. Protectia Juridica A Copilului In Romania

CUPRINS

PREAMBUL …………………………………………………………………………………….. 1

CAPITOLUL I. DIMENSIUNEA JURIDICĂ INTERNAȚIONALĂ

A INSTITUȚIILE DREPTURILE COPILULUI………………… 3

Secțiunea I. Evoluția conceptului de drepturi ale copilului in

documentele internaționale…………………………………………… 4

Secțiunea a II-a. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului în privința copiilor………………………………………….. 10

CAPITOLUL II. DIMENSIUNEA JURIDICĂ NAȚIONALĂ

A INSTITUȚIILE DREPTURILE COPILULUI………………. 17

Secțiunea I. Principalele obiective ale măsurilor juridice

luate în domeniul drepturilor copiilor………………………….. 17

Secțiunea a II-a. Reflectarea prevederilor a Convenției

Națiunilor Unite cu privire la drepturile

copilului în legislația română în vigoare ………………………. 21

Secțiunea a III-a. Exercitarea drepturilor copilului în

în legislația română…………………………………………………… 44

CAPITOLUL III. SITUAȚIA COPILULUI AFLAT ÎN

DIFICULTATE…………………………………………………………. 51

Secțiunea I. Noțiuni generale ……………………………………………………… 51

Secțiunea a II-a. Protecția copilului instituționalizat ………………………. 52

Secțiunea a III-a. Protecția copilului cu handicap ………………………….. 60

Secțiunea a IV-a. Delincvența juvenilă ………………………………………… 65

Secțiunea a V-a. “Copiii străzi” ………………………………………………….. 71

CONCLUZII …………………………………………………………………………………… 80

BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………….. 83

=== Abrevieri, cuprins ===

ABREVIERI

PROTECȚIA JURIDICĂ A COPILULUI

ÎN ROMÂNIA

– Planul lucrării –

PREAMBUL …………………………………………………………………………………….. 1

CAPITOLUL I. DIMENSIUNEA JURIDICĂ INTERNAȚIONALĂ

A INSTITUȚIILE DREPTURILE COPILULUI………………… 3

Secțiunea I. Evoluția conceptului de drepturi ale copilului in

documentele internaționale…………………………………………… 4

Secțiunea a II-a. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului în privința copiilor………………………………………….. 10

CAPITOLUL II. DIMENSIUNEA JURIDICĂ NAȚIONALĂ

A INSTITUȚIILE DREPTURILE COPILULUI………………. 17

Secțiunea I. Principalele obiective ale măsurilor juridice

luate în domeniul drepturilor copiilor………………………….. 17

Secțiunea a II-a. Reflectarea prevederilor a Convenției

Națiunilor Unite cu privire la drepturile

copilului în legislația română în vigoare ………………………. 21

Secțiunea a III-a. Exercitarea drepturilor copilului în

în legislația română…………………………………………………… 44

CAPITOLUL III. SITUAȚIA COPILULUI AFLAT ÎN

DIFICULTATE…………………………………………………………. 51

Secțiunea I. Noțiuni generale ……………………………………………………… 51

Secțiunea a II-a. Protecția copilului instituționalizat ………………………. 52

Secțiunea a III-a. Protecția copilului cu handicap ………………………….. 60

Secțiunea a IV-a. Delincvența juvenilă ………………………………………… 65

Secțiunea a V-a. “Copiii străzi” ………………………………………………….. 71

CONCLUZII …………………………………………………………………………………… 80

BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………….. 83

BIBLIOGRAFIE

STUDII CU CARACTER GENERAL, TRATATE,

CURSURI, MONOGRAFII

B. ARTICOLE ȘI STUDII DE SPECIALITATE

C. Materiale de practică judiciară

=== Cap I ===

CAPITOLUL I

Dimensiunea juridică internațională a instutuției drepturile copilului

“Eu sunt copilul.

Tu ții în mâinile tale destinul meu.

Tu determini în cea mai mare măsură, dacă

voi reuși sau voi eșua în viață.

Dă-mi, te rog, acele lucruri care

să mă îndrepte spre fericire.

Educă-mă, te rog, ca să pot fi

binecuvântare pentru lume.”

(Rugămintea copilului – de Mamie Gene Cole)

SECȚIUNEA I.

EVOLUȚIA CONCEPTULUI DE DREPTURI ALE COPILULUI ÎN DOCUMENTELE INTERNAȚIONALE

La naștere omul este imatur și slab echipat fizic, cognitiv și social. Este adevărat că el devine animalul cel mai specializat și mai grandios de pe pământ, aceasta întâmplându-se, însă, destul de târziu în cursul unei perspective longitudinale a evoluției sale. “Candidatul la umanitate”, în debutul “epopeii terestre”, pare a fi cel mai vulnerabil dintre puii viețuitoarelor de pe pământ, necesitând o acomodare chiar din primele clipe ale existenței sale, cu exigențele mediului fizic, dar mai ales solicitând o pregătire preventivă pentru contactul destul de dur cu dimensiunea socială.

Problema drepturilor copilului în societate îi preocupă pe specialiști de aproximativ 200 de ani. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Jean Jacques Rousseau4 a scos pentru prima dată în evidență propriul drept al copilului la latentele înclinații și aptitudini din sine însuși. El critica faptul că adulții îl înstrăinează pe copil de sine însuși și avertiza educatorul să nu vadă în copil un adult neformat, ci o ființă cu propria-i specificitate și propriile drepturi la viață.

La începutul secolului al XX-lea s-a manifestat un interes deosebit pentru protecția copilului. Aproape în toate țările industrializate au fost promulgate legi în acest domeniu sau în cel al învățământului obligatoriu. Conferința de la Haga asupra dreptului internațional privat din 1902 a luat în considerare interesul copilului ca un criteriu important în convenția referitoare la tutela copilului.5

În 1903, scriitoare suedeză Ellen Key, cu cartea sa “Secolul copilului” a promovat o nouă imagine a copilului, încercând și reușind să schimbe mentalități. Englatyne Jebb devine fondatoarea Organizația Salvați Copiii din Marea Britanie, prima de acest fel din lume, la 19 mai 1906 și afirma cu acest prilej: “eu cred că trebuie să revendicăm anumite drepturi pentru copii și să acționăm pentru recunoașterea lor universală”. Un prim pas în acest sens l-a făcut Organizația Internațională a Muncii, care a adoptat în 1919 Convenția vârstei minime.

În 1923, Englatyne Jebb a sintetizat drepturile copilului într-o declarație în cinci puncte – Declarația drepturilor copilului – care a fost agreată în unanimitate de Adunarea Generală a Uniunii Internaționale Salvați Copiii. Un an mai târziu, această declarație a fost adoptată de către Liga Națiunilor Unite. Cele cinci puncte au devenit cunoscute ca Declarația de la Geneva. Documentul dorea să ofere protecție copiilor, care în urma primului război mondial se aflau în situații tragice, și conținea:

Copilului trebuie să i se asigure mijloacele necesare pentru dezvoltarea sa normală din punct de vedere fizic și spiritual;

Copilul care este înfometat trebuie să fie hrănit, copilul care este bolnav trebuie ajutat, copilul care prezintă un retard în dezvoltare trebuie susținut, copilul delincvent trebuie recuperat (îndreptat), iar copilului orfan sau fără adăpost trebuie să i se ofere adăpost și ajutor;

Copilul trebuie să fie primul beneficiar al ajutorului în momente dificile;

Copilul trebuie sprijinit să-și câștige existența și trebuie protejat împotriva oricăror forme de exploatare;

Copilul trebuie crescut în spiritul utilizării propriilor abilități pentru ajutorarea oamenilor.

Prin aceste prevederi enunțate în termeni simpli, Declarația de la Geneva se referă la obligațiile exclusive ale adulților față de copii. Copilul era protejat, luându-se în considerare drepturile sale, dar rămânea dependent de adult pentru a-și obține aceste drepturi. Copilul era considerat, mai degrabă, prin prisma a ceea ce nu poate să facă, decât prin prisma potențialului creativ, imaginativ, volitiv.

În 1934, Declarația de la Geneva a fost reconfirmată de Adunarea Generală a Ligii Națiunilor Unite, iar statele părți și-au luat angajamentul introducerii principiilor sale în legislațiile naționale. Importanța Declarației de la Geneva constă în faptul că, pentru prima dată, drepturile copiilor au devenit un concept în dreptul internațional public, acesta devenind un punct de referință pentru viitoarele inițiative legislative în domeniul dreptului copilului.6

La un an după terminarea celui de-al II-lea război mondial, a avut loc la Geneva o importantă conferință a organizațiilor Salvați Copiii la care au participat 54 de organizații internaționale cu activitate în beneficiul copiilor și reprezentanți din 34 de state. Ca urmare a acestei întâlniri, a fost constituită Uniunea Internațională pentru Bunăstarea Copilului. Una din primele ei sarcini a fost să convingă Comisia Economică și Socială a Națiunilor Unite ca Declarația de la Geneva să devină o declarație a Națiunilor Unite. Luând în considerare experiențele trăite în cel de-al II-lea război mondial, Uniunea Internațională pentru Bunăstarea Copilului a adăugat încă două paragrafe și anume:

Copilul trebuie protejat împotriva oricăror discriminări, indiferent de rasă, naționalitate și religie;

Copilul trebuie îngrijit ținând seama de respectul datorat familiei ca entitate.

În perioada postbelică, Națiunile Unite s-au concentrat asupra lucrului la Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată în 1948. Includerea implicită a drepturilor copilului s-a dovedit insuficientă. S-a considerat necesară elaborarea unui document separat în care să se facă referire la nevoile specifice ale copiilor. O nouă propunere de proiect a fost înaintată Comisiei pentru drepturile omului în 1950. Abia în 1957 Comisia a luat în considerare proiectul înaintat și, după consultarea statelor membre, Declarația Drepturilor Copilului a fost adoptată de 82 de state membre ale Adunării Generale a Națiunilor Unite.7 Aceasta cuprindea 10 articole și încorpora principiul de a lucra în interesul superior al copilului. Datorită obținerii unanimității8 Declarația Drepturilor Copilului a avut o mare autoritate morală.

Conținutul acestei declarații este mult mai precis, prevederile acestuia au fost considerabil extinse, în comparație cu Declarația de la Geneva. Astfel a fost luată în considerare nevoia copilului de afecțiune și înțelegere, punându-se un accent deosebit pe unitatea familiei, pe nevoia de îngrijire pre- și postnatală a mamei și copilului, pe dreptul la nume și la naționalitate. De asemenea, este inclus principiul învățământului obligatoriu și gratuit, insistându-se pe dreptul copilului de a fi protejat împotriva exploatării, neglijenței și a relelor tratamente. Totodată se cer măsuri legislative pentru a proteja copilul împotriva implicării lui în activități lucrative înainte de o anumită vârstă și se recunoaște dreptul copilului la timp liber, recreere și joacă. De o excepțională importanță este faptul că societatea – părinți, organizații neguvernamentale, autorități centrale și locale – sunt chemate să recunoască aceste drepturi și să asigure implementarea lor.9

Declarația adoptată în 195910 a însemnat primul pas către recunoașterea copilului ca persoană cu propriile sale drepturi. Este primul document ce face referire la drepturile copilului, dar declarația cuprinde aproape în exclusivitate drepturi protective. Polonia a susținut, împreună cu alte state, adoptarea unei convenții și nu a unei declarații. Declarația, pe de o parte cuprinde principii generale și intenții și neavând un caracter obligatoriu, nu are caracter de lege, iar pe de altă parte, declarația nu prevede proceduri care să asigure implementarea prevederilor. Prin adoptarea unei convenții însă, statele semnatare ar fi obligate să respecte drepturile copilului prin adoptarea unor legi în concordanță cu prevederile convenției. Dar acest lucru nu a fost posibil la acel moment. Este important de amintit faptul că titlul proiectului inițial era “Carta Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului”.11

În cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, a început să crească gradul de înțelegere a nevoilor psihologice ale copilăriei și recunoașterea copilului ca o valoare în sine. În același timp a apărut ca evident faptul că, uneori, interesul copilului este diferit de cel al protectorilor săi – mulți copii fiind supuși unor tratamente inacceptabile în chiar familiile lor. Toate aceste constatări au exercitat presiuni pentru elaborarea unei convenții care să plece de la nevoile reale și specifice ale copilului și să trateze independent drepturile acestuia, mai curând decât să le includă în drepturile omului.

Elaborarea unei convenții pentru drepturile copilului venea să “stingă” vocile care considerau că a vorbi despre drepturile copilului este inutil și chiar periculos pentru că înseamnă să tratezi copilul ca pe o categorie aparte a ființei umane. În același timp, convenția trebuia să contrazică acele păreri care susțineau că drepturile copilului au fost deja cuprinse în Convenția internațională cu privire la drepturile politice și civile și în Convenția internațională cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ambele adoptate de Națiunile Unite în 1966.12

Cu ocazia declarării anului 1978 ca an internațional al copilului, delegația poloneză la Națiunile Unite a propus elaborarea Convenției privitoare la respectarea drepturilor copilului.13 Abia la 20 noiembrie 1989, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite adoptă cele 54 de articole ale Convenției Națiunilor Unite privind Drepturile Copilului, care va intra în vigoare la data de 2 septembrie 1990. Deși elaborarea Convenției O.N.U. cu privire la drepturile copilului a fost un proces îndelungat, putem aprecia faptul că, în forma sa finală, Convenția exprimă, mai mult decât orice alt document, întregul spectru al drepturilor omului – civile, politice, sociale și culturale – și prevede o dezvoltare completă. Toate drepturile exprimate în Convenție sunt importante și necesare, se susțin reciproc, fără să fie posibilă realizarea unei relații ierarhice, ele fiind clare, concrete și accesibile înțelegerii, iar prin aceasta este satisfăcută o primă condiție în procesul respectării lor.

Convenția este unică prin interesul cu care a fost întâmpinată, nici un alt

document privind drepturile omului nefiind ratificat atât de rapid și de atât de

multe state. În prezent, Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului este ratificată de aproximativ 190 de state, singurele state care nu au ratificat-o încă, fiind S.U.A. și Somalia. Așa cum afirma Thomas Hammrtherg, mesajul Convenției poate fi rezumat în trei cuvinte: “Copiii trebuie respectați”. Aceasta înseamnă că:

supraviețuirea, protecția și dezvoltarea copiilor trebuie să fie prioritară;

interesul superior al copiilor trebuie luat în considerare ori de câte ori se iau decizii care îi privesc;

opiniile copiilor sunt importante; trebuie ascultate și trebuie să li se acorde atenția cuvenită;

aceste principii trebuie să se aplice copiilor, fără nici o discriminare.

Ca urmare a ratificării Convenției, statele membre au luat măsuri de îmbunătățire a situației copiilor, având loc schimbări legislative și creându-se structuri administrative pentru protecția drepturilor copiilor. Convenția a creat un climat de reforme, a definit principii și norme universale asupra situației copiilor și a conturat un proces de urmărire și discutare a gradului de implementare. Astfel, principiul interesului suprem al copilului a devenit obiectivul primordial al oricărei acțiuni, oricărui program, oricărei intervenții destinate copiilor. Acest principiu deschide trei perspective:

conduce spre o abordare centrată pe copil;

reprezintă o instanță de mediere între litera și spiritul altor drepturi înscrise în Convenție;

reprezintă un punct de plecare pentru evaluarea legislațiilor și practicilor referitoare la protecția copilului.

Convenția O.N.U. privind drepturile copilului aduce nou faptul că dreptul la viață și dezvoltare capătă un sens mai larg care include dimensiunea calității vieții, semnificând nu numai sănătate fizică și mentală, dar și în egală măsură dezvoltare emoțională, cognitivă, socială și culturală. Definiția e operaționalizată astfel încât să permită o evaluare a situației, o pregătire a intervenției, monitorizarea și, dacă este nevoie, susținerea amendării politicilor sau măsurilor care fac rabat de la principiu.

Se poate aprecia că, oficial, 96% din copiii lumii trăiesc în state care au ratificat Convenția și, prin urmare, s-au obligat în mod legal să impună respectarea tuturor drepturilor copilului.

SECȚIUNEA A II-A.

JURISPRUDENȚA CURȚII EUROPENE A

DREPTURILOR OMULUI ÎN PRIVINȚA COPIILOR

Ce este Curtea Europeană a Drepturilor Omului? Țara făgăduinței unde nu ajungi decât rar, după un maraton de procedură – se vor lamenta pledanții. Singurul organ judiciar autentic, creat de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale – vor preciza juriștii. Prima jurisdicție internațională de protecție a drepturilor fundamentale – vor aminti istoricii. Ultimul bastion al democrației pe bătrânul continent – vor afirma oamenii politici. Nici inexacte, nici exclusive, aceste câteva formule permit, în mod sigur, definirea Curții de la Strasbourg, dar nu ne-ar putea face să uităm faptul că aceasta din urmă rămâne adesea ignorată de marele public. Și totuși, misiunea pe care i-au încredințat-o statele democratice ale Europei îi privește pe toți – național, străini, apatrizi – care țin de jurisdicția acestor state. În afară de aceștia ea interesează pe toți oamenii preocupați de a vedea încarnându-se anumite valori universale.

Cazurile deferite spre judecată Curții Europene a Drepturilor Omului sunt din cele mai variate, acoperind o largă gamă de drepturi și libertăți încălcate. În multe dintre ele, în postura de victime apar copiii, ceea ce duce la crearea unei imagini de ansamblu asupra problemelor cu care se confruntă aceștia în diferite țări europene. În acest sens, este necesară prezentarea unor spețe din această categorie ce și-au găsit rezolvarea abia în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.

Cazul Bouamar contra Belgiei – plasarea unui minor într-o casă de arest cu titlu de măsură provizorie de supraveghere.

Minor la data săvârșirii faptelor, Naïm Bouamar a locuit din iunie 1977 până în mai 1978 în diferite cămine pentru minori, beneficiind de o acțiune socială preventivă, prevăzută în Legea din 8 aprilie 1965 privind protecția tineretului. În 1980, jurisdicțiile pentru tineri iau împotriva sa diferite măsuri provizorii printre care nouă plasări în închisoare, fiecare având o durată maximă de 15 zile. Toate aceste măsuri se înscriu în cadrul unei proceduri de urgență, prevăzută de art.53 din legea citată. Acestea se întemeiază atât pe imposibilitatea materială de a găsi o persoană fizică sau o instituție care să-l primească pe loc, cât și pe comportamentul periculos al acestuia. Între aceste diverse plasări, jurisdicțiile pentru tineri îl încredințează pe Naïm Bouamar, printr-o ordonanță de modificare a măsurii preventive mediului său familial sau unei instituții de observare și educare supravegheată a statului. În fața Curții de Apel din Liège, minorul contestă legalitatea unora din aceste decizii de plasare. Recursurile sale sunt declarate inadmisibile, ca fiind lipsite de obiect deoarece, între timp, el și-a recăpătat libertatea ca urmare a ordonanțelor emise de jurisdicțiile pentru tineri. Urmare a unor motive asemănătoare, Curtea de Casație i-a respins trei dintre recursurile formulate. În plângerea sa din 2 septembrie 1980 adresată Comisiei, Naïm Bouamar denunță plasările în casele de arest și condițiile de recurs.

Despre absența arbitrariului, Curtea notează că petiționarul a făcut obiectul unei “navete” între arestul din Lantin și familia sa, fără ca aceasta să conducă la aplicarea efectivă a unui regim de educație supravegheată într-un mediu specializat. În această perioadă, în Belgia nu exista o infrastructură potrivită și adaptată obiectivelor legii menționate și, în consecință, o acumulare inutilă a măsurilor de plasare în arest nu urmărea nici un scop educativ. S-a încălcat deci, art.5 pg.1. Guvernul belgian pleda în sensul că procedura urmată în fața judecătorului pentru tineri încorpora în ea controlul cerut de art.5 pg.4. Acest magistrat constituia, evident, un “tribunal” din punct de vedere organic. Totuși, Curtea amintește că art.5 pg.4 nu se mulțumește cu un asemenea organ decât dacă procedura urmată de acesta are un caracter judiciar și dă garanții suficiente individului în cauză; în cazul de față, este vorba de posibilitatea de a fi audiată persoana în cauză și ca aceasta să beneficieze de asistența efectivă a unui avocat. Dacă procedura litigioasă a fost însoțită de anumite garanții, care nu sunt neglijabile, nu s-a stabilit însă, că avocații petiționarului ar fi fost prezenți cu prilejul audierilor care au precedat plasarea în arest a lui Naïm Bouamar și nici că aceștia ar fi avut acces la dosar. Singura apariție personală în fața judecătorului pentru tineri a lui Naïm Bouamar, foarte tânăr la acea dată, nu era de natură să-i ofere garanțiile necesare.

Căile de recurs nu erau nici ele, în opinia Curții, conforme prescripțiilor art.5 pg.4. Noile proceduri urmate în fața jurisdicțiilor pentru tineri, în scopul revizuirii deciziilor inițiale, s-au desfășurat în absența avocaților persoanei în cauză. Cât despre apeluri, toate au fost declarate inadmisibile din lipsă de obiect, iar Curtea de Casație a respins recursurile introduse împotriva hotărârilor judiciare astfel adoptate, încât recursurile exercitate nu au permis jurisdicțiilor competente să statueze, în termen scurt, asupra legalității măsurilor de privare de libertate a petiționarului.

Deci au fost încălcate prevederile art.5 pg.4.

În iunie 1988, guvernul belgian l-a informat pe grefierul Curții că era de acord să plătească cei 150.000 franci belgieni reclamați cu titlu de indemnizație de

către Naïm Bouamar pentru prejudiciu . Cel în cauză și-a dat acordul, iar delegatul Comisiei a declarat că nu ridică nici o obiecție. Curtea constată că soluția adoptată are un “caracter echitabil”, în sensul art.53 pg.4 din regulamentul său și decide astfel să radieze cazul de pe rol.

Acest caz dovedește disponibilitatea țărilor cu o legislație avansată în domeniul apărării drepturilor omului de a rectifica erorile comise prin procedura juridică aplicată în cazul copiilor aduși în fața instanțelor judecătorești naționale.

Cazul Marckx contra Belgiei – statutul mamelor celibatare și al copiilor născuți în afara căsătoriei.

Alexandra Marckx, născută la 16 octombrie 1973 la Wilrijk, lângă Anvers, este fiica Paulei Marckx, ziaristă belgiană celibatară. Pentru a-i stabili filiația, mama sa o recunoaște la 29 octombrie 1973, în virtutea art.334 C.civ. din Belgia. Ea o adoptă ulterior, la 30 octombrie 1974, conform art.349 din același cod; procedura se termină la 18 aprilie 1975, dar efectele sale sunt retroactive zilei actului de adopție.

În fața Comisiei pe care a sesizat-o la 29 martie 1974, Paula și Alexandra Marckx susțin că dispozițiile în cauză le încalcă dreptul la respectarea vieții de familie (art.8 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale) și comportă o discriminare, care este interzisă prin art.14 al Convenției, între copiii “naturali” și copiii “legitimi”, precum și între mame celibatare și mame căsătorite. Petiționarele se declară astfel victime ale unui tratament degradant, contrar art.3 din Convenție, și pretind ca art.1 din Protocolul nr.1 este încălcat prin faptul că mama necăsătorită nu poate, în mod liber, să dispună de bunurile sale în favoarea copilului.

În legătură cu Paula Marckx, Curtea consideră, mai ales, că necesitatea de a o recunoaște pe fiica sa Alexandra, pentru a-i stabili filiația acesteia, derivă dintr-un refuz de a-i consacra, pe deplin, maternitatea chiar de la naștere. Ea relevă, în același timp, anumite consecințe patrimoniale dezavantajoase ale recunoașterii: pe de o parte, dacă mama celibatară își recunoaște copilul, ea îl va leza, în același timp, pentru că se va vedea limitată în capacitatea de a-i dona sau lăsa moștenire bunurile sale, iar pe de altă parte, dacă ea dorește să-și păstreze posibilitatea de dispune liber de bunuri în favoarea sa, ea va trebui să renunțe la a stabili cu copilul o legătură familială cu caracter juridic. Curtea consideră că această dilemă, în fața căreia se află mama celibatară, nu respectă viața ei de familie și ajunge la același rezultat în ceea ce o privește pe Alexandra Marckx, aceasta fiind, din punct de vedre juridic, fără mamă de la naștere până la recunoaștere. Curtea pune astfel concluzia încălcării art.8 față de cele două petiționare.

În concepția Curții, circumstanțele că anumite mame celibatare nu vor să aibă grijă de copilul lor nu ar putea justifica regula, din dreptul belgian, care subordonează tocmai unei recunoașteri voluntare stabilirea maternității lui. De altfel, copilul “natural” nu ar avea mai puțin interes decât copilul “legitim” în constatarea acestei legături. În plus, recunoscând întru totul ca legitim, și chiar meritoriu, scopul urmărit de legislația belgiană – protecția copilului și a familiei tradiționale – Curtea precizează că, pentru a-l atinge, nu trebuie să se recurgă la măsuri destinate sau care duc la lezarea familiei “naturale”. În sfârșit, ca răspuns la un argument al guvernului belgian, Curtea admite că deosebirea în acest domeniu, între familia “naturală” și familia “legitimă”, trecea drept licită și normală în multe din țările europene, în perioada când a fost redactată Convenția. Curtea pune concluzia că deosebirea în cauză este lipsită de o justificare obiectivă și rezonabilă și încalcă, deci, art.14 combinat cu art.8, atât în ceea ce o privește pe Paula Marckx, cât și pe Alexandra Marckx.

Un alt aspect luat în discuție a fost extinderea juridică a familiei Alexandrei Marckx. Curtea consideră că viața de familie, în sensul art.8, include cel puțin raporturile între rudele apropiate și că respectarea vieții de familie, astfel înțeleasă, implică, pentru stat, obligația de a acționa în așa fel încât să permită dezvoltarea normală a acestor raporturi. Ori, înflorirea vieții de familie a unei mame celibatare și a copilului său, recunoscut de ea, poate fi împiedicată, dacă acest copil nu intră în familia mamei și dacă stabilirea filiației nu produce efecte decât între cei doi. De altfel, Curtea nu vede nici o justificare obiectivă și rezonabilă a diferenței dintre extinderea familiei Alexandrei Marckx și aceea a unui copil “legitim”. Ea pune, deci, concluzia unei încălcări, față de cele două petiționare, a art.8 luat izolat și combinat cu art.14.

Curtea consideră că distincția instituită în materie succesorală, între copiii “naturali” și copiii “legitimi”, este lipsită de o justificare obiectivă și rațională. Din acel moment, Alexandra Marckx a fost victima unei încălcări a art.14, combinat cu art.8, atât în cauza limitării capacității de a primi bunuri de la mama sa, cât și a lipsirii complete de vocația succesorală, față de rudele apropiate, pe linie maternă.

Și acest caz reiterează dorința comunității internaționale de a depăși barierele juridice și psihologice aflate între copiii din căsătorie și cei din afara căsătoriei, ducând astfel la instaurarea unui regim fără discriminare, dar și fără privilegii în ceea ce privește cele două categorii de copii.

Cele două spețe prezentate, care și-au găsit rezolvarea în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, reprezentând exemplu de materializare a recunoașterii dreptului copilului integrate, și totuși distincte, în sistemul drepturilor omului.

=== Cap II ===

CAPITOLUL II

DIMENSIUNEA JURIDICĂ NAȚIONALĂ A INSTITUȚIEI DREPTURILE COPILULUI

“O societate fără copii este o societate condamnată la moarte. O societate ai cărei copii nu beneficiază de un climat sănătos, armonios, de dezvoltare și cunoaștere, este o societate condamnată la o lungă agonie, finalul fiind același ca în primul enunț.”

(GERD SCHEMENAU)

SECȚIUNEA I.

PRINCIPALELE OBIECTIVE ALE MĂSURILOR JURIDICE LUATE ÎN DOMENIUL DREPTURILOR COPILULUI

Tragedia copiilor născuți în condiții de sărăcie, de boală, de foame și de violență a atins în lume proporții inimaginabile. În marile orașe, situația este îngrijorătoare. Populația este în creștere constantă, în timp ce alternativele de integrare economică și socială sunt cvasiinexistente. Viitorul nu lasă să se întrevadă nici o ameliorare, dimpotrivă, statisticile U.N.I.C.E.F. spun că în anul 2005, jumătate din populația globului va avea sub 25 de ani și va locui în marile orașe iar cea mai mare parte va trăi în sărăcie. Aceleași statistici mai spun că aproximativ 150 de milioane de copii și tineri sunt în situația de a nu avea o locuință stabilă, trăind pe stradă, și că cei mai mulți provin din țările în curs de dezvoltare.

Din nefericire, România tinde să se înscrie in aceleași coordonate ale sărăciei și nepăsării față de soarta copiilor și a tinerilor. Capitala a devenit un refugiu al copiilor fără adăpost, iar marile orașe ale țării cunosc o dezvoltare îngrijorătoare a acestui fenomen. Sistemul de protecție socială a statului este la început de drum și se află în pericolul de a rămâne, încă mulți ani de acum înainte, la același nivel de dezvoltare. Opinia publică nu dorește să se implice, într-un spirit comunitar, la înțelegerea și ameliorarea situației copiilor. Totul pare să indice că situația actuală din România privind protecția copilului este critică și că nu se înregistrează nici o îmbunătățire, ci, dimpotrivă, o continuă agravare.

Propaganda socialistă a arătat că una din valorile centrale ale societății românești este copilul. Dacă, însă, privim lucrurile din punctul de vedere al politicilor sociale naționale, sistemul de valori este contradictoriu. În ciuda opțiunii explicite de a pune copilul în centrul preocupărilor societății și a unor măsuri politice consecvente acestui principiu generos, ultimele decenii ale regimului socialist au constituit o perioadă confuză caracterizată de tendințe contradictorii în această privință. Promovarea unor servicii sociale publice (învățământ, sănătate), a unui suport universalist pentru familiile cu copii, s-au bucurat de un suport colectiv cvasiunanim. Opțiuni politice nepopulare (politica violent pronatalistă) au creat, însă, reacții negative față de unele forme de suport pentru copil, suspectate de a fi contraproductive.

Începând cu 1990, situația copiilor a devenit o temă privilegiată a dialogului social și, în special, a celui în sfera politicii, îmbunătățirea acestuia devenind o

frecventă promisiune electorală. Asocierea excesivă cu politicul și economicul a avut, însă, un impact negativ. Deficitul bugetar a devenit, astfel, soluția scuzelor naționale și internaționale cu care se confruntă copiii și familiile cu mai mulți copii, toate nerealizările fiind raportate la insuficiența fondurilor.

Aplicarea corespunzătoare a obligațiilor asumate de România o reformă globală și coerentă a sistemului actual de protecție a copilului. Această reformă trebuie să elimine din sistem influențele regimului comunist bazat pe rolul determinant al statului și minimizarea rolului jucat de individ, de familie și de colectivitatea locală în societate. Sunt necesare abrogarea și înlocuirea acelor acte normative emise până în 1989, desuete, discriminatorii și amendate ulterior doar prin măsuri punctuale, care nu au reprezentat decât simple paleative, improprii pentru a asigura dezvoltarea deplină și armonioasă a personalității copiilor. Reforma trebuie să înceapă prin adoptarea de urgență a unor norme care să garanteze respectarea drepturilor copilului și să stabilească măsurile corespunzătoare pentru a asigura protecția efectivă și asistența necesară exercitării și realizării acestor drepturi, inclusiv prin crearea unor structuri competente și imparțiale, care să facă posibilă aplicarea principiilor și normelor de drept și implementarea acestora în mentalitatea familiei și a societății. În acest sens, s-a propus adoptarea unui Cod al Copilului care să satisfacă cerințele menționate, în concordanță cu actele internaționale la care România este parte și cu recomandările Adunării Europene a Consiliului Europei referitoare la strategia europeană în favoarea copiilor. Protecția drepturilor copilului trebuie să se întemeieze pe următoarele principii:

prioritatea intereselor copilului asupra oricăror altor considerente în luarea deciziilor care îl privesc pe copil;

responsabilitatea părinților, care sunt primii chemați să asigure copilului exercitarea corespunzătoare și realizarea deplină a drepturilor sale apelând, dacă este cazul, la sprijinul pe care colectivitatea locală și statul sunt obligate să le acorde în acest scop;

principiul nondiscriminării, care permite tuturor copiilor să se bucure de măsurile de protecție prevăzute de lege și prevenirea situațiilor susceptibile de a pune copilul în dificultate.

Aceste principii trebuie să stea la baza aplicării măsurilor concrete de protecție a drepturilor copilului, care:

să permită copilului să crească într-un mediu familial favorabil dezvoltării depline și armonioase a personalității sale;

să asigure educația școlară a tuturor copiilor și integrarea lor într-o activitate utilă;

să acorde copilului posibilitatea de a-și exprima opinia și de a participa, în mod corespunzător vârstei și gradului său de maturitate, la luarea deciziilor care-l privesc;

să considere copilul un membru activ al societății la toate nivelurile – familie, școală, colectivitate;

să creeze infrastructurile și serviciile necesare aplicării efective a măsurilor de protecție a drepturilor copilului.

Un studiu asupra modului în care copiii și adulții percep drepturile copilului și respectarea acestora este, în același timp, un studiu despre viitorul societății românești. Popularizarea și apărarea drepturilor copilului nu trebuie văzute exclusiv prin prisma aspectelor umanitare, caritabile, ci, mai ales, prin valoarea lor acțională, de construcție a unui viitor mai bun, mai sigur. Strategia guvernamentală în domeniul protecției drepturilor copilului în perioada 1997-2000 se constituie din câteva puncte de importanță primordială în materie:

reforma cadrului normativ în domeniul protecției drepturilor copilului;

descentralizarea activității de protecție a drepturilor copilului;

restructurarea și diversificarea instituțiilor de ocrotire a copilului;

alternative de tip familial la ocrotirea de tip rezidențial a copilului;

prevenirea prenatală a abandonului de copii și a handicapului la naștere;

creșterea rolului societății civile în activitatea de protecție a drepturilor copilului.

SECȚIUNEA A II-A.

REFLECTAREA PREVEDERILOR A CONVENȚIEI NAȚIUNILOR UNITE CU PRIVIRE LA DREPTURILE COPILULUI ÎN LEGISLAȚIA ROMÂNĂ ÎN VIGOARE

Adoptarea Convenției cu privire la drepturile copilului de către Adunarea Generală a O.N.U. la 20 noiembrie 1989 a reprezentat un moment de vârf în evoluția dreptului internațional în domeniul protecției copilului. Plecând de la principiul conform căruia copilul, datorită lipsei sale de maturitate fizică și intelectuală, are nevoie de protecție și îngrijire specială, în principal de o protecție juridică potrivită, atât înainte cât și după naștere, statele părți la Convenție recunosc faptul că orice copil trebuie să se bucure de realizarea și promovarea drepturilor și libertăților sale fundamentale și se angajează să se garanteze respectarea și realizarea acestor drepturi și libertăți.

În sistemul celor 54 de articole, patru dintre ele prezintă o importanță aparte, deoarece ele se pot constitui în principii generale ce guvernează toate acțiunile naționale și internaționale ce trebuie întreprinse pentru a face din prevederile Convenției o realitate.

Pentru a avea o imagine de ansamblu a regimului de protecție de care se bucură copiii români, este necesar să se analizeze alinierea legislației românești la standardele internaționale în domeniu, printr-o succintă prezentare a articolelor din Convenția cu privire la drepturile copilului, materializate în textele legilor aflate în vigoare în România.

Art.1 – Definiția copilului

Definiția copilului, în sensul Convenției, se poate găsi în Decretul nr.31/1954 – persoană fizică, persoană juridică. Astfel, conform art.8, capacitatea deplină de exercițiu începe de la data când persoana devine majoră. Același articol precizează pragul de vârstă de la care o persoană devine majoră și anume la 18 ani și, pe cale de consecință, copil reprezintă persoana ce nu a împlinit această vârstă. Cea de-a doua parte a primului articol din Convenție se regăsește în ultimul alineat al aceluiași art.8 din Decretul nr.31/1954. Acesta consacră cea de-a doua modalitate de dobândire a capacității depline de exercițiu, alta decât cea a împlinirii vârstei de 18 ani – căsătoria. Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească minora ce vrea să se căsătorească, sunt prevăzute de Codul familiei. Aceeași idee se desprinde și din conținutul Legii nr.116/1992 prin care România a ratificat Convenția privind vârsta minimă la căsătorie încheiată la 10 decembrie 1962 la New York. În aceiași termeni și în același sens apare și definiția copilului din O.U.G.nr.26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate.

Art.2 – Nondiscriminarea

Nondiscriminarea este principiul prin care toate drepturile trebuie să fie aplicate tuturor copiilor, fără excepție, iar statul să fie obligat să protejeze copiii de orice formă de discriminare. Statul nu trebuie să violeze nici unul dintre drepturi și trebuie să întreprindă acțiuni pozitive de promovare a acestora. Un principiu atât de important pentru buna desfășurare a vieții unei societăți nu putea lipsi din legislația românească și, în primul rând, din Constituție. Importanța acestui principiu este dovedită prin prezența lui în Titlul I – Principii generale. Astfel, art.4 alin.2 din Constituție precizează că “România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială.”

Principiul nondiscriminării se află și la baza exercitării drepturilor și libertăților fundamentale de către cetățenii țării, idee ce reiese din art.16 alin.1 din Constituție “cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”. Cea mai de valoare materializare a acestui principiu, în domeniul drepturilor copilului este aceea prevăzută tot de Constituție în art.44 alin.3 prin care se instituie egalitatea în fața legii a copiilor din afara căsătoriei cu cei din căsătorie.

Evidențierea acestui principiu se regăsește și în Legea nr.18/1990 prin care s-a ratificat Convenția cu privire la drepturile copilului, și, prin generalizare, în Legea nr.30/1994 de ratificare Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Una din aplicările juridice concrete a acestui principiu, în special în domeniul drepturilor copilului este art.5 alin.1 din Legea nr.84/1995 – legea învățământului, prin care, indiferent de condiție socială și materială, sex, rasă, naționalitate, apartenență politică și religioasă, cetățenii români au drepturi egale de acces la toate nivelurile și formele de învățământ.

Art.3 – Interesele superioare ale copilului

Conform acestui articol, interesul superior al copilului trebuie să reprezinte fundamentul și țelul oricărei acțiuni ce îl privește pe acesta. Tocmai de aceea, Constituția, prin art.45 alin.1 instituie un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor copiilor și tinerilor. Legea nu determină conținutul concret al noțiunii de “interesul superior al minorului”, de aceea acest conținut diferă de la o situație la alta, în raport de materia care prezintă importanță. El este complex deoarece depinde de factori multipli care se apreciază de către instanța judecătorească ori de către alt organ competent. Noțiunea de interes al minorului include și un interes general obștesc, deoarece părinții sunt obligați să-l crească pe copil îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educare, învățătură și pregătire profesională pentru a-l face folositor colectivității. Interesul copilului trebuie apreciat în limitele legii, de aceea, pentru asigurarea respectării lui, legea a stabilit anumite atribuții organelor competente (autoritatea tutelară și instanța judecătorească).Ocrotirea minorului prin apărarea interesului acestuia se realizează cu precădere prin mijloace de dreptul familiei și de drept civil dintre care se pot aminti:

nulitatea căsătoriei părinților nu produce nici un efect în privința situației legale a copilului;

regimul dobândirii treptate a capacității de exercițiu;

stabilirea filiației față de mamă și față de tată.

În acest sens, prin art.42 C.proc.civ. arată că minorii, în scopul apărării intereselor lor, nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentați, asistați sau autorizați conform legii.

Interesele minorilor reclamă și aplicarea unor sancțiuni în caz de încălcare a acestora. Astfel, Codul penal intervine cu sancțiuni penale în cazul următoarelor infracțiuni: abandonul de familie (art.305), rele tratamente aplicate minorului (art.307) și gestiune frauduloasă (art.214). De asemenea, legea penală cunoaște interzicerea drepturilor părintești, pedeapsă complimentară ori pedeapsă accesorie (art.64 lit.d și art.71). Apărarea intereselor superioare ale minorilor se regăsește și în capitolul II al Titlului IV din C.proc.pen., care reglementează procedura în cauzele cu infractori minori. Același scop declarat îl au și alte acte normative.

Art.4 – Punerea în practică a drepturilor

Aceasta instituie obligația statului de a pune în practică drepturile prevăzute în Convenție, acest lucru fiind asigurat prin instituirea unei prevederi exprese în Constituție. Pe lângă aceasta există legi care oferă o garanție în plus, precum Legea nr.18/1990 prin care se ratifică de către România, Convenția cu privire la drepturile copilului. Convenția caută să apere copiii împotriva unui mare număr de practici constituind un pericol deosebit pentru bunăstarea lor. Tot pentru acest scop au fost ratificate Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (prin Legea nr.30/1994) și Protocolul nr.11 anexat la sus citata Convenție, referitoare la structurarea mecanismului de control stabilit Convenție (prin Legea nr.79/1994).

Art.5 – Îndrumarea părinților și dezvoltarea capacității copilului

Acest articol prevede datoria statului de respecta drepturile și responsabilitățile părinților, ale celorlalți membri ai familiei, în sensul îndrumării adecvate dezvoltării capacităților copilului. Acest principiu este înscris în Constituție, în art.44 alin.1 “familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor”. Această obligație a statului se regăsește și în art.1 alin.2 C.fam. “statul apără interesele mamei și copilului și manifestă deosebită grijă pentru creșterea și educarea tinerei generații”. Esența art.5 din Convenție se regăsește și în dispozițiile Decretului nr.31/1954.

Art.6 – Supraviețuire și dezvoltare

Alin.1 al art.6 cuprinde prevederea potrivit căreia statele recunosc că orice copil are un drept inerent la viață. Legat de acesta alin.2 instituie obligația statului de a asigura condițiile necesare dezvoltării și supraviețuirii copilului. Constituția României prevede aceste obligații în art.45 alin.1. De asemenea, unele dispoziții ale Codului penal au menirea de a realiza aceste condiții. Necesitatea realizării cadrului de supraviețuire și dezvoltare este cu atât mai stringentă, cu cât unii copii se află în situații deosebite, și acest lucru s-a rezolvat, într-o oarecare măsură, prin O.U.G.nr.26/1997 prin care se instituie obligația asistenței în realizarea drepturilor copilului aflat în dificultate, în primul rând colectivității locale. Supraviețuirea și dezvoltarea au la bază, în primul rând, mijloacele financiare. Acestea s-au materializat în Legea nr.61/1993 prin care copiii care urmează una din formele de învățământ prevăzute de lege beneficiază de alocație de stat pentru copii până la împlinirea de 18 ani. Protecția socială a copiilor este întregită de Legea nr.119/1997 privind alocația suplimentară pentru familiile cu copii și de Legea nr.120/1997 privind concediul plătit pentru îngrijirea copiilor de până la 2 ani.

Art.7 – Nume și cetățenie

Art.8 – Păstrarea identității

Aceste articole instituie dreptul copilului la identitate, materializată în

dreptul la nume și la cetățenie, dar și obligația statelor de a veghea la aplicarea acestor drepturi atât prin prevederile interne, cât și prin instrumentele internaționale. Constituția României, în art.5, cuprinde dispoziții referitoare la cetățenia română. Alin.2 al aceluiași articol interzice retragerea cetățeniei celui ce a dobândit-o prin naștere. Condițiile de dobândire sau pierdere a cetățeniei se stabilesc prin lege organică. Aceasta este Legea nr.21/1991 – legea cetățeniei, care prevede că dobândirea cetățeniei române de către un copil se face prin naștere, repatriere, adopție sau la cerere.

În privința numelui, art.7 și art.8 din Convenție se regăsesc în Decretul nr.975/1968 cu privire la dreptul la nume și în Codul familiei. Art.2 din Decretul nr.975/1968 prezintă condițiile în care se dobândește sau se modifică numele de familie, adică prin efectul filiației, respectiv ca urmare a schimbării stării civile. Dar identitatea persoanelor, deci și a copiilor, ca obligație a statului se reflectă în Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, care instituie anumite termene de declarare a nașterii unui copil în vederea eliberării certificatului de naștere. Această lege dispune, în acest sens, și în privința copilului găsit.

Cu privire la identitatea persoanei fizice, legătura dintre legislația noastră internă și cea internațională este creată de Legea nr.105/1992 care reglementează raporturile de drept internațional privat.

Art.9 – Separarea de părinți

Acest articol instituie dreptul copilului de a trăi cu părinții lui, cu excepția când acest fapt este declarat incompatibil cu interesele lui superioare, dreptul de a menține contactul cu ambii părinți în cazul în care este separat de unul sau de amândoi, dar și datoriile statului în cazul în care o asemenea separare rezultă din acțiunile statului. Aceste drepturi ale copilului și, deci, și obligațiile părinților, și ale statului sunt prevăzute în Codul familiei (art.103, 111) și în Codul penal (art.307). Dar O.U.G.nr.26/1997 cu privire la protecția copilului aflat în dificultate, prezintă măsurile ce sunt luate în cazul în care copilul este separat de părinți din diverse motive. Acesta este scopul Ordonanței și este prezentat în art.3 alin.2: “orice copil care, temporar sau definitiv, este lipsit de mediul său familial sau care, în propriul său interes superior, nu poate fi lăsat în acest mediu, are dreptul la protecție și la un ajutor special din partea colectivității locale”.

Art.10 – Reunirea familiei

Pentru asigurarea dreptului copilului, ce rezultă din art.9 din Convenție, art.10 instituie dreptul copiilor și părinților de a părăsi orice țară și de a intra în propria țară pentru a se reuni sau pentru a menține relația copil-părinte. Constituția României recunoaște acest drept prin art.25 privitor la libera circulație. Dispoziții menite să respecte acest drept se regăsesc atât în Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, cât și în O.G.nr.37/1994 – eliberarea și păstrarea pașapoartelor.

Art.11 – Transferul ilegal și împiedicarea întoarcerii

Obligația statului de a încerca să prevină și să ia măsuri pentru soluționarea cazurilor de răpire sau reținere a copiilor în străinătate de către unul din părinți sau o terță persoană este prevăzută în Constituție, Codul familiei și Codul penal (art.357).

Art.12 – Opinia copilului

Art.13 – Libertatea de expresie

Aceste drepturi ale copilului sunt prevăzute în Constituție în art.30 privind libertatea de exprimare, dar și în art.31 privind dreptul la informație. În privința opiniei minorilor Codul de procedură civilă și Codul de procedură penală conțin dispoziții speciale în secțiunile destinate martorilor. Opinia copilului este importantă și din punct de vedere al Codului familiei, deoarece, în cadrul procedurii de divorț, instanța va asculta și minorul ce a împlinit vârsta de 10 ani, pentru a decide încredințarea acestuia. Părerea minorului de peste 10 ani este obligatorie în cazul adopției (O.U.G.nr.25/1997). Și O.U.G.nr.26/1997 dispune că se va asigura copilului cu discernământ dreptul de a exprima liber opinia sa asupra măsurilor de protecție luate.

Alin.2 al art.13 din Convenție se reflectă în Legea nr.48/1992 a audiovizualului, prin care acest drept este supus restricțiilor ce se referă la respectul drepturilor și reputației altora, cât și la protecția securității naționale, ordinii publice, sănătății și moralei publice.

Cu privire la libertatea de exprimare, în literatura de specialitate se apreciază că aceasta reprezintă un corolar al libertății de gândire, de opinie și de credință religioasă și presupune existența concomitentă a dreptului la informare și la învățătură.

Art.14 – Libertatea de gândire, de conștiință și de religie

Constituția României recunoaște importanța acestui drept prin art.29 – libertatea conștiinței. Acesta dispune în alin.1 că “libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie sau să adere la o credință religioasă contrară convingerilor sale.” Celelalte alineate ale art.14 din Convenție se reflectă în alin.6 al aceluiași art.29 din Constituție. Prin acesta “părinții și tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine”.

Asigurarea acestei libertăți se face și prin educație, deoarece, așa cum prevede Legea nr.84/1995, învățământul are ca finalitate formarea personalității umane și prin “educarea în spiritul respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, al demnității și al toleranței, al schimbului liber de opinii” (art.4).

Art.15 – Libertatea de asociere

Acesta arată că statele părți recunosc drepturile copilului la libertatea de asociere și la libertatea de reuniune pașnică. Prin art.37 din Constituție, statul român recunoaște cetățenilor dreptul de a se asocia liber în partide politice, în sindicate și în alte forme de asociere. Deci, libertatea de asociere se poate manifesta și prin libertatea sindicală. Astfel, în privința copiilor, Legea nr.54/1991 – cu privire

la sindicate, arată că: “salariații minori se bucură de exercitarea acestei libertăți ca și salariații majori. Ei pot deveni membri ai sindicatelor fără a fi necesară încuviințarea reprezentanților legali.”.

Manifestarea libertății de asociere este consacrată și de Legea nr.27/1996 – legea partidelor politice. Aceasta, în art.6, arată că în structurile proprii de tineret ale partidelor politice pot fi înscriși și tinerii care au împlinit vârsta de 16 ani, dar care până la împlinirea vârstei de 18 ani nu au drepturile și obligațiile membrilor de partid.

Art.16 – Protejarea vieții private

Protejarea vieții private se concretizează în interzicerea ingerințelor arbitrale sau ilegale în viața personală a copilului, a familiei sale, a domiciliului și corespondenței sale, dar și a atacurilor ilegale la onoare și reputație. Prevederi referitoare la acest drept se găsesc în Constituție, Codul familiei și Codul penal. Constituția, prin art.26 – viața intimă familială și privată, art.27 – inviolabilitatea domiciliului și art.28 – secretul corespondenței, instituie un sistem de protecție al vieții particulare, menit să inspire siguranță și stabilitate.

Art.17 – Accesul la informare corespunzătoare

Prin art.31 din Constituție se interzice îngrădirea dreptului persoanei de a avea acces la orice informație de interes public, deoarece fără o informare actuală, complexă, la care individul să aibă acces prin mass-media, cât și prin participarea directă și garantată la procesul educațional organizat de stat, libertatea de exprimare și libertatea conștiinței ar fi golite de conținut și sens. Astfel, se instituie și obligația autorităților publice de a asigura informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal. În strânsă legătură cu art.3 din Convenție, privind interesele superioare ale copiilor, art.31 din Constituție în alin.3 arată că “dreptul la informație nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecție a tinerilor”. Accesul la informare este concretizat în două domenii extrem de importante pentru societatea contemporană: învățământ (Legea nr.84/1995) și mass-media (Legea nr.48/1992). Se stabilește, astfel, rolul mijloacelor de informare în difuzarea informațiilor către copii, care sunt în concordanță cu bunăstarea morală, cunoașterea și înțelegerea între oameni și care respectă fondul cultural al copilului. Statul trebuie să ia măsuri pentru a încuraja acest lucru și a proteja copiii de materiale nocive.

Art.18 – Responsabilitatea părinților

Așa cum prevede art.44 alin.1 din Constituție, părinții au dreptul, dar și îndatorirea de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor. Responsabilitatea părinților pentru educația copiilor minori este instituită și prin art.29 alin.6. Dar art.1 alin.4-5 din C.fam. face precizarea că ambii părinți au drepturi egale în privința exercitării drepturilor copilului, dar numai în interesul acestuia.

În materia dreptului civil, responsabilitatea părinților sau tutorilor legali se manifestă prin faptul că ei răspund pentru faptele cauzatoare de prejudiciu săvârșite de copiii lor minori. Această instituție juridică este reglementată în art.1000 alin.2 din C.civ.

Principiul enunțat de art.18 din Convenție își găsește aplicare și în domeniul dreptului muncii. Astfel, încadrarea în muncă a tinerilor sub 16 ani se poate face, însă, numai cu încuviințarea părinților sau a tutorilor, dar numai pentru munci potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile și cunoștințele lor. Pentru a da încuviințarea, părinții trebuie să analizeze condițiile în care munca va fi prestată, felul ei, precum și dacă încadrarea este în interesul dezvoltării ulterioare a tânărului.

Art.19 – Protejarea față de abuzuri și neglijare

Acest articol instituie obligația statului de a proteja copiii de toate formele de maltratare săvârșite de către părinți sau alte persoane răspunzătoare de îngrijirea

copiilor și de a aplica programe preventive și de tratament în această privință. Constituția României conține dispoziții în acest sens (art.45 alin.3), la fel și Codul penal care pedepsește părinții care aplică minorului rele tratamente ce îi pun în primejdie dezvoltarea fizică, morală sau intelectuală (art.306 C.pen.).

Tot în scopul protejării copiilor față de abuzuri și neglijență, Legea nr.61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, incriminează ca delicte săvârșirea unor fapte ca:

alungarea din locuința comună a soțului/soției și a copiilor (art.2 lit.ș);

îndemnul sub orice formă al minorilor la săvârșirea de contravenții (art.2 lit.v);

neluarea de către părinți sau de către persoanele cărora li s-a încredințat spre creștere și educare un minor în vârstă de până la 16 ani a măsurilor necesare pentru a-l împiedica de la fapte de vagabondaj, cerșetorie sau prostituție (art.2 lit.w).

Acest principiu este declarat drept țel principal și de către O.U.G.nr.26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate.

Art.20 – Protecția copilului fără familie

În privința protecției copilului care, definitiv sau temporar, este lipsit de mediul său familial, legislația românească are importante prevederi. Astfel, pe lângă Constituție și Codul familiei, pot fi amintite cele două ordonanțe ale

guvernului menite să ofere copilului fără familie alternative de dezvoltare, educare și integrare în societate: O.U.G.nr.25/1997 cu privire la adopție și O.U.G.nr.26/1997 cu privire la protejarea copilului aflat în dificultate. Obligația statului în acest sens constă atât în organizarea și funcționarea unor servicii și instituții specializate, cât și la întocmirea actelor de stare civilă care să reflecte

situația copilului ce beneficiază de astfel de măsuri (Legea nr.119/1996 – actele de stare civilă).

Art.21 – Adopția

Adopția este una din alternativele oferite copiilor fără familie. O.U.G.nr.25/1997 prevede foarte amănunțit principiile adopției, condițiile de fond și de formă, dar și obligațiile autorităților publice specializate în realizarea ei sau în monitorizarea evoluției copilului adoptat. Prevederile Ordonanței au la bază și dispozițiile Legii nr.84/1994 prin care s-a ratificat Convenția asupra protecției și cooperării în materia adopției internaționale. Obligațiile din Convenție asumate de România trebuie duse la îndeplinire prin intermediul unei autorități centrale – Comitetul Român pentru Adopție, constituit prin H.G.nr.63/1991 și prevăzut de art.10 din O.U.G.nr.25/1997. Dar o anumită parte din atribuțiile sale au fost modificate prin O.U.G. nr.192/1999 prin care se înființează Agenția națională pentru protecția drepturilor copilului.

Art.22 – Copiii refugiați

Protecția copiilor refugiați se realizează conform legislației naționale, cât și a convențiilor internaționale încheiate în acest sens, deoarece prin Legea nr.46/1991, România a aderat la Convenția privind statutul refugiaților, iar prin H.G.nr.417/1991 s-a înființat Comitetul român pentru probleme de migrări.

Art.23 – Copiii handicapați

Prin acest articol este recunoscut dreptul copiilor handicapați la îngrijire, educație și instruire specială menită să îi ajute să realizeze un maximum de autonomie posibilă și să conducă la o viață deplină și activă în societate. Regimul juridic al copiilor handicapați este reglementat de Constituție prin art.45 alin.2 “statul acordă ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori handicapat”, și prin art.46 – protecția persoanelor handicapate.

Dar protecția specială a acestor persoane se instituie prin Legea nr.53/1992, care definește persoana handicapată, arată măsurile de protecție specială, dreptul de care beneficiază persoanele care au în îngrijire un copil handicapat și instituie Fondul de risc și accident. Prin H.G.nr.1100/1990 s-a înființat Secretariatul de Stat pentru Handicapați, iar prin H.G.nr.939/1997 acesta este reorganizat. În 1997, prin

H.G. nr.838/1997 s-au acordat subvenții de la bugetul de stat pentru bugetul Fondului de risc și accident pentru protecția specială a persoanelor cu handicap. Reglementări în acest domeniu aduce și O.U.G. nr.102/1999.

Art.24 – Sănătatea și serviciile sanitare

Prin art.33, Constituția garantează dreptul la ocrotirea sănătății. Cadrul general de funcționare al serviciilor sanitare îl formează Legea nr.100/1998 privind asistența de sănătate publică și Legea nr.2/1998 privind prelevarea și transplantul de organe umane, care cuprind multe dispoziții specifice copiilor. Una din obligațiile asumate de stat în acest domeniu, având drept scop dezvoltarea și protejarea copiilor, este aceea a concediului plătit pentru îngrijirea copiilor în vârstă de până la 2 ani, reglementat de Legea nr.120/1997.

O altă susținere concretă venită din partea statului se înregistrează în domeniul farmaceutic și anume, prin Ordinul Ministrului Sănătății nr.205/1994, s-a prevăzut compensarea prețului cu amănuntul la unele medicamente de uz uman.

Art.25 – Revederea periodică a plasamentului copilului

Acest articol recunoaște dreptul copilului plasat de către stat în vederea îngrijirii, protecției sau tratamentului de a li se evalua periodic acest plasament. Acesta este prevăzut în O.U.G. nr.25/1997 privind adopția și O.U.G. nr.26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate.

Art.26 – Securitate socială

Art.27 – Nivelul de viață

Aceste drepturi sunt prevăzute în Constituție în art.43, prin care statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent. Același lucru îl prevede și art.1 C.fam. privind măsurile ce trebuie luate pentru dezvoltarea și consolidarea familiei. Primii chemați să realizeze aceste acțiuni sunt părinții sau reprezentanții legali ai copilului, lucru prevăzut și de Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea unor raporturi de drept internațional privat.

Condițiile de viață, de protecție a vieții, a securității și dezvoltării copiilor sunt dispuse și prin Legea nr.73/1991 privind drepturile de asigurări sociale. Din punct de vedere financiar, cadrul juridic referitor la copii este format din trei legi foarte importante. Astfel, prin Legea nr.61/1993 s-a acordat alocație de stat tuturor copiilor în vârstă de până la 16 ani, respectiv până la 18 ani dacă urmează una din formele de învățământ prevăzute de lege.

Ajutoarele sociale acordate de stat sunt date în baza Legii nr.67/1995 privind ajutoarele sociale, dar și prin Legea nr.119/1997 prin care familia care are în întreținere doi sau mai mulți copii are dreptul la alocație suplimentară, al cărui cuantum este în funcție de numărul copiilor. Asigurarea unui nivel de viață decent este și scopul Legii nr.120/1997 prin care se acordă concediu plătit pentru îngrijirea copiilor în vârstă de până la 2 ani.

Art.28 – Educație

Art.29 – Scopurile educației

Educația reprezintă una din componentele cele mai importante ale formării personalității omului. De aceea, ea este ridicată la rang de drept fundamental. Este prevăzut în Constituție în art.32 – dreptul la învățătură și în acest articol se

regăsesc cele mai importante prevederi din Convenție care au menirea de a garanta acest drept, dar și de a stabili regulile și condițiile de funcționare a sistemului de învățământ, dezvoltate în Legea nr.84/1995 – Legea învățământului. Dispoziții privitoare la educație și la sistemul de învățământ se găsesc atât în Codul familiei și Codul muncii, cât și în O.U.G. nr.26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate.

Susținerea financiară a statului este reglementată atât prin gratuitatea învățământului de stat și sistemul de burse, cât și prin reducerea de tarife C.F.R. pentru elevi și studenți dispusă prin H.G. nr.807/1991. Gratuitatea învățământului general și obligativitatea lui, alături de prevederea autonomiei universitare și a libertății învățământului religios, contribuie la educarea tinerei generații, în condițiile pe care le presupune o societate în care se îmbină tradiția cu noile tendințe liberale.

Art.30 – Copiii minorităților sau ai altor popoare indigene

Drepturile copiilor minorităților sunt reglementate în Constituție, atât în art.6 prin care “statul recunoaște și garantează persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase”, cât și în art.32 alin.5, prin care acestora le este garantat dreptul la învățarea și instruirea în limba maternă. Același lucru îl prevede și Legea nr.84/1995 – legea învățământului, în art.8 alin.2 și în Cap. XII.

Protecția copiilor aparținând minorităților naționale se realizează și prin activitatea unor instituții politice: Consiliul pentru minoritățile naționale, organizat prin H.G. nr.137/1993 și Departamentul pentru protecția minorităților naționale, ce funcționează în baza H.G. nr.17/1997. Drepturile minorităților naționale, deci inclusiv ale copiilor acestora, fac obiectul Decretului nr.62/1995 pentru promulgarea Legii privind ratificarea Convenției cadru pentru protecția minorităților naționale, încheiată la Strasbourg la 1 februarie 1995.

Art.31 – Timpul liber, recreerea și activitățile culturale

Timpul liber, odihna și activitățile recreative specifice vârstei sunt drepturi acordate copiilor și tinerilor prin obligația autorităților publice de a contribui la asigurarea condițiilor pentru – așa cum precizează art.45 alin.5 din Constituție – “participarea liberă a tinerilor la viața politică, socială, economică, culturală și sportivă a țării”.

Dezvoltarea activității de educație fizică și sport este reglementată prin Legea nr.29/1967 – lege ce nu mai răspunde tuturor realităților actuale din acest domeniu. Odihna și condițiile repaus sunt prevăzute de Legea nr.6/1992 privind concediul. Sprijinirea activităților culturale este făcută prin foarte puține texte de lege. Astfel, prin H.G. nr.637/1992 s-a prevăzut finanțarea de la buget a unor filme de desene animate, iar prin H.G. nr.491/1995 sunt organizate taberele, excursiile, expedițiile școlare și alte forme de petrecere a timpului liber pentru preșcolari și elevi.

Art.32 – Munca copilului

Acest articol instituie obligația statului de proteja copiii de angajarea într-o

muncă ce constituie un pericol pentru sănătatea, educația sau dezvoltarea lor, de a stabili vârste minime de angajare și de a reglementa condițiile de angajare. Regimul special de muncă al minorului este reglementat de Constituție în art.38 – munca și protecția socială a muncii.

Codul muncii este legea care prevede detaliat condițiile de muncă realizată de copil pentru a nu-i dăuna sănătății sau dezvoltării fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale. Prevederile art.32 alin.2 din Convenție se regăsesc în totalitate în legislația românească. Astfel, prin art.7 C.mun. se stabilește limita minimă de angajare la 15 ani deoarece “minorii sub 15 ani nu pot fi angajați ca salariați”. Începând cu vârsta de 15 ani și până la 16 ani, legea recunoaște persoanei o capacitate biologică de muncă parțială, ceea ce determină recunoașterea capacității restrânse de a se angaja în muncă.

Tot în Codul muncii se găsesc și dispoziții privitoare la condițiile de muncă sau orarele de lucru. Prin art.161 alin.1 C.mun. se interzice încadrarea tinerilor sub 18 ani în locuri de muncă ce prezintă condiții vătămătoare, grele sau periculoase, ori folosirea lor la muncă în timpul nopții. S-au stabilit, de asemenea, zilele de concediu de odihnă acordate salariaților cu vârsta de până la 18 ani.

Art.33 – Abuzul de droguri

Art.33 din Convenție prevede dreptul copilului la protecție împotriva folosirii drogurilor psihotrope și a narcoticelor și implicării în producția și distribuția acestora. Acest lucru este prevăzut în România în Legea nr.73/1969 privind regulamentul produselor și al substanțelor stupefiante. De altfel, traficul de stupefiante este incriminat și pedepsit în baza art.312 C.pen.

Art.34 – Exploatarea sexuală

Art.35 – Vânzare, trafic, răpire

Art.36 – Alte forme de exploatare

Prin art.45 alin. 3 din Constituție este interzisă exploatarea minorilor, folosirea lor în activități care le-ar dăuna sănătății, moralității sau le-ar pune în primejdie viața ori dezvoltarea normală. Dreptul copiilor la protecție împotriva exploatării sexuale și a abuzului sexual, inclusiv prostituția și implicarea în pornografie, trebuie avută în vedere mai mult ca niciodată în condițiile actuale, pentru luarea măsurilor legislative, administrative sau judecătorești în domeniul protecției sociale.

Abuzurile sexuale asupra copiilor au devenit un fenomen îngrijorător. Cei mai afectați sunt copiii fără familie, copiii care trăiesc în stradă și copiii cu părinți foarte violenți, pentru apărarea cărora legislația este insuficientă, deși România a ratificat Convenția pentru reprimarea traficului de ființe umane și a exploatării prostituției semenilor. Legislația noastră nu prevede măsuri foarte dure împotriva agresorilor. Pedepsele instituite de Codul penal nu pot stopa sau măcar diminua această plagă socială.

De asemenea, Convenția instituie obligația statului de depune toate eforturile pentru a preveni vânzarea, traficul și răpirea copiilor, în conformitate cu Convenția asupra răpirii internaționale de copii încheiată la Haga, pe care România a ratificat-o prin Legea nr.100/1992. Și art.189 C.pen. pedepsește infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal. Practica vânzării și traficului de copii sub masca adopției a determinat statul român să instituie măsuri mai restrictive în privința adopțiilor interne, cât și mai ales a celor internaționale (O.U.G. nr.25/1997).

Convenția incriminează și o altă realitate crudă a existenței umane și anume situația copiilor care trebuie să muncească de la o vârstă fragedă pentru a supraviețui sau pentru a-și ajuta familiile. Mai tristă este situația acelor copii care trebuie să lucreze în condiții de exploatare și foarte periculoase pentru dezvoltarea lor fizică, psihică și morală.

Art.37 – Tortura și privarea de libertate

Copilul trebuie apărat împotriva torturii, tratamentelor sau pedepselor crude, pedepsei pe viață și arestării sau privării de libertate ilegale. Vor fi, de asemenea, aplicate principiile tratamentului adecvat, separării de adulți în detenție, contactul cu familia și accesul la asistență legală sau de altă natură.

Dispoziții în acest sens regăsim în Constituție (art.23 alin.1, art.22 alin.2), în Codul penal (art.189) și în Codul de procedură penală (art.358). Însă, mult mai concrete sunt cele din Legea nr.26/1994 privind organizarea și funcționarea Poliției, prin care se instituie protecție pentru femeile cu semne vizibile de sarcină, pentru persoanele cu semne vizibile de invaliditate și pentru copii.

Art.38 – Conflicte armate

Prin actualele “reguli ale războiului” se înscrie obligația statelor de a respecta și a asigura respectul față de legea umanitară sub incidența căreia intră copiii, dar și principiul conform căruia nici un copil sub 15 ani nu poate lua parte direct la ostilități sau nu poate fi recrutat în forțele armate, precum și principiul potrivit căruia copiii afectați de un conflict armat beneficiază de protecție și îngrijire.

În acest context, legislația României corespunde principiilor enunțate, prin alinierea la convenții ce reglementează conflictele armate. Astfel, prin Decretul nr.224/1990 s-au ratificat Protocoalele adiționale I și II la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949. România a acceptat amendamentele la Anexa I la Protocolul adițional I la Convențiile de la Geneva din 1949 privind protecția victimelor conflictelor armate internaționale, prin Legea nr.32/1995, iar prin Legea nr.40/1995 a ratificat Convenția privind interzicerea sau limitarea folosirii anumitor categorii de arme clasice care ar putea fi considerate ca producând efecte traumatice excesive sau care ar lovi fără discriminare (New York, 8 aprilie 1982). Dispozițiile acestor convenții se regăsesc în Constituție (art.52 alin.2), Codul penal (art.357 lit.e) dar și în Legea nr.45/1994 – legea apărării naționale.

Art.39 – Îngrijirea recuperatorie

Protecția minorilor trebuie materializată și în tratamentul adecvat pentru refacerea și reintegrarea socială a copiilor victime ale conflictelor armate, torturi, neglijări, maltratări sau exploatări. Răspund acestor cerințe O.U.G. nr.26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate, Legea nr.53/1993 privind protecția specială a persoanelor handicapate, dar și Legea nr.84/1995 – legea învățământului.

Art.40 – Administrarea justiției minorilor

Copiii presupuși sau dovediți a fi comis un delict au dreptul la respectarea drepturilor umane și, în special, de a beneficia de toate aspectele procesului juridic

intentat, inclusiv asistență juridică sau de altă natură în pregătirea și prezentarea apărării lor. Acesta este scopul dispozițiilor corespunzătoare cuprinse în Constituție, Codul penal, Codul de procedură civilă și Codul de procedură penală.

În conformitate cu acestea Legea nr.61/1991 – pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, stabilește în art.4 că “sancțiunea închisorii contravenționale poate fi aplicată minorilor numai dacă au împlinit vârsta de 16 ani; în acest caz, limitele sancțiunii prevăzute în prezenta lege se reduc la jumătate”.

Principiul conform căruia recurgerea la proceduri legale și încredințarea copiilor delincvenți unor instituții speciale, trebuie să fie evitate ori de câte ori este posibil și adecvat, se înscrie în coordonatele protecției minorului aflat în dificultate dispus de O.U.G. nr.26/1997.

Art.41 – Respect pentru standardele existente

Prin acest articol se arată că, dacă există seturi de standarde în legislația națională sau în alte instrumente internaționale aplicabile mai favorabile decât cele ale Convenția pentru apărarea drepturilor copilului, aceste standarde vor fi aplicate.

Se poate observa că în Constituția României se găsesc majoritatea principiilor ce guvernează regimul juridic aplicabil copiilor. La rândul lor acestea sunt reglementate în legi speciale foarte importante, cu sesizarea că unele dintre ele trebuie reactualizate sau aliniate dreptului internațional. România mai are un drum lung de parcurs în privința legilor și dispozițiilor pentru minori și mai ales pentru aplicarea acestora, astfel încât, drepturile copiilor să aibă finalitatea preconizată de convenția aplicată lor.

SECȚIUNEA A III-A.

EXERCITAREA DREPTURILOR COPILULUI

ÎN LEGISLAȚIA ROMÂNEASCĂ

Potrivit legii, capacitatea de exercițiu reprezintă aptitudinea generală și abstractă a persoanei fizice de a-și exercita drepturile, de a dispune de acestea și de a-și asuma obligații prin încheierea de acte juridice.

Legislația românească creează contextul pentru ca orice copil să-și poată exercita drepturile și obligațiile. Drepturile copiilor prevăzute în Convenția O.N.U. sunt recunoscute de legislația română și protejate. Capacitatea deplină de exercițiu o are numai persoana majoră, dar acest lucru nu înseamnă că minorul nu-și poate exercita drepturile pe care le are. Însă, datorită insuficientei dezvoltări fizice și psihice, cât și datorită lipsei de experiență, legea îl protejează interzicându-i anumite obligații și să renunțe la anumite drepturi.

În ceea ce privește vârsta exercitării anumitor drepturi și asumării obligațiilor, legislația în vigoare în România impune o serie de vârste minime, stabilind în același timp și relația dintre ele. Astfel, în privința majoratului, problema vârstei se pune în legătură cu două aspecte și anume:

la 18 ani se dobândește capacitatea deplină de exercițiu în conformitate cu art.8 din Decretul nr.31/1954 – “persoanele peste 18 ani au capacitate deplină de exercițiu”. Același articol prezintă o excepție de la regula enunțată, aceea că “minorul care se căsătorește dobândește prin aceasta capacitate deplină de exercițiu”.

trecerea de la lipsa capacității de exercițiu la deplina capacitate de exercițiu nu se realizează brusc, ci de la vârsta de 14 ani minorul dobândește o capacitate de exercițiu restrânsă care-i permite să realizeze singur anumite acte juridice prin care nu ar putea fi prejudiciat, cele mai importante, îndeosebi cele prin care își asumă anumite obligații, putând fi încheiate numai cu acordul părinților sau a persoanelor ce-l au spre creștere și educare.

Dobândirea capacității de exercițiu restrânsă este prevăzută de art.25 din Decretul nr.32/1954 “orice minor care a împlinit vârsta de 14 ani poate singur să facă acte juridice prin care să își apere drepturile sale sau prin care să dobândească anumite drepturi”. Minorul, însă, nu va putea să săvârșească singur acte juridice prin care să își asume obligații sau prin care să renunțe la anumite drepturi”.

Decretul nr.31/1954 oferă o regulă în privința dobândirii drepturilor de către copii. Astfel, copilul dobândește drepturi încă de la concepțiune, cu condiția să se nască viu. Pe cale de consecință, copilul poate fi recunoscut chiar și înaintea nașterii. Legat de recunoaștere, Decretul nr.31/1954 prevede posibilitatea recunoașterii copilului de către părinte și după ce acesta devine major.

În cazul minorilor legislația are prevederi aparte și relativ la instituția răspunderii penale, deoarece se operează cu ideea existenței sau inexistenței discernământului. De aceea, conform art.99 C.pen., minorul ce nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, fiind prezumată lipsa de discernământ. Totuși, același text de lege precizează în acest sens că minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ.

Așa cum prevede art.8 alin.2 din Decretul nr.31/1954 dobândirea capacității depline de exercițiu este posibilă și prin căsătorie. Dar legea stabilește o vârstă minimă pentru încheierea căsătoriei. Rațiunile care stau la baza acestei cerințe legale, atât la bărbat, cât și la femeie, sunt următoarele:

de ordin biologic și eugenic – viitorii soți trebuie să aibă aptitudinea fizică

de a se căsători, ceea ce înseamnă că ei trebuie să fi ajuns la vârsta pubertății. Pentru a nu fi vătămătoare sănătății viitorilor soți și a le permite acestora de a procrea copii sănătoși și normali, legea permite căsătoria numai persoanelor pubele. Dat fiind că vârsta pubertății diferă de la o persoană la alta, s-a stabilit o vârstă minimă pentru căsătorie, superioară vârstei pubertății reale;

b) de ordin psihic și moral – viitorii soți trebuie să aibă aptitudinea morală de a încheia căsătoria. Ei trebuie să fie în măsură să înțeleagă însemnătatea unei căsătorii și să-și asume în mod conștient drepturile și obligațiile pe care aceasta le implică. Vârsta minimă la căsătorie este determinată și de considerații privind comuniunea spirituală care trebuie să existe între soți;

c) pentru a asigura un consimțământ conștient, liber și personal al viitorilor soți, care implică cel puțin o anumită vârstă.

Pentru aceste motive, art.4 C.fam. prevede că vârsta minimă pentru căsătorie este de 18 ani împliniți pentru bărbați și de 16 ani împliniți pentru femei. În anumite împrejurări, femeia care nu a împlinit 16 ani poate obține dispensă pentru încheierea căsătoriei. Dispensa se acordă de primarul general al municipiului București sau de președintele Consiliului județean în cuprinsul căruia femeia își are domiciliul, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

femeia a împlinit 15 ani;

există motive temeinice care justifică dispensa (graviditate, boală);

există un aviz dat de un medic oficial.

Principala consecință juridică ce decurge în acest sens este faptul că în cazul desfacerii căsătoriei, femeia ce nu a împlinit 18 ani își păstrează capacitatea deplină de exercițiu. Nu aceeași urmare o are și anularea căsătoriei.

În domeniul dreptului muncii, vârsta minimă necesară este de 15 ani. Astfel, art.45 din Constituție prevede că “minorii sub 15 ani nu pot fi angajați”, luându-se în considerare interesul superior al acestora. Acest principiu stă și la baza art.7 C.mun. prin care se cere încuviințarea părinților pentru ca minorii între 15 și 16 ani să fie angajați și numai în munci potrivite cu dezvoltarea lor fizică, aptitudinile și cunoștințele lor.

De la vârsta de 14 ani, deci odată cu dobândirea capacității restrânse de exercițiu, minorul, conform art.14 din Decretul nr.31/1954 și art.102 C.fam. “poate cere autorității tutelare să încuviințeze schimbarea reședinței și să locuiască separat de părinți dacă acest lucru este necesar pentru desăvârșirea învățăturii ori pregătirii profesionale”. Vârsta de 14 ani este și pragul minim pentru ca minorul să-și exprime acordul asupra schimbării numelui prin semnarea cererii întocmită în acest sens.

Aceeași vârstă este prevăzută de art.105 C.fam. pentru ca minorul să poată încheia acte, cu încuviințarea părinților însă. Ei pot să-și îndeplinească singuri obligațiile contractuale și să-și exercite drepturile conexe, afară de cazurile expres

arătate de lege. Astfel, ca o aplicare directă a acestei prevederi, se poate aminti că minorii cu capacitate de exercițiu restrânsă vor putea încheia singuri contractele de transport, dar cu încuviințarea prealabilă a ocrotitorilor legali. Minorii sub 14 ani vor putea, în vederea satisfacerii unor nevoi, să încheie, de exemplu, contractele de transport de persoane cu mijloacele de transport orășenesc în comun.

În cazul anumitor probleme personale, vârsta minimă scade la 10 ani. Conform prevederilor Codului familiei, la stabilirea încredințării copilului după divorț, instanța va asculta și opinia copilului dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani. De asemenea, copilul de 10 ani își va da consimțământul în situația când este adoptat. Tot de la această vârstă, copilul adoptat poate cere desfacerea adopției, așa cum precizează O.U.G. nr.25/1997.

În privința testamentului, art.807 C.civ. stabilește că numai minorul de 16 ani poate dispune prin testament, cu restricția că obiectul acestuia îl poate reprezenta numai jumătate din bunurile de care ar dispune un adult.

Educația este o problemă prioritară în formarea copilului și tineretului, tocmai de aceea, legea instituie obligativitatea ciclului primar școlar pentru toți copii începând cu vârsta de 7 ani. Această obligativitate se concretizează în dreptul la învățătură care este prevăzut în Constituție.

O altă problemă foarte importantă pentru exercitarea drepturilor copilului este aceea a capacității procesuale, care constă în aptitudinea unei persoane care are folosința unui drept, de a valorifica singur acest drept în justiție, exercitând personal drepturile procesuale și îndeplinind tot astfel obligațiile procesuale. Vârsta de la care se dobândește capacitatea procesuală de exercițiu este de 18 ani. Dar potrivit art.42 C.proc.civ., persoanele care nu au exercițiul drepturilor lor nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate, asistate sau autorizate așa cum arată legea:

reprezentarea intervine în cazul minorilor sub 14 ani, deci a persoanelor fizice lipsite de capacitate de exercițiu. Aceștia nu pot sta personal în proces, ci prin reprezentanți legali (părinți sau tutori);

asistarea intervine în cazul minorilor între 14 și 18 ani, deci a persoanelor fizice cu capacitate restrânsă de exercițiu. Aceștia vor fi citați și vor sta personal în proces, dar asistați de părinți, în lipsa acestora de tutore, semnând alături de minori cererile adresate instanței și fiind citați în acest scop la judecarea cauzei. Dacă minorul împlinește în cursul procesului vârsta de 14 ani, reprezentarea se transformă în asistare și minorul va trebui citat personal, părinții sau tutorii asistându-l doar;

autorizarea intervine în cazul în care reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exercițiu sau ocrotitorul legal ce asistă pe minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă face acte procesuale de dispoziție, precum și renunțarea la o cale de atac sau retragerea ei. Pentru asemenea acte este nevoie de autorizarea specială a organului competent, de regulă autoritatea tutelară.

Un alt domeniu în care participarea este condiționată de împlinirea unei anumite vârste îl reprezintă satisfacerea stagiului militar. Astfel, dacă pe timp de pace, conform Constituției, serviciu militar este obligatoriu pentru bărbații, cetățeni români care au împlinit vârsta de 20 ani, în caz de conflict armat, pot fi înrolate în forțele armate persoanele care au împlinit 18 ani.

Exercitarea dreptului la liberă circulație se realizează prin posibilitatea eliberării de pașaport minorului care a împlinit vârsta de 14 ani. Interesul superior al copilului și asigurarea ordinii și liniștii publice au reclamat interzicerea

băuturilor alcoolice persoanelor sub 18 ani în localurile publice (art.2 din Legea nr.61/1991).

Conform legislației în vigoare vârsta de 16 ani reprezintă și pragul de la care un minor își poate deschide singur un cont bancar, cu aprobarea prealabilă a ocrotitorului legal și poate dispune singur de aceste sume, în limitele stabilite de regulamentele instituțiilor la care sunt deschise depozitele. De aceeași manieră sunt și prevederile referitoare la alocația de stat pentru copii. Astfel, conform art.11 alin.3din Legea nr.61/1993, începând de la vârsta de 14 ani “plata alocației pentru copii se poate face direct titularului, cu încuviințarea reprezentantului său legal”.

=== Cap III ===

CAPITOLUL III

SITUAȚIA COPILULUI AFLAT ÎN DIFICULTATE

Durerea unui copil face cât durerea lumii.

(după ANTOINE DE SAINT-ÉXUPERY)

SECȚIUNEA I. NOȚIUNI GENERALE

Imaginea noastră despre copilărie – un timp al jocului, al învățăturii, al prieteniei – contrastează izbitor cu experiența multora din copiii lumii care sunt brutalizați, trădați, nevoiți sau învățați să fure sau chiar să ucidă.

Acești copiii sunt desemnați cu termenul generic de “copii aflați în dificultate”. Conform legislației românești în vigoare un copil se află în dificultate dacă îi sunt periclitate dezvoltarea, securitatea și integritatea fizică sau morală. În acest context, se disting două situații:

copiii a căror dezvoltare fizică sau morală le este primejduită, deoarece părinții nu-și îndeplinesc în mod corespunzător drepturilor și îndatoririle lor cu privire la persoana copilului, făcându-se vinovați de neglijență în exercitarea ocrotirii părintești, dar fără caracter de gravitate sau abuz;

copiii a căror securitate sau integritate fizică sau morală este periclitată, deoarece sunt lipsiți de ocrotirea părintească pentru aceleași motive ca și în cazul copiilor din prima situație.

În același context se află și alte categorii de copii și anume copiii cu handicap fizic sau psihic, copiii care au săvârșit fapte penale, dar nu răspund penal și copiii declarați judecătorește abandonați.

SECȚIUNEA A II-A. PROTECȚIA COPILULUI INSTITUȚIONALIZAT

§ 1.Istoricul ocrotirii copilului instituționalizat

Din timpurile cele mai îndepărtate, grija pentru viața copiilor a avut un rol secundar față de nevoile statului. Interesul pentru viața copiilor s-a ameliorat gradual, prin creșterea atenției față de drepturile lor, separându-se de drepturile adulților, ei devenind un segment separat al societății.

Astfel, în antichitate, în Sparta copiii erau ai statului care decidea cine va fi lăsat să supraviețuiască. Cei care erau aleși să trăiască erau crescuți cu grijă de către autorități, cu o pregătire specială pentru a crește să servească țara. Cei cu anumite handicapuri erau lăsați să moară. Atenienii au avut o “înclinație” mai mică pentru a omorî copiii nedoriți și au început să dezvolte instituții pentru a ajuta copiii care nu erau acceptați de către familie.

În societatea romană, în timpul Republicii, tatăl, mai mult decât statul, era responsabil pentru copilul său. Copiii respinși de tați deveneau proprietatea statului și adesea erau făcuți sclavi sau erau mutilați pentru a deveni cerșetori. În timpul Imperiului Roman, interesul pentru copii a crescut, împăratul Augustus a acordat o subvenție de stat pentru oricine adopta un copil, în secolul al IV-lea î.Hr. împăratul Constantin a constituit un fond de stat pentru familiile nevoiașe, astfel încât copiii să rămână în familiile lor.

În secolul al XIV-lea, au apărut primele orfelinate, iar în 1538 în Anglia, regele Henry al VII-lea a instituit un registru al botezurilor și deceselor, devenind prima statistică din Europa. Primele semne ale recunoașterii drepturilor omului apar în timpul revoluției franceze și sunt desăvârșite în secolul al XIX-lea, când se dau primele legi pentru controlul condițiilor de viață atât ale adulților, cât și ale copiilor.

Și în țara noastră, istoricul ocrotirii copilului prezintă un paralelism cu dezvoltarea societății și anume fiecare pas al dezvoltării societății pe calea evoluției a atras și o modificare pozitivă a sistemului de ocrotire a copilului. Ca prim pas în acest sens, putem aminti faptul că în dreptul roman aplicat în Dacia se întâlnesc noțiuni ce desemnau tutela, curatela, adopția și androgațiunea. Reglementări juridice pentru adopție se găsesc și în feudalism.

Secolul al XII-lea se evidențiază prin faptul că pe lângă mănăstiri și biserici erau organizate și întreținute un fel de spitale-azil pentru copiii găsiți și pentru copiii orfani. Un pas important legat de această problemă se va face în secolul al XIX-lea, când, prin Codul Calimah, se instituie Comisia Epitropicească, ca instituție de tutelă care se ocupa numai de minori.

În 1852 se înființează la Iași, Institutul Gregorian pentru copiii găsiți. În aceiași perioadă se pun bazele la București, a două orfelinate pentru băieți, respectiv pentru fete, din inițiativa lui Carol Davila. Preocupările autorităților în domeniu au determinat ca în 1922 să se înregistreze în România 91 de orfelinate. Din 1930 se observă diversificarea instituțiilor pentru minori și drept urmare se înființează “Societatea Ștefania pentru ocrotirea copiilor de sân” și “Foaierul pentru copii

ORLAT”. În perioada 1970-1989 apar mai multe instituții pentru orfani și diferite cazuri sociale.

Anul 1990 a însemnat începutul reformei sistemului de protecție a copilului, prin dezvoltarea sprijinului acordat familiei sau a unor forme de îngrijire alternative, instituționalizarea fiind ultima soluție.

În urma experienței acumulate de-a lungul anilor, s-a ajuns la concluzia că sistemul îngrijirii instituționale nu poate asigura respectarea drepturilor copiilor aflați în îngrijire neexistând mecanisme de planificare și nici prevederi pentru păstrarea contactului între copii și familiile lor, în așteptarea redresării situației familiale sau pentru căutarea activă a unei soluții într-o altă familie, acolo unde reintegrarea în familia biologică este imposibil de realizat.

Principalele cauze care au determinat adoptarea unor legi care să reglementeze situația copiilor aflați în dificultate și respectarea drepturilor acestora, în conformitate cu legislația internațională, sunt sărăcia, abandonul familial, destrămarea familiei, violența în familie și abuzul.

§ 2.Legislația și instituțiile specifice protecției copilului instituționalizat

În universul presiunilor psihologice, determinate de condițiile fără precedent ale schimbării în lumea contemporană, dobândirea permanenței și a stabilității într-o conjunctură fluctuantă și relativ nesigură devine deziderat dificil de înfăptuit chiar și pentru copiii ce beneficiază de un mediu socio-familial normal, impregnat de stabilitate și echilibru.

De aceea, cu atât mai nedreaptă pare sentința pe care o dă instanța vieții în cazul nevinovaților pretendenți la un loc printre oameni, privându-i de condițiile firești ale unei deveniri umane. Pornind de la aceste argumente emoțional-afective se legitimează o intervenție educativă instituționalizată pentru copiii a căror proveniență se regăsește într-un mediu familial alterat, sterp, auster, incapabil de afecțiune și modelare.

Legislația românească în acest domeniu are ca bază atât experiențele

social-politice adaptate la realitatea contemporană, cât și anumite documente naționale și internaționale, menite să atragă atenția asupra problemelor stringente cu care se confruntă copiii instituționalizați. Dintre acestea putem aminti:

Recomandarea nr.1286/1996 a Consiliului Europei referitoare la strategia europeană în favoarea copilului;

Concluziile Conferinței “Drepturile copiilor și politici în favoarea copiilor”, Leipzig, 30 mai-1 iunie 1996;

Declarația de la Riga referitoare la alternativele la îngrijirea instituționalizată a copilului – 1994;

“Sprijin pentru Familie: un răspuns pentru copiii aflați în situații deosebit de dificile”, Estonia, 1995;

Seminarul “Copii ocrotiți în instituții rezidențiale”, București, 1995;

Studiul privind casele de copii din România.

Se știe că una din cele mai importante condiții cerute de comunitatea internațională spre a fi îndeplinită de România pentru a accede în forurile europene sau internaționale este îmbunătățirea condițiilor de viață a copiilor din instituțiile de ocrotire.

Prima strategie guvernamentală în favoarea copilului ca abordare globală a problematicii acestuia o constituie Planul național de acțiune în favoarea copilului,

adoptat prin H.G. nr.972/1995. Această strategie bazată pe întărirea familiei sau pe alternative de tip familial pentru ocrotirea copilului nu se poate realiza fără a asigura descentralizarea activităților de protecție și implicarea comunității locale. În februarie 1997, guvernul a înființat Departamentul pentru protecția copilului, în scopul inițierii și coordonării reformei sistemului de protecție a copilului aflat în dificultate, prin abordarea globală și coerentă a protecției acestuia.

Prin atribuirea de către guvern a responsabilității în elaborarea strategiei guvernamentale în domeniul ocrotirii drepturilor copilului, urmărirea punerii în aplicare a acestei strategii, monitorizarea respectării drepturilor copilului, propunerea de acte normative, Departamentul pentru protecția copilului devine astfel principalul interlocutor la nivelul administrației publice centrale în vederea protecției drepturilor copilului.

Apariția și generalizarea relativă a unor factori multipli și combinați în mediul social al copilului aflat în dificultate au reclamat necesitatea unei legislații potrivite. Acești factori sunt:

abandonarea copilului de către părinți;

boli ale părinților;

sărăcia familiei;

copii numeroși;

instabilitatea psihică și stare de sănătate precară a membrilor familiei;

probleme legate de alcool;

familii monoparentale;

fuga copiilor de acasă.

În domeniul creșterii și educării copiilor și tinerilor lipsiți de ocrotirea părintească, reforma a început înainte de apariția noii legislații. Dovezile se găsesc în numeroasele instituții restructurate după model familial; în deschiderea acestora către comunitatea locală, către diverse instituții de stat și private, către cetățenii obișnuiți; în perfecționarea profesională a educatorilor. Drept urmare, nu de puține ori s-a afirmat că dacă există un domeniu a învățământului ca și a întregii noastre vieți sociale în care reforma a pornit în mod vizibil, atunci acesta este cel al educării, creșterii și integrării copiilor și tinerilor aflați în aceste case de copii.

O.U.G. nr.26/1997, adoptată de către Parlament prin legea nr.108/1998 creează cadrul normativ care să permită reformarea sistemului de protecția a copilului prin:

crearea unei infrastructuri descentralizate la nivelul județului de servicii publice de interes județean care să gestioneze întreaga problematică socială a județului;

restructurarea instituțiilor de ocrotire a copilului de la instituții rezidențiale la centre de plasament organizate pe sistem familial și în care plasarea copilului să se limiteze la o perioadă cât mai scurtă de timp;

acordarea priorității ocrotirii copilului în familie prin sprijinirea familiei naturale sau ocrotirea în familie substitutivă de plasament sau adopție prin O.U.G. nr.25/1997;

responsabilizarea părinților pentru ocrotirea copilului,

crearea unei rețele primare de asistență socială care să prevină apariția riscurilor de abandon, cum ar fi Centrele maternale înființate în cadrul maternităților;

crearea unor rețele de asistenți maternali profesioniști realizată prin aplicarea hotărârii guvernului cu privire la condițiile de obținere a atestatului, procedurile de atestare și statutul acestora;

diversificarea serviciilor care să conducă la bunăstarea copilului alături de părinții săi;

implicarea societății civile în domeniul protecției copilului.

O.U.G. nr.26/1997 stabilește, de asemenea, prin art.20 obligațiile serviciului public pentru protecția copilului sau ale organismului privat autorizat privind încredințarea și plasamentul copilului, iar prin art.21 atribuțiile Comisiei pentru protecția copilului.

Dar aceste prevederi nu și-au atins scopul propus, atât datorită condițiilor social-economice, cât și datorită neprevederii anumitor probleme apărute pe parcurs. După analiză atentă a acestor prevederi, unii ziariști români au negat caracterul progresist al noii legislații prin aducerea de numeroase critici.

Astfel, s-a afirmat că trecerea centrelor de plasament de sub tutela Ministerului

Educației Naționale sub cea a Departamentului pentru protecția copilului, prin Consiliile locale, nu a fost numai administrativă, ci de esență. Din instituții de educație au devenit un fel de instituții de prestare de servicii sociale. Scoaterea acestora de sub administrarea învățământului a însemnat și scoaterea lor din anturajul acestuia și implicit s-a blocat deschiderea spre cluburi sau tabere de elevi.

S-au schimbat, de asemenea, și condițiile de viață prin alocarea banilor necesari întreținerii nu de la bugetul de stat, ci de la bugetele locale. Presa a dezvăluit câteva cazuri notorii de condiții materiale mizere în care funcționează anumite instituții de ocrotire.

O altă critică adusă este cea legată de cadrele didactice din aceste instituții care, deși și-au păstrat statutul anterior, depind simultan și de învățământ și de administrație.

În acest context, instituțiile statului și opinia publică au fost sesizate în legătură cu faptul că profesioniștii cu pregătire pentru educație și instruire au fost înlăturați din funcții sau că sunt evaluați de persoane care dețin competențe profesionale în domeniul psihopedagogiei, însă dețin funcții administrative. Legat de acest lucru s-a observat și amplificare aparatului birocratic.

Aceste motive și multe altele au determinat psihopedagogii de la F.I.C.E.-România să compare reforma sistemului de protecție a copilului cu o virtuală catastrofă, numind-o “sindromul Titanic”.

La celălalt pol se plasează destule exemple menite să contrazică, într-o oarecare măsură, cele afirmate mai sus.

Însă, asemenea exemple sunt extrem de puține, ceea ce impune găsirea unor soluții adecvate în scopul dezvoltării și educării corespunzătoare a copiilor din centrele de plasament.

SECȚIUNEA A III-A. PROTECȚIA

COPILULUI CU HANDICAP

Începutul ultimului deceniu al acestui secol a însemnat pentru România nu numai libertate și deschidere spre valorile vestului, dar și stigmatizarea imaginii sale cu problema copiilor cu handicap, astfel încât, cele două noțiuni deveniseră sinonime. Reportajele de presă și televiziune, de multe ori prezentate cu caracter de senzație, au oripilat Occidentul, ducând la luarea de inițiative constructive din partea instituțiilor politice și umanitare străine.

Pe plan mondial, s-au desfășurat numeroase congrese și conferințe cu scopul găsirii celor mai bune soluții pentru cei cu care viața nu a fost generoasă, nu le-a oferit șanse egale de dezvoltare și afirmare. În acest sens, a fost adoptat documentul intitulat Regulile standard privind egalizarea șanselor pentru persoanele cu handicap pe baza experienței dobândite în timpul Decadei Națiunilor Unite pentru persoanele cu handicap (1983-1992) și a Programului mondial de acțiune în legătură cu persoanele cu handicap, dar și Declarația drepturilor persoanelor handicapate.

Conform acestui document, termenul de handicap înseamnă pierderea sau limitarea șanselor de a lua parte la viața comunității la un nivel echivalent cu ceilalți membri ai societății. El descrie interacțiunea dintre persoana cu incapacitate și mediu. Scopul acestui termen este de a concentra atenția asupra deficiențelor din mediul înconjurător și a unor acțiuni organizate de societate, ca de exemplu informațiile, comunicarea și educația, care împiedică persoanele cu handicap să participe la viața societății în condiții de egalitate.

Legat de copilul cu handicap s-au adoptat și Declarația de la Salamanca și direcțiile de acțiune în domeniul educației speciale în iunie 1994 în cooperare cu U.N.E.S.C.O..

România a făcut importante progrese prin adoptarea de norme juridice specifice, menite să creeze condiții de dezvoltare normală a persoanelor cu handicap. Protecția specială este reglementată de Legea nr.53/1992 care definește persoana handicapată, arată măsurile de protecție, drepturile de care beneficiază persoanele care au în îngrijire un copil handicapat și instituie Fondul de risc și accident.

Conform legislației actuale, copilul cu deficiențe grave sau cu polihandicap este ocrotit, fie prin sprijinirea familiei, fie în instituții rezidențiale. Paralel cu acest sistem, copilul cu handicap (fizic, neuropsihic sau senzorial) beneficiază de un sistem specific de învățământ adaptat nevoilor sale (așa cum reglementează Legea nr.84/1995 – legea învățământului).

Până la apariția legii pentru protecția specială a persoanelor handicapate în 1992, copilul cu handicap, denumit sfidător “irecuperabil” era ocrotit în instituții tip cămin-spital sau prin spitalizare vreme îndelungată și în spitale de neuropsihiatrie infantilă. Copiii rămași în grija familiei nu beneficiau de nici un fel de sprijin din partea statului, cu excepția posibilității prelungirii alocației pentru copii până la 18 ani.

Legea nr.53/1992 privind protecția specială a persoanelor handicapate introduce, pentru prima dată în România, alternative pentru această categorie de copii. Măsurile introduse pot fi sintetizate astfel:

plasamentul și încredințarea cu plata unei alocații la nivelul unui salariu minim brut pe economie;

centre de educație specială și de recuperare, conform H.G.nr.283/1993;

alte facilități referitoare la:

plata alocației de stat pentru copii până la vârsta de 18 ani și în cuantumul dublu față de copilul normal;

acordarea unui concediu plătit pentru îngrijirea copilului bolnav până la 3 ani și dreptul la concedii plătite în caz de boală pentru îngrijirea copilului până la 18 ani;

gratuitatea transportului;

scutirea de plata taxelor de abonament pentru deținătorii de aparate radio și de televiziune în condițiile gradului I de invaliditate.

Toate aceste forme de sprijin însă, nu au dus la scăderea sensibilă a numărului de copii cu deficiențe instituționalizați. Totuși, în anul 1998 Secretariatul de Stat pentru handicapați avea în evidență un număr de 49.000 de copii cu grade diferite de handicap care se aflau în familii și primeau alocația de stat pentru copii în cuantum dublu.

Prin prevederile sale, Legea nr.53/1992 încurajează menținerea și îngrijirea copilului cu handicapuri grave în familie. Dar îngrijirea în familie, oricât de bună ar fi ea, nu duce automat și la recuperarea copiilor cu deficiențe.

Centrele de zi, organizate pentru a răspunde într-o manieră specializată la nevoia de recuperare și socializare a copiilor cu handicap grav sau cu polihandicap permit creșterea gradului de independență față de adult a acestora. Programul PHARE derulează de câțiva ani proiecte pilot în câteva județe din țară pentru crearea unor servicii de intervenție la domiciliu în favoarea copilului cu handicap.

Plasamentul familial al copilului cu handicap, deși este prevăzut ca o situație specială, prin acordarea unei alocații de plasament în cuantum dublu, a rămas mai degrabă la nivelul unei formalități, nefiind aplicată în practică. Deși încurajată de legislația în vigoare, îngrijirea în familie a persoanelor cu handicap continuă să ridice probleme în prezent nefiind creată o rețea complexă de servicii de specialitate, astfel încât aceasta să nu se reducă la un simplu sprijin financiar al familiei cu copii cu handicap în îngrijire, ci să aibă în vedere în primul rând un sprijin real pentru dezvoltarea copilului.

În căminele-spital sunt îngrijiți copii cu handicap motor asociat cu deficiență mentală profundă care antrenează o restrângere extremă a autonomiei și posibilităților de percepție, expresie și reacționare. Hotărârea de internare în acest tip de instituție este dată de Comisia de ocrotire a minorilor la nivel de județ. Majoritatea copiilor din căminele-spital provin din leagănele de copii. Evoluția situației ocrotirii minorilor în căminele-spital este următoarea:

Copiii cu deficiențe senzoriale, motorii sau mintale beneficiază de un sistem propriu de învățământ adaptat la nevoile specifice. Ei beneficiază de un conținut al planurilor de învățământ și al programelor școlare echivalent cu cele din școala obișnuită, metodologia de predare fiind însă specifică și adaptată nevoii, dar având ca scop integrarea în viața socială. Integrarea, condiție indispensabilă a normalizării, este considerată nu numai o finalitate a actului educativ, ci și un mijloc, un proces într-o desfășurare evolutivă.

Din categoria copiilor cu nevoi speciale este necesar să amintim și copiii infectați cu virusul HIV. Acești copii reprezintă un număr mic raportat la populația infantilă a țării, dar tocmai pentru aceasta trebuie create condiții ca, atât cât supraviețuiesc acestei cumplite maladii, să trăiască în condiții normale și egale cu toți copiii. Până în 1996 s-au înregistrat 3.601 de cazuri SIDA, din care 3.279 sunt cazuri pediatrice, iar din acestea 2.053 au vârsta între 1 și 4 ani.

Diagnosticul de infecție HIV sau boală SIDA, bănuiala sau acceptarea ideii că o astfel de infecție este posibilă aduce cu sine consecințe profunde pe plan psihic (mental, afectiv, comportamental). Persoana infectată HIV, chiar dacă nu manifestă simptome clinice, are un alt statut social – este infectată în comparație cu cei neinfectați. Conform acestui statut se pune problema drepturilor pe care le au persoanele respective și a comportamentului pe care trebuie să-l adopte ceilalți și ea însăși în relațiile sociale.

Carta drepturilor omului și Convenția cu privire la drepturile copiilor se aplică și persoanelor infectate HIV. Acestea prevăd: dreptul la viață, libertate și securitate personală; dreptul la protejarea sănătății; dreptul la libertatea de mișcare; dreptul la intimitate; dreptul la muncă; dreptul la educație; dreptul la informare; dreptul la locuință; dreptul la asistență și bunăstare socială.

Referitor la drepturile copiilor, raportându-ne la această maladie există două categorii de copii:

neinfectați HIV – care pot fi protejați împotriva acestei infecții prin:

educație – cunoașterea tuturor modalităților prin care se pot contamina. Se poate realiza prin programe de educație adaptate

fiecărei vârste și al nivelului de înțelegere al copilului, programe atractive care prin metode simple îl pot învăța pe copil regulile elementare de igienă;

respectarea în instituțiile școlare a condițiilor igienico-sanitare care concură la păstrarea igienei individuale și colective;

dotarea corespunzătoare a cabinetelor medicale din școli cu materiale sanitare suficiente pentru numărul de elevi care

beneficiază de asistență medicală la aceste unități sanitare;

programe speciale care să convingă copiii de pericolul pe care îl reprezintă consumarea drogurilor.

infectați HIV – copii care în momentul de față reprezintă o categorie marginalizată.

Aceștia din urmă sunt considerați, pe nedrept, un pericol pentru cei din jur, copiii fiind categoria de bolnavi HIV pozitivi cea mai puțin contagioasă. Produsul biologic prin care ei pot fi contagioși este sângele, dar, respectându-se regulile elementare de igienă, acest pericol poate fi evitat. Astfel apare necesitatea creării de servicii care să prea părinții și copilul când acesta este depistat cu HIV pozitiv, moment psihologic dramatic mai ales pentru părinți, care trebuie susținuți moral pentru a depăși acest șoc și pentru a nu lua decizii pripite de abandonare a copilului.

Toate aceste probleme reclamă cu necesitate intervenția mai activă a statului prin adoptarea de ample programe sociale, financiare și medicale pentru ameliorarea condițiilor de viață și dezvoltare a copiilor cu nevoi speciale.

SECȚIUNEA A IV-A. DELINCVENȚA JUVENILĂ

Radiografia fenomenului infracțional evidențiază prin prisma cifrelor statistice, dar mai ales a gravității faptelor săvârșite, că un segment important al acestuia este rezultatul acțiunii unei categorii de populație deloc neglijabile, atât din punct de vedere al numărului, cât mai cu seamă a vulnerabilității comportamentale, respectiv minorii. Perioada de tranziție a generat în mod obiectiv, disfuncții în plan social cauzate de efectele economice imprevizibile.

Se conturează tot mai pregnant apariția anumitor stări permisive accentuate față de comportamentul minorilor, cât și în relațiile dintre ceilalți membri ai familiei. Accentuarea diferențierilor în condiția materială de viață între indivizi sau grupuri a avut ca efect proliferarea sentimentului de frustrare, sentiment care neputând fi pe deplin controlat, a dus, inevitabil, la săvârșirea unor fapte penale.

Inexistența sau erodarea treptată a unor valori morale în interiorul unor familii reprezintă unul din factorii concurenți la apariția minorilor delincvenți. Lipsa de mijloace financiare a familiilor aflate în dificultate îi conduce pe unii părinți să-și utilizeze copii pentru activități antisociale (cerșetorie, furt, prostituție).

Nu mai puțin adevărat este și faptul că în perioada de tranziție prin care trece societatea românească, un factor perturbator pentru viața și dezvoltarea generală a minorilor îl reprezintă proliferarea îngrijorătoare a unor publicații, reclame, filme cu caracter erotic, obscen, porno. Incapacitatea minorului de a discerne caracterul exclusiv comercial al acestor publicații îi afectează imaginea despre viață, în general, și normele existenței civice, în special, fapt ce se repercutează negativ asupra întregului său comportament cotidian.

Un alt factor concurent este accentuarea tot mai mult a dezinteresului pentru cultură. Deci, atât nivelul redus de instrucție, cât și indiferența manifestată pentru completarea cunoștințelor de cultură generală reprezintă importante cauze perturbatoare ale dezvoltării armonioase ale minorilor.

Amploarea fără precedent a mișcărilor contestatare ale tineretului în lumea contemporană, proliferarea “subculturilor” nonconformiste specifice acestei categorii de vârstă presupun existența unei creativități tipic adolescentine, al cărui conținut contradictoriu se evidențiază în multiple conduite de protest sau de ostilitate contra autorității adultului, într-o serie de acte agresive pe care specialistul le califică în raport cu încălcarea normei morale, ca acțiuni deviante. În acest sens, psihopedagogii apreciază că delincvența juvenilă și devianța reprezintă două coordonate comportamentale aflată într-o relație de strictă determinare reciprocă. În consecință, se pot determina principalele trăsături ale delincvenței juvenile, aceste constituindu-se în sisteme de referință ale personalității unui minor:

violarea unei legi (penală, civilă, militară);

manifestarea unui comportament contrar codurilor morale ale grupului, fie ele formale sau informale;

săvârșirea unei acțiuni antisociale, cu caracter nociv pentru indivizi sau grupuri sociale.

De altfel, Centrul de studii și cercetări pentru probleme de tineret a realizat, în termeni comportamentali, profilul general al adolescenților predelincvenți.

Deci, conform teoriei controlului social, elaborată în 1969 de către Travis

Hirshi, cauza principală a delicvenței juvenile o constituie eșecul specializării, constând în absența sau intensitatea scăzută a modelelor parentale, absența scopurilor educaționale și neacceptarea validității morale a normelor sociale.

Toate acestea au determinat creșterea vertiginoasă a fenomenului delincvenței juvenile, ajungându-se ca numărul de infracțiuni comise de minori să crească de la 3.000-4.000 în 1992 la 33.000 în 1999. Concomitent cu creșterea numărului minorilor implicați și a faptelor săvârșite de aceștia, atrag atenția anumite aspecte caracteristice delincvenței juvenile:

scăderea vârstei tinerilor delincvenți până la 8 – 10 ani;

extinderea ariei sociale din care se recrutează tinerii delincvenți, incluzând și localitățile rurale;

tendința tinerilor delincvenți de a se organiza în grupuri cu structură bine definită și cu activități ce au la bază scenarii preluate de la adulți;

accentuarea agresivității și premeditarea unor fapte grave;

creșterea numărului minorilor care devin victime ale infractorilor minori (furturi, agresiuni, lovituri cauzatoare de moarte produse de multe ori în incinta școlii sau în împrejurimile acesteia);

creșterea îngrijorătoare a delictelor de prostituție, pornografie, trafic de valută și droguri, atacuri înarmate sau săvârșite în bandă.

La toate acestea se adaugă riscul expunerii la influența nefastă a mass-media care afectează nu numai copiii proveniți din familii aflate în dificultate, ci și pe cei din familii cu statut socio-economic ridicat. Mass-media (în mod deosebit televiziunea) prin prezentarea excesivă a infracțiunilor săvârșite de minori și adulți (cu lux de amănunte privind tehnicile și mijloacele de săvârșire, care sunt preluate

cu ușurință de minori), prin difuzarea excesivă a filmelor și programelor care fac o

publicitate agresivă sexualității și violenței, ce nu fac altceva decât să promoveze un tip uman antisocial. Nevoia de modele ale adolescenților face ca impactul negativ al acestor influențe să fie total și cu consecințe deosebit de grave în plan social.

Baza planurilor și programelor menite să contracareze sau să limiteze fenomenul delincvenței juvenile o reprezintă dispozițiile legale ce formează cadrul juridic necesar acționării în acest domeniu. Măsurile adoptate de legislația românească fac parte din preocupările internaționale, dintre care un loc important îl ocupă documentul intitulat Ansamblul de reguli minime ale Organizației Națiunilor Unite cu privire la administrarea justiției pentru minori, cunoscut sub numele de Regulile de la Beijing. Perspectivele fundamentale prevăzute de acest document țin de politica socială globală în general și vizează să favorizeze cât mai mult cu putință protecția socială a tinerilor, pentru a se evita intervenția sistemului judiciar pentru minori și daunele cauzate adeseori de această intervenție.

Măsurile de protecție socială a tinerilor, înainte ca ei să ajungă la stadiul de delincvență, sunt absolut indispensabile spre a se evita aplicarea acestor reguli.

De-a lungul istoriei, pedepsele aplicate minorilor care săvârșeau infracțiuni erau aceleași cu cele aplicate adulților. Această situație s-a schimbat odată cu adoptarea Codului napoleonian. Înființarea de centre speciale pentru aceștia dovedește preocuparea statului pentru rezolvarea acestor probleme. În România, în perioada interbelică, s-au înființat astfel de instituții dintre care cele mai importante erau Institutul “Castelul Turnu Roșu” pentru delincvenți și Colonia de reeducare prin muncă “Prințul Nicolae” din București.

În perioada actuală, măsurile educative față de copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, dar care nu răspunde penal, sunt prevăzute în capitolul III din O.U.G.nr.26/1997. Conform acestei ordonanțe și a Codului penal, au responsabilitate penală minorii care au împlinit 16 ani, și cei care au vârsta între 14-16 ani, dar numai dacă se dovedește că au săvârșit infracțiunea cu discernământ.

Pentru această categorie de minori, Comisia pentru protecția minorilor poate dispune următoarele măsuri:

mustrare;

libertate supravegheată;

internare într-un centru de reeducare;

internare într-un institut medico-educativ.

La stabilirea măsurii educative Comisia va ține cont de gradul de pericol social a faptei săvârșite, de dezvoltare fizică, intelectuală și afectivă a copilului, de comportare a lui, de condițiile de viață și de toate elementele ce caracterizează personalitatea lui.

SECȚIUNEA A V-A. “COPIII STRĂZII”

Tranziția de la o societate închisă , totalitară, la o societate deschisă, democratică, este un fenomen deosebit de complex și dificil. Schimbarea socială generează noi probleme și noi consecințe. În căutare pentru un nou echilibru, climatul social ascunde tendințe conflictuale latente, marcate în plan psihosocial prin competiție și individualism.

În acest context, din ce în ce mai mulți copii experimentează un nou mod de viață, împinși în stradă atât de costurile sociale ale reformei, cât și de alterarea relațiilor interumane în cadrul nucleului familial. Fenomenul “copii străzii” a devenit un peisaj comun pentru imaginea marilor aglomerări umane. Ei sunt victime ale sărăciei, inflației, șomajului și ale altor “efecte perverse” ale economiei de piață, cât și ale unei insuficiente protecții sociale.

În România, putem distinge trei mari categorii de copii ai străzii:

Copii strãzii ce trãiesc permanent în stradã sau în locuri publice;

Ei sunt minori fără locuință și sunt needucați. De regulă, ei sunt abandonați de mamele lor sau sunt victime ale agresiunii familiilor de origine. Aceștia nu mai păstrează nici o legătura cu familia și își petrec tot timpul în cadrul grupului de copii asemenea lor. Ei trăiesc în grup dormind în stațiile de metrou, în canale, în holurile blocurilor sau în clădirile aflate în construcție. Aceștia reprezintă o “populație nucleară” propriu-zisă de copii ai străzii.

Copii ai strãzii ce se aflã în mod circumstanþial în aceastã situaþie;

Ei păstrează anumite relații cu familiile din care provin, cu care țin legătura din timp în timp. O mare parte din aceștia tind să îngroașe rândurile celor din prima categorie, rupând orice contact cu familiile sau casele de copii. Ei aleg viața în stradă considerând-o ca fiind mai bună, comparativ cu viața în cadrul familiei sau în casele de copii.

Copii ai strãzii sunt ºi cei forþaþi de familiile lor sãrace ºi/sau alcoolice sã procure bani, fie fãcând munci necalificate, fie prestând diferite activitãþi ilegale.

Copiii străzii sunt percepuți ca o categorie distinctă, cu un statut social inferior, până la inexistența acestuia în cadrul societății. Perceperea opiniei publice și chiar a presei a acestui fenomen se întemeiază pe o informare incompletă. “Eticheta” aplicată acestor copii se transformă, în anumite circumstanțe, într-o cauză interiorizată prin asumarea acestei imagini false impuse din exterior și astfel ceea ce la început era un însemn dezonorant va deveni, cu timpul, o realitate psihică puternic conturată exprimată prin toate atributele unei personalități adânc deformate.

Mass-media a oferit numeroase exemple de aplicare sistematică a unor stigmate (“aurolaci”,”boschetari”, “vagabonzi”,”păduchioși”) copiilor care au avut neșansa de a se naște în familii incapabile să le ofere o copilărie normală. Televiziunea, prin reportajele realizate pe stradă, încearcă uneori să prezinte situația în mod obiectiv, dar cel mai adesea îi consideră “ratații societății”, de unde ambiguitatea atitudinii de apreciere / respingere pe care tinerii și copii fără adăpost o manifestă la contactul cu echipele de filmare.

Din aceste motive, jurnaliștii și, în special, echipele de filmare recurg la serviciile lucrătorilor sociali pentru a le prezenta grupurile de copii asistați de către aceștia. Multe din articole oferă exemple ale atitudinii de intoleranță, atât a presei, cât și a societății în general:

“Am ajuns sã fim terorizaþi de pericolul pe care aceºti vagabonzi îi reprezintã pentru oamenii paºnici. Propunem ca aceste bande agresive sã fie scoase din oraº ºi folositã la muncã pe ºantiere. Aceºtia sunt niºte vagabonzi periculoºi care umblã nestingheriþi prin oraº ºi pun în pericol viaþa oamenilor paºnici – ne-a spus o locatarã care, din motive lesne de înþeles, doreºte sã-ºi pãstreze anonimatul.”

“De când au fost ajutaþi sã-ºi schimbe domiciliul, din canalele gãrii în camerele hotelului de trei stele al Metrorex, aurolacii care populau Gara de Nord au prins chef de viaþã.”

Atitudinea socială generală este între respingere și indiferență. Ei sunt incluși în mod automat, într-o ecuație cu trei termeni:

discriminare – oamenii resping copiii străzii din cauza identificării lor cu un anumit grup, inclus într-o categorie socială marginală;

stereotipuri – oamenii asociază copiii străzii cu posibili agresori, criminali, de care nu doresc să se apropie și pe care nu îi plac;

prejudiciu – oamenii au sentimente negative față de copiii străzii, bazate doar pe includerea lor într-un grup de copii fără casă sau fără familie.

Copiii străzii provin în special din familii dezorganizate și / sau foarte sărace. Majoritatea sunt familii abuzive, iar mediul de origine este agresiv, marcând cu brutalitate viața copiilor. Preocuparea fundamentală a acestor familii este aceea de procurare a unor mijloace de subzistență, iar climatul familial are caracteristici speciale care determină apariția unor “rupturi” psihologice potențiale latente sau acute.

Interpretând acest fenomen la nivel macrosocial reiese că întreținerea celei mai mari încărcături agresive în societate își are originea în victimizarea copiilor în cadrul propriilor familii. Ei devin niște “acumulatoare” suprasaturate de traumatisme neuropsihoafective care vor pune în circulație atât la adolescență, cât mai ales, la vârsta matură o mare cantitate de elemente agresive. Brutalizarea fizică a copiilor este considerată, mai ales în cadrul familiilor de nivel mediu sau slab dezvoltate cultural, ca fiind nu numai permisă, dar chiar indicată pentru obținerea unor rezultate educaționale bune.

Astfel, apariția copiilor străzii poate fi favorizată de aspecte ca:

relații emoționale tensionate sau nesatisfăcătoare, ca urmare a unor frecvente agresiuni de natură fizică sau psihică;

agresiuni ale tatălui împotriva mamei și / sau a copiilor, în majoritatea cazurilor generate de consumul sporit de alcool;

cazuri speciale în care, în urma divorțului, mamele locuiesc cu concubini agresivi care adeseori își îndreaptă mânia împotriva copiilor, pe care îi percep ca fiind o povară;

unii copii sunt forțați sau abuzați psihic să meargă în stradă și să procure bani prin orice mijloace.

General vorbind, acasă este un simbol al securității, siguranței și echilibrului. Pentru copiii străzii, acasă este un loc nesigur și adesea foarte periculos. Copiii sunt victime ale mediului lor de origine, socio-familial, ei nefiind în stare să se apere singuri de agresivitatea acestuia și de aceea sunt extrem de vulnerabili.

Abuzul asupra copilului nu se reduce doar la violența fizică sau abuzul sexual, ci presupune și o atitudine de ignorare a copilului: privare de afecțiune, de hrană, de îngrijire, de somn, de libertate, de joacă, neglijență sub toate formele. De asemenea, pedepsele excesive, sadice, umilitoare, amenințările, șantajul afectiv, forțarea școlară sau exploatarea prin muncă reprezintă forme ale maltratării.

Maltratarea sau abuzul părinților față de copii nu este un fenomen nou; însă, în prezent, infanticidul, obligarea sau permiterea ca minorii să muncească multe ore sunt considerate drept abuz, deși în trecut constituiau practici comune. Majoritatea abuzurilor sunt comise de părinții naturali. În numeroase legislații moderne, abuzul față de copil este definit ca vătămarea fizică, mentală, sexuală, tratament neglijent, sau maltratarea unui minor de către o persoană responsabilă în ceea ce privește bunăstarea lui.

Circumstanțele care indică faptul că sănătatea sau bunăstarea copilului sunt afectate, permit găsirea a două categorii de abuz:

abuz activ – printr-o atitudine și acțiune ostilă, deliberată și agresivă a celui care îl are în grijă, cu intenția de vătămare și prejudiciere;

abuz pasiv – printr-o lipsă de interes, prin neglijare.

Abuzul fizic este mai ușor de detectat și cel mai frecvent raportat. Abuzul sexual, așa cum este el tratat în legislația românească, apare atunci când cineva

încearcă să întrețină relații sexuale prin utilizarea forței sau a seducției.

Treptat, copiii care se află în aceste situații ajung să prefere strada, care devine nu numai o poartă către libertate, ci și o alternativă de existență dezirabilă: o casă sau o familie mai bună. Strada este un mediu social deosebit, oferind copiilor modele comportamentale, tipuri și roluri sociale de o foarte mare diversitate; în acest spațiu se formează identitatea acestor copii. Într-un asemenea cadru contextual, copilul trebuie să supraviețuiască, să-și găsească un adăpost, să se joace într-un mod dramatic, dezvoltându-și individualitatea, sinele.

Strada, însă, a determinat dezvoltarea unor caracteristici specifice care accentuează, uneori irecuperabil, disfuncționalitățile psihocomportamentale generate de mediul de proveniență. Se poate spune că strada a preluat funcțiile familiei, dar și aici copilul are probleme din cele mai grave.

Comportamentul lor se caracterizează prin anxietate, negativism, mitomanie, stereotipie, rigiditate și chiar apar comportamente simulate, demonstrative. De asemenea, deficiențele de natură psihologică sunt:

afectiv-emoționale: dezvoltarea afectivă stopată la vârste mici ale copilăriei, labilitate emoțională, depresii;

incapacitate de proiectare în viitor, de cristalizare a dorințelor, ambivalența și cameleonismul față de adulți, neîncrederea și nerecunoașterea autorității adulților;

depresie privind imaginea de sine și raportul cu lumea exterioară;

retard intelectual prin nestimulare cognitivă.

Toate acestea sunt determinate în proporție foarte ridicată de abuzurile sexuale. Situația abuzurilor sexuale în rândul copiilor fără adăpost reprezintă un tablou de o mare diversitate.

De la violuri, continuând cu practicarea prostituției, participarea la realizarea unor materiale pornografice, transformarea copiilor înșiși în abuzatori, angajarea liderilor în rețele de racolare și trafic, întreținerea de relații homosexuale, nimic nu este străin copiilor care trăiesc în acest mediu. Unul și același caz îmbină violul cu practicarea prostituției, pedofilia cu sechestrul, pornografia cu homosexualitatea sau transformarea victimei în abuzator, ceea ce face greu demersul sistematizării.

Violul este un fenomen obișnuit pe străzi, iar tinerii, inclusiv victimele violului în timpul prostituării, dispun de puține resurse legale, din cauza a două atitudini prezente atât în cultura noastră, cât și în sistemul legislativ. Una ar fi aceea că victima este răspunzătoare pentru viol, a doua ar fi că cei tineri sunt condamnabili pentru că au ales să locuiască pe străzi.

De asemenea, pedofilia a devenit un fenomen destul de răspândit în

România. Reacția autorităților române s-a declanșat abia în momentul când s-au

făcut publice acțiunile de această natură ale unor străini veniți în țară sub pretextul că ar fi oameni de afaceri sau turiști.

Identificarea și tragerea la răspundere penală a abuzatorilor se dovedește a fi foarte dificilă, datorită, pe de o parte, dificultăților pe care le întâmpină poliția în strângerea dovezilor care să permită formularea acuzațiilor și completarea dosarelor de urmărire penală și, pe de altă parte, copiii se dovedesc destul de reținuți în abordarea acestui subiect.

Pentru limitarea acestui fenomen care a luat amploare în România, statul trebuie să dezvolte anumite strategii de prevenire și de intervenție, dar puternic susținute de un cadru legislativ clar și consecvent. Un rol important trebuie să joace și organizațiile nonguvernamentale, care trebuie să desfășoare o activitate recuperatorie centrată pe:

ameliorare psihocomportamentală;

reinserție familială;

reinserție școlară;

reinserție socială.

În mod preventiv, acțiunile vor trebui să constea în:

funcționarea corespunzătoare a serviciilor sociale și D.J.P.C.-uri în direcția susținerii familiei în dificultate și prevenirii abandonării și exploatării copiilor;

responsabilizarea, prin intermediul legii, a cadrelor didactice (instituirea unei obligații pentru cadrele didactice de a semnala autorităților responsabile cazurile de absenteism sau de abandon școlar, după o prealabilă contactare a familiei);

consacrarea legislativă a unui sistem eficient de sancțiuni aplicabile părinților / tutorilor care se fac vinovați de agresiuni repetate, indiferență acută în creșterea și supravegherea copiilor sau își exploatează proprii copii;

încurajarea și susținerea financiară a alternativelor la instituționalizare, instituindu-se un rol important pentru D.J.P.C.-uri și O.N.G.-uri;

consacrarea legislativă a interzicerii vânzării solvenților (tip Aurolac) – substanțe care conțin toluen – și instituirea unor sancțiuni aspre persoanelor care comercializează ilegal aceste produse copiilor.

Dar toate acțiunile întreprinse trebuie să aibă ecou și în mentalitatea opiniei publice. Astfel, trebuie știut că acești nu sunt răi de la natură, ei sunt un simbol al copilăriei pierdute, victime sociale, lipsiți de drepturile fundamentale: familie, afecțiune, mediu de educație.

Copiii străzii nu sunt un grup amorf, ci sunt individualizați cu nevoi și cerințe specifice. Ei au nevoie de familie și de o protecție socială eficientă. De asemenea, ei nu sunt imposibil de recuperat, având nevoie de terapii de compensare graduală pentru a învăța să renunțe la comportamente negative și de a-și dezvolta cunoștințele și capacitățile individuale.

În caz contrar, dacă astăzi sunt victime, mâine ei pot deveni agresori.

=== Concluzii ===

Concluzii

După cum s-a putut observa, legislația din România ce are ca destinatar copilul cuprinde relativ toate problemele vieții sociale și, în cea mai mare parte, corespunde standardelor internaționale. Importanța acestei lucrări constă în aceea că, prin prezentarea principalelor instrumente juridice care apără și promovează drepturile copilului, se desprind domeniile și sectoarele în care această legislație este deficitară.

Deși Parlamentul României a ratificat cele mai multe convenții și protocoale internaționale cu privire la drepturile copilului, sunt necesare și se așteaptă, încă, adoptarea unor legi de o importanță deosebită fără să abordeze la nivel actualizat dificultățile prin care trec minorii și tinerii în ziua de azi, pentru că în ultimii zece ani, societatea românească se confruntă cu fenomene care în trecut erau inexistente sau foarte restrânse, precum drogurile, armele, prostituția și viața în stradă legate foarte mult de viața și dezvoltarea copiilor.

Valoarea unei legislații bine fundamentată și diversificată în domeniul drepturilor copiilor este covârșitoare, deoarece are implicații multiple de interes național, de la cele demografice și educaționale la cele economice și culturale. Dar, dacă la nivel de principii, legislația română corespunde normelor internaționale, condițiile economico-sociale pe care traversează societatea românească determină scăderea eficienței cu care se aplică măsurile prevăzute.

Redimensionarea problemei copiilor, atât juridice, cât și de ducere la îndeplinire a acestora, reprezintă una din condițiile cerute de comunitatea internațională pentru integrarea României în organisme ca Uniunea Europeană și aceasta deoarece, pentru a ajunge la acest rezultat, țara noastră trebuie să pună la punct o gamă largă de mecanisme sociale, financiare și chiar de schimbare a mentalității populației în sens.

Abordarea în capitolul ultim al acestei lucrări a situației copiilor aflați în dificultate e menită să tragă un semnal de alarmă în privința faptului că atât autoritățile, cât și populația au devenit insensibile la greutățile enorme cu care se confruntă aceste “victime ale societății”.

În același timp, nu trebuie uitați nici copiii foarte dotați care reprezintă nu numai bogăția de netăgăduit a României, dar și deschizătorii de drumuri ai unei societăți, să sperăm, mult, mult mai bună.

De aceea este necesar ca acțiunile întreprinse de autoritățile statului, de instituțiile și organizațiile nonguvernamentale și, nu în ultimul rând, părinții și tutorii să reprezinte răspuns la următoarele cerințe constituite în principalele drepturi și oportunități de care ar trebui să se bucure copiii:

Cine sunt eu?

identitate;

copilărie;

libertate de expresie.

Am nevoie să cresc!

dreptul la hrană;

sănătate;

protecție socială.

Cultură și creativitate:

educație;

informare;

cultură;

expresie artistică;

joc.

Fiecare copil este și al meu:

dreptul la familie;

adopție;

servicii sociale.

Născuți fără prejudecăți:

dreptul la egalitate;

nondiscriminare.

Copiii și conflictele armate:

războiul;

armele;

educația pentru pace.

În interesul superior al copilului:

copilul și legea.

=== Preambul ===

PREAMBUL

Ne-am întrebat, oare, vreodată, cum ar fi lumea fără copii, ce sens ar avea existența noastră fără acea picătură de divinitate dăruită omului? Probabil, întrebarea nu s-a ridicat niciodată, deoarece, contrar regulii, răspunsul este simplu și sigur: totul ar fi nimic, adică omul ar fi un corp viu cu suflet mort. Și aceasta pentru că tot ce ține de însăși ființa umană – speranță, iubire, fericire, durere-este strâns legat de copilărie, de copilul ce se ascunde în profunzimea spiritului fiecărui om.

Deși, adeseori, copil este sinonim cu fragilitate, naivitate, candoare, el trebuie identificat cu ce va să vină, adică viitorul să fie văzut prin ochii copiilor. Fiecare copil reprezintă o treaptă în plus, pe care omenirea o urcă pe scara evoluției și a civilizației.

Dar, cum perfecțiunea nu este un atribut uman, de cele mai multe ori, condiția copilului a fost greșit înțeleasă și rău interpretată. Deși, sub alte forme, “Cruciada copiilor” din Evul Mediu se manifestă în toate timpurile, deoarece tot răul pe care l-a scos la iveală mintea umană s-a abătut cu precădere asupra copiilor, recunoscut fiind faptul că “ei plătesc cel mai greu preț pentru miopia în politicile economice, gafele politice și războaiele noastre”.

Problemele societății sunt complexe și nenumărate, tocmai de aceea, pentru cei mai mulți copii, perioada de început a vieții nu reprezintă “calde și blonde zile de beție copilărească, lungi răgazuri senine ale nevinovăției, surprize ale descoperirii de fiecare zi a universului”.

În mod absolut, copilăria reprezintă natura în formă umană în chipul cel mai minunat, de aceea ea trebuie ștearsă de orice barieră, de orice constrângere, trebuie ștearsă orice întinăciune, tocmai pentru a marca într-o manieră fericită întreaga viață a omului. Reîntoarcerea la copilărie este frumoasă, dar anevoioasă, așa cum metaforic ne propune Giovanni Papini: “trebuie să aruncăm de pe noi pelerinele religiei, jiletca filozofiei, cămașa prejudecăților, cravatele înnodate ale idealurilor, ghetele logicii și izmenele moralei. Trebuie să ne răzuim pielea, să ne curățăm sufletul, să ne dezinfectăm creierul, să ne aruncăm în apă curgătoare, să redevenim copii inocenți, naturali, cum am ieșit din uterul mamei.”.

De aceea, omenirea trebuie să-și protejeze copiii, să le creeze un cadru propice creșterii, dezvoltării și educării normale, măsurile juridice luate trebuind să fie prima za a lanțului de rezolvări pe care le reclamă această necesitate, deoarece investind în copii, investim în noi. Numai astfel, prin copii, oamenii devin nemuritori.

Lucrarea de față își propune să evidențieze principalele instrumente juridice prin care este asigurată protecția și modul de promovare a drepturilor și libertăților copiilor, dar și să realizeze o monografie a situației sociale, economice, culturale și instituționale ale acestora.