Contracte Speciale In Materia Dreptului Comercial International
CUPRINS
1. Capitolul 1. CONTRACTUL DE VÂNZARE INTERNAȚIONALĂ DE BUNURI ………………pg.2
MATERIALE
2. Capitolul 2. CONTRACTE DE VANZARE INDIRECTA SI CONTRACTE …………………………..pg.25
INTERNATIONALE DE COOPERARE INDUSTRIALA
3. Capitolul 3. CONTRACTUL DE GAJ SI CONTRACTUL DE IPOTECA……………………………….pg.28
4. Capitolul 4. SOLUȚIONAREA LITIGIILOR REZULTATE…………………………………………………..pg.29
DIN DERULAREA CONTRACTELOR COMERCIALE
INTERNA ȚIONALE
5. Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………………………….pg.35
=== Contracte Speciale in Materia Dreptului Comercial International ===
CUPRINS
1. Capitolul 1. CONTRACTUL DE VÂNZARE INTERNAȚIONALĂ DE BUNURI ………………pg.2
MATERIALE
2. Capitolul 2. CONTRACTE DE VANZARE INDIRECTA SI CONTRACTE …………………………..pg.25
INTERNATIONALE DE COOPERARE INDUSTRIALA
3. Capitolul 3. CONTRACTUL DE GAJ SI CONTRACTUL DE IPOTECA……………………………….pg.28
4. Capitolul 4. SOLUȚIONAREA LITIGIILOR REZULTATE…………………………………………………..pg.29
DIN DERULAREA CONTRACTELOR COMERCIALE
INTERNA ȚIONALE
5. Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………………………….pg.35
CAPITOLUL 1.CONTRACTUL DE VÂNZARE INTERNAȚIONALĂ DE BUNURI MATERIALE
1.1.Aspecte juridice fundamentale
Contractul extern de vânzare-cumpărare (contractul de vânzare internațională) se situează printre cele mai importante înțelegeri juridice utilizate în comerțul internațional. Acesta este un acord de voința bilateral prin care una din părți, denumită vânzător, dintr-o anumită țara, se angajează sa livreze celeilalte părți, denumită cumpărător, dintr-o altă țară, un bun material al său, determinat cantitativ și calitativ, într-un anumit loc și la o anumită dată, în condițiile convenite, contra unui preț.
Contractul de vânzare internaționala este, prin urmare, un contract sinatagmatic. In contractul de vânzare internațională, apare ca particularitate elementul de extraneitate, fapt pentru care contractul nu poate fi supus în exclusivitate prevederilor legislațiilor naționale. Prezența elementelor de extraneitate le oferă părților dreptul de a stabili legea care să le cârmuiască contractul. „Prin prezența elementului de extraneitate, raporturile juridice civile de comerț exterior depășesc sfera dreptului civil intern și ies de sub cârmuirea exclusivă a acestui drept, spre a cadea sub influența principiilor de drept internațional privat, potrivit cărora pot să fie cârmuite, într-o măsură mai mare sau mai mică, de dispozițiile unor legi străine".
Contractul de vânzare internațională poate sa aibă unul sau mai multe elemente de extraneitate, printre care: partenerul este străin; obiectul contractului poate fi strâin; locul unde se execută contractul este străin.
Sunt subiecte ale vânzării internaționale acele persoane care își au sediul sau reședința lor obișnuită pe teritoriul unor state diferite, în oricare din situațiile următoare:
– când actele constituind oferta și acceptarea ofertei sunt îndeplinite pe teritoriul unor state diferite;
-când contractul presupune că lucrul vândut face sau va face obiectul transportului din teritoriul Unui stat fu teritoriul altui stat;
– când predarea lucrului trebuie să se realizeze pe teritoriul unui stat, altul decât acela unde s-au îndeplinit actele constituind oferta și acceptarea ofertei.
Incheierea și derularea unei tranzacții internaționale de vânzare-cumpărare antrenează și o serie de contracte auxiliare, precum: aranjamentul de garantare a creditului extern; contractul de transport al mărfurilor; aranjamentul bancar pentru transferul și plata documentelor; contractul de asigurare a mărfurilor etc.
PRINCIPALELE ASPECTE JURIDICE ALE CONTRACTULUI DE VÂNZARE INTERNAȚIONALĂ
1. Legea de cârmuire a contractului
Neexistând o lege universală, aplicabilă tuturor contractelor cu tentă de intemaționalitate, obligațiile vânzătorului și cele ale cumpărătorului pot fi cârrniiiîc, în virtutea lui lex voluntatis, de legea pe care o convin. Aceasta poate fi legea din țara vânzătorului; legea din țara cumpărătorului; legea dintr-o țară terță etc., completate cu norme decurgând din convenții internaționale, reguli și uzanțe de interpretare uniformă a unor practici internaționale.
In majoritatea legislațiilor se prevede că în cazul în care părțile nu fac uz de lex voluntatis, contractului pe care îl semnează i se aplică legea țării pe teritoriul căreia acesta a fost încheiat (lex loci actus). Conform unor legislații, contractul este guvernat de legea din țara vânzătoruluil (lex venditoris).
Este important de remarcat tendința contemporană de a se intensifica activitatea pentru uniformizarea normelor de drept ale comerțului internațional, spre a se elimina, pe cât posibil, conflictele dintre legislațiile naționale.
Dreptul aplicabil contractului de vânzare internațională include întreg ansamblul de reglementări normative dintr-un stat, și nu un singur act normativ sau o singură lege. Astfel, de exemplu, când este invocată legea engleză, nu se are în vedere numai așa numitul sistem „Statute Law" (alcătuit din acte normative emise
de Camera Comunelor și Camera Lorzilor), ci și sistemul „Common Law", configurat în decursul unei îndelungate practici, pe cale jurisdicțională. Dreptul unui anumit stat este folosit de părțile dintr-un contract de vânzare internațională nu numai pentru a fi adoptat drept lex contracttis, ci și ca mijloc tehnico-juridic de a preciza conținutul contractului.
Lex contractus guvernează ansamblul operațiunilor juridice privind formarea, efectele, executarea și stingerea obligațiilor contractuale, neavând ca obiect capacitatea părților, constituirea de drepturi reale, forma exterioară a actului juridic. Capacitatea fiecărei părți contractante este stabilită de legea sa națională (lex patriae). Condițiile de formă ale vânzării internaționale ies de sub incidența lui lex contractax, legislațiile naționale reglementând prin dispoziții de drept material cu caracter imperativ întocmirea unui înscris, iar într-un număr mai redus de state se admite acordul de voință, realizat pe cale verbală. Constituirea de drepturi reale cade sub incidența lui lex rei sitae – legea locului unde se găsește marfa.
2. Uzanțele internaționale și normele uniforme de drept comercial internațional
Uzanțele și normele uniforme internaționale sunt adoptate de către părțile contractante prin înscrierea în contract a unor clauze de trimitere la acestea sau prin formularea unor clauze tip, integrate în contract.
In vederea sistematizării uzanțelor izvorâte din practica comerțului internațional, au fost elaborate de către diferite organisme internaționale: reguli și principii uniforme; contracte model de adeziune; contracte tip; condiții generale de livrare atât în domeniul operațiunilor de vânzare-cumpărare, cât și în domenii adiacente, precum: plăți externe, transporturi și expediții internaționale, asigurări etc.
Uzanțele care au fost sistematizate până în prezent au fost strânse în documente de însemnătate internațională. Important este de reținut că ONU fiind preocupată de uniformizarea reglementărilor în materie de comerț internațional a înființat în 1966 „Comisia Națiunilor Unite pentru Dreptul Comercial Internațional", cu scopul de a coordona activitatea tuturor organizațiilor care participă la opera de standardizare a regulilor, principiilor și uzanțelor folosite în practica comercială internațională. Un rol deosebit îl are în această direcție „Institutul Internațional pentru Unificarea Dreptului Privat", cu sediul la Roma.
3. Dreptul părților de a determina elementele contractului
In virtutea libertății care le este cunoscută (lex voluntatis), părțile sunt în măsură să determine elementele contractului și să-și asume obligații reciproce. Cu cât conținutul contractului este mai temeinic elaborat, cu atât riscul de a recurge, în ipoteza unui diferend, la întregiri, pe temeiul dispozițiilor unei anumite legi, se diminuează în mod corespunzător.
Recunoscându-se avantajele neîndoielnice pe care le prezintă un contract cu un conținut cât mai acoperitor și în scopul facilitării negocierilor, s-a adâncit continuu procesul de tipizare a clauzelor invariabile față de cele variabile, specifice. Acestea din urmă se adaptează și se schimbă potrivit particularităților fiecărei operațiuni comerciale. Clauzele invariabile preced contractul, spre deosebire de cele specifice care se nasc odată cu contractul.
4. Condițiile de fond ale contractului
a) Părțile semnatare să aibă capacitate juridică.
Nu au capacitate juridică: minorii, alienații mintali și persoanele puse sub interdicție judecătorească, urmare a unei condamnări judecătorești.
b) Consimțământul părților să nu fie viciat. Vicierea consimțământului se poate face prin:
– eroare, respectiv printr-o falsă reprezentare a realității în momentul semnării contractului;
– dol, care constă în înșelarea semnatarului prin mijloace necinstite, precum: prezentare de mostre sau modele false, acte false, referințe de complezență etc;
– violență, adică amenințarea semnatarului cu un rău de natură să-i provoace o temere, cum ar fi șantajul;
– evicțiunea, adică exercitarea de către partener a unor drepturi care nu-i aparțin, precum vânzarea unui bun, proprietate a unui terț.
c) Obiectul contractului să fie licit (admis de lege), să existe în momentul încheierii contractului sau să poată fi constituit în viitor, să fie determinat sau determinabil;
d) La baza încheierii contractului trebuie să stea o cauză reală, licită și morală.
5. Condițiile de formă ale contractului
Majoritatea legislațiilor naționale, în materie de comerț exterior, preconizează forma scrisă a contractului, iar acelea care admit și forma verbală, preconizează confirmarea în scris a înțelegerii verbale (legislația anglo-saxonă).
Forma scrisă este cerută cu dublu scop:
– ca o condiție de validitate – ad validitatem;
– ca o condiție de probitate – ad probationem.
1.2. Operatiuni precontractuale
Inainte de încheierea contractului de vânzare internațională, atât exportatorul cât și importatorul vor trebui să efectueze unele operațiuni precontractuale, a căror complexitate depinde de obiectul tranzacției avute în vedere. Se pornește de la premisa că și unul și altul sunt la curent cu prospectarea pieței în cadrul politicii de marketing pe care o promovează.
Exportatorul va trebui să pregătească și să lanseze oferta sau să analizeze și să reacționeze la cererea de ofertă, adoptând una din alternativele: acceptare, respingere, acceptare condiționată și intrare în negocieri. El va trebui să reacționeze și în cazul în care oferta lansată i-a fost acceptată condiționat, fie prin intrarea în negocieri, fie prin retragerea ofertei. Acceptarea fermă a ofertei echivalează cu încheierea contractului.
Sunt situații când exportatorul primește o comandă fermă sau condiționată ca răspuns la o ofertă sau în afara ofertei. Comanda fermă echivalează cu încheierea contractului, în cazul în care corespunde ofertei exportatorului sau în cazul în care exportatorul o poate accepta. Comanda condiționată duce fie la negocieri, fie la respingerea acestei comenzi de către exportator.
Importatorul, la rândul lui, va trebui să pregătească cererile de ofertă în lipsă de oferte, să analizeze ofertele primite și să le accepte sau să lanseze contraoferte. In cazuri bine determinate, el poate acționa pe calea dării de comenzi ferme sau condiționate, pe baza relațiilor tradiționale sau informațiilor generale culese din materialul publicitar.
In funcție de legislația națională și regulamentul de funcționare al firmei comerciale (de sine stătătoare sau ca subunitate a unei societăți de producție), se vor îndeplini formalitățile precontractuale interne constând din: întocmirea referatului intern de fezabilitate de către serviciul comercial operațional și supunerea lui spre aprobare centrului coordonator, obținerea licenței de export sau de import, după caz, pentru mărfurile contingentate.
Sunt și situații când încheierea contractului nu se poate face pe calea simplului joc de oferte, contraoferte, cereri de oferte, comenzi, confirmări sau negocieri, din cauza obiectului complex al tranzacției. De exemplu, instalațiile, utilajele complexe, mașinile sofisticate etc., nu se pot contracta decât pe calea negocierilor organizate între echipe de specialiști. Cererile, ofertele, comenzile, în cazul unui asemenea gen de tranzacții, constituie numai puncte de pornire ale negocierilor organizate între specialiști, negocieri care uneori se pot eșalona pe perioade îndelungate, spre a se permite specialiștilor aprofundarea condițiilor tehnice și comerciale.
1.2.1.Oferta
Oferta este o „propunere de încheiere a unui contract, adresată uneia sau mai multor persoane determinate, dacă este precisă și denotă voința autorului ei de a se angaja, în caz de acceptare. O propunere este precisă în cazul în care denumește mărfurile și, expres sau implicit, stabilește cantitatea și prețul sau dă indicații care permit să le determine".
In cazul în care oferta este adresată marelui public sub formă de cataloage de mărfuri sau alte documente publicitare, ea îndeplinește două funcțiuni: funcțiunea promoțională de publicitate și funcțiunea de propunere orientativă de vânzare. Numai oferta fermă, adresată unei persoane determinate, poate duce la încheierea contractului necondiționat, în caz de acceptare.
Oferta fermă trebuie să fie suficient definită, adică să conțină:
– numele și adresa ofertantului și destinatarului;
– definirea mărfii (serviciilor) sub aspect cantitativ și calitativ;
– prețul;
– condiția de livrare;
– condițiile de expediție și transport;
– condițiile și modalitățile de plată;
– termenul de livrare;
– condițiile de control și recepție;
– legea aplicabilă contractului;
– alte elemente considerate»utile de ofertant.
In multe cazuri, condițiile de contractare ale ofertei sunt standardizate, fapt ce contribuie la simplificarea relațiilor dintre vânzător și cumpărător.
în anumite cazuri, oferta este însoțită de mostre sau modele sau în ofertă se face referire la un standard internațional.
„Un răspuns care tinde să fie acceptarea unei oferte dar care conține completări, limitări sau alte modificări este o respingere a ofertei și constituie o contraoferta.
In ce privește forma ofertei, regula generală este ca aceasta să fie făcută sub formă scrisă. Forma verbală se admite de către unele legislații (de exemplu, în sistemul anglo-saxon), cu condiția să fie acceptată imediat și să fie reconfirmată în scris. Tot ca regulă generală, acceptarea ofertei trebuie făcută în scris sau, dacă este verbală, să fie confirmată în scris.
Oferta poate să fie revocabilă sau irevocabilă, în cadrul unui termen de opțiune. O ofertă revocabilă nu este o ofertă fermă și, de aceea, în practică se utilizează mai mult oferta irevocabilă, care nu poate fi retrasă decât dacă revocarea ei s-a făcut înainte de a fi fost acceptată.
In practica contemporană, de cele mai multe ori, revocarea ofertei se poate face numai în două ipostaze:
– retractarea ajunge la destinatar înainte sau concomitent cu acceptarea;
– retractarea ajunge la destinatar înainte ca acesta să fi expediat acceptarea.
In această materie, interesantă este și poziția adoptată de legislația română: „până ce contractul devine perfect, oferta și acceptarea sunt revocabile. Dacă revocarea ajunge la cunoștința celeilalte părți, după ce aceasta a început executarea contractului, atunci cel ce revocă contractul răspunde de daune interese”.
Acceptarea ofertei produce efecte juridice din momentul în care a ajuns la ofertant sau din momentul în care, deși nu a ajuns la ofertant, destinatarul ofertei a trecut la îndeplinirea unor obligații contractuale, cum ar fi, de exemplu, expedierea unui prim lot din marfa oferită sau deschiderea acreditivului de către cumpărător. Din aceasta rezultă că acceptarea ofertei poate fi expresă sau tacită. Acceptarea sosită la ofertant după expirarea termenului de opțiune poate să dea naștere la încheierea contractului, dacă ofertantul este de acord cu întârzierea produsă și îl încunoștiințează imediat pe destinatar.
Acceptarea, la rândul ei, poate fi retractată dacă ajunge la ofertant înainte de momentul în care ar fi produs efecte juridice sau chiar din acel moment.
Destinatarul ofertei este pasibil de o răspundere civilă delictuală, dacă în timpul negocierii ofertei folosește în scopuri personale, schițele, specificațiile tehnice, machetele, planurile etc., anexate la ofertă.
In situația în care contractul se încheie între persoane absente, deci prin corespondență, nefiind reprezentate de către mandatari, se pune problema precizării locului și datei la care s-a încheiat contractul, spre a se putea determina legea aplicabilă care să guverneze contractul, în practică se folosesc două principii, aplicabile la opțiunea părților:
– teoria emisiei sau expedierii acceptării ofertei;
– teoria recepției sau primirii acceptării.
Teoria emisiei este cea mai frecvent utilizată, fiind însușită de ONU și de legislațiile unor țări importante (Franța, Anglia, SUA, țările din America Latină). Corespunzător acestei teorii, contractul este considerat încheiat în momentul în care acceptarea ofertei a fost expediată prin scrisoare, fax, telex, telegramă, iar locul încheierii contractului este sediul acceptantului. Ca varianta a acestei teorii este teoria declarației, conform căreia data încheierii contractului corespunde cu momentul în care destinatarul ofertei o acceptă, lucru însă greu de dovedit.
Teoria recepției este însușită de un număr mai mic de țări, printre care Germania, Austria, Elveția și România. Potrivit acesteia, contractul se consideră încheiat în momentul în care ofertantul a primit acceptarea. Varianta acestei teorii este teoria informației, conform căreia contractul se consideră încheiat numai în momentul în care ofertantul a fost informat.
Determinarea momentului și locului încheierii contractului produce următoarele efecte juridice:
– determinarea primului acceptant, în cazul în care oferta a fost făcută mai multor persoane;
– identificarea capacității juridice a părților contractante în momentul formării contractului;
– permite să se stabilească dacă revocarea ofertei sau acceptării a fost tardivă sau nu;
– din momentul încheierii contractului curg termenele convenite de îndeplinirea unor obligațiuni asumate de părți;
– se cunoaște momentul convenirii prețului etc.
Ofertantul va avea grija ca transmiterea de oferte pe același segment de piață sau pe segmente apropiate, să se facă în mod rațional, evitându-se proliferarea lor, spre a nu se crea o imagine deformată cu privire la volumul de marfă disponibil, fapt ce ar influența scăderea prețurilor contra-oferite.
O atenție deosebită se va acorda prețurilor de ofertă. O supradimensionare a acestora, în comparație cu prețurile mondiale de referință, duce la descurajarea clientelei, iar o subdimensionare a lor poate să creeze impresia greșită că marfa este calitativ, sau tehnic inferioară.
1.2.2. Factura pro-forma
In numeroase cazuri, oferta este însoțită sau chiar substituită de factura pro-forma. Ca și factura comercială, factura pro-forma este emisă de către exportator.
Factura pro-forma este necesară în avans, înainte de expedierea mărfii, pentru unul sau mai multe din următoarele scopuri, în funcție de reglementările din țara importatorului:
• pentru ca importatorul să poată obține de la banca sa valuta necesară importului;
• pentru ca importatorul să poată obține licența de import de la organele guvernamentale abilitate;
• banca importatorului cere o factură pro-forma pentru a perfecta un credit documentar;
• vămile din unele țări cer importatorului o factură pro-forma consulară (vizată de consulatul țării importatorului) pentru certificarea originii mărfii, chiar dacă se prezintă și certificatul de origine.
Factura pro-forma este un document comercial recunoscut internațional. Este menționat în condițiile Incoterms fără să aibă un statut legal deosebit.
Ca aspect, factura pro-forma este similară facturii comerciale, cu excepția faptului că nu include marcajele de expediere și trebuie să conțină în clar denumirea „pro forma”.
în timp ce factura comercială este o cerere de plată pentru mărfurile livrate, factura pro-forma este o invitație la cumpărare, trimisă unui cumpărător potențial. Odată primită comanda și marfa expediată, se emite factura comercială normală.
La completarea facturii pro-forma, dacă ea este cerută de bancă în legătură cu un acreditiv, trebuie avute în atenție următoarele puncte:
• descrierea mărfurilor din factură trebuie să corespundă exact celei din acreditivul documentar;
• factura trebuie să includă numărul exact de licență de import, cerut de acreditiv
• factura trebuie să includă condiția de livrare corectă.
1.2.3. Cererea de ofertă
Cererea de ofertă este propunerea făcută de cumpărător prin care își manifestă voința de a cumpăra o anumită marfă, în condiții determinate de calitate, preț, termen de livrare, plată etc.
Aceasta poate fi făcută în scris, sau verbal, urmată de confirmarea scrisă.
Cererea de ofertă poate fi adresată sub formă de circulară către ofertanți potențiali sau adresată individual. Solicitantul va avea grijă să nu lanseze pe același segment de piață sau pe segmente apropiate un număr mare de cereri de ofertă, spre a nu se crea imaginea greșită a unui necesar de marfă mai mare decât cel real, cu consecința firească de creștere a prețurilor.
Cererile de ofertă pot să fie generale, cu scopul de obținere de informații în vederea cunoașterii dinamicii prețurilor și nivelului tehnic și de calitate al concurenței caracteristice. De multe ori, prin asemenea cereri de ofertă se solicită cataloage, prospecte, broșuri, specificații tehnice, mostre. Ofertanții, în general, au mari reticențe în transmiterea de oferte ferme, la cererea de ofertă, neangajantă, suspectându-i pe solicitanți de formarea unei bănci de date fără plată sau de documentare în vederea promovării concurenței. De aceea, în majoritatea cazurilor ei răspund la cererile de ofertă prin transmiterea de material publicitar de orientare sau prin oferte în care sunt supradimensionate prețurile.
Cererile de ofertă ferme sunt angajante, adresate firmelor individuale și confirmarea lor necondiționată duce la încheierea contractului, în acestea se vor preciza elementele de bază ale contractului: părțile, specificarea mărfii solicitate, cantitatea, prețul, termenul de livrare,
ondiția de livrare și condiția de plată.
1.2.4. Comanda
Este documentul comercial emis de cumpărător prin care acesta se angajează să cumpere, în condiții determinate, un bun material sau un serviciu. Comanda poate să fie emisă din propria inițiativă a cumpărătorului sau în baza unei oferte de principiu.
In ambele cazuri, se vor preciza condițiile de calitate, cantitate, preț, termen de livrare, modalitatea de plată, condiția de livrare și alte elemente esențiale contractului, în funcție de natura mărfii și a tranzacției.
Comanda poate să fie fermă sau condiționată. Confirmarea comenzii ferme de către vânzător echivalează cu încheierea contractului, iar confirmarea condiționată duce la intrarea în negocieri sau la retragerea comenzii.
Din punct de vedere juridic, comanda și confirmarea de comandă se supun acelorași reguli aplicabile ofertei și confirmării ei, cu deosebirea că în timp ce oferta pornește de la vânzător, comanda pornește de la cumpărător.
Și fenomenele comerciale au un comportament similar: lansarea unui număr mare de comenzi pe aceeași piață influențează creșterea prețurilor, indiferent dacă sunt ferme sau condiționate.
Comanda fermă sub formă de notă de comandă se utilizează frecvent în relațiile tradiționale dintre vânzător și cumpărător, pentru bunuri standardizate, în special din domeniul bunurilor de larg consum. Practic se negociază prin corespondență numai nivelul de preț și termenul de livrare.
Oferta, confirmarea ofertei, factura pro-forma, cererea de ofertă, comanda și confirmarea comenzii, în relația dintre exportator și importator, se elaborează în limbi de uz internațional, accesibile celor implicați.
1.3. ELEMENTELE CONTRACTULUI
1.Părțile contractante
Contractul de vânzare internațională nu poate fi negociat și semnat decât de persoane care dispun de capacitate juridică, potrivit legislației lor naționale (lex patriae). Punctul de legătură privind starea și capacitatea persoanelor intrate în tranzacții de afaceri comerciale externe îl constituie domiciliul lor. Sunt considerate subiecte ale vânzării internaționale părțile care își au domiciliul, sediul sau reședința, în mod obișnuit, pe teritoriul unor state diferite.
In cazul în care se convine elaborarea unui înscris contractual, în preambulul acestuia se vor indica numele și adresa vânzătorului și cumpărătorului și orice alte elemente care să înlesnească identificarea lor și comunicarea (telefon, telex, fax etc.).
2. Obiectul contractului
Obiectul vânzării internaționale îl constituie marfa care se transferă din proprietatea vânzătorului în proprietatea cumpărătorului, după ce acesta din urmă plătește prețul cuvenit. Pentru ca o marfa să poată face obiectul contractului extern de vânzare-cumpărare, ea trebuie să existe în momentul încheierii contractului sau să poată exista în viitor, și exportul, respectiv importul acesteia, să nu fie interzis de nici una din legislațiile naționale ale părților care sunt pe cale să semneze contractul. Marfa trebuie să fie determinată sau determinabilă cantitativ, tehnic și calitativ.
Elementele componente ale obiectului contractual se referă la definirea mărfii, la precizarea cantității și a parametrilor tehnici și de calitate.
a) Cantitatea
Este exprimată în unități de măsură specifice naturii mărfii: tone, metri cubi, metri liniari, bucăți, metri pătrați, hectolitri, perechi etc. în anumite contracte se vor folosi unitățile complexe specifice uzanțelor locale, precum: tona lungă (1.016 kg), tona scurtă (907 kg), yardul (0,914 m) etc.
Contractul va preciza:
– locul și momentul determinării cantității (uzual este locul expedierii):
– modul de determinare a cantității: numărare, cântărire, măsurare, toate făcute integral sau parțial;
– documentele care atestă cantitatea: conosamentul, în cazul transportului maritim; scrisoarea de transport, în cazul transporturilor fluviale, rutiere, pe cale ferată și aeriene; documentul combinat, în cazul transporturilor combinate; recipisa poștală, pentru expedițiile poștale; certificatul de depozit, în cazul depozitării mărfii pe contul cumpărătorului, până la preluarea ei.
In documentele sus menționate se trece cantitatea, exprimată în unitățile de măsură specifice naturii ei, precizându-se și toleranțele de cantitate admise, în plus și în minus, pe tranșe de livrare și pe întreaga cantitate, precum și obligația cumpărătorului de a plăti cantitatea efectiv livrată în limitele toleranțelor convenite.
Admiterea de toleranțe cantitative îi dă posibilitate încărcătorului să utilizeze integral capacitatea mijlocului de transport, să evite frachtul mort și să depisteze ușor mijloacele de transport necesare, având mai multă elasticitate în angajarea capacităților disponibile.
b) Nivelul tehnic și de calitate
Prin clauze speciale vor fi descriși parametrii tehnici și de calitate, iar în situația în care descrierea tehnică este complexă, la înscrisul contractual vor fi anexate specificații tehnice și de calitate corespunzătoare, cu mențiunea că acestea fac parte integrantă din contract.
In principal, calitatea oricărei mărfi se determină prin descrierea parametrilor de calitate, împreună cu descrierea parametrilor tehnici. Pentru unele produse este greu, de altfel, de departajat calitatea de nivelul tehnic, în practică, de regulă, se vorbește de nivelul tehnico-calitativ.
Foarte important este ca fabricantul, în măsura posibilului, să producă mărfurile pe baza standardelor internaționale. Trimiterea, în contract, la standardul internațional definește nivelul tehnic și de calitate.
In scopul determinării calității, pentru unele produse, este necesar să se stipuleze în contract necesitatea efectuării unor analize de laborator, demonstrații tehnice, metodele de măsurare și încercare, precum și aparatura și instrumentele de utilizat.
Partenerii trebuie să înscrie în contract și metodele de determinare a calității mărfii, metode care au fost cuprinse în normele de fabricație pentru produsele de serie. Se mai pot conveni între părți și alte metode speciale de determinare a calității mărfii, în funcție de natura și complexitatea ei.
în contract se va preciza: cum se va face controlul calității mărfii, probele care vor fi efectuate și metodele de determinare a calității mărfii, pe care le redăm în continuare.
– Determinarea calității prin simplă vizionare, metodă care se practică în două variante: „văzut plăcut" și „după încercare", în acest din urmă caz, se suspendă intrarea în vigoare a contractului până la cunoașterea rezultatelor încercării.
– Determinarea calității prin metoda „tel quel" sau „tale quale". Se presupune că marfa este cunoscută de cumpărător care o preia în situația în care se află (metodă utilizată mai ales în caz de avarii). Practic, nu se deosebește de metoda „văzut plăcut".
– Determinarea calității pe bază de mostre. De regulă, mostrele, ca părți reprezentative dintr-un lot sau grup de produse, se dau cumpărătorului cu titlu gratuit, în cazul mașinilor și aparatelor de valoare ridicată, acestea se restituie după încercare sau se decontează la un preț prestabilit.
Mostrele din loturile de produse fungibile (minereuri, cărbune, ciment etc.) se pregătesc în trei porțiuni: una este destinată cumpărătorului, alta este reținută de furnizor și a treia este dată spre păstrare, ca mostră de referință, unui organism neutru (cameră de comerț, institut economic etc.). Toate cele trei porțiuni sunt preluate din același lot, în prezența părților și sigilate. Neconcordanța livrărilor cu mostrele duce la refuzul mărfii.
– Determinarea calității pe bază de tipuri și standarde internaționale. Se utilizează în comerțul de la bursele de mărfuri. Se dau ca exemple tipurile consacrate pe plan internațional pentru bumbac: Ashmuni, Karnak 6 – egiptean, Akala Cleveland, common, fair, middling, strict middling – american. Pentru alte produse: RSS1 sau RSS2 și SMR pentru cauciuc natural; grâu american roșu hard winter, porumb american galben 2 sau 3. Pentru produsele de marcă se indică marca respectivă. De exemplu, Renault, Ford, Fiat pentru automobile, etc.
– Determinarea calității pe bază de degustare. Se aplică pentru mărfuri care se pretează la așa ceva: vin, bere, ulei comestibil, brânzeturi etc.
– Determinarea calității pe baza clauzei Rye Terms (RT) – preluată din practica comerțului cu secară, în baza acesteia, dacă la sosire marfa nu corespunde parametrilor de calitate din contract, se acordă bonificații.
– Determinarea calității prin clauza „Sound delivered". înseamnă marfă sănătoasă la descărcare și se aplică în special în comerțul cu cereale. Spre deosebire de clauza RT, aceasta dă dreptul cumpărătorului să refuze marfa dacă bonificația nu este acoperitoare.
– Determinarea calității mărfii pe bază de descriere a parametrilor de calitate. Este o metodă universală, fiind cea mai frecventă în comerțul internațional.
Tot legat de calitatea mărfii, părțile vor preciza în contract: metodologia de calcul a datelor convenite, toleranțele admise, aparatura ce se va utiliza, analizele de laborator pentru mărfurile care se pretează, metodele de colectare a probelor martor, precum și criteriile de admitere sau de respingere a loturilor: cotele normative și modul de încadrare a rezultatelor în aceste cote, modul de apreciere a defectelor.
Contractul va mai stipula organele care se vor ocupa de atestarea calității mărfii și documentele atestatoare.
3. Ambalajul și marcarea
In contract se va stipula obligația vânzătorului de a asigura un ambalaj corespunzător, care să protejeze marfa pe parcursul de transport de la expediție și până la destinație și care să nu încarce costul transportului. Mărfurile care prin natura lor se livrează fără ambalaj trebuie să fie transportate în mijloace adecvate care să nu afecteze calitatea și cantitatea. Protejarea unor asemenea expediții se va face prin: spălarea și dezinfectarea vagoanelor, autovehiculelor, avioanelor, navelor maritime și fluviale, cisternelor, tancurilor, vopsirea și ungerea mașinilor spre a le feri de coroziune; fixarea mașinilor, utilajelor și altor produse finite în mijlocul de transport cu stinghii și benzi etc. O atenție corespunzătoare se va acorda prevederilor contractuale cu privire la obligația vânzătorului de a asigura un ambalaj interior (în cadrul procesului de condiționare) pentru produsele care se pretează la aceasta, ambalaj ușor, estetic și rezistent, folositor în procesul de desfacere prin rețeaua de distribuire.
In toate cazurile posibile, contractul va stipula obligația vânzătorului de a transporta marfa în containere, mijloc modern de protejare, de ușurare a manipulării și de ieftinire a costurilor de transport și manipulare.
Vânzătorul se va obliga să marcheze ambalajul în scopul înlesnirii manipulării mărfii și publicității comerciale. Se vor indica adresa de destinație, felul mărfii și diferite mențiuni specifice, cum ar fi cele care atenționează asupra fragilității mărfii sau asupra necesității manipulării cu mare atenție a aparatelor de precizie și materialelor explozive.
Ambalajele trebuie să fie însoțite de foi de ambalaj introduse în conținutul lor, din care să rezulte denumirea și felul produselor. In unele cazuri specifice, este necesar să se marcheze ambalajul și cu anumite denumiri, sub formă prescurtată, bazate pe uzanțe internaționale prin care se precizează particularitățile privind calitatea ambalajului sau proveniența lui:
– FP (Fit packing): ambalajul are un strat protector;
– RC (Resistance controlled): rezistența ambalajului se controlează după norme internaționale;
– MP (Machine packing): ambalaj confecționat cu mașini speciale;
– SWP (Seaworthy packing): ambalaj pentru transportul mărfurilor pe mare, a cărui calitate trebuie să protejeze marfa de umiditate și coroziune;
– CP (Continental packing): ambalaj pentru transportul pe continent, de calitate inferioară celui pentru transportul maritim;
– SPP (Special packing paid): ambalaj special care se confecționează la cererea importatorului;
– SCP (Strict confidențial packing): ambalaj strict confidențial marcat cu date cifrate în scopul de a nu divulga exportatorul.
In contract trebuie să se stipuleze toate elementele referitoare la marcajul ambalajului: limba care se utilizează, numărul contractului, numărul coletului, numele și adresa exportatorului și importatorului, locul de destinație, țara de origine (după caz), greutatea brută și netă, indicația de atenționare etc. Important este ca în contract să se precizeze și prețul ambalajului, separat sau corelat cu prețul mărfii, în practică se utilizează următoarele alternative:
– Bruto/neto: prețul ambalajului intră în prețul unitar al mărfii;
– Neto plus ambalajul: prețul ambalajului se calculează separat de prețul mărfii;
– Neto: costul ambalajului nu este inclus în prețul mărfii, fiind de mică valoare; se include numai prețul ambalajului intern;
-Neto/neto: în prețul mărfii nu se includ nici prețul ambalajului intern și nici prețul ambalajului extern.
4. Termenul de livrare
În contract se prevede termenul la care vânzătorul se obligă să expedieze marfa pe adresa indicată de cumpărător și în conformitate cu instrucțiunile acestuia. Termenul de livrare poate să fie stabilit la o dată certă, adică la o dată calendaristică fixă, respectiv un termen de livrare cert sau să fie stabilit în funcție de îndeplinirea anumitor condiții (terminarea și reușita probelor de analiză sau de încercare, deschiderea acreditivului, obținerea licenței de import sau de export etc.), adică un termen de livrare orientativ, care se stabilește pe luni, trimestre, semestre. Potrivit uzanțelor, dacă termenul de livrare nu este specificat în mod clar în contract, atunci el va fi determinat de prevederile legii care guvernează contractul.
Termenul de livrare se stabilește pe loturi de livrare, dimensionate la capacitatea mijloacelor de transport, cu specificarea toleranțelor de cantitate ce se impun, avându-se în vedere că de multe ori capacitatea nominală a mijlocului de transport nu corespunde cu cea reală.
Părțile pot să prevadă'în contract posibilitatea decalării termenului de livrare în cazul în care intervin evenimente neprevăzute, precum și posibilitatea efectuării de livrări cu anticipație.
în cazul produselor de sezon, termenul de livrare se stabilește pe perioade scurte, în cadrul lunilor sezonului, cunoscând că prețurile se diferențiază pe perioade sezoniere.
5. Prețul mărfii
Prețul mărfii este unul din elementele de bază ale contractului, alături de obiect, părți și termen de livrare. Prețul se exprimă în valuta pusă de acord între părți și se înscrie pe unitatea de măsură și pe total, în contract se pot înscrie unul sau mai multe prețuri, în funcție de felul mărfii, în cazul unui mare număr de sortimente cu prețuri distincte, la înscrisul contractual se vor anexa listele de prețuri unitare respective (a se vedea „Politica prețului" din partea referitoare la marketing).
6. Condițiile de livrare (termenii, clauzele sau sistemele de livrare)
Aspecte generale
Condițiile de livrare în comerțul internațional sunt bazate pe regulile publicate, în diferite etape, de Camera Internațională de Comerț (International Chamber of Commerce – ICC), de la Paris (1936, 1953, 1967, 1976. 1980, 1990 – Publicația nr. 460) și se referă la interpretarea uniformă a obligațiilor vânzătorului și cumpărătorului pentru derularea contractului de vânzare internațională, cu privire la:
– livrarea mărfurilor;
– repartiția cheltuielilor;
– transferul riscurilor;
– formalitățile documentare privind trecerea mărfurilor de la vânzător la cumpărător.
Documentul în care sunt înscrise aceste reguli este cunoscut sub denumirea de INCOTERMS (International Comercial Terms), adică termeni comerciali internaționali. Aceste condiții au o dublă funcție:
– funcția de procedeu de identificare a obligațiilor părților contractante;
– funcția de aplicare automată a obligațiilor tipizate.
Prima funcție are ca scop să identifice într-o formă concentrată obligațiile vânzătorului și ale cumpărătorului, ducând la economisirea timpului, a corespondenței și explicațiilor telefonice cu privire la cristalizarea obligațiilor părților contractante. Cea de a doua este menită să determine automat aplicarea obligațiilor standard ale vânzătorului și ale cumpărătorului, adică a obligațiilor tipizate. Se înțelege că, suplimentar, părțile pot stipula în contract obligațiile particulare, în funcție de natura tranzacției, care să completeze sau chiar să modifice regulile INCOTERMS, față de care au prioritate. Condițiile de livrare sunt alcătuite, prin urmare, din regulile INCOTERMS, cu anumite completări, modificări, clarificări de interpretare, ce trebuie să fie bine precizate în contract. Este important de reținut faptul că stipulațiile din contract cu privire la condițiile de livrare se referă numai la cele patru grupe de probleme comerciale amintite: livrarea mărfii, transferul riscurilor, repartizarea cheltuielilor, formalitățile documentare de trecere a mărfii din posesia vămătorului în posesia cumpărătorului și nu pot să înlocuiască clauzele contractului prin care se reglementează diferite alte obligații referitoare la preț, termen de livrare, cantitate, calitate, garanții, penalități etc.
INCOTERMS nu precizează momentul transferului de proprietate asupra mărfii, în practică, proprietatea asupra mărfii trece de la vânzător la cumpărător, numai după plata prețului mărfii, dacă legea de guvernare a contractului nu prevede altfel.
INCOTERMS, în ultima ediție din iulie 1990, conține 13 termeni, grupați în 4 categorii. Fiecare termen este codificat pe trei litere; prima literă desemnează categoria din care face parte. Pe măsură ce se trece de la termeni „E" spre termeni „D", în ordinea dată mai jos, punctul în care riscurile și cheltuielile trec de la vânzător la cumpărător, se deplasează de la uzina producătorului (condiția EXW) către sediul destinatarului (condiția DDP).
I. Termeni din categoria „E" – vânzătorul pune marfa, în propriile sale depozite, la dispoziția cumpărătorului:
1. EW(EX Works) – Franco Uzină.
II. Termeni din categoria „F" – transportul principal nu este plătit de către vânzător, care remite marfa unui transportor desemnat:
2. FCA (Free Carrier) – Franco la cărăuș;
3. FÂS (Free Alongside Ship) – Franco de-a lungul navei;
4. FOB (Free on Board) – Franco la bord.
III. Termeni din categoria „C" – transportul principal este plătit de către vânzător, care suportă cheltuielile dar nu și riscurile în timpul transportului:
5. CFR (Cost and Freight) – Cost și navlu;
6. CIF (Cost Insurance and Freight) – Cost, asigurare și navlu;
7. CPT (Carriage Paid To) – Transport plătit până la;
8. CIP (Carriage and Insurance Paid To) – Transport și asigurare plătite până la;
IV. Termeni din categoria „D" – vânzătorul suportă toate cheltuielile și riscurile pentru livrarea mărfii la locul de destinație convenit:
9. DAF (Delivered at Frontier) – Livrat la frontieră;
10. DES (Delivered E\ Ship) – Livrat franco navă;
11. DEQ (Delivered E\ Quay) – Livrat franco chei;
12. DDU (Delivered Duty Unpaid) – Livrat vamă neplătită;
13. DDP (Delivered Duty Paid) – Livrat vamă plătită.
De menționat că pentru fiecare termen au fost stabilite câte zece subtitluri referitoare la gruparea obligațiilor părților:
– obligațiile vânzătorului sunt notate de la Al la A10;
– obligațiile cumpărătorului sunt notate de la Bl la B10.
In cele ce urmează prezentăm fiecare din termenii menționați:
EXW – Ex Works (… named place).
Franco uzină (… locul convenit).
Este condiția de livrare cea mai comodă pentru vânzător, deoarece el nu este obligat decât să pună marfa ambalată (după caz) la dispoziția cumpărătorului, în locul din uzină și la termenul convenit. Ca variante ale lui Ex Works se pot concepe: Ex Warehouse; Ex Mill; Ex Plantation etc. (franco depozit, franco moară, franco plantație etc.).
Cumpărătorul este obligat să încarce marfa pe cheltuiala sa și să o transporte la destinație, pe cheltuiala și riscul său. De asemenea, el este obligat să îndeplinească toate formalitățile, din momentul în care marfa a fost încărcată.
Din considerente practice, părțile pot conveni ca vânzătorul să efectueze încărcarea și formalitățile de vămuire la export pe cheltuiala cumpărătorului.
FCA – Free Carrier (… named place).
Franco cărăuș (… locul convenit).
Este o condiție de livrare comodă pentru cărăuș, având o largă aplicație, mai ales în cazul transportului multimodal.
Marfa, după ce a fost vândută, este predată de exportator primului cărăuș, numit de cumpărător, la locul convenit.
Vânzătorul poate conveni cu cărăușul locul de predare în custodie, dacă acesta nu a fost indicat de cumpărător, în anumite cazuri, din necesități practice, vânzătorul se poate implica în acordarea de asistență la încheierea contractului de transport, însă numai pe spezele cumpărătorului și din mandatul acestuia (de exemplu, în traficul aerian și în cel feroviar).
Vânzătorul poate să predea marfa în custodie unui tranzitar în baza instrucțiunilor cumpărătorului, obligația lui de livrare fiind îndeplinită din momentul predării.
Din considerente practice, este indicat ca în contract să se prevadă obligația vânzătorului de a încărca și stivui marfa în containere și în mijlocul de transport, pe cheltuiala sa, rămânând în sarcina cumpărătorului cheltuielile de descărcare.
FÂS – Free Alongside Ship (… named port of shipment).
Franco de-a lungul vasului (… port de încărcare convenit).
Este o condiție de livrare care se poate utiliza numai în cazul transporturilor maritime sau fluviale (ape interioare).
Prin aceasta, cumpărătorul se obligă să angajeze nava și să respecte termenul de aducere a navei la locul de încărcare, informându-1 din timp pe vânzător de data precisă a sosirii navei la locul respectiv și despre dana la care va fi trasă.
Vânzătorul este obligat să aducă marfa în port și să o plaseze pe chei de-a lungul navei sau în barje de-a lungul acesteia. Din acel moment, marfa, formalitățile, cheltuielile și riscurile se transferă cumpărătorului, în consecință, cumpărătorul este obligat să îndeplinească formalitățile vamale la export. Vânzătorul va primi din partea cumpărătorului un document curat care să ateste că a primit marfa. Acest document poate fi o recipisă de depozit sau un document de garanție.
Contractual, părțile pot conveni ca vânzătorul să îndeplinească formalitățile vamale la export pe spezele cumpărătorului, în calitate de mandatar al acestuia. Tot pe bază de înțelegere contractuală, vânzătorul se poate angaja să rezerve, în numele cumpărătorului, spațiul necesar de transport pe o anumită navă, tot pe spezele cumpărătorului.
FOB – Free On Board (… named port of shipment).
Franco la bord(… portul de încărcare convenit).
Prin aceasta, cumpărătorul este obligat să angajeze nava și să o aducă în portul de încărcare la termenul convenit. Vânzătorul este obligat să aducă marfa pe bordul navei, la data și în portul convenit. Transferul mărfii, cheltuielilor, formalităților și riscului se face din momentul în care marfa a trecut de balustrada (copastia) vasului.
Vămuirea mărfii la export se face de către vânzător.
In cazul în care contractul de navlosire este încheiat de cumpărător, marfa transportându-se in condițiile „liner terms", cheltuielile de încărcare și descărcare a mărfii, în și din navă, sunt incluse în navlu.
Există și posibilitatea ca stivuirea mărfurilor pe navă să se facă de vânzător, dacă în contract se convine aceasta, într-un asemenea caz, condiția de livrare va fi FOB stowed (stivuit), vânzătorul angajându-se să suporte toate cheltuielile de încărcare și stivuire, însă riscurile, marfa și formalitățile se transferă cumpărătorului, din momentul în care marfa a trecut de balustrada navei.
In cazul în care balustrada navei nu servește unui scop practic de încărcare, atunci se obișnuiește condiția de livrare FCA (cazul încărcării în nave de tipul roii on/roll off sau în containere).
CFR – Cost and Freight (…. named port of destination).
Cost și nov/u (… portul de destinație convenit).
Prin această condiție de livrare, vânzătorul se obligă să angajeze nava, să o încarce și să o ducă în portul de destinație convenit.
Marfa călătorește neasigurată, pe riscul cumpărătorului, din momentul în care a trecut de balustrada navei, în portul de expediție. Orice cheltuială care apare după ce marfa a fost livrată la bordul navei va fi pe contul cumpărătorului, în multe cazuri, cumpărătorul poate să asigure marfa în țara sa, economisind, în acest mod, valută forte.
Vânzătorul își alege portul de expediție și ruta pe care circulă nava, el având interesul să protejeze cât mai bine transportul mărfii. Dacă balustrada navei nu îndeplinește o utilitate practică la încărcare și la descărcare, trebuie folosită clauza CPT.
CIF – Cost, Insurance and Freight (… named port of destination).
Cost, asigurare și navlu (… port de destinație convenit).
Alături de FOB, această condiție de livrare este una dintre cele mai utilizate în transporturile maritime, îndeosebi pentru mărfuri în vrac. Se deosebește de condiția CFR prin aceea că vânzătorul are obligația să procure pentru cumpărător un contract de asigurare împotriva riscurilor maritime de avariere sau de pierdere a mărfii în timpul transportului. Vânzătorul plătește prima de asigurare pe contul cumpărătorului, în caz de naufragiu sau de avariere, cel care acționează la compania de asigurare pentru despăgubiri este cumpărătorul, în numele și pe contul căruia s-a făcut asigurarea.
Vânzătorul este obligat să obțină o asigurare cu minimum de acoperire a riscurilor, adică să procure o poliță de asigurare în condiția FPA (Free from Particular Average). Prin această condiție, asigurătorul se angajează să despăgubească pe asigurat numai pentru avariile sau pierderile provocate de accidente care afectează întreaga încărcătură (naufragii, coliziuni).
Pentru mărfurile fragile sau de o importanță deosebită se recomandă asigurarea împotriva tuturor riscurilor (All risks sau Against all risks).
In condiția de livrare CIF, prețul mărfii este numai teoretic alcătuit din prețul mărfii, navlu și asigurare, deoarece practic el este un preț forfetar, rezultat din învoială între părți. Cumpărătorul nu are dreptul să-i ceară vânzătorului descompunerea prețului în cele trei elemente și să pretindă, de exemplu, o reducere a prețului ca urmare a unei oferte de navlu mai scăzut. Desigur, sunt și cazuri de excepție, când cumpărătorul pretinde descompunerea prețului, dar acest lucru trebuie convenit contractual.
Vămuirea mărfii la export se face de către vânzător, iar marfa, cheltuielile, formalitățile și riscul se transferă cumpărătorului din momentul în care marfa a trecut de balustrada navei, în portul de expediere, ca și în cazul FOB și CFR.
Este de reținut că vânzătorul asigură marfa la valoarea ei CIF, majorată cu 10%, cotă ce reprezintă profitul probabil al cumpărătorului.
In cazul în care balustrada navei nu are o utilitate practică la încărcare și descărcare, se recomandă folosirea condiției de livrare CIP.
CPT – Carriage Paid To (… named place of destination).
Transport plătit până la (… locul de destinație convenit).
Este o condiție care poate fi utilizată pentru toate felurile de transport, inclusiv pentru transportul multimodal. Prin aceasta, vânzătorul se obligă să plătească transportul până la destinație. Marfa, cheltuielile, formalitățile și riscul se transferă cumpărătorului din momentul în care marfa a fost predată cărăușului (prin cărăuș se înțelege și persoana care, deși nu transportă direct, acționează în vederea efectuării transportului pe cale ferată, rutieră, maritimă, fluvială, aeriană sau printr-o combinație a acestora).
In cazul în care la transportul mărfii participă mai mulți cărăuși, transferul mărfii, cheltuielilor, formalităților și riscului către cumpărător se face din momentul în care marfa a fost predată primului cărăuș.
Vânzătorul este obligat să efectueze formalitățile vamale la export.
CIP – Carriage and Insurance Paid To (… named place of destination)
Transport și asigurare plătite până la(… locul de destinație convenit)
Se deosebește de condiția CPT prin aceea că, în plus, vânzătorul este obligat să asigure marfa în numele și pe contul cumpărătorului, contra riscurilor minime de avariere și pierdere. Ca și condiția de livrare CPT, poate fi folosită pentru orice mod de transport.
DAF – Delîvered At Frontier (… named place).
Livrat la frontieră (… locul convenit).
Această condiție de livrare poate fi folosită, teoretic, pentru orice fel de transport, însă practic este folosită în transportul feroviar și rutier.
Vânzătorul este obligat să pună marfa la dispoziția cumpărătorului la frontiera convenită, înainte de frontiera vamală a țării învecinate, la locul convenit. Vânzătorul va îndeplini formalitățile de vămuire la import.
Termenul frontieră poate fi folosit pentru orice frontieră: a țării vânzătorului, a țării cumpărătorului sau oricare altă frontieră. Important este să se precizeze cu prioritate numele țărilor pe care le desparte frontiera respectivă.
INCOTERMS 1990 recomandă să fie evitate anumite expresii devenite uzuale, precum: franco border (franco frontieră), free border (liber la frontieră), deoarece acestea nu includ și transferarea riscului în același loc în care se face livrarea mărfii. Numai DAF îl obligă pe vânzător să suporte riscul și transportul până la frontieră. Dacă părțile doresc ca vânzătorul să suporte numai transportul, atunci se va conveni condiția de livrare CPT.
DES – Delivered Ex Ship (… named port of destination).
Livrat franco navă (… portul de destinație convenit).
Vânzătorul suportă toate cheltuielile și riscurile aducerii mărfii în portul de destinație convenit și îndeplinește toate formalitățile necesare. Transferul mărfii, riscului, cheltuielilor și formalităților către cumpărător se face în momentul în care marfa, nevămuită pentru import, a fost pusă la dispoziția cumpărătorului pe bordul navei. Este o condiție care se poate folosi numai în transportul maritim și pe ape interioare navigabile. Această condiție nu este folosită decât rar.
DEQ – Delivered Ex Quay – duty paid (… named port of destination).
Livrat franco chei – vamă plătită (… portul de destinație convenit).
Vânzătorul se obligă să ducă marfa, pe cheltuiala și riscul său, până la cheiul (debarcaderul) portului de destinație convenit și să plătească vama pentru import în țara cumpărătorului.
Dacă părțile convin să excludă din obligația văzătorului plata altor costuri ca, de exemplu, taxa pe valoare adăugată „VAT" (Value Added Tax), va trebui precizat în contract: „Livrat franco chei – taxa pe valoare adăugată neplătită" (portul de destinație convenit).
Din momentul în care marfa a fost vămuită și descărcată pe chei, funcția conosamentului încetează, cumpărătorul putând să intre în posesia mărfii, pe baza recipisei de depozit sau a unui ordin de livrare.
DDU – Delivered Duty Unpaid (… named place of destination).
Livrat vamă neplătită (… locul de destinație convenit).
Se deosebește de condiția DDP prin aceea că vânzătorul nu suportă taxele vamale în țara cumpărătorului și alte taxe și speze necesare. Dacă se convine ca vânzătorul să îndeplinească formalitățile vamale și să suporte taxele de vămuire, precum și riscurile rezultând din această operațiune, contractul trebuie să prevadă acest lucru.
In cazul în care se convine ca vânzătorul să suporte taxa adăugată și alte taxe. atunci acest lucru trebuie precizat în contract. De exemplu: „Livrat vama neplătită, VAT plătită" (locul de destinație convenit).
Această condiție de livrare poate fi folosită în orice modalitate de transport.
DDP – Delivered Duty Paid (… named place of destination).
Livrat vamă plătită (… locul de destinație convenit).
Vânzătorul se obligă să ducă marfa la destinație în locul convenit, asumându-și toate riscurile și toate cheltuielile care intervin. Transferul mărfii, riscului, formalităților și cheltuielilor, se face către cumpărător, din momentul când marfa i-a fost predată la destinație. După cum se observă, prin această condiție de livrare, vânzătorul își asumă o obligație maximă, in contrast cu obligația minimă pe care și-o asumă când utilizează condiția de livrare EXW.
Se știe că pentru vânzător este de multe ori incomod să obțină licența de import în țara cumpărătorului, să îndeplinească diverse alte formalități și să plătească taxele vamale impuse de legislația națională a țării cumpărătorului. De aceea, părțile pot conveni derogări de la prevederile acestei condiții de livrare.
Această condiție de livrare poate fi folosită în orice modalitate de transport și este cea mai comodă pentru cumpărător.
Recomandări pentru alegerea condiției INCOTERMS:
a)Recomandări generale
• Statul dorește să economisească valută și să stimuleze dezvoltarea propriilor companii de transport maritim și aerian, în multe țări, statul emite explicit legi care să încurajeze folosirea companiilor naționale pentru servicii de transport, depozitare, asigurare etc.
• Exportatorul, într-un caz, și importatorul, în celălalt, au posibilitatea să încheie contracte de lungă durată și de volum mare cu diverși prestatori de servicii de transport, asigurare etc. și să obțină astfel un discont important.
• Tendința modernă, stimulată îndeosebi de dezvoltarea transportului combinat (multimodal) este ca o firmă implicată în operațiuni de comerț internațional să controleze, pe cât posibil, întreg lanțul logistic, de circulație a produselor până la sau de la partenerul extern.
Comerciantul trebuie să urmărească alegerea condiției 1NCOTERMS în funcție de cele două mari obiective ale oricărei operațiuni de logistică:
minimizarea costurilor;
asigurarea celei mai bune calități a serviciilor prestate.
• In principiu, în negocierea condiției INCOTERMS, cumpărătorul are o poziție de plecare mai bună, deoarece el va finanța de fapt transportul, fie direct (FCA sau FOB), fie indirect (CIP sau CIF).
• Este important ca alegerea condiției INCOTERMS să contribuie la stabilirea unei conlucrări bune pe termen lung cu partenerul. De aceea, se recomandă ca cei doi parteneri de contract să revadă condițiile împreună, .pentru a se asigura reciproc că fiecare și-a înțeles obligațiile și drepturile ce decurg din condiția INCOTERMS respectivă.
b) Utilizarea în funcție de modul de transport
Condițiile EXW, FCA, CPT, CIP, DAF, DDU și DDP pot fi utilizate pentru orice mod de transport, inclusiv transportul multimodal.
Pentru transportul aerian și feroviar se folosesc condițiile FCA, CPT și CIP.
Pentru transportul maritim se folosesc condițiile FÂS, FOB. CFR, CIF, DES și DEQ. Aceste condiții se utilizează, îndeosebi, pentru mărfurile în vrac.
Pentru transport containerizat și de tip Ro/Ro, se folosesc condițiiel FCA, CPT și CIP.
c) Utilizarea în funcție de locul livrării
Cele 13 condiții INCOTERMS se pot împărți în două mari grupe:
• Vânzătorul se achită de obligația de livrare a mărfii, în țara sa (grupele E, F și C);
• Vânzătorul se achită de obligația de livrare a mărfii, în țara de destinație (grupa D, cu excepția condiției DAF).
Această clasificare devine importantă în cazurile în care marfa suferă stricăciuni în timpul transportului.
Exemplu: Un exportator român vinde produse metalurgice unui cumpărător francez, în cursul transportului pe mare, o parte din marfă este distrusă, în cazul în care contractul se desfășoară sub condiția CIF, vânzătorul și-a îndeplinit obligațiile contractuale, în cazul utilizării condiției DDU, vânzătorul nu a executat contractul, întrucât marfa nu a ajuns la destinație.
d) Moduri de utilizare optima
Din punctul de vedere al modalității de transport folosite pe întreg parcursul de la furnizor la beneficiar, INCOTERMS pot fi divizate în două mari clase:
• Transportul combinat (multimodal)
Exportatorul, care dorește să optimizeze costul global al transportului și să controleze tranzitul multimodal trebuie să folosească condițiile CIP, DAF, DDU sau DDP.
Importatorul care, în mod normal, dorește ca el să minimizeze costurile și riscurile pe întregul lanț-de distribuție, va alege condițiile EXW sau FCA.
• Transportul convențional (din port în port)
Exportatorul va alege condiția CIF. Aceasta îi dă posibilitatea, printre altele, să expedieze încărcătura cu o navă sau cu un avion sub pavilion național, beneficiind de anumite avantaje, directe sau indirecte, din partea statului și să aranjeze asigurarea cu brokeri proprii.
Importatorul va alege condiția FOB din motive similare.
Alegerea uneia sau alteia din variantele recomandate pentru fiecare categorie de comerciant și tip de transport depinde în ultimă instanță de controlul total sau parțial pe care comerciantul respectiv îl are asupra întregului lanț expeditor-destinatar. în cazul în care comerciantul nu poate alege condiția care i-ar fi cea mai favorabilă este de dorit ca el să aleagă cea mai apropiată condiție de cea ideală.
Ca un exemplu, un exportator de tractoare care dorește să efectueze un transport de tip ro-ro, dar nu are condiții favorabile pentru a perfecta asigurarea transportului, va căuta să aleagă în locul condiției C1P varianta CPT.
e) Tendința prezentă este de folosire pe scară tot mai largă a condițiilor INCOTERMS adecvate transportului combinat.
Exemplu: Să considerăm o firmă producătoare de televizoare care dorește expedierea unui container, cu avionul, în condiție FOB. în acest caz, riscul se transferă de la vânzător la cumpărător la încărcarea pe aeronavă (textual: „la trecerea bunurilor peste bordul navei"). La destinație, cumpărătorul constată existența unor stricăciuni. Este practic imposibil să se precizeze dacă stricăciunile s-au produs înaintea îmbarcării sau după îmbarcare. Conform FOB, vânzătorul se ocupă, în mod normal, de inspecția bunurilor anterior expedierii, în cazul transportului containerizat, el nu poate verifica starea bunurilor după introducerea în container. Se naște astfel un litigiu între părți.
Dacă se aplică în schimb condiția FCA, nu există nici-o ambiguitate: riscul trece la cumpărător imediat ce mărfurile au intrat în posesia operatorului de transport multimodal (cărăușului).
f)RAFTD
In SUA se utilizează prevederile RAFTD (Revised American Foreign Trade Definitions -Definițiile Revizuite ale Comerțului Exterior American), elaborate în 1941. Ele se suprapun, în bună parte, cu variante mai vechi ale condițiilor Incoterms (de exemplu, condiția CIF-RAFTD corespunde cu CIF Incoterms/1953).
7. Garanțiile cu privire la calitatea mărfii
Prin contract vânzătorul trebuie să garanteze calitatea mărfii, în general, sunt de remarcat două categorii de mărfuri, din punct de vedere al necesității acordării garanției: mărfuri care, contractual, necesită termene de garanție (acestea sunt majoritatea produselor finite) și mărfuri care nu necesită astfel de termene (acestea sunt produsele fungibile, precum și mărfurile cumpărate în starea în care se află, pe bază de „văzut = plăcut").
Pentru mărfurile la care, contractual, nu se acordă un termen de garanție, contractul trebuie să prevadă obligația vânzătorului de a elibera un certificat de calitate sau un buletin de analiză. Abaterile de la prevederile acestor documente trebuie să-1 oblige pe vânzător să facă înlocuirile sau remedierile ce se impun sau, după înțelegere, să acorde reduceri de preț sau să aibă dreptul la majorări de preț pentru o calitate superioară celei stipulate în contract.
Pentru produsele care pot fi imediat puse în funcțiune (utilizate) se stabilește un singur termen de garanție, precizându-se în contract data de la care începe să curgă și data la care expiră, precum și condițiile în care se prelungește garanția sau în care încetează.
Pentru produsele care nu pot fi puse imediat în funcțiune, se convin două tennene de garanție: unul care începe să curgă de la data intrării în funcțiune și altul de la data livrării, acesta din urmă având rostul să-1 determine pe cumpărător să efectueze în timp util lucrările ce se impun pentru punerea în funcțiune a produsului cumpărat și evitarea degradării lui printr-o depozitare îndelungată.
în perioada de garanție, vânzătorul continuă să fie răspunzător pentru remedierea defecțiunilor, chiar dacă transferarea riscurilor de la vânzător la cumpărător a avut deja loc.
In cazul mărfurilor cu termen de garanție, prin stipulațiile contractului se vor face precizări privind:
– începerea termenului de garanție și durata lui;
– cazurile în care încetează sau se prelungește termenul de garanție;
– data începerii livrărilor și data terminării livrărilor;
– documentele prin care se atestă calitatea mărfurilor (certificat de calitate, certificat de garanție, buletin de analiză, proces verbal de recepție etc.);
– obligațiile părților în perioada de garanție;
– acordarea de asistență tehnică și furnizarea de piese de înlocuire de către vânzător, în perioada de garanție, în mod gratuit;
– modul de lansare a reclamațiilor și modul de rezolvare.
în orice contract se va stipula că vânzătorul este răspunzător de viciile aparente și de viciile ascunse, privind calitatea.
8. Controlul și recepția mărfii
Dacă vânzătorul este obligat să predea marfa la locul convenit și să-i transfere proprietatea la cumpărător, după încasarea prețului mărfii, cumpărătorul se obligă contractual să preia marfa, în cazul în care controlul ei cantitativ și calitativ permite recepția.
Când termenul de livrare a ajuns la scadență, cumpărătorul trebuie, prin urmare, să facă tot ce este rezonabil necesar pentru a intra în posesia mărfii. Contractul poate să-1 oblige pe cumpărător să procure diverse documente necesare pentru continuarea transportului și să plătească taxele și spezele necesare. Prin excepție, asemenea obligații și le poate asuma vânzătorul.
Intrarea în posesia mărfii se face după efectuarea controlului final de recepție, în cazul în care rezultatele controlului de recepție nu permit preluarea ei, cumpărătorul este obligat să depoziteze marfa în condiții normale de păstrare și conservare, fiind răspunzător de custodia ei, pe contul și cheltuielile vânzătorului.
Controlul pentru recepția mărfii se va face cât mai curând posibil, din momentul în care vânzătorul ține marfa la dispoziția cumpărătorului, în contract se va stipula locul unde se va face recepția, în funcție de natura mărfii și de înțelegere.
Elementele pe care părțile trebuie să le includă în contract cu privire la controlul și recepția mărfii se referă la: definirea organului împuternicit de cumpărător cu controlul mărfii, în cazul în care nu-și rezervă dreptul de a acționa direct; modul în care se face controlul și recepția; necesitatea efectuării unei duble recepții la destinație pentru cazuri specifice; modul în care se admite la locul de producție prezența organelor de inspecție delegate de cumpărător înperioada desfășurării procesului de producție; documentele ce trebuie întocmite pentru atestarea recepției; soluțiile ce se impun în cazurile în care recepția nu poate avea loc și controlul nu poate fi efectuat din vina părților.
Controlul cantitativ și calitativ trebuie realizat cu maximă atenție pentru a fi evidențiate toate defectele care apar la data efectuării acestuia. Cumpărătorului îi revine obligația de a comunica vânzătorului despre orice fisură descoperită în timpul controlului, atât în timpul producției, cât și la data livrării. Neinformarea vânzătorului în timp rezonabil despre defecțiunile constatate îl poate lipsi pe cumpărător de drepturile ce-i revin.
In cazul în care cumpărătorul hotărăște să refuze marfa, atunci el trebuie să acționeze repede și decis, astfel ca vânzătorul să poată lua toate măsurile pentru limitarea pierderilor, dacă acestea au apărut din culpa sa.
In cazul în care după preluarea mărfii, cumpărătorul constată defecte determinate de vicii ascunse, el trebuie să reclame în termenul convenit, calitatea necorespunzătoare, aducând dovezile atestatoare.
Dacă locul livrării nu este menționat în contract, atunci el va fi indicat în baza legii aplicabile, în cazul în care vânzătorul nu și-a asumat obligația de a transporta marfa, prin locul livrării mărfii se înțelege locul în care vânzătorul își desfășoară activitatea și de unde marfa urmează să fie preluată de un cărăuș angajat de cumpărător.
Controlul final o dată terminat cu rezultate pozitive, urmează să se încheie un certificat de recepție, semnat de participanții la controlul respectiv.
9. Respingerea mărfii
Respingerea mărfii înseamnă refuzul cumpărătorului de a considera marfa livrată, ea nefiind în conformitate cu prevederile contractului. Respingerea de către cumpărător a mărfii este o măsură cu efecte complexe și se recurge la aceasta ori de câte ori cumpărătorul este convins că au avut loc încălcări serioase ale contractului de către vânzător. Cazurile de respingere trebuie să fie precizate în înscrisul contractual, în general, acestea se referă la lipsurile cantitative de proporții care nu pot fi ușor substituite, deteriorări calitative sau o calitate neconformă, întârzieri importante în livrări etc. Dacă cumpărătorul dispune de date și informații pe care își poate baza respingerea mărfii, el își poate exersa acest drept de respingere înainte de livrarea mărfii, cu condiția ca încălcările prezumate să fie suficient de serioase și temeinic dovedite.Cumpărătorul trebuie să verifice din timp, în ce măsură decizia sa de respingere este legală și practică, cunoscând că este pasibil de grave consecințe materiale când vânzătorul dovedește că marfa nu trebuia respinsă.
Respingerea mărfii poate să fie totală sau să afecteze numai o parte a sa. Este util ca în contract să se precizeze că, în cazul în care contractul prevede livrări eșalonate de marfă, acestea să fie considerate contracte separate (în măsura în care tehnic este posibil) și defecțiunile ivite la un lot de marfă să nu afecteze continuitatea livrării celorlalte loturi, în afara cazurilor de intercondiționări tehnice sau economice.
Contractul trebuie să prevadă și remediile posibile în caz de respingere. Se are în vedere faptul că respingerea nu echivalează cu rezilierea sau cu rezoluțiunea contractului. Cumpărătorul poate să dorească să rămână în continuare în raporturi contractuale cu vânzătorul și chiar să încerce să obțină unele avantaje din situația nou creată, cum ar fi, de exemplu, preluarea mărfii la o altă dată, convenită de comun acord, cu acceptarea de loturi noi de marfă, corespunzătoare prevederilor contractului, cu dreptul de a cere penalizări sau despăgubiri. De aceea, este necesar ca imediat după respingerea mărfii, cumpărătorul să informeze pe vânzător asupra soluțiilor și remediilor pe care le solicită.
Cumpărătorului îi revine, așadar, obligația de a notifica fără întârziere vânzătorului despre respingerea mărfii și de a cere instrucțiuni. Cu toate că notificarea orală poate fi considerată suficientă este util ca ea să fie confirmată în scris.
Riscurile decurgând din respingerea mărfii revin vânzătorului și, de aceea, claritatea notificării orale și a confirmării scrise sunt deosebit de importante. Dacă vânzătorul nu poate să facă aranjamentele necesare pentru custodierea mărfii imediat după respingere, cumpărătorul este obligat să se îngrijească de marfa, în contul vânzătorului și să o returneze acestuia, imediat ce a primit instrucțiunile în acest sens.
10. Intocmirea și transmiterea documentelor
Documentele unei tranzacții de vânzare-cumpărare trebuie specificate în înscrisul contractual și se referă la transport, plata prețului, calitatea mărfii, asigurare, originea mărfii etc. Aceste documente sunt necesare pentru încasarea prețului mărfii, dovedind expediția și îndeplinirea obligațiilor asumate de vânzător, și pentru realizarea transportului. Formularea acestora se face sub îngrijirea vânzătorului care își asumă și obligația de a le transmite cumpărătorului pe căile stipulate în contract, în cazurile cele mai frecvente se utilizează următoarele documente:
a) Factura
Este un document de decontare ce indică suma pe care cumpărătorul o datorează vânzătorului. Adesea sunt solicitate facturi consulare (consular invoice), adică facturi autentificate de consulatul țării importatoare, confirmându-se originea mărfii și că valoarea din factură reprezintă valoarea reală a mărfii. Facturile autentificate facilitează și simplifică formalitățile vamale în țara importatoare.
b) Conosamentul (bill of lading)
Este emis de compania de transport maritim sau de către agentul său, drept document (chitanță) de primire a mărfii și conține toți termenii și condițiile contractului în baza cărora urmează să fie transportată marfa. Acesta este un document translativ de proprietate și de aceea numai deținătorul lui poate intra în proprietatea mărfii.
c) Scrisoarea de transport
Pentru transporturile pe cale ferată (răil consignment note); aeriană (air waybill sau air consignment note); pentru transportul cu camionul (truck waybill); certificatul de transport al tranzitarului (forwarder's certificate of transport); certificatul de primire al tranzitarului (forwarder's certificate of receipt), toate, documente care atestă încărcarea mărfurilor în mijloacele de transport respective sau primirea lor pentru încărcare și confirmă existența unui contract de transport între vânzător și cărăuș sau agentul expeditor.
d) Recipisa de depozitare sau recipisa-warrant (warehouse keeper's warrant sau warehouse recipient)
Este o recipisă (chitanță) emisă de depozitar pentru primirea mărfii în depozit. Când este emisă de tranzitări se numește „forwarder's warehouse receipt". Este un document translativ de proprietate, echivalent cu certificatul de depozit.
e) Polița sau certificatul de asigurare (insurance policy)
Probează că vânzătorul a contractat asigurarea necesară.
f)Certificatul de origine (certificate of origin)
Reprezintă certificarea făcută de autoritățile competente cu privire la originea mărfurilor vândute. Poate fi substituită de factura consulară.
g) Certificatul de calitate sau analiză (certificate of quality or analysis)
Este documentul care probează calitatea și conținutul mărfurilor vândute.
h) Lista de ambalaj (packing list)
Indică greutatea, conținutul și alte informații cu privire la ambalarea mărfii încărcate.
în afară de conosament, certificatul de primire sau de transport al tranzitarului și recipisă de depozit, care sunt documente translative de proprietate, documentele enunțate sunt de evidență și recepție.
In practică se mai utilizează și alte documente, în funcție de felul mărfurilor și de complexitatea obligațiilor contractuale, precum și a operațiunilor auxiliare. Printre acestea menționăm certificatul sanitar-veterinar și certificatul fito-sanitar. Ele vor trebui nominaJizate în contract. De asemenea, în contract se vor specifica în mod clar condițiile și termenii în care urmează să fie întocmite și transmise.
Atât vânzătorul cât și cumpărătorul trebuie să verifice ca toate documentele stipulate în contract să fie completate și corect întocmite, respectiv să fie judicios corelate. Un document greșit întocmit întârzie transportul și încasarea prețului mărfii. Transmiterea documentelor de la vânzător la cumpărător se face pe două căi, în două seturi identice: primul set, prin circuit bancar și al doilea, prin cărăușul angajat să transporte marfa (însoțește marfa).
11. Modul de efectuare a transportului
Transportul unei mărfi se va efectua terestru, maritim, fluvial sau aerian, în funcție de înțelegere, de necesitate și de cost. în numeroase cazuri transportul va fi combinat, în funcție de poziția geografică a vânzătorului față de cumpărător, în contract se vor stipula: căile de transport, mijloacele de transport, necesitatea corelării ambalajelor exterioare sau containerelor cu specificul mijloacelor de transport; casele de expediție (tranzitării) ce vor fi angajate; partea care se obligă să asigure mijloacele de transport etc.
12. Condițiile și modalitățile de plată
In contract se vor stipula sistemul și condițiile în care cumpărătorul urmează să plătească prețul mărfii: plata cu bani gheață; plata pe bază de clearing; plata pe bază de barter; plata pe bază de credit etc., precum și modalitățile de plată: acreditiv documentar, scrisoare de credit, incasso documentar, plata în cont deschis etc.
Plata prețului mărfii este cea mai importantă obligație care revine cumpărătorului. Condițiile de plată stipulate în contract vor preciza obligația cumpărătorului de a întreprinde tot ce este necesar și legal pentru a se efectua plata mărfii în conformitate cu prevederile contractului, în contract se va preciza locul unde urmează să se facă plata. Dacă locul nu este precizat în contract, atunci cumpărătorul este obligat să efectueze plata contra marfă, la locul în care vânzătorul își desfășoară activitatea sau contra documente la locul livrării propriu-zise a mărfii.
Data plății este, în mod normal, specificată în contract, iar dacă contractul nu o specifică, atunci cumpărătorul trebuie să efectueze plata în momentul în care vânzătorul îi pune marfa la dispoziție sau îi prezintă documentele translative de proprietate, în conformitate cu contractul și cu legea aplicabilă. Vânzătorul poate transforma efectuarea plății într-o condiție pentru livrarea mărfii sau a documentelor.
13. Reclamațiile
Dacă după preluarea mărfii, cumpărătorul constată unele abateri cantitative sau calitative de la prevederile contractului, determinate de vicii ascunse sau de alte cauze generate din neglijența vânzătorului, el are dreptul să reclame defecțiunile constatate. Aceste reclamații trebuie să fie făcute în termenele stipulate în contract sau, în lipsa acestora, conform dispozițiilor legii aplicabile. Timpul rezervat notificării defectelor constatate diferă de la un sistem de drept la altul. Cele mai multe legislații indică pentru astfel de reclamații o durată de doi ani. în funcție de felul mărfii, părțile vor conveni termenele pe care le apreciază ca fiind cele mai potrivite.
Elementele contractului în materie de reclamații:
– obiectul reclamației și termenul în care să fie formulată;
– necesitatea efectuării reclamației în formă scrisă;
– dovezile abaterilor reclamate;
– metoda de verificare ce trebuie folosită;
– cauzele care au determinat defectele reclamate;
– necesitatea păstrării mărfii reclamate în depozit, pe un anumit termen contractual delimitat;
– modul de stingere a reclamațiilor (înlocuire, reparare, acordarea de bonificații).
Reclamațiile provenind din transportul defectuos vor fi adresate de cumpărător cărăușului, cu înștiințarea și a vânzătorului, sau de vânzător, în funcție de condiția de livrare, în contract se va mai stipula, în limitele posibilului, ca reclamațiile unor partizi să nu afecteze continuitatea livrărilor, dacă între partizile respective nu există intercondiționări tehnice și economice.
14. Penalitățile și daunele
In principiu, orice abatere contractuală a uneia din părți, din motive voite sau nevoite, nu trebuie să prejudicieze pe cealaltă parte. De aceea, în contract se vor preciza modalitățile de despăgubire a părții prejudiciate, în practică se cunosc trei feluri de stipulații contractuale cu privire la recuperarea prejudiciilor rezultate din abateri de la dispozițiile contractului: penalități; daune materiale; daune interese.
Despăgubirile pentru daunele materiale se aplică frecvent, iar cele pentru daune interese (daune indirecte) își au o aplicațiune foarte rară, numai în cazuri de excepție. Penalitățile se aplică frecvent, cu deosebire pentru întârzierile în livrări și pentru devierile în limite tolerabile de la anumiți parametri tehnici și de calitate.
Printre cazurile de sancționare cu penalități și daune materiale sunt de menționat:
– nelivrarea mărfii sau livrarea ei cu întârziere;
– nerealizarea parametrilor tehnico-calitativi în limitele convenite;
– trimiterea cu întârziere a documentației tehnice cerută de contract;
– avizarea cu întârziere a importatorului despre expedierea mărfii;
– neprimirea la timp de către vânzător a instrucțiunilor de expediere;
– neasigurarea la timp a mijlocului de transport în cazul în care cumpărătorul s-a angajat să-l procure;
– neefectuarea la timp a recepției;
– nerespectarea termenului de plată (de exemplu, nedeschiderea acreditivului).
Penalitățile sunt exprimate în procente din valoarea lotului de marfa neconform sau livrat cu întârziere; de exemplu 0,05% pentru fiecare zi de întârziere dar nu mai mult de 9%, când se reziliază contractul.
15. Instrucțiunile privind expedierea mărfii
Contractul trebuie să stipuleze termenul în care cumpărătorul este obligat să trimită vânzătorului instrucțiunile de expediere, după primirea avizului că marfa este pregătită pentru expediere. Acesta trebuie să fie un termen scurt.
Instrucțiunile de expediere cad deci în sarcina cumpărătorului. Prin aceasta se va preciza data trimiterii la locul de expediere a împuterniciților pentru recepția mărfii, dacă s-a convenit ca aceasta să se efectueze la locul de livrare; trimiterea mijlocului de transport în locul de unde poate fi încărcată marfa, cu excepția cazurilor când vânzătorul s-a angajat să ducă marfa la destinație; adresa de destinație unde urmează să sosească marfa; indicarea rutei de transport, avându-se în vedere ca aceasta să fie cea mai puțin costisitoare și să asigure securitatea mărfii și sosirea ei la timp; precizarea sau completarea marcajului etc.
16. Forța majoră și cazurile fortuite
Prin forță majoră se înțeleg evenimentele imprevizibile care sunt provocate de fenomene ale naturii: inundații, secetă, cutremure, alunecări de terenuri, vânturi puternice, geruri, ploi torențiale, înzăpeziri etc.
Prin cazuri fortuite se înțeleg evenimentele imprevizibile provocate de intervenția omului, depășind voința părților contractante: greve, blocade, incendii, stări beligerante, revoluții etc.
în legătură cu exonerarea părților de obligații datorită apariției evenimentelor de forță majoră sau a celor fortuite, contractul trebuie să stipuleze, în principal:
– exonerarea de obligație a părții afectate, în perioada în care îndeplinirea obligației devine imposibilă;
– informarea partenerului, într-un termen dat, despre apariția evenimentelor de excepție;
– procurarea de certificate care să ateste starea de forță majoră sau de eveniment fortuit;
– comunicarea încetării evenimentelor de forță majoră sau fortuite;
– precizarea că cel afectat își va relua îndeplinirea obligațiilor după încetarea evenimentelor fortuite sau de forță majoră, dacă cealaltă parte consideră util și nu cere rezilierea contractului;
– scutirea de penalități și plata daunelor pentru perioada în care au acționat forța majoră sau evenimentele fortuite.
17. Soluționarea litigiilor
In contract se va indica posibilitatea soluționării litigiilor decurgând din derularea contractului, pe cale amiabilă și, în caz de nereușită, pe calea arbitrajului internațional, instituit printr-o clauză compromisorie.
18. Dispozițiile finale
In principal, dispozițiile finale se referă la reglementarea modului în care contractul poate să fie anulat pe calea rezilierii lui sau pe cale de rezoluțiune.
Prin rezilierea contractului, se anulează pentru viitor partea din contract care nu a fost îndeplinită, anularea neavând efect retroactiv, obligațiile care au fost îndeplinite rămânând valabile. Prin rezoluțiune, contractul se anulează cu efect retroactiv, în consecință, partea care și-a îndeplinit obligațiile urmează să fie despăgubită, în așa fel încât să fie pusă în situația dinaintea încheierii contractului.
In contract se vor marca, distinct și fără echivoc, cazurile în care se poate aplica rezilierea lui sau rezoluțiunea.
Tot în dispozițiile finale se vor statornici clauze cu privire la: anularea corespondenței anterioare, interzicerea sau acordarea dreptului de reexport, posibilitatea suplimentării livrărilor, modul în care se poate face modificarea contractului, introducerea de clauze suspensive, obligația părților de a-și comunica în timp util schimbările de domiciliu, adresă poștală, fax, telefon, telex etc.
Contractul va fi semnat de către părțile în cauză sau de împuterniciții lor pe bază de procură. Se vor menționa data și locul unde a avut loc semnarea, în cazul în care nu s-a precizat în preambul și se consideră necesar, părțile vor stipula în partea finală a contractului care este legea de cârmuire a acestuia. Contractul, ca document scris, va fi elaborat într-o limbă de uz internațional sau în oricare limbă accesibilă semnatarilor, cel puțin în două exemplare originale.
CAPITOLUL 2.CONTRACTE DE VANZARE INDIRECTA SI CONTRACTE INTERNATIONALE DE COOPERARE INDUSTRIALA
2.1 Contracte de vanzare indirecta
In categoria contractelor de vanzare indirecta sunt incluse:contractul de comision,contractul de consignatie,contractul de depozit,contractul de concesiune comerciala,contractul de mandat comercial,contractul de franchising si contractul de forfaiting.
2.1.a.Contractul de franchising
Franchisingul este contractul prin care o persoană, numita franchiser, se angajează să-i acorde unei alte persoane, denumite franchisee, dreptul de a vinde bunuri sau de a presta servicii, sub marca sa de fabrică sau de servicii, precum și dreptul de a beneficia de licențele și de know-how-ul necesare pentru realizarea producției sau serviciilor determinate, în schimbul unei plăți, denumite franchisee free.
In practică, operațiunile de franchising se prezintă sub o multitudine de forme juridice și comerciale, în funcție de înțelegere și de prevederile legislațiilor naționale. Cele mai caracteristice forme se întâlnesc în S.U.A., țară în care acest tip de contract își are originea.
Elementul principal într-un contract de franchising îl constituie dreptul de a folosi marca de fabrică, comercială sau de serviciu a unei firme de renume mondial. Se înțelege că firma care cedează acest drept nu se poate separa de necesitatea supravegherii producției și serviciilor care se furnizează pe diferite segmente de piață, sub marca sa. De aceea, punerea la dispoziția franchisee-ului a licenței și a cunoștințelor tehnice ale firmei precum și exercitarea controlului tehnic și comercial apar ca necesități obiective.
In operațiunile de franchising intră, în afară de producția sub licență și marca licențiatorului, orice operațiune de vânzare indirectă, respectiv contractele de comision, consignație, mandat comercial, concesiune comercială etc.
Franchisingul se referă, deci, numai la dreptul unei persoane franchisee, drept câștigat contractual, de a beneficia de marca, renumele, know-how-ul și asistența franchiser-ului.
Principalele clauze ale unui contract de franchising se referă la:
a) Obligațiile franchiser-ului:
– Punerea la dispoziția franchisee-ului a unei mărci de fabrică, de comerț sau de serviciu, după caz.
– Punerea la dispoziția franchisee-ului a licenței și know-how-ului sau a unui proces deja existent de fabricație și de distribuție.
– Supravegherea și controlul permanent al fabricației și desfacerii sau numai desfacerii (după caz).
– Acordarea de asistență tehnică în domeniul conducerii și instruirii profesionale.
b) Obligațiile franchisee-ului:
– Vânzarea produselor sau prestarea serviciilor, cu respectarea strictă a condițiilor contractuale sau, după caz, și realizarea producției conform licenței franchiser-ului și aplicarea procedeelor tehnice primite de la acesta.
– Vânzarea produselor numai în zona teritorială determinată prin contract.
– Efectuarea de investiții, după caz, pentru a putea pune în aplicare formula de producție a franchiser-ului.
– Acceptă dreptul de control al franchiser-ului.
– Plata drepturilor primite sub formă de redevență – cotă fixă sau procentuală din volumul desfacerilor.
Avantajele sunt considerabile, pentru ambele părți contractante.
Franchiser-ul beneficiază de extinderea rețelei sale de desfacere cu economisirea mijloacelor financiare, fără a-și altera „marca", și realizează importante economii pe calea reducerii cheltuielilor de salarii, publicitate, regie, asigurări etc.
Franchisee-ul beneficiază la rândul său de extinderea expansiunii comerciale într-o perioadă scurtă, cu economii de investiții și în domeniul invențiilor și inovațiilor, dobândește experiență în fabricarea și distribuirea de produse și servicii de „marcă", beneficiază de credite certe cu dobânzi moderate, precum și de controlul și asistența tehnică a unor specialiști consacrați.
Trebuie subliniat faptul că în multe cazuri franchisingul apare ca o operație de vânzare indirectă, precum și de cooperare industrială.
2.2. Contracte internationale de cooperare industriala
Sunt considerate contracte de cooperare industriala, contractele prin care se reglementeaza operatiuni ce depasesc simpla vanzare-cumparare si care includ crearea intre partile din diferite state a unor interese comune de durata,menite sa acorde partilor avantaje reciproce. In baza prevederilor ONU si pe baza experientei practice, sunt incluse urmatoarele tipuri de contracte: contractul de licenta, contractul de know-how, contractul de coproductie si specializare, contracte de vanzare-cumparare de uzine complete sau linii tehnologice, subcontractarea, contractul de consulting-engineering, contractul de leasing, contractul de service, contractul de concesiune teritoriala, contractul de prelucrare de lohn si contractul joint venture company.
2.2.a.Contractul internațional de coproducție și specializare
Este unul din contractele cele mai importante în domeniul promovării comerțului internațional cu mașini și utilaje și alte produse finite. Acest contract constă în înțelegerea intervenită între doi producători din aceeași ramură de producție sau din ramuri complementare, prin care se instituie cooperarea internațională în producție pe bază de specializare, în condiții determinate, referitoare la: tipurile specializării; volumul producției, respectiv seriile de fabricație; condițiile tehnice și de calitate; ritmurile livrărilor reciproce; prețurile pentru decontarea livrărilor; modul de decontare etc. Acest gen de contract poate să fie și multipartit, cunoscând că prin creșterea numărului părților crește valoarea cooperării, dar și gradul de implicații cu efecte negative, generate de riscul de fabricație. Calea cea mai indicată constă în reglementarea raporturilor de coproducție internațională pe bază de specializare, printr-o suită de contracte bilaterale, în lanț.
Scopul principal pe care îl urmărește coproducția pe bază de specializare îl constituie lărgirea seriilor de fabricație, cu consecința firească de creștere a rentabilității. Specializarea atrage după sine creșterea gradului de precizie a fabricației și deschiderea unui câmp larg de perfecționări continue, cu consecința firească de ridicare a nivelului tehnic și de calitate, în procesul specializării internaționale, mașinile sunt folosite la randamentul lor maxim, iar exigența pentru selectarea și utilizarea mâinii de lucru crește. Materialele de fabricație sunt utilizate în modul cel mai judicios, se simplifică gestiunea economică, se economisesc cheltuielile materiale, se consolidează disciplina în muncă, crește retribuirea personalului tehnic și muncitor.
Coproducția internațională pe bază de specializare nu se poate realiza decât între firme cu capacitate de producție adecvată, cu prestigiu internațional, cu tradiție și deprinderi industriale acumulate. Orice abatere de la normele și ritmurile instituite provoacă o reacție în lanț, cu efecte grave de nerentabilitate. De aceea, în contract se vor stipula clauze dure privind penalizarea abaterilor și acoperirea daunelor materiale.
O specializare corectă presupune o distribuire echitabilă, între părțile cu posibilități tehnice egale sau apropiate, a tipodimensiunilor, subansainblelor, pieselor pe care să le producă fiecare, ținându-se seama de gradul de prelucrare al produselor distribuite, între țări cu posibilități tehnice diferite se poate însă concepe, cel puțin într-o primă etapă, și o distribuire inechitabilă, din punct de vedere al gradului de prelucrare, dar reală, care să asigure totuși beneficiu pentru toți participanții.
2.2.bContractul de transmisie de cunoștințe tehnice (know-how)
Este un contract specific de vânzare-cumpărare de licență nebrevetată, cunoscută și sub denumirea internațională de know-how (cum să facem). Acesta constă într-o înțelegere scrisă între beneficiar și un posesor de cunoștințe tehnice, care se obligă să asigure beneficiarului exploatarea tehnică a unei instalații, pe calea remiterii de documente și instrucțiuni, precum și prin acordarea de asistență tehnică, pe o perioadă determinată, contra unui preț.
Spre deosebire de contractul de licență propriu-zis, prin care titularul își vinde invenția, în acest caz, titularul își vinde cunoștințele tehnice.
Elementele contractului de know-how sunt similare cu cele ale contractului de vânzare-cumpărare de licență. La definirea obiectului și la stabilirea prețului se au în vedere câteva criterii de bază: noutatea cunoștințelor și complexitatea lor tehnică; calitatea și nivelul tehnic al produselor obținute prin folosirea know-how-ului; însemnătatea ramurii de activitate; termenul pentru asimilarea cunoștințelor tehnice de către beneficiar.
CAPITOLUL 3. CONTRACTUL DE GAJ SI CONTRACTUL DE IPOTECA
3.1. Contractul de gaj
Se încheie pentru garantarea unei obligații principale și creează obligații pentru creditorul gaj ist, de a păstra bunul și de a-1 restitui în bună stare, după ce a fost plătit. Acest tip de contract este frecvent utilizat în comerțul internațional, în scopul garantării anumitor plăți la scadență. Gajul se constituie din bunuri și valori mobiliare, de către proprietarul lor. pentru care se cere capacitate deplină de acțiune.
Contractul de gaj se poate încheia în două feluri (în funcție de legislația națională): cu deposedarea bunului mobil, prin trecerea lui de la debitorul proprietar la creditorul gajist; fără deposedare, când bunul mobil rămâne mai departe în posesia debitorului, iar înțelegerea contractuală îmbracă forma de contract consensual.
Contractul de gaj poate fi civil sau comercial, după natura obligației principale.
Forma clasică folosită este aceea a gajului constituit prin deposedarea bunului mobil corporal, respectiv acest bun se remite către creditor sau către un terț ales de părți. Este folosită și transmiterea titlului care reprezintă bunul mobil corporal, în loc de transmiterea bunului ca atare, în garanție.
In comerțul internațional sunt numeroase cazurile de constituire a gajului asupra titlurilor care reprezintă bunul mobil corporal, formă care facilitează creditul, simplifică formalitățile și economisește cheltuielile ocazionate de deplasarea bunului de la debitor la creditor. Sunt de menționat':
– gajul rezultat din transmiterea warrantului, pe calea girului, de către deținătorul recipisei-warrant (certificat de depozit) către creditorul său;
– gajul asupra cambiei prin gir cu clauza „valoarea în garanție" sau printr-un act separat;
– gajul asupra creanțelor și drepturilor incorporate netransmisibile prin gir, constituit printr-o cesiune, cu mențiunea că aceasta se face cu titlu de gaj, notificată debitorului gajului, în scopul de a fi opozabilă față de terți;
– gajul asupra acțiunilor și obligațiilor nominative ale societăților comerciale, constituit printr-un transfer înscris în registrele societății, cu clauza: „pentru cauză de garanție";
– gajul asupra titlurilor la purtător ce se poate constitui prin simpla înmânare către creditor și întocmirea unui act separat care să certifice această înțelegere.
Gajul care se constituie fără deposedarea bunurilor mobile corporale vizează materiile prime în stare de fabricație sau chiar fabricate, aflate în depozite, precum și produsele solului prinse de rădăcini sau culese. Acest gen de gaj se consideră constituit prin singurul efect al convenției de la data semnării actului constitutiv. Este important de știut că debitorul, cu acordul creditorului, poate să înlocuiască bunurile fungibile date în gaj cu altele de aceeași calitate și valoare.
In practica comerțului internațional sunt cunoscute multe forme de gaj fără deposedare, printre care: gajul asupra mărfurilor aflate în stoc, la debitor; gajul asupra echipamentului industrial; gajul vânzătorului de autovehicule etc.
Orice contract de gaj trebuie elaborat numai în formă scrisă. Proprietarul bunului gajat, în calitate de debitor, este obligat ca la scadență să restituie creditul primit și imediat redobândește dreptul asupra bunului respectiv. Creditorul este obligat să se îngrijească de buna păstrare, conservare și manipulare a bunului primit în gaj și să-1 restituie de îndată ce a fost plătit, în cazul în care, la scadență, debitorul nu poate plăti, creditorul are dreptul să vândă bunul gajat și, în mod prioritar, să-și rețină din prețul obținut suma împrumutată debitorului. Vânzarea bunului nu se poate face, conform unor legislații, decât cu aprobare judecătorească. De asemenea, prin hotărâre judecătorească, unele legislații prevăd posibilitatea ca bunul să nu fie vândut, ci reținut de creditor. Potrivit oricărei legislații, plata parțială nu stinge dreptul de gaj, ci numai plata integrală a datoriei, inclusiv a dobânzilor, dacă s-a convenit acest lucru.
3.2. Contractul de ipotecă
Se încheie între un creditor și un debitor, în scopul garantării stingerii obligației de plată asumate de acesta din urmă.
Spre deosebire de contractul de gaj, în cazul contractului de ipotecă, garanția reală o constituie un bun imobiliar, proprietate a debitorului. Prin contract se prevede dreptul creditorului de a valorifica bunul imobiliar ipotecat, în cazul în care debitorul nu-și îndeplinește obligația de plată asumată și de a se îndestula cu suma datorată de debitor, majorată cu dobânzile aferente.
In relațiile comerciale interne sau internaționale, contractul de ipotecă și contractul de gaj, în calitate de contracte de garanții reale, îndeplinesc un rol primordial în circulația și amplificarea relațiilor de credit. Situațiile în care se acordă credite pe bază de ipotecă sunt foarte diverse, depinzând în bună măsură și de legislațiile naționale ale părților implicate. Sunt de menționat ipoteci constituite asupra: terenurilor de orice factură economică, uzinelor, instalațiilor, clădirilor, drumurilor, căilor ferate, investițiilor în curs de realizare, navelor maritime și fluviale (deși sunt bunuri mobile, prin excepție intră în categoria celor imobiliare, făcând parte din teritoriul național). Tot prin excepție, unele legislații includ în categoria bunurilor imobiliare și aeronavele, dată fiind valoarea lor ridicată și apartenența națională.
Contractul de ipotecă poate fi încheiat numai pe bază de autentificare la un notariat public și înregistrat la grefa unui tribunal comercial sau la orice instanță de judecată competentă în materie de drept comercial.
Conținutul contractului de ipotecă trebuie să cuprindă obligatoriu: părțile, obiectul ipo'tecat, valoarea creditului, dobânzile aferente, scadența restituirii creditului, instanța jurisdicțională la care să fie înscrisă ipoteca, dreptul creditorului de a dispune de bunul ipotecat, în limita creanței, în caz de neplată la scadența stabilită.
La încheierea contractului de ipotecă, creditorul va avea grijă ca bunul ipotecat să fie degrevat de orice sarcină anterioară (de exemplu, o ipotecă anterioară) și să nu fie proprietate în indiviziune.
In cazul în care se ipotechează importuri pentru investiții în curs de realizare, creditorul (banca care subvenționează pe credit investiția) va face o analiză cu privire la utilitatea investiției, veniturile pe care le va produce, amortizarea etc.
CAPITOLUL 4. SOLUȚIONAREA LITIGIILOR REZULTATE
DIN DERULAREA CONTRACTELOR COMERCIALE
INTERNA ȚIONALE
Oricât de bine ar fi întocmite contractele comerciale internaționale și oricâte eforturi ar depune părțile, este imposibil ca în derularea acestora să nu apară abateri de la obligațiile reciproce asumate, de diferite nuanțe și determinate de cauze diverse. Multe abateri sunt cauzate de evenimente fortuite sau de cauze de forță majoră. Este evident că în orice contract se prevede scutirea de răspundere a părții în cauză, în perioada unor asemenea evenimente, dar urmările lor dau naștere la multe implicații păgubitoare, la interpretări și subterfugii, care trebuie să fie clarificate. Sunt multe abateri, poate cele mai multe, care survin din cauze determinate de lipsa de prevedere a oricăreia din părțile semnatare, din neglijență sau din incompetență. Oricare ar fi sursa litigiului, acesta trebuie să fie soluționat în condiții de echitate, dreptate și avantaj reciproc, evitându-se prejudicierea celui nevinovat.
In practica comerțului internațional sunt două căi de stingere a litigiilor rezultate din derularea contractelor: stingerea pe calea amiabilă a negocierii; stingerea pe calea arbitrajului internațional.
4.1. Stingerea litigiilor pe calea negocierii
Este calea ideală, dacă avem în vedere că ea oferă posibilitatea păstrării bunelor relații între parteneri, factor decisiv în dezvoltarea volumului de afaceri, bilateral, în perspectivă. Chiar dacă cel ce nu se află în culpă face unele sacrificii exagerate, în scopul stingerii litigiului creat, el câștigă încrederea partenerului său, care va fi dornic să încheie și alte afaceri.
In orice contract comercial extern este recomandabil să se prevadă posibilitatea stingerii litigiilor pe calea negocierilor și numai în caz de nereușită să se recurgă la arbitrajul internațional instituit.
4.2. Stingerea litigiilor pe calea arbitrajului internațional. Aspecte juridice generale
Ce este arbitrajul comercial internațional
Arbitrajul comercial internațional „este mijlocul corespunzător de a reglementa rapid și echitabil litigiile care pot să rezulte din tranzacții comerciale în domeniul schimburilor de bunuri și de servicii și din contractele de cooperare industrială, în consecință, statele semnatare recomandă organismelor, întreprinderilor și firmelor din țările lor să includă, dacă este cazul, clauze de arbitraj în contractele comerciale și în contractele de cooperare industrială sau în convențiile speciale.
Părțile contractante caută de fiecare dată să soluționeze orice litigiu pe cale amiabilă și dacă nu reușesc, ele recurg la o instanță de judecată cunoscută sub denumirea de arbitraj comercial internațional, pe baza unei clauze introduse în contractul comercial respectiv.
In practică se disting arbitajul permanent și arbitrajul ocazional.
Arbitrajul permanent. Acesta funcționează pe lângă unele organizații de comerț exterior cu funcțiuni multiple, cum sunt camerele de comerț și industrie, sub diferite denumiri: asociații, curți, comisii, tribunale etc.
Arbitrajul permanent poate să fie general, competent să judece orice reclamație care rezultă din litigiul comercial, indiferent de natura contractului comercial extern și arbitraj specializat pe produse, cum sunt, de exemplu: Asociația Londoneză pentru Comerțul cu Cereale; Asociația Distribuitorilor de Produse Alimentare din New York; Tribunalul de Arbitraj al Bursei de Bumbac din Bremen; Camera de Arbitraj pentru Bumbac din Le Havre etc.
Atât arbitrajul general, cât și cel specializat pot să fie: arbitraj de tip regional, competent să judece litigiile dintre organizațiile economice ale unor țări situate în aceeași regiune ca, de exemplu. Comisia Scandinavă de Arbitraj pentru Suedia, Norvegia, Finlanda, Danemarca; arbitraj de tip bilateral, competent să judece litigiile dintre organizațiile economice care aparțin de două state, cu sedii în fiecare din cele două state ca, de exemplu, Camera Arbitrală Franco-Germană, constituită pentru produsele solului; arbitraj cu vocație universală, competent să judece litigiile comerciale dintre organizațiile economice aparținând diferitelor state; arbitrajul de drept, care se supune normelor procedurale legale și dreptului material competent; arbitrajul de echitate, care constă în soluționarea pe cale amiabilă a litigiilor dintre organizații aparținând diferitelor state prin intermediul arbitrilor, după libera lor apreciere, dar cu luarea în seamă a uzanțelor și a prescripțiilor dreptului comercial internațional în materie de echitate.
Arbitrajul ocazional este un arbitraj ad-hoc, constituit de părți în vederea soluționării unui anumit litigiu. Este mai puțin uzitat în practica internațională.
Instituții de arbitraj comercial internațional
Există mai multe asemenea instituții de arbitraj comercial internațional, din care două au o importanță primordială:
– Comisia Națiunilor Unite pentru Dreptul Comercial Internațional, fondată în 1976;
– Curtea de Arbitraj a Camerei Internaționale de Comerț de la Paris, fondată în 1922.
c) Convenții de Arbitraj Comercial Internațional
Sunt de evidențiat:
– Convenția Europeană de Arbitraj Comercial Internațional, elaborată de C.E.E. – ONU, la Geneva, în 1961, document de mare utilitate în practica comercială internațională;
– Regulamente ale Arbitrajului Ad-hoc, elaborate în 1966, de către comisiile economice ale ONU.
d) Competența Arbitrajului Comercial Internațional
Natura juridică a arbitrajului comercial internațional are un caracter mixt: contractual, adică prin contract se convin de către părți, locul și persoanele care să le judece litigiul, în limitele stabilite de legea țării pe teritoriul căreia are loc judecata șijurisdicțional, în sensul că nu poate fi eludat rolul statului deținător al monopolului legislației și jurisdicției. Din aceasta decurge dreptul instanțelor judecătorești de a fi competente să examineze validitatea convențiilor de arbitraj în materie de comerț internațional, la cererea părții interesate, în cazul în care se ajunge la concluzia că o convenție de arbitraj este nulă, atunci litigiul urmează să fie judecat de instanțele judecătorești de drept comun. Acestea mai sunt competente pentru executarea silită a unei sentințe arbitrale; soluționarea căilor de atac împotriva sentințelor arbitrale; efectuarea de expertize tehnice și acordare de consultații juridice.
4.3. Conflicte de legi
In orice proces de arbitraj comercial, în principiu, se aplică legea sistemului juridic al forului de judecată (lex fori), în cazul arbitrajului ad-hoc, lex-fori nu se mai poate aplica automat, existând posibilitatea judecării procesului în diferite state. De aceea, părțile trebuie să definească prin contract legea de aplicat. Dacă nu fac acest lucru, atunci legea va fi desemnată de arbitri, „în lipsa indicării de către părți a legii aplicabile, arbitrii vor aplica legea desemnată de norma conflictuală pe care ei o vor considera potrivită în speță.
Arbitrii desemnați de părți se confruntă, în general, cu trei categorii de legi: legea aplicabilă situației litigioase, pentru judecarea pretențiilor reciproce, în cadrul acțiunii și cererii reconvenționale; legea care guvernează convenția arbitrală, respectiv cea care definește competența și funcționarea organului arbitrai; legea procedurală, după care se desfășoară procesul.
Legea aplicabilă situației litigioase
Prin contract părțile pot să convină legea care să le cârmuiască contractul (lex voluntatis). în lipsa acestei înțelegeri urmează să se aplice legea locului unde s-a încheiat contractul (lex loci actus). Chiar dacă prevederile contractului urmează să se realizeze în alt loc decât cel al semnării contractului, nu se aplică legea unde are loc executarea obligațiunii (lex executionis), ci se aplică tot lex loci actus. în cazul în care contractul se încheie prin corespondență, se aplică legea pe teritoriul căreia se află sediul ofertantului, bineînțeles dacă părțile nu s-au înțeles altfel. Nu cad sub incidența legii aplicabile contractului, forma exterioară a actului juridic, capacitatea juridică a părților și nici constituirea de drepturi reale pe cale contractuală. Transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător cade sub incidența legii locului unde se află bunul vândut, iar trecerea riscurilor de la vânzător la cumpărător cade tot sub incidența legii locului unde se află bunul (lex rei sitae).
Legea aplicabilă convenției de arbitraj
Convenția de arbitraj este înțelegerea între părțile semnatare ale unui contract comercial extern de a recurge la un arbitraj internațional pentru stingerea eventualelor litigii ce ar rezulta intre ele, de la data intrării în vigoare a contractului și până la stingerea tuturor obligațiilor reciproce. Această înțelegere se înscrie în contract sub forma unei clauze denumită compromisorie, sau, prin compromis, fără inserarea în contract a unei asemenea clauze. „Se înțelege prin convenție de arbitraj fie o clauză compromisorie înscrisă într-un contract, fie un compromis.
Condițiile de fond ale unei convenții de arbitraj se referă la consimțământul părților și capacitatea lor juridică; cauza care le determină să recurgă la arbitraj; obiectul litigiului supus spre judecată. Formal, convenția de arbitraj trebuie să se facă sub formă scrisă și să poarte semnătura pârtilor. Desemnarea arbitrilor se poate face prin clauza compromisorie sau prin compromis. Arbitrii pot, înainte de începerea procesului sau chiar în timpul desfășurării lui, să intermedieze soluționarea pe cale amiabilă, dacă părțile sunt de acord și dacă legea care reglementează acest lucru permite. Pe bază de împuternicire, arbitrii pot să ia măsuri pentru conservarea mărfurilor aflate în litigiu, să participe la testări tehnice și să efectueze anumite probe.
4.4. Procedura
Ca regulă generală, iegea convenției de arbitraj se aplică și procedurii arbitrajului (sunt și excepții, de exemplu, prevederile în materie din dreptul englez). Fazele procedurii de arbitraj:
a) Redamantul înaintează cererea de dare în judecată a pârâtului, care trebuie să conțină în principal: părțile în cauză sau reprezentanții lor; obiectul cererii; temeiul juridic în virtutea căruia reclamantul se adresează instanței de arbitraj; fundamentarea cererii; enunțarea probelor; numele și domiciliul arbitrului ales sau o declarație prin care reclamantul lasă la latitudinea președintelui instituției de arbitraj să facă numirea acestuia.
b) Instituția de arbitraj comunică pârâtului cererea de chemare a lui în judecata, care într-un anumit termen (uzual 30 de zile) urmează să înainteze instanței de arbitraj întâmpinarea sa. Pârâtul poate, la rândul lui, să înainteze, în paralel, instanței de arbitraj o cerere reconvențională, dar nu mai târziu de încheierea dezbaterilor din acțiunea principală. Prin cererea reconvențională se înțelege acțiunea pe care o pornește pârâtul, chemând la rândul lui în judecată pe reclamant, la aceeași instanță de judecată, invocând pretenții materiale datorită nerespectării de către reclamant a unor obligații ce decurg din același raport juridic (ex pari causa). El poate cere pe această cale o compensare a pretențiilor reciproce.
c) Constituirea completului de judecată din trei arbitri, din care unul să fie supraarbitru. Procesul se poate încredința și unui singur arbitru, în funcție de înțelegere și de împrejurări. De regulă, fiecare parte desemnează un arbitru, urmând ca supraarbitrul să fie desemnat de către aceștia sau de către instanța de arbitraj. Instanța poate desemna întreg completul de judecată dacă părțile nu folosesc acest drept.
d) Analiza pretențiilor, constituirea probelor, citarea părților și fixarea termenului de judecată.
e) Judecarea litigiului se face, de regulă, cu asistența publicului, iar la cererea uneia din părți sau din oficiu, și în ședințe închise. Dezbaterea se face în limba țării în care are loc procesul sau, în caz de înțelegere, într-o altă limbă, dar cu obligația părților de a asigura traducerea, în decursul procesului, ca în orice proces, cel care face o afirmație trebuie s-o și fundamenteze (actor incubit probatid). Neparticiparea uneia din părți la proces, fără să motiveze, nu amână desfășurarea acestuia. De altfel, fiecare are dreptul să ceară ca soluționarea litigiului să se facă pe baza probelor de la dosar, fără participarea la dezbateri (cazuri foarte rare, având în vedere multiplele aspecte și interpretări).
4.5. Hotărârea arbitrajului
In urma dezbaterilor, arbitrajul ia o hotărâre prin care:
– se soluționează litigiul, dând câștig de cauză celui îndreptățit;
– se constată că reclamantul a renunțat la pretenția sa;
– se constată că părțile au convenit soluționarea litigiului pe cale amiabilă;
– se soluționează litigiul pe calea compensării pretențiilor din cererea reclamantului cu cele din cererea reconvențională a pârâtului.
Procedura arbitrală poate să fie închisă în anumite situații dacă: reclamantul își retrage acțiunea; litigiul a rămas o perioadă neanalizat, din cauza lipsei de interes a reclamantului; deși procesul a pornit, a expirat termenul de suspendare a dezbaterilor pentru a li se da părților posibilitatea de reexaminare, iar reclamantul nu a mai cerut reluarea procesului.
Hotărârile arbitrajului comercial internațional sunt obligatorii, în caz de neexecutare putând să fie investite cu formula executorie, care permite executarea silită, în cazuri de excepție, se pot admite cereri de reexaminare a hotărârilor arbitrajului cum sunt:
– partea care a pierdut procesul dovedește că a lipsit de la dezbateri, deoarece procedura de citare nu a fost îndeplinită;
– procesul a fost judecat de alți arbitri decât cei aleși;
– s-a dat mai mult decât a cerut partea câștigătoare;
– se pot aduce probe suplimentare, susceptibile să schimbe hotărârea, probe pe care partea în cauză nu le-a putut aduce până la pronunțarea hotărârii, din motive temeinic fundamentate.
6. Exonerarea de răspundere
Sunt cunoscute trei situații care-1 exonerează pe pârât de răspundere: forța majoră (acțiunea factorilor naturali: cutremure, inundații, secetă etc.); cazul fortuit (acțiunea factorilor umani), care face imposibilă executarea obligației de către pârât (de exemplu, interdicția de a exporta, decisă de administrația de stat); impreviziunea (de exemplu, majorarea taxelor vamale la import – eveniment necunoscut la semnarea contractului).
7. Prescripția dreptului la acțiune
Prin prescripție înțelegem termenul legal în limitele căruia cel prejudiciat poate să se adreseze instanței de judecată și după depășirea căruia pierde dreptul de a mai acționa în judecată.
Modul de aplicare a prescripției diferă aproape de la stat la stat. Sunt de menționat câteva aspecte comune majorității legislațiilor naționale:
– orice renunțare anticipată la prescripție este nulă;
– se prevede o prescripție generală cu termen lung, de până la 30 de ani și o prescripție specială, pentru anumite categorii de litigii, cu termene mai scurte, de până la trei ani;
– prescripția se aplică de instanța de judecată numai dacă debitorul o invocă.
BIBLIOGRAFIE
Ion Stoian, Emilia Dragne, Mihai Stoian – „Comert international – Tehnici si proceduri”, Editura Caraiman 2000
Centrul de Perfectionare, Consultanta si Management in Comertul International – „Tranzactii in comertul international”, Editura Percomex 1999
Centrul de Perfectionare, Consultanta si Management in Comertul International – „Reguli si uzante in comertul international”, Editura Percomex 2002
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Contracte Speciale In Materia Dreptului Comercial International (ID: 125813)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.