Organizarea Administratiei Publice Centrale In Romania Post – Decembrista

CAP. I PREȘEDINTELE ROMÂNIEI

1. SCURT ISTORIC

Instituția sefului de stat își are originea în începuturile organizării vieții de stat, când colectivitățile umane, aflate la debutul constituirii lor sociale (civile), au trecut in mod efectiv sub conducerea unui individ, de regulă membru al acelei societăți, care exercita – in urma desemnării sale – asupra întregii comunități cele mai importante prerogative de putere publică reunite în persoana sa.

Mai târziu – cu toată diversificarea numărului și categoriilor de autorității publice (legislative, executive si judecătorești) și indiferent de modul acestora de constituire (alese sau numite), de durata funcționării lor (permanente sau temporale), de nivelul teritorial al acțiunii lor (naționale sau centrale, teritoriale sau locale) – s-a simțit nevoia de a se da o expresie unitară si continuă îndeplinirii la cel mai înalt nivel reprezentativ a funcției supreme de exercitare a puterii publice de către un singur om, personificat de șeful statului.

Acesta îndeplinește o funcție publică de primă importanță în stat indiferent de fundamentarea teoretică a naturii politico – juridice a respectivului exercițiu (bazată pe principiul unicității, al colaborării sau al separației puterilor in stat) – în acest sens este, fie o putere distinctă, fie alăturată sau contopită altor existente, indiferent de forma unipersonală sau colegială în care se exercita, sau de modalitatea electivă ori ereditară de acces la funcția supremă de durata permanentă ori temporală a acesteia.

Forma de guvernământ a unui stat este caracterizată de modul de constituire a funcției supreme în acest sens cea mai generala clasificare face distincție între monarhie si republică, distincție ce reflectă însăși felul desemnării șefului statului.

Monarhia reprezintă forma de guvernământ unde funcția supremă este deținută de o persoană care o exercită pe viață, indiferent că o dobândește prin alegere (electiv) sau prin moștenire (ereditar), in timp ce republica, dimpotrivă se caracterizează prin exercițiul aceleiași funcții de către o autoritate aleasa pe un timp limitat.

În decursul istoriei șeful statului, în special monarhul, a concentrat multiple prerogative de putere în persoana sa – legislative, executive si chiar judecătorești – pentru ca în sistemele moderne, și mai ales in cele contemporane de organizare statală să se producă o delimitare tot mai riguroasă a atribuțiilor sale față de celelalte autorități, respectiv față de legislativ, de executiv și de judiciar.

După sfera și deplinătatea prerogativelor de putere publică revenită funcției supreme în organizarea etatică, corelate cu raportul dintre sistemele de autorități, monarhiile pot fi parlamentare sau neparlamentare, iar republicile pot fi prezidențiale sau parlamentare.

Perioada contemporană, în special după cel de al doilea război mondial, înregistrează și o nouă tendința intermediară – numită semiparlamentară sau semiprezidențială – în care șeful statului, de regulă președintele, prin modul său de alegere (bazat pe o largă reprezentare electorală cel contrapune parlamentului), fără a fi șeful guvernului, dar având importante atribuții executive, inclusiv in desemnarea premierului și in dizolvarea legislativului, devine funcția si instituția politică si statală de prim rang, atât sub aspect reprezentativ, cât și în privința puteri exercitate.

Acest din urmă regim este considerat, in forma atenuată, ca fiind specific modului de guvernare a României sub imperiul actualei Constituții.

Din prevederile Constituției României, rezultă că Președintele României îndeplinește funcția de șef al statului, fiind investit cu atribuții inerente acestei instituții politice, constituționale si administrative. El nu dispune de o putere absolută în realizarea funcțiilor sale, întrucât exercițiul lor este partajat cu guvernul, toate aceste autorități exercitând și un control reciproc, fiecare asupra celeilalte.

Sub aspectul naturii funcției prezidențiale in România, constatăm că ea are un caracter mixt si anume politico-reprezentativ, constituțional-legislativ, precum si administrativ-executiv.

2. ALEGEREA PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI

2.1 ALEGEREA PREȘEDINTELUI

Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscriși in listele electorale. În cazul in care nici unul dintre candidați nu a întrunit această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidați stabiliți in ordinea numărului de voturi obținute în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obținut cel mai mare număr de voturi. Nici o persoana nu poate îndeplini funcția de Președinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi și succesive.

2.2 VALIDAREA MANDATULUI ȘI DEPUNEREA JURĂMÂNTULUI

Rezultatul alegerilor pentru funcția de Președinte al României este validat de Curtea Constituționala. Candidatul a cărui alegere a fost validată depune in fața Camerei Deputaților și a Senatului, în ședința comună, următorul jurământ: "Jur sa-mi dăruiesc toata puterea si priceperea pentru propășirea spirituală si materială a poporului român, să respect Constituția și legile țării, să apar democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, suveranitatea, independența, unitatea si integritatea teritorială a României. Așa sa-mi ajute Dumnezeu!".

2.3 DURATA MANDATULUI

Mandatul Președintelui României este de 5 ani si se exercita de la data depunerii jurământului. Președintele României își exercită mandatul pana la depunerea jurământului de Președintele nou ales. Mandatul Președintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofa.

2.4 INCOMPATIBILITĂȚI ȘI IMUNITĂȚI

În timpul mandatului, Președintele României nu poate fi membru al unui partid și nu poate îndeplini nici o altă funcție publică sau privată. Președintele României se bucură de imunitate.

3. FUNCȚIILE PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI

Președintele Românei face parte din puterea executivă și dispune de prerogativele esențiale și specifice ale acestei puteri, ce revin șefului statului. Președintele României este unul din cei doi șefi ai executivului, alături de Guvern, între cei doi “capi” neexistând raporturi de subordonare.

În literatura de drept administrativ, se subliniază că potrivit art. 80 din Constituție, Președintele României apare într-o triplă situație: șef de stat; șef al executivului; garant al Constituției și mediator între puterile statului; drept urmare, Președintele României îndeplinește trei funcții principale:

funcția de șef de stat;

funcția de șef al executivului;

funcția de mediator.

3.1 FUNCȚIA DE ȘEF DE STAT.

Această funcție se caracterizează prin reprezentarea statului român în interiorul țării și în exterior, în îndeplinirea acestei funcții, Președintele României exercită anumite atribuții, de exemplu, cea prevăzută în art. 91 din Constituție, în domeniul politicii externe, și anume, încheie tratate internaționale în numele României, negociate de Guvern, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai României.

3.2 FUNCȚIA DE ȘEF AL EXECUTIVULUI

Aceasta se manifestă prin garantarea independenței naționale, a unității și integrității teritoriale a țării. În acest sens, în art. 80 alin. l din Constituție se precizează că Președintele României este "garantul independenței naționale, al unității și integrității teritoriale a țării", ceea ce implică, în mod necesar, ca Președintele să fie comandantul forțelor armate și să îndeplinească funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării (art. 92 alin. l din Constituție). În vederea realizării funcției de șef al executivului, președintele îndeplinește atribuții specifice în domeniul apărării (de exemplu, declararea mobilizării generale sau parțiale) sau luarea unor măsuri excepționale (instituirea, potrivit legii, a stării de asediu sau de urgență).

3.3 FUNCȚIA DE GARANT AL CONSTITUȚIEI ȘI DE MEDIERE ÎNTRE PUTERILE STATULUI.

Conform art. 80 alin. 2 din Constituție "Președintele României veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice". În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate. Despre funcția de mediere s-a arătat că ea se sprijină, moralmente, pe principiul legitimării larg și autentic democratice a Președintelui, alegerea lui făcându-se prin sufragiu universal și direct, precum și pe principiul non-apartenenței Președintelui la nici un partid politic. Rolul de "mediator" între puterile statului și între acesta și societate revine Președintelui nu în calitate de organ al executivului ci de reprezentant al statului.

Medierea Președintelui României are un caracter facultativ, iar implicarea sa în procesul de mediere are un caracter pur consultativ, așa încât propunerile pe care le face nu creează nici un fel de obligație pentru părțile în conflict.

4. ATRIBUȚIILE PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI

4.1 CLASIFICAREA ATRIBUȚIILOR PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI.

Atribuțiile Președintelui României pot fi clasificate in patru mari categorii:

Atribuțiile Președintelui României în raporturile sale cu Parlamentul;

Atribuțiile Președintelui României ca șef al executivului;

Atribuțiile Președintelui României în domeniul politicii externe.

Alte atribuții.

4.1.1 ATRIBUȚIILE PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI ÎN RAPORTURILE SALE CU PARLAMENTUL

1. Conform art. 88 din Constituție, Președintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme ale națiunii. Dreptului de mesaj al Președintelui României îi corespunde obligația Camerelor întrunite în ședință comună de a primi mesajul.

In funcție de obiectul și condițiile de exercitare, pot fi deosebite două categorii de mesaje:

a) mesaje facultative, care au ca obiect principalele probleme ale națiunii și recurgerea la ele este lăsată la latitudinea Președintelui;

b) mesaje obligatorii, cum sunt cele prevăzute în art. 92 alin. 3 din Constituție.

2. Convocarea Parlamentului în sesiuni este reglementată în art. 63 alin. 3 și art. 66 alin. 2. Potrivit primului text, Parlamentul nou ales se întrunește, la convocarea Președintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri.

În articolul 66 alin. 2 se reglementează întrunirea Camerei Deputaților și Senatului în sesiuni extraordinare, la cererea Președintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puțin o treime din numărul deputaților sau al senatorilor.

3. O altă atribuție este prevăzută în art. 89 din Constituție și se referă Ia dizolvarea Parlamentului de către Președinte.

Astfel, Președintele României, după consultarea președinților celor două Camere și a liderilor grupurilor parlamentare, poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură.

În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată. Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele șase luni ale mandatului Președintelui României, în timpul stării de asediu, de urgență precum si in timpul stării de mobilizare și de război.

4. Președintele României are atribuția de promulgare a legii, conform art. 77 din Constituție.

Promulgarea legii este operațiunea finală a procedurii legislative și ea permite șefului statului să învestească legea cu formulă executorie, obligând autoritățile publice să treacă la executarea prevederilor acesteia.

Termenul în care Președintele are obligația de promulgare este de cel mult 20 de zile de la primirea legilor adoptate de către Parlament.

Președintele poate promulga legea în cadrul acestor 20 de zile, prin emiterea unui decret de promulgare prin care se dispune publicarea legii în Monitorul Oficial al României.

Înainte de promulgare, Președintele poate cee, pe principiul legitimării larg și autentic democratice a Președintelui, alegerea lui făcându-se prin sufragiu universal și direct, precum și pe principiul non-apartenenței Președintelui la nici un partid politic. Rolul de "mediator" între puterile statului și între acesta și societate revine Președintelui nu în calitate de organ al executivului ci de reprezentant al statului.

Medierea Președintelui României are un caracter facultativ, iar implicarea sa în procesul de mediere are un caracter pur consultativ, așa încât propunerile pe care le face nu creează nici un fel de obligație pentru părțile în conflict.

4. ATRIBUȚIILE PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI

4.1 CLASIFICAREA ATRIBUȚIILOR PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI.

Atribuțiile Președintelui României pot fi clasificate in patru mari categorii:

Atribuțiile Președintelui României în raporturile sale cu Parlamentul;

Atribuțiile Președintelui României ca șef al executivului;

Atribuțiile Președintelui României în domeniul politicii externe.

Alte atribuții.

4.1.1 ATRIBUȚIILE PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI ÎN RAPORTURILE SALE CU PARLAMENTUL

1. Conform art. 88 din Constituție, Președintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme ale națiunii. Dreptului de mesaj al Președintelui României îi corespunde obligația Camerelor întrunite în ședință comună de a primi mesajul.

In funcție de obiectul și condițiile de exercitare, pot fi deosebite două categorii de mesaje:

a) mesaje facultative, care au ca obiect principalele probleme ale națiunii și recurgerea la ele este lăsată la latitudinea Președintelui;

b) mesaje obligatorii, cum sunt cele prevăzute în art. 92 alin. 3 din Constituție.

2. Convocarea Parlamentului în sesiuni este reglementată în art. 63 alin. 3 și art. 66 alin. 2. Potrivit primului text, Parlamentul nou ales se întrunește, la convocarea Președintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri.

În articolul 66 alin. 2 se reglementează întrunirea Camerei Deputaților și Senatului în sesiuni extraordinare, la cererea Președintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puțin o treime din numărul deputaților sau al senatorilor.

3. O altă atribuție este prevăzută în art. 89 din Constituție și se referă Ia dizolvarea Parlamentului de către Președinte.

Astfel, Președintele României, după consultarea președinților celor două Camere și a liderilor grupurilor parlamentare, poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură.

În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată. Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele șase luni ale mandatului Președintelui României, în timpul stării de asediu, de urgență precum si in timpul stării de mobilizare și de război.

4. Președintele României are atribuția de promulgare a legii, conform art. 77 din Constituție.

Promulgarea legii este operațiunea finală a procedurii legislative și ea permite șefului statului să învestească legea cu formulă executorie, obligând autoritățile publice să treacă la executarea prevederilor acesteia.

Termenul în care Președintele are obligația de promulgare este de cel mult 20 de zile de la primirea legilor adoptate de către Parlament.

Președintele poate promulga legea în cadrul acestor 20 de zile, prin emiterea unui decret de promulgare prin care se dispune publicarea legii în Monitorul Oficial al României.

Înainte de promulgare, Președintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii. Reexaminarea legii poate fi cerută pentru diferite motive, spre exemplu, inacceptabilitatea unor texte sau chiar erori materiale. In urma reexaminării, Președintele are obligația de a promulga legea în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii.

Totodată, Președintele poate cere Curții Constituționale să verifice constituționalitatea unor prevederi ale legii. Decizia Curții prin care se confirmă că legea este constituțională este obligatorie pentru Președinte, fiind obligat să promulge legea în termen de cel mult 10 zile de la primirea deciziei.

4.1.2 ATRIBUȚII ALE PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI CA ȘEF AL EXECUTIVULUI.

1. Din această categorie, fac parte, în primul rând, atribuțiile Președintelui României în relația cu Guvernul. Acestea sunt prevăzute in Constituția României in art. 85-87:

a) Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.

b) In caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului, Președintele revocă și numește, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului.

Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziția politică a Guvernului, Președintele României va putea exercita atribuția prevăzută la alineatul 2 numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea primului-ministru.

Drept urmare, remanierea guvernamentală, ca atribuție a Președintelui României se va limita exclusiv la schimbarea unei persoane cu alta, dar în baza aceleiași structuri și a aceleiași compoziții politice.

c) O altă atribuție a Președintelui României se referă la consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente și de importanță deosebită. În situațiile în care Președintele României socotește că este oportun, are posibilitatea de a convoca Guvernul pentru a-1 consulta cu privire la probleme urgente și de importanță deosebită, în final, decizia aparține Șefului Statului, în problemele de competența sa, părerile membrilor Guvernului având doar un caracter consultativ.

d) La ședințele Guvernului, în care se dezbat probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice și, la cererea primului-ministru, în alte situații, poate lua parte Președintele României. Aceste ședințe ale Guvernului vor fi prezidate de Președintele României. Președintele României participă la dezbateri, își expune punctul de vedere, dar nu are dreptul de a vota.

2. Președintele României îndeplinește atribuțiile ce-i revin în calitate de comandant al forțelor armate și în funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării (art. 92 alin. l din Constituție).

3. Atribuții ale Președintelui României în situații excepționale.

Conform art. 92 alin. 2 din Constituție, Președintele României, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, poate declara mobilizarea parțială sau generală a forțelor armate. Numai în cazuri excepționale, hotărârea Președintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare. Refuzul Parlamentului de a aproba hotărârea Președintelui are ca efect anularea decretului prezidențial de mobilizare.

Conform art. 92 alin. 3, în caz de agresiune armată, îndreptată împotriva țării, Președintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii și le aduce neîntârziat la cunoștință Parlamentului printr-un mesaj. In caz de mobilizare sau de război, Parlamentul continuă activitatea pe toată durata acestor stări, iar dacă nu se află în sesiune, se convoacă de drept în 24 de ore de la declararea lor.

Președintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau de urgență, în întreaga țară ori în unele unități administrativ-teritoriale și solicită Parlamentului, încuviințarea măsurii adoptate în cel mult 5 zile de la luarea acesteia .

Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgență și funcționează pe toată durata acestora.

4.1.3 ATRIBUȚIILE PREȘEDINTELUI IN DOMENIUL POLITICII EXTERNE.

Atribuțiile Președintelui României privesc încheierea de tratate internaționale și asigurarea legăturilor diplomatice cu alte state.

Președintele încheie tratate internaționale în numele României, negociate de Guvern, și le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate și acorduri internaționale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite de lege.

La propunerea Guvernului, Președintele României acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai României; totodată, aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice .

O altă atribuție privește reprezentanții diplomatici ai altor state care sunt acreditați pe lângă Președintele României.

4.1.4 ALTE ATRIBUȚII ALE PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI

Președintele României îndeplinește si următoarele atribuții:

conferă decorații si titluri de onoare;

acorda gradele de mareșal, de general si de amiral;

numește in funcții publice, in condițiile prevăzute de lege;

acorda grațierea individuala.

5. ACTELE PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI

Președintele României recurge la acte juridice, fapte materiale juridice, operații administrative și acte exclusiv politice.

Conform art. 99 alin. l din Constituție, Președintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistența decretului.

Natura juridică a decretelor prezidențiale. Decretele emise de Președintele României sunt acte administrative, manifestări unilaterale de voință, cu caracter executoriu.

Caracterul decretelor prezidențiale. Decretele emise de Președinte pot avea atât caracter normativ, cât și caracter individual.

Data de la care decretele prezidențiale încep să producă efecte juridice este cea a publicării în Monitorul Oficial al României. După cum s-a arătat, nepublicarea decretului în Monitorul Oficial al României are ca sancțiune însăși inexistența actului.

Decretul se semnează de Președinte. In cazurile expres prevăzute de art. 100 alin. 2 din Constituție, decretele se contrasemnează de Primul-ministru. Lipsa contrasemnăturii atrage nulitatea decretului deoarece Primul-ministru prin contrasemnare își angajează răspunderea politică față de Parlament.

Nu trebuie contrasemnate decretele prezidențiale de promulgare a legii, cele care au ca obiect numirea în funcții publice, cele care au ca obiect consultarea poporului prin referendum și altele. După cum se subliniază într-o opinie, majoritatea decretelor care nu sunt contrasemnate de primul-ministru, intră în sfera relațiilor Președintelui României cu Parlamentul, iar o altă categorie de decrete, în special cele de numiri în funcții, sunt supuse unor condiții stabilite de lege.

6. RĂSPUNDEREA PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI

în art. 84 alin. 2 din Constituție se prevede că Președintele României se bucură de imunitate. În principiu, el nu răspunde pentru opiniile, actele sau faptele săvârșite în exercițiul mandatului, adică cele care fac parte din prerogativele pe care i le conferă funcția, în schimb, pentru faptele care nu au legătură cu prerogativele funcției de Președinte al României va răspunde ca orice cetățean, în condițiile dreptului comun.

Protecția acordată Președintelui nu înseamnă că acesta nu răspunde pentru modul cum își exercită mandatul. Răspunderea Președintelui României poate fi de natură politică sau de natură juridică.

6.1 RĂSPUNDEREA POLITICĂ A PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI.

Președintele răspunde față de cei care l-au ales, răspundere ce se manifestă prin sancționarea Președintelui prin nealegerea sa de către corpul electoral.

Demiterea Președintelui României din funcție implică, în prealabil, suspendarea sa din funcție.

Suspendarea din funcție intervine, conform art. 95 din Constituție, în cazul săvârșirii de către Președintele României a unor fapte grave prin care se încalcă prevederile Constituției. Parlamentul este autoritatea publică competentă să aprecieze și să hotărască suspendarea din funcție a Președintelui.

Luarea măsurii efective de suspendare a Președintelui României de către Parlament, presupune anumite etape, reglementate de textele constituționale, în principal, de art. 95, și anume:

propunerea de suspendare din funcție poate fi inițiată de cel puțin o treime din numărul deputaților și senatorilor;

propunerea trebuie adusă neîntârziat la cunoștință Președintelui;

Curtea Constituțională se pronunță printr-un aviz consultativ asupra propunerii de suspendare;

Camera Deputaților și Senatul, în ședință comună, dezbat propunerea de suspendare; dacă Președintele consideră necesar, trebuie să i se dea dreptul de a da explicații cu privire la faptele ce i se impută;

propunerea de suspendare trebuie aprobată de Parlament cu cel puțin votul majorității deputaților și senatorilor.

Consecințele aprobării propunerii de suspendare din funcție a Președintelui României.

Potrivit art. 98 alin. l din Constituție, dacă Președintele este suspendat din funcție, se instaurează interimatul funcției de Președinte, interimat, care se asigură, în ordine, de președintele Senatului sau de președintele Camerei Deputaților.

Atribuțiile prevăzute în art. 88, referitor la mesajele adresate de Președintele României Parlamentului, art. 89 referitor la Dizolvarea Parlamentului, art. 90 privind organizarea referendumului nu pot fi exercitate pe durata interimatului funcției prezidențiale. În cel mult 30 de zile de la data aprobării propunerii de suspendare din funcție, se organizează un referendum pentru demiterea Președintelui.

In cazul în care referendumul nu s-a organizat în cel mult 30 de zile de la data aprobării cererii de suspendare din funcție sau atunci când, deși s-a organizat în acest termen, electoratul a refuzat demiterea, încetează interimatul funcției și Președintele reia exercițiul mandatului său. Dacă, prin referendum, corpul electoral a hotărât demiterea din funcție, interimatul va continua până la validarea mandatului și depunerea jurământului de către noul Președinte.

Referitor la alegerile pentru un nou Președinte, în art. 97 alin. 2 se prevede că în termen de 3 luni de la data la care a intervenit vacanța funcției de Președinte – în cazul discutat – de la data demiterii Președintelui, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou Președinte.

Legea nr. 3/2000 constituie sediul materiei pentru organizarea și desfășurarea referendumului.

In art. l din lege se precizează că în România suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative și prin referendum.

Legea nr. 3/2000 reglementează atât referendumul național, cât și referendumul local.

Referendumul național constituie forma și mijlocul de consultare directă și de exprimare a voinței suverane a poporului cu privire la:

revizuirea Constituției;

demiterea Președintelui României;

probleme de interes național;

Cetățenii care participă la referendum au dreptul să se pronunțe prin "DA" sau "NU" la următoarea întrebare înscrisă pe buletinul de vot: "Sunteți de acord cu demiterea Președintelui României?"

Demiterea Președintelui României este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor cetățenilor înscriși în listele electorale.

Potrivit art. 15 din Legea nr. 3/2000, obiectul și data referendumului național privind demiterea Președintelui României, se stabilesc prin hotărâre a Parlamentului.

Aducerea la cunoștință publică a datei referendumului național se face prin "Monitorul oficial al României" partea I, prin presă, radio și televiziune.

Curtea Constituțională prezintă Parlamentului un raport cu privire la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului național și confirmă rezultatele acestuia.

Măsura demiterii din funcție a Președintelui României intră în vigoare la data publicării în "Monitorul oficial al României", partea I, a hotărârii Curții Constituționale de confirmare a referendumului.

6.2 RĂSPUNDEREA JURIDICĂ A PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI.

Președintele ca și parlamentarii se bucură de imunitate, ca atare legiuitorul constituant român reduce răspunderea juridică penală a Președintelui României la punerea sub acuzare pentru înaltă trădare. In concret noul articol cuprinde următoarele precizări:

Camera Deputaților și Senatul, în ședință comună, cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputaților și senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Președintelui României pentru înaltă trădare;

Propunerea de punere sub acuzare poate fi inițiată de majoritatea deputaților și senatorilor. Este o prevedere nouă, prin care se arată că este nevoie de majoritatea absolută pentru a se putea propune punerea sub acuzare a Președintelui României;

Propunerea de punere sub acuzare se aduce neîntârziat, la cunoștință Președintelui României pentru a putea da explicații cu privire la faptele ce i se impută;

De la data punerii sub acuzare și până la data demiterii, Președintele este suspendat de drept.

Competența de judecată aparține înaltei Curți de Casație și Justiție;

Președintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În ce privește motivul punerii sub acuzare, acesta este "înaltă trădare". În Codul penal nu există infracțiunea de "înaltă trădare". Ca atare, s-a subliniat că sintagma "înaltă trădare" depășește sfera strictă a conceptelor juridice, ea având și o semnificație politică și un caracter mai complex decât infracțiunea de trădare, prevăzuta în Codul penal.

CAP. II GUVERNUL ROMÂNIEI

1. CONSTITUIREA SI COMPONENȚA GUVERNULUI

O deosebită însemnătate au dispozițiile art. 102 alin. l din Constituție, din care rezultă ca Guvernul este organul central al puterii executive care exercită conducerea generală a administrației publice. Astfel, se prevede că Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice.

Sediul materiei pentru organizarea și funcționarea Guvernului României îl constituie Legea nr. 90/2001.

PROCEDURA DE CONSTITUIRE ȘI ÎNVESTIRE A GUVERNULUI

Începe cu desemnarea de către Președintele României a unui candidat la funcția de prim-ministru în urma consultării partidului sau formațiunii politice care are majoritatea absolută în Parlament ori dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.

Persoana desemnată drept candidat la funcția de prim-ministru va cere în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului și a întregii liste a Guvernului. Acestea se dezbat de Camera Deputaților și de Senat în ședință comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorității deputaților și senatorilor.

Pe baza votului de încredere acordat de Parlament, Președintele României numește Guvernul, deci Guvernul este un organ numit. Primul-ministru, miniștrii și ceilalți membri ai Guvernului vor depune individual, în fața Președintelui României, jurământul de credință și devotament stabilit în art. 82 din Constituție. Data depunerii jurământului constituie data de la care Guvernul în întregul său și fiecare membru în parte își exercită mandatul.

1.2 ROLUL ȘI FUNCȚIILE GUVERNULUI.

Potrivit art. l alin. 2 din Legea nr. 90/2001, Guvernul are rolul de a asigura funcționarea echilibrată și dezvoltarea sistemului economic și social, precum și racordarea acestuia la sistemul economic mondial, în condițiile promovării intereselor naționale.

Pentru realizarea Programului de guvernare, Guvernul exercită cinci funcții și anume:

funcția de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a Programului de guvernare;

funcția de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ și instituțional necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;

funcția de administrare a proprietății statului, prin care se asigură administrarea proprietății publice și private a statului, precum și gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil;

funcția de reprezentare, prin care se asigură reprezentarea statului român pe plan intern și extern;

funcția de autoritate de stat prin care Guvernul asigură urmărirea și controlul aplicării și respectării reglementărilor în domeniile apărării, ordinii publice și siguranței naționale, precum și în domeniile economic și social și al funcționării instituțiilor și organismelor care își desfășoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea sa.

1.3 COMPONENȚA GUVERNULUI.

Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin legea organică. Din Guvern pot face parte și miniștri-delegați cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru, prevăzuți în lista Guvernului, prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere.

1.4 CONDIȚIILE CE TREBUIE ÎNDEPLINITE PENTRU A FI MEMBRU AL GUVERNULUI.

Condițiile ce trebuie îndeplinite de o persoană pentru a fi membru al Guvernului sunt stipulate în art. 2 din Legea nr. 23/03.03.2004, și anume:

persoana să aibă cetățenia română și domiciliul în țară;

să se bucure de exercițiul drepturilor electorale;

să nu fi suferit condamnări penale;

să nu se găsească în unul din cazurile de incompatibilitate .

1.5 INCOMPATIBILITĂȚI PRIVIND FUNCȚIA DE MEMBRU AL GUVERNULUI.

A. Incompatibilități de ordin constituțional.

Potrivit art. 105 alin. l din Constituție, funcția de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcții publice de autoritate, cu excepția celei de deputat sau senator. De asemenea, ea este incompatibilă cu exercitarea unei funcții de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizațiilor cu scop comercial. Alte incompatibilități se stabilesc prin lege organică .

După cum se observă, constituantul român a optat pentru compatibilitatea funcției de membru al Guvernului, cu aceea de deputat sau senator, înscriindu-se pe linia acelor Constituții europene care o admit.

B. In compatibilitățile privind funcția de membru al Guvernului prevăzute In Legea nr. 161/2003". Potrivit Legii nr. 161/2003, funcția de membru al Guvernului este incompatibilă cu:

orice altă funcție politică de autoritate, cu excepția celei de deputat sau de senator ori a altor situații prevăzute de Constituție;

o funcție de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizațiilor cu scop comercial;

funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administrație sau cenzor la societățile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituții de credit, societățile de asigurare și cele financiare, precum și la instituțiile publice;

funcția de președinte sau de secretar al adunărilor generale ale acționarilor sau asociaților la societățile comerciale prevăzute la litera c);

funcția de reprezentant al statului în adunările generale ale societăților comerciale prevăzute la litera c);

funcția de manager sau membru al consiliilor de administrație ale regiilor autonome, companiilor și societăților naționale;

calitatea de comerciant persoană fizică;

calitatea de membru al unui grup de interes economic;

o funcție publică încredințată de un stat străin, cu excepția acelor funcții prevăzute în acordurile și convențiile la care România este parte.

Membrii Guvernului, secretarii de stat, subsecretarii de stat și persoanele care îndeplinesc funcții asimilate acestora pot exercita funcții sau activități în domeniul didactic, al cercetării științifice și al creației literar-artistice.

1.6 ÎNCETAREA FUNCȚIEI DE MEMBRU AL GUVERNULUI

In art. 106 din Constituție se precizează că funcția de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.

Demisia din funcția de membru al Guvernului se anunță public, se prezintă în scris primului-ministru și devine irevocabilă din momentul în care s-a luat act de depunerea ei, dar nu mai târziu de 15 zile de la data depunerii. Revocarea din funcția de membru al Guvernului se face de Președintele României, prin decret, la propunerea primului ministru. Revocarea are loc în caz de remaniere guvernamentală.

Potrivit art. 8 alin. l din Legea nr. 90/2001, în cazul în care încetarea calității de membru al Guvernului, intervine ca urmare a demisiei, a pierderii drepturilor electorale, a incompatibilității, a decesului și în alte situații prevăzute de lege, Președintele României, la propunerea primului-ministru, ia act de aceasta și declară vacantă funcția de membru al Guvernului.

Demiterea intervine în situația în care un membru al Guvernului a fost condamnat penal printr-o hotărâre judecătorească definitivă sau averea sa a fost declarată, în tot sau parte, ca fiind dobândită în mod ilicit, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. Ministrul va fi demis de către Președintele României, la propunerea primului-ministru.

Conform art. 9 alin. l din Legea nr. 90/2001, dacă primul-ministru se află într-una din situațiile de încetare a funcției de membru al Guvernului stipulate în art. 5 din aceeași lege sau este în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile, Președintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuțiile primului-ministru, până la formarea noului Guvern.

Interimatul, pe perioada imposibilității exercitării atribuțiilor, încetează dacă primul-ministru își reia activitatea în Guvern. Aceste prevederi se aplică, în mod corespunzător și celorlalți membri ai Guvernului, la propunerea primului-ministru, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile. În asemenea situații, înăuntrul termenului de 45 de zile, primul-ministru va iniția prevederile prevăzute de lege pentru numirea unui alt membru al Guvernului.

Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziția politică a Guvernului, Președintele României va putea exercita atribuția prevăzută la alin. 2 art. 85 din Constituție numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea primului-ministru.

Orice propunere de remaniere, care nu influențează nici structura, nici compoziția politică a Guvernului, nu are nevoie de aprobarea Parlamentului, Președintele României, la propunerea primului-ministru, putând să-i revoce și să-i numească în funcție.

2. ORGANIZAREA SI FUNCȚIONAREA GUVERNULUI

2.1 PRIMUL-MINISTRU

Deține o poziție specială în cadrul Guvernului. Primul-ministru conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia, cu respectarea atribuțiilor legale care le revin. Este de reținut că șeful Guvernului în conducerea și coordonarea activității miniștrilor este obligat să respecte atribuțiile legale ale acestora.

In al doilea rând, primul-ministru reprezintă Guvernul în relațiile acestuia cu Parlamentul, Președintele României, Curtea Supremă de Justiție, Curtea Constituțională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Ministerul Public, celelalte autorități și instituții publice, partidele și alianțele politice, sindicatele, cu alte organizații neguvernamentale, precum și în relațiile internaționale.

Primul-ministru este vicepreședintele Consiliului Suprem de Apărare a Țării și exercită toate atribuțiile care derivă din această calitate.

Primul-ministru are competența de a numi și elibera din funcție următoarele categorii:

conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului, cu excepția persoanelor care au calitatea de membru al Guvernului;

secretarul general și secretarii generali adjuncți ai Guvernului, în cazul utilizării acestor funcții;

personalul din cadrul cancelariei primului-ministru;

secretarii de stat;

alte persoane care îndeplinesc funcții publice, în cazurile prevăzute de lege.

Primul-ministru prezintă Camerei Deputaților și Senatului rapoarte și declarații cu privire la politica Guvernului și răspunde la întrebările ori interpelările care îi sunt adresate de către deputați sau senatori.

Se permite ca primul-ministru să desemneze un membru al Guvernului să răspundă la întrebările și interpelările adresate Guvernului de către deputați sau senatori, în funcție de domeniul de activitate ce formează obiectul interpelării.

Primul-ministru contrasemnează decretele emise de Președintele României, în cazul în care Constituția prevede obligativitatea contrasemnării acestora. Prin art. 18 al Legii nr. 90/2001, i se acordă primului-ministru posibilitatea de a constitui, prin decizie, consilii, comisii și comitete interministeriale în scopul rezolvării unor probleme operative.

In îndeplinirea atribuțiilor cei îi revin primul-ministru emite decizii, în condițiile legii. Din examinarea specificului atribuțiilor primului-ministru, rezultă că majoritatea deciziilor pe care le emite, cu ocazia îndeplinirii acestora, au caracter individual.

2.2. ORGANIZAREA APARATULUI DE LUCRU AL GUVERNULUI.

Aparatul de lucru al Guvernului are o structură trihotomică și anume:

Cancelaria primului-ministru;

Secretariatul general al Guvernului;

Departamente și alte asemenea structuri organizatorice cu atribuții specifice stabilite prin hotărâre a Guvernului.

In cadrul aparatului de lucru al Guvernului funcționează:

Cancelaria primului-ministru;

Secretariatul general al Guvernului;

Departamentul pentru Relația cu Parlamentul, structură cu personalitate juridică, finanțat prin bugetul Secretariatului general al Guvernului;

Departamentul pentru Analiză Instituțională și Socială;

Departamentul pentru Relații Interetnice;

Departamentul pentru Românii de Pretutindeni;

Departamentul Purtătorului de Cuvânt al Guvernului și Relații cu Presa.

2.2.1 CANCELARIA PRIMULUI – MINISTRU

Este o structură organizatorică cu personalitate juridică, condusă de șeful cancelariei care are rang de ministru și calitate de ordonator principal de credite. Organizarea si funcționarea Cancelariei primului-ministru se aprobă prin decizia primului-ministru. Conducerea compartimentului din cadrul Cancelariei se asigură de personal cu funcție de conducere sau demnitari.

2.2.2 SECRETARIATUL GENERAL AL GUVERNULUI

Guvernul are un Secretariat General condus de secretarul general al Guvernului, care poate avea rang de ministru, ajutat de unul sau mai mulți secretari generali adjuncți, care pot avea rang de secretar de stat, numiți prin decizie a primului-ministru.

Secretariatul General al Guvernului funcționează ca structură în aparatul de lucru al Guvernului, cu personalitate juridică, având rolul de a asigura derularea operațiunilor tehnice aferente actului de guvernare, rezolvarea problemelor organizatorice, juridice, economice și tehnice ale activității Guvernului, precum și reprezentarea Guvernului în fața instanțelor judecătorești.

Conducerea Secretariatului General al Guvernului este realizată de ministrul pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului, ajutat de unul sau mai mulți secretari de stat și subsecretari de stat numiți prin decizie a primului-ministru. Ministrul pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului este ordonator principal de credite pentru aparatul de lucru al Guvernului și pentru instituțiile care fac parte integranta din Guvern.

În exercitarea atribuțiile care îi revin, ministrul pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului emite ordine și instrucțiuni, în condițiile legii.

Structura organizatorică a Secretariatului General al Guvernului se aprobă prin decizie a primului-ministru. În structura Secretariatului General al Guvernului funcționează:

Oficiul pentru gestionarea relațiilor cu Republica Moldova;

Oficiul pentru problemele veteranilor de război;

Oficiul pentru problemele romilor.

Atribuțiile Secretariatului General al Guvernului sunt stabilite prin Hotărâre de Guvern. Menționăm câteva dintre ele:

urmărește modul de realizare a Programului de guvernare;

organizează și pregătește ședințele Guvernului;

asigură respectarea procedurilor pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, potrivit reglementărilor legale;

asigură, în domeniul său de activitate, relația cu Parlamentul și cu ministerele;

organizează videoconferințele Guvernului etc.

Prin funcțiile și atribuțiile pe care le îndeplinește Secretariatul General al Guvernului constituie elementul de legătură și stabilitate al Guvernării.

2.2.3 DEPARTAMENTUL

Este o structură organizatorică fără personalitate juridică și unități în subordine, subordonat primului-ministru, cu rolul de coordonare și sinteză în domenii de interes general, în conformitate cu atribuțiile Guvernului.

Departamentul este condus de un demnitar și în exercitarea atribuțiilor ce îi revin, conducătorul departamentului emite ordine cu caracter individual.

In concret, înființarea, modul de organizare și funcționare, precum și atribuțiile departamentului se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

2.3 FUNCȚIONAREA GUVERNULUI.

Guvernul este o autoritate publică colegială care lucrează în ședințe.

2.3.1 ȘEDINȚA PLENULUI

Reprezintă modalitatea de lucru a întregului Guvern. In ședințele plenului se dezbat problemele politicii interne și externe a țării precum și cele privind conducerea generală a administrației publice, se adoptă acte juridice și politice și se stabilesc măsurile corespunzătoare.

Guvernul se întrunește în ședințe săptămânal sau ori de câte ori este nevoie. Ședințele Guvernului sunt convocate și conduse de primul-ministru.

Președintele României prezidează ședințele de Guvern la care participă. In calitate de invitați, la ședințele Guvernului pot participa, conducători ai unor organe de specialitate din subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ai unor autorități administrative autonome, precum și orice alte persoane a căror prezență se apreciază a fi utilă, la solicitarea primului-ministru.

Dezbaterile din ședințele Guvernului și modul de adoptare a actelor acestuia, precum și a oricăror alte măsuri stabilite, se înregistrează pe bandă magnetică și se consemnează în scris în stenograma ședinței, certificată de Cancelarul Primului-ministru .

2.3.2 ÎNCETAREA MANDATULUI GUVERNULUI.

Guvernul își exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale. Guvernul nou își începe mandatul la data depunerii jurământului, este evident că vechiul Guvern va fi obligat să funcționeze până în momentul în care noul Guvern își începe mandatul; drept urmare acest moment este cel al depunem jurământului, nu cel al validării alegerilor parlamentare generale. In art. 110 alin. 2 din Constituție se stabilește că Guvernul este demis, deci mandatul său încetează la data retragerii de către Parlament a încrederii acordate sau dacă primul-ministru se află în una din situațiile de încetare a funcției de membru al Guvernului prevăzute de art. 106 din Constituție cu excepția revocării, ori este în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile mai mult de 45 de zile. în aceste situații, Președintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuțiile primului-ministru, până la formarea noului Guvern. Interimatul pe perioada imposibilității exercitării atribuțiilor, încetează dacă primul-ministru își reia activitatea în Guvern.

3. ATRIBUȚIILE GUVERNULUI

Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice.34

Totodată, Guvernul are rolul de a asigura funcționarea echilibrată și dezvoltarea sistemului național economic și social precum și racordarea acestuia la sistemul economic mondial în condițiile promovării intereselor naționale.

3.1 CLASIFICAREA ATRIBUȚIILOR GUVERNULUI.

Atribuțiile Guvernului se pot clasifica din mai multe puncte de vedere. După criteriul actului normativ care le prevede atribuțiile Guvernului pot fi grupate în:

1. Atribuții prevăzute de Constituție;

2. Atribuții prevăzute de Legea de organizare și funcționare a Guvernului României și a ministerelor;

3. Atribuții prevăzute de Regulamentele de funcționare ale celor două Camere ale Parlamentului;

4. Atribuții prevăzute în alte legi.

3.1.1 ATRIBUȚIILE GUVERNULUI POTRIVIT CONSTITUȚIEI

Sunt prevăzute în Constituție și vizează politica internă sau externă a statului.

a) Din domeniul politicii interne menționăm următoarele:

asigură realizarea politicii interne, potrivit programului să de guvernare, acceptat de Parlament .

exercită conducerea generală a administrației publice

exercită inițiativa legislativă. Guvernul și ministerele, cu avizul Curții de Conturi, pot înființa organe de specialitate, în subordinea lor, numai dacă legea le recunoaște această competență

poate propune Președintelui României revizuirea Constituției

b) În domeniul politicii externe, reținem următoarele:

asigură realizarea politicii externe a țării, potrivit programului său de guvernare, aprobat de Parlament

negociază încheierea tratatelor internaționale

propune Președintelui României acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici ai României .

3.1.2 ATRIBUȚIILE GUVERNULUI PREVĂZUTE DIN

LEGEA NR. 90/2001

Se referă la politica internă și externă a țării.

a) Guvernul exercită conducerea generală a administrației publice (art. 11 lit. a ) fiind organul central al puterii executive, care realizează politica internă și externă a țării, trebuie să asigure unitatea de acțiune a administrației publice centrale și locale, pentru realizarea obiectivelor ce decurg din programul de guvernare, acceptat de Parlament.

Atribuția de conducere generală a administrației publice se realizează prin mijloace și forme diferite, după cum autoritățile sunt subordonate Guvernului, sau dimpotrivă sunt autonome, organizate pe plan central ori funcționează pe baza autonomiei locale. Astfel, Guvernul exercită controlul ierarhic asupra ministerelor, celorlalte organe centrale ale administrației publice de specialitate și asupra prefecților, având dreptul de a anula actele ilegale și cele inoportune. Controlul de legalitate a actelor autorităților administrației publice locale se realizează doar de către prefecți, care sunt reprezentanții Guvernului, fiind un control de tutelă administrativă in cadrul căreia aceștia pot să sesizeze instanța de contencios administrativ dacă consideră actul ilegal.

b) Guvernul inițiază proiecte de lege si le supune spre adoptare Parlamentului conform articolului 74 alin. 1 din Constituție, dreptul de inițiativa legislativa aparține Guvernului, deputaților, senatorilor, sau unui număr de cel puțin 100.000 de cetățeni cu drept de vot.

Guvernul este primul subiect căruia i se recunoaște dreptul de inițiativă legislativă, ceea ce nu este întâmplător, ci se explică tocmai prin obiectivele majore ale activității guvernamentale.

Guvernul își exercită inițiativa legislativă prin însușirea proiectelor de lege elaborate de ministere sau de alte autorități ale administrației publice și transmiterea acestora spre dezbatere și adoptare de către Camera competentă să îl adopte, ca prima Camera sesizată.

Au dreptul să inițieze proiecte de acte normative, în conformitate cu atribuțiile și cu domeniul lor de activitate, următoarele autorități publice:

ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale aflate în subordinea Guvernului, precum și autoritățile administrative autonome;

organele de specialitate ale administrației publice centrale aflate în subordinea sau coordonarea ministerelor – prin ministerele în a căror subordine sau coordonare se află;

prefecturile, consiliile județene, respectiv Consiliul General al Municipiului București – prin Ministerul Administrației și Internelor.

c) Guvernul emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanțe în temeiul unei legi speciale de abilitare și ordonanțe de urgență potrivit Constituției (art. 11 lit. c).

d) Guvernul asigură executarea de către autoritățile administrației publice a legilor și a celorlalte dispoziții normative date în aplicarea acestora. Ca șef al executivului, Guvernul trebuie să asigure executarea legilor și a celorlalte normative elaborate pentru aplicarea acestora. In principal, această atribuție se realizează prin adoptarea hotărârilor, obligatorii pentru organele administrației publice, persoanele juridice și persoanele fizice, precum și prin controlul executării lor, exercitat în formele și modalitățile prevăzute de lege.

e) Guvernul elaborează proiectele de lege a bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale de stat și le supune spre adoptare Parlamentului.

Anual Guvernul elaborează proiectul de lege al bugetului de stat și proiectul de lege al asigurărilor sociale de stat pe care le supune, separat, aprobării Parlamentului.

f) Guvernul aprobă strategiile și programele de dezvoltare economică a țârii, pe ramuri și domenii de activitate. Este una din atribuțiile de o deosebită importanță prin care se realizează politica internă a țării, mai ales politica economică în diferitele ramuri și domenii de activitate, conform strategiei și programului de guvernare aprobat de Parlament.

g) Guvernul asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit Programului de guvernare. Această atribuție, are în vedere utilizarea forței de muncă în sectorul de stat, salarii, pensii, acordarea de ajutoare materiale și altele.

h) Guvernul asigură apărarea ordinii de drept, a liniștii publice și siguranței cetățeanului, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor, în condițiile prevăzute de lege. îndeplinirea acestei atribuții implică adoptarea de acte normative, în aceste domenii, coordonarea unora din autoritățile administrației publice cu atribuții de această natură, etc., toate aceste activități guvernamentale putând să aibă loc numai în condițiile prevăzute de lege.

i) Guvernul aduce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea țării, scop în care organizează și înregistrează forțele armate.

Organizarea de activități militare sau paramilitare în afara unei autorități statale este interzisă.

Pe teritoriul României pot intra, staționa, desfășura operațiuni sau trece trupe străine numai în condițiile legii sau ale tratatelor internaționale la care România este parte.

j) Guvernul asigură realizarea politicii externe a țării și, în acest cadru, integrarea României în structurile europene și internaționale .

Atribuția decurge direct din rolul Guvernului statornicit în art. 101 alin. l din Constituție, acela de a realiza politica externă a țării, care își află concretizare în programul său de guvernare acceptat de Parlament.

k) Guvernul negociază tratatele, acordurile și convențiile internaționale care angajează statul român; negociază și încheie, în condițiile legii, convenții și alte înțelegeri internaționale la nivel guvernamental .

Prima parte a textului se întemeiază pe art. 91 alin. l din Constituție, potrivit căruia negocierea tratatelor internaționale în numele României este de competența Guvernului, iar încheierea lor, de competența Președintelui României.

Partea a doua a art. 11 lit. k se referă la acele convenții și alte înțelegeri internaționale la nivel guvernamental, care sunt negociate și încheiate de Guvern, în condițiile legii.

l) Guvernul conduce și controlează activitatea ministerelor și a celorlalte organe centrale din subordinea sa. Conducerea și controlul activității autorităților menționate de către Guvern au în vedere raporturile administrative de subordonare dintre cele dintâi și Guvern. Aceste din urmă beneficiază de prerogativele largi ale organului de control ierarhic asupra activității, dar, mai ales, a actelor administrative adoptate sau emise de cei controlați. Guvernul are dreptul să anuleze actele administrative ilegale sau inoportune emise de autoritățile administrației publice din subordinea sa, precum și ale prefecților.

m) Guvernul asigură administrarea proprietății publice și private a statului,

n) Guvernul acordă și retrage cetățenia română în condițiile legii; aprobă renunțarea la cetățenia română, în aceleași condiții .Legea cetățeniei române nr. 21/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilește condițiile în care Guvernul acordă și retrage cetățenia română.

o) Guvernul înființează, cu avizul Curții de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa.

p) Guvernul cooperează cu organismele sociale interesate în îndeplinirea atribuțiilor sale.

r) Guvernul îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege sau care decurg din rolul și funcțiile Guvernului.

Din examinarea variatelor atribuții ale Guvernului, rezultă că din punct de vedere al competenței materiale, are o competență generală care privește toate domeniile și ramurile de activitate ale administrației publice. Din punct de vedere al competenței teritoriale, Guvernul își exercita atribuțiile pe întreg teritoriul țării.

4. ACTELE GUVERNULUI

Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe.

4.1 HOTĂRÂRILE GUVERNULUI

Acestea se emit pentru organizarea executării legilor și ele nu pot contraveni principiilor și dispozițiilor cuprinse într-o lege. Hotărârile pot avea caracter normativ sau individual. Hotărârile cu caracter normativ pol fi clasificate în două categorii:

a) cele care stabilesc ele însele reguli juridice pe baza și în vederea executării legii, deci sunt acte de reglementare a relațiilor sociale din administrația publică.

b) hotărârile prin care se aprobă alte acte juridice, cum sunt, spre exemplu, hotărârile de aprobare a regulamentelor, normelor etc. Despre ultima categorie, în doctrină s-a arătat că "în toate aceste cazuri, întrucât nu este vorba de aprobarea unui act juridic normativ al unui organ subordonat Guvernului, nu ne găsim în prezența unei aprobări propriu-zise, ci a adoptării de către Guvern, pe calea unei hotărâri, a unui regulament, a unor acte normative, a unor norme metodologice.

4.2 ORDONANȚELE GUVERNULUI

a) Ordonanțele emise pe baza unei legi de abilitare. Dreptul Guvernului de a emite ordonanțe se întemeiază pe instituția delegării legislative, prevăzută de art. 115 alin. l din Constituție, în temeiul căreia Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.

Ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și condițiile precizate de aceasta. S-a arătat că legea de abilitare a Guvernului reprezintă totdeauna o inițiativă a acestuia, adică Guvernul însuși solicită legea de abilitare. Legea de abilitare trebuie să prevadă, în mod obligatoriu, domeniul și data până la care se pot emite ordonanțele.

Dacă legea de abilitare o cere, ordonanțele se supun aprobării Parlamentului potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare, nerespectarea acestui termen atrăgând încetarea efectelor ordonanței .

Până la aprobarea lor de către Parlament, ordonanțele pot fi modificate, revocate sau înlocuite de Guvern, deoarece ele sunt acte administrative cu caracter normativ.

Ordonanțele de urgență.

Spre deosebire de ordonanțele emise pe baza unei legi de abilitare, ordonanțele de urgență pot fi adoptate în temeiul unei autorități proprii conferite Guvernului, chiar prin textul menționat, fără să fie nevoie de o autorizare printr-o lege specială, dar cu condiția existenței unei situații excepționale.

In al doilea rând, ordonanțele de urgență nu intră în vigoare decât după depunerea lor spre aprobare la Parlament, fiind o condiție de existență a acestora. Referitor la această condiție, justificat s-a observat că publicarea ordonanțelor de urgență în "Monitorul oficial al României", partea I, ar trebui să poarte mențiunea oficială a Președintelui uneia din cele două Camere, prin care să se ateste depunerea lor în prealabil în Parlament, ceea ce niciodată nu s-a făcut în practică.

Dacă ordonanța de urgentă este respinsă de Parlament, în mod firesc, efectele ei încetează la data publicării legii de respingere; dacă ordonanța de urgență este aprobată de Parlament, fără sau cu modificări, ea dobândește regimul juridic al legii.

c) Prin revizuirea Constituției, alin, 4 și 5 ale fostului art. 114 au fost modificate și s-au adăugat trei alineate noi, în ideea de a se stăvili numărul mult prea mare al ordonanțelor de urgență adoptate de Guvern și de a se clarifica unele din problemele controversate din doctrină.

Conform alin. 4 al art. 115 din noua Constituție, Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență numai în situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligația de a motiva urgența în cuprinsul acestora.

Ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale, nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție, drepturile electorale și nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.

d) In ce privește natura juridică a ordonanțelor, de la data publicării lor în "Monitorul oficial al României" acestea sunt acte administrative, iar prin ratificarea lor de către Parlament ele se transformă în lege, sau într-o altă formulare, se arată că ordonanțele Guvernului au o dublă natură juridică și anume acte administrative, în raport cu autoritatea care le adoptă și de acte cu putere de lege, în raport de forța juridică a lor.

Caracterul ordonanțelor. In multe tratate de drept administrativ sa afirmat că ordonanțele au caracter normativ, în prezent, trebuie să facem precizarea "de regulă" ordonanțele au caracter normativ pentru că în practica ultimilor ani au fost adoptate și ordonanțe cu caracter individual.

4.3 PROCEDURA DE ADOPTARE A HOTĂRÂRILOR ȘI ORDONANȚELOR GUVERNULUI.

a) Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe în prezența majorității membrilor săi. Așadar, cvorumul cerut pentru adoptarea actelor juridice ale Guvernului este prezența la ședințele de plen a majorității membrilor care îl compun.

Hotărârile și ordonanțele se adoptă prin consens. Dacă nu se realizează consensul, hotărăște primul-ministru.

Dacă unii autori nu comentează în nici un fel textul citat, alții își exprimă rezerve față de conținutul acestuia. Ne raliem ultimului punct de vedere care consideră că "… această procedură de adoptare a hotărârilor sau ordonanțelor… este străină oricăror reguli ale democrației și prin ea se dau puteri exagerate primului-ministru". In sprijinul aceluiași punct de vedere, un alt autor observa imediat ca hotărârile și ordonanțele "fiind acte juridice, ele ar trebui adoptate doar pe bază de vot, unde cerința majorității nu trebuie să lipsească ".

Într-adevăr, a cere consensul pentru adoptarea unor acte juridice și cu atât mai mult ale Guvernului, ni se pare o condiție excesivă, care, în practică, este dificil de realizat. Pe de altă parte, dacă nu se realizează consensul, hotărăște primul-ministru, ceea ce înseamnă că acesta decide în ultimă instanță și este înfrânt chiar caracterul colegial al Guvernului. Ori, regula este că autoritățile administrației publice colegiale își adoptă actele juridice cu "majoritatea" cerută de lege.

b) Alineatul 2 al art. 27 din leg. 90//2001 stipulează că prevederile alin. l se aplică și în cazul documentelor și al altor măsuri dezbătute în Guvern. După cum s-a observat, din text nu rezultă dacă asemenea documente și măsuri sunt sau nu producătoare de efecte juridice.

c) Legea nr. 90/2001 arată că hotărârile și ordonanțele se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de miniștrii care au obligația punerii lor în executare și se publică în "Monitorul oficial al României", partea I. Nepublicarea atrage inexistența hotărârii sau ordonanței. Fac excepție de la regula publicării, hotărârile cu caracter militar, care se comunică numai instituțiilor interesate

5. RAPORTURILE PARLAMENTULUI CU GUVERNUL

1. Conform art. 111 alin. l din Constituție, Guvernul și celelalte organe ale administrației publice, în cadrul controlului parlamentar al activității lor, sunt obligate să prezinte informațiile și documentele cerute de Camera Deputaților, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul președinților acestora.

In alin. 2 al aceluiași articol se precizează că membrii Guvernării au acces la lucrările Parlamentului. Dacă li se solicită prezența, prezența lor este obligatorie.

2. Tot în cadrul raporturilor Parlamentului cu Guvernul se înscrie ari. 112 alin. l al Constituției, potrivit căruia Guvernul și fiecare dintre membrii săi au obligația să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputați sau senatori, în condițiile prevăzute de Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului.

Guvernul și fiecare dintre membrii săi au obligația să răspundă la întrebările sau interpelările formulate de deputați sau de senatori, dar numai în condițiile avute în vedere de Regulamentele Camerei Deputaților și Senatului, precizare care lipsea în forma inițială, anterioară revizuirii. Conform Regulamentelor Camerelor Parlamentului, întrebarea este o simplă cerere în vederea obținerii unor lămuriri, de pildă, dacă o informație este exactă, dacă un fapt este adevărat, dacă Guvernul și celelalte organe ale administrației publice înțeleg să comunice Camerei actele și informațiile solicitate; interpelarea este și ea o cerere adresată Guvernului, prin care se solicită explicații asupra politicii Guvernului în probleme importante ale activității sale interne și externe.

Întrebările se adresează oral sau în scris, pe când interpelările implică un text scris. Interpelările se înscriu într-un registru special și se afișează la sediul Camerei.

3. Ancheta parlamentară este realizată de către comisiile de anchetă ce pot fi înființate la cererea unei treimi din numărul deputaților sau senatorilor.

O dată constituite prin votul majorității deputaților sau senatorilor, comisiile de anchetă dobândesc anumite atribuții speciale de investigare care se finalizează cu un raport supus dezbaterii Camerei. Așadar numai Camerele Parlamentului au competența de a hotărî asupra măsurilor ce urmează a se lua ca urmare a constatărilor comisiei de anchetă.

4. In cadrul raporturilor Parlamentului cu Guvernul, respectiv al controlului politic exercitat de Parlament asupra Guvernului se înscrie moțiunea de cenzură, reglementată în art. 113 din Constituție și angajarea răspunderii Guvernului conform art. 114 din Constituție.

6. RĂSPUNDEREA GUVERNULUI

6.1. SCURT ISTORIC AL RĂSPUNDERII MINIȘTRILOR ÎN ROMÂNIA.

Pentru întâia oară, noțiunea de responsabilitate a miniștrilor apare în Regulamentele Organice. Responsabilitatea miniștrilor a fost, mai clar, definită în Convenția pentru organizarea definitivă a Principatelor Române, semnată la Paris, în 19 august 1858.

Constituția din 1866 în art. 101 a reglementat expres răspunderea miniștrilor și anume a prevăzut că fiecare din ambele adunări precum și Domnul au dreptul de a acuza pe miniștri și a-i trimite înaintea înaltei Curți de Casație și Justiție, care, singură, în secțiuni unite, era în drept de a-i judeca, Alte dispoziții procedurale speciale erau cuprinse în următoarele aliniate ale art. 101, în temeiul art. 101 alin. 3 din această Constituție a fost adoptată Legea responsabilității ministeriale din 2 mai 1879.

Conform art. l din această lege, toate dispozițiile legilor penale ordinare, relative la infracțiunile comise atât de funcționarii publici în exercițiul funcțiunilor lor, cât și de particulari, se aplică și miniștrilor. In art. 2 se prevedea că miniștrilor, dovediți ca fiind vinovați, li se aplică, pe lângă pedepsele cu detențiune prevăzute de Codul Penal, și interdicția, de la 3 ani până la toată viața, de a ocupa funcții publice, în raport de gravitatea infracțiunii comise.

Conform art. 10, instrucțiunea și urmărirea se puteau începe numai cu autorizarea Camerei sau Senatului.

In afară de răspunderea penală a miniștrilor, Legea din 1879 reglementa și răspunderea civilă a acestora în cazul în care, după cum se preciza în art. 4, cu rea-credință va fi cauzat o daună statului sau îl va fi expus la daune către particulari, va fi răspunzător civil către stat și se va judeca conform dreptului comun, cu autorizarea corpurilor legiuitoare.

Jurisprudența formată pe baza dispozițiilor Legii asupra responsabilității ministeriale a cuprins și aspecte ale responsabilității ministeriale civile.

Constituția din 1923 a reluat cu unele modificări dispozițiile cuprinse în art. 101 al Constituției din 1866 și în același mod a procedat și Constituția din 1938.

6.2 RĂSPUNDEREA GUVERNULUI POTRIVIT CONSTITUȚIEI ROMÂNIEI DIN 1991.

6.2.1 RĂSPUNDEREA POLITICĂ.

Guvernul răspunde politic numai în fața Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalți membri pentru activitatea și actele acestuia. Așadar, în sistemul nostru constituțional, este reglementată răspunderea politica solidară a tuturor membrilor Guvernului pentru activitatea și actele acestuia.

a) Cea mai severă sancțiune care se aplică în cazul răspunderii politice a Guvernului este retragerea încrederii de către Parlament sau demiterea Guvernului, iar procedura care trebuie respectată pentru aplicarea acestei sancțiuni este moțiunea de cenzură, reglementată în art. 113 din Constituție.

Prin adoptarea moțiunii de cenzură de către Parlament, acesta retrage încrederea acordată Guvernului, de aceea este considerată "o soluție extremă", care intervine numai după ce Parlamentul a uzat de celelalte proceduri de control stipulate în Constituție.

Conform art. 113 alin. 2 din Constituție moțiunea de cenzură poate fi inițiată de cel puțin o pătrime din numărul total al deputaților și senatorilor și se comunică Guvernului la data depunerii.

Moțiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în ședința comună a celor două Camere. Adoptarea moțiunii de cenzură cu votul majorității deputaților și senatorilor în ședință comună a Camerei Deputaților și Senatului are ca efect retragerea încrederii acordată Guvernului, adică încetarea mandatului acestuia.

Dacă moțiunea de cenzură a fost respinsă, deputații și senatorii care au semnat-o nu mai pot iniția, în aceeași sesiune o nouă moțiune de cenzură, cu excepția cazului în care Guvernul își angajează răspunderea potrivit art. 114.

In doctrină se consideră că prin întreaga reglementare a art. 113 din Constituție moțiunea de cenzură poate duce la demiterea Guvernului în ansamblul său, dar nu poate fi îndreptată împotriva unui singur ministru.

b) Angajarea răspunderii Guvernului.

Potrivit art. 114 alin. l din Constituție, Guvernul își poate angaja răspunderea în fața Camerei Deputaților și a Senatului, în ședință comună, asupra unui program, a unei declarații de politică generală sau proiect de lege.

Dacă în termen de 3 zile de la prezentarea unuia din acestea, se depune o moțiune de cenzură care este votată Guvernul este demis

6.2.2 RĂSPUNDEREA JURIDICĂ – DISPOZIȚII DE ORDIN CONSTITUȚIONAL.

Referitor la răspunderea penală, în art. 109 alin. 2 din Constituție se prevede că numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercitarea funcției lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Președintele României poate dispune suspendarea acestora din funcție. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcție. Competența de judecată aparține Curții Supreme de Justiție.

6.3 RĂSPUNDEREA MEMBRILOR GUVERNULUI POTRIVIT LEGII NR. 115 / 1999.

Legea nr. 115/1999 reglementează atât răspunderea politică cât și răspunderea juridică a membrilor Guvernului.

a) în ce privește răspunderea politică, sunt reiterate dispozițiile constituționale.

b) în art. 4 din lege se prevede că pe lângă răspunderea politică, membrii Guvernului pot răspunde și civil, contravențional, disciplinar sau penal, după caz, potrivit dreptului comun, în măsura în care Legea nr. 115/1999 nu cuprinde dispoziții derogatorii.

Având în vedere textul art. 52 din Constituție și Legea Contenciosului administrativ nr. 29/1990, considerăm că răspunderea miniștrilor pentru pagubele cauzate printr-un act administrativ ilegal sau nesoluționarea în termenul legal a unei cereri are natură administrativ patrimonială, cu trăsături proprii, care o deosebesc de clasica răspundere de drept civil. De aceea, credem că, de lege ferenda, în art. 4 din Legea nr. 115/1999, ar trebui prevăzută expres și această formă de răspundere, administrativ patrimonială.

După cum s-a sublimat, membrii Guvernului vor răspunde pentru pagubele ce nu sunt rezultatul unei fapte penale sub forma răspunderii administrativ-patrimoniale, când dauna s-a cauzat printr-un act administrativ sau nesoluționarea în termen legal a unei cereri și sub forma răspunderii civile în celelalte situații cauzatoare de prejudicii.

răspunderea penală a membrilor Guvernului.

Pentru faptele săvârșite de membrii Guvernului în exercițiul funcției lor și care, potrivit legii penale constituie infracțiuni, membrii Guvernului răspund penal pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor, potrivit normelor de procedură stabilite în Legea nr. 115/1999.

Pentru săvârșirea altor infracțiuni, în afara exercițiului funcției lor, membrii Guvernului răspund potrivit dreptului comun.

Dreptul de a cere urmărirea penală o membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor aparține numai Camerei Deputaților, Senatului și Președintelui României.

1. Dacă cererea de începere a urmăririi penale va fi făcută de Camera Deputaților sau de Senat, în prealabil se întocmește un raport de o comisie permanentă, care, în cadrul competenței sale, a efectuat o anchetă privitoare la activitatea desfășurată de Guvern sau minister ori de o comisie specială de anchetă constituită în acest scop. Acest raport se înscrie cu prioritate pe ordinea de zi a Camerei Deputaților sau a Senatului, după caz.

După începerea urmăririi penale membrul Guvernului care este și deputat și senator poate fi reținut, arestat, percheziționat sau trimis în judecată numai cu încuviințarea Camerei din care face parte.

La dezbaterile din cele două Camere ale Parlamentului, prezența celui în cauză este obligatorie. Acesta are dreptul să își expună punctul de vedere cu privire la fapta ce constituie obiectul cererii de a fi urmărit penal, precum și asupra cererii de ridicare a imunității parlamentare, atunci când este cazul.

Dacă cel în cauză se află în imposibilitate obiectivă de a se prezenta, Camera Deputaților sau Senatul, cu prilejul dezbaterilor, va fixa un nou termen. Lipsa nejustificată a membrilor Guvernului nu împiedică desfășurarea lucrărilor.

2. Președintele României își exercită dreptul de a cere urmărirea penala a unui membru al Guvernului la propunerea unei comisii speciale, instituite pentru analiza sesizărilor cu privire la săvârșirea unei infracțiuni în exercițiul funcției de către membrii Guvernului. In acest scop, Președintele României adresează ministrului justiției o cerere în acest scop, pentru a proceda potrivit legii.

Comisia specială este formată din 5 membri, iar componența acesteia se aprobă prin decret al Președintelui României, la propunerea ministrului justiției și a ministrului de interne.

Pe baza analizei sesizării, a probelor depuse în susținerea ei, a declarațiilor și a probelor invocate de membrul Guvernului față de care se solicită urmărirea penală, comisia specială va prezenta Președintelui României un raport cu propuneri privind urmărirea penală sau clasarea cauzei.

Dacă membrul Guvernului pentru care Președintele României a cerut urmărirea penală este și deputat sau senator, ministrul justiției sau, după caz, primul-ministru va solicita Camerei competente să declanșeze procedura de adoptare a cererii de începere a urmăririi penale.

3. Dispoziții procedurale comune. Potrivit art. 14 din lege, dacă una din cele două Camere ale Parlamentului sau Președintele României, a cerut urmărirea penală, dosarul cauzei se trimite, de îndată, ministrului justiției sau, după caz, primului ministru, pentru a proceda potrivit legii.

Până la începerea urmăririi penale Camera Deputaților, Senatul sau Președintele României, poate să retragă, motivat, cererea prin care a solicitat urmărirea penală împotriva membrilor Guvernului.

Urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor se efectuează de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, iar judecarea acestora, de către Curtea Supremă de Justiție, potrivit legii.

In cazul în care s-a cerut urmărirea penală împotriva unui membru al Guvernului, Președintele României poate dispune suspendarea acestuia din funcție.

In situația în care s-a dispus trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului, ministrul justiției sau, după caz, primul-ministru comunică Președintelui României data la care a fost sesizată Curtea Supremă de Justiție, în vederea suspendării din funcție a acestuia.

In caz de infracțiuni flagrante, miniștrii pot fi reținuți și percheziționați.

Ministrul justiției este obligat să-l informeze neîntârziat pe președintele Camerei din care face parte membrul Guvernului sau, după caz, pe Președintele României. în cazul în care cel în cauză este ministrul justiției, sesizarea se face de către Primul-ministru.

4. Legea nr. 115/1999, nu a prevăzut, nici o infracțiune specifică care să atragă răspunderea miniștrilor dacă o săvârșesc în exercițiul funcției lor. Ordonanța de urgență nr. 130/1999 prevede ca:

Constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 12 ani următoarele fapte săvârșite de membrii Guvernului în exercițiul funcției lor:

– împiedicarea, prin amenințare, violență ori prin folosirea de mijloace frauduloase, a exercitării cu bună-credință a drepturilor și libertăților vreunui cetățean;

– prezentarea, cu rea-credință, a unor date inexacte Parlamentului sau Președintelui României cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde săvârșirea unor fapte de natură să aducă atingere intereselor statului.

Pe lângă pedeapsa principală se aplică și pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a mai ocupa o funcție de demnitate publică sau o funcție de conducere pe o perioadă de la 3 la 10 ani.

Prin aprobarea și completarea Ordonanței de urgență nr. 130/1999, prin Legea de aprobare nr. 468/2001 se introduce o nouă infracțiune și anume: constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de Ia 5 Ia 20 de ani și interzicerea unor drepturi, fapta unui membru al Guvernului de a folosi funcția sa pentru a favoriza câștigarea unei licitații, acordarea ilegală a unor autorizații sau a altor facilități în scopul obținerii de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite pentru sine sau pentru altul.

Pedeapsa este mai mare decât în cazul celorlalte două infracțiuni. Pe lângă aceasta, se aplică și pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi, de această dată fără precizarea lor expresă, ca în cazul infracțiunilor stabilite de Ordonanța de urgență nr. 130/1999.

Totodată, banii, valorile sau orice alte bunuri care au fost primite pe nedrept, se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

Termenul de prescripție al răspunderii penale pentru infracțiunile prevăzute prin Ordonanța de urgență nr. 130/1999 este de 7 ani, iar pentru celelalte infracțiuni se aplică termenele de prescripție prevăzute de legea penală.

CAP. III MINISTERELE ȘI CELELALTE ORGANE ALE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE CENTRALE DE SPECIALITATE

1. LOCUL ȘI ROLUL MINISTERELOR ȘI A CELORLALTE ORGANE ALE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE CENTRALE DE SPECIALITATE

În înfăptuirea administrației publice și a problemelor variate și tot mai numeroase care trebuie soluționate, un rol important îl au ministerele și celelalte organe ale administrației publice centrale de specialitate.

Aceste organe de specialitate au fost organizate tocmai în vederea desfășurării unei activități de organizare și executare în concret a legilor în anumite ramuri sau domenii de activitate.

1.1 ÎNFIINȚARE.

a) Ministerele se înființează, se organizează și funcționează potrivit legii.

In prezent Legea nr. 90/2001 stabilește regulile de bază ale organizării și desfășurării activității ministerelor.

Ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului, după cum stipulează art. 116 alin. l din Constituție.

Potrivit art. 34 din Legea nr. 90/2001, ministerele sunt organe de specialitate ale administrației publice centrale care realizează politica guvernamentală în domeniile de activitate ale acestora.

Conform art. 36 din Legea nr. 90/2001, ministerele și miniștrii se aprobă de Parlament, prin acordarea votului de încredere asupra Programului de guvernare și întregii liste a Guvernului, la învestitură.

O altă prevedere ce trebuie reținută este cuprinsă în art. 37 al legii și anume, primul-ministru poate cere Parlamentului modificarea structurii Guvernului prin înființarea, desființarea sau, după caz, divizarea ori comasarea unor ministere. Ministerele au personalitate juridică și sediul în municipiul București.

b) In afară de ministere, pe plan central, sunt organizate și alte organe ale administrației publice centrale de specialitate. Referitor la înființarea altor organe de specialitate decât ministerele, în art. 116 alin. 2 din Constituție, se prevăd trei modalități și anume:

acestea se pot organiza în subordinea Guvernului,

în subordinea ministerelor

ca autorități administrative autonome.

Guvernul și ministerele, cu avizul Curții de Conturi, pot înființa organe de specialitate, în subordinea lor, numai dacă legea le recunoaște această competență .

Autoritățile administrative autonome se pot înființa numai prin lege organică.

1.2 DENUMIRE.

Spre deosebire de ministere, celelalte organe ale administrației publice centrale de specialitate poartă diferite denumiri: autorități naționale, comisii, agenții, oficii, secretariate de stat și altele. Spre exemplu, Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului; Comisia Națională de Prognoză, organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului; Agenția Națională a Rezervelor de Stat, organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului; Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului etc.

Un loc aparte în cadrul organelor de specialitate ale administrației publice centrale îl ocupă Autoritatea Națională de Control, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, condusă de ministrul delegat pentru coordonarea autorităților de control, care aplică strategia și programul Guvernului în domeniul exercitării funcțiilor autorităților de control, înființarea organelor administrației publice centrale de specialitate cu alte denumiri decât ministerele a fost determinată fie de necesitatea desfășurării unei activități coordonate și unitare în rezolvarea unor probleme de specialitate, fie de volumul mai restrâns de activitate care nu reclama organizarea unui minister.

1.3 COMPETENȚA.

Din punct de vedere al competenței materiale, ministerele și celelalte autorități ale administrației publice centrale de specialitate își desfășoară activitatea, de regulă, într-un anumit domeniu de activitate, ceea ce înseamnă că ele au o competență specializată. Chiar dacă unele din ele își desfășoară activitatea în mai multe domenii, respectivul minister are o competență specializată doar pentru aceste domenii. Spre exemplu, Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor și Mediului are o competentă specializată în patru domenii: agricultură, păduri, ape și mediu.

Din punct de vedere al competenței teritoriale, ministerele și celelalte organe ale administrației publice centrale de specialitate își exercită atribuțiile pe întreg teritoriul țării

2. CLASIFICAREA MINISTERELOR SI CELORLALTE ORGANE ALE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE CENTRALE DE SPECIALITATE

I. In funcție de natura sarcinilor pe care le au de îndeplinit și a atribuțiilor pe care le exercită, ministerele și celelalte organe ale administrației publice centrale de specialitate se pot clasifica în următoarele categorii:

a) Ministere și alte organe ale administrației publice centrale de specialitate cu activitate preponderent economică (de exemplu, Ministerul Economiei și Comerțului, Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, Agenția Națională pentru Resurse Minerale, Agenția Română pentru Investiții Străine etc.)

b) Ministere și alte organe ale administrației publice centrale de specialitate cu activitate preponderent socială, culturală, științifică, educativă (de pildă, Ministerul Muncii, Solidarității și Familiei, Ministerul Culturii și Cultelor, Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap).

c) Ministere și alte organe ale administrației publice centrale de specialitate cu activitate preponderent de apărare a statului și ordinii de drept, de realizare a politicii externe și participare la procesul de integrare europeană și euroatlantică a României (Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Justiției, Ministerul Integrării Europene etc.).

d) Ministere și alte organe ale administrației publice centrale de specialitate cu activitate preponderent informațională (Ministerul Comunicațiilor și Tehnologiei Informațiilor etc.).

II. O altă clasificare a ministerelor se poate face după criteriul rolului pe care îl au în domeniile pe care le conduc și anume:

1. Ministere de sinteză sau cu rol de sinteză, cum sunt: Ministerul Integrării Europene și Ministerul Muncii, Solidarității și Familiei, Ministerul Finanțelor Publice.

2. Ministere cu rolul de autoritate de stat. De exemplu, Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului îndeplinește rolul de autoritate de stat în domeniul transporturilor, construcțiilor și turismului.

3. Ministere care nu au rolul de sinteză și nici de autoritate de stat. Din această categorie fac parte: Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Comerțului, Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor si Mediului, Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, Ministerul Culturii și Cultelor, Ministerul Sănătății, Ministerul Comunicațiilor și Tehnologiei Informației.

3. ORGANIZAREA SI FUNCȚIONAREA MINISTERELOR

1. Conform art. 46 din Legea nr. 90/2001, conducerea ministerelor se exercită de miniștri, fiind consacrat principiul conducerii unipersonale.

Au calitatea de miniștri numai cei care compun Guvernul României, ceilalți conducători ai organelor de specialitate ale administrației publice având alte denumiri: președinte, director, guvernator etc.

Ministrul conduce activitatea ministerului, asigurând aplicarea strategiei și a programului Guvernului în domeniul respectiv de activitate, precum și executarea legii, a ordonanțelor și hotărârilor Guvernului.

Ministrul este ordonator principal de credite, calitate în care dispune, în condițiile legii, de mijloacele materiale și fondurile bănești încredințate ministerului.

Totodată, ministrul reprezintă ministerul în raporturile cu celelalte autorități publice, cu persoanele juridice și fizice din țară și străinătate, precum și în justiție.

2. In lege se proclamă regula potrivit căreia rolul, funcțiile, atribuțiile, structura organizatorică și numărul de posturi ale ministerelor se stabilesc în raport cu importanța, volumul, complexitatea și specificul activității desfășurate și se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

Organizarea și funcționarea ministerelor privind apărarea națională și ordinea publică sunt reglementate prin legi speciale.

3. Pe lângă ministru funcționează colegiul ministerului, ca organ consultativ.

Ministrul, prin ordin, aprobă componența și regulamentul de funcționare a colegiului ministerului.

Colegiul ministerului se întrunește, la cererea și sub președinția ministrului, pentru dezbaterea unor probleme privind activitatea ministerului.

Colegiul ministrului are doar rol consultativ, drept urmare, ministrul poate hotărî în domeniul de activitate pe care îl conduce cu sau fără consultarea acestuia, nefiind obligat să țină seama de recomandările colegiului.

4. In fiecare minister se organizează cabinetul ministrului, cu personal propriu, căruia nu i se aplică prevederile legii privind statutul funcționarului public.

5. In funcție de natura atribuțiilor, unele ministere pot avea în domeniul lor de activitate compartimente în străinătate, stabilite prin hotărâre a Guvernului.

6. Înființarea sau desființarea serviciilor publice desconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale din unitățile administrativ-teritoriale, obiectul de activitate, structura organizatorică, numărul și încadrarea personalului, criteriile de constituire a compartimentelor și funcțiile de conducere ale acestora se aprobă prin ordin al ministrului, respectiv al conducătorului organului de specialitate în subordinea căruia aceste servicii sau organe își desfășoară activitatea.

Tot ministrul este cel care numește și eliberează din funcție conducătorii serviciilor publice desconcentrate, cu avizul consultativ al prefectului.

Potrivit legii, conducătorii organelor de specialitate din subordinea ministerului sunt numiți și eliberați din funcție de ministru.

7. In activitatea de conducere a ministerului, ministrul este ajutat de unul sau mai mulți secretari de stat, potrivit hotărârii Guvernului de organizare și funcționare a ministerului.

De asemenea, în cadrul ministerelor și altor organe de specialitate ale administrației publice centrale poate fi utilizată și funcția de subsecretar de stat, tot potrivit hotărârii Guvernului privind organizarea și funcționarea acestora.

Secretarii de stat exercită atribuțiile delegate de ministru. In cazul în care ministrul, din diferite motive, nu își poate exercita atribuțiile curente, va desemna secretarul de stat care exercită aceste atribuții, înștiințându-l pe primul-ministru despre aceasta.

8. Secretarul general al ministerului este funcționar public de carieră, numit prin concurs sau examen, pe criterii de profesionalism.

Rolul său este de a asigura stabilitatea funcționării ministerului, continuitatea conducerii și realizarea legăturilor funcționale între structurile ministerului.

Dintre principalele atribuții ale secretarului general, din Legea nr. 90/2001, menționăm:

coordonează buna funcționare a compartimentelor și activităților cu caracter funcțional din cadrul ministerului și asigură legătura operativă dintre ministru și conducătorii tuturor compartimentelor din minister și unitățile subordonate;

colaborează cu compartimentele de specialitate din cadrul Secretariatului General al Guvernului, cu secretarii generali din celelalte ministere, precum și cu secretarii județelor și cu directorii generali din prefectură, în probleme de interes comun;

primește și transmite spre avizare ministerelor proiectele de acte normative inițiate de minister și asigură avizarea actelor normative primite de la alți inițiatori etc.

4. ATRIBUȚIILE GENERALE ALE MINIȘTRILOR

1. În Legea nr. 90/2001 sunt prevăzute atribuțiile generale pe care miniștrii le îndeplinesc în domeniul lor de activitate.

2. Atribuțiile generale ale miniștrilor sunt următoarele:

organizează, coordonează și controlează aplicarea legilor, ordonanțelor și hotărârilor Guvernului, a ordinelor și instrucțiunilor emise potrivit legii, cu respectarea limitelor de autoritate și a principiului autonomiei locale a instituțiilor publice și a agenților economici;

inițiază și avizează proiecte de lege, ordonanțe, hotărâri ale Guvernului, în condițiile stabilire prin metodologia aprobată de Guvern;

acționează pentru aplicarea strategiei proprii a ministerului, integrată celei de dezvoltare economico-socială a Guvernului;

fundamentează și elaborează propuneri pentru bugetul anual, pe care le înaintează Guvernului;

urmăresc proiectarea și realizarea investițiilor din sistemul ministerului, în baza bugetului aprobat;

reprezintă interesele statului în diferite organe și organisme internaționale, în conformitate cu acordurile și convențiile la care România este parte și cu alte înțelegeri stabilite în acest scop, și dezvoltă relații de colaborare cu organe și organizații similare din alte state și cu organizații internaționale ce interesează domeniul lor de activitate;

inițiază și negociază, din împuternicirea Președintelui României sau a Guvernului, în condițiile legii, încheierea de convenții, acorduri și alte înțelegeri internaționale sau propun întocmirea formelor de aderare la cele existente;

urmăresc și controlează aplicarea convențiilor și acordurilor internaționale la care România este parte și iau măsuri pentru realizarea condițiilor în vederea integrării în structurile europene sau în alte organisme internaționale;

coordonează și urmăresc elaborarea și implementarea de politici și strategii în domeniile de activitate ale ministerului, potrivit strategiei generale a Guvernului;

avizează, în condițiile legii, înființarea organismelor neguvernamentale și cooperează cu acestea în realizarea scopului pentru care au fost create;

colaborează cu instituțiile de specialitate pentru formarea și perfecționarea pregătirii profesionale a personalului din sistemul lor;

aprobă, după caz, editarea publicațiilor de specialitate și informare.

Miniștri își îndeplinesc atribuțiile ce le revin folosind aparatul propriu al ministerelor, precum și prin instituțiile aflate în subordonarea, coordonarea sau autoritatea ministerelor.

Miniștri de stat coordonează sub conducerea nemijlocită a primului-ministru realizarea programului de guvernare acceptat de parlament în domeniile de activitate scop în care conlucrează cu miniștrii care răspund de îndeplinirea acestui program (pct. 8 legea 23/03.03.2004).

5. ACTELE MINIȘTRILOR

1. IN EXERCITAREA ATRIBUȚIILOR CE ÎI REVIN, MINISTRUL EMITE ORDINE ȘI INSTRUCȚIUNI ÎN CONDIȚIILE LEGII.

În hotărârile guvernamentale de organizare și funcționare a ministerelor se arată că în exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege și a conducerii ministerului, ministrul (conducătorul organului administrației publice centrale de specialitate) emite ordine și instrucțiuni. In schimb, nu se întâlnește nici o precizare despre caracterul normativ sau individual al ordinelor și instrucțiunilor sau despre situațiile în care se recurge la una sau cealaltă categorie.

Totuși, în anumite hotărâri ale Guvernului, de organizare și funcționare a unor organe ale administrației publice centrale de specialitate se întâlnesc asemenea precizări.

2. ORDINELE POT AVEA ATÂT CARACTER NORMATIV CÂT ȘI INDIVIDUAL.

Ordinele cu caracter normativ cuprind reguli cu caracter general și impersonal, care sunt elaborate pentru aplicarea unor dispoziții legale. Spre exemplu, Ordinele cu caracter normativ au aceeași forță juridică ca și instrucțiunile cu acest caracter.

Ordinele cu caracter individual se aplică unor subiecte dinainte determinate și ele cuprind reguli de conduită cu aplicație limitată.

3. ÎN ACTIVITATEA PRACTICĂ A MINIȘTRILOR SE ÎNTÂLNESC ȘI ACTE ce poartă alte denumiri cum sunt: circulare, decizii, rezoluții, norme, precizări, norme metodologice și altele.

4. CONDUCĂTORII CELORLALTE ORGANE ALE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE CENTRALE DE SPECIALITATE EMIT ORDINE ȘI INSTRUCȚIUNI.

Totodată, în activitatea lor se întâlnesc și acte cu alte denumiri, și anume norme metodologice, circulare și altele.

6. RĂSPUNDEREA MINIȘTRILOR

Miniștri răspund de întreaga activitate a ministerului în fața Guvernului, precum și, în calitate de membri ai Guvernului, în fața Parlamentului.

După cum se observă se instituie o dublă responsabilitate pentru miniștri. In calitate de conducători ai ministerelor, miniștrii răspund față de Guvern, în subordinea cărora sunt organizate ministerele, iar ca membri ai Guvernului, învestiți în funcție de către Parlament, fiecare ministru răspunde în fața acestuia, solidar cu ceilalți membri ai Guvernului.

7. SERVICIILE PUBLICE DESCONCENTRATE ALE MINISTERELOR

1. ÎNFIINȚAREA SAU DESFIINȚAREA SERVICIILOR PUBLICE DESCONCENTRATE ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale din unitățile administrativ-teritoriale, obiectul de activitate, structura organizatorică, numărul și încadrarea personalului, criteriile de constituire a compartimentelor și funcțiile de conducere ale acestora se aprobă prin ordin al ministrului, respectiv al conducătorului organului de specialitate în subordinea căruia aceste servicii sau organe își desfășoară activitatea.

Ca o consecință a relațiilor de subordonare între ministere și serviciile lor publice desconcentrate, în art. 44 alin. 2 din Legea nr. 90/2001 se stipulează că ministrul numește și eliberează din funcție conducătorii serviciilor publice desconcentrate, cu avizul consultativ al prefectului.

Din textele de mai sus rezultă cu claritate că între ministere și serviciile lor publice desconcentrate se stabilesc relații de subordonare și că primele exercită controlul ierarhic, cu toate prerogativele caracteristice acestei forme de control.

2. SERVICII PUBLICE DESCONCENTRATE ALE MINISTERELOR ÎNFIINȚATE ÎN UNITĂȚILE ADMINISTRATIV-TERITORIALE.

Unele dintre ministere și organe ale administrației publice centrale de specialitate au organizate servicii publice desconcentrate, care funcționează, de regulă, în județe. Menționăm, în continuare, câteva din aceste servicii publice desconcentrate:

Direcțiile pentru agricultură și dezvoltare rurală sunt servicii publice desconcentrate ce funcționează în subordinea Ministerului Agriculturii, Pădurilor, Apelor și Mediului, finanțate integral din bugetul de stat.

Direcțiile sanitare veterinare județene și a municipiului București și inspectoratele teritoriale pentru calitatea semințelor și a materialului săditor sunt servicii publice desconcentrate în subordinea aceluiași minister, finanțate din venituri proprii și subvenții acordate de la bugetul de stat.

Inspectoratele școlare județene și Inspectoratul școlar al municipiului București sunt servicii publice desconcentrate ale Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului, finanțate de la bugetul de stat în a căror subordine funcționează unitățile conexe, unități pentru activitatea extrașcolară și cluburi sportive școlare.

Direcțiile județene pentru cultură, culte și patrimoniul național, respectiv a municipiului București, sunt servicii publice desconcentrate, cu personalitate juridică, ale Ministerului Culturii și Cultelor.

Direcțiile de sănătate publică județene, respectiv a municipiului București sunt servicii publice desconcentrate, cu personalitate juridică, ale Ministerului Sănătății.

Direcțiile pentru sport județene, respectiv a municipiului București sunt servicii publice desconcentrate, cu personalitate juridică, ale Agenției Naționale pentru Sport, organ al administrației publice de specialitate, în subordinea Guvernului etc.

8. ORGANE DE SPECIALITATE, INSTITUȚII ȘI ALTE UNITĂȚI AFLATE IN SUBORDINEA, COORDONAREA ORI SUB AUTORITATEA MINISTERELOR

1. ALTE ORGANE DE SPECIALITATE SE POT ORGANIZA ÎN SUBORDINEA GUVERNULUI ORI A MINISTERELOR SAU CA AUTORITĂȚI ADMINISTRATIVE AUTONOME.

În temeiul, Legii nr. 90/2001 se prevede că ministerele pot înființa în subordinea lor organe de specialitate, cu avizul Curții de Conturi, iar ministrul numește și eliberează din funcție conducătorii organelor de specialitate din subordinea ministerului.

2. IN CEEA CE PRIVEȘTE CELELALTE INSTITUȚII ȘI UNITĂȚI AFLATE ÎN SUBORDINEA MINISTERELOR, DENUMIREA LOR ESTE FOARTE VARIATĂ ȘI DIFERĂ DE LA UN MINISTER LA ALTUL, CA ȘI NUMĂRUL LOR.

De exemplu, în subordinea Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului funcționează instituții de învățământ superior de stat (universități, Academia de Studii Economice din București, Academia Națională de Educație Fizică și Sport din București, Școala Națională de Studii Politice și Administrative din București); biblioteci centrale și pedagogice; casele universitarilor; casele de cultură studențești și cluburi sportive studențești; instituții și unități de cercetare științifică, dezvoltare tehnologică și inovare (Institutul de Științe ale Educației, Agenția Spațială Română, Centrul de Cercetări de Medicină Comparată etc.), în total fiind peste 100 de asemenea instituții și unități subordonate.

3. ATRIBUȚIILE MINIȘTRILOR CU PRIVIRE LA UNITĂȚILE SUBORDONATE

În hotărârile Guvernului de organizare și funcționare ale ministerelor se prevede, de regulă, că structura organizatorică, regulamentul de organizare și funcționare ale unităților din subordine se stabilesc prin ordin al ministrului în condițiile legii. De asemenea, în unele din aceste hotărâri de Guvern se mai stabilește că normativele de personale, criteriile de constituire a compartimentelor și statele de funcții pentru instituțiile publice subordonate, finanțate de la bugetul de stat se stabilesc prin ordin al ministrului, în condițiile legii.

Controlul exercitat de ministere asupra unităților din subordine întrunește caracteristicile controlului ierarhic. Drept urmare, acest control include dreptul de a anula, uneori, chiar de a modifica, actele celor subordonați atât pentru motiv de ilegalitate cât și pentru motiv de inoportunitate, în cazurile în care se constată existența unor asemenea acte, precum și de a suspenda acele acte dacă în privința legalității sau oportunității lor există îndoieli.

9. ORGANIZAREA SI FUNCȚIONAREA AUTORITĂȚILOR ADMINISTRATIVE AUTONOME

1. AUTORITĂȚILE ADMINISTRATIVE CENTRALE AUTONOME.

Posibilitatea înființării autorităților administrative centrale autonome este prevăzută în art. 117 alin. (3) din Constituție. Textul stipulează că: Autorități administrative autonome se pot înființa prin lege organică.

Unele din aceste autorități sunt reglementate chiar în dispozițiile Legii Fundamentale, de exemplu, Consiliul Suprem de Apărare a Țării (art. 119); Avocatul Poporului (art. 58-59); Consiliul Legislativ (art. 79); Curtea de Conturi (art. 140). Alte asemenea autorități au fost înființate prin legi organice: Consiliul Concurenței; Comisia Națională a Valorilor Mobiliare; Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității etc.

Cu privire la autoritățile administrative autonome reglementate în dispozițiile Constituției, se arată că ele au un "statut constituțional", în timp ce celelalte înființate prin legi organice au "un statut legal".

Chiar dacă înființarea și denumirea unor autorități administrative autonome sunt stabilite în Constituție, totuși, organizarea, funcționarea și atribuțiile lor sunt concretizate prin lege organică.

Unele dintre autoritățile administrative centrale autonome au constituite structuri organizatorice proprii și la nivelul județului (de exemplu, Curtea de Conturi, Serviciul Român de Informații), altele sunt organizate numai la nivel central (de exemplu, Consiliul Suprem de Apărare a Țării; Consiliul Legislativ).

Organizarea în țara noastră a unor asemenea autorități, cu atribuții de control sau de coordonare, independente de Guvern, se înscrie în tendința generală care caracterizează legislația occidentală a ultimilor ani și anume creșterea numerică a autorităților administrative independente, create la nivel central, autonome față de Guvern și uneori față de Șeful Statului.

Au calitatea de autorități administrative centrale autonome, următoarele:

Consiliul Suprem de Apărare a Țării;

Serviciul Român de Informații;

Serviciul de Informații Externe;

Serviciul de Protecție și Pază;

Serviciul de Telecomunicații Speciale;

Avocatul Poporului;

Consiliul Național al Audiovizualului;

Societatea Română de Radiodifuziune;

Societatea Română de Televiziune;

Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității ca Poliție Politică;

Consiliul Economic și Social;

Banca Națională a României;

Consiliul Legislativ;

Consiliul Național de Evaluare și Acreditare Academică;

Curtea de Conturi;

Comisia Națională a Valorilor Mobiliare.

2. TRĂSĂTURILE AUTORITĂȚILOR ADMINISTRATIVE CENTRALE AUTONOME

a) Aceste autorități fac parte din administrația publică centrală de specialitate. Ca și ministerele și celelalte organe centrale subordonate Guvernului, autoritățile administrative autonome exercită o activitate executivă, adică ele organizează aplicarea și execută în concret legile, asigurând buna funcționare a serviciilor publice instituite în acest scop. Faptul că unele autorități administrative centrale autonome funcționează pe lângă Parlament (de exemplu, Consiliul Legislativ) sau că ele prezintă rapoarte de activitate în fața Parlamentului (de pildă, Serviciul Român de Informații) nu influențează asupra naturii lor juridice, ele făcând parte din categoria organelor administrative centrale de specialitate.

b) Autoritățile administrative centrale autonome sunt independente, ceea ce înseamnă că ele nu se află în subordinea Guvernului sau a vreunui minister. Desigur, ele trebuie să execute ordonanțele și hotărârile Guvernului.

Pe de altă parte, aceste autorități nu se află nici în subordinea Președintelui României, pentru că reglementările Constituției nu admit crearea unor organe administrative nici pe lângă și nici în subordinea acestuia.

c) Cele mai multe dintre aceste autorități au un caracter colegial (Consiliul Suprem de Apărare a Țării, Consiliul Național al Audiovizualului, Consiliul Concurenței, Curtea de Conturi)

d) Majoritatea autorităților administrative centrale autonome dispun de putere de decizie, care se manifestă prin emiterea actelor administrative de autoritate individuale. In principiu, legalitatea acestor acte poate fi controlată, în mod direct, pe calea contenciosului administrativ.

e) Membrii autorităților administrative centrale autonome, sau, uneori, directorii lor, sunt numiți fie direct prin decizia uneia sau a celor două Camere ale Parlamentului, fie la propunerea unei comisii permanente a Camerei Deputaților sau Senatului, fie prin alte metode.

f) Autoritățile administrative centrale autonome depind într-o formă sau alta de Parlament. Dependența lor față de Parlament se manifestă diferit. Astfel, raportat la alte autorități administrative centrale autonome, Consiliul Legislativ se găsește într-o relație de dependență mai strictă, deoarece, conform art. 79 al Constituției, este organ de specialitate al Parlamentului.

Dependența altor autorități administrative centrale se manifestă prin controlul exercitat de către Parlament asupra activității acestora, bunăoară, în cazul Serviciului Român de Informații, sau prin examinarea rapoartelor pe care trebuie să le prezinte în fața Parlamentului, cum este cazul Consiliului Suprem de Apărare a Țării sau a Curții de Conturi.

Oricare ar fi modul în care se realizează dependența acestor autorități față de Parlament, ea trebuie prevăzuta expres în legile organice care reglementează organizarea și funcționarea lor.

În plus, mai trebuie reținut că dependența autorităților administrative centrale autonome are un caracter direct, spre deosebire de ministere care răspund în fața Parlamentului, prin intermediul Guvernului.

CONCLUZII

Evenimentele care au avut loc in decembrie 1989 în România au dus la o schimbare radicala a vieții economico, politică și socială a țarii. Trecerea de la principiul conducerii unitare si centralizate a administrației publice, sub aspect organizatoric si funcțional,(de sus in jos), prin exercitarea puterii executive, in promovarea intereselor naționale, promovând latura ierarhica verticala a acestei puteri, specifica oricărui stat unitar, centralizat, modern s-au contemporan, la principiile fundamentale ale democrației, in special al separării puterilor in stat, a respectării drepturilor si libertăților cetățenilor, au creat premisele unei etape noi in evoluția societatea romanești.

Înlăturarea sistemului totalitar, cu un sistem nou, democratic, a dus in mod inevitabil la adoptarea unei noi legislați, care sa asigure cadrul legal de constituire, organizare si funcționare a noilor instituții democratice ale statului de drept in tara noastră.

In acest context adoptarea Constituția României din 1991, ca lege suprema in tara noastră, a consfințit principiile fundamentale de organizare si funcționare a statului de drept, național si unitar, drepturile si îndatoririle cetățenilor, modul de organizare si administrare a teritoriului, organele administrației centrale si locale, raporturile ce se stabilesc intre acestea.

In Titlul I, articolul I, se arata ca România este: stat național, suveran, independent, unitar si indivizibil, ca forma de guvernare – republica -, stat de drept, democratic si social, care se organizează pe principiul separației si echilibrului puterilor – legislativa, executiva si judecătoreasca ,- a obligativității respectări de câtre toți cetățeni tari a Constituției si legilor tarii. Aceste principii scrise in Constituție au creat premisele apariției, instaurări si consolidării democrației Romanești.

Principiul separației puterilor in stat este regula fundamentară in alcătuirea si funcționarea autoritarilor de stat in ansamblul lor, in conformitate cu, care puterea publica se manifesta in deplinătatea atributelor sale prin exigenta si funcționarea puterilor legislativa, executiva si judecătoreasca, a căror exercitare se realizează in mod independent si egal una fata de alta, cu posibilitatea de control reciproc.

Prezenta lucrare si-a propus sa arate modul cum este organizata si cum funcționează administrația publica centrala in România, sarcinile ce ii revin in administrarea avuției publice sau private, organele ce o compun si relațiile care se stabilesc intre organele administrației centrale – Președintele României – Guvernul – Organele Administrației Publice Centrale si de Specialitate.

Având ca material bibliografic, Constituția din 1991 si cea revizuita din 2003, a legilor si hotărârilor de guvern in vigoare, precum si un important număr de tratate valoroase in Dreptul administrativ si Știința administrației am încercat sa descriu, in parte, administrația publica centrala din România post decembristă, să scot in evidentă unele carențe care mai persistă si in prezent in legislația romană referitoarele la administrația centrala si de specialitate.

Modul de organizare si funcționare a administrației publice centrale si de specialitate este in mod clar, net superior tuturor formelor de administrare pe care le-a cunoscut statul Român până in prezent.

Există un cadru legislativ adecvat, intr-o continuă îmbunătățire, care se orientează după cel al țărilor Europene cu o experiență bogată in cea ce privește democrația .

O prima concluzie referitor la Președintele României, privind atribuțiile care le are conferite de legea fundamentală, ca șef al statului, ar fi aceea că este greu sa se precizeze cu certitudine, care sunt prerogativele in calitate de șef al statului si care sunt cele care le exercita ca șef al executivului, sau pentru asigurarea respectări Constituției si a bunei funcționari a autorităților publice.

O alta lagună, cu privire la atribuțiile președintelui reieșită din Constituție, constă in aceea, ca nu este prevăzută o periodicitate pentru prezentarea mesajelor către cele doua camere a Parlamentului, rămânând la latitudinea Președintelui României de a decide dacă și când va exercita această atribuție.

Referitor la răspunderea juridică a Președintelui cu privire la punerea sub acuzare de”înalta trădare”,există o neconcordantă intre articolul 96 din Constituție si Codul Penal, cod care nu prevede o astfel de infracțiune, cea ce ar însemna ca trimiterea in judecata a Președintelui României pentru ”înaltă trădare nu exista din punct de vedere legal.

Referitor la Guvernul României, si in concret la modul de adoptare a hotărârilor si ordonanțelor guvernului, in legislația actuală se prevede că acestea se aprobă prin consens de câtre marea majoritate a membrilor guvernului prezenți la ședință, dacă nu se realizează consensul hotărăște primul ministru.

Această procedură de adoptare a hotărârilor sau ordonanțelor este străină oricăror reguli ale democrației si dă puteri exagerate primului – ministru. Întrucât hotărârile si ordonanțele sunt acte juridice, ele ar trebui adoptate doar prin vot de către majoritatea membrilor guvernului. Această practică folosit in guvern încalcă art. 107 din Constituție care spune că:”Guvernul adoptă hotărâri si ordonanțe”, nicidecum Primul-ministru.

O problemă juridică greu de soluționat ar fi următoarea:Ce s-ar întâmpla dacă seful statului ar refuza sa desemneze persoana care sa fie viitorul premier?

Prevederile constituționale referitoare la această problemă, probabil care nu va apărea niciodată, se referă doar la faptul că președintele propune parlamentului candidatul pentru funcția de prim-ministru in urma consultării partidului care are majoritate absolută in parlament,ori dacă această majoritate nu există, a partidelor reprezentate in parlament .Nici o lege nu prevede o soluție in cazul întrebări mai sus enunțate, rămânând o problemă care trebuie soluționată de câtre specialiști in legislația noastră.

O alta problemă privind organizarea si funcționarea Guvernului este acea a numărului mare de ministere ce îl compun fata de alte state din Europa. Aceasta înseamnă in primul rând cheltuieli suplimentare de la bugetul de stat pentru finanțarea unor ministere care nu i-și justifică rostul.

Integrarea României in rândul statelor Europene va duce la adaptarea legislației românești după cea europeană, urmărindu-se eliminarea carențelor existente organizarea si administrarea eficientă a țării.

BIBLIOGRAFIE

1. A. IORGOVAN, TRATAT DE DREPT ADMINISTRATIV, vol. II, 2002

CONSTITUȚIA ROMÂNIEI DIN 1991.

2. G. VRABIE, ORGANIZAREA POLITICO-ETATICA A ROMÂNIEI. DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE, vol. II, Editura Cugetarea, Iași, 1996.

3. I. DELEANU, DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE, Tratat II, Editura Europa Nova, 1996.

4. IOAN SANTAI, DREPT ADMINISTRATIV SI ȘTIINȚA ADMINISTRAȚIEI, vol. II, 1999 Cluj – Napoca.

5. IOAN SANTAI, DREPT ADMINISTRATIV SI ȘTIINȚA ADMINISTRAȚIEI, vol. I, Ediție revizuită 2004, Cluj – Napoca.

6. LEGEA nr. 115 din 28 Iunie 1999 privind responsabilitatea ministeriala.

7. LEGEA nr. 90 din 26 Martie 2001 privind organizarea si funcționarea Guvernului României și a ministerelor.

8. LEGEA nr. 23 din 03.03.2004 pentru modificarea și completarea legii nr. 90/2001 privind Organizarea și funcționarea Guvernului României și a Ministerelor

9. ORDONANȚA GUVERNULUI nr. 130 din 16 Septembrie 1999 pentru completarea legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială.

10. M. CONSTANTINESCU, I. MURARU, A. IORGOVAN, REVIZUIREA CONSTITUȚIEI ROMÂNE, EXPLICAȚII SI COMENTARII, Editura Rosetti ,București 2003.

11. R. N. PETRESCU, DREPT ADMINISTRATIV, Editura Accent, Cluj-Napoca,2004.

12. V. I. PRISACARU, TRATAT DE DREPT ADMINISTRATIV ROMÂN, PARTEA GENERALĂ, ediția a II-a, Editura a II, București, 1996.

13. WWW.GOOGLE.RO