Apararea Dreptului de Proprietate Prin Actiunea de Revendicare
PLANUL LUCRĂRII
“APǍRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIN ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE ”
Cap.1 Noțiuni generale despre apărarea drepturilor reale
Sect.1.1. Mijloace juridice de apărare a dreptului real
Sect.1.2. Definiția și temeiul juridic al acțiunii în revendicare
Cap.2 Acțiunea în revendicare imobiliară
Sect.2.1. Temeiul acțiunii în revendicare imobiliară
Sect.2.2 Caracterul judiciar al acțiunii în revendicare imobiliară
Sect.2.3. Condițiîle acțiunii în revendicare
Cap.3 Acțiunea în revendicare mobiliară
Sect.3.1. Scurt istoric
Sect.3.2 Considerații generale ale acțiunii în revendicare mobiliară
Subsect.3.2.1. Lucrul nu este nici pierdut nici furat
Subsect. 3.2.2 Lucru pierdut sau furat
Cap.4 Efectele acțiunii în revendicare
Aspecte de practică judiciară
Concluzii
Bibliografie
Lista de abrevieri
R.R.D. – Revista Română de Drept
sec. – secție
civ. – civil
com. – comercial
Trib. – Tribunal
Jud. – Judecătorie
dec. – decizie
sent. – sentință
C. pr. civ. – codul de procedură civilă
C. civ. – codul civil
C.F. – codul famîliei
C.m. – codul muncii
C.p. – codul penal
C. pr. pen – codul de procedură penală
Ed. – Editura
D. – Dreptul
alin. – alineatul
art. – articolul
CAPITOLUL I
NOȚIUNI GENERALE DESPRE APĂRAREA
DREPTURILOR REALE
“Dreptul este un ansamblu de reguli de conduită obligatorii ce consfințesc anumite drepturi, libertăți și obligații ale oamenilor în relațiile lor reciproce, a căror respectare este asigurată, la nevoie de către forța publică” .
Cuvântul drept derivă din latinescul directus care evocă sensul de direct, rectiliniu, adică o regulă de conduită, fără specificarea conținutului. În limba română, însă, ca de altfel și în numeroase alte limbi, termenul drept este folosit în două sensuri și anume: cel care are în vedere sau cuprinde regulile juridice de conduită sau normele juridice din societate, denumit și drept obiectiv și cel prin care se are în vedere facultatea, prerogativa, ce aparține unei persoane (fizice sau juridice) în temeiul normei juridice, pe care îl denumim drept subiectiv.
“Obiectul dreptului civil este constituit din raporturile patrimoniale și nepatrimoniale stabilite între persoane fizice și juridice, aflate pe poziție de egalitate juridică”.
Dreptul real a fost definit ca drept subiectiv în virtutea căruia, titularul poate să exercite atributele asupra unui lucru determinat, în mod direct și nemijlocit, fără a fi necesară intervenția altei persoane.
Deși – spre a sublinia tocmai împrejurarea ca în cazul drepturilor reale titularul exercită direct și nemijlocit prerogative asupra bunului care apare ca obiect al dreptului – s-a spus uneori că dreptul real este un raport între o persoană și un lucru, literatura juridica este unanimă în a considera că dreptul real este un raport între persoane cu privire la un lucru determinat. Se are în vedere așadar, caracterul social al raportului juridic civil.
“Dreptul real este deci un raport ce se stabilește cu privire la un lucru determinat, între una sau mai multe persoane determinate, ca subiecte active si, toate celelalte persoane, ca subiect pasiv nedeterminat, care au obligația generală negativă de a nu face nimic de natură a stânjeni exercitarea dreptului real de către titularul său”.
Clasificarea drepturilor reale
Drepturile reale se clasifica în:
drepturi reale principale;
drepturi reale accesorii.
Drepturile reale principale sunt acele drepturi care au o existență de sine stătătoare, independentă de existența altor drepturi.
Drepturile reale accesorii sunt afectate garantării unor drepturi de creanță astfel că existența lor depinde în mod direct de existența dreptului garantat.
Potrivit reglementărilor actuale sunt drepturi reale principale urmatoarele:
dreptul de proprietate în oricare din formele sale de manifestare: dreptul de proprietate particulară, dreptul de proprietate asociativă, dreptul de proprietate de stat, dreptul de proprietate mixtă;
drepturi reale derivate din dreptul de proprietate de stat:
dreptul de administrare aparținând regiilor autonome și altor instituții publice asupra unor bunuri ale domeniului public;
dreptul de concesiune asupra exploatării unor zăcăminte de substanțe utile;
dreptul de concesiune asupra unor terenuri, acordate de unitățîle administrativ teritoriale persoanelor fizice sau juridice pentru realizarea de locuințe sau a altor construcții de interes social;
dreptul de folosință asupra unor terenuri atribuite persoanelor juridice de stat;
dreptul de folosință asupra unor terenuri atribuite unor societăți cu capital mixt, român și străin;
dreptul de folosință asupra altor categorii de bunuri decât cele arătate;
drepturi reale derivate din dreptul de proprietate asociativă, cum ar fi dreptul de folosință asupra terenurilor agricole;
drepturi derivate din dreptul de proprietate particulară, reglementate de Codul Civil: dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitație, dreptul de servitute, dreptul de superficie.
Dreptul de proprietate
Este dificil de dat o definiție completă unui fenomen atât de complex ca dreptul de proprietate. Definiția oferită de Codul civil cuprinde însă elementele esențiale.
Codul civil francez, în art.544 dă dreptului de proprietate o definiție devenită clasică. Ea a fost preluată în Codul civil român de la 1864 în art.480 în urmatoarea formulare “proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și de a dispune de un lucru, în mod exclusiv și absolut însă în limitele prevăzute de lege” .
Pentru o mai bună înțelegere a noțiunii este util să enunțăm, prevederile art.481 Cod civil român corespunzător art.544 Cod civil francez: “nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauza de utilitate publică, și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire”.
Pornindu-se de la această definiție legală și încercându-se scoaterea în evidență a elementelor caracteristice conținute în ea, au fost elaborate mai multe definiții doctrinare ale dreptului de proprietate.
Reproducem câteva dintre aceste definiții:
“Dreptul de proprietate este acel drept subiectiv care dă expresia apropierii unui lucru, drept care permite titularului său să posede, să folosească și să dispună de acel lucru în putere proprie și în interes propriu, în cadrul și cu respectarea legislației existente”.
Dreptul de proprietate este acel “drept real care conferă titularului atributele de posesie, folosință și dispozitie asupra unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie și în interesul său propriu, cu respectarea normelor juridice în vigoare”.
“Dreptul de proprietate este acel drept real care conferă titularului dreptul de a întrebuința lucrul potrivit naturii ori destinației sale, de a-l folosi și de a dispune de el, în mod exclusiv și perpetuu, în cadrul și cu respectarea dispozițiîlor legale”.
Considerații generale
Înțelesul noțiunilor: lucru și bun.
Se înțelege prin lucru tot ceea ce se află în natură, fiind perceptibil prin simțurile noastre, având deci o existență materială.
Pentru ca un lucru să devină bun în sens juridic este necesar ca acesta să fie util omului, să aibă o valoare economică și să fie susceptibil de apropriere, sub forma unor drepturi care intră în compunerea unui patrimoniu, fie a unei persoane fizice, fie a unei persoane juridice.
Exemple:
Aerul atmosferei, lumina soarelui, deși sunt lucruri utile – chiar indinspensabile pentru om, totuși, ele nu pot dobândi calitatea de bun în sens juridic, întrucât nu au valoare economică și nu sunt susceptibile de apropriere.
Sunt bunuri lucrurile care au o existență materială și valoare economică: operele științifice, literare, artistice, invențiile, etc.
Sensurile noțiunii de bun.
Stricto sensu prin bun se înteleg lucrurile și animalele cu privire la care pot exista drepturi și obligații patrimoniale (art.479 și 482 Cod civil).
Lato sensu, prin bun se înteleg atât lucrurile și animalele, cât și drepturile privitoare la acele lucruri (art.461, 462, 471 și 475 alin.1 Cod civil).
Clasificarea bunurilor
Clasificarea bunurilor prezintă, în dreptul civil, o semnificație deosebită, atât din punct de vedere teoretic, cât și mai ales practic, deoarece, pe de o parte, ea determină natura raporturilor juridice ce se pot stabili cu privire la unele bunuri și pe de altă parte, regimul juridic al diferitelor categorii de bunuri.
Astfel în funcție de natura lor și de calificarea dată de lege, bunurile se împart în:
Bunuri imobile (nemișcătoare): sunt acele bunuri care au o așezare fixă și stabilă (pământul, clădirile și în general tot ceea ce este legat de sol).
Bunuri mobile (mișcatoare): sunt acele bunuri care nu au o așezare fixă și stabilă, fiind susceptibile de deplasare de la un loc la altul, fie prin ele însele, fie cu concursul unei forțe străine (animalele, lucrurile separate de sol, creanțele, bunurile încorporabile).
Clasificarea bunurilor în mobile și imobile are ca fundament două criterii: cel fizic (natura bunurilor) și cel economic (valoarea bunurilor).
Importanța juridică a clasificării bunurilor în mobile și imobile
Referitor la înstrainare. Formele de publicitate imobiliară se aplică numai actelor juridice privitoare la imobile, pentru a fi cunoscute de terți și a le fi opozabile.
Referitor la efectele posesiei. Dacă pentru imobile posesia poate conduce la uzucapiune (prescripția achizitivă), pentru mobile posesia de bună credință valorează proprietate (art.1909 Cod civil).
Referitor la regimul bunurilor soților. Pe când înstrăinarea sau grevarea imobilelor, bunuri comune, nu poate fi făcută de către unul dintre soți decât cu consimțământul expres al celuilalt, înstrăinarea mobilelor se poate face fără un astfel de consimțământ expres, deoarece el este prezumat de lege (prezumția de mandat tacit).
Referitor la procedura urmării silite.
Referitor la capacitatea de a înstrăina. Rigorile legii sunt mult mai severe când este vorba de încheierea unor acte juridice privitoare la imobile, decât atunci când ele se referă la bunuri mobile.
Referitor la drepturile reale accesorii. Ipoteca are ca obiect un imobil, pe când gajul (amanetul) privește un mobil.
Referitor la dreptul internațional privat. Imobilului i se aplică legea țării pe teritoriul căreia este situat, pe când mobilului i se aplică legea proprietarului bunului, care este ori lex patriae ori lex domicilii, după distincțiile prevăzute de Legea nr.105/1992(art.49-65). Aceeași lege se aplică și mobilelor corporale considerate în individualitatea lor. Există însă unele bunuri care, datorită naturii lor specifice, nu sunt supuse legii situației bunului. Astfel în dreptul internațional privat român se admite că navele și aeronavele sunt guvernate de legea statului sub al cărui pavilion navighează; mărfurile în tranzit sunt cârmuite de legea locului de expediție a mărfii; bunurile aparținând unui stat străin, potrivit principiului imunității statului și a bunurilor sale, sunt guvernate de legea statului căruia îi aparțin.
Referitor la prescripția extinctivă.
Referitor la competența teritorială. Litigiul referitor la un imobil se judecă de instanța în raza căreia se află bunul, pe când cu privire la un mobil este competentă instanța domiciliului pârâtului, ca regulă.
Importanța distincției dintre bunurile mobile și imobile:
Înstrăinarea bunurilor imobile este supusă publicității imobiliare, pe când cea a bunurilor mobile se realizează prin simpla lor transmitere.
Imobilele pot fi ipotecate iar mobilele pot fi gajate.
Posesia în materie imobiliară poate duce la dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului altuia, prin trecerea timpului.
În materie de mobile, posesia prezumă prorietatea.
Cu privire la instanța competentă:
imobile: instanța de la locul situării bunului;
mobile: instanța de la domiciliul pârâtului.
Cu privire la capacitate: dispozițiile legale sunt mai severe în materie imobiliară.
Bunurile soților au regim diferit, după cum este vorba de bulă.
Importanța distincției dintre bunurile mobile și imobile:
Înstrăinarea bunurilor imobile este supusă publicității imobiliare, pe când cea a bunurilor mobile se realizează prin simpla lor transmitere.
Imobilele pot fi ipotecate iar mobilele pot fi gajate.
Posesia în materie imobiliară poate duce la dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului altuia, prin trecerea timpului.
În materie de mobile, posesia prezumă prorietatea.
Cu privire la instanța competentă:
imobile: instanța de la locul situării bunului;
mobile: instanța de la domiciliul pârâtului.
Cu privire la capacitate: dispozițiile legale sunt mai severe în materie imobiliară.
Bunurile soților au regim diferit, după cum este vorba de bunuri mobile sau imobile. Înstrăinarea bunurilor imobile se poate face doar cu consimțământul ambilor soți.
SECȚIUNEA 1.1
MIJLOACE JURIDICE DE APĂRARE A DREPTULUI REAL
Apărarea dreptului de proprietate ca principal drept real, dar și a celorlalte drepturi reale, se realizează printr-un ansamblu de mijloace juridice reglementate de diferite ramuri ale sistemului nostru de drept. Sigur că, prin instituțiile și normele aparținând altor ramuri de drept dacât dreptul civil și instituției juridice a răspunderii materialale aparținând de dreptul muncii, se apără indirect drepturile reale.
Dreptul civil cuprinde un ansamblu de norme juridice prin care se reglementează mijloacele juridice de apărare a dreptului de proprietate. Mijloacele juridice sunt acțiuni în justitie prin care titularul dreptului solicită înlăturarea oricărei atingeri sau încălcări aduse dreptului său.
Mijloacele juridice civile sunt grupate în doua categorii:
01. Mijloace juridice specifice sunt acele acțiuni reale care se întemeiază direct pe dreptul de proprietate sau alt drept real. Aceste acțiuni reale se clasifică în:
Acțiuni posesorii, de apărare a posesiei;
Acțiuni petitorii.
Acțiunile petitorii sunt acele acțiuni în justitie prin care reclamantul solicită să se stabilească direct că este titularul dreptului de proprietate sau a altui drept real sau asupra bunului. Intră în categoria acțiunilor petitorii: acțiunea în revendicare; acțiunea în granițuire; acțiunea negatorie și acțiunea confesorie.
Acțiunea în granițuire. În temeiul art.584 C.civ. orice proprietar poate obliga pe vecinul său la grănițuirea proprietății lipite cu a sa. Cheltuielile grănițuirii se vor face pe jumătate. Este o acțiune reala, imobiliară, petitorie și imprescriptibilă.
Acțiunea negatorie este acțiunea prin care reclamantul cere insțanței de judecată să stabilească că pârâtul nu are drept real (uzufruct, uz, abitație, servitute sau superficie) asupra bunului aflat în proprietatea sa și să-l oblige să înceteze exercitarea nelegitimă a unui asemenea drept. Este o acțiune reală petitorie și imprescriptibilă.
Acțiunea confesorie este acea acțiune prin care reclamantul, titular al unui drept real principal – uzufruct, uz, abitație, servitute sau superficie – solicită instanței să-l oblige pe pârât, proprietar sau altă persoană să permită exercitarea deplină a dreptului său real. Este o acțiune reală, petitorie și prescriptibilă în termen de 30 de ani.
02. Mijloace juridice nespecifice sunt acele acțiuni personale care se întemeiază direct pe dreptul de creanță, dar prin care se apără în mod indirect și dreptul de proprietate. Este vorba de acele acțiuni prin care se urmărește valorificarea unor drepturi născute din raporturile de obligații civile, cum sunt: acțiunile izvorâte din neexecutarea contractelor, acțiuni în răspundere contractuală ori delictuală, acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, acțiunea în restituirea plăților nedatorate, acțiunea în declararea ori constatarea nulității etc.
Apărarea dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale principale se realizează printr-o diversitate de mijloace juridice.
Ne vom referi doar la mijloacele de drept civil prin care se apără aceste drepturi, nu și la mijloacele specifice altor ramuri de drept, prin care indirect se realizează apărarea drepturilor reale, aceste mijloace fiind tratate în lucrările de specialitate din domeniile respective.
Mijloacele de drept civil de apărare a drepturilor reale sunt acele acțiuni care permit titularului dreptului real să înlăture orice atingeri aduse dreptului său și să-i asigure exercitarea lui în condiții normale.
Clasificare.
În literatura de specialitate mijloacele civile au fost împărțite în două categorii: mijloace specifice și mijloace nespecifice sau indirecte.
Mijloace nespecifice (indirecte) de apărare a drepturilor reale sunt acțiunile ex contractu ori ex delictu, cele întemeiate pe îmbogățirea fără just temei, acțiunile în anulare și nulitate a actelor juridice.
În asemenea situații, deși acțiunile nu se intemeiază direct pe dreptul de proprietate sau un alt drept real, ci pe un raport juridic obligațional, în mod indirect se apără și dreptul real, dacă raportul juridic obligațional este legat de asemenea drept.
Mijloacele specifice (directe) de apărare sunt toate acele acțiuni care se întemeiază direct pe dreptul real sau pe faptul stăpânirii unui bun imobil.
Aceste acțiuni sunt petitorii și posesorii.
Acțiunile petitorii sunt acele acțiuni prin care se realizează apărarea dreptului de proprietate sau a altui drept real, reclamantul cerând să i se stabilescă calitatea de titular a dreptului real asupra unui bun. Sunt acțiuni petitorii: acțiunea în revendicare, acțiunile confesorii, acțiunea în granituire și acțiunile negatorii.
Acțiunile posesorii sunt acele acțiuni reale prin care se urmărește apărarea stăpânirii unui bun imobil ca simplă stare de fapt.
Corelația dintre cele doua categorii de acțiuni este exprimată în principiul că petitoriu nu se cumulează cu posesoriul, deși ele se găsesc totuși într-o anumită relație, întrucât cel care triumfă în posesoriu va avea o poziție privilegiată petitoriu, întrucât el, prin ipoteză va fi pârât în acțiunea petitorie.
Această poziție constă în aceea că, folosind lucrul, el nu are interes să declanșeze o acțiune petitorie. Exercițiul acțiunii posesorii nu interzice însă a acționa ulterior în petitoriu, dar exercițiul acțiunii petitorii face practic imposibilă acțiunea posesorie, ceea ce reprezintă unul din aspectele principiului necumulului petitoriu/posesoriu.
Dintre acțiunile petitorii, desigur cea mai importantă este acțiunea în revendicare prin care se apără dreptul de proprietate. Celelalte acțiuni petitorii, tehnic, nu sunt acțiuni în revendicare.
Astfel, acțiunea confesorie are drept obiect recunoașterea unui drept real, dezmembramant al dreptului de proprietate (uzufruct, uz, abitație, servitute) asupra imobilului altuia, iar acțiunea negatorie este acțiunea prin care proprietarul cere să se stabilească prin hotarâre că pârâtul nu are un drept real asupra bunului aflat în proprietatea sa și să înceteze exercitarea nelegitimă a acelui drept. Prin această acțiune proprietarul contestă existența dreptului de uzufruct, uz, abitație sau servitute asupra imobilului. Practic acțiunile negatorii nu mai sunt utilizate în practica judiciară.
Dimpotrivă, acțiunea în revendicare și acțiunea în granituire se întâlnesc frecvent în practică, deoarece acțiunea în revendicare este mijlocul specific prin care se apără dreptul de proprietate, iar acțiunea în granituire poate lua uneori aspectul unei veritabile acțiuni în revendicare.
SECȚIUNEA 1.2
DEFINIȚIA ȘI TEMEIUL JURIDIC AL ACȚIUNII ÎN REVENDICARE
Acțiunea în revendicare nu s-a bucurat de o definiție consacrată legislativ. Art.1909 alineatul 2 din Codul Civil prevede că “cel ce a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru poate sa-l revendice în curs de 3 ani” în vreme ce art.1910 se referă la revendicarea mobilelor, iar art.1730 Cod Civil face referire la posibilitatea revendicării bunurilor vândute de către vânzător.
În Codul Civil nu găsim o definiție a acțiunii în revendicare. Referiri la acțiunea în revendicare se fac în art.1909 alin.2 C.civ., potrivit căruia cel ce a pierdut sau i s-a furat un lucru, poate să-l revendice în curs de trei ani din ziua când l-a pierdut sau i s-a furat.
“Acțiunea în revendicare este acea acțiune prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat, cere instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar”.
Sau, cum se spune adeseori, acțiunea în revendicare este acea acțiune prin care proprietarul neposesor pretinde restituirea bunului său de la posesorul neproprietar.
Această definiție nu este riguros exactă deoarece se recunoaște dreptul proprietarului de a intenta o acțiune în revendicare chiar împotriva detentorului precar. Or, prin ipoteză acesta știe că deține bunul pentru proprietar; el nu are animus sibi habendi și totuși refuză restituirea bunului.
“Acțiunea în revendicare este cel mai specific mijloc de apărare a dreptului de proprietate, pentru că ea ne apare ca o posibilitate pentru proprietar ca, în această calitate, să obțină restituirea bunului său de la cel care îl deține fără drept” .
Acțiunea în justiție este astfel un mijloc legal principal de apărare a drepturilor subiective în general și a dreptului de proprietate în special.
Așadar, prin mijloace juridice de apărare a dreptului de proprietate înțelegem acțiunile în justiție pe care proprietarul le poate exercita spre a înlătura atingerile aduse dreptului său.
În știința dreptului acțiunea în revendicare a fost definită ca fiind acea acțiune prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestuia de la posesorul neproprietar.
În practică acțiunea în revendicare este cunoscută ca acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar.
Acțiunea în revendicare este caracterizată ca fiind o acțiune petitorie reală și imprescriptibilă. Ea este petitorie deoarece tinde să stabilească direct existența dreptului de proprietate a reclamantului, și reală deoarece ea apără însăși dreptul real de proprietate.
Acțiunea în revendicare este imprescriptibilă deoarece dreptul de proprietate pe care se întemeiază este el imprescriptibil sub aspect extinctiv, nepierzându-se prin neuz.
Pe lângă recunoașterea dreptului de proprietate și restituirea lucrului, prin acțiunea în revendicare se pot cere și despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat, cerere subsidiară revendicării, cu privire la care, instanța este obligată să se pronunțe.
Acțiunea în revendicare poate avea ca obiect atât bunuri imobile cât și bunuri mobile individual determinate.
Cuvântul “revendicare” își are originea în expresia latină vindicatio transformată în vechiul drept francez în vindication, iar mai apoi în revendication, care sugerează operațiunea de redobândire, de reintegrare a bunului în patrimonial proprietarului lucrului.
Caracterele juridice ale acțiunii în revendicare. Din însăși definiția ei, rezultă că acțiunea în revendicare este o acțiune reală și petitorie.
Este o acțiune reală, deoarece se întemeiază pe însuși dreptul de proprietate, pe care îl apară, drept real, opozabil erga omnes. Acțiunea în revendicare poate fi introdusă împotriva oricărei persoane care încalcă dreptul de proprietate al titularului. Fiind legată direct de bunul ce se revendică, dacă bunul a pierit dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului, sau dacă acesta l-a transmis unui terț ce a dobândit proprietatea lui, revendicarea nu mai este posibilă față de primul posesor, ea transformându-se într-o acțiune ce are ca obiect obligația de despăgubire. Ori, o asemenea acțiune are un caracter personal, cu toate consecințele ce decurg dintr-o asemenea clasificare.
Acțiunea în revendicare este o acțiune petitorie, pentru că în cadrul ei se pune în discuție însăși existența dreptului de proprietate asupra bunului, drept ce trebuie dovedit de reclamant. Obiectul ei este însăși dreptul de proprietate asupra bunului revendicat.
Condiții de exercitare.
Din moment ce acțiunea în revendicare are ca obiect soluționarea unui conflict între părți, care poartă asupra dreptului de proprietate, aceasta nu este decât la îndemâna celui care are calitatea de proprietar exclusiv al lucrului revendicat.
Reclamantul trebuie să-și dovedească dreptul de proprietate asupra bunului a cărui restituire o cere de la pârât, iar dacă în cursul procesului are loc o transmitere a dreptului de proprietate către o altă persoană, noul proprietar trebuie să substituie reclamantul, continuând acțiunea pornită de acesta.
De asemenea, instanța supremă a decis constant că acțiunea în revendicare nu poate fi introdusă de unul din coproprietari sau coindivizari, întrucât ea are ca obiect recunoașterea dreptului de proprietate și readucerea bunului în patrimoniul celui care îl revendică și nu doar recunoașterea dreptului asupra unei cote ideale din bun. Ea poate fi însă exercitată de toți coproprietarii, ca titulari ai dreptului de proprietate a bunului revendicat, fără ca aceștia să efectueze mai întâi partajul.
În cazul devălmășiei, bunul nu poate fi revendicat decât de toți codevălmașii, iar coproprietarii nu pot introduce unul împotriva celuilalt o acțiune în revendicare, care este incompatibilă cu regimul juridic al coproprietății.
După efectuarea partajului, cel căruia i s-a atribuit bunul în proprietate exclusivă îl poate însă revendica chiar și de la fostul proprietar.
Ea se îndreaptă împotriva celui care posedă bunul revendicat, însă dacă pârâtul susține că deține bunul cu titlu precar, indicând persoana pentru care îl posedă, reclamantul trebuie să ceară introducerea în cauză a acestuia.
CAPITOLUL 2
ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE IMOBILIARĂ
Codul civil definește dreptul de proprietate fără a conține însă, nici măcar la nivel de principiu, o reglamentare a acțiunii în revendicare imobiliară. Totodată, problemele din această materie nu-și găsesc rezolvarea nici în Codul de procedura civilă. Prin urmare, a revenit doctrinei sarcina de a identifica dificultățile specifice materiei, precum și soluțiile prin care ele pot fi depășite.
O primă și importantă chestiune ivită în practică a fost aceea a probei dreptului de proprietate.
Regimul juridic al acțiunii în revendicare imobiliară privește două probleme: imprescriptibilitatea acțiunii sub aspect extinctiv și proba dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.
Imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare sub aspect extinctiv
Potrivit art.1890 Cod civil, ca acțiune reală, acțiunea în revendicare ar trebui să fie prescriptibilă în termen de 30 de ani. Spunem ar trebui deoarece, pornindu-se de la ideea perpetuității dreptului de proprietate și că acest drept nu se pierde prin neuz, toată literatura de specialitate și practica judiciară în materie admit că acțiunea în revendicare este imprescriptibilă. S-a decis că oricât ar dura pasivitatea proprietarului, acesta nu este decăzut din dreptul de a revendica bunul, chiar dacă a lasat să treaca mai mult de 30 de ani. Dacă însă proprietarul nu pierde dreptul la exercițiul acțiunii în revendicare prin prescripția extinctivă prevazută de art.1890 Cod civil, el poate totuși pierde proprietatea dacă un altul a dobândit-o prin uzucapiune.
În literatura de specialitate s-a susținut însă că ideea perpetuității dreptului de proprietate imobiliară nu trebuie însă înțeleasă rigid, deoarece este posibilă transmisibilitatea lui prin acte între vii sau pentru cauză de moarte, precum și deplasarea dreptului de proprietate, ca efect al uzucapiunii, cu consecința anihilării efectelor imprescriptibilității acțiunii.
Deși față de dispozițiile categorice ale art.1890 Cod civil, acțiunea în revendicarea bunurilor imobile ca și aceea privitoare la bunurile mobile, când aceasta din urmă este posibilă, este supusă termenului prescripției extinctive de 30 de ani, chiar și autorii care prin referire la acest text, privesc cu rezervă teza imprescriptibilității ei, acceptă că trebuie, totuși, urmată soluția tradițională, greu de înlăturat a imprescriptibilității sub aspect extinctiv al acțiunii în revendicare imobiliară.
De la această regulă există doua excepții:
Acțiunea în revendicare a bunurilor imobile este prescriptibilă în situația la care se refera art.561 din Codul de procedura civila, text ce are în vedere bunurile imobile cumpărate la licitație publică. În asemenea cazuri, cel ce se pretinde proprietar al bunului îl poate revendica în termen de 5 ani calculați de la data actului final al executarii silite, care este ordonanță de adjudecare;
Un alt caz de prescriptibilitate a acțiunii în revendicare este cel prevazut în art.498 Cod civil, care se referă la avulsiune stabilind un termen de un an pentru revendicarea porțiunii de pământ încorporată în terenul aparținând altui proprietar.
Proba dreptului de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare imobiliară
În acțiunile având ca obiect revendicarea, cel obligat să-și dovedească dreptul revendicat este reclamantul, conform principiului înscris în art.1169 Cod civil care dispune ca “cel ce face propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”.
Dacă teoretic lucrurile par simple, în practică ele sunt mult mai complicate, datorită unor împrejurări obiective de multe ori greu de depășit.
Nu de puține ori nu există înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate, sau al transferului proprietății. Este totodată posibil ca înscrisurile să nu fie însoțite de schițe sau planuri pentru delimitarea imobilelor s.a.m.d.
Față de dificultățile întâmpinate în materia revendicării imobiliare, practica judecătorească a stabilit o serie de principii care se aplică în soluționarea acestor cauze în urmatoarele ipoteze:
A) Ambele parți invocă titluri scrise ce fac dovada dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.
După cum titlurile provin de la același autor sau de la autori diferiți soluționarea litigiului poate cunoaste doua ipoteze și anume:
a) Când ambele titluri provin de la același autor trebuie analizat dacă parțile și-au transcris sau nu titlul în registrul de transcripțiuni imobiliare, având câștig de cauză acela care și-a transcris titlul.
Dacă nici una dintre părți nu și-a transcris titlul, va fi apreciat ca valabil în speță cel de dată mai veche, potrivit principiului “qui prior tempore potior jure”.
Potrivit aceluiași principiu, va fi apreciat mai puternic titlul anterior transcris în registrul de transcripțiuni, dacă ambele au fost transcrise.
b) Când titlurile provin de la autori deosebiți, va avea câștig de cauză partea al cărui titlu este mai preferabil, potrivit principiului “nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet”.
Pentru a stabili care este titlul preferabil, instanțele au în vedere urmatoarele criterii:
– verificarea autorilor și a dreptului pe care aceștia îl aveau cu privire la bunul în litigiu;
– când nu există alte mijloace de probă în afără de titluri se va da câstig de cauză părții al cărui titlu are dată certa mai veche.
B) O singură parte are titlu privind proprietatea bunului revendicat.
Dacă pârâtul invoca un asemenea titlu, atunci acțiunea reclamantului va fi respinsă.
Dimpotriva dacă titlul este invocat de catre reclamant, el va avea caștig de cauza cu doua condiții:
– titlul să emane de la un terț;
– data titlului să fie anterioară posesiei pârâtului.
C) Nici una dintre parțile litigante nu are titlu “De plano”, acțiunea ar trebui respinsă, deoarece în favoarea posesorului operează prezumția de proprietate instituită de art. 1864 Cod civil. Așa fiind, posesorul pârât ar avea câștig de cauză în baza principiului “in pari causa melior est causa possidentis”.
Acestei situații tranșante, practica judecătorească i-a adus însă un amendament, constând în analiza prealabila a celor doua posesii aflate în conflict.
Ar avea deci caștig cel ce invocă o posesie mai îndelungată, utilă sau de buna credință.
În favoarea pârâtului care are posesia bunului, functionează o prezumție simplă de proprietate care îi conferă o poziție privilegiată, făcând din el ceea ce se numeste “beatus possidens”. El este fericit posesor care așteaptă ca reclamantul să facă dovada dreptului de proprietate ce pretinde că îi aparține. La rândul său pârâtul va fi obligat să producă dovezi în situațiile în care se ajunge la comparații între titluri și posesiuni invocate de cele două părți.
Dovada dreptului de proprietate este greu de realizat lipsa unor înscrisuri constatatoare ale transmisiunilor imobiliare efectuate în timp. Dar chiar și în caz de existență a lor, datorită neînsoțirii lor de planuri topografice precise prin care să fie determinate proprietățile, dificultatea se menține. Pe de altă parte, titlul de proprietate nu face dovada deplină a proprietății decât dacă emană de la adevăratul proprietar. Aceasta înseamnă că reclamantul nu s-ar putea limita la a dovedi că autorul imediat a fost adevăratul proprietar, el trebuind să dovedească calitatea de proprietar tuturor transmițătorilor bunului, condiție imposibil de realizat, fiind vorba de o adevarată probation diabolica.
Jurisprudența și doctrina consideră că singurele probe absolute care asigură reclamantului o situație mai bună sunt: ocupațiunea, uzucapiunea și accesiunea.
În acțiunea în revendicare noțiunii de titlu i se acordă doar valoarea probatorie a unei prezumții simple de proprietate, astfel că el poate fi nu numai translativ de proprietate, dar și declarativ, cum este o hotarâre judecătorească de partaj. După adoptarea Legii 18/1991, în literatura juridică și practica judiciară s-au ridicat unele probleme în legătură cu dovada dreptului de proprietate în cazul terenurilor ce au făcut obiect al constituirii sau reconstituirii acestui drept conform procedurii stabilite prin această lege.
Totuși s-a statuat că hotararea judecătorească dată în temeiul art.111 din Legea 18/1991 nu constituie titlu de proprietate, pentru că în cadrul procedurii de aplicare a acestei legi controlul instanței asupra hotărârii Comisiei județene de stabilire a dreptului de proprietate se limitează exclusiv la aplicarea dispozițiilor privitoare la dreptul de a obține titlul de proprietate, la întinderea suprafeței de teren cuvenite solicitantului și, dacă este cazul, la exactitatea restrângerii acestei suprafețe potrivit legii.
Opinii diferite au fost exprimate în legătură cu caracterul adeverințelor de proprietate eliberate în temeiul Legii 18/1991 și efectele lor.
Într-o opinie s-a susținut că adeverințele de proprietate sunt acte provizorii, supuse revocarii, și că admiterea acțiunii în revendicarea terenurilor ce au făcut obiectul de constituire sau reconstituire, conform procedurii prevăzută de Legea 18/1991, este condiționată de existența titlului de proprietate, emis conform art.93 din lege.
Într-o altă opinies-a arătat că adeverințele de proprietate înlocuiesc provizoriu titlurile de proprietate, sunt supuse aceluiași regim juridic cu acestea și au aceeași forță juridică. Până la eliberarea titlurilor de proprietate, adeverințele de proprietate fac dovada dreptului și în cadrul acțiunilor în revendicare, ele împreună cu procesele verbale de punere în posesie, constituie dovezi pe baza cărora se poate admite acțiunea reclamantului. Eliberarea adeverințelor a fost impusă de imposibilitatea respectării de catre comisiile constituite în baza Legii 18/1991 a dispoziției înscrise în art.10 alin. ultim din lege, potrivit căreia stabilirea dreptului de proprietate trebuia încheiată în cel mult 90 de zile de la publicarea legii. Pe baza lor s-au făcut aproape în toate cazurile, puneri în posesie, fiind create raporturi juridice de natură a căpăta uneori caracter litigios. Adeverințele de proprietate înlocuiesc titlurile de proprietate până la eliberarea lor și împreună cu procesele verbale de punere în posesie, pot face dovada dreptului de proprietate pentru cel ce le invocă.
Acțiunea în revendicarea terenurilor pentru care s-a facut reconstituirea dreptului de proprietate după procedura instituită de Legea 18/1991, poate avea ca obiect numai suprafața de teren pentru care reclamantului i s-a stabilit dreptul de proprietate în cadrul procedurii de reconstituire. Instanța nu poate recunoaște reclamantului în acțiunea în revendicare un drept de proprietate pentru o suprafață de teren mai mare decât cea stabilită conform Legii 18/1991, chiar dacă acesta ar dovedi că anterior cooperativizării a deținut în proprietate acea suprafață de teren. Aceasta deoarece urmare a cooperativizării, dreptul său de proprietate sau chiar al autorului său s-a stins prin actul cooperativizării, iar în temeiul Legii 18/1991 se naște un nou drept, în limitele stabilite de aceasta.
Așadar, pentru terenurile asupra cărora dreptul de proprietate a fost stabilit în baza legii speciale, limitele sunt cele fixate prin operațiunile de aplicare a legii respective, ele neputând fi modificate printr-o acțiune în revendicare. Dacă persoanele cărora li s-a stabilit dreptul de proprietate în condițiile Legii 18/1991, se consideră neîndreptățite, ele au deschisă doar calea plângerii prevăzute de art.11 din lege și nu aceea a acțiunii în revendicare.
Bunurile imobile
Potrivit dispozițiilor Codului civil bunurile imobile se împart în:
imobile prin natura lor – în definirea legală conținută de art.462, 463, 464 și 465 alin.1 Cod civil se stipulează că fondurile de pământ și cladirile sunt imobile prin natura lor, morile de vânt sau de apă așezate pe stâlpi sunt de asemenea imobile prin natura lor precum și recoltele care încă se țin de rădăcini și fructele de pe arbori, neculese încă.
imobile prin obiectul la care se aplică – potrivit art.471 Cod civil sunt imobile prin obiectul la care se aplică : uzufructul bunurilor imobile, servituțile și acțiunile care tind a revendica un bun imobil;
imobile prin destinatie – acestea sunt enuntate de art.468-470 din Codul civil astfel : art.468 prevede ca obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul și exploatarea acestui fond sunt imobile prin destinație.
Astfel sunt imobile prin destinație când ele s-au pus de proprietar pentru serviciul și exploatarea fondului:
animalele afectate la cultură;
instrumentele arătoare;
semințe date arendașilor sau colonilor parțiali;
porumbii din porumbărie;
iepurii din casă;
stupii cu roi;
peștele din iaz (heleșteie);
teascurile, cladirile, alambicurile, cazile și vasele.
Exprimarea arhaică și exemplele date de codul civil instituie necesitatea adoptării unui nou cod civil însă, cu toate acestea, exemplele sunt apte a lămuri aspectul care ne interesează.
Mai sunt imobile prin destinație toate efectele mobiliare (lucruri mobiliare) ce proprietarul a așezat pe proprietatea sa perpetuu. Art.469 C.civ. prevede că proprietarul se presupune că a așezat către fond în perpetuu efecte mobiliare, când acestea sunt întărite cu gips, var sau ciment sau când ele nu se pot scoate fără a se strica sau deteriora partea fondului pe care sunt așezate.
Alte exemple: oglinzile unui apartament se presupune ca așezate perpetuu, când parchetul pe care ele stau sunt cu boaseria camerei, tablouri și alte ornamente, statuile sunt imobile cand ele sunt așezate înadins, chiar când ele s-ar putea scoate fără deteriorare, urloaiele sau țevile ce servesc pentru conducerea apelor la un fond de pământ sau la vreo casă sunt imobile și fac parte din proprietățile la care servesc.
SECȚIUNEA 2.1
TEMEIUL ACȚIUNII ÎN REVENDICARE IMOBILIARĂ
Datorită importanței și valorii lor, transmisiunea bunurilor imobile prin acte juridice se face cu întocmirea unor înscrisuri doveditoare numite titluri. În acest sens legea (Legea 18/1991, Legea 50/1995 etc) cere în materia circulației terenurilor și constructiilor, folosirea actului autentic.
Totodată actele și faptele juridice prin care se realizează transmisiunea dreptului de proprietate și a altor drepturi reale sunt supuse formalității publicității imobiliare și devin opozabile terților.
Toate acestea explică rolul important pe care actele juridice (în sensul de instrumentum), titlurile, îl au în proba dreptului de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare. Trebuie precizat că, în materia revendicării imobiliare, prin titlu se înțelege nu numai actul translativ de proprietate care transferă un drept în patrimoniul dobânditorului (contractul de vânzare-cumpărare, donație etc) ci și actul declarativ care recunoaște un drept anterior cum ar fi o hotarâre judecătorească, un act de partaj, o tranzacție etc.
Invocarea titlului în contra adversarului care nu este parte la act nu constituie o încălcare a principiului relativității actelor juridice întrucât prin opunerea unui titlu de proprietate nu înseamnă că se invocă caracterul absolut al titlului ci numai o prezumție de proprietate în favoarea sa rezultată din existența titlului.
Cu toate acestea titlurile au rareori putere deplină ceea ce creează o serie de dificultați care influentează cursul și regimul juridic al revendicării imobiliare, ce se impun a fi studiate.
Pe de altă parte, uneori, în stabilirea situației bunului imobil, dreptul la acțiune al proprietarului interferează cu dreptul posesorului neproprietar de a invoca prescripția achizitivă, ceea ce face necesar a cerceta dacă acțiunea în revendicare este sau nu prescriptibilă și cum se soluționează această interferență.
Așadar, probleme de interes teoretic și practic în cadrul revendicării imobiliare se nasc în legătură cu proba dreptului de proprietate, imprescriptibilitatea acestei acțiuni și exceptiile de la regula imprescriptibilității.
Dovada dreptului de proprietate.
Reclamantul va trebui să dovedească faptul că este proprietarul imobilului, pe care îl revendică ori pentru care cere despăgubiri.
Orice act juridic prin care se recunoaște existența dreptului poate fi folosit în acțiunea în revendicare. Acest titlu este opozabil datorită faptului că dreptul de proprietate este opozabil.
Dacă ambele parți litigante au titluri de proprietate asupra bunului revendicat, va avea de caștigat cel care și-a intabulat mai repede titlul de proprietate (art.712 C.proc.civ.).
Prin intabulare titlul devine opozabil.
Dacă nici una din părți nu și-a înscris titlul, va caștiga acela cu titlul cel mai vechi.
Dacă titlurile sunt de la autori diferiți, soluțiile propuse sunt deosebite:
Va câștiga pârâtul fiindcă are posesia;
Va câștiga acela cu titlul cel mai vechi;
Va câștiga acela al cărui titlu provine de la un autor cu drept preferabil;
Dacă pârâtul are titlul valabil, acțiunea se respinge.
Prin titlu se înțelege actul juridic translativ de proprietate (donația, vânzarea, schimbul, etc.) precum și titlul declarativ care recunoaște un drept anterior (partaj, tranzacție, etc.).
Acțiunea în revendicare este imprescriptibilă.
Cu toate că art.1980 C.civ.prevede că orice drept la acțiune este supus prescripției extinctive și acest termen pentru acțiunile reale este de 30 de ani, doctrina și jurisprudența admite imprescriptibilitatea acțiunilor imobiliare.
Totuși, în cazul vânzării la licitație publică a unui imobil supus urmăririi silite, bunul respectiv nu poate fi revendicat de către acela care se pretinde a fi proprietar, dacă au trecut cinci ani de la executarea actului final de urmărire.
Dacă acțiunea în revendicare imobiliară nu este supusă prescripției extinctive, proprietatea imobiliară poate fi însă uzucapată.
Reglamentare
Codul civil cuprinde dispoziții de revendicare a mobilelor în capitolul prescripției, însă despre imobile nu există astfel de prevederi.
Acțiunea în revendicarea imobilelor privește trei aspecte:
proba dreptului de proprietate se face și în alte situații, cum ar fi obținerea de daune aduse imobilelor proprietatea reclamantului, precum și alte drepturi reale.
Sarcina probei revine reclamantului, potrivit art.1169 Cod civil, după care pârâtul se va apăra prin dovada contrară, potrivit regulii în exceptione reus fit actor sau onus probandi incumbit eius qui dicit.
Există unele dificultăți în ce privește dobândirea dreptului de proprietate întrucât nu s-au redactat înscrisuri referitoare la transmiterea proprietății; unele înscrisuri nu sunt însotite de planuri topografice pentru delimitarea bunului dobândit.
În transmiterea succesivă a proprietății de diferite persoane, fără titlu – așa numita probatio diabolica este greu, chiar imoposibil de făcut de a se dovedi că toți au fost proprietari. Principiul relativității actelor juridice instituie regula că acestea produc efecte doar între părțile ce le-au încheiat succesorii lor universali sau cu titlul universal (art.973 Cod civil) și deci nu sunt opozabile terților; așa fiind pârâtul va putea să nu recunoască opozabilitatea înscrisului constatator al actului translativ de proprietate.
Dovada certă se poate face în cazul dobândirii prin uzucapiune, reclamantul dovedind că el împreună cu autorii săi au posedat lucrul ce îl revendică, dobândind dreptul de proprietate prin prescripția achizitivă – deci posesia – de 30 de ani ori de 10-20 ani. Dovada în situația dobândirii prin ocupațiune, reclamantul trebuie să facă dovada că el a intrat în posesia lui, care nu aparținea nimănui, dar astăzi acest fel de dobândire, prin ocupațiune, are un caracter restrâns.
Dovada dreptului de proprietate se face prin:
– titlul de proprietate, este orice act juridic prin care se recunoaște existența dreptului de proprietate și este opozabil.
Prin „titlu de proprietate" în această materie se înțelege în genere actul juridic, juridisdicțional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care-1 invocă.
De asemenea, titlu de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991 este un act administrativ cu efecte de drept civil în sensul constituirii dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei pentru care acest act este emis.
Dimpotrivă față de terți certificatul de moștenitor sau de legatar nu constituie titlu nici măcar pentru bunurile menționate la rubrica "masa succesorală". Singura funcție a certificatului de moștenitor sau de legatar în raport cu persoanele care nu figurează în aceste acte este aceea de a atesta calitatea de moștenitor și întinderea drepturilor succesorale ale persoanei ori persoanelor care au această calitate.
Avantajele noțiunii de titlu de proprietate.
Această noțiune are meritul de a înlătura dificultățile juridice ale probei dreptului de proprietate asupra imobilelor tocmai datorită efectului de a crea o prezumție relativă în legătură cu calitatea de proprietar a persoanei care invocă titlu.
În primul rând, principiul relativității efectelor contractului nu este încălcat prin invocarea actului de dobândire a bunului, ca titlu de proprietate față de o persoană, și anume pârâtul posesor care nu poate fi decât un terț în raport cu actul respectiv.
Într-adevăr, proprietarul – reclamant nu urmărește să demonstreze existența unei obligații în sarcina pârâtului posesor, născută din actul juridic invocat ca titlu de proprietate. Dimpotrivă, drepturile și obligațiile născute din acel act juridic profită, respectiv, incubă, exclusiv părților; actul juridic ca titlu de proprietate este însă opozabil oricărui terț în sensul că acesta din urmă nu poate ignora prezumția relativă de proprietate născută în favoarea persoanei care îl invocă. în alți termeni, relativitatea efectelor contractului nu contrazice opozabilitatea acestuia față de terți.
În al doilea rând, relativitatea prezumției conferă deținătorului titlului recunoașterea dreptului său până la proba contrarie făcută de partea adversă, într-adevăr, cel căruia i se opune titlul poate răsturna această prezumție, inclusiv prin invocarea unui titlu propriu, de natură să genereze o prezumție de proprietate care este, la rândul său, relativă, dar poate fi mai puternică.
Se pot însă deosebi situații și principii de dovadă a acțiunii în revendicare:
ambele părți – reclamantul și pârâtul au titluri înscrise privind dreptul de proprietate revendicat și trebuie deosebit dacă titlurile provin de la același autor sau de la autori diferiți.
Dacă titlurile provin de la același autor are câștig de cauză cel care l-a înscris mai întâi (art. 712 Cod procedură civilă), acest act devenind opozabil celor ce au dobândit ulterior.
În cazul în care nici unul nu a făcut transcrierea, are întâietate cel cu titlul mai vechi, respectiv cu data mai veche, în cazul testamentului câștigă cel cu data mai recentă, care revocă pe cel anterior. În ipoteza că titlurile provin de la autori diferiți câștigă:
pârâtul, întrucât el se află în posesia lucrului;
câștigă cel cu dată mai veche;
dacă cele două titluri provin de la autori diferiți, are câștig de cauză cel care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, conform principiului: "nemo plus iuris ad alium transferre protest, quam ipse habet; dar poate câștiga și cel cu titlul mai vechi, dar posesia să fie mai bine caracterizată.
– numai o parte deține titlul, caz în care:
– pârâtul are titlul, acțiunea reclamantului se respinge, iar dacă are reclamantul titlul, acesta câștigă cu două condiții: titlul să emane de la un terț, nu de la însuși: data titlului să fie anterioară datei pârâtului.
– nici una din părți nu are titlul și nici nu poate dovedi uzucapiunea
sau ocupațiunea, situație în care s-ar respinge acțiunea, însă în practică se compară cele două posesii și are cîștig de cauză posesia cea mai bine caracterizată; cel de bună-credință; posesia viciată și neviciată.
Acțiunea în revendicare este imprescriptibilă sub aspect extinctiv în ceea ce privește bunurile imobile:
dreptul de proprietate are caracter perpetuum ce nu se stinge prin
neuz;
proprietatea reprezintă starea juridică normală și cuprinde cele mai
întinse atribute asupra lucrului.
Acțiunile privind celelalte drepturi reale, ex: uzufructul se prescrie prin 30 ani (art. 1890 cod civil).
Excepție face imobilul adjudecat la licitație publică, cel ce se pretinde proprietar nu-1 mai poate revendica dacă au trecut 5 ani de la ordonanța de adjudecare (art. 561 Cod.procedura civilă).
Proprietatea se poate dobândi prin uzucapiune de 30 ani ori de 10-20 ani.
Prin acțiunea în revendicare, proprietarul care a pierdut posesia lucrului, poate cere restituirea acestuia de la cel la care se găsește; proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar recunoașterea dreptului său de proprietate și restituirea lucrului.
Obiectul acțiunii în revendicare îl constituie numai bunurile imobile și
cele determinate individual și de care reclamantul a fost deposedat; obiectul
revendicării nu poate fi înlocuit cu alte bunuri de valoarea egală ori prin
compensație bănească.
Prin această acțiune se poate cere și despăgubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate, capăt de cerere subsidiar revendicării, instanța având obligația să se pronunțe asupra ambelor capete de cereri.
temeiul juridic al revendicării îl constituie dreptul de proprietate asupra lucrului respectiv.
SECȚIUNEA 2.2
CARACTERUL JUDICIAR AL ACȚIUNII ÎN REVENDICARE
Proba proprietății prin înscrisuri ridică însă și dificultăți de factură strict juridică.
În primul rând, dovada certă a proprietății prin înscrisuri s-ar putea face numai dacă se dovedește că persoana care a înstrăinat reclamantului imobilul în discuție avea calitatea de adevărat proprietar, ceea ce presupune că acesta din urmă ar fi dobândit, la rândul său, același bun de la adevăratul proprietar.
Deci, proba prin înscrisuri ar avea un caracter absolut numai dacă reclamantul ar înfățișa pe lângă actul juridic prin care el ar fi dobândit bunul, toate înscrisurile referitoare la transmisiunile succesive ale proprietății începând de la primul titular al dreptului. Ori, o asemenea probă reprezintă, fără îndoială, îndeosebi în privința terenurilor, o probatio diabolica.
În al doilea rând pârâtul posesor ar putea invoca încălcarea principiului relativității actelor juridice consacrat în art. 973 C. civ, reieșind din faptul că reclamantul se prevalează de un act de dobândire a dreptului de la o altă persoană decât posesorul, act juridic care, față de aceasta din urmă, ar putea fi privit ca un res inter alios acta.
CARACTERE:
a. Acțiunea în revendicare este o acțiune petitorie, prin care se apără dreptul de proprietate și se pune în discuție coexistența dreptului de proprietate, reclamantul având sarcina să dovedească titlul său de proprietate. Prin acțiunea în revendicare se apără dreptul de proprietate în timp ce prin acțiunile posesorii se apără posesia.
b. Acțiunea în revendicare este o acțiune reală, ea întemeindu-se și apărând însuși dreptul de proprietate care prin natura lui este un drept real, ce imprimă acțiunii același caracter real și se deosebește de acțiunile personale, ca de exemplu acțiunea derivând din contractul de locație, contractul de depozit prin care se cere restituirea lucrului și au ca temei dreptul de creanță născut din contract.
c. Scopul acțiunii în revendicare este restituirea lucrului și deci acțiunea trebuie introdusă împotriva celui ce deține lucrul.
SECȚIUNEA 2.3
CONDITIILE ACȚIUNII ÎN REVENDICARE
CONDIȚII DE EXERCITARE
Acțiunea în revendicare se poate exercita numai de către titularul dreptului de proprietate, exclusiv asupra lucrului revendicat și în consecință:
a. Coproprietarul sau coindivizarul nu poate introduce acțiunea
împotriva celorlalți copărtași întrucât nu au dreptul exclusive asupra părților
ce li se cuvin, dar ei vor putea introduce acțiunea după partaj. În acest sens a
statuat instanța noastră supremă, respectiv fostul Tribunal Suprem prin
deciziile civile nr. 337/1975 și nr. 2241/1972.
În situația în care coproprietarul face dovada că a stăpânit bunul distinct, exercitând o posesie ce duce la dobândirea proprietății prin uzucapiune, va putea introduce acțiunea împotriva celorlalți coproprietari (T.S. deciziile civile 1903/1975 și 769/1979).
b. Împotriva terților, nu se va putea intenta o acțiune de câtre
coproprietari sau coindivizari, ci exercitarea acțiunii se va putea face de toți
copărtașii coproprietari (T.S. decizia civ. 1030/1975; 907/1969; 662/1960).
Motivația unei astfel de acțiuni se bazează pe împrejurarea că acțiunea în
revendicare are scopul recunoașterii dreptului de proprietate al
reclamantului și nu simpla recunoaștere a acestui drept asupra unei cote-părți ideale nedeterminate material.
c. acțiunea în revendicare asupra unui bun comun al soților se poate
introduce și de către unul din soți, în baza prezumției mandatului reciproc; dacă acțiunea privește un bun imobil, atunci nu poate fi introdusă de un singur soț în acest caz nemaiexistând prezența de mandat reciproc.
CAPITOLUL 3
ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE MOBILIARĂ
SECTIUNEA 3.1
SCURT ISTORIC
În dreptul român era consacrată cu privire la revendicarea bunurilor regula; nemo plus juris ad alium transfere potest, quam ipse habet, de la care nu există derogare indiferent dacă era vorba despre un bun mobil sau imobil. Astfel acțiunea în revendicare era admisă ori de câte ori pârâtul invocă prescripția achizitivă. Pentru mobile termenul de prescripție era de 1 an în dreptul primitiv și de 3 ani în dreptul clasic. Nu se putea invoca însă prescripția, ca mod de dobândire a proprietății, atunci când era vorba despre un bun furat sau pierdut.
Ulterior, acțiunea în revendicare își pierde din importanță, ajungându-se ca proprietarul deposedat să își recupereze bunul pe calea unei acțiuni personale, de exemplu izvorâte dintr-un contract de depozit, împrumut, acțiune ce poate fi intentată numai împotriva detentorului nu și împotriva terțului dobânditor de bună credință.
În dreptul cutumiar francez, s-a impus regula „meubles n 'ani pas de suit”, adică bunurile mobile nu pot fi revendicate.
Începând din secolul al XIY-lea renaște dreptul român și se ajunge la o readmisibilitate a acțiunii în revendicare. S-a abandonat în timp însă acest sistem pe considerentele că pe de o parte atunci când este vorba despre un bun mobil, deseori transmiterea proprietății acestuia se face fără titlu, titlu care ar îngreuna circulația mobilelor. Ori bunurile mobile trebuie să circule mai rapid decât cele imobile.
Abandonarea acestui sistem s-a făcut însă treptat. Inițial s-a micșorat termenul pentru introducerea acțiuni în revendicare mobiliară de la 30 de ani la 3 ani. Într-o altă etapă, în cazul lucrurilor furate sau pierdute dobândite în târguri sau bâlci de un terț de bună credință, revendicantul nu le putea obține decât dacă înapoia prețul dobânditorului de bună credință. Proprietarul ce s-a desesizat de bun în mod voluntar prin încredințarea lui altei persoane care la rândul ei 1-a înstrăinat unui terț dobânditor nu mai poate introduce acțiune în revendicare.
Ulterior s-a ajuns la aplicarea regulii enfait de eubles la possession vaut titre.
În dreptul românesc, Codul Calimach recunoștea posibilitatea revendicării bunurilor mobile, dar reclamantul trebuia să indice semnele particulare ale bunului sau pentru a fi deosebit de altele de același fel.
În caz contrar, revendicarea nu era primită decât dacă dovedea că pârâtul știa că nu poate dobândi bunul ce era revendicat. Termenul de prescripție era de 3 ani atunci când bunul mobil era posedat cu bună credință și de 6 luni pentru lucrul forat sau pierdut.
SECȚIUNEA 3.2
CONSIDERAȚII GENERALE ALE ACȚIUNII ÎN
REVENDICARE
Categoriile de bunuri mobile sunt următoarele:
Mobile prin natura lor; în definirea legală conținută de art. 473
C.civ.: „Sunt mobile prin natura lor, corpurile care se pot transporta de la un
loc la altul, atât cele care se mișcă de sine precum sunt animalele, cât și cele care nu se pot strămuta din loc decât printr-o putere străină, precum sunt lucrurile neînsuflețite".
Mobile prin determinarea legii; acestea sunt precizate de art. 474
C.civ., astfel: „Sunt mobile prin determinarea legii, obligațiile și acțiunile care
au ca obiect sume exigibile sau efecte mobiliare, acțiunile sau interesele în companii de finanțe, de comerț sau de industrie, chiar și când capitalul acestor companii constă în imobile".
Aceste acțiuni sau interese se socot ca mobile numai în privința fiecăruia din asociați și pe cât timp ține asociația.
Sunt de asemenea mobile prin determinarea legii, „veniturile perpetue sau pe viață asupra statului sau asupra particularilor".
Mobile prin anticipație; C.civ. nu prevede această categorie de
mobile; în doctrină, însă, se admite că mobilele prin anticipație sunt acele bunuri care, prin natura lor, sunt imobile, dar pe care părțile unui act juridic le consideră ca mobile în considerarea a ceea ce vor deveni; sunt așadar, asemenea bunuri fructele și recoltele neculese încă, dar înstrăinate prin act juridic, cu anticipație.
Pentru bunurile mobile, art. 1909 alin. 1 indică faptul că "posesia de bună credință a bunurilor mobile valorează titlu de proprietate"
Regula consacrată inițial în Codul civil francez de la 1804, exprimată prin: "En fait de meubles Ia possession vaut titre ", s-a considerat că încalcă două principii de drept: nemo plus juris ad allium transfere potest, quam ipse habet precum și resoluto jure dantis, resolviiur jus accipientis.
S-a replicat însă că această regulă vine să asigure circulația comercială a bunurilor care "circulă rapid și nu lasă nici o urmă, astfel că ar fi aproape întotdeauna imposibil să-1 verifici și să-1 identifici" (Portalis). Dar această regulă nu are în vedere decât bunurile mobile corporale neînmatriculate, bunuri care de obicei se transmit fără titlu întrucât acesta le-ar îngreuna circulația.
De fapt, în cazul acestor bunuri, în anumite condiții, acțiunea în revendicare ce privește aceste bunuri, va fi respinsă, adevăratului proprietar opunându-i-se art. 1909.
Art. 1909 are în vedere două ipoteze:
Regula : lucrul nu este nici pierdut, nici furat
Pentru a fi aplicabilă această regulă, deci pentru ca posesia să valoreze titlul, ea trebuie să fie cu adevărat constituită reală : animus și corpus), să fie utilă (neviciată), să fie de bună – credință.
Excepția : lucrul pierdut sau furat.
Regula prevăzută în favoarea adevăratului proprietar care poate să-și revendice bunul cu condiția să justifice faptul că acesta i-a fost furat sau l-a pierdut.
Dar în practică se mai întâlnesc și alte cazuri.
De exemplu, dacă posesorul lucrului este de rea – credință (hoț, găsitor), atunci art. 1909 nu-și găsește aplicarea, iar revendicarea bunului de către adevăratul proprietar este posibilă în termenul de 30 ani.
O alta situație specială este cea prevăzută de art. 1910 C. civ., în sensul că atunci când "posesorul actual al lucrului furat sau pierdut 1-a cumpărat la un bâlci sau la târg, sau la o vindere publică, sau de la un neguțător care vinde asemenea lucruri, proprietarul originar nu poate să ia lucrul înapoi decât întorcând posesorului prețul ce 1-a costat". Astfel, terțul de bună-credință care a cumpărat bunul într-un loc public unde se încheie în mod curent asemenea acte juridice se bucură de o protecție deosebită. Datorită împrejurărilor în care a încheiat actul în baza căruia a dobândit cu titlu oneros bunul respectiv se presupune că nu avea cum să știe câ vânzătorul 1-a furat sau de 1-a găsit. El are un drept de retentie asupra lucrului până când proprietarul revendicant îi plătește prețul pe care 1-a dat celui de la care a dobândit posesia.
SUBSECȚIUNEA 3.2.1.
LUCRUL NU ESTE NICI PIERDUT, NICI FURAT
Art.1909 alin. 1 are în vedere ipoteza în care bunul încredințat unui detentor precar este înstrăinat de acesta din urmă, unui terț de bună credință fără acordul și știrea adevăratului proprietar. Proprietarul revendică acest bun mobil de la terțul dobânditor.
1. Justificarea regulii înscrise în art 1909 Cod civil
Art. 1909 așa cum se preciza mai sus reprezintă o importantă derogare de la două principii fundamentale, derogarea absolută (în cazul prevăzut de alin. 1), respectiv relativă (în cazul prevăzut de alin. 2)
Primul principiu este acela că titularul dreptului de proprietate poate introduce oricând cu succes acțiunea în revendicare atunci când bunul se află la un posesor neproprietar.
Cel de-al doilea principiu, nemo dat quod non habei, este înlăturat îndată ce, imediat sau după îndeplinirea termenului de trei ani, este recunoscut ca proprietar terțul care a dobândit bunul de la un simplu detentor precar (alin. 1), de la hoț sau de la găsitor (alin. 2), după caz.
Această derogare corespunde unor justificări practice și beneficiază de o fundamentare juridică.
a. Justificare practică
Este evident că a fost considerată precumpănitoare bună credință a terțului dobânditor, care s-a încrezut în aparența de proprietate creată prin intrarea unui neproprietar în posesia bunului mobil, în raport cu lipsa de diligență a adevăratului proprietar constând fie în alegerea "neinspirată" a detentorului precar, fie în pasivitatea în privința urmăririi bunului pierdut sau furat înainte de împlinirea unui anumit termen.
Nu mai puțin relevantă este justificarea trasă din natura bunului, căci pentru circulația juridică a bunurilor mobile se redactează rareori înscrisuri, simpla predare a bunului efectuată în baza unui negoiium juris translativ de proprietate marcând transferul dreptului. Că urmare, în covârșitoarea majoritate a cazurilor, posesorul bunului mobil este și proprietarul acestuia.
Se înțelege, o dată mai mult, forța cu care se impune asupra terțului aparența de proprietate rezultată din deținerea la un moment dat a bunului de către un neproprietar.
b. Fundamentul juridic al regulii cuprinse în art. 1909 C. civ.
Într-o opinie se consideră că este vorba despre o prescripție instantanee. Posesorul bunului mobil devine proprietar prin prescripție achizitivă fără a mai fi nevoie de vreo scurgere de timp. Printre argumentele aduse în favoarea acestei păreri, se regăsesc și redactarea art. 1909 (1), precum și așezarea lui în Codul civil.
Critica adusă acestei opinii este în principal aceea că ea ignoră faptul că, a prescrie presupune a dobândi proprietatea bunului prin posedarea lui un interval de timp. Pe de altă parte, aceasta ar duce la necesitatea unui just titlu real pentru posesor ceea ce ar restrânge sfera de aplicare a art.1909 (1).
Într-o altă opinie, s-a considerat că regula cuprinsă în art. 1909 (1) numește altceva decât un nou mod de dobândire a proprietății prin efectul legii. S-a arătat însă că această opinie nu explică fundamentul teoretic al regulii, mecanismul pe care se întemeiază și în baza căruia acționează ci doar constată rezultatul practic care rezultă din art. 1909.
Alții autori au arătat că regula instituie o prezumție legală de proprietate cu caracter absolut.
Majoritatea autorilor au fost însă de acord că se instituie prin art 1909 (1), o prezumție absolută de proprietate.
2. Condițiile aplicării art. 1909 (1).
Regula existentă în art. 1909 alin. 1 "enfait de meubles la possession vaut titre" presupune îndeplinirea anumitor condiții:
1. Se au în vedere bunurile mobile corporale nesupuse înmatriculării.
În mod excepțional, art. 1909 alin. 1 se aplică și anumitor categorii de bunuri încorporale cum ar fi titlurile la purtător ce au valoarea încorporată în titlu: acțiunile societăților, obligațiunile emise de stat, de societăți, certificatele de proprietate. în legătură cu acestea trebuie spus că ele pot fi obiect de posesie, aceasta fiind rațiunea pentru care 1909 le este aplicabil.
2. Art. 1909 alin. 1 privește bunul ut singuli și nu universalitatea în sine.
De aceea, el nu poate fi invocat de unul din moștenitorii universali sau cu titlu
universal cu privire la întreaga masă de bunuri. Cel mult, în condițiile în care
un moștenitor dovedește că a posedat pentru sine unul din mobilele acestei succesiuni, poate invoca acest articol, dar numai cu privire la bunul privit ut singuli.
Textul nu are în vedere nici fondul de comerț, fie că este privit că o universalitate, fie că este privit că o valoare încorporală.
După cum bunul este proprietate privată sau de stat se apreciază și
posibilitatea invocării art. 1909 alin. 1.
Bunul aparținând domeniului public al statului este imprescriptibil extinctiv, art.134 pct. 4 și 5 din Constituție prevăzând că aceste bunuri sunt exclusiv obiect al proprietății publice și sunt inalienabile.
Concluzia este că în cazul acestor bunuri, acțiunea în revendicare poate fi introdusă oricând, împotriva oricărui posesor, fie că este de bună sau de rea credință.
Bunul aparținând domeniului privat al statului este supus dreptului comun, dacă legea nu prevede altfel.
Nu este aplicabilă regula "posesia de bună credință valorează titlu" nici cu privire la bunurile accesorii ale unui imobil care nu devin imobile prin destinație, și nici cu privire la bunurile mobile prin natura lor dar care au devenit imobile prin destinație. Într-o decizie s-a arătat că nu se poate invoca art. 1909 alin. 1 pentru a păstra mobilierul unui apartament atunci când s-a admis acțiunea în revendicare cu privire la restituirea apartamentului, pe motivul că mobilierul este un bun mobil pentru care posesia de bună credință valorează titlu de proprietate. Mobilierul face parte din acea categorie de bunuri mobile accesorii unui bun imobil, dar care își păstrează caracterul de bun mobil. Prin urmare nu se poate restitui apartamentul dar să se rețină mobilierul.
Art. 1909 alin. 1 poate fi invocat numai de terțul dobânditor care
dobândind bunul de la un detentor precar, îl crede pe acesta din urmă adevăratul proprietar al bunului.
La rândul său, adevăratul proprietar a încredințat bunul de bună voie detentoralui precar. Detentorul precar nu poate invoca împotriva adevăratului proprietar art. 1909 alin. 1 întrucât el este obligat prin contractul ce există între cei doi să restituie bunul. Acțiunea în restituire a adevăratului proprietar se transformă în acțiune în despăgubiri atunci când lucrul a fost înstrăinat.
Avantajul acțiunii în despăgubiri față de acțiunea în revendicare este evident, în timp ce acțiunea în despăgubiri poate fi introdusă împotriva detentorului chiar dacă acesta a înstrăinat bunul, acțiunea în revendicare poate fi introdusă împotriva posesorului neproprietar, mai mult, ea poate fi paralizată în condițiile în care posesorul neproprietar invocă art. 1909 alin.l.
Dar, evident proprietarul poate introduce acțiunea și împotriva detentorului precar, trebuind să dovedească anume că este proprietar în timp ce celălalt este doar un detentor precar.
Pe de alta parte, interesul de a introduce acțiunea în revendicare împotriva detentorului precar rezultă din:
acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, iar bunul scapă de sub concursul celorlalți creditori ai debitorului (detentor precar).
O situație specială se întâlnește atunci când nu se poate vorbi de existența unei acțiuni personale pe care să se poată baza adevăratul proprietar, el având în această situație la dispoziție numai acțiunea în revendicare. De exemplu, uzufructuarul și nudul proprietar sunt instituiți prin același legat. Nudul proprietar are la dispoziție acțiunea în revendicare în timp ce uzufractuarul ar avea la dispoziție acțiunea confesorie.
În condițiile în care sunt întrunite elementele constitutive, detentorul precar ce înstrăinează lucrul proprietarului, săvârșește infracțiunea de abuz de încredere. Terțul dobânditor de bună credință nu suportă consecințele săvârșirii faptei de către detentorul precar.
De altfel într-o speță s-a arătat că art. 1909 ( 1) este aplicabil "ori de câte ori adevăratul proprietar al unui bun mobil corporal 1-a încredințat unei alte persoane cu titlu de închiriere, împrumut etc, iar acesta din urmă 1-a înstrăinat unui dobânditor de bună credință, prin simpla intrare în posesie a bunului, dobânditoml devenind proprietar." În această calitate dobânditorul poate să-și revendice bunul de la orice persoană ce l-ar deține fără drept inclusiv de la proprietarul anterior care prin efectul art. 1909 și-a pierdut titlul. Buna credință a terțului dobânditor este prezumată conform art. 1899 alin. 2 Cod civil. Proprietarul inițial are deschisă o acțiune în daune contra detentoruiui precar, acțiune care însă nu înlătură dreptul de proprietate al dobânditorului de bună credință.
În această ipoteză, în situația în care intervine rezoluțiunea, anularea, revocarea înstrăinării făcută de proprietar detentorului, detentoral își păstrează această calitate, el nu este posesor, deci el nu poate invoca art. 1909.
Adevăratul proprietar are acțiune personală izvorâtă din contract dar trebuie să dovedească precaritatea posesiei și existența obligației de restituire.
El mai are la îndemână și posibilitatea introducerii acțiunii în revendicare împotriva detentoruiui precar.
În general, ori de câte ori detentorul precar încheie un contract de înstrăinare cu un terț dobânditor de bună credință, acesta din urmă poate invoca art. 1909 Cod civil.
Proprietarul nu are drept de urmărire a bunului mobil în schimb are drept de preferință față de ceilalți creditori ai detentorului.
Art.1909 alin. 1 se aplică și în cazul în care terțul dobânditor a dobândit bunul mobil de la un moștenitor aparent.
Condițiile posesiei pentru a se putea invoca art. 1909 alin. 1:
"În cazul bunurilor mobile corporale posesia creează în favoarea posesorului o prezumție absolută de proprietate ce nu poate fi răsturnată prin proba contrară".
În cazul în care se introduce o acțiune în revendicare împotriva posesorului unui bun mobil corporal, el nu este obligat să dovedească proprietatea ci doar faptul posesiei. În acest moment, proba contrară revine celui ce vrea să-și dovedească dreptul de proprietate. Dovada posesiei se poate face cu orice mijloc de probă inclusiv martori și prezumții, indiferent de valoarea bunului întrucât se dovedește posesia ca stare de fapt.
a. reală – să existe în același timp atât animus cât și corpus în persoana
terțului dobânditor, și să dețină realmente lucrul.
Dacă bunul nu a fost predat încă, terțul dobânditor nu poate opune proprietarului revendicant dispozițiile art. 1909 C. civ. deoarece nu are încă posesiunea bunului.
Stăpânirea materială a bunului poate fi atât directă cât și indirectă. Este suficient ca posesorul să aibă bunul la dispoziția sa, de exemplu deține în exclusivitate cheile unei clădiri, pentru a se considera că este singurul posesor al bunurilor mobile ce se găsesc înăuntru sau atunci când cumpărarea unor arbori tăiați se află în posesia acestora din momentul în care arborii au fost marcați.
În schimb, o posesiune "corpore alieno" nu poate echivala cu o stăpânire materială a bunului, spre exemplu înapoierea cheilor unui dulap în care bunul mobil este încuiat, nu realizează o posesie efectivă.
b. utilă – să fie neviciată, adică pașnică, publică și neprecar. După cum se observă, nu se cere condiția ca posesia să fie continuă și întrucât art. 1909 presupune o prescripție instanțanee: "Lucrurile mișcătoare se prescriu prin simplul fapt al posesiunii lor, fără a fi nevoie de vreo scurgere de timp".
În practica judiciară, s-a considerat că aplicarea art. 1909 C.civ. implică o posesie utilă, dispozițiile sale fiind inaplicabile în cazul unei posesii echivoce, când de exemplu mai multe persoane folosesc în comun anumite bunuri.
Nu se cere condiția continuității sau ca posesia să fie neîntreruptă întrucât aceste condiții intervin numai în cazul unei posesii durabile ce trebuie să se prelungească în timp pentru a conduce la prescripție achizitivă ori art. 1909 vorbește de o prescripție instanțanee.
Condiția posesiei de a fi netulburată se confundă deseori cu condiția bunei credințe. Într-adevăr posesia trebuie să fie de bună credință iar acest lucru nu poate fi conceput pentru cel care se pune în posesie în mod violent.
Violența poate vicia posesia atât la începerea posesiei cât și în cursul exercitării ei. Cu toate acestea regula instituită de art. 1909 alin.l se aplică în momentul începerii posesiei și implică existența bunei credințe la intrarea în posesie.
Cu privire la violența ulterioară săvârșită în cursul posesiei, art. 1851 C. civ.: "posesia este tulburată dacă este nefondată sau conservată prin acte de violență în contra sau din partea adversarului posesiunii". Conform acestui text, ar" rezulta că posesia trebuie să fie considerată viciată indiferent dacă violența intervine la intrarea în posesie sau posterior acestui moment, adică pe parcursul exercitării ei, iar în acest din urmă caz, indiferent dacă este o violență activă sau pasivă. Există autori care consideră că violența posterioară intrării în posesie nu viciază posesia bunurilor mobile decât în ipoteza în care îmbracă o formă activă, iar nu și în situațiile în care este pasivă, respectiv atunci când posesorul folosește forța pentru a-și apăra posesia bunului întrucât el este victima faptelor de violență fără însă a le comite.
Posesia trebuie să fie publică. În practică, clandestinitatea poate fi constatată în caz de succesiune. Astfel dacă posesorul unui bun pe care moștenitorul legal îl caută și care provine dintr-o succesiune, ascunde respectivul bun sau neagă în fața succesorilor că l-ar deține, iar ulterior acest bun este descoperit, posesia celui în cauză este viciată prin clandestinitate iar apărarea că bunul i-ar fi fost remis de la defunct ca dar manual, nu poate fi primită, posesorul neputând invoca art. 1909 (1) pentru a împiedica revendicarea.
Posesia trebuie să nu fie echivocă. Echivocul este întâlnit în cazul celor care au conviețuit cu defunctul și invocă fiecare din ei posesia bunurilor mobile care i-au aparținut.
Posesia trebuie făcută sub titlu de proprietar, nu trebuie să fie precară. În cazul în care este precară nu se poate invoca art. 1909.
Detentorul precar are stăpânirea materială a bunului dar deține lucrul pentru altul, are corpus dar lipsește animus.
Cu toate acestea în practică s-a decis că, creditorul gajist căruia un debitor i-a dat în gaj un bun care nu-i aparține, deși îl deține cu titlu precar, pentru că are un drept real asupra lucrului poate opune prevederile art. 1909 alin. 1 în cazul revendicării de către adevăratul proprietar cu condiția bunei credințe.
Pentru terțul dobânditor de bună credință, aparența de drept este mai puternică întrucât se întemeiază pe buna credință a lui.
În condițiile în care detentomul precar a încheiat un contract translativ de
proprietate cu terțul cu privire la bunul mobil sau în ipoteza în care detentoml
precar dobândise proprietatea asupra bunului mobil dar titlul său fusese
anulat, această transmitere va avea efectul de a "purga viciul" care plana
asupra titlului transmițătorului în condițiile în care dobânditomul este de bună
credință.
În această situație, aparența de drept acoperă în egală măsură atât lipsa titularului transmiterii (trandens), cât și pe aceea a viciilor titlului noului posesor (accipiens), cu condiția că acesta din urmă să fie de bună credință.
În ceea ce privește caracterul regulat al posesiei se prezumă până la proba contrară care urmează a fi administrată de cel ce o contestă. Cel ce posedă un bun mobil are de făcut numai dovada împrejurării de fapt a posesiei.
În practica judecătorească s-a decis că față de dispozițiile art 1909 C. civ. care creează o prezumție de proprietate în favoarea posesorului bunului mobil, acesta nu este obligat să facă dovada proprietății în condițiile art. 1909 C.civ., ci numai dovada împrejurării de fapt a posesiei. Odată această dovadă făcută, proba contrarie incumbă aceluia care dorește să-și dovedească dreptul de proprietate, de exemplu atunci când pretinde că deținătorul bunului este un detentor precar.
Cel care revendică bunul trebuie să dovedească fie că posesorul este de rea credință fie că posesorul posedă bunul mobil în baza unui titlu care îl obligă la restituire sau cu titlu precar.
c) să fie o posesie de bună credință – terțul dobânditor nu cunoaște faptul că nu a dobândit de la adevăratul proprietar. De altfel, ori de câte ori terțul dobânditor va fi de bună credință, și posesia va fi de bună credință.
Condiția bunei credințe, nu rezultă din art. 1909 ci ea este creată de un text ce constituie o aplicație a acestui articol. Este vorba de art. 972 C.civ.: "Dacă lucrul ce cineva s-a obligat succesiv a da la două persoane este mobil, persoană pusă în posesiune este preferată și rămâne proprietară, chiar când titlul său este cu data posterioară, numai posesiunea să fie de bună credință".
Din interpretarea acestui articol, se deduce că posesia de bună credință duce la dobândirea proprietății asupra bunului atunci când proprietarul vinde bunul succesiv la două persoane.
În lumina art. 1909 alin.l, ipoteza art. 972 are în vedere pe vânzătorul –
detentor precar al bunului mobil, în raport cu primul cumpărător care este adevăratul proprietar. Dacă al doilea cumpărător intră în posesia bunului, el va fi în lumina art. 1909 alin.l un terț dobânditor care a devenit proprietar al bunului dacă și numai dacă posesia să este de bună credință.
Momentul la care trebuie să existe bună credință, este cel al intrării efective în posesia bunului neavând importanță faptul că ulterior acestui moment terțul a realizat că nu a dobândit de la adevăratul proprietar.
Buna credință se prezumă.
Separat de bună credință nu se cere existența unui titlu, iar ca element constitutiv al acesteia el poate fi putativ (exista numai în imaginația posesorului), și chiar viciat (inexistent din punct de vedere juridic sau lovit de nulitate). Ca urmare el nu trebuie dovedit.
Nu mai apare necesară condiția bunei credințe pentru cel care a dobândit bunul mobil de la un terț care și el l-ar fi dobândit cu bună credință de la același detentor precar. Posesorul actual poate, chiar dacă ar fi de rea credință să invoce dispozițiile art. 1909 (1) nu în nume propriu, ci în numele autorului său.
Cu alte cuvinte ori de câte ori aceste condiții vor fi îndeplinite, acțiunea în revendicare mobiliară va fi respinsă, terțul invocând art. 1909 alin.1.
SUBSECȚIUNEA 3.2.2.
LUCRUL PIERDUT SAU FURAT
Această ipoteză are în vedere fie situația:
a. în care bunul a fost pierdut sau furat de la adevăratul proprietar și dobândit de un terț de bună – credință;
b. în care bunul a fost pierdut sau furat de la adevăratul proprietar și dobândit de un terț de bună – credință în anumite condiții;
c. în care deși bunul a fost pierdut sau furat de la adevăratul proprietar, el se află la găsitor, hoț sau la un terț de rea credință.
a. Ipoteza în care bunul a fost pierdut sau furat de la adevăratul proprietar și dobândit de un terț de bună – credință.
Acestei ipoteze îi sunt aplicabile dispozițiile prevăzute de art.1909 alin.2.
De fapt, se poate spune că art.1909 alin. 2 suspendă aplicarea dispozițiilor art.1909 alin.l C. civ., până la expirarea unui termen de 3 ani ce începe să curgă de la data pierderii sau furtului.
Ipoteza art.1909 alin.2: "Cel ce a pierdut ori i s-a furat lucrul îl poate revendica în curs de 3 ani, din ziua pierderii ori furtului, de la cel la care îl găsește, rămânând acestuia regres împotriva celui de la care îl are".
Pentru a fi aplicabil art.1909 alin. 2 trebuie ca ieșirea bunului din patrimoniul adevăratului proprietar să se fi făcut fără voia acestuia.
Desesizarea involuntară presupune: furtul, pierderea bunului dar și tâlhăria, pirateria, pierderea din neglijență și chiar datorită forței majore.
Prin "furt" în sensul prevăzut de art. 1909 alin. 2 se înțelege luarea unui bun mobil în posesiune, fără știrea și împotriva voinței proprietarului.
Așa cum au precizat unii autori, cuvântul furt trebuia perceput "în înțelesul său tehnic de sustragere frauduloasă".
Nu se aplică în cazul gestiunii frauduloase, abuzului de încredere sau înșelăciunii întrucât în aceste cazuri deși voința proprietarului a fost înșelată, el s-a deposedat voluntar de bun.
Prin "pierdere" se înțelege o deposedare datorată fie neglijenței proprietarului, fie neglijenței unui terț, fie chiar unui eveniment de forță majoră sau caz fortuit.
Acțiunea în revendicare nu este condiționată de stabilirea caracterului penal al faptei sau de condamnarea făptuitorului. De asemenea reclamantul în revendicare nu este obligat să dovedească cine este autorul furtului.
i
1. bunul se află în momentul revendicării la un terț dobânditor de bună credință.
Terțul este de bună credință în condițiile în care el nu știa că a dobândit bunul mobil de la un neproprietar (hoțul sau găsitorul bunului mobil).
este vorba despre un bun mobil corporal de regulă (cu excepția
anumitor bunuri mobile incorporale precum titlurile de valoare, acțiunile, obligațiunile), privit ut singuli (nu este aplicabil în cazul unor universalități), este în proprietate privată, nu este accesoriu al unui mobil, nu face parte din categoria acelor bunuri supuse înmatriculării.
terțul dobânditor exercită asupra bunului revendicat o posesie reală,
utilă, de bună credință. Se observă că una din condițiile puse mai sus este aceea a bunei credințe a dobânditorului. Dealtfel ori de câte ori, terțul este de bună credință se concluzionează că și posesia exercitată de acesta este de bună credință.
4. dovedirea de către reclamant a următoarelor:
el a fost posesorul lucrului, anterior desesizării involuntare de bunul mobil revendicat. Prin revendicare se pretinde restituirea bunului mobil ce în realitate aparține celui ce-1 pretinde, care anterior 1-a posedat.
bunul a ieșit din patrimoniu fără voia sa, căci dacă ar fi ieșit cu voia sa n-ar mai exista posibilitatea revendicării. În această situație bunul ar fi părăsit patrimoniul ca urmare a acordului de voință sau drept urmare a exprimării voinței unilaterale a proprietarului.
-bunul revendicat este identic cu cel furat și găsit. Cerința este ca reclamantul să dovedească faptul că bunul pe care îl revendică este identic cu cel furat și găsit și nu faptul că este similar, întrucât pe de o parte temeiul acestei acțiuni îl reprezintă dreptul de proprietate, iar pe de altă parte prin acțiunea în revendicare se pretinde recunoașterea dreptului de proprietate asupra unui bun individual determinat și se cere restituirea acestui bun, asupra căruia poartă dreptul de proprietate, și nu a altuia.
În cazul în care condițiile de mai sus sunt îndeplinite, și adevăratul proprietar a introdus acțiune în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună credință, acțiunea va fi admisa în condițiile în care ea este introdusă în termen de 3 ani de la data pierderii sau furtului bunului respectiv.
În cazul în care acțiunea este introdusă după expirarea acestui termen, acțiunea în revendicare va fi respînsă iar posesia terțului dobânditor va valora titlu.
Deși posesia de bună credință nu valorează titlu dacă acțiunea în revendicare este introdusă înainte de expirarea termenului de 3 ani, totuși ea îi dă posibilitatea terțului dobânditor să se regreseze împotriva hoțului sau găsitorului.
După ce acțiunea este admisă, bunul restituit adevăratului proprietar, terțul dobânditor va putea introduce acțiune în regres împotriva celui de la care a dobândit bunul și care era un hoț sau o persoană ce găsise bunul pierdut de adevăratul proprietar.
Cu privire la natura termenului de 3 ani, au existat în literatura de specialitate controverse.
Într-o opinie s-a considerat că este un termen de prescripție, s-a adus critica: există posibilitatea ca terțul dobânditor să dobândească bunul după trecerea a 3 ani de la desesizare,
Într-o altă opinie, a fost considerat un termen de prescripție achizitivă, aducându-se critica: termenul nu se calculează de la data intrării în posesie a terțului dobânditor de bună credință, ci din ziua pierderii sau furtului.
În sfârșit, într-o opinie majoritară s-a arătat că acest termen este un termen de decădere întrucât dacă în acest termen nu se introduce acțiunea în revendicare, se ajunge chiar la pierderea dreptului de proprietate asupra lucrului. Termenul operează o suspendare a aplicării regulii înscrise în alineatul 1 al art. 1909 C.civ., conform căruia posesia de bună credință a bunurilor mobile valorează titlu de proprietate.
b) Ipoteza care bunul a fost pierdut sau furat de îa adevăratul proprietar și dobândit de un terț de bună – credință în anumite condiții.
În aceeași ipoteză că și cea de mai sus, cu singura deosebire că terțul dobânditor de bună credință a dobândit bunul furat sau pierdut de la un loc public, unde asemenea operații se fac curent și în mod obișnuit, bâlci, târg, negustor care vinde asemenea lucruri, atunci proprietarul care revendică bunul, va trebui să plătească terțului dobânditor prețul pe care acesta 1-a plătit. Soluția aceasta îl protejează numai pe terțul dobânditor de bună credință.
După cum se observă posesia de bună credință în acest caz, face că odată cu restituirea bunului către adevăratul proprietar, acesta din urmă să fie obligat să-i plătească terțului ce este de bună credință și ce a dobândit bunul în anumite condiții, suma pe care acesta a plătit-o cu titlu de preț. Dreptul de regres împotriva hoțului sau găsitorului revine în acest caz proprietarului ce i s-a restituit bunul și care a restituit terțului prețul plătit. Este evident că în acest caz particular, s-a dorit că riscul insolvabilității hoțului sau găsitorului să fie suportat de proprietar, fiind protejat terțul de bună credință.
După cum se arată mai sus, acțiunea în revendicare nu este condiționată de stabilirea caracterului penal al faptei sau de condamnarea făptuitorului. De asemenea reclamantul în revendicare nu este obligat să dovedească cine este autorul flirtului.
Restituirea bunului se poate face fie ca urmare a introducerii acțiunii în revendicare cu respectarea condițiilor prevăzute de lege pentru admiterea ei într-un proces civil, sau cu caracter accesoriu în fața instanței penale. Bunul se poate restitui persoanei vătămate într-o formă procesual penală atunci când ridicarea bunurilor de la terțul neinculpat realizează finalitatea unei acțiuni în revendicare mobiliară. Aceste măsuri nu pot fi dispuse și executate decât în cazurile și în condițiile în care însăși acțiunea în revendicare a bunului mobil sustras ar fi posibilă. În doctrină, în această situație s-a prezentat că soluție corelarea dispozițiilor prevăzute de codul de procedură penală cu cele ce reglementează regimul juridic al acțiunii civile în revendicare mobiliară.
Pentru bunurile mobile care aparțin domeniului public al statului, regula este: „posesorul este prezumat a fi proprietarul bunului revendicat până la proba contrarie, cu excepția bunurilor publice prin natura lor sau prin destinația legii, în procesul penal, restituirea acestor bunuri este posibilă oricând, indiferent de perioada de timp care a trecut de la data deposedării părții civile și chiar dacă bunurile au fost înstrăinate unui terț de bună credință".
Pentru bunurile mobile proprietate privată, restituirea se poate face oricând, numai în ipoteza terțului dobânditor de rea credință. În ipoteza terțului dobânditor de bună credință:
bunurile mobile proprietate privată pot fi ridicate în procesul penal, de la terțul de bună credință și restituite părții civile numai în termen de 3 ani de la data la care au ieșit din patrimoniul proprietarului fără voia lui.
nu pot fi ridicate în procesul penal ori de câte ori terțul poate invoca în favoarea să dispozițiile art. 1909 alin. 1 Cod civil, de exemplu: deși în sarcina detentoralui precar se reține o infracțiune pentru care s-a pornit procesul penal, se constată că proprietarul s-a desesizat voluntar de bun, încredințându-il inculpatului vinovat de abuz de încredere.
Atunci când sunt îndeplinite condițiile art. 1909 alin. 2 Cod civil, bunul nu poate fi ridicat dacă partea vătămată a renunțat la dreptul de a fi despăgubită.
Creditorii plătiți de inculpat din sumele sustrase nu pot fi obligați la restituire dacă nu au cunoscut proveniența sumelor respective.
Observație
Deși revendicarea în general este guvernată de principiul titularul dreptului de proprietate poate introduce oricând acțiune în revendicare și cel conform căruia nemo dat quod non habet, art. 1909 derogă de la amândouă.
Astfel, art. 1909 alin.l instituie prezumția absolută de proprietate în favoarea terțului dobânditor de bună credință.
Alin. 2 al aceluiași articol, instituie prezumția relativă de proprietate în favoarea terțului dobânditor de bună credință până la expirarea termenului de 3 ani de la data pierderii sau furtului bunului mobil, care devine absolută după expirarea acestui termen.
c. Ipoteza în care deși bunul a fost pierdut sau furat de la adevăratul proprietar, el se află la găsitor, hoț sau la un terț de rea credință.
În cazul în care bunul mobil se află la găsitor sau hoț nu este aplicabil art. 1909.
Este o soluție justă întrucât art. 1909 vine să asigure protecția celui care cu bună credință intră în posesia unui bun de la o persoană pe care o consideră proprietar.
Consecința este aceea că acțiunea în revendicare a adevăratului proprietar împotriva celui ce a cunoscut că nu a dobândit de la adevăratul proprietar va fi admisă, posesia de rea credință nevalorând titlu de proprietate.
Odată stabilit faptul că în materie mobiliară revendicarea este posibilă de la posesorul de rea credință, mai rămâne de stabilit care ar fi termenul în care s-ar putea face o astfel de revendicare.
Părerile sunt împărțite.
Unii autori consideră că o astfel de acțiune este imprescriptibilă extinctiv, dreptul de proprietate fie asupra unui mobil sau imobil nestingându-se prin neuz.
Alții invocând art.21 din D. nr. 167/1958 coroborat cu art. 1890 C.civ. o consideră prescriptibilă în termen de 30 de ani:
"Toate acțiunile, atât reale cât și personale, pe care legea nu le-a declarat imprescriptibile și pentru care nu s-a definit un termen de prescripție, se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca cel ce invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu și fără să se poată opune reaua credință ".
Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. III din Decretul nr. 218/1960 pentru modificarea Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă care a fost ridicată într-o cauză civilă având că obiect acțiunea în revendicare mobiliară, prin care reclamantul a solicitat restituirea de către Ministerul de Interne a unei săbii de Toledo și a unui stilet lucrat în filigran, pe care le predase, la cererea autorităților vremii, în perioada 1948-1950.
În cadrul procesului, ca urmare a faptului că Ministerul de Interne s-a apărat prin invocarea prescrierii dreptului la acțiune conform prevederilor art. III din Decretul nr. 218/1960, instanța a invocat din oficiu neconstituționalitatea acestor prevederi legale.
Textul art. III din Decretul nr. 218/1960 pentru modificarea Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, a cărui neconstituționalitate a fost invocată din oficiu de instanța judecătorească, are următorul conținut: "Dreptul la orice acțiuni având ca obiect restituirea, în natură sau prin echivalent, a unui bun intrat înainte de data publicării decretului de față, în posesiunea statului, în aceea a unei organizații cooperatiste sau a oricărei alte organizații obștești, fie fără nici un titlu, fie în cadrul procedurii prevăzute de Decretul nr. 111/1951, se prescrie prin doi ani socotiți de la data când a avut loc intrarea în posesiune".
Prin același termen se prescrie și dreptul de a cere executarea silită în domeniul oricărui titlu executor în urma exercitării vreunuia dintre drepturile |a acțiune la care se refera alin. 1, Dispozițiîle ari 13-17 inclusiv cele de față.
S-a decis în sensul că în situația drepturilor născute în temeiul unor acte normative anterioare Constituției din 1991, care și-au produs și epuizat efectele înainte de intrarea în vigoare a acesteia, nu se mai pune problema că respectivele acte normative să poată fi declarate neconstituționale și pe cale de consecință, drepturile în discuție să fie desființate.
Având în vedere și alte motive, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate.
După cum s-a arătat și anterior, discuția referitoare la prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare mobiliară (în ipoteza în care nu sunt aplicabile art 1909 și art. 1910 Cod civil), nu este nici pe departe încheiată.
Totuși majoritatea autorilor consideră dreptul la această acțiune imprescriptibil.
SECȚIUNEA 3.3
SOLUȚII PRIVIND ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE A UNUI BUN MOBIL PROPRIETATE A STATULUI
După cum bunul este proprietate privată sau de stat se apreciază și posibilitatea invocării art. 1909 alin. 1.
Bunul aparținând domeniului public al statului este imprescriptibil extinctiv, art. 134 pct. 4 și 5 din Constituție prevăzând că aceste bunuri sunt exclusiv obiect al proprietății publice și sunt inalienabile.
Concluzia este că în cazul acestor bunuri, acțiunea în revendicare poate fi introdusă oricând, împotriva oricărui posesor, fie că este de bună sau de rea credință.
Regula în cazul acestor bunuri este: posesorul este prezumat a fi proprietarul bunului revendicat până la proba contrarie.
De la această regulă există următoarele excepții:
1. Atunci când statul revendică un bun care prin natura lui face parte din domeniul public există o prezumție absolută de proprietate, juris et de jure, în favoarea statului; statul revendicant are dovedit titlul de proprietate.
2.Atunci când statul revendică un bun care este proprietate publică prin destinația legii există o prezumție de proprietate în favoarea statului pe toată durata în care bunul figurează în domeniul public. Statul va trebui să probeze că acel bun a ieșit potrivnic legii din patrimoniul statului, precum și identitatea bunului revendicat cu cel aflat în posesiunea pârâtului.
Dacă administrează aceste dovezi, se instituie prezumția că bunul aparține statului dacă și numai dacă pârâtul posesor nu dovedește un titlu valabil prin care a dobândit dreptul de proprietate chiar asupra acelui lucru (bunurile aparținând domeniului public devin alienabile și prescriptibile dacă au încetat să mai fie afectate uzului public, respectiv atunci când legea le-a redat circuitului civil).
Bunul aparținând domeniului privat al statului este supus dreptului comun, dacă legea nu prevede altfel.
CAPITOLUL 4
EFECTELE ACȚIUNII ÎN REVENDICARE
Prin introducerea acțiunii în revendicare, reclamantul urmărește respectarea dreptului său de proprietate asupra bunului ce îi aparține precum și restituirea acestuia. Cu alte cuvinte proprietarul neposesor urmărește restituirea bunului său de la posesorul neproprietar.
„Dacă dovada celor afirmate de către reclamant în cazul bunurilor imobile constituie o probatio diabolica în cazul bunurilor mobile, după cum s-a arătat există situații în care acțiunea reclamantului este respinsă ori de câte ori sunt îndeplinite condițiile art.1909 pe care pârâtul îl poate opune".
Admiterea acțiunii în revendicare produce o serie de efecte, identice, în principiu, pentru bunurile mobile și pentru cele imobile.
Aceste efecte se evidențiază pe trei planuri importante:
restituirea bunului
restituirea fructelor produse de bun
acoperirea cheltuielilor efectuate în legătură cu bunul.
1. Prin revendicarea bunului mobil, reclamantul urmărește chiar restituirea bunului său, în natură, împreună cu toate accesoriile sale.
Restituirea bunului se va face ca efect al admiterii acțiunii în revendicare. Bunul se înapoiază liber de orice sarcini în ipoteza în care anterior restituirii pârâtul sau altă persoană l-ar fi grevat, conform regulii "resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis ".
Există situații în care restituirea în natură nu mai este posibilă. Soluția este diferită în funcție de cauza imposibilității de restituire astfel:
atunci când bunul a pierit din caz fortuit, iar posesorul a fost de bună credință, riscul pieirii bunului îl suportă reclamantul proprietar căci res perit domino.
atunci când bunul a pierit din cauza de forță majoră, iar posesorul a fost de bună credință, riscul pieirii bunului îl suportă reclamantul proprietar căci res perit domino.
atunci când bunul a pierit din caz fortuit, iar posesorul a fost de rea credință, riscul pieirii bunului îl suportă posesorul, care restituie contravaloarea bunului, cu excepția situației în care face dovada că bunul ar fi pierit și la proprietar.
atunci când bunul a pierit din cauză de forță majoră, iar posesorul a fost de rea credință, riscul pieirii bunului îl suportă posesorul, care restituie contra valoarea bunului, cu excepția situației în care face dovada că bunul ar fi pierit și la proprietar.
2. Un alt efect al admiterii acțiunii în revendicare este acela al restituirii fructelor bunului restituit. În legătură cu aceasta trebuie făcută distincția:
a) posesorul a fost de bună credință – fructele se cuvin acestuia până la data introducerii acțiunii în revendicare. De fapt se consideră că bună credință a posesorului neproprietar încetează la această dată. După această dată, fructele se restituie proprietarului.
b) posesorul a fost de rea credință – fructele se cuvin proprietarului.
În această situație posesorul de rea credință este obligat să restituie toate fructele lucrului mobil, percepute sau nepercepute, sau valoarea lor în situația în care le-a consumat.
Cu toate acestea posesorul de rea credință este îndreptățit să rețină cheltuielile pe care le-a făcut pentru întreținerea lucrului.
3. Admiterea acțiunii în revendicare conduce la restituirea unui lucru a cărui valoare a fost păstrată sau chiar mărită față de momentul ieșirii sale din posesia adevăratului proprietar datorită unor cheltuieli efectuate de un neproprietar de natura să îi sărăcească patrimoniul. În aceste condiții, se creează o îmbogățire fără justă cauză a adevăratului proprietar care naște în sarcina să o obligație de restituire, în limita îmbogățirii sale, către posesorul neproprietar care a efectuat aceste cheltuieli.
Temeiul acestei obligații, și anume îmbogățirea fără justă cauză, explică de ce creditorul acestei obligații este nu numai posesorul de bună credință ci și cel de rea credință.
De altfel art. 484 Cod civil: "Fructele produse de vreun lucru nu se cuvin proprietarului decât cu îndatorire de parte-i de a plăti semănăturile, arăturile și munca pusă de alții", nu-l exclude de la aplicarea sa pe posesorul de rea credință, or nu poate fi pus la îndoială faptul că cheltuielile făcute în legătură cu producerea fructelor se încadrează în sfera cheltuielilor a căror acoperire incumbă adevăratului proprietar.
Situația cheltuielilor făcute cu lucrul pe care îl restituie:
a) cheltuielile necesare (care au trebuit făcute pentru conservarea
lucrului) – se poate pretinde restituirea lor atât de către posesorul de bună
credință cat și de posesorul de rea credință de la proprietar întrucât și acesta le-ar fi făcut pentru conservarea bunului sau mobil.
b) cheltuielile utile (ameliorările care nu sunt necesare dar sunt de folos
întrucât sporesc valoarea bunului mobil) – restituirea lor poate fi cerută numai parțial, adică în măsura sporului de valoare realizat la momentul restituirii atât de către posesorul de bună credință cât și de către cel de rea credință.
c) cheltuielile voluptuarii (de simpla plăcere, făcute de posesor pentru
plăcerea lui personală și care nu măresc valoarea lucrului revendicat)
posesorul nu are dreptul la restituirea acestora. El poate să ridice lucrările
făcute cu aceste cheltuieli, dacă ridicarea este posibilă, fără a deteriora bunul revendicat.
În cazul în care bunul revendicat a suferit deteriorări pe perioada în care s-a aflat la posesorul neproprietar, sumele cuvenite pentru aceste deteriorări se restituie conform art. 995 Cod civil: posesorul de bună credință răspunde de deteriorările ce-i sunt imputabile, iar posesorul de rea credință răspunde de deteriorările intervenite, inclusiv de cele datorate cazului fortuit, dacă nu face dovada că ele ar fi avut loc chiar dacă bunul s-ar fi aflat la proprietar.
Se ridică întrebarea dacă posesorul se bucură de dreptul de retenție pentru restituirea cheltuielilor necesare și utile.
Unii autori au răspuns afirmativ la această întrebare, alții negativ iar ceilalți diferențiat. Astfel aceștia din urmă au recunoscut dreptul de retenție însă numai pentru posesorul de bună credință nu și pentru cel de rea credință.
ASPECTE DE PRACTICA JUDICIARĂ
1. Acțiunea în revendicare. Sarcina probei.
Reclamanții A.M., V.M., și B.C au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Galați să fie obligat acesta din urmă la a le lăsa în deplină proprietate și pașnică folosință o suprafață de teren amplasată pe teritoriul municipiului Galați.
În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că, în calitate de moștenitori ai defuncților A.V. și A.S., au dobândit, efect al succesiunii, dreptul de proprietate asupra terenului în discuție, teren ce a aparținut defunctului în baza unui înscris autentic.
Judecătoria a admis acțiunea și, urmare a efectuării în cauză doar a unei expertize topometrice, a fost identificată suprafața de teren în discuție și individualizată în dispozitivul hotărârii judecătorești.
Împotriva primei hotărâri pârâtul a declarat apel susținând că reclamanții nu au probat identitatea imobilului revendicat cu cel care a aparținut defunctului acestora, expertiza bazându-se doar pe precizări ale reclamanților.
Care credeți că va fi soluția în apel a instanței judecătorești?
În ce constă sarcina probei în procesul civil și care este rolul judecătorului în materie probatorie?
Instanța de apel va admite apelul pârâtului și va desființa hotărârea primei instanțe urmând ca în rejudecare să respingă acțiunea în revendicare.
Potrivit dispozițiilor art 1169 C. civil, cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească.
Sarcina probei incumbă astfel reclamanților care trebuie să facă dovada identității dintre imobilul revendicat și cel individualizat cu ocazia expertizei, același cu cel arătat în titlul de proprietate.
2. Acțiunea în revendicare, Desființarea unei hotărâri judecătorești pe cale incidentală
Prin sentința civilă pronunțată, instanța de judecată a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul M.N. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Galați obligându-1 pe acesta din urmă să-i lase reclamantului în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul în litigiu.
Împotriva primei hotărâri judecătorești pârâta a formulat apel arătând că imobilul în discuție a trecut în proprietatea statului cu titlu, respectiv printr-o hotărâre judecătorească, pronunțată în baza Decretului – Lege nr. 111/1951, astfel că pentru realizarea dreptului său reclamantul trebuia să urmeze procedura instituită de Legea 112/1995 și nu pe calea acțiunii în revendicare.
Reclamantul s-a apărat solicitând a se constata nulitatea hotărârii judecătorești invocând drept titlu legal de trecere a imobilului în proprietatea
statului întrucât dispozitivul acesteia nu face nici o referire la persoană în contradictoriu cu care s-a desfășurat judecată.
Reținând că imobilul a trecut în proprietate statului în baza unei hotărâri judecătorești ce nu a fost niciodată desființată bucurându-se de „autoritate de lucru judecat". Curtea de apel a admis apelul și a casat sentința civilă pronunțată în cauză respingând acțiunea ca fiind neîntemeiată.
Soluția curții a fost menținută și în calea de atac a recursului.
1. Cum comentați soluțiile instanțelor judecătorești?
2. În ce condiții poate avea loc desființarea unei hotărâri judecătorești?
Soluțiile instanțelor de apel și recurs sunt apreciate ca fiind legale.
Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza unei hotărâri judecătorești pronunțată în baza Decretului – Lege nr. 111/1951 și care, atât timp cât nu a fost desființată, are caracterul unui titlu legal, bucurându-se de autoritate de lucru indiferent de erorile sau imperfecțiunile pe care le conține.
Desființarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi solicitată pe cale incidentală într-un alt proces, ci numai prin exercitarea căilor de atac procedurale.
3. Acțiunea în revendicare. Inadmisibilitate
Judecătoria a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamantul A.T. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Galați fiind obligat acesta din urmă la retrocedarea bunului imobil situat în Galați, str. Crizantemelor nr. 17, urmare a trecerii abuzive și fără titlu valabil în proprietatea statului.
Împotriva hotărârii primei instanțe pârâta a declarat apel invocând faptul că, așa cum rezultă și din petitul cererii de chemare în judecată, reclamantul nu mai putea solicita singur retrocedarea imobilului, la momentul preluarii de stat, acesta fiind coindivizar alaturi de A.M. aflăta în viată.
Ce va hotărî instanța de control judiciar? Argumentati.
În ce constă calitatea procesuală – conditie de exercitiu a acțiunii civile și cine are sarcina dovedirii acesteia?
Apelul va fi admis cu consecința desființării primei sentințe, iar în rejudecare respinsă acțiunea promovată de reclamant ca inadmisibilă.
Acțiunea în revendicare este admisibilă atunci când este formulate de toți coproprietarii cărora le revine calitatea procesuala activă în procesul civil, corespunzator drepturilor acestora de coproprietate asupra bunului revendicat.
4. Acțiunea în revendicare. Inadmisibilitate
Prin sentința civilă pronunțată, judecătoria a respins ca fiind inadmisibilă cererea reclamantului N.G. prin care acesta solicita, în contradictoriu cu pârâții S.C „L" S.A și Consiliul Local Galați, să-i fie lăsat în deplină proprietate și posesie un spațiu situat în Galați, str. Traian nr. 151.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că imobilul respectiv a avut destinația ca prăvălie, fiind trecut în proprietatea statului în mod nelegal prin aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950.
Instanța de judecată a reținut că imobilul în discuție având o destinație comercială nu poate fi supus retrocedării, situația acestuia urmând a fi reglementată ulterior prin lege, astfel cum și dispozițiile art. 43 din O.U.G. 88/1977.
Împotriva hotărârii judecătorești pronunțată, reclamantul a formulat apel invocând încălcarea dreptului fundamental al accesului la justiție prevăzut de art. 3 C. civil referitoare la denegarea dreptului de proprietate.
Care considerați că va fi soluția instanței de apel și pentru ce considerente?
Motivați.
Apelul va fi admis cu consecința evocării fondului și judecării procesului, pronunțându-se o hotărâre definitivă.
În mod greșit instanța de fond a reținut că cererea nu poate fi judecată pe temeiul lipsei unor reglementări exprese, ceea ce la o încălcare a dreptului de proprietate a reclamantului prin limitarea în timp a exercițiului acestui drept.
CONCLUZII
Dreptul de proprietate fiind cel mai important drept civil patrimonial, s-a bucurat întotdeauna de o protecție juridică de natură să-i asigure exercițiul netulburat.
În doctrină, mijloacele de apărare a dreptului de proprietate au fost definite ca fiind acele acțiuni prin care proprietarul tinde să înlăture atingerile ce sunt aduse dreptului său și să ajungă la restabilirea lui.
Prin mijloace juridice de apărare a dreptului de proprietate înțelegem acele acțiuni pe care proprietarul le poate exercita spre a înlătura atingerile aduse dreptului său de către terți.
În funcție de caracterul direct sau indirect al atingerii acestui scop, distingem între mijloace juridice specifice (directe) de apărare a dreptului de proprietate și mijloace juridice nespecifice (indirecte) a acestui drept.
Locul central în prima categorie îl deține acțiunea în revendicare al cărui principal efect, în cazul admiterii acesteia, este restituirea bunului de către posesorul nelegitim adevăratului proprietar.
În ceea ce privește cea de-a doua categorie, referirea privește unele acțiuni care conduc finalmente la înlăturarea atingerii aduse dreptului de
proprietate, deși se întemeiază pe un alt drept subiectiv civil, și în consecință, nu prezintă ca scop direct și esențial restabilirea exercițiului netulburat al acestui drept real principal.
În acest sens, putem menționa acțiunea în executare silită a unei obligații contractuale de transmitere a proprietății și a posesiei efective a unui bun, acțiunea în desființarea unui contract, pentru motiv de nulitate sau neexecutarea culpabilă (rezoiuțiune), cu consecința restituirii dreptului de proprietate către transmițător, acțiunea în repararea prejudiciilor constând în deteriorarea sau în distragerea unui bun.
Astfel, acțiunea în revendicare este o acțiune petitorie, în sensul că tinde să stabilească existența dreptului de proprietate invocat de reclamant. Acest aspect o delimitează de acțiunile posesorii, în cadrul cărora nu se pune în discuție însuși dreptul de proprietate ce urmează a se stabili numai dacă s-a adus o atingere posesiei ca simplă stare de fapt.
Acțiunea în revendicare este, totodată o acțiune reală, calificare ce-și propune să o diferențieze de acțiunile personale patrimoniale și, în special, de acțiunile ex contractu. Dacă acțiunea în revendicare se întemeiază direct pe dreptul de proprietate, acțiunea contractuală se bazează pe un drept de creanță a cărei obligație corelativă constând în remiterea ori, după caz, în restituirea unui bun nu a fost executată.
Codul civil definește dreptul de proprietate fără a conține însă, nici măcar la nivel de principiu, o reglementare a acțiunii în revendicare imobiliară. Totodată, problemele din această materie nu-și găsesc rezolvarea nici în Codul de procedură civilă. Prin urmare, a revenit doctrinei și jurisprudenței sarcina de a identifica dificultățile specifice materiei precum și soluțiile prin care ele pot fi depășite.
Ori, o primă și importantă chestiune ivită în practică a fost aceea a probei dreptului de proprietate.
Avem în vedere, în acest sens, faptul că art. 1169 C. civ. „cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească" – aplicabil inclusiv în materia acțiunii în revendicare, atribuie reclamantului, care în situația noastră este cel ce se pretinde proprietar, sarcina probei dreptului pretins, așadar a dreptului de proprietate.
Pârâtul posesor are o situație comodă, pur pasivă, de așteptare, în favoarea lui operând o prezumție relativă de proprietate dedusă din simplul fapt al posesiei.
Dacă dreptul de proprietate a intrat în patrimoniul reclamantului printr-un mod originar de dobândire a proprietății, precum uzucapiune sau ocupațiune, se consideră că proba existenței acestui drept, care constă în dovedirea unui astfel de fapt juridic, are un caracter cert absolut.
Dreptul de proprietate are un caracter perpetuu, evidențiat de faptul că, spre deosebire de dezmembrămintele proprietății, el nu se stinge prin neuz ori prin decesul titularului. Așa cum s-a subliniat, cu temei, în practica judecătorească, aceasta înseamnă că „oricât ar dura pasivitatea proprietarului acesta nu este decăzut din dreptul de a revendica bunul… ",
Prin urmare, acțiunea în revendicare este imprescriptibilă din punct de vedere extinctiv, putând fi eficient introdusă indiferent de timpul scurs de la ultimul act de exercitare a dreptului de proprietate efectuat de către reclamantul ce se pretinde proprietar.
Sub aspectul prescripției achizitive reținem însă că acțiunea în revendicare va fi respinsă în situația în care pârâtul va fi în măsură să invoce dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani (art. 1890 C. civ.) sau de 10-20 de ani (art. 1895 și urm. C.civ.).
BIBLIOGRAFIE
Cărți, tratate, monografii .
1. Alexandresco D. – Drept civil român în comparațiune cu legile vechi și cu principiile legislațiunii străine, tomul XI.
2. Apostu loan – Introducere în teoria dreptului de proprietate și drepturilor reale principale, Galați, Editura Fundației Universitare "Dunărea de Jos", 2001.
3. Apostu loan – Elemente de drept civil Ed. Fundației Universitare „Dunărea de Jos" Galați, 2000.
4. Gh. Beleiu – Drept civil român. Introducere în dreptul civil Subiectele dreptului civil Editura Șansa S.R.L., București, 1998.
5. Bârsan Corneliu, Gaiță Maria, Pivniceru Mona Maria – Drept civil. Drepturile reale, Editura Institutul European, 1997.
Bârsan Corneliu, Stătescu C. – Drept civil Drepturi reale, București, 1988.
Camelia Toader, Romeo Popescu, Bogdan Dumitrache, Marian Nicolae – Instituții de Drept Civil Curs selectiv pentru licență 1999 -2000, Ediție revăzută și adăugită. Editura Press Mihaela SRL, București 1999.
8. Ceterchi loan, Craiovan Ion – Introducere în teoria generală a dreptului, Editura AII, București 1998
9. Chelaru Eugen – Curs de drept civil Drepturile reale principale, Editura AII Beck, 2000.
10. Constantin Crișu – Codul Juristului, vol.l, Editura Juris Argessis, Argeș, 2000.
11. Constantin Crișu, Ștefan Crișu – Ghidul Juristului. Dreptul civil, penal, comercial muncii, familiei, locativ, administrativ, procesual civil și penal Argessis 1996.
12. Constantin Stătescu – Drept civil Editura Didactică și Pedagogica, București 1970.
13. Cosmovici Paul Mircea – Drept civil Obligații. Legislație., București, Editura AU, 1996.
14. Daghi I, Fuică B – Elemente de procedură civilă și administrativă – Ed. Sinteze, Galați, 2003.
15. Dumitrache Bogdan, Marian Nicolae, Romeo Popescu – Instituții de drept civil (Curs selectiv pentru licență 2001 – 2002), Ed. Universul Juridic, București.
Dragomirescu A.M. – Revendicare în dreptul român, București, 1936.
Fekete Gheorghe, Zinveliu Ion – Drept civil Drepturi reale, Editura didactică și pedagogică. București, 1969
18. Filipescu Ion P. – Dreptul civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Ediție revăzută și completată, Editura Actami, București 1999.
19. George Plastara – Curs de drept civil român. Editura Cartea Românească, București, vol. II.
20. Gheorghe Beleiu – Drept Civil Român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil., Casa de editura și presa
"Șansa" SRL, București 1994.
21. Hamangiu, Rosetti, Bălănescu, Băicoianu – Tratat de drept civil român, Editura "Națională", București, 1929, vol. II.
22. Mircea Toma – Drept civil: Drepturi reale. București, Editura Argument, 2000.
23. Negru Vasile, Dumitru Radu – Drept procesual civil, Editura didactică și pedagogică. București.
24. Paul Mircea Cosmovici – Dreptul Civil. Introducere în dreptul civil. Ediția a II-a revăzută și adăugită. Editura ALL, București, 1996
25. Pavel Perju – Sinteză teoretică a jurisprudenței instanțelor din circumscripția Curții de Apel Suceava în materie civilă, în Dreptul nr.5/1995.
26. Pop, Teofil. – Drept civil român : Teoria generală. București, Editura Lumina Lex, 1993.
Popa Eugenia T. – Acțiunea în revendicare, Lumina Lex 1998.
Traian lonașcu – Ideea de aparență și rolul său în dreptul civil român modern, București 1942.
29. Urs Iosif R. – Drept civil, Prof. univ. dr. losif R. Urs, prof. univ. dr. Smaranda Angheni. Ed. a 3-a: București; Oscar Prinț, 2000.
30. Valeriu Stoica – Corelarea dispozițiilor art.14 C, pen. cu prevederile art.1909-1910 C .civ., în Revista Română de Drept nr. 10 /1988.
31. Vasile Gionea – Curs de drept civil, Dreptul de proprietate și alte drepturi reale – Editura Fundației România Mare, București, 1996
32. ***** – Drept civil român – curs selectiv pentru licență. Editura Press, București, 1996.
33. ***** – Note de curs pentru pregătirea examenului de licență la drept civil, editura JUS – RBA, București, 1995
b) Articole, studii de specialitate și jurisprudența
decizia nr. 302 din 31 martie 1965, Tribunalul Suprem, colegiul civil,
Culegere de Decizii pe anul 1965.
decizia nr. 1018 din 10 octombrie 1966, Tribunalul Suprem, colegiul
civil. Repertoriul de practică judiciară în materie civilă pe anii 1952-1969.
decizia nr. 1477 din 1966, Tribunalul Suprem, colegiul civil, în Revista
Română de Drept nr.5 /1967.
– decizia nr. 1177 din 1978, Tribunalul Suprem, Secția penală, V.
Papadopol, M. Popovici, Repertoriul alfabetic de practică în materie penală pe anii 1969-1975.
– decizia civilă nr. 144 din 1982, Culegere de decizii pe anul 1982
– decizia civilă nr. 363 din 1984, Tribunalul Suprem, în Revista Română de
Drept nr.2/1985.
– decizia 159 din 14 octombrie 1999. Curtea Constituțională.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Apararea Dreptului de Proprietate Prin Actiunea de Revendicare (ID: 125828)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.