt nu a cunoscut o criză permanentă de la demararea ei în 1950.
Oricum actuala criză are particularitățile sale, punând în mișcare fundamentele însăși ale Uniunii Europene. Pentru a ieși din această criză, Uniunea Europeană se vă regândi în întregime sau va accede la o reală conștiință de sine sau va ceda.
După prăbușirea comunismului, prăbușirea blocului sovietic, Comunitatea europeană a adoptat o poziție prudentă: a încercat să se întărească creând Uniunea Europeană prin Tratatul de la Maastricht; a întreprins legături și relații de dialog cu țările Europei centrale și orientale fixând condițiile pentru adeziunea lor la Uniune, refuzând să stabilească un calendar precis pentru intrarea lor.
Uniunea Europeană pentru a supraviețui trebuie să facă față la următoarele scadențe: moneda unică, pachetul bugetar, extinderea spațiului mediteraneean, Rusia, SUA, reforma instituțională.
În ceea ce privește extinderea după desăvârșirea lărgirii spre țările Asociației europene a liberului schimb (AELE) Uniunea Europeană a trecut imediat la examinarea unei noi liste de candidați veniti din Europa
Centrala și de Est. Predominant este un factor: cel al similitudinii partenerilor în acest proces complex, al extinderii, U.E. caută efectiv, maximum de similitudine economică a noilor parteneri, decât câștigul economic propriu-zis care poate fi realizat cu parteneri comercianți diferiți.
În această abordare, interesele economice joacă un rol particular: maximalizarea câștigului politic se efectuează cu condiția de a nu avea un cost economic foarte important.
Motivațiile politice și economice ale extinderii sunt diferite, atunci când examinăm cazul țărilor deja membre sau candidatii la adeziune.
Din punctul de vedere al țărilor AELE, motivele principale sunt în mod clar dominate de aspectele economice: certitudinea că piața unică a Uniunii va avea un impact asupra economiilor lor și va necesita ajustări importante, recunoașterea faptului că spațiul economic european (EEE) nu oferă o soluție satisfăcătoare a acestor probleme și în fine singular, credința de a fi marginalizat politic la periferia Uniunii.
Numărul candidaților la adeziunea în U.E. este important atât în Sud (Cipru, Malta, Turcia etc.) cât și la Est.
Cu ocazia primelor extinderi, factorii politici au fost determinanți, în condițiile unor costuri economice reduse.
Chiar pentru țările AELE problemele s-au pus în termeni similari Nu este însă cazul țărilor din Europa Centrală și de Est. Aici costurile economice se anunță foarte ridicate. Numeroase studii relevă aceste costuri ridicate, două fiind foarte importante:
cele agricole și transferurile bugetare la titlul politicilor structurale.
Adeziunea țărilor Europei Centrale și Orientale (PECO) va avea un efect important asupra pieței agricole comunitare. Transferurile de venituri spre Est adaugă un al doilea cost pentru PAC: transferurile bugetare. Integrând PECO în PAC sub forma sa actuală conduce, în efect, la a beneficia de prețuri superioare și de subvenții, ceea ce va provoca creșterea producției lor.
Necesitatea de a exporta surplusul care decurge antrenează un alt cost subvențiile la export.
Conform diferitelor estimări costul bugetar al unei extinderi spre PECO este considerabil. Țările PECO sunt extrem de diferite fată de tările Uniunii Europene. Mult mai sărace decât statele membre actuale, adeziunea lor va face să explodeze politicile structurale care, desti-nate să consolideze coeziunea economică și socială. se traduc prin ajutorarea regimurilor mai sărace, a acelora aflate în reconvertire industrială și în modernizarea structurilor agricole.
Mult mai agricole decât cei 15, aceste țări vor costa PAC mai mult decât pot accepta țările membre, deci integrarea lor necesită a se reforma politicile comune a Uniunii Europene, fie de a aștepta ca structurile lor economice să fie foarte similare, ceea ce ar cere timp care, în ipotezele cele mai optimiste, ar necesita numai 20 de ani pentru țările din Europa Centrală, care sunt cele mai performante din fostele țări comuniste.
Nu trebuie pierdut din vedere că nu doar costurile aderării sunt mari. Există și câștiguri mari în compensație. Acestea provind din diferențele existente între parteneri. O extindere spre PECO a U.E., va procura câștiguri foarte importante țărilor vestice, mai relevante decât cele provenite din statele AELE. Cu toate acestea Uniunea Europeană caută să limiteze costurile unei extinderi, decât să obțină mari profituri.
Ceea ce se poate afirma cu certitudine este însa că oricum extinderea spre Est a Uniunii Europene, atât pe termen scurt cât și mediu, este delicată. În aceste condiții Uniunea Europeană proclama de la Consiliul european din iunie 1993, voința sa de a primi țările Europei Centrale și de a le ajuta, refuzând însă să fixeze un calendar. Totodată insistă permanent pentru îndeplinirea condițiilor puse de aderare. Este mereu aceeași poziție care a fost pusă în Carta Albă, prezentată în iunie 1995, și intitulată: "Pregătirea statelor asociate din Europa Centrală și Orientală, la integrarea lor la piața internă a Uniunii".
În aceste condiții ambigue, U.E. a recurs la diverse paliative pentru a întârzia adeziunea. Într-o primă etapă ea a definitivat acorduri de asociere cu PECO. Dacă aceste acorduri răspund aspirațnlor, mai mult potitice decât economice, a acestor tări ele sunt conduse spre acele destine în care sectoarele cele mai sensibile ale celor 15 sunt protejate.
Și în problema schimburilor, politica liberalizării acestora este foarte limitată. Ele sunt mai puțin vaste pentru sectoare precum agricultura, textilele și confecțiile sau siderurgia. Pentru sectoarele mai expuse liberalizării sunt prevăzute măsuri antidumping.
PECO reclamă tot mai insistent aderarea Uniunii Europene, caută mijloacele de a face tot posibilul pentru a reduce costurile.
Reflecțiile îndreptate actualmente spre acest subiect au în vedere un plafon de sume pe care o țară poate să îl solicite cu titlul de ajutor regional. Pentru agricultură se are în vedere perioada de tranziție în care se instaurează cote stricte de producție. Reintroducerea în cadrul Uniunii Europene a cotelor constituie un precedent periculos și o întoarcere la controlul frontierelor interioare.
Continuând urmărirea conexiunilor posibile se ajunge la o repunere în cauză a chiar pieței unice.
Astfel se recurge la diverse paliative. Unul dintre acestea constă în a considera diversele acorduri europene de integrare ca fiind etape spre adeziunea Uniunii Europene. Astfel, Baldwin consideră că țările din centrul Europei pe măsura reformelor pe care le fac trec prin diverse etape, de la acordul de asociere la adeziunea la AELE apoi la EEE și în final la Uniunea Europeană.
Dacă integrările regionale se pot forma între țări cu structuri economice foarte diferite, Uniunea Europeană nu este un simplu acord de liberschimb ci un ansamblu politic și economic complex.
Aceasta nu o împiedica însă de a se limita numai la aspectele comerciale așa cum este scordul vamal încheiat cu Turcia în martie 1995 și care a intrat în vigoare în ianuarie 1996.
Aderarea României la Uniunea Europeană trebuie considerată ca parte a procesului prin care țările Europei Centrale și Răsăritene depășesc perioada de separare a continentului și se apropie de spațiul de pace, stabilitate și prosperitate creat de Uniunea Europeană.
3.5.5 -Aspecte Geopolitice
omânia se întinde în sud-est până la Marea Neagră și Delta Dunării, iar la nord-vest este străbătută de Munții Carpați. Suprafața României este de 237.500 km2, iar populația de 22.6 milioane de locuitori.
În timpul celui de al ll-lea Război Mondial, Basarabia, Nordul Bucovinei și Herta au fost ocupate de U.R.S.S., totodată România trebuind să cedeze forțat Ungariei partea de Nord a Transilvaniei și Bulgariei Sudul Dobrogei.
Prin Tratatul de la Paris din 1947 Transilvania a fost retrocedată României.
În anul 1947, Partidul Comunist a preluat puterea fiind instaurat regimul comunist de tip sovietic pentru o perioadă de aproape jumătate de secol.
După prăbușirea regimului comunist la sfârșitul anului 1989, în contextul schimbării survenite în Europa Centrală și de Est, a impresionantelor mișcări antidictatoriale și anticomuniste, primele alegeri libere din mai 1990 au condus la adoptarea în decembrie 1991 a unei noi constituții, conform căreia în 1992 au avut loc alegeri parlamentare și prezidențiale, la putere ajungând însă foștii comuniști. Alegerile din 1996 au produs prima alternanță reală la putere, ceea ce a marcat un nou început atât pe planul politicii interne, cât și a celes externe. Au fost încheiate tratatele cu Ungaria și Ucraina, care prevăd recunoașterea frontierelor și respectarea drepturilor minorităților.
Reformele inițiate începând din 1996 fac din integrarea europeană și euroatlantică un obiectiv esențial, prioritar al politicii externe a României.
Abordarea programatică a intereselor naționale ale României în condițiile actuale și de perspectivă, conduce la necesitatea promovării lor în contextul unui mediu internațional marcat profund atât de procesete globalizării cât și ale creșterii interdependentei dintre state, societăți și culturi diferite.
România și-a prezentat cererea de aderare la U.E în data de 22 ,iune 1995, însoțită de o strategie națională de preaderare și de o declarație a factorilor politici responsabili.
3.5.6 -Cadrul Juridic
omânia este prima țară din Europa Centrală și de Est care a stabilit relații contractuale cu Uniunea Europeană. Acordul cu privire la sistemul generalizat de preferințe din 1974 și Acordul privind produsele industriale din 1980. Stabilirea de relații diplomatice între România și Uniunea Europeană s-a realizat în anul 1980.
După prăbușirea comunismului, în 1991 a fost semnat un acord privind comertul și cooperarea comercială, înlocuit ulterior cu Acordul European, intrat în vigoare în februarie 1995, în totalitatea sa (părțile referitoare la Comerț au fost aplicate din mai 1993).
Acordul Europa (cum este numit) este un acord mixt, cuprinzând domenii care țin de competența Uniunii Europene și de cea a statelor sale membre. El stabilește un cadru favorabil dialogului politic și include prevederi atât pentru cooperarea economică, socială, financiară și culturală cât și pentru extinderea relațiilor comerciale. El poate fi suspendat în cazul nerespectării drepturilor omului. Cadrul instituțional al acestui Acord prevede mecanisme de inițiere, de gestionare și de supraveghere a tuturor domeniilor în care există relații. Diferite subcomitete examinează problemele de natură tehnică. Există un Comitet de Asociere, constituit la nivel de funcționari superiori care anatizează problemele în profunzime și un Consiliu de Asociere care examinează stadiul relațiilor și perspectivele acestora, oferind posibilitatea de a evalua progresele obținute de România în procesul de pregătire a aderării.
În legătură cu cererea României de aderare la Uniunea Europeană, după încheierea Conferinței Interguvernamentale, Comisia Europeană și-a formulat Opinia în legătură cu aceasta. în acest fel sunt clarificate condițiile preconizate în contextul strategiei de preaderare, și anume:
• dezvoltarea unei economii de piață;
• adaptarea structurilor administrative;
• constituirea unui mediu economic și monetar stabil
Comisia, desigur și-a propus garantarea unui tratament egal pentru toate statele candidate, ele trebuind să îndeplinească următoarele condiții:
• instituții stabile care să garanteze democrația, supremația legii, drepturile omului, respectul față de minorități și protejarea lor.
• existenta unei economii de piață valabile ca și a capacității de a face față presiunii concurențiale și fortelor pieții din interiorul Uniunii Europene.
• capacitatea de a-și asuma obligațiile pe care le presupune calitatea de membru, inclusiv aderarea la obiectivele uniunii politice, economice și monetare.
3.5.7 -Strategia de preaderare
n acest context se are în vedere aplicarea Acordului European și a prevederilor Cărții Albe.
Acordul European a fost aplicat în conformitate cu calendarul prevăzut, deși există unele prevederi care au înregistrat întârzieri.
Principalele probleme aflate pe rol sunt armonizarea legislaturii și strategiei de preaderare, progresul macro-economic, problemele comerciale, începerea programelor comunitare, problemele de certificare și nominalizare, precum și colaborarea la nivelul celui de-al treilea principiu fundamental al Tratatului de la Maastricht.
Cartea Albă cu privire la piața internă elaborată în 1995, a stabilit care sunt legile pe care țările candidate trebuie să le transpună în practică pentru a aplica acquis-ul Uniunii. Totodată au fost definite obiectivele care trebuiesc urmărite ca fiind prioritare pentru realizarea Pieței Unice.
3.5.8 -Criteriile de aderare
riteriilee au fost stabilite de către Consiliul European întrunit la Copenhaga. Conform acestora statele din Europa Centrală și de Est trebuie să dispună de "instituții stabile care să garanteze
democrația, primatul legii, drepturile omului, respectarea și protecția minorităților".
Evaluarea care a fost făcută cuprinde pentru fiecare din țările candidate, o analiză sistematică a principalelor modalități de organizare și funcțiune a autorităților publice și a mecanismelor de apărare a drepturilor fundamentale.
În ceea ce privește Parteneriatul pentru Aderare, așa cum este prezentat în Agenda 2000, este un document politic, concis, cât mai precis posibil în programarea pe care o face care va servi drept referință comună pentru o lansare rapidă a strategiei întărite de preaderare. Prin urmare nu este vorba de un acord prin care statele se angajează juridic.
Parteneriatul are ca scop să reunească într-un cadru unic o dublă programare: o programare a prioritățitor pentru pergătirea pentru aderare, în special adoptarea acquis-ului de către fiecare țară în parte, pe baza Opiniei și o programare a mijloacelor financiare, în special cele din PHARE, pentru perioada imediat următoare pentru a ajuta țările candidate în realizarea priorităților identificate în direcția aderării.
Identificarea priorităților și aplicarea lor de către țările candidate, mai ales prin Programul Național de Adoptare a Acquis-ului, vor permite Comisiei să constate în rapoartele anuale progresele realizate.
Parteneriatul pentru aderare se înrudește cu instrumentul numit "Cadru Comunitar de Sprijin pentru Fondurile Structurale", acesta din urmă oferind cadrul de referință de ansamblu care să permită atât ghidarea țărilor candidate și măsurarea progreselor lor pe calea integrării în Uniunea Europeană.
Evaluarea se bazează pe datele existente la mijlocul anului 1997.
Prin noua Constituție adoptată prin referendum, în decembrie 1991, s-a marcat trecerea către o democrație parlamentară.
Opinia Comisiei a examinat în mod riguros mediul economic românesc cât și progresele făcute de România în domeniile esențiale ale reformei economice.
3.5.9 -Politica Externă și de securitate comună
omânia este membră a ONU, a Organizației de Securitatate și Cooperare în Europa (OSCE), a Consiliului Europei și a altor organizații internaționale. Are statut de partener asociat la Uniunea Europei Occidentale (UEO), participă la Consiliul de Cooperare Nord-Atlantică (COCONA) și la Parteneriatul pentru Pace, având ca obiectiv prioritar acceptarea ei ca membră a UEO și NATO.
România a participat la operatiunile IFOR/ISFOR, sprijină și participă la diferite organizații regionale din care menționăm pentru importanța lor Cooperarea Economică în bazinul Mării Negre acordul bilateral cu Bulgaria și Grecia și Inițiativa Central-Europeană.
România nu are dispute teritoriale nici cu statele membre ale Uniunii și nici cu țările vecine cu care a semnat relativ recent tratae de bună vecinătate.
Din multiplele probleme și aspecte care trebuiesc avute în vedere se detașează cele legate de rațiuni, beneficii, costuri ș implicațiile integrării europene și euro-atlantice.
Costurile reale și potențiale sunt semnificative, dar ele trebuie puse în balanțe cu costurile în cazul lipsei extinderii. Dacă Occidentul ar pierde această șansă istorică de a ajuta integrarea, consolidarea și stabilizarea Europei Centrale și de Est, ar putea plăti mult mai scump, mai târziu. De fapt, viitorul acestei zone este esențial pentru stabilitatea Europei ca întreg.
Dacă costurile integrării sunt mari, integrarea ca atare fiind dificilă, o alternativă ar fi nu numai costisitoare ci și cu implicații din cele mai nefaste.
A nu lărgi Uniunea Europeană spre Europa Central-răsăriteană implică, pe termen lung, costuri mai mari decât cele inerente pe care le presupune procesul de lărgire și anume gradul de pauperitate și, implicit, de instabilitate al regiunii ar spori, repercutându-se în cele din urmă ca un bumerang, asupra statelor prospere ale Uniunii Europene.
Acest aspect nu diminuează răspunderea și obligațiile ce revin statelor care doresc integrarea, în acest caz România, factorilor de decizie politică, acestora revenindu-le obligația de a întreprinde o permanentă reevaluare a strategiei integrării României în Uniunea Europeană.
Acțiunea politică de valorificare și afirmare a parametrilor geo-politici definitorii pentru România, se înscrie într-o tendință tot mai clară de reevaluare a importantei lor. De fapt, România contează ca un factor de echilibru și stabilitate în Europa Centrală și de Est prin ansamblul de relații și conexiuni realizate cu statele învecinate și în special cu cele din Europa de Sud-Est. Și nu în ultimul rând, România are în vedere, comunitatea valorilor pe care le împărtășește cu statele democratice dezvoltate cât și interesele comune pe care le generează această comunitate
CAPITOLUL
APLICAȚII PRACTICE PRIVIND PROTECȚIA DREPTURILOR OMULUI ÎN SISTEMUL EUROPEAN
Activitatea Curții Europene a drepturilor omului în soluționarea cazurilor
Cazul Golder
e pune în discuție activitatea Curții Europene a drepturilor omului în soluționarea cazurilor.
Problema interpretării normelor cuprinse în C.E.D.O corelate cu normele Convenției de laViena s-a pus pentru prima dată în fața Comisiei și Curții E.D.O. în cauza Golder vs. Regatul Unit din 1970.
Sidney Elmer Golder, resortisant al Marii Britanii, născut în 1923, a fost condamnat în 1965 la 15 ani închisoare pentru furt armat. în octombrie 1969 în închisoarea în care își executa pedeapsa a avut loc o revoltă a deținuților. Golder a fost acuzat de către unul dintre gardieni că l-a agresat în timpul reprimării revoltei. Deținutul a fost separat temporar de ceilalți deținuți și interogat de un inspector de poliție care l-a avertizat că va deschide împotriva lui procedura de acuzare pentru violență. Gardianul care l-a acuzat inițial pe Goider și-a retras după o lună declarația, arătând că nu este sigur că a fost atacat de Golder. Două zile mai târziu, un alt gardian a precizat că S.E. Golder a fost în compania lui în cea mai mare perioadă de timp cât au durat incidentele. După aceste declarații, Golder s-a reîntors în celula sa și a cerut ministrului de interne, în conformitate cu regulamentul penitenciarului, să-i permită să consulte un avocat cu scopul de a-i intenta proces de defăimare gardianului care l-a acuzat nejustificat. Cererea sa prezentată în 20 martie 1970 a fost respinsă în 6 aprilie 1970. în data de 18 aprilie 1970 Golder a înaintat plângerea sa Comisiei E.D.O., sustinând că i-a fost încălcat dreptul de a consulta un avocat, ceea ce l-a împiedicat să introducă actiune în justițe -drept prevăzut în art. 6(1) C.E.D.O. – și să-și exercite dreptul de acces la un tribunal, în cauza de natură civilă. El a invocat și încălcarea art. 8 C.E.D.O., deoarece același refuz l-a privat de dreptul de a coresponda cu un avocat.
D-nul Golder a fost eliberat conditionat în 12 iulie 1972. Analizând starea de fapt, Curtea a precizat că d-nul Golder a fost împiedicat să sesizeze un tribunal, chiar dacă acest drept nu i-a fost negat în mod formal. Curtea a apreciat că art. 6(1) nu proclamă în termeni expreși dreptul de acces la un tribunal și nici dreptul de a sesiza în materie civilă un tribunal. Cu toate acestea având în vedere scopul și obiectul Conventiei, normele Convenției de la Viena din 1969 (care nu era încă în vigoare, dar ale căror reguli de interpretare erau general admise și la care Curtea E.D.O. a făcut ample referiri) ;i starea de fapt, Curtea a adoptat în 17 februarie 1975 o hotărâre prin care constată încălcarea art. 6(1) și art.8 C.E.D.O.
Se pune în discuție raționamentul Comisiei și al Curții, precum și modul în care a solutionat cauza apelând la normele de interpretare din Convenția de la Viena.
Comisia a apreciat că prevederile Convenției de la Viena sunt aplicabile în cauza Golder ca o expresie a dreptului international cutumiar și a principiilor fundamentale acceptate de națiuni. Această precizare se impune având în vedere faptul că respectiva convenție nu era în vigoare la data la care organele de la Strasbourg au solutionat cauza. Având în vedere natura juridică specială a C.E.D.O., care este un tratat normativ. Comisia a interpretat obiectiv dispozitiile acesteia și nu conform întelesului particular atribuit de fiecare parte contractantă la data ratificării. Prevederile Conventiei trebuie interpretate "nerestrictiv", astfel încât să permită realizarea scopului și obiectului acesteia. Comisia a analizat înțelesul obișnuit al art. 6(1) în contextul spiritului și scopului C.E.D.O. A recurs, de asemenea, în conformitate cu art. 32 al Convenției de la Viena, la lucrările pregătitoare adoptării C.E.D.O., la care și guvernul britanic a făcut ample referiri. Alături de aceste norme, s-a aplicat art. 31 al Convenției de la Viena care prevede, în strânsă legătură cu regula sensului obișnuit al termenilor și regula neadmiterii interpretării termenilor în sens absurd sau nerațional. Folosind tehnici și diferite argumente de interpretare, Comisia a acceptat sustinerile reclamantului cu privire la atribuirea unui înțeles extensiv și nu restrictiv (așa cum a solicitat guvernul britanic) termenilor existenți m continutul art. 6(1) C E.D-0- Considerentele decisive s-au întemeiat pe rolul Convenției a al functiei pe care o are interpretarea ei: realizarea unei protecții efective a individului, a drepturilor sale fundamentale.
Curtea a aplicat regula generală din art. 31 al Convenției de laViena, considerând că procesul interpretării unui tratat în întregul său este o operațiune complexă și singulară (unică). Argumentele Curții s-au bazat pe "rațiunea legiuitorului" care n-ar fi reglementat în detaliu garanții procedurale, dacă acestea ar putea fi înlăturate de state în mod discreționar, fără respectarea vreunei proceduri legale.
Judecătorul Sir Gerald Fitzmaurice a făcut opinie separată, motivată cu argumente radicale. El a argumentat că o interpretare de esență a fondului, a substanței normei, ridică problema de principiu a alegerii ce trebuie să se facă între două norme importante de interpretare: interpretarea favorabilă protecției drepturilor omului sau interpretarea în favoarea statului ori a suveranității naționale. Apreciind că C.E.D.O. conține norme prin care se reglementează un domeniu ce fusese până atunci rezervat exclusiv jurisdicției naționale, judecătorul britanic consideră că este necesară o mai mare precautie și o interpretare conservatoare, restrictivă mai degrabă în favoarea statului intimat decât împotriva acestuia.
Curtea, cu șase voturi pentru și trei împotrivă, a constatat violarea art. 6(1) și a art. 8 C.E.D.O.
Regulile de interpretare din cuprinsul Convenției de laViena utilizate de organele de la Strasbourg sunt următoarele:
1. regula potrivit căreia interpretarea trebuie să țină seama de sensul obișnuit a cuvintelor considerat în lumina obiectului și scopului tratatului; regula interpretării textelor autentice care reflectă cel mai bine intențiile părților contractante (art. 31 din Convenția de laViena) și a interpretării prioritare a termenilor din textul tratatului redactat în limba în care s-au purtat negocierile, în cazul eventualelor divergențe între termenii echivalenți din textele tratatului autentificate și redactate în limbi diferite (art. 33 din Convenția de laViena); considerarea C.E.D.O. ca un tratat-lege (și nu a unui tratat-contract) care pune bazele unui sistem permanent recunoscut de state ca o ordine juridică europeană în afara ideii de reciprocitate sau avantaj mutual. Aceste reguli au fost aplicate în cauzele SundayTimes vs. Regatul Unit20, James și altii vs. Regatul Unit Feldbrugge vs. Olanda și Deumeland vs. Germania.
2. interpretarea literală sau în "spiritul" Convenției. În contextul în care textul singur nu este suficient sau decisiv, Curtea a aplicat prioritar acea regulă de interpretare care era în spiritul Convenției și urmărea protecția drepturilor individuale. în cauza Wemhoff vs. Germania, Curtea a preferat să pună cont de intenția părților cu prioritate fată de sensul literal al termenului "rezonabil", aplicabil timpului în care urma să se desfășoare procesul. Ea a apreciat că o astfel de interpretare era conformă cu intenția înaltelor Părți Contractante ale Convenței care au ratificat textul art.5(3).
3. regula recurgerii la documentele pregătitoare ca măsuri de interpretare complementare (art. 32 al Convenției de la Viena) a fost aplicată de Curte în trei ipoteze:
a) când sensul termenului elucidat de Curte este clar, dar contrazice documentele pregătitoare. în astfel de cazuri Curtea nu a ținut cont de lucrările pregătitoare, ele constituind mijloace complementare. Un exemplu elocvent este cauza Young, James și Webster vs. Regatul Unit cu privire la legislația referitoare la sindicate și dreptul lor exclusiv de a angaja;
b) situația în care întelesul termenului elucidat de Curte este confirmat de textele pregătitoare. Este cazul privitor la educaya sexualăîn școlile primare din Danemarca
c) situația în care textul elucidat rămâne controversat și este nevoie să i se determine conținutul. O astfel de ipoteză este foarte rară.
4. regula interpretării în context sau interpretarea sistematică poate fi regăsită în jurisprudența Curții, care a statuat în afacerea lingvistică belgiană că "prevederile Convenției și ale Protocoalelor trebuie examinate ca un întreg.!' Contextul sau întregul este însă diferit în fiecare speță: paragrafele aceluiași articol, alte articole ale aceleiași convenții, întreaga convenție împreună cu preambulul și protocoalele adiționale, alte tratate care reglementează aceeași categorie de relații sociale. Dificultatea cu care se confruntă Curtea în stabilirea contextului legal se leagă de granița care trebuie fixată între contextul relevant, ce duce la o interpretare sistematică, și interpretarea autonomă a Convenției bazată pe logica ordinii publice. Chiar dacă impune o interpretare autonomă a Convenției, Curtea caută să lase statelor o largă libertate și marja de apreciere în aplicarea dispozițiilor C.E.D O. Interpretarea contextuală nu trebuie să ducă la concluzia că statele pot deduce implicit existența altor drepturi în afara celor prevăzute în Convenție (dreptul la încheierea căsătoriei nu implică existența dreptului de a divorța).
5. interpretarea teleologică sau în acord cu obiectivele și scopul unui tratat este privită în dreptul internațional cu circumspecție deoarece favorizează elementele subiective. Pericolul care o însoțește se datorează elementelor dinamice, care bazându-se pe o interpretare subiectivă, ar putea să prevaleze asupra elementelor consensuale considerate "statice", imobile sau "dat.". Întrebarea care se pune în asfel de împrejurări este aceea de a ști care este elementul predominant în stabilirea obiectivelor unui tratat: trecutul sau viitorul? Judecătorul britanic Sir Gerald Fitzmaurice a precizat: "Obiectivele unui tratat nu există în mod abstract: ele derivă din intenția părților asfel cum a fost exprimată în termenii tratatului sau euidențiată de ele în strânsâ legătură cu acesta, ca fiind singura sursă (izvor)… întenția pârților nu poate fi introdusă ulterior în rândul obiectivelor care nu existau la data încheierii tratatului"
Curtea a reținut, prin jurisprudența ei, că scopul și dorințele sunt obiectivele care trebuie realizate; din acest considerent ele sunt apte să fie perfecționate și extinse. Această alegere a Curții a fost inclusă în preambulul C.E.D.O. care mentionează "dezvoltarea" drepturilor omului, alături de protecția lor și în Preambulul Statutului Consiliului Europei, care se referă la dorința statelor membre ale Consiliului Europei de a realiza progresiv idealul libertății și supremația legii.
Metoda teleologică a fost aplicată în toate cazurile soluționate de Curte, în conformitate cu art. 33(4) al Convenției de la Viena. Modalitatea concretă de interpretare a fiecărui articol al C.E.D.O. în scopul realizării protecției drepturilor omului se deduce în fiecare caz separat, art. 33(4) conferind Curții posibilitatea unei game largi de opțiuni pe baza cărora să contribuie la protejarea drepturilor, fără să-i atribuie aptitudinea de a le crea. Cauza Pakelli vs. R.F.G în care s-a ridicat problema dacă art. 6(3)c din C.E.D.O. are ca scop protejarea dreptului de apărare al acuzatului sau garantarea dreptului de a avea un avocat din oficiu, chiar dacă acuzatul se poate apăra singur. Curtea a pronunțat hotărârea sa în funcție de calificarea obligațiilor statului ca alternative ori cumulative, conchizând că obiectivul Conventiei este de a proteja drepturile acuzatului. Ea a decis în unanimitate că există o încălcare a art. 6(3)c din Convenție; cauza Delcourt vs. Belgia în care Curtea a hotărât în unanimitate că nu există o încălcare a art. 6(1) C.E.D.O., deoarece "nu poate fi făcută o interpretare atât de îngustă pe considerente legate de buna administrare a justiției într-o societate democratică încât să se considere că scopul și prevederile acestui articol sunt inaplicabile procedurii de casare "; cauza Airey vs. Irlanda, în care guvernul irlandez își justifică omisiunea de a asigura un avocat din oficiu într-o cauză civilă pe considerentul că a facut rezervă la art. 6(3) al Convenției. Curtea a precizat că interpretarea textului Convenției nu se face în functie de rezervele făcute de statele părți, acestea (rezervele la tratat) neinfluențând în nici un fel interpretarea tratatelor.
Elementele, pe baza cărora organele de la Strasbourg au determinat obiectivul și scopul C.E.D.O., sunt următoarele:
-caracterul concret și efectiv al drepturilor reglementate în cuprinsul C.E.D.O.;
-echilibrul dintre interesul general și drepturile fundamentale ale individului;
-standardele societății democratice, între acestea un rol particular revenind supremației legii;
-legitimitatea societății democratice. Determinarea acestor elemente are loc pe baza unei interpretări evolutive care reflecta sau precede modificările ideilor din cadrul societății statelor membre ale Consiliului Europei. Cu toate că în activitatea sa Curtea aplică metoda interpretării evolutive, ea nu-și arogă funcția legislativă care aparține exclusiv statelor membre ale Consiliului Europei. Această poziție a Curții a fost exprimată explicitîn cauza Feldbrugge vs. Olanda și cauza Deumeland vs. Germania: „o interpretare evolutivă permite conceptelor cu conținut variabil sau al căror înțeles se poate modifica în timp, interpretarea lor în lumina condițiilor actuale, moderne, dar nu permite introducerea în Convenție a unor concepte în întregime noi sau a unor noi sfere de aplicare"
Curtea E.D.O. a apelat în activitatea ei și la alte reguli de interpretare care nu fac parte din Convenția de laViena din 1969. Acestea sunt următoarele:
-interpretarea flexibilă și neformală a unor prevederi legale, considerată ca o obligație a Curții, nevoia de a evita orice interpretare care duce la un rezultat absurd sau nerational;
-nevoia existenței unei interpretări autonome a unor dispozitiiaIeC.E.D.O.
Aceste reguli se găsesc altfel exprimate și în textul Convenției de la Viena, dar aceasta le prevede ca metode complementare de interpretare. în activitatea curentă a Curții de la Strasbourg, regulile amintite au natura juridică a unor obligații asumate de Curte. Ele au valoarea unor principii.
Interpretarea flexibilă și non formală asigură o protecție largă și efectivă drepturilor omului, atribuind prioritate spiritului legii și nu literei legii, fără a fi lipsită de realism și "responsabilitate." Curtea a atribuit termenilor "vinovăție", "dispută" (art. 6 C.E.D.O.) un înțeles material, de substanță și nu de formă; termenul "amenințare cu expropiere" este similar privării de posesia bunurilor. Acestea sunt doar câteva exemple ale aplicării principiului amintit, care nu a ridicat probleme de interpretare Curții.
Cel de al doilea principiu al interpretării la care a recurs Curtea E.D.O. are la bază ideea că, prin intermediul logicii juridice, interpretarea unui text creează consecinte raționale. De regulă, Curtea recurge la acest principiu cu scopul de a înlătura orice altă interpretare care anihilează drepturile individului, atribuind o prea largă marjă de apreciere autorităților naționale. Recurgând la o astfel de interpretare, Curtea a precizat că "o interpretare extensivă a unei excepții la art. 5 C.E.D. 0. ar duce la un rezultat incompatibil cu principiul supremației legii". În hotărârile Curții sau în opiniile separate ale unor judecători, motivarea a avut la bază și regula interpretativă amintită: Guzzardi vs. Italia, Airey vs. Irlanda, Le Compte, Van Leuven, De Meyere vs. Belgia, Feldbrudgge vs. Olanda, Deumeland vs. Germania. Regula interpretării autonome a determinat ample discuții și comentarii legate de "marja de apreciere" a statelor exercitată în limitarea exercițiului drepturilor fundamentale. Curtea, în aplicarea dispozițiilor Convenției s-a confruntat cu dificultăți complexe. Ordinea juridică europeană creată de C.E.D.O. are un singur înțeles și o interpretare unitară, care nu poate fi modificată în functie de înțelesul atribuit de fiecare parte contractantă. Este însă la fel de adevărat că numeroase dispoziții ale Conventiei lasă statelor libertatea de apreciere a modului în care aplică la nivel național prescripțiile acesteia. Acestor elemente li se adaugă faptul că numeroase concepte ale Convenției se bazează pe conceptele naționale cuprinse în legislația statelor. Datorită acestui complex de factori, Comisia și Curtea nu pot ignora înțelesul atribuit conceptelor, în legislația națională a statelor părți la Convenție. Regula aplicabilă de organele de la Strasbourg este interpretarea bazată pe înțelesul comun al termenilor. în cazul în care interpretarea națională ar face ineficiente și ar lipsi de efect prevederile C.E.D.O., Curtea aplică o interpretare autonomă, adică o interpretare care nu se bazează pe consens, pe înțelesul comun atribuit termenilor Convenției. Această interpretare urmărește protejarea ordinii juridice europene și este justificată de interesul majorității. Înțelesul noțiunii de majoritate nu este statistic sau numai calitativ. Răspunsui la ce "majoritate" a făcut referire Curtea într-o hotărâre rezultă din context.
Interpretarea autonomă se corelează cu interpretarea comparativă (națională), în așa fel încât să se realizeze un echilibru între controlul exercitat de organele Convenției și autonomia autorităților naționale. O astfel de echilibrare face ca intervenția Comisiei și Curții să nu fie în întregime subsidiară, dar nici să constituie un control total. Cu alte cuvinte, organele de la Strasbourg, prin jurisprudența lor, precizează sensul și conținutul unor termeni, ținând cont și de specificul național. Comisia și Curtea recurg la interpretarea autonomă a prevederilor Convenției în situațiile în care nu există un concept uniform la data la care are loc judecarea cauzei. S-a recurs la o astfel de interpretare cu privire la următoarele concepte: interes public, probleme penale, disciplină militară, delicte administrative, moralitate etc. Comisia și Curtea au apelat nu numai la un "denominator comun" al legislației nationale, ci și la interpretarea evolutivă, referindu-se la legislația și practica majorității statelor. Chiar dacă autorităților naționale ale statelor li se recunoaște în principiu libertatea de a decide ce măsuri sunt adecvate în situațiile excepționale sau de criză, organele de control pot exercita la nivel european o supraveghere strictă a conformității sau compatibilității lor cu dispozitiile Convenției.
Diversitatea prevederilor Convenției răspunde relativismului cultural al statelor părți. Raportul internațional – național este unul de coordonare, realizat pe baza ordinii juridice europene, a unui pluralism juridic. Acest "spațiu eterogen" duce la crearea unei ordini juridice duale bazată pe mai multe criterii: legalitate, legitimitate, necesitate, spirit democratic.
Legalitatea are la bază ideea liberală că orice restrângere a drepturilor omului trebuie să fie prescrisă de lege. Aplicarea acestei idei în drept a dus la consacrarea principiului legalității incriminării. Sancțiunile penale sunt restrângeri ale libertâții individuale și de mișcare, și se aplică pe baza și în condițiile expres reglementate de lege. în concepția europeană prin "lege" se înțelege: norma scrisă, cutumiară, jurisprudența Curții E.D.O.; norma poate fi internă sau internațională, cu condiția să fie accesibilă, clară și anticipativă (să aibă o formulare din care să fie anticipate consecințele). Întrunind aceste trăsături, legea are caracter democratic, adică este pusă în slujba individului, garantându-i exercițiul real al drepturilor.
Legitimitatea este un criteriu aplicabil alături de necesitate și proporționalitate în toate situațiile în care se aplică limitări ale exercițiului drepturilor omului. Categoriile de drepturi protejate de criteriul legitimității sunt numeroase: libertatea de expresie; libertatea gândirii, conștiintei și religiei; dreptul la viață intimă și de familie; libertatea de mișcare (circulație) etc. Protecția pe care o conferă legitimitatea este apreciată in concreto, în toate cazurile în care autoritățile publice ale unui stat iau măsuri de limitare a drepturilor fundamentale. Aceste măsuri sunt legitime dacă există o stare excepțională, dacă sunt prevăzute de lege, dacă sunt strict necesare în circumstanțele de fapt și dacă sunt proporționale cu împrejurările care le-au determinat și scopul pentru care au fost luate. Interesul public într-o societate democratică, ordinea publică, protecția sănătății sau moralei publice, protecția față de interferența anumitor grupuri, protecția bunăstării națiunii etc. , sunt toate motive care pot duce la limitarea exercițiului drepturilor omului. Ele sunt legitime dacă întrunesc cumulativ cerințele de a fi reglementate de lege, necesare și proporționale.
Necesitatea a fost apreciată de Curtea E.D.O. ca un criteriu care justifică măsurile restrictive, dacă acestea sunt oportune, rezonabile, absolut necesare și strict cerute de împrejurările s situației. Numeroase au fost cauzele în care Curtea a apreciat dacă acest criteriu a fost îndeplinit de statul care a luat măsuri de limitare a drepturilor prevăzute de Convenție. Amintim cu titlu de exemplu cauza Handyside vs. Regatul Unit, Dudgeon vs. Irlanda și Silver vs. Regatul Unit.
Preambulul C.E.D.O. reafirmă dorința membrilor Consiliului Europei de a asigura aplicarea universală și efectivă a drepturilor omului pe baza unei "democrații politice efective" și a "spiritului democratic". Cunoașterea conținutului acestor termeni este importantă întrucât el reprezintă limita aplicabilă restricțiilor luate de autoritățile naționale. Această "limită a limitărilor" este compatibilitatea . Măsurile restrictive luate de state sunt corespunzătoare spiritului democratic al Convenției dacă sunt compatibile cu dispozițiile acesteia. Corespund spiritului democratic: toleranța; pluralismul; garanția față de riscul incertitudinii și arbitrariului; garanția clarității, flexibilității și aplicării individuale a legilor; garanția respectării limilelor legale. Curtea a invocat aceste elemente proprii democrației și spiritului democratic în cauza Winterwerp vs. Olanda, cauza Young, James și Webster vs. Regatul Unit, cauza Dudgeon vs. Irlanda, cauza Lingens vs.Austria.
Toate criteriile amintite se regăsesc în jurisprudența organelor de la Strasbourg care au recurs la ele pentru a face aprecierea conformității sau compatibilității măsurilor restrictive, derogatorii și de excepție luate de state cu privire la exercițiul drepturilor omului. "Marja națională de apreciere” cum a fost denumită prerogativa statelor de a lua măsuri care derogă de la obligațiile prevăzute de C.E.D.O., a fost analizată de Comisie în cauza Lawless vs. Irlanda și de Curte în cauza Lingvistică belgiană. Această doctrină permite existența unui sistem organizat și pluralist al normelor interne și internaționale. Această organizare eterogenă are la baza armonizarea normelor în așa fel încât cele similare și proxime să poată fi apreciate ca fiind compatibile cu normele europene și naționale. Compatibilitatea este realizată deci față de celelalte norme naționale, dar și față de C.E.D.O. Limita obiectivă aplicabilă tuturor sistemelor naționale în aprecierea compatibilității lor o constituie "principiile și regulile de interpretare a dreptului internațional” la care au recurs Comisia și Curtea cu privire la interpretarea noțiunilor din cuprinsul C.E.D.O.
În prezent, Curtea aplică doctrina dublei jurisdicții, în fața instanțelor nationale ți internationale. După epuizarea tuturor căilor de atac interne, petiția poate fi înaintată organelor de la Strasbourg. Această doctrină nu exclude aplicarea marjei naționale de apreciere. Aplicarea dublei jurisdicții se face de către Curte numai în situațiile în care autoritățile naționale au recurs prin măsuri legislative la derogări sau restricții privind drepturile omului, iar măsurile au fost "necesare într-o societate democratică". În cazul excepțiilor, Curtea apreciază pe baza unei analize mai complete, compatibilitatea.
Analiza teoriei și practicii C.E.D.O. ne permite să apreciem existența unei influențe reciproce care se manifestă dinspre dreptul intern spre cel international și invers. Conceptele juridice naționale stau la baza conceptelor Convenției și se aplică "îmbogățite" de jurisprudențaa Comisiei și Curții cazurilor concrete soluționate de acestea. Prin intermediul controlului internațional exercitat de organele de la Strasbourg în scopul stabilirii compatibilității sau al conformității legislației naționale cu ordinea Juridică europeană, Comisia și Curtea aplică împreună atât interpretarea bazată pe marja națională de apreciere, cât și celelalte metode de interpretare necesare realizării dublei jurisdicții. Prin intermediul acestor metode complexe jurisprudența creată de Curte și Comisie contribuie la dezvoltarea Dreptului european al drepturilor omului. Rolul organelor de la Strasbourg, ca organe
care creează "construitul” sau partea mobilă, variabilă a sistemului juridic european de protecție a drepturilor omului, este important și dificil. în soluționarea concretă a cauzelor, Comisia și Curtea E.D.O. au luat decizii motivate prin intermediul cărora au "construit" dreptul pe baza motivației juridice a soluțiilor lor. Obiectivul realizat de aceste organe a constat în găsirea echilibrului dinamic și a compromisului legal și legitim între principiul suveranității nationale și necesitatea protejării ordinii juridice europene prin controlul instituit de Convenție. Controlul intemațional se exercită asupra modului în care C.E.D.O. a fost receptată teoretic și practic în statele părți. El este fie un control de conformitate, fie unul de compatibilitate după cum se exercită cu privire la derogări sau restricții pe de o parte și exceptii pe de altă parte.
CAPITOLUL
CONCLUZII
xistă o concepție a dreptului natural care apare ca singura formă de drept legitimă și singura posibilă. De la Hugo Grotius încoace, dreptul natural modern este privit ca fiind rezultatul acțiunii și voinței personale și transcendente a lui Dumnezeu în ordinea imanentă a naturii umane.
Ideile școlii dreptului natural și a oamenilor, în timpul lui Cromwell, se difuzează din Franța în Anglia. Ceea ce se întâmplă în primul rând este forma teologică pe care o promovează Hooker, apoi, prin Hobbes, ea începe să se elibereze de teologie ca și când nu ar mai interesa.
Mutarea dreptului natural în planul libertății individuale, este prima intervenție a lui Locke în gândirea politică. Pornirea este de fapt de la Hobbes, care considera starea de natură ca fiind echivalentă cu starea de război a omului, și contractul social e considerat ca o convenție limitată, condiționată și revocabilă făcând posibilă apariția libertății. Locke ajunge la concluzia că legea naturală este obligatorie pentru că ea conține germenii libertății.
Starea naturală a fost defnită de Locke ca o existență in care societatea civilă, chiar și sub forma rudimentară, n-a existat. Oamenii sunt liberi și egali. Ei pot sa-și dea seama de starea naturală și să-și adapteze comportamentul potrivit cerințelor ei. În același timp, absența unei societăți civile, familia existând prin puterea paternală, sunt fapte ce duc la inexistența puterii politice a dreptului proprietății.
Hobbes considera starea naturală ca o stare războinică „lupta tuturor împotriva tuturor. ”, Locke considera starea naturală ca o stare a păcii, a bunei înțelegeri, asistenței mutuale și a conservării ei. El își fondează convingerea pe sentimentul că fiecare individ e ocrotit de reciprocitatea sentimentelor de colaborare a celorlalți.
Diferența fundamentală dintre starea naturală și starea socială ține de faptul că în starea de natură, violarea dreptului natural nu este sancționată. Prin studiile sale asupra Americii, Locke ajunge la concluzia că, o data cu apariția economiei libere, se pun bazele societății prin care omul poate acumula bogățtia pe care o tezaurizează și o apară printr-o organizare adecvată și anume prin organizarea politică a societății. Astfel, apare statul, ca o consecință a asigurării mutuale a proprietăților împotriva riscurilor și a insecurității.
Pactul social apare datorită necesității apărării proprietății, deci o dată cu fondarea societății politice și civile. Societatea civilă apare datorită faptului că anumiți oameni s-au unit într-o societate, în care fiecare renunță la puterea sa absolută, izvorâtă din legea naturală, cedând-o colectivității. Clauza fundamentală a pactului social constă în apariția dreptului care reprimă infracțiunile ce își au temeiul în dreptul natural. Pactul social stă la baza apariției statului pe care îl putem defini ca fiind monopolul constrângerii organizate.
Pentru Locke, oamenii trăiesc într-o societate politică, prin faptul că renunță la dreptul lor de a reprima ei înșiși infracțiunile, recunoscând existența unei puteri de constrângere, independentă și superioară lor, care urmarește să reprime violarea legilor. Locke observă, că pornind de aici se ajunge la organizarea societății internaționale. Aici el introduce a doua inovație importantă, care il desparte de Hobbes și anume că puterea corpului politic rezultă din abdicarea de la drepturile individuale. Statul se naște prin renunțarea la ele, a unui anumit număr de oameni care constituie baza societății prin formarea unui corpus politic. Pornind de aici, oamenii se incorporează într-o societate politică deja stabilită prin acceptarea normelor ei, renunțând la privilegiul de a-și face dreptate singuri. Această abdicare constituie pentru Hobbes, apariția și justificarea absolutismului monarhic, și mai târziu pentru Rousseau, absolutismul democratic. Pentru Locke, autoritatea parentală este foarte diferită de cea politică, care nu este nelimitată. Ea nu are în ea nimic titanic și absolut, este o disciplină necesară educației. Pornind de aici, Locke trage concluzia că statul este o formă a responsabilității limitate și în consecință o societate a participării limitate. Această distincție reprezintă diferența dintre ideologia liberalismului și a totalitarismului.
În concepția totalitară, omul, care intra în organizarea statală sau aparține ei, este privat de către stat în toată libertatea sa, în concepția liberală, omul iși asigură anumite privilegii în raport cu statul privilegii ce iși au temeiul în sacrificiile pe care el le face pentru stat. Pactul social fondat pe libertate este al treilea merit al lui Locke, care arată că instituțiile, ce iau naștere din acest pact social, apără libertatea individului față de ingerințele statului. Aici constatăm că el pune o bază tehnică instituțiilor liberale. Potrivit lui, vedem că monarhia, ca formăa expresiei statului,
este limitată de regimul parlamentar, la fel ca regimul prezidențial american sau ca marile regimuri politice democratice contemporane.
Puterea absolută este pentru Locke o scară socială prin care poporul poate să-și plaseze în fruntea sa un suveran sau un legislator permanent. Acesta nu va putea să devină tiran pentru că suveranitatea este legislativă și își are rădăcinile în controlul social. Mai mult decât atât, el recunoaște, explicit, necesitatea separărilor în stat, prin faptul că recunoaște existența a trei coordonate majore de acțiune în societate: a legii, prin administrație și justiție și a relațiilor internaționale prin care se declară război sau se aplică regulile dreptului internațional public sau privat, dar nu recunoaște și faptul că aceste puteri trebuie să se controleze una pe cealaltă (subliniere ce îi aparține lui Montesquieu).
Rousseau, a fost discipolul școlii dreptului natural. Contrar reputație sale, lucrarea lui J.J.Rousseau "Contractul social" este o carte de drept. Toate orientările școlii dreptului natural au admis existența inițială a unui contract social care a stat la baza societății civile. Hobbes arată că starea naturală a omului e periculoasă, însă, Locke a arătat că ea nu este neapărat nici bună, nici rea; ea poate să fie uneori superioară, alteori inferioară societății. Pentru Rousseau, dimpotrivă, starea naturală este una a fericirii pentru că în acest stadiu oamenii nu cunosc constrângeri, ei fiind mai robuști și mai bine adaptați decât în cadrul societății. Pentru fericirea și dezastrul lor, spune el, oamenii posedă două facultăți: a libertății și a perfecționării. Prin circumstanțe fortuite, ele fac ca omul să-și conserve independența în relațiile cu alții, recunoscând faptul că doar în familie există o anumită moralitate, deci o anumită constrângere, care nu e identică cu starea socială. Pe de altă parte, el mai identifică existența unui al doilea stadiu a stării de natură, în care oamenii sunt mult mai fericiți decât în primul. Aici facultatea umană se caracterizează prin indolență, punând accentul doar pe amorul propriu, facând ca această perioadă să fie mult mai fericită și mai durabilă, decât prima (caracterizată prin existența familiei).
El constată că umanitatea este supusă unui hazard funest: invenția metalurgiei și a agriculturii. Aceste două activități umane determină apariția proprietății individuale asupra pământului, inegalitate, bogăție și mizerie, rivalități, pasiuni și dezordine. Meseriașii și cultivatorii devin astfel ambițioși și mercantili. Astfel, "stările sociale" se etatizează, pentru a împiedica distrugerea materială a societății. De aici Rousseau trage concluzia că societatea civilă este fructul unei revoluții nefericite, proces ce determină transformări sociale inevitabile și ireversibile, ce-l îndepărtează pe om pentru totdeauna de starea naturală.
Liberalismul este o doctrină politică în conceptia lui J. J. Rozisseau. Se pune problema în ce măsură pactul social salvează libertatea primitivă sau cum se poate concilia necesitatea asocierii indivizilor și menținerea în același timp a libertății naturale a individului. La prima vedere, aceste exigențe sunt antinomice. Cu toate acestea, Rousseau se crede în măsură să ofere un răspuns valabil. Există, deci, o înstrăinare a libertății personale în corpusul social, la care fiecare participă supunându-se exigențelor acesteia. Rousseau vede libertatea ca și vechii gânditori; ea este asigurată în corpusul social datorită comportamentului obiectiv, dar libertatea modernilor presupune libertatea comportamentului individual (identificat de Montesquieu) care constituie obiectul guvernării constituționale. Pornind de aici, constatăm existența a două puncte de vedere:
– separarea puterilor, care a stat la baza liberalismului , teoretizat de Montesquieu.
– trecerea puterii de la principe la colectivitate, respectiv popor, aparține lui Rosseau, pentru care poporul este suveranul.
– Rosseau consideră clauza fundamentală a contractului social ca fiind baza pe alienarea totală a fiecărui asociat, cu toate drepturille sale care revin comunității. El spune „fiecare dintre noi pune în comun persoana și puterea sa sub suprema direcție a voinței generale, și în această situație suntem ca o parte indivizibilă față de acest corpus social.” Această suveranitate a corpusului social este indivizibilă, ea aparține tuturor, pentru el voința ori este generală ori nu este deloc. Pactul care fundamentează societatea , ca fiind rezultatul consimțământului indivizilor, se legitimează pe libertatea naturală a suveranității corpusului social se impune asupra tuturor, constrângându-i pe cei care nu o recunosc.
Voința generală este rezultatul vocii majorității. Suveranitatea care determină existența
voinței generale își are rădăcinile în corpul poporului, format din toate părțile sale. Să presupunem, spune Rousseau, că un stat este compus din zece milioane de cetățeni. Fiecare membru al statului reprezintă a zecea milionime parte a autorității supreme.
Consecința practică a aceste concepții, atomiste sau individualiste a suveranității, este reconstituirea întregului ei, ținând cont de toate părțile sale. Constatăm că această manieră de analiză nu prezintă riscul ca pe de o parte să existe o voință generală a majorității și alta a minorității. Pentru el voința generală trebuie să fie rezultatul unui consens general. Pentru el nu există pericolul scindării voinței generale între majoritate și minoritate pentru că minoritatea trebuie să se supună în mod automat majorității.
Voința generală nu trebuie să fie confundată cu voința tuturor. Această distincție a fost subliniată încă de scolastici, care vedeau voința generală ca fiind asociată „binelui comun”, la fel ca și Condorcet care considera ca fiind sinonimă „rațiunii generale”. Bertrand de Jouvenel spune că voința generală este un instinct moral și colectiv al corpului politic ce a fost prima dată sesizat de Rousseau, acesta legându-l de infailibitatea instinctului natural. Toate aceste poziții fac, o distincție clară între voința generală și voința tuturor.
Protecția drepturilor omului are o natură juridica duală, internă și internațonală și contribuie la cristalizarea societății civile, la trecerea de la principiul majorității la principiul ocrotirii individului și a minorității, la consolidarea statului de drept.
Individul, ca și statul, este obligat să participe activ la aceste transformări în scopul realizării unei adaptări corespunzătoare evoluției firești a societății. Legea și implicit juriștii sunt printre aceia care iși pot aduce aportul pozitiv, benefic, la realizarea unei armonii între finalitatea normelor juridice și dezvoltarea societății, gândirii, culturii și civilizatiei. Funcțiile statului în societățile democratice au căpătat noi valențe, acordându-se atenție sporită celei sociale, care contribuie la dezvoltarea societății în ansamblul său, dar în egală măsură contribuie la satisfacerea nevoilor individului.
Constituirea sau cristalizarea statului de drept în țările din centrul și estul Europei, adoptarea unor noi constituții în urma evenimentelor radicale ale anului 1989, precum și adoptarea unor acte juridice internationale de către state sau organizații internaționale, reflectă preocuparea și dorința statelor, popoarelor indivizilor de a participa activ la transformările care ne marchează viața, în mod direct sau indirect (prin intermediul reprezentanților abilitați de lege să acționeze pe plan intern sau internațional).
Dreptul internațional public s-a transformat treptat, în timp, într-un drept al păcii (în ciuda conflictelor zonale, regionale), în sensul că, astăzi, preocupările comunității internaționale în ansamblul său și ale fiecărui stat în parte, au în centrul atenției omul și rezolvarea tuturor problemelor sale pe cale pașnică. Cu toate acestea, violența este prezentă atât ca formă de intoleranță, cat și ca modalitate externă de rezolvare sau influențare a complexelor probleme cu care se confruntă statele din comunitatea internațională la ora actuală.
Societatea contemporană privită în ansamblul ei s-ar părea că se găsește la o importantă rascruce de drumuri; cele două sisteme – capitalist și comunist- care au caracterizat dezvoltarea distinctă și inegală a omenirii până în 1989 au dovedit fiecare în parte și amândouă împreună că nu au putut rezolva multiplele și complexele aspecte ale vieții cu care societatea a fost confruntată. Soluțiile promovate până în prezent, deși au avut ca finalitate și justificare grija față de om, nu au răspuns suficient cerințelor. Statele se găsesc astăzi în fața unor probleme de necontestat. Rezolvarea acestora ar fi posibilă prin reconsiderarea ordinii de priorități cu care statele abordează realitatea. Ar trebui sa se asigure socialului "egalitate" cu economicul și politicul, atat la nivel intern cat și international.
În contextul realităților contemporane, Romania s-a înscris pe calea prefacerilor care caracterizează transformarile societații. Ea a devenit membră a Consiliului Europei în 1993 și membru asociat la Uniunea Europeană. Continuă acțiunile statului român la integrare euro-atlantică și de îndeplinire a obligațiilor internaționale ce îi revin în calitate de membru cu drepturi depline în O.S.C.E. (Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa). În cadrul acțiunilor la nivel european de promovare a democrației și statului de drept se numără și adoptarea unor convenții europene care prevăd, promovează, protejează și garantează drepturile omului, adică drepturile și libertățle fundamentale cetățenești.
Un rol deosebit îl ocupă C.E.D.O., care este un tratat internațional al drepturilor omului, adică un act juridic internațional care conține obligații juridice pozitive, alături de angajamente internaționale ferme, asumate de statele părți. Convenția are deci o natură juridică de drept pozitiv și din acest punct de vedere, mecanismul international de protecție a drepturilor omului are aceeași natură juridică cu garanțiile conferite protecției drepturilor fundamentale cetățenești de Constituție, ca act juridic fundamental sau ca ansamblu de dispoziții fundamentale proprii dreptului pozitiv. Consecința esențială a naturii juridice pozitive (și nu jusnaturaliste) a dispozițiilor interne și internațonale constă în existența unui sistem de garanții legate interne și internaționale cu caracter politic și juridic. Caracterul politic este prefigurat de normele de structurare, organizare și desfășurare a activității specifice organelor interne și internaționale care asigură protecția drepturilor omului (Curtea Constituțională, la nivel intern, și Comisia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, precum și Comitetui Miniștrilor în cadrul Consiliului Europei), organe constituite conform unor criterii politico-juridice, a căror activitate se bazează primordial pe negocierea, soluțonarea amiabilă a diferendelor și luarea unor decizii prin care organl competent, examinând fondul cauzei, se pronunță fie cu privire la constituționalitate, fie în legătură cu compatibilitatea sau conformitatea legilor naționale față de normele dreptului internațional. Caracterul juridic al sistemului de garanții interne și internaționale constă în existența unor dispoziții constituționale sau ale C.E.D.O. de drept material, alături de cele procedurale care asigură protecția drepturilor și libertăților fundamentale cetățenești.
Între garanțiile prevazute de Constituția Romaniei din 1991 se regasesc trei categorii:
1. reglementarea drepturilor și libertăților fundamentale în cuprinsul Constituției, ca norme fundamentale ale dreptului pozitiv, constitute o masură de protecție a individului în raporturile sale cu autoritățile publice, cu statul;
2. controlul constituționalității legilor -art. 1(3) și art. 144 din Constituție;
3. dispoziția expresă a legii care creează în sistemul românesc un mecanism original de protecție specială a drepturilor omului prin:
asumarea obligațiilor de a crea compatibilitatea sistemului juridic românesc cu cel european în domeniul drepturilor omului prin aplicarea directă a normelor CEDO și a celorlalte tratate ale drepturilor omului la care România este parte, precum și prin aplicarea prioritară a normelor internaționale ale drepturilor omului în cazul conflictului de legi cu normele interne – art. 11 și 20 (2) ale Constituției;
interzicerea revizuirii dispozițiilor constituționale dacă acesta are ca scop suprimarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora – art.148 (2) al Constituției.
Garanțiile internaționale reglementate de CEDO constau în mecanismul de protecție a drepturilor omului sau al Comitetului de Miniștrilor.
Dreptul internațional public contribuie la progresul social prin intermediul celor trei ramuri ale sale constituite după cele trei categorii de subiecte: dreptul internațional al statelor, al popoarelor și al indivizilor. În accepțiunea sa clasică, Dreptul internațional public asigură ocrotirea indivizilor prin protecția diplomatică. Protecția grupurilor se realizează prin diplomația preventivă, iar a indivizilor prin garantarea drepturilor omului. Cele trei categorii de interese complementare cunosc un punct de convergență, prin garantarea lor juridică, la nivel național și internațional.
BIBLIOGRAFIE
DOCUMENTE
Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948.
Protocolul Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale, adoptat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966.
Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, adoptat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966.
Convenția Internațională privind Eliminarea tuturor Formelor de Discriminare Rasială adoptat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 21 decembrie 1965
Convenția Privind Lupta Discriminării în domeniul învățământului, adoptat de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Stiință și Cultură, adoptată la 14 decembrie 1960.
Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 9 decembrie 1948.
Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor contra umanității, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 26 noiembrie 1968.
Convenția împotriva torturii și altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie 1984.
Convenția privind statutul refugiaților, adoptată la 28 iulie 1951 de Conferința plenipotențiarilor Națiunilor Unite asupra statutului refugiaților și apatrizilor, convocată de Adunarea Generală a O.N.U. la 14 decembrie 1950.
Convenția asupra drepturilor politice ale femeii, a intrat în vigoare la 7 iulie 1954.
Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 18 decembrie 1979.
Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 20 decembrie 1989. Intrată în vigoare la 2 septembrie 1990.
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950.
Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, adoptată la Strasbourg la 26 noiembrie 1987.
Convenția europeană pentru reprimarea terorismului, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1977.
Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale, adoptată la Strasbourg la 1 februarie 1995.
Carta sociala europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996.
Constituția României, adoptată prin Referendum la 8 decembrie 1991.
LUCRĂRI GENERALE
Enciclopedia Britanica, Volumes 1 to 23, Encyclopedia Britanica Inc., Chicago – London – Toronto – Geneva -Sydney – Tokyo – Manila, 1971.
Grand Larousse, Enciclopedique en dix volumes, Libraire Larousse, Paris, 1960-1975.
Le Petit Larousse, Cedex, Paris, 1994. 420
Mic dicționar enciclopedic, Ediția a II-a, revăzută și adăugită,, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978.
LUCRĂRI ȘI STUDII DE SPECIALITATE
Rollanad Patrice, La protection internationale des droits de l`homme, Textes, P.U.F., Paris, 1989;
Sir James Fawcett, Lights Human Rights. Council of Europe, Strasbourg, 1987;
Asbjorn Eide, International protection of Human right, Council of Europe, Strasbourg, 1989;
La Cooperation politique europeene (CPE), R.F. dA Office de presse et information du gouvernement federal, 1998;
Ion Grecescu, Vasile Popa, Principii de Drept Internațional Public, Editura Getic, București, 1997;
Ion Diaconescu, Drepturile Omului, Institutui Român pentru Drepturile Omului, București, 1993;
Victor Dan Zlătescu, Irina Moroianu Zlătescu, Repere pentru filosofie a drepturilor omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 1996.
Edmond Jouve, Relations Internationales, P.U.F., Paris, 1992;
Ionel Cloșcă și Ion Suceavă Tratat de Drepturile Omului, ed. Europa Nova, 1995;
Documente de Bază ale Comunității Europene, ed. Polirom 1999;
Vasile Popa, Principii de drept Internațional Public;
Vasile Popa și Gheorghe Mihai, Drepturile Omului în Comunitatea Europeană;
John Stuart Mill, Despre Libertate, ed. Humanitas, București, 1994;
G.Cohen – Jonathan, La Convention Européenne des Droits de l' homme, Economica, Presses Universitaires D'Aix – Marseille, 1989, p.250.
ADRESE INTERNET
http://www.finflaw.com/01topics/24international/index.html – drept internațional
http://www.law.cornell.edu/topics/topic2.html#legal theory – jurisprudență
http://www.law.cornell.edu/topics/topic2.html#international and comparative
drept internațional comparat
http://lawlib.wuacc.edu/washlaw/subject/law.humanities.html – librărie de drept
http://law.house.gov/89.htm – biblioteca Internet a Camerei Reprezentanților SUA
http://www.findlaw.com/04publications/index.html – publicații juridice pe internet
http://www.un.org/Docs – Organizația Națiunilor Unite
http://www.un.org/Depts/Treatz – Baza de date O.N.U.
http://europa.eu.int/en/eu.html – Uniunea Europeană
http://law.lib.uchicago.edu/CSCEE – Centru de Studii Constituționale în Estul Europei
http://www.un.org/Overview/Charter/contents.html – Carta Națiunilor Unite
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sistemul European DE Protecție AL Drepturilor Omului (ID: 125835)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.