Individualizarea Pedepselor

CUPRINS

Cap.I. Aspecte generale………………………………………………………………….2

Cap.II Individualizarea administrarii a principalelor pedepse……………………….11

Cap.III Organizarea executarii pedepselor privative de liberatate……………………17

Cap.IV Noi reglementari in materia executarii pedepselor……………………………24

Cap.V Regimurile de executare a pedepselor…………………………………………..27

Cap.VI Forme de individualizare a aplicarii regimurilor de executare……………….41

Cap.VII Regimuri speciale de individualizare………………………………………….65

Cap.VIII Eliberarea conditionata………………………………………………………87

Cap.IX Calculul duratei executarii pedepsei……………………………………………95

Cap. X Analiza legislatiei internationale…………………………………………………97

Concluzii………………………………………………………………………………….104

Bibliografie……………………………………………………………………………….107

=== individualizarea-pedepselor ===

CUPRINS

Cap.I. Aspecte generale………………………………………………………………….2

Cap.II Individualizarea administrarii a principalelor pedepse……………………….11

Cap.III Organizarea executarii pedepselor privative de liberatate……………………17

Cap.IV Noi reglementari in materia executarii pedepselor……………………………24

Cap.V Regimurile de executare a pedepselor…………………………………………..27

Cap.VI Forme de individualizare a aplicarii regimurilor de executare……………….41

Cap.VII Regimuri speciale de individualizare………………………………………….65

Cap.VIII Eliberarea conditionata………………………………………………………87

Cap.IX Calculul duratei executarii pedepsei……………………………………………95

Cap. X Analiza legislatiei internationale…………………………………………………97

Concluzii………………………………………………………………………………….104

Bibliografie……………………………………………………………………………….107

CAPITOLUL I. ASPECTE GENERALE

Secțiunea 1. Noțiunea de individualizare a pedepselor

Una dintre cele mai importante noțiuni întâlnită în ramura dreptului penal, și implicit în cea a dreptului execuțional penal, este cea de individualizare a pedepselor numită și adaptarea sau personalizarea pedepselor.

Prin individualizarea pedepselor, se înțelege operațiunea prin care pedeapsa este adaptată nevoilor de apărare socială, în raport cu gravitatea (pericolul social) abstractă sau concretă a infracțiunii, cât și cu periculozitatea infractorului, pentru a asigura îndeplinirea funcțiilor și scopurilor acesteia.

Astfel, doctrina a definit individualizarea pedepselor ca fiind operațiunea prin care pedepsele sunt adaptate la nevoile apărării sociale.

Infracțiunile, chiar dacă sunt de același gen, se pot înfățișa în cele mai diverse moduri, relevând grade diferite de pericol social.

De asemenea, infractorii prezintă o periculozitate socială diferită.

În cazul în care există neconcordanță și disproporție între gravitatea unei infracțiuni și pedeapsa prevăzută de lege sau între periculozitatea infractorului și pedeapsa aplicată acestuia, scopul pedepsei nu se mai realizează, putându-se ajunge la rezultate contrare acestuia.

În vederea realizării funcțiilor sale, pedeapsa trebuie să fie adaptată la nevoile de îndreptare ale infractorului, cu luarea în considerare a gravității infracțiunii săvârșite.

Diversitatea infracțiunilor și a personalității infractorului, impune măsuri penale corespunzătoare acestei diversități, care să poată apăra societatea de infracționalitate și totodată, să prevină săvârșirea de infracțiuni.

Secțiunea a 2-a. Abordarea teoretică a noțiunilor cuprinse în definiția conceptului de individualizare a pedepselor

La stabilirea faptelor care urmează să fie interzise, legiuitorul pornește de la constatarea că, astfel de fapte au fost săvârșite cândva, și există teama că ele ar putea fi repetate.

Prin interzicerea acestor fapte, se arată membrilor societății, într-o formă specifică de exprimare, care trebuie să fie conduita lor față de anumite valori sociale, ce acțiuni le sunt interzise sau, dimpotrivă, le sunt ordonate în vederea apărării valorilor sociale respective. Indicarea conduitei socialmente necesare are loc, deci, nu prin prescrierea directă a acestei conduite ci în mod indirect, prin descrierea și interzicerea conduitei contrare celei dorite, această tehnică legislativă fiind considerată ca cea mai explicită și mai sugestivă formă de reglementare juridică penală a conduitei membrilor societății.

Infracțiunea este tocmai săvârșirea actului de conduită interzis prin norma incriminatoare. Literatura de specialitate cuprinde o sumedenie de definiții ale infracțiunii. Cea mai semnificativă este însă cea oferită de C. p. . Astfel, art. 17 alin. (1) al C. p. statuează că, ,,infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală.’’

Așa cum reiese din definiția infracțiunii dată de C. p., una dintre trăsăturile fundamentale ale infracțiunii constă în pericolul social al acesteia. În știința dreptului penal și în legislație, se face distincție între pericolul social generic al infracțiunii și pericolul social concret.

Pericolul social generic se referă la un anumit tip de infracțiune (furt, omor, tâlhărie etc.) și este evaluat de legiuitor in abstracto, pentru a decide, pe de o parte, dacă fapta respectivă prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, iar pe de altă parte cât de ridicat este acel grad și deci care este pedeapsa corespunzătoare acestei gravități. Legiuitorul face o evaluare generică, folosind datele de care poate dispune în momentul elaborării legii: importanța valorii sociale vătămate sau puse în pericol, gravitatea vătămării posibile, frecvența faptei etc. Se folosesc deci, date generale, rezultând din statisticile penale, din practica organelor judiciare, din experiența acumulată în practica de prevenire și combatere a fenomenului infracțional. Pericolul social generic diferă de la un tip de infracțiune la altul.

Pericolul social concret este pericolul pe care îl prezintă fapta săvârșită și este evaluat in concreto de organele judiciare penale, ținând seama de vătămarea sau periclitarea efectivă a valorii sociale respective, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce în condițiile concrete ale săvârșirii faptei, de împrejurările acesteia etc. Pericolul social concret diferă, în cadrul aceluiași tip de infracțiune, de la o faptă concretă la alta. Evaluarea lui este importantă, pe de o parte pentru că lipsa în concret a gradului de pericol social specific infracțiunii duce, potrivit legii în vigoare, la inexistența infracțiunii (art. 18¹ C. p. ), iar pe de altă parte pentru că, în procesul de individualizare a pedepsei, gradul de pericol social al faptei este unul din criteriile prevăzute de lege pentru realizarea acestei individualizări (art. 72 alin. (1) C. p.).

Continuând abordarea noțiunii de infracțiune, vom menționa faptul că, art. 17 alin. (2) al C. p. prevede că, infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale.’’

În acest sens, în doctrina penală recentă, răspunderea penală este definită ca fiind raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii, între stat, pe de o parte, și infractor, pe de altă parte, raport complex, al cărui conținut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societății, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancțiunea prevăzută pentru infracțiunea săvârșită și de a-l constrânge să o execute, precum și obligația infractorului de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept și restaurării autorității legii.

În această ipoteză, infracțiunea nu poate lua ființă, fără a fi săvârșită de către un subiect activ, numit infractor.

Infractorul ocupă un loc important în sistemul de drept, prezentând un dublu aspect juridic: unul, ca subiect al infracțiunii, altul, ca subiect al răspunderii penale.

Sub primul aspect, persoana infractorului este o condiție indispensabilă a existenței infracțiunii, știut fiind că infracțiunea este numai fapta unei persoane. Tot sub acest aspect, persoana infractorului face ca, infracțiunea să aibă un grad de pericol social mai mare sau mai mic.

Sub al doilea aspect, acela de infractor ca subiect al răspunderii penale, de persoana infractorului depinde tragerea la răspundere penală pentru infracțiunea săvârșită. Din acest punct de vedere, infractorul devine subiect de drept penal, subiect în legătură cu care apar reglementări speciale, care îi conferă obligații și drepturi.

În calitatea sa de subiect activ al infracțiunii, infractorul este definit , ca fiind persoana care săvârșește o faptă ce constituie infracțiune, prin acte de executare, de instigare sau de complicitatea. Este infractor persoana care participă la săvârșirea unei infracțiuni, indiferent dacă fapta este consumată sau a rămas într-o stare imperfectă pedepsibilă. Subiectul activ al infracțiunii nu se confundă cu făptuitorul, deoarece calitatea de făptuitor (penal) este dată de împrejurarea comiterii unei fapte prevăzută de legea penală, care poate sau nu să fie infracțiune.

Criminalitatea sau infracționalitatea este un fenomen determinat de multiple cauze. Astfel, pentru combaterea acestui fenomen negativ, este necesar, în primul rând, să fie combătute cauzele generatoare și condițiile favorizatoare, cu alte cuvinte, trebuind să se realizeze o operă de tăiere a rădăcinilor fenomenului infracțional. Astfel, împotriva cauzelor criminalității se va folosi o întreagă gamă de mijloace, de la cele social-economice, până la cele individuale, morale, educative. Însă, atunci când, deși se folosesc aceste mijloace, se săvârșesc totuși infracțiuni, aceste mijloace (de ordin material, social, moral etc.), trebuie să fie completate cu mijloace juridice, mai exact cu sancțiuni.

Conform doctrinei, sancțiunile de drept penal reprezintă o măsură de constrângere sau reeducare, care se aplică infractorului pentru restabilirea ordinii juridice, în scopul îndreptării acestuia și prevenirii săvârșirii infracțiunilor.

Pedepsele, măsurile de siguranță și măsurile educative, împreună, alcătuiesc sancțiunile cu caracter penal sau sancțiunile de drept penal.

La rândul lor, pedepsele reprezintă ,,o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului’’ (art. 52 alin. (1) C. p.).

Prin intermediul pedepselor, se arată membrilor societății, în vederea apărării valorilor sociale, care sunt consecințele nerespectării conduitei lor față de respectivele valori sociale.

Tot art. 52 din C. p., prevede la alin. (1) că ,,scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni’’. Acest scop are în slujbă, pentru realizarea sa, anumite mijloace, și anume funcțiile pedepsei. Aceste funcții sunt enumerate de literatura de specialitate astfel: funcția de constrângere (impunerea unei privațiuni sau restricții celui condamnat), funcția de reeducare (a condamnatului), funcția de exemplaritate (constă în influența pedepsei asupra subiecților de drept, alții decât condamnații) și funcția de eliminare (constând în eliminarea temporară sau definitivă a condamnatului).

Concluzionând, între cele trei instituții fundamentale ale dreptului penal (infracțiune, răspundere penală și sancțiune) există o strânsă interdependență. Infracțiunea, ca faptă periculoasă, interzisă prin norma penală, atrage prin săvârșirea ei, răspunderea penală, infracțiunea fiind temeiul răspunderii penale (art. 17 alin. (2) C. p.), iar răspunderea penală fără sancțiune ar fi lipsită de obiect. Corelația este și inversă, adică aplicarea pedepsei nu poate fi justificată decât de existența răspunderii penale a infractorului, iar răspunderea penală nu se poate întemeia decât pe săvârșirea unei infracțiuni.

1.1 RĂSPUNDEREA PENALĂ, PREMISĂ A SANCȚIUNILOR PENALE

Secțiunea 1. Răspunderea penală

Ca parte a răspunderii juridice, răspunderea penală este instituția juridică fundamentală a dreptului penal care alături de instituția infracțiunii și instituția sancțiunilor, formează pilonii oricărui sistem de drept penal.

Între cele trei instituții există o strânsă interdependență. Infracțiunea atrage prin săvârșirea ei răspunderea penală, iar răspunderea penală fără sancțiune (pedeapsă) este lipsită de obiect. Corelația este și inversă, adică aplicarea sancțiunii nu poate fi justificată de existența răspunderii penale, iar răspunderea penală nu se poate întemeia decât pe săvârșirea unei infracțiuni. Așadar, prin săvârșirea unei infracțiuni ia naștere un conflict de drept penal substanțial între societate (reprezentată de către stat), și autorul infracțiunii.

În aceste condiții intervine răspunderea penală, care a fost definită ca fiind însuși raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii, între stat, pe de o parte, și infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui conținut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societății, de a trage la răspundere pe infractor, precum și obligația infractorului de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept și restaurării autorității legii.

Cu scopul dezvoltării acestei teze vom aborda răspunderea din punctul de vedere al unei alte opinii din doctrina juridică conform căreia răspunderea este o „situație juridică de avertizare expresă a anumitor subiecte de drept despre consecințele juridice ale încălcării unor norme juridice și, în cazul nerespectării normelor în vigoare, de aplicare a constrângerii de stat în modul corespunzător încălcării constatate” sau „un complex de drepturi și obligații conexe care, potrivit legii, se nasc ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și al îndrumării membrilor societății în spiritul respectării ordinii de drept”.

Luând în considerare alte puncte de vedere, răspunderea penală comportă două accepțiuni.

Într-o accepțiune restrânsă, răspunderea penală constituie obligația pe care o are o persoană de a suporta o sancțiune penală, ca o consecință a săvârșirii unei infracțiuni (așadar, răspunderea penală „nu este un element al infracțiunii, ci efectul, consecința infracțiunilor”).

În sens larg, răspunderea penală desemnează nu doar obligația infractorului de a suporta sancțiunea, ci și dreptul și, totodată, obligația statului de a aplica o sancțiune penală persoanei care încalcă legea penală.

Prin finalitatea sa, legea penală asigură un echilibru între binele colectiv și cel individual, în concordanță cu cerința realizării depline a drepturilor și libertăților fiecărui membru al societății, fără ca prin aceasta să se aducă vreo atingere drepturilor și libertăților altora sau colectivității în ansamblul său, ceea ce reprezintă de fapt asigurarea unei concordanțe cu exigențele statului de drept.

În aceste condiții, ajungem la o mult mai cuprinzătoare definiție oferită răspunderii penale, care este prezentată ca fiind „un ansamblu de drepturi și obligații corelative ale subiectelor raportului juridic penal, care se realizează în principal prin constrângerea exercitată de stat față de infractor, în condițiile și formele prevăzute de lege, în scopul restabilirii ordinii de drept și a resocializării infractorului.”

Aceste drepturi și obligații conexe pe care le presupune răspunderea penală sunt prevăzute de normele dreptului penal, dar și de acelea ale dreptului procesual-penal, întrucât însuși raportul juridic penal se realizează prin mijlocirea altui raport juridic, adică a raportului juridic procesual penal. Raportul juridic penal este definitivat abia la sfârșitul raportului juridic procesual-penal, context în care dominant apare dreptul statului – reprezentantul legitim al societății – de a aplica o sancțiune celui care a săvârșit infracțiunea sau fapta prevăzută de legea penală și de a-l constrânge să execute respectiva sancțiune.

Prevederea sancțiunilor în lege, aplicarea și punerea lor în executare prin intermediul organelor de stat care au competență în această materie, dau viață instituției răspunderii penale, transformând-o dintr-o instituție abstractă într-o realitate operațională și eficientă.

Concluzionând, răspunderea penală are ca forme de realizare pedepsele și celelalte sancțiuni de drept penal.

Secțiunea a 2-a. Sancțiunile penale

2.1. Sancțiunile penale. O reglementare juridico-penală este de neconceput fără specificarea sancțiunilor de drept penal, acestea reprezentând, așa cum am arătat, una dintre cele trei instituții fundamentale ale dreptului penal, alături de infracțiune și de răspunderea penală, instituții care, așa cum am arătat, coexistă într-o condiționare reciprocă printr-o legătură organică.

Sancțiunile de drept penal reprezintă măsuri de constrângere sau reeducare, aplicate infractorului, pentru restabilirea ordinii juridice în scopul îndreptării acestuia și prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni.

Într-o opinie asemănătoare, sancțiunile de drept penal sunt consecințele pe care legea penală le impune în cazul încălcării preceptelor sale, măsuri de constrângere pe care le atrage comiterea faptelor prevăzute de legea penală și, totodată, instrumente de realizare și restabilire a ordinii de drept.

Dezvoltând definițiile enunțată mai sus, consecințele la care se face referire în aceasta constau în anumite privațiuni și suferințe la care este supus făptuitorul și care trebuie în același timp să aibă aptitudinea de a exercita o funcție inhibitorie, în măsură să-i determine pe cei care ar fi înclinați să încalce legea penală să se abțină de la o astfel de conduită. Totodată, aceste sancțiuni trebuie să fie în măsură să determine prin aplicarea lor față de cei care au trecut totuși la săvârșirea faptei interzise o schimbare în atitudinea și mentalitatea lor față de valorile sociale vătămate sau periclitate prin fapta săvârșită.

Ca rezultat al evoluției societății, al progreselor înregistrate în domeniul criminologiei, al penologiei și științei penitenciare și, în general, odată cu rezultatele obținute în planul cunoașterii prin științele sociale și umaniste, a avut loc o continuă diversificare a sancțiunilor de drept penal.

În această ipoteză, diversitatea sancțiunilor penale se întâlnește și în sistemul de drept românesc cunoscându-se trei categorii de sancțiuni, și anume:

1) măsurile educative, 2) măsurile de siguranță, 3) pedepsele.

2.2. Pedepsele. Pedepsele sunt cele mai importante sancțiuni, proprii dreptului penal. Fiind în același timp și măsuri de constrângere ce se aplică infractorilor, în sistemul sancționator acestea sunt cele mai severe.

C. p., la art. 52 statuează că, ,,pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului’’.

Pedepsele sunt singurele sancțiuni represive, destinate să curme activitatea infracțională și să determine schimbarea mentalității sociale a infractorului, printr-o acțiune modelatoare coercitivă și educativă exercitată asupra acestuia.

Într-o altă opinie, pedeapsa este instrumentul realizării procesului educativ și de reinserție socială, însă numai după ce s-a comis infracțiunea, transpunând în fapt dezaprobarea membrilor societății față de cei care aduc atingere valorilor apărate de legea penală. Ea poate fi aplicată numai dacă este prevăzută de legea penală, numai unui infractor și numai de către instanțele de judecată.

Doctrina și legislația oferă diverse clasificări ale pedepselor, în funcție de diverse criterii. În ipoteza în care prezenta lucrare abordează individualizarea administrativă a pedepselor principale privative de libertate, ne vom opri asupra clasificării pedepselor după rolul și importanța lor în: pedepse principale, complementare și accesorii.

Pedepsele principale se pot aplica singure și întotdeauna o infracțiune va fi sancționată legal cu o pedeapsă principală. Cu alte cuvinte, această pedeapsă se poate aplica infractorului singură, fără să fie condiționată de aplicarea altor sancțiuni de drept penal.

Pedepsele complementare sunt acele pedepse care se pot dispune numai alături de pedeapsa principală, având rolul de a completa represiunea iar pedepsele accesorii decurg din pedeapsa principală, din condamnarea definitivă.

Conform unei alte clasificări, pedepsele pot fi: privative de viață, corporale, privative de libertate, privative de drepturi, morale sau pecuniare.

1.2. NOȚIUNEA DE DREPT EXECUȚIONAL PENAL

Secțiunea 1. Noțiunea de drept execuțional penal

Dreptul penal este ramura de drept care cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează relațiile de apărare socială esențiale, determinând faptele ce constituie infracțiuni și sancțiunile aplicabile persoanelor care le săvârșesc, în scopul apărării ordinii juridice împotriva faptelor antisociale.

Însă, dreptul penal substanțial nu este de aplicațiune imediată. El se transpune în viață prin intermediul dreptului procesual penal. Sub acest aspect, dreptul penal apare ca un drept potențial care își îndeplinește funcția sa socială prin intermediul dreptului procesual penal.

În lumina dispoziției legale care reglementează scopul procesului penal, reiese că, activitatea procesual penală trebuie să se finalizeze prin pedepsirea persoanelor care săvârșesc infracțiuni. Așadar, în cadrul procesului penal trebuie aduse la îndeplinire dispozițiile hotărârii penale rămase definitive, astfel ca persoanele condamnate să suporte efectiv sancțiunile penale aplicate.

Obiectivele menționate mai sus justifică existența punerii în executare a hotărârilor penale ca fază autonomă a procesului penal. În literatura de specialitate, numeroși autori susțin autonomia acestei faze a procesului penal, existând însă și opinii potrivit cărora normele privind executarea hotărârilor penale ar aparține în întregime ramurii autonome a dreptului execuțional penal.

Ideea existenței unei ramuri speciale de drept, alcătuită din normele privind executarea pedepselor privative de libertate, anume ramura dreptului execuțional penal, a fost menționată în doctrină, invocându-se o seamă de argumente.

În această ipoteză, dreptul execuțional penal se poate defini ca o ramură de drept alcătuită dintr-o totalitate de norme juridice prin care se reglementează relațiile sociale privind executarea sancțiunilor de drept penal, în scopul asigurării unei influențări educative eficiente a celor care execută pedeapsa, al prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni și al apărării ordinii de drept.

Secțiunea a 2-a. Drept execuțional penal și drept penitenciar

În unele țări europene s-a dezvoltat o ramură mai restrânsă de drept penal, și anume dreptul penitenciar. r.

În ceea ce privește legătura dintre cele două ramuri de drept, afirmăm că dreptul execuțional penal are un domeniu mai larg, în sensul că acesta cuprinde reglementarea executării tuturor sancțiunilor penale, în timp ce dreptul penitenciar cuprinde numai reglementarea executării pedepsei privative de libertate, având un domeniu mai restrâns.

CAPITOLUL II. INDIVIDUALIZAREA ADMINISTRATIVĂ A PEDEPSELOR PRINCIPALE, PRIVATIVE DE LIBERTATE

Secțiunea 1. Istoricul individualizării pedepselor din perspectiva doctrinelor filozofice

Pentru o mai exactă înțelegere a problemelor pe care le ridică individualizarea pedepselor vom recurge la o înfățișare a doctrinelor care abordează individualizarea pedepselor în ultimele trei secole.

În doctrina clasică, împotriva salvgardării vechiului edificiu al feudalității, gânditorii iluminiști s-au ridicat împotriva legislației penale lipsite de umanitate. În pofida opoziției cu care au fost întâmpinate idei ca ale lui Cesare Beccaria, a prins viață un curent care tindea spre reforma dreptului penal, pa baza rațiunii și umanității, care și-a găsit apogeul la Revoluția franceză din 1789.

Ulterior, pentru școala neoclasică de la începutul secolului al XIX-lea, infracțiunea reprezintă actul unei voințe relativ libere, neputându-se aplica aceeași pedeapsă tuturor persoanelor care au săvârșit aceeași infracțiune.

Odată cu apariția lucrării ,,L’Uomo delinquente’’ de C. Lombrosso (1876), s-a constituit în Italia doctrina pozitivistă, conform căreia, sancțiunea se stabilește în raport cu periculozitatea infractorului, și nu a faptei comise.

La începutul secolului al XX-lea, din ce în ce mai mult preocupată de combaterea eficientă a fenomenului infracțional, gândirea penală a încercat o modificare mult mai permisivă a doctrinelor precedente. Astfel s-a creat doctrina ,,apărării sociale’’ (lupta împotriva antisocialității), care s-a concretizat în tendințe mai mult sau mai puțin radicale.

Conchizând, doctrina neoclasică contemporană se distanțează și mai mult de clasicismul tradițional consacrând regulile în funcție de care se realizează în prezent individualizarea pedepselor și pe care le vom aborda în prezenta lucrare.

Secțiunea a 2-a. Individualizarea – condiție pentru realizarea scopului pedepsei

Abordând orice pedeapsă, adresându-se unei anumite persoane concrete, care a săvârșit o anumită infracțiune, este evident că, funcțiile sale nu vor putea acționa eficient în direcția prevenirii decât dacă, prin genul și întinderea sa, va fi perfect adaptată cazului individual concret. O asemenea adaptare implică, luarea în considerare a faptei săvârșite, nu ca entitate abstractă, ci ca realitate concretă, având un rezultat determinat cantitativ și săvârșită în contextul unor anume situații, stări, împrejurări. Toate cele de mai sus imprimă infracțiunii săvârșite o gravitate proprie, de care trebuie să se țină seama la aplicarea pedepsei concrete. A aplica o pedeapsă necorespunzătoare acestei gravități, ar însemna fie a-l supune pe infractor unui spor de privațiuni, care nu este necesar pentru corecta conduita a sa, fie, dimpotrivă, a-i impune o suferință care, datorită intensității sale reduse, în loc să-l intimideze și să-l îndrepte, mai degrabă îl încurajează să persevereze în încălcarea legii penale.

Adaptarea pedepsei implică, cerința de a se ține seama, de persoana infractorului. Infractorul este cel care trebuie reeducat pentru a nu săvârși alte infracțiuni; voința, rațiunea, sentimentele sale trebuie să fie în așa fel influențate încât el să-și modifice comportamentul, iar acest rezultat să nu fie numai de moment, trecător, ci de durată. Or, pentru ca o asemenea transformare să poată fi operată prin mijlocirea pedepsei, este imperios necesar ca la stabilirea acesteia să se aibă în vedere personalitatea condamnatului, în toată complexitatea structurii sale.

Adaptarea pedepsei implică, în fine, în faza ulterioară, a executării, urmărirea atentă a reacțiilor celui condamnat la constrângerile impuse de detenție ori de regimul muncii corecționale și la activitatea educativă desfășurată în penitenciar sau la locul de muncă și – în raport cu aceasta – dacă este cazul, scurtarea timpului de executare.

Nu putem omite, nici faptul că pedeapsa are un scop preventiv general. Dar, în cazul pedepselor aplicate și executate, prevenția generală nu constituie o finalitate directă, ci una mediată, care se realizează numai în măsura în care fiecare pedeapsă concretă este în așa fel adaptată încât aptitudinile funcționale ale fiecăreia sunt cât mai complet și eficient puse în valoare.

Operația de individualizare a pedepselor, în raport cu fiecare infracțiune concretă și cu fiecare infractor în parte, reprezintă deci, condiția esențială pentru ca orice pedeapsă să-și valorifice funcțiile cu randamentul maxim.

Secțiunea a 3-a. Individualizarea pedepselor – principiu fundamental al dreptului penal și al dreptului execuțional penal

Instituția individualizării pedepselor, al cărei fundament juridic se află în dispozițiile capitolului V, din Titlul III, a Părții generale a C. p., dă expresia unui principiu – principiul individualizării – despre care credem că reprezintă unul dintre principiile fundamentale ale dreptului penal românesc.

Dacă, în general, prin principiu, se înțelege o idee conducătoare care reflectă trăsăturile esențiale ale unei categorii de fenomene sociale și relații sociale și care îndrumă condiția oamenilor în conformitate cu legalitatea dezvoltării istorice, principiile fundamentale ale dreptului sunt ,,acele idei conducătoare care caracterizează sistemul dreptului în totalitatea sa, sau anumite domenii determinate ale acestuia’’. Ele exprimă orientarea generală și trăsăturile esențiale ale reglementării juridice, a relațiilor sociale. În raport cu sfera fenomenelor juridice ale căror trăsături esențiale le reflectă, principiile dreptului nostru sunt: generale, adică comune tuturor ramurilor dreptului și speciale, adică proprii numai unei anumite ramuri a acestuia. Rezultă deci, că în sfera dreptului penal acționează atât principiile generale, cât și cele speciale.

Democratismul, umanismul și legalitatea sunt considerate de către unii autori le consideră a fi singurele principii fundamentale ale dreptului penal (și implicit execuțional penal) român.

Achiesăm la părerea conform căreia, individualizarea sancțiunilor de drept penal este un principiu fundamental, al dreptului penal, pentru că reprezintă o asemenea idee diriguitoare ce-și găsește expresia în ansamblul reglementărilor juridico-penale și, implicit, reflectă una dintre laturile esențiale ale acestei reglementări. În cele ce urmează, vom argumenta apartenența individualizării pedepselor la principiile fundamentale ale dreptului penal.

Întrucât realizarea scopului pedepsei, a scopului legii penale și a politicii penale este de neconceput (așa cum s-a arătat) fără individualizarea pedepselor, întreaga activitate de elaborare a normelor penale, de aplicare și de executare a sancțiunilor penale este dominată de ideea individualizării.

Principiul individualizării domină, în primul rând, procesul elaborării normelor juridice penale, căci acestea, în scopul prevenirii trebuie să creeze condițiile unei bune individualizări judiciare și administrative a pedepselor. Legiuitorul stabilește nu numai cadrul general al pedepselor (sistemul de pedepse) dar și pedepse relativ determinate, prin fixarea unui minim și a unui maxim special, pentru fiecare infracțiune. Pedepselor principale, care uneori pot fi alternative, li se adaugă unele pedepse complimentare (obligatorii sau facultative). De asemenea, legiuitorul reglementează un ansamblu de cauze, generale și speciale, de modificare a pedepsei și, totodată, stabilește criteriile generale de individualizare judiciară a sancțiunilor penale.

Individualizarea domină apoi, întreaga activitate de aplicare a legii penale, deoarece, atunci când inculpatul este găsit vinovat, aceasta se finalizează prin pronunțarea unei pedepse, ceea ce implică nu numai alegerea sancțiunii celei mai adecvate cazului concret, dar și stabilirea unui anumit cuantum, susceptibil să-i asigure cea mai deplină eficiență funcțională. Judecata, în ansamblul său, prin toate mecanismele sale, tinde către individualizarea pedepsei care reprezintă punctul său final, simplificând rațiunea sa.

Operația individualizării se continuă însă, și în faza executării, în raport cu conduita celui condamnat. În această fază, ea se poate concretiza nu numai în modificări ale regimului de executare, dar eventual și în reducerea duratei executării (spre exemplu, pe cale liberării condiționate și a grațierii).

Principiul individualizării pedepsei apare astfel, ca o linie directoare a dreptului nostru penal. Acest principiu are o legătură organică cu scopul legii penale, străbate ansamblul reglementării juridice penale (și implicit execuțional penale), iar la realizarea lui, concură toate normele și instituțiile care disciplinează răspunderea penală. Aceste norme și instituții ,,nu numai că nu pot nesocoti principiul individualizării pedepsei, dar nici nu și-ar putea realiza propriile lor funcții și propria lor finalitate dacă ar nesocoti principiul individualizării pedepsei sau dacă ar stânjeni realizarea deplină a acestuia’’.

Secțiunea a 4-a. Forme de individualizare: legală, judiciară și administrativă

Problema individualizării pedepsei nu este de dată recentă, termenul căpătând o largă circulație, în urma publicării în 1898 a lucrării lui R. Saleilles,intitulată ,,L’individualisation de la peine’’.

Cu toate că, pentru a exprima procedura de fixare, de stabilire a pedepsei, sunt utilizați termeni ca: dozare, proporționalizare și individualizare, care exprimă mai mult sau mai puțin cuprinzător conținutul acestei operațiuni, în materia executării pedepsei, termenul de individualizare este fără echivoc.

Așa cum am arătat la începutul lucrării, individualizarea pedepselor, se înțelege operațiunea prin care pedeapsa este adaptată nevoilor de apărare socială, în raport cu gravitatea (pericolul social) abstractă sau concretă a infracțiunii, cât și cu periculozitatea infractorului, pentru a asigura îndeplinirea funcțiilor și scopurilor acesteia.

Determinarea pedepselor este o problemă complexă, la a cărei soluționare concură, în mod succesiv, legiuitorul, judecătorul și administrația penitenciară.

Legiuitorul determină în abstract, ținând seama de necesitățile apărării sociale și având în vedere, în măsura posibilului, varietatea ipotezelor ce se pot ivi, pericolul social al fiecărui tip particular de infracțiune și răspunderea penală pe care urmează să o antreneze săvârșirea acesteia.

Judecătorului îi revine obligația să stabilească în concret, în raport cu o anumită infracțiune săvârșită și cu un infractor determinat, gravitatea reală a celei dintâi și periculozitatea particulară a celui de-al doilea, integrându-se în aprecierile generale ale legiuitorului.

Administrației penitenciare, în cooperare cu organele judiciare, îi incumbă, în fine, sarcina de a adapta regimul de detenție persoanei condamnatului și chiar de a corecta, in mitius opera judecătorului, făcând să înceteze executarea pedepsei atunci când, cel condamnat, fiind îndreptat, deținerea sa în continuare, nu sa mai justifică.

În această ipoteză, sunt cunoscute următoarele trei forme succesive de individualizare: legală, judecătorească și administrativă.

Individualizarea legală a pedepselor se referă la ansamblul normelor de drept penal, privind criteriile de individualizare a pedepsei pentru fiecare infracțiune în parte. Acest fel de individualizare se realizează de către legiuitor în faza de elaborare a legii și constituie totodată o materializare a principiilor legalității și individualizării pedepselor. Individualizarea făcută de legiuitor se materializează în:

a) prevederea cadrului general al pedepselor, a naturii și limitelor generale a fiecărei pedepse în concordanță cu principiile stabilirii sancțiunilor penale;

b) prevederea pedepsei pentru fiecare infracțiune în funcție de gradul de pericol social generic al acesteia, determinat la rândul său de importanța valorii sociale ocrotite, de vătămarea la care este supusă această valoare, de periculozitatea generic evaluată a făptuitorului etc.;

c) prevederea cadrului și a mijloacelor legale în care se vor realiza celelalte forme de individualizare, judiciară și administrativă, prin arătarea efectelor ce le au stările și circumstanțele de atenuarea sau de agravare asupra limitelor speciale ale pedepsei.

Individualizarea judiciară o realizează instanța de judecată și se materializează prin aplicarea pedepsei concrete infractorului pentru fapta comisă, în funcție de gradul de pericol social al faptei, de periculozitate a infractorului, de împrejurările concrete atenuante ori agravante în care s-a săvârșit infracțiunea sau care caracterizează persoana infractorului.

Acest tip de individualizare realizează atât prevenirea generală cât și prevenirea specială, prin constrângerea și reeducarea pe care pedeapsa concretă o are asupra infractorului.

Individualizarea administrativă este denumită astfel, după organele administrative care o realizează în faza de executare a pedepsei închisorii. Individualizarea administrativă se realizează în cadrul oferit de individualizarea legală și cea judiciară, în funcție de gravitatea pedepsei aplicate, de starea de recidivă, de conduita condamnatului la locul de deținere ș. a. .

Acest tip de individualizare, nu se rezumă doar la regimul de executare ci privește și durata executării efective a pedepsei, acre poate fi modificată la propunerea organelor administrative prin acordarea grațierii sau a liberării condiționate.

Cele trei etape ale individualizării pedepsei urmează o succesiune logică, ele decurgând una din cealaltă. Pe parcursul celor trei etape ale individualizării pedepsei, întâlnim elemente comune care vizează scopul pedepsei, și anume: prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, apărarea împotriva infracțiunilor, precum și apărarea valorilor sociale enumerate în C. p. .

CAPITOLUL III. ORGANIZAREA EXECUTĂRII PEDEPSELOR PRINCIPALE, PRIVATIVE DE LIBERTATE

Secțiunea 1. Administrația Națională a Penitenciarelor-cooperarea cu alte instituții în vederea asigurării individualizării pedepselor

Așa cum am arătat, există trei autorități care intervin succesiv în determinarea și aplicarea pedepsei, individualizarea fiind legală, judiciară și administrativă. Cea dintâi se exercită prin legiuitor, a doua prin judecători, iar a treia prin administrația penitenciară.

În această ipoteză, un rol important în individualizarea administrativă a pedepselor îl are Administrația Națională a Penitenciarelor, principala instituție care are ca obiect concretizarea politicii statului privind realizarea deținerii persoanelor condamnate de către instanțele de judecată.

Administrația Națională a Penitenciarelor și unitățile subordonate fac parte din instituțiile publice de apărare, ordine publică și siguranță națională ale statului și constituie, sistemul administrației penitenciare.

În ultimii 100 de ani, majoritatea sistemelor penitenciare din țările europene s-a bazat pe modele și structuri militare. Odată cu dezvoltarea Organizației Națiunilor Unite și a Consiliului Europei, statele membre au recomandat ca administrațiile penitenciare să fie separate de serviciile militare. Demilitarizarea sistemelor penitenciare presupune transformarea structurii militare în structuri civile, administrative.

În România această tendință de demilitarizare s-a cristalizat prin trecerea din subordinea Ministerului de Interne în cea a Ministerului de Justiție a Administrației Naționale a Penitenciarelor, în anul 1991.

Legea 275/2006 consacră Administrației Naționale a Penitenciarelor art. 15. Textul Legii 275/2006 e completat de Hotărârea Guvernului României nr. 1849/2004, privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor. Conform acestei hotărâri, ,,Administrația Națională a Penitenciarelor……se organizează prin preluarea atribuțiilor, patrimoniului, personalului și a bugetului … Direcției Generale a Penitenciarelor.’’ În această ipoteză, structura organizatorică a Administrației Naționale a Penitenciarelor este alcătuită din: direcții, servicii independente, servicii, secții, birouri, compartimente sau colective temporare, înființate prin ordin al ministrului justiției.

Cooperarea Administrației Naționale a Penitenciarelor cu alte instituții în vederea asigurării individualizării pedepsei

În vederea asigurării unei mai bune individualizări a pedepselor, Administrația Națională a Penitenciarelor cooperează cu diverse instituții. În această ipoteză ne putem referi la colaborarea cu: organizațiile neguvernamentale interne și internaționale ( ca de exemplu: Prison Fellowship România, Înaltul Comisariat pentru Refugiați etc.), autoritățile administrației publice locale (potrivit Legii nr. 705/2001 privind sistemul național de asistență socială) mass-media, Administrația Națională de Probațiune ș. a..

Secțiunea a 2-a. Penitenciarele speciale

2.1. Drept comparat. Așezăminte penitenciare în Europa. Locațiile în care sunt custodiați condamnații, variază de la un stat la altul și pot fi clasificate după mai multe criterii.

a) După gradul de siguranță, majoritatea administrațiilor penitenciare dispun de: penitenciare de maximă siguranță, cu regim închis, semideschis și deschis, chiar dacă denumirile lor diferă (colonii ci regim general sau normal, regim întărit și regim strict – în Belarus și Lituania; penitenciare de categorii de la I la IV – în Suedia sau penitenciare de categorii de la A la C – în Marea Britanie). Excepția o constituie Slovenia unde nu există penitenciare de maximă siguranță și nici spitale penitenciar.

b) După clasificarea persoanelor deținute în instituțiile penitenciare, toate administrațiile penitenciare dispun de penitenciare pentru arestați preventiv și condamnați definitiv, pentru tineri și adulți, pentru bărbați și femei. Unele particularități există în Elveția unde există închisori distincte pentru infractori primari și pentru recidiviști, în Macedonia, unde există instituții distincte pentru străini și apatrizi, iar în Marea Britanie există penitenciare pentru imigranți.

c) În funcție de competența teritorială, există instituții penitenciare de stat și locale (Danemarca), naționale și districtuale (Norvegia), centrale și regionale (Portugalia), districtuale și de district judecătoresc (Italia).

d) După durata pedepsei de executat, statele dispun de instituții penale pentru pedepse scurte sau lungi (Elveția, Italia, Olanda, Portugalia).

e) Alte tipuri de penitenciare sunt: Penitenciare tranzitorii (Bulgaria), colonii semideschise (Belarus, Macedonia, Turcia), instituții pentru executarea măsurilor aplicate toxicomanilor (Elveția, Italia), instituții cu regim mai liber, de semidetenție și private (Elveția), instituții de terapie socială (Germania), ferme penale și colonii de muncă penală (Italia), spitale judiciare de psihiatrie (Italia, Spania), instituții de inserție socială și unități dependente (Spania), instituții de probațiune (Suedia), institute de medicină legală (Ungaria).

În privința instituțiilor pentru minori, în Irlanda funcționează așezăminte speciale pentru infractorii cu vârste de peste 16 ani, iar cei cu vârste de sub 16 ani se află în școli ce aparțin Departamentului Educației și Științei; în Slovacia, minorii infractori sunt internați în case de corecție, pe o perioadă de 1-3 ani, iar în Marea Britanie, tinerii infractori cu vârste de sub 16 ani sunt custodiați în unități aparținând autorităților locale.

Numărul penitenciarelor e cuprins în limite ce variază de la 2 (Andorra) la 564 (Turcia). Penitenciare cu capacitatea cea mai mică se găsesc în Finlanda și Slovacia (20 de locuri), iar cu capacitate mare în Turcia (2500 de locuri).

2.2. Penitenciarele. Se poate afirma, că administrația publică poate fi definită ca ,,…acea formă de realizare a puterii de stat, care constă atât în executarea legilor prin organe proprii, cât și în organizarea executării legilor de către organele statului..’’ Astfel, un loc important în sistemul organelor statului român îl ocupă organele administrației publice, chemate să înfăptuiască funcțiile statului și, să coordoneze întreaga activitate socială.

Executarea pedepsei privative de libertate, presupune un anumit loc de deținere, loc cunoscut sub denumirea specială de penitenciar.

Doctrina definește conceptul de penitenciar, ca fin instituția în care se execută pedeapsa privativă de libertate, instituție specială, cu scopuri, funcții și structură proprii, necesară executării acestor pedepse, aplicate de către instanțele de judecată, instituție care nu se subordonează organelor administrației publice, ci colaborează cu acestea.

C. p. conține prevederi referitoare la instituția penitenciarelor. Astfel, potrivit art. 57 alin. (1) C. p., ,,executarea pedepselor privative de libertate se face în locuri de deținere anume destinate, denumite penitenciare’’.

În ceea ce privește mențiunile cu caracter general, privitoare la unitățile de deținere (penitenciare), vechea lege a executării pedepselor (23/1969, abrogată prin intrarea în vigoare a legii 275/2006) se limitează în ceea ce privește această problemă definind doar penitenciarele.

Legea nr. 294/2004 ( proiect de lege ferenda care nu a mai intrat în vigoare) prevedea de asemenea în art. 25 că ,,pedeapsa principală privativă de libertate a închisorii, a închisorii stricte, a detențiunii severe și a detențiunii pe viață se execută în locuri anume destinate, denumite penitenciare’’.

Reluând prevederile Legii 23/1969 (lege abrogată), noua lege a executării pedepselor, Legea 275/2006, statuează la art. 11 că, ,,pedeapsa detențiunii pe viață și a închisorii se execută în locuri anume destinate, numite penitenciare’’.

Concluzionând, în cadrul atribuțiilor unităților penitenciare, intră și cea a individualizării administrative a pedepselor executate în cadrul acestor unități.

2.3. Penitenciarele speciale. Într-adevăr, pe lângă demersurile luate în urma repartizării condamnatului în penitenciar, trebuie aplicate și unele criterii de separațiune a condamnaților.

Printre unitățile penitenciare din România, se regăsesc și unități penitenciare speciale, destinate executării pedepselor privative de libertate de către unele categorii de deținuți vulnerabili (spre exemplu femeile, minorii tinerii etc.), categorii care necesită o atenție deosebită.

Vechea lege (23/1969) nu detaliază situația penitenciarelor speciale, această problemă fiind abordată mai detaliat în noile reglementări postdecembriste.

În această ipoteză, Legea 294/2006 (proiect de lege ferenda care nu a mai intrat în vigoare datorită adoptării Legii 275/2006) conținea prevederi cu privire la penitenciarele speciale. Aceste prevederi se regăsesc și în Legea 275/2006, actuala lege a executării pedepselor. De asemenea, Hotărârea Guvernului nr. 1849 din 28 octombrie 2004, privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor prevede că, ,,pentru îndeplinirea atribuțiilor, în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor se înființează, se organizează și funcționează penitenciare, penitenciare spital, centre de reeducare….’’

A. Penitenciarele pentru minori. Îndreptându-ne atenția asupra minorilor deținuți, aceștia au dreptul nu numai la a li se asigura toată protecția drepturilor omului oferită adulților, dar au dreptul și la servicii adiționale și la protecție suplimentară, datorită imaturității și vulnerabilității lor.

Toate recomandările internaționale sunt de acord că minorii și tinerii nu ar trebui pedepsiți cu închisoarea. Dacă totuși se află într-un penitenciar, ei ar trebui sa stea cât mai puțin aici și ar trebui separați de restul condamnaților, pentru a evita însușirea subculturii carcerale. Minorul și tânărul au personalitatea în formare și este ușor să înceapă să se ,,simtă bine’’ în închisoare, de vreme ce societatea din afară îi respinge.

Din aceste considerente, principiul dominant în materie de regim de deținere al condamnaților minori la închisoare este cel al deținerii diferențiate după categoria de condamnați și după felul penitenciarelor în care categoriile de condamnați sunt puși să execute pedeapsa.

E. Garcia Mendez este de părere că munca cu tinerii infractori ar trebui să fie ghidată după două principii care se opun fundamental culturii instituției locale, și anume „instituția neterminată” și „profesiunea neterminată”. Aplicarea în practică a celor două principii înseamnă să se facă în așa fel încât instituția penală pentru minori să fie cât mai dependentă de lumea din afară.

Regimul de deținere și tratamentul minorilor, ca și al tinerilor (18-21 de ani), sunt diferențiate față de cele ale majorilor. Despre aceste diferențe sau regim special al minorilor, în lege au fost și sunt înscrise dispoziții exprese și speciale. Asupra acestui regim vom insista în capitolele următoare ale prezentei lucrări.

B. Penitenciare pentru femei. În toată lumea, femeile formează o minoritate în rândul deținuților. Pe data de 31 decembrie 2002, numărul femeilor deținute în România era de exact 2122. Datorită vulnerabilității acestora, privarea de libertate trebuie aplicată ca măsură, numai dacă este cu adevărat necesară și numai după examinarea serioasă a altor variante posibile de reeducare.

Cu toate că, programele pentru bărbați și cele pentru femei sunt, în principiu, similare, programele destinate deținutelor trebuie să pună un mai mare accent pe necesitățile femeilor precum : munca (se știe că femeile deținute nu pot fi folosite la munci grele), educația școlară, educația pentru statutul de părinte (faptul de a crește copiii departe de mamele lor sau în penitenciar constituie o adevărată dilemă), asumarea unei vieți independente, renunțarea la unele substanțe care creează dependență, etc.

În această ipoteză se justifică regimul diferențiat la care trebuie supuse femeile deținute, devenind destul de clară necesitatea separării lor de ceilalți deținuți.

Luând în considerare premisele delicate ale acestei probleme, Consiliul Europei a emis Recomandarea nr. 1469 din 2000 („Mame și copii în închisoare”), prin care Adunarea recomandă Comitetului de Miniștri să îndrume statele membre în crearea unui regim diferențiat aplicabil femeilor deținute.

C. Penitenciare-spital. Reabilitarea socială a deținuților nu poate fi atinsă fără individualizarea pedepsei – adaptarea tratamentului la nevoile individuale ale deținutului, prin aplicarea unor programe terapeutice speciale. Acestea nu exclud, ci se adaugă la serviciile medicale general valabile ce se acordă deținuților. Programele terapeutice individualizate sunt în aceeași măsură un drept al deținutului și o obligație a administrației penitenciare.

Regimul medical diferențiat aplicat anumitor categorii de deținuți este impus de nevoile speciale, determinate de caracteristicile biologice și psiho-sociale ale acestora: minori, tineri, femei, mame cu copii mici, persoane în vârstă, persoane cu handicap sau cu boli grave în stadiu terminal. Pe de altă parte, anumite categorii de afecțiuni (tulburări psihice, toxicomaniile) impun un regim diferențiat pentru deținuții care le prezintă.

Prin privarea de libertate a celui condamnat la executarea unei pedepse cu închisoarea, statul își asumă responsabilitatea de a se îngriji de sănătatea celor cărora li se aplică regimul de detenție.

Unele boli sunt, mai ales prin frecvență, adevărate probleme de sănătate publică: bolile infecțioase (boli cu transmitere sexuală, HIV/SIDA, hepatitele B și C), toxicomania și bolile mintale.

Bolile respective trebuie tratate împreună cu comunitatea din jurul penitenciarului și tratamentul trebuie continuat în comunitate.

Principiile generale aplicabile asistenței medicale în penitenciare au fost formulate de Comitetul pentru Prevenirea Torturii. Aceste principii sunt următoarele: accesul nelimitat și liber la îngrijiri medicale, echivalența serviciilor medicale (cu cele din afara penitenciarelor), confidențialitatea, informarea deținutului, responsabilitatea deținutului pentru propria sănătate.

Secțiunea a 3-a. Drept comparat. Controlul asupra sistemelor penitenciare

În ceea ce privește controlul exercitat asupra sistemului penitenciar, administrațiile penitenciare sunt inspectate și monitorizate de comitete și comisii de inspecție, după cum urmează:

– în Austria, Belarus, Irlanda, Norvegia și Regatul Unit al Marii Britanii funcționează comisii pentru supravegherea executării sentințelor, alcătuite din 3-7 persoane cu funcție onorifică, persoane ce au ca atribuție inspectarea – prin vizite neanunțate, o dată pe an, a instituțiilor penale din districtul lor – și întocmirea unor rapoarte anuale care sunt înaintate ministrului justiției;

– în Olanda există o Comisie de supraveghere și sesizări, membrii acesteia având obligația de a acorda deținuților consultații, câte o oră în fiecare lună;

– Avocatul Poporului inspectează și monitorizează administrațiile penitenciare în state precum Danemarca, Finlanda, Lituania, Macedonia, România, Slovenia, Spania, Suedia și Regatul Unit al Marii Britanii – unde există un Avocat al Poporului numai pentru penitenciare. În Suedia aceasta este singura instituție care monitorizează în totalitate sistemul penitenciar, iar în Spania Avocatul Poporului prezintă în fața Parlamentului rapoarte anuale specifice;

– Procuratura, prin secții specializate, deține atribuții de inspecție și monitorizare a administrațiilor penitenciare din Andorra, Bulgaria, Belarus, Germania, Letonia, România, Slovacia, Turcia și Ungaria. În Turcia procuratura este singura instituție de stat cu drept de inspecție în penitenciare, permițându-se, totuși, și accesul unor asociații și organizații umanitare.

– Parlamentul controlează administrațiile penitenciare prin: Comisia pentru apărarea drepturilor omului – România; Comisia de supraveghere parlamentară – Elveția; Biroul drepturilor omului – Letonia; Comisia permanentă de supraveghere a drepturilor și libertăților cetățenești și o comisie de stat care inspectează instituțiile penitenciare (formată din 5 membri) – Macedonia; propuneri legislative, cereri, interpelări – Spania; Comitetul Național pentru Apărare și Securitate și o Comisie specială de supraveghere stabilită de Consiliul Național al republici – Slovacia; Comitetul Consiliului Central pentru aplicarea legii penale – instituție independentă care consiliază Ministerul Justiției în probleme de penologie – Olanda.

– controlul judiciar este efectuat de către: magistrați de supraveghere – Italia (unde mai pot efectua controale de specialitate, pe linia lor de activitate, și autoritățile locale de sănătate, Institutul Național de Asigurare împotriva Accidentelor de Muncă și Inspectoratul pentru Muncă și Solidaritate Socială); judecătorii din primă instanță – Macedonia; judecătorii pentru executarea pedepselor – Portugalia; președintele tribunalului competent – Bulgaria, Belarus, România, Slovacia; judecători – Andorra și Spania;

– controlul care se exercită în cadrul ministerelor cărora le sunt subordonate penitenciarele sau controlul propriu administrației penitenciare prezintă și el anumite particularități, fiind efectuat de următoarele instituții:

– Biroul Central de Inspecții al administrației penitenciare – Italia;

– Serviciul de Inspecție (condus de magistrați detașați din cadrul Parchetului) – Portugalia;

– Inspectorul Șef al Penitenciarelor Majestății Sale – Regatul unit al Marii Britanii;

– Corpul de Inspecție Penitenciară din cadrul Ministerului Justiției – România;

– Secțiunea pentru Serviciile Penitenciare din cadrul Ministerului Justiției și Inspecția Direcției Generale a Corpului Penitenciar și Curții de Pază – Slovacia;

– Ministerul de Justiție – Republica Cehă, Lituania, Slovenia;

– Ministerul de Interne – Andorra și Lituania.

Grecia și Luxemburg nu dispun de nici un organism din afara admi-nistrației penitenciare care să fie însărcinat cu inspecția penitenciarelor.

CAPITOLUL IV. REGLEMENTĂRI NOI ÎN MATERIA EXECUTĂRII PEDEPSELOR

Secțiunea 1. Legea 23/1969, Legea 294/2006 (proiect de lege ferenda ) și Legea 275/206 (noua lege a executării pedepselor)

Reglementarea executării sancțiunilor de drept penal se regăsea, până nu demult, în cea mai mare parte în Legea 23/1969, vechea lege a executării pedepselor, cu modificările și completările ulterioare.

Această lege urma să fie abrogată de Legea 294/2006, privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Legea 294/2006 a fost publicată în M. Of. nr. 591 din 1 iulie 2004 și urma să intre în vigoare la data de 28 iunie 2005, intrare care a fost amânată pentru data de 1 septembrie 2006, prin O.U.G. nr. 58/2005 pentru modificarea Legii nr. 301/2004 (privitoare la C. p.) și a Legii nr. 294/2004, publicată în M. Of. nr. 552 din 28 iunie 2005.

Însă Legea 294/2006, a rămas la nivel de proiect legislativ de lege ferenda, deoarece legiuitorul a elaborat o nouă lege a executării sancțiunilor penale, anume Legea 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Această lege a fost publicată în M. Of. nr. 627 din 20 iulie 2006 și a intrat în vigoare în octombrie 2006. Legea 275/2006 constituie în prezent noua lege care reglementează executarea sancțiunilor de drept penal.

Secțiunea a 2-a. Opinie proprie asupra Legii 275/2006

În încercarea de a se conforma standardelor Uniunii Europene privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, legiuitorul a eliberat o lege menită a asigura o dezvoltare modernă a activității de aplicare a pedepselor privative de libertate, în consens cu recomandările europene. Legea instituie măsuri de descurajare a comportamentelor discriminatorii, prevederile fiind în concordanță cu directivele europene de aplicare a principiului tratamentului egal al persoanelor. Legea dă o mai mare atenție și drepturilor condamnatului de a avea acces la informație, la consultarea documentelor personale, de a-și manifesta opiniile și credințele religioase.

Conform noii legislații, cele patru regimuri de executare a pedepselor vor fi: de maximă siguranță, închis, semideschis și deschis. Acestea vor urmări să acorde condamnaților posibilitatea de a trece dintr-un regim de executare în altul, în funcție de conduita pe care acesta o are în detenție. Astfel, de acum încolo, regimul de maximă siguranță se va aplica doar persoanelor condamnate la detenția pe viață sau la pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani. În acest caz, legea spune că vor exista măsuri stricte de pază și escortare, în vreme ce activitățile educative sau munca prestată se va efectua numai în grupuri mici. Cel de-al doilea regim va fi cel închis, aplicabil persoanelor condamnate la pedepse cuprinse între 5 și 15 ani de închisoare. Ca noutate, persoanele care vor fi încadrate în acest regim vor putea munci și în afara penitenciarului, sub pază. Regimul semideschis se va aplica persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii între 1 și 5 ani și este mult mai lejer. Astfel, regulile instituite pentru acești deținuți prevăd posibilitatea ca aceștia să se deplaseze neînsoțiți în interiorul penitenciarului, să muncească și să participe la diverse activități, în spații care rămân deschise în timpul zilei. Cel de-a patrulea regim, deschis, se va aplica condamnaților la pedepse cu închisoarea mai mici de un an, activitățile putându-se desfășura fără supraveghere.

În ceea ce privește schimbarea regimului de executare a pedepselor, legea prevede că aceasta se dispune de judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, la cererea persoanei condamnate sau la sesizarea Comisiei pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate. La rândul său, Comisia va avea obligația ca, o dată la șase luni, să verifice conduita persoanei condamnate și să întocmească un raport în acest sens. Judecătorul delegat trebuie să ia o decizie în 15 zile, iar dacă acesta constată că nu sunt îndeplinite condițiile pentru schimbarea regimului de executare, stabilește ca următorul termen de analiză a dosarului să fie peste șase luni. Încheierea judecătorului delegat poate fi atacată la judecătoria în a cărei circumscripție se află penitenciarul, hotărârea instanței fiind definitivă.

Cum era normal, noul act normativ acordă o atenție mai mare laturii educative a executării pedepsei, renunțându-se la caracterul represiv al regimului de executare a pedepsei, care în prezent se bazează pe obligația condamnatului de a munci. Astfel, deținutul va putea derula o activitate în raport cu pregătirea pe care o are, munca fiind remunerată (cu excepția activităților gospodărești) cu venituri ce nu pot fi inferioare salariului minim pe economie. Deținuții vor putea munci doar opt ore pe zi și maximum 40 de ore pe săptămână.

Secțiunea a 3-a. Comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate

Legea 23/1969 (vechea lege a executării pedepselor) nu cuprindea dispoziții cu privire la comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate (în continuare comisia), ea luând naștere odată cu intrarea în vigoare a Legii 275/2006. O parte a atribuțiilor acestei comisii erau preluate în vechea lege, de către comisia de propuneri (mai ales în ceea ce privește liberarea condiționată).

În cele ce urmează vom prezenta în detaliu atribuțiile comisie precizând că, în fiecare penitenciar se constituie o astfel de comisie, alcătuită din: directorul penitenciarului, directorul adjunct pentru siguranța deținerii și regim penitenciar, medicul penitenciarului, șeful serviciului socio-educativ și un consilier din cadrul serviciului de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor, în a cărui circumscripție teritorială se află penitenciarul, desemnat anual de directorul serviciului, psihologul și educatorul implicați în programul de reintegrare socială a persoanei condamnate. (art. 14 din Legea 275/2006)

Comisia are, după cum putem deduce din denumirea ei, principala atribuție, de a stabili regimul de executare a pedepselor privative de libertate la primirea persoanei în primul penitenciar în care aceasta urmează să execute pedeapsa. (art. 25 alin. (1) din Legea 275/2006)

Atribuțiile acestei comisii nu se opresc aici, ele extinzându-se și în sfera schimbării regimului de executare a pedepselor privative de libertate. Astfel, art. 26 din Legea 275/2006 dispune:

,,(1) Schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate se dispune de judecătorul delegat pentru executarea pedepselor, la cererea persoanei condamnate sau la sesizarea’’ comisiei. Aceasta ,,are obligația ca, o dată la 6 luni, să analizeze conduita persoanei condamnate și eforturile depuse de aceasta pentru reintegrarea socială, întocmind un raport care se aduce la cunoștința persoanei condamnate, sub semnătură. În cazul în care comisia apreciază că se impune schimbarea regimului de executare, sesizează judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate (art. 26 alin. 1 din Legea nr. 275/2006).

(2) Schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate în regimul imediat inferior se poate dispune dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: raportul comisiei prevăzute în alin. (1) constată că buna conduită a persoanei condamnate permite schimbarea regimului în care aceasta execută pedeapsa privativă de libertate, persoana condamnată a făcut eforturi serioase pentru reintegrarea socială, în special în cadrul activității educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, al instruirii școlare și al formării profesionale , precum și în cadrul muncii prestate.

(3) Schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate într-unul mai sever se poate dispune dacă: persoana condamnată a comis o infracțiune sau o abatere disciplinară gravă, care o fac incompatibilă cu regimul în care se execută pedeapsa privativă de libertate, și dacă, prin conduita sa afectează grav conviețuirea normală în penitenciar sau siguranța acestuia.

(4) Împrejurările prevăzute în alin. (2) sau (3) sunt constatate de’’ comisie ,,printr-un raport care se anexează cererii persoanei condamnate ori sesizării comisiei.’’

Referitor la transferarea persoanelor condamnate, aceasta se dispune de către directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor, la propunerea comisiei sau la cererea persoanei condamnate, cu avizul acestei comisii. (art. 31 alin. (1) din Legea 275/2006)

Tot Legea 275/2006 cuprinde la art. 68 prevederi cu privire la comisia amintită, în sensul că, aceasta acordă, la propunerea șefului secției unde este deținută persoana condamnată și unele dintre recompensele de care pot beneficia deținuții.

Așa cum vom mai reitera în cadrul capitolului privitor la liberarea condiționată, potrivit procedurii execuțional-penale, comisia propune eliberarea condiționată a deținuților. Ne vom îndrepta atenția asupra procedurii la care ia parte comisia în capitolul legat de liberarea condiționată, unde vom analiza problema pe larg.

CAPITOLUL V. DESPRE REGIMURILE DE EXECUTARE A PEDEPSELOR PRIVATIVE DE LIBERTATE – ELEMENT AL INDIVIDUALIZĂRII ADMINISTRATIVE – ȘI REGULILE DE STABILIRE A ACESTORA

Secțiunea 1. Drept comparat. Felurile regimurilor de executare a pedepselor privative de libertate

În doctrină s-a arătat că, prin regim penitenciar se înțelege felul cum este organizată viața și activitatea condamnatului în penitenciar, pe durata executării pedepsei, în scopul reeducării lui și a prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni.

Sunt cunoscute în legislația internațională, mai multe regimuri de executare a pedepsei închisorii: regimul deținerii în comun, regimul izolării celulare (filadelfian sau pennsylvanian), regimul mixt (auburnian), regimul progresiv (irlandez) și regimul deschis sau pe încredere.

În opinia ilustrului jurist Ion Oancea, regimul de deținere în comun se caracterizează prin faptul că, în penitenciar, persoanele sunt ținute împreună, atât ziua, cât și noaptea; ele iau masa în săli comune, dorm în dormitoare comune, lucrează în ateliere comune etc. Bineînțeles, femeile sunt ținute separat de bărbați și minorii sunt ținuți separat de majori etc.

Regimul de deținere celulară a apărut după regimul de deținere în comun. El își are originea în Italia și în Marea Britanie, unde, sub influența ideilor lui J. Howard, s-a construit închisoarea celulară din Bedford. În S.U.A., de asemenea în statul Pennsylvania, s-au construit două închisori celulare celebre, una la Pittsburg (1872) și alta la Philadelphia (1829) – de aici denumirea de regim pennsylvanian. Acest tip de regim s-a extins apoi în alte țări europene. Regimul de deținere celulară constă în ținerea condamnaților închiși în celule separate, ziua și noaptea. Cu alte cuvinte este vorba de ținerea condamnaților în izolare totală sau aproape totală.

Regimul de deținere mixt sau auburian (după numele penitenciarului din Auburn, statul New York), este acel regimul de deținere conform căruia, condamnatul este ținut toată ziua în comun și noaptea în celule individuale. Ideea călăuzitoare a autorilor acestei forme de deținere era de a prelua părțile pozitive și de a înlătura părțile negative de la regimul de deținere în comun și de la regimul de deținere în celulă.

Regimul de deținere progresiv constă, la început în deținerea în regim celular și, în măsura îndreptării și a comportării bune a condamnatului, trecerea la deținerea în comun, apoi, la o fază intermediară, un fel de semilibertate, iar la urmă, trecerea la liberarea condiționată.

În sistemul de drept românesc, vechea lege a executării pedepselor (anume Legea 23/1969) consacra ca regulă regimul deținerii în comun

În dreptul penal român actual, C. p. (la art. 53³-534 ) și art. 18-28 din Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal instituie prevederi cu privire la un număr de patru regimuri de executare a pedepselor privative de libertate.

Astfel, conform C. p., pedepsele privative de libertate se execută în unul din următoarele regimuri: regimul de maximă siguranță, regimul închis, regimul semideschis, regimul deschis (art. 53³ alin. (2) C. p.).

Articolul 19 din Legea nr. 275/2006, reluând prevederile proiectului de lege ferenda nr. 294/2006, menționează felurile regimurilor de executare a pedepselor privative de libertate, acestea fiind următoarele:

a) regimul de maximă siguranță;

b) regimul închis;

c) regimul semideschis;

d) regimul deschis.

Secțiunea a 2-a. Regimul de maximă siguranță

Regimul de maximă siguranță se aplică inițial persoanelor condamnate la pedeapsa detențiunii pe viață și persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani. (art. 20 alin. (1) din Legea 275/2006)

Această categorie de condamnați este considerată mai greu de influențat în sens pozitiv și reformator, de unde și ideea izolării lor pe termen mai lung, pentru evitarea săvârșirii a noi infracțiuni și asigurarea unui timp suficient pentru implementarea și desfășurarea programelor specifice de reeducare, în încercarea de a-i aduce la stadiul de persoane capabile să respecte legea și valorile sociale.

Acești condamnați constituie o categorie dificilă și periculoasă, executarea pedepselor lor ridicând numeroase probleme de genul: regimului special – mai sever – de detenție, măsuri de pază și supraveghere stricte, regim de muncă, de ordine și disciplină aparte.

În acest sens, menționăm art. 20 alin. (3) din Legea nr. 275/2006, unde se prevede că persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim de maximă siguranță sunt supuse unor măsuri stricte de pază, supraveghere și escortare, sunt cazate, de regulă, individual, prestează munca și desfășoară activitățile educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială în grupuri mici, în spații anume stabilite în interiorul penitenciarului, sub supraveghere continuă.

Art. 21 alin. (1) din Legea 275/2006 prevede persoanele cărora nu li se aplică regimul de maximă siguranță:

a) bărbații care au împlinit 60 de ani și femeile care au împlinit 55 de ani;

b) femeile însărcinate sau care îngrijesc un copil în vârstă de până la un an;

c) minorii;

d) cei încadrați în gradul I de invaliditate și cei cu afecțiuni locomotorii grave.

Persoanele condamnate prevăzute la alin. (1) al art. 20 lit. a) vor executa pedeapsa privativă de libertate în regim închis. Persoanele prevăzute la lit. b) și d) vor executa pedeapsa privativă de libertate în regim închis, pe perioada cât durează cauza care a impus neaplicarea regimului de maximă siguranță.

Prevederile Legii 275/2006 sunt completate de către Regulamentul de aplicare a Legii 275/2006, pe care îl vom numi în continuare Regulament.

Astfel, regimul de maximă siguranță se aplică și persoanelor private de libertate, încadrate inițial în alt regim de executare care au comis o infracțiune sau abatere disciplinară gravă și, prin conduita lor, afectează desfășurarea normală a activităților în locul de deținere. (art. 43 din Regulament)

Locul executării regimului de maximă siguranță sunt penitenciarele anume destinate sau secțiile special amenajate în cadrul altor penitenciare. (art. 44 din Regulament)

Regimul de maximă siguranță constă în asigurarea unor măsuri stricte de pază, supraveghere și escortare, restrângerea libertății de mișcare a persoanelor private de libertate, menținerea riguroasă a ordinei și disciplinei, concomitent cu desfășurarea unor activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială care să dea posibilitatea trecerii în regimul de executare imediat inferior ca grad de severitate. (art. 45 din Regulament)

Persoanele private de libertate care execută pedeapsa într-un astfel de regim sunt cazate în camere de regulă individual amenajate asemănător cu celelalte spații de cazare. Însă, persoanele private de libertate care execută pedeapsa în regim de maximă siguranță, pot fi cazate și în camere de cel mult 10 persoane.

Mobilierul din camerele de deținere va trebui fixat în pardoseală, iar ferestrele și ușile camerelor vor fi prevăzute cu grilaje metalice, care să împiedice apropierea de acestea a deținuților. Sursa de iluminat electrică se montează în spațiul existent între ușa camerei și grilajul metalic, iar întrerupătoarele și prizele se montează în afara camerei. În exteriorul ferestrelor se vor monta, fără a afecta iluminatul natural și aerisirea camerei, dispozitive care să împiedice luarea legăturii și schimbul de obiecte cu alți deținuți. Secțiile, camerele și locurile unde persoanele private de libertate desfășoară diferite activități sunt permanent închise și asigurate. (art. 46 din Regulament)

Programul zilnic este riguros stabilit și cuprinde activități administrative, lucrative, plimbare, asistență medicală, activități de educație și intervenție psihosocială, asistență religioasă și timp de odihnă. Servitul hranei de către această categorie de persoane private de libertate se realizează în camerele de deținere sau în spații special amenajate.

Asistența medicală a deținuților supuși regimului de maximă siguranță se asigură de personal medical anume desemnat, în spații amenajate. (art. 47 din Regulament)

Deținuții care au o comportare bună, respectă regulile de ordine interioară și sunt apte de muncă pot fi folosite la activități lucrative în grupuri mici, în interiorul locului de deținere, în spații prevăzute cu dispozitive de închidere sigure și sub supraveghere permanentă.(art. 48 din Regulament)

Activitățile de educație și intervenție psihosocială la care iau parte deținuții cărora li se aplică regimul de maximă siguranță, se desfășoară individual sau în grupuri mici, în locuri anume destinate, sub strictă supraveghere, urmărindu-se dezvoltarea acelor aptitudini și deprinderi care să le permită reintegrarea în viața socială. (art. 49 din Regulament) Astfel, se concretizează eficiența recuperativă a tratamentului penitenciar.

Personalul desemnat să aplice regimul de maximă siguranță este anume selecționat, format și specializat, dotat cu mijloace de autoapărare, alarmare și legătură, într-un număr suficient astfel încât să asigure o supraveghere strictă a persoanelor private de libertate, atât în interiorul cât și în exteriorul locului de deținere, precum și intervenția operativă. (art. 50 din Regulament)

Deplasarea în exteriorul penitenciarului a persoanelor private de libertate, se realizează în mijloace de transport special amenajate, separat de alte categorii de persoane. Deținuților li se aplică în acest caz și mijloace de imobilizare, în cazuri justificate prin decizie a directorului unității.

La ieșirea și intrarea din și în camerele de deținere, deținuții sunt supuși, în mod obligatoriu, perchezițiilor corporale. Scoaterea din camere se desfășoară numai în prezența unui număr suficient de personal, dotat corespunzător, iar atunci când situația impune, deținuților li se aplică mijloace de imobilizare.

Dreptul la vizită se acordă, folosindu-se cabine prevăzute cu dispozitive de separare. În raport de comportarea persoanei deținute, directorul penitenciarului poate aproba ca vizita să se desfășoare fără dispozitiv de separare. (art. 51 din Regulament) Dispozițiile normative permit ca reprezentanții mass-media să poată lua contact cu persoanele care execută pedeapsa în acest tip de regim, în cazuri temeinic justificate, cu aprobarea directorului unității și acordul persoanei în cauză. (art. 52 din Regulament)

Accesul personalului locului de deținere în zona de amplasare a secțiilor și camerelor destinate cazării deținuților supuși regimului de maximă siguranță este strict limitat și se face în baza deciziei directorului. (art. 53 din Regulament)

Secțiunea a 3-a. Regimul, închis de executarea a pedepselor privative de libertate

Cu privire la acest regim de executare a pedepselor privative de libertate, art. 22 din Lega 275/2006 menționează aplicabilitatea acestuia persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani dar care nu depășește 15 ani.

În mod excepțional, natura și modul de săvârșire a infracțiunii, precum și persoana condamnatului pot determina includerea persoanei condamnate în regimul de executare imediat inferior ca grad de severitate.

Deținuții supuși regimului închis sunt cazați, de regulă în comun, prestează munca și desfășoară activități socio-educative în grupuri, în interiorul penitenciarului, sub pază și supraveghere (art. 22 alin. (3) Legea nr. 275/2006).

În situații speciale, persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim închis pot presta munca și în afara penitenciarului, sub pază și supraveghere continuă, cu aprobarea conducătorului penitenciarului (art. 22 alin. 4 din Legea nr. 275/2006).

Având rolul de a completa Legea executării pedepselor, Regulamentul de aplicare al Legii 275/2006 conține prevederi cu privire la persoanele cărora li se aplică regimul închis.

La fel ca regimul de maximă siguranță, regimul închis se execută în penitenciare anume destinate sau în secții special amenajate în alte penitenciare. Cazarea deținuților se realizează de regulă în comun, aplicându-se criteriile de separare privind vârsta, sexul, starea de recidivă și de sănătate, natura infracțiunii. Camerele de deținere sunt permanent închise și asigurate. Hrana se servește de regulă în spații special amenajate sau în camerele de deținere.

Programul zilnic cuprinde activități lucrative, educative, culturale, terapeutice și sportive, de consiliere psihologică, asistență socială și religioasă, asistență medicală, plimbare, timp de odihnă și alte activități necesare stimulării interesului persoanelor private de libertate de a-și asuma responsabilități.

Activitățile enumerate mai sus se desfășoară individual sau în grup, sub paza și supravegherea permanentă a personalului.

Privitor la asistența medicală, aceasta se asigură la cabinetele medicale din cadrul locului de deținere.(art. 54 din Regulament)

Deținuții care execută pedeapsa în regimul închis pot desfășura, sub pază și supraveghere continuă, activități lucrative în comun în interiorul sau exteriorul locului de deținere. (art. 55 din Regulament)

Secțiunea a 4-a. Regimul semideschis de executarea pedepselor privative de libertate

Așa cum am mai arătat, regula în sistemul penitenciar românesc o constituie executarea pedepsei închisorii în regim de deținere închis (și de deținere în comun). În acest sens, se poate aduce critica conform căreia ar trebui să se țină seama de împărțirea deținuților în funcție de situația lor juridică, și la individualizarea aplicării regimului de detenție.

Drept urmare, în contextul reformei sistemului de executare a pedepselor privative de libertate, a lărgirii gamei mijloacelor de aplicare a tratamentului penitenciar, a sporirii numărului de deținuți folosiți la muncă și a stimulării adoptării de către aceștia a unei conduite corecte, s-au conturat noi sisteme de executare a pedepsei: executarea pedepsei închisorii în regim semideschis.

Constituind totodată o modalitate de individualizare a pedepsei cu închisoarea, acest regim poate exercita o influență pozitivă asupra conștiinței condamnatului, stimulând îndreptarea conduitei și reeducarea efectivă a acestuia, totodată acționând și puterea exemplului.

Regimul semideschis de executare a pedepsei este caracterizat „printr-o disciplină liber consimțită și o muncă creativă, care oferă condamnatului sensul responsabilității, organizând, astfel, în mod gradual, revenirea sa la o viață normală”. Aplicarea acestui regim de deținere poartă însă și anumite riscuri căci unii deținuți, influențabili, în ciuda sprijinului și încrederii ce le sunt acordate, pot profita de posibilitatea de circulație în afara penitenciarului și pot evada sau pot săvârși noi infracțiuni.

Conform dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea 275/2006, de aplicarea acestui regim de executare a pedepsei cu închisoarea pot beneficia condamnații la pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depășește 5 ani.

Privitor la condițiile de deținere, art. 23 alin. (3) din Legea nr. 275/2006 prevede că deținuții care execută pedeapsa în regim semideschis sunt cazați în comun, se pot deplasa neînsoțiți în interiorul penitenciarului, prestează munca și desfășoară activitățile socio-educative, sub supraveghere, în grupuri, în spații din interiorul penitenciarului care rămân deschise în timpul zilei.

De asemenea, persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim semideschis pot presta munca și în afara penitenciarului, sub supraveghere (art. 23 alin. 4 din Legea nr. 275/2006).

Ca o completare a legii executării pedepselor, Regulamentul de aplicare al acestei legi prevede că, regimul semideschis oferă persoanelor private de libertate posibilitatea de a se deplasa neînsoțite în zone din interiorul locului de deținere stabilite prin regulamentul de ordine interioară și de a-și organiza timpul liber avut la dispoziție, sub supraveghere. (art. 58 din Regulament)

Cazarea acestei categorii de persoane private de libertate se realizează în comun, bărbații separat de femei, iar minorii și tinerii separat de majori, potrivit compatibilităților intelectuale și de ordin cultural, al unor interese de participare la activități de resocializare și de folosire la muncă, în secții separat amenajate în interiorul sau exteriorul locului de deținere.

Potrivit programului locului de deținere, pe timpul zilei, camerele sunt deschise, iar pe timpul nopții se închid și se asigură. Pe perioada participării la anumite activități a întregului efectiv dintr-o cameră, ușa este asigurată (închisă).

Pe timpul nopții, după închiderea camerelor, se asigură supravegherea de către personalul anume desemnat, precum și paza perimetrelor, atunci când cazarea se face în secții exterioare locului de deținere. (art. 59 din Regulament)

Persoanele private de libertate care execută pedeapsa în regim semideschis pot opta pentru activități de educație și intervenție psihosocială organizate și desfășurate în interiorul sau exteriorul locului de deținere, sub supravegherea personalului administrației. (art. 60 din Regulament)

Secțiunea a 5-a. Regimul deschis de executare a pedepselor privative de libertate

Pe lângă celelalte regimuri de executare a pedepselor privative de libertate, art. 24 alin. (1) din Legea 275/2006 prevede existența unui al patrulea regim, anume regimul deschis, aplicabil persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii de cel mult 1 an). Prevederile Legii 275/2006 sunt completate privitor la regimul deschis de conținutul Regulamentului de aplicare a Legii 275/2006. Astfel, regimul deschis se aplică persoanelor private de libertate prevăzute la art. 24 alin. (1) din Legea 275/2006 , precum și celor cărora li s-au stabilit acest tip de regim.

Din practică, rezultă că, acest regim se aplică, spre exemplu, condamnaților care au comis infracțiuni din culpă, celor care au săvârșit infracțiuni în timpul minoratului sau celor care mai au un an până la împlinirea termenului propozabilității lor în fața comisiei de liberarea condiționată.

Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim deschis sunt cazate în comun, se pot deplasa neînsoțite în interiorul penitenciarului, pot presta munca și pot desfășura activitățile educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială în afara penitenciarului, fără supraveghere (art. 24 alin. (2) din Legea nr. 275/2006).

Regimul deschis aplicabil persoanelor condamnate clasificate în această categorie se bazează pe disciplina liber consimțită, pe sentimentul de responsabilitate față de comunitatea din care provin și îi încurajează să folosească libertățile ce le sunt oferite, fără să abuzeze de ele, în scopul reintegrării în societate. (art. 63 din Regulamentul de aplicare al Legii 275/2006)

Cazarea persoanelor supuse regimului deschis se realizează în spații din interiorul sau exteriorul locului de deținere, femeile fiind separate de bărbați. Camerele de cazare se țin descuiate atât pe timp de zi cât și pe timp de noapte, condamnații având acces liber în locurile și zonele stabilite de administrație.

Persoanele private de libertate își organizează singure timpul avut la dispoziție, cu respectarea programului stabilit de administrație. Acestea pot desfășura activități lucrative în condiții similare cu persoanele libere, având obligația de a reveni la locul de cazare după terminarea programului.

Persoanele private de libertate, care execută pedeapsa în regim deschis pot frecventa cursuri de școlarizare și calificare, pot urma tratamente medicale, pot participa individual sau în grup la programe cultural-educative, sportive, artistice și religioase, în afara locului de deținere.

Persoanele private de libertate se deplasează la activitățile prevăzute în Regulamentul de aplicare a Legii 275/2006 în timpul, zonele și pe traseele stabilite de administrația locului de deținere. Nerespectarea acestei prevederi atrage răspunderea disciplinară sau penală potrivit legii.

Persoanelor private de libertate le este interzis să procure, să comercializeze și să consume băuturi alcoolice sau substanțe psihotrope, să frecventeze localuri publice, să conducă autovehicule în alte condiții decât cele stabilite de administrație, să frecventeze anturaje, locuri sau medii dăunătoare procesului de reintegrare socială, să poarte sau să dețină arme, muniții, substanțe toxice ori explozive de orice fel. De asemenea, persoanele private de libertate care desfășoară activități în afara locului de deținere, le este interzis să părăsească locurile unde este planificată desfășurarea activităților respective.

Dacă se află în afara locului de deținere, persoanele private de libertate:

– vor avea asupra lor documente de legitimare eliberate de administrația locului de deținere, pe care sunt obligate să le prezinte la cererea organelor competente;

– în cazul activităților prevăzute de lege, pot păstra și administra sume de bani din contul personal sau mijloace electronice de plată necesare efectuării unor cheltuieli minime legate de asigurarea igienei personale, transport, suplimentarea hranei, articole de îmbrăcăminte și încălțăminte, precum și pentru participarea la unele activități cultural – educative;

– în cazul activităților prevăzute de lege, această categorie de persoane poate deține și folosi telefoane mobile personale. (art. 66 din Regulament)

CAPITOLUL III. STABILIREA, SCHIMBAREA ȘI INDIVIDUALIZAREA REGIMULUI DE EXECUTARE A PEDEPSELOR PRIVATIVE DE LIBERTATE

Secțiunea 1. Aspecte generale

Ținând seama de scopul pedepsei, așa cum este el reglementat în C. p. și de funcția pe care o are pedeapsa de a reeduca condamnatul, putem vorbi despre o eficiență a tratamentului penitenciar din două perspective: eficiența preventivă și eficiența recuperativă.

Eficiența preventivă. Practica din sistemul penitenciar românesc, precum și aceea din alte sisteme penitenciare din lume a demonstrat faptul că, în penitenciar, există riscul (pericolul) specializării infractorilor, prin preluarea experiențelor și tehnicilor infracționale ale altor condamnați, de aici rezultând și riscul de recidivare și proliferare a infracționalității. De aceea, administrația unităților de deținere din România în colaborare cu organismele internaționale, au luat o serie de măsuri pentru prevenirea acestui fenomen.

b) Eficiența recuperativă. În afară de eficiența preventivă, personalul administrației unităților de deținere trebuie să manifeste diligențe și în ceea ce privește eficiența recuperativă. Se va urmări astfel, punerea în aplicare a funcției de reeducare a sancțiunilor de drept penal.

Pentru o mai bună realizare a funcției de reeducare, în conformitate cu reglementările Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor, administrația penitenciarelor manifestă preocupări constante – în măsura permisă de condițiile logistice și financiare – în direcția realizării stabilirii, schimbării și individualizării propriu zise a executării pedepsei închisorii.

Secțiunea a 2-a. Stabilirea regimului de executare a pedepselor privative de libertate

Primirea deținuților în penitenciar reprezintă un moment important al procesului de executare a pedepsei cu închisoarea, constituind punctul de pornire al activităților de reeducare și pregătire pentru reintegrarea profesională a persoanelor care, prin faptele săvârșite, au căzut sub incidența legii penale.

În această ipoteză, regimul de executare a pedepsei privative de libertate se stabilește, deja la primirea persoanei în primul penitenciar în care urmează să fie executată pedeapsa, de către comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate. (art. 25 alin 1 din Legea 275/2006)

Împotriva modului de stabilire a regimului de executare, persoana condamnată poate formula plângere la judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, în termen de trei zile de la data la care a luat la cunoștință despre regimul de executare stabilit.

Persoana condamnată este ascultată, în mod obligatoriu, la locul de deținere, de judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate. Acesta soluționează plângerea în termen de 15 zile de la data primirii acesteia și pronunță, prin încheiere motivată, una din următoarele soluții:

a) admite plângerea și dispune modificarea regimului stabilit de comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate;

b) respinge plângerea, dacă aceasta este nefondată.

Încheierea judecătorului delegat se comunică persoanei condamnate, în termen de două zile de la data pronunțării acesteia. Împotriva acestei încheieri, persoana condamnată poate introduce contestație la judecătoria în a cărei circumscripție se află penitenciarul, în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii. (art. 25 din L. 275/2006)

Secțiunea a 3-a. Schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate în lumina Legii 275/2006

Reiterând prevederile proiectului de lege 294/2006, Legea 275/2006 prevede posibilitatea persoanelor condamnate de a trece dintr-un regim de executare al pedepselor în altul.. Datorită caracterului de noutate a celor patru regimuri de executare a pedepselor (acestea au fost introduse prin Legea 275/2006), instituția schimbării regimurilor de executare a pedepselor nu se regăsea în vechea legislație a executării pedepselor.

Schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate se dispune de judecătorul delegat pentru executarea pedepselor, la cererea condamnatului sau la sesizarea comisiei pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate. Comisia are obligația ca, o dată la 6 luni, să analizeze conduita și eforturile depuse de persoana condamnată pentru reintegrarea socială, întocmind un raport care se aduce la cunoștința persoanei condamnate, sub semnătură. În cazul în care comisia apreciază că se impune schimbarea regimului, sesizează judecătorul delegat pentru executarea pedepselor (art. 26 alin. 1 din Legea nr. 275/2006).

Potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 275/2006, schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate în regimul imediat inferior se poate dispune dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

– raportul comisiei prevăzute mai sus constată că buna conduită a condamnatului permite schimbarea regimului în care își execută pedeapsa;

– deținutul a făcut eforturi serioase pentru reintegrarea socială.

Potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 275/2006, schimbarea regimului de executare într-unul mai sever se poate dispune dacă: deținutul a comis o infracțiune sau o abatere disciplinară gravă, care o fac incompatibilă cu regimul în care se execută pedeapsa, și dacă, prin conduita sa afectează grav conviețuirea normală sau siguranța în penitenciar.

În cazul schimbării regimului de executare într-unul mai sever, acesta nu poate fi mai sever decât cel hotărât inițial de către instanța de judecată prin pronunțarea pedepsei privative de libertate.

Instanța de judecată poate dispune schimbarea regimului de executare numai după ascultarea persoanei condamnate, urmând ca dispozițiile C. p. p. să fie aplicate în mod corespunzător (art. 460 alin. (1)și alin. 3-6 C. p. p.).

În acest sens statuează și Legea 275/2006 la art. 26 alin. (5): ,,Judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate dispune prin încheiere motivată, cu privire la schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, numai după ascultarea persoanei condamnate, la locul de deținere, în termen de 15 zile de la primirea cererii sau sesizării.’’

În cazul în care instanța de judecată constată că nu sunt îndeplinite condițiile pentru schimbarea regimului de executare a pedepselor, prin încheiere de respingere, fixează termenul după expirarea căruia cererea sau sesizarea poate fi reînnoită, (art. 26 alin. 6 din Legea nr. 275/2006).

Încheierea judecătorului delegat se comunică deținutului în termen de 2 zile de la data pronunțării acesteia. Împotriva încheierii judecătorului, persoana condamnată poate introduce contestație la judecătoria în a cărei circumscripție se află penitenciarul, în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii, contestația judecându-se conform C. p. p. (art. 26 alin. 7, 8 și 9 din Legea nr. 275/2006).

Secțiunea a 4-a. Individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate

Datorită deosebitei importanțe a acestei instituții, legiuitorul român a transpus în fapt necesitatea introducerii individualizării regimului de executare a pedepselor în legea de executare a pedepselor.

În această ipoteză, reluând dispozițiile proiectului Legii 294/2006, Legea 275/2006 prevede că, individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate se stabilește de comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, în funcție de conduita, personalitatea, vârsta, starea de sănătate și posibilitățile de reintegrare socială ale persoanei condamnate (art. 27 alin. 1 din Legea nr. 275/2006.

Persoana condamnată este inclusă, ținând seama de criteriile prevăzute la art. 27 alin. (1) din Legea nr. 275/2006, în programe care urmăresc, în principal:

a) desfășurarea de activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială;

b) instruirea școlară;

c) formarea profesională (art. 27 alin. (2) din Legea nr. 275/2006).

Secțiunea a 5-a. Individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate în cazul minorilor și tinerilor

Așa cum am mai arătat, minorii și tinerii deținuți au dreptul nu numai la a li se asigura toată protecție drepturilor oferite adulților, dar au dreptul și la servicii adiționale datorită imaturității lor și perioadei de formare ca adulți, în care se află.

Astfel, condamnații minori și tineri sunt incluși, pe durata executării pedepsei, în programe speciale de asistență și consiliere, în funcție de vârsta și de personalitatea fiecăruia (art. 28 alin. (1) din Legea nr. 275/2006).

CAPITOLUL VI. FORMELE DE INDIVIDUALIZARE A APLICĂRII REGIMURILOR DE EXECUTARE A PEDEPSELOR PRINCIPALE, PRIVATIVE DE LIBERTATE

Secțiunea1. Individualizarea drepturilor și obligațiilor deținuților

Persoanele private de libertate (la urma urmei și ele ființe umane) sunt titulare ale unor drepturi. Element important al raportului juridic de drept execuțional penal, drepturile condamnaților se constituie în tot atâtea obligații corelative ale administrației penitenciare.

Reglementarea drepturilor specifice persoanelor condamnate, apropie tratamentul penitenciar românesc de cerințele europene în materie.

Ca urmare a faptului că Legea 275/2006 a păstrat în mare măsură prevederile Legii 294/2004 (rămasă în stare de proiect), exercitarea drepturilor deținuților nu poate fi îngrădită decât în limitele și condițiile prevăzute de lege, și Constituție (art. 38 alin. (1) din Legea 275/2006).

În această ipoteză, exercitarea drepturilor persoanelor condamnate este prevăzută în Legea 275/2006, nimănui nefiindu-i permis să limiteze exercitarea acestor drepturi mai mult decât o face legea.

Așa cum am menționat într-un alt capitol, individualizarea administrativă se realizează și în funcție de conduita condamnatului. Astfel, ca urmare a săvârșirii unor abateri disciplinare deținuții pot fi și privați de anumite drepturi.

Dar, pe lângă faptul că, există unele drepturi de care condamnații pot fi privați, ca urmare a săvârșirii unor abateri disciplinare, pe de altă parte, deținuților nu li se pot interzice anumite drepturi, chiar dacă s-au pus în situația săvârșirii unor abateri disciplinare.

Aplicarea sancțiunilor disciplinare nu poate îngrădi următoarele drepturi, din totalul drepturilor prevăzute de Legea 275/2006:

– dreptul deținutului de a înștiința familia sau anumite alte persoane despre situația în care se află;

– dreptul la hrană – anumitor categorii de deținuți (deținute gravide, minori etc.) li se asigură hrana în mod diferențiat;

– dreptul la corespondență, corespondența cu familia constituind o bună premisă pentru îndreptarea acestuia;

– dreptul de a petiționa, fiind un drept care derivă din drepturile constituționale ale cetățenilor;

– dreptul la asistență medicală se asigură diferențiat, în funcție de vulnerabilitatea deținuților;

– dreptul la apărare, dreptul la lumină, odihnă și la plimbare zilnică;

– dreptul la echipament și cazarmament.

Sancțiunile disciplinare pot îngrădi următoarele drepturi:

– dreptul la instruire și la activități recreative și culturale;

– dreptul de a primi pachete și țigări și de a cumpăra bunuri , care se acordă pe categorii de deținuți, în funcție de vârstă, de natura infracțiunii săvârșite, de starea de recidivă, de conduita în penitenciar etc.

– dreptul de a primi sume de bani, pentru munca prestată;

– dreptul de a primi vizite;

– dreptul de a presta o muncă.

Există unele categorii de condamnați , care datorită situației lor speciale beneficiază de unele drepturi suplimentare, față de ceilalți deținuți. Este cazul deținuților străini și a celor care au o altă credință (religie) decât cea ortodoxă, care beneficiază de următoarele drepturi:

– dreptul la asistență diplomatică

– dreptul la respectarea libertății.

Legea 275/2006, face referire și la alte drepturi decât cele enunțate anterior, fără a statua în mod expres posibilitatea interzicerii sau nu a acestora. Putem însă lesne aprecia dacă acestea pot fi sau nu restricționate, datorită strânsei legături cu celelalte drepturi, cu privire la care legea statuează expres posibilitatea interzicerii lor sau nu. Astfel, putem face referire la următoarele drepturi:

– dreptul de a avea acces la informațiile de interes public;

– dreptul la încheierea unei căsătorii;

– dreptul la convorbiri telefonice.

În cadrul regimului penitenciar, regim ce presupune privațiuni și restricționări ce decurg din executarea pedepsei cu închisoarea deținuții trebuie să respecte o serie de obligații, datorită faptului că, uneori este necesară reducerea libertății acestora, în scopul de a evita acțiunile lor distructive.

Obligațiile diferă în funcție de regimul de detenție la care sunt supuși deținuții. Acest lucru constituie un argument în favoarea aplicării individualizării administrative a pedepselor principale privative de libertate în unitățile de deținere.

Legea nr. 275/2006 stabilește, în mod expres obligațiile persoanelor condamnate, acestea fiind următoarele:

a) să respecte prevederile acestei legi, ale regulamentului de aplicare a dispozițiilor acesteia, ale ordinelor emise în baza legii și ale regulamentului de ordine interioară a penitenciarului, după punerea lor la dispoziție;

b) să respecte regulile de igienă colectivă și individuală;

c) să se supună percheziției corporale ori de câte ori această măsură este necesară, în condițiile prevăzute în regulamentul de aplicare a legii;

d) să întrețină în mod corespunzător bunurile încredințate de administrația penitenciarului și bunurile din dotarea unităților unde prestează munca.

Persoanele condamnate la pedepse privative de libertate răspund de asemenea și civil, material, disciplinar sau penal, pentru faptele săvârșite în timpul executării pedepselor privative de libertate, potrivit legii.

Secțiunea a 2-a. Individualizarea regimului de muncă

2.1. Individualizarea condițiilor în care se desfășoară munca în penitenciare. Element esențial în executarea pedepsei, munca reprezintă pentru condamnați atât o obligație cât și un drept.

Obligativitatea ei este justificată de funcțiile pedepsei (coercitivă și de corectare).

Deși este o obligație legală a condamnatului, munca nu trebuie să lezeze în nici un fel persoana acestuia, astfel cum reiese și din prevederile art. 52 alin. (2) C. p.: ,,… Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferințe fizice și nici să înjosească persoana condamnatului”, în acest mod statuându-se necesitatea plasării acestei materii în cadrul sistemului drepturilor fundamentale ale omului.

Faptul că munca constituie un drept e legat de contribuția sa la păstrarea integrității fizice și psihice a condamnatului, precum și la asigurarea posibilității reintegrării în societate, după liberare.

Vorbind despre funcția educativă a muncii, constatăm că se întâlnește „o atitudine adecvată față de muncă numai acolo unde cel ce muncește – om liber sau privat de libertate – se consideră a fi un participant conștient la această operă și, pornind de aici, își subordonează activitatea regulilor sociale și culturale respective. De aceea, educația realizată în mediul penitenciar trebuie să deschidă celui ce învață, perspectiva acestei conexiuni sociale generale”.

În unitățile de deținere are loc operațiunea de adaptare a executării pedepsei închisorii la persoana condamnatului. În această ipoteză, și regimul de muncă este adaptat diverselor categorii de condamnați, instituindu-se unele condiții referitoare la regimul de muncă din penitenciare, prevăzute de lege, deținuții putându-și chiar alege genul de muncă pe care doresc să îl presteze.

Cu privire la condițiile legale ale muncii în penitenciar, în doctrină s-au susținut diverse puncte de vedere. Prevederi concrete în acest sens se regăsesc însă în dispozițiile normative în vigoare.

Astfel, C. p. consacră regimului de muncă din penitenciare art. 534 , care prevede că: ,,(1) Munca prestată de condamnați este remunerată, cu excepția muncii cu caracter gospodăresc, necesare locului de deținere, și a celei prestate în caz de calamitate.

(2)Condițiile de prestare a muncii, durata și plata acesteia, precum și repartizarea veniturilor cuvenite condamnaților, sunt stabilite prin legea privind executarea pedepselor.’’

Legiuitorul a prevăzut în Legea nr. 275/2006 un capitol distinct, Capitolul 5 – «Munca prestată de persoanele condamnate la pedepse privative de libertate», (prevăzut și în Legea 294/2004, conținând aceleași prevederi).

Conform prevederilor legale, munca prestată de deținuți este remunerată, cu excepția activităților cu caracter gospodăresc necesare penitenciarului și a celor desfășurate în caz de calamitate. Așadar, obligativitatea muncii în penitenciar își găsește justificarea și în necesitatea acoperirii cheltuielilor de întreținere a deținutului în penitenciar. Persoanele condamnate la pedepse privative de libertate care sunt apte de a munci, cu acordul lor, pot presta o muncă în raport cu calificarea și aptitudinile lor, precum și activități necalificate.

Diplomele, certificatele sau orice alte documente care atestă însușirea unei meserii, calificarea sau recalificarea profesională în cursul executării pedepsei urmează a fi recunoscute, în condițiile legii, de Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei sau de Ministerul Educației și Cercetării. (art. 57 din Legea nr. 275/2006).

În ceea ce privește durata muncii prestate de persoanele condamnate, aceasta este de 8 ore pe zi și nu mai mult de 40 de ore pe săptămână, persoanele urmând a beneficia de cel puțin o zi pe săptămână de odihnă. De asemenea, deținuții, pe baza acordului scris al acestora, pot presta munca în program de 10 ore pe zi și nu mai mult de 50 de ore pe săptămână. Munca în timpul nopții poate fi prestată cu acordul scris al persoanelor condamnate, dar nu mai mult de 7 ore pe noapte și 35 de ore pe săptămână. Persoanele condamnate beneficiază de cel puțin o zi pe săptămână pentru odihnă. (art. 59 din Legea nr. 275/2006)

Munca deținuților în penitenciare se realizează:

a) în regim de prestări de servicii pentru operatorii economici, persoane fizice sau persoane juridice, în interiorul sau exteriorul penitenciarului;

b) în regie proprie;

c) în interesul penitenciarului, pentru activități cu caracter gospodăresc;

d) în caz de calamitate (art. 60 din Legea nr. 275/2006).

Veniturile realizate de persoanele condamnate pentru munca prestată nu constituie venituri salariale și se impozitează potrivit prevederilor legale. Veniturile realizate nu pot fi mai mici decât salariul minim pe economie, în raport cu programul de muncă (art. 61 din Legea nr. 275/2006).

Privitor la repartizarea veniturilor, după ce se realizează încasarea de către administrația penitenciarului în care persoana condamnată execută pedeapsa privativă de libertate, repartizarea acestora se face după cum urmează:

a) 30% din venit revine deținutului, care poate folosi pe durata executării pedepsei 90% din acesta, iar 10% se consemnează pe numele său, urmând să fie încasat, împreuna cu eventuala dobândă, în momentul punerii în libertate;

b) 70% din venit revine Administrației Naționale a Penitenciarelor, constituind venituri proprii.

În cazul în care persoana condamnată a fost obligată la plata de despăgubiri civile, care nu au fost achitate până la data primirii în penitenciar, o cotă de 50% din procentul ce revine persoanei condamnate (prevăzut de art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea 275/2006) se utilizează pentru repararea prejudiciului cauzat părții civile ( art. 62 alin. (2) din Legea nr. 275/2006).

Persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate răspund pentru prejudiciile cauzate din vina lor la locul de detenție sau la locul de muncă, astfel că prejudiciul cauzat la locul de detenție se repară pe baza ordinului de imputare emis de către directorul penitenciarului, care constituie titlu executoriu. Împotriva ordinului de imputare, persoana condamnată poate face contestație, în termen de 30 de zile de la data primirii acestuia, la judecătoria în circumscripția căreia este situat penitenciarul. (art. 63 din Legea nr. 275/2006).

2.2. Munca unor categorii speciale de condamnați. Așa cum am arătat anterior, există categorii de condamnați care, datorită particularităților de sex, vârstă, datorită naturii infracțiunii săvârșite, a duratei pedepsei și, implicit a regimului de executare, au parte de un tratament (regim) special și în ceea ce privește munca. În felul acesta, regimul penitenciar devine individualizat, mai adaptat, în funcție de datele individuale, sociale sau legate de modul de comportare a diferitelor categorii de condamnați. Prin urmare, individualizarea regimului de muncă este parte integrantă a individualizării administrative a pedepselor principale, privative de libertate.

Condamnații din cadrul regimului de maximă securitate, sunt repartizați la muncă, de regulă, numai în interiorul penitenciarelor. Pentru aceștia s-au creat în penitenciare, fabrici și ateliere, care să folosească forța de muncă a celor foarte periculoși, sau cu condamnări peste 10 ani. În aceste fabrici și ateliere, organizarea, procesul productiv, conducerea, aprovizionarea cu materii prime și materiale, energie, se realizează prin grija administrației sau a întreprinderii, condamnații având rolul de muncitori calificați, sau în curs de calificare, precum și acela de șefi de echipă sau ajutor de maistru.

Condamnații repartizați în regim penitenciar închis lucrează, de regulă, în exteriorul penitenciarului, cu escortă militară înarmată. Organizarea ,,punctelor de lucru’’, presupune realizarea unei recunoașteri prealabile, stabilirea condițiilor de pază și amenajarea acestora. Natura acestor lucrări este de o diversitate deosebită și se referă la necesitățile de pe plan local, cu privire la activitățile industriale, agricole etc.

În legătură cu folosirea la muncă a celor cărora li se aplică regimul penitenciar semideschis și deschis, paleta diversificării este mai bogată, aceștia putând să lucreze chiar în grupuri mici, cu supraveghere sau individual fără supraveghere, condiții în care se pot alege diverse activități lucrative, cu o elasticitate în schimbarea locului de muncă, a beneficiarului etc.

O ocrotire specială a muncii femeilor, minorilor, vârstnicilor și a celor cu handicap fizic, se realizează și în penitenciare, ca urmare a situației speciale în care se pot afla.

Astfel, ,,minorii condamnați la pedepse privative de libertate, care au împlinit vârsta de 15 ani, pot presta o muncă potrivită cu dezvoltarea fizică, aptitudinile și cunoștințele lor, numai’’ la cererea acestora ,,cu acordul părinților sau al reprezentanților legali, dacă nu le este periclitată sănătatea. Minorii condamnați …, care au împlinit vârsta de 16 ani, pot presta o muncă numai la cererea acestora.’’(art. 57, alin. (3) și (4) din Legea 175/2006)

Persoanele condamnate care au împlinit vârsta de 60 de ani, pentru bărbați și 55 de ani pentru femei pot presta de asemenea o muncă numai la cererea acestora. (art. 57, alin. (5) din Legea 175/2006)

Deținutul care, în timpul executării pedepsei, a devenit incapabil de muncă în urma unui accident sau a unei boli profesionale beneficiază de pensie de invaliditate, în condițiile legii. (art. 57, alin. (8) din Legea 175/2006)

În cazul femeilor condamnate care sunt însărcinate, cele care au născut în perioada detenției și au în îngrijire copii în vârstă de până la 12 luni, precum și minorii condamnați la pedepse privative de libertate, aceștia nu pot presta munca în timpul nopții sau în locuri vătămătoare, periculoase ori care prezintă un grad de risc pentru sănătatea sau integritatea persoanelor condamnate ori pentru dezvoltarea minorilor condamnați (art. 58 din Legea nr. 275/2006). Pentru persoanele prevăzute în art. 58 din Legea nr. 275/2006 (privitor la femeile însărcinate și minori), durata zilei de muncă nu poate depăși 6 ore pe zi și 30 de ore pe săptămână. (art. 58 alin. (2) din Legea nr. 275/2006)

2.3. Drept comparat. Scopul comun al muncii desfășurate în toate sistemele penitenciare, îl constituie dezvoltarea abilităților mentale și sociale ale deținuților, pregătirea acestora pentru a trăi și a se adapta în mijlocul comunității după punerea în libertate, urmărindu-se prevenirea săvârșii altor infracțiuni.

Activitățile de readaptare socială se realizează în manieră particulară, în funcție de specificul categoriilor de deținuți și de posibilitățile reale ale fiecărui stat în parte.

În state precum Austria, Belarus, Cehia, Danemarca, Elveția, Finlanda, Luxemburg, Macedonia, Norvegia, Slovacia, Ungaria și România, munca deținuților este, în principiu, obligatorie, însă aproape toate administrațiile penitenciare reclamă lipsa posibilităților efective de folosire la muncă a tuturor deținuților din instituțiile penale.

Munca deținuților este plătită în toate statele, exceptând Andorra.

În Austria, remunerația pentru munca depusă de deținuți este echivalentă cu salariul brut al unui muncitor necalificat în domeniul prelucrării metalelor, din el reținându-se până la 75% pentru cheltuieli de detenție. Cei mai harnici deținuți pot primi o remunerație suplimentară.

În Belarus, deținuții participă, prin rotație, la activități gratuite în folosul comunității, iar în Danemarca și Finlanda, prin muncă se înțeleg atât activitățile de întreținere a penitenciarelor, cât și procesul educațional.

În Lituania, unele categorii de deținuți primesc permisiunea de a lucra în afara penitenciarului, dacă își găsesc loc de muncă.

În Marea Britanie, Suedia și Slovenia, munca nu este obligatorie. În Slovacia, deținuții care muncesc cu normă întreagă și au rezultate bune, sunt plătiți, sunt asigurați împotriva accidentelor de muncă și beneficiază de asigurări pentru pensie.

Secțiunea a 3-a. Școlarizarea

Datorită unor împrejurări nefavorabile (familii dezorganizate, mediu cu influențe negative), unii condamnați nu au ajuns să aibă un nivel de instrucție școlară suficientă ceea ce implică lipsă de cunoștințe pentru muncă și viață. Cercetările criminologice confirmă că, unii oameni, lipsiți de școlarizare, comit infracțiuni și datorită ignoranței lor, a necunoașterii regulilor elementare de viață socială, a legilor de bază și a exigențelor minime ale vieții sociale.

Educarea este procesul de formare, creștere sau îngrijire a unei persoane ce către o altă persoană sau instituție, pentru a-și însuși trăsăturile psihosociale, morale și regulile de comportare necesare adaptării la viața socială.

Educarea este un proces organizat, cu un scop anume, care presupune existența unei relații mai ales de natură psihică între educator și cel educat. Educarea se adresează psihicului persoanei ce trebuie educată, implicând un anumit conținut de emoții, deprinderi, ce se transmit acesteia.

Așa cum se arată chiar prin definiția pedepsei, aceasta constituie un mijloc de reeducare a condamnatului. Reeducarea constituie, deci, o componentă esențială a regimului penitenciar.

Astfel, dacă la unii condamnați este vorba de educare (la cei minori), pentru alte categorii de condamnați este vorba de reeducare (pentru recidiviști). Fiind vorba de deprinderi rele deja formate, se pune problema reeducării, care presupune mai întâi înlocuirea vechilor structuri psihice sau morale iar apoi construirea unor noi structuri psiho-morale și a unor deprinderi noi.

Iată numai un motiv pentru care educația ( și implicit școlarizarea) este un element prin care se realizează individualizarea administrativă a pedepselor privative de libertate.

De asemenea, activitatea culturală cu condamnații trebuie desfășurată de cadre specializate, cu pregătirea de rigoare, pe baza unor programe organizate, trebuind să se țină seama de vârsta condamnaților, de pregătirea școlară, de nivelul cultural existent, de mediul social din care provin etc.

Pornind de la principiul individualizării pedepselor, (aplicabil implicit în cazul individualizării administrative), în cazul condamnaților, atât procesul de instruire școlară cât și cel de formare profesională prezintă particularități.

În primul rând, este vorba de faptul că ele se desfășoară în mediul penitenciar, care este un mediu special, impus, în care starea de spirit este preponderent individualistă, mai ales în rândul recidiviștilor. Aceste cauze fac ca procesul de educare (reeducare) să se desfășoare mai greu.

În al doilea rând, infractorii sunt persoane, în general, cu deprinderi rele, asupra cărora s-au formulat deja aprecieri negative, cu o comportare unanim dezaprobată.

În al treilea rând, sistemul penitenciar se confruntă cu o adevărată criză a cadrelor specializate în vederea instruirii deținuților, criză accentuată și de suprapopularea penitenciarelor.

Legea nr. 23/1969 (abrogată) privind executarea pedepselor a menționat și ea necesitatea pregătirii școlare a condamnaților. Prevederile cu privire la școlarizare și calificare profesională erau și mai detaliate în vechea reglementare, în ceea ce îi privea pe condamnații minori.

Legea 275/2006 statuează la art. 64, 65 și 66 diferite prevederi cu privire la activitățile educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică, asistență socială, instruire școlară și formare profesională.

În această ipoteză, activitățile educative, culturale, de consiliere psihologică și asistență socială, se organizează în fiecare penitenciar având ca scop reintegrarea socială a persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate. În fiecare penitenciar funcționează o bibliotecă. Fondul de carte este asigurat de Administrația Naționala a Penitenciarelor, din venituri proprii, sponsorizări și donații (art. 64 alin. (1) și (2) din Legea nr. 275/2006).

De asemenea, în penitenciare se organizează cursuri de școlarizare pentru ciclul primar, gimnazial și liceal. Cursurile de școlarizare a deținuților se organizează și se desfășoară în condițiile stabilite de Ministerul Educației și Cercetării împreună cu Ministerul Justiției, cu personal didactic asigurat și salarizat de inspectoratul școlar în a cărui rază teritorială este situat penitenciarul. Persoanele condamnate la pedepse privative de libertate pot urma cursuri de învățământ universitar în forma frecvență redusă. Cheltuielile legate de instruirea școlară, sunt suportate de Ministerul Educației și Cercetării și Administrația Națională a Penitenciarelor cu excepția celor referitoare la învățământul universitar (art. 65 din Legea nr. 275/2006).

Minorilor condamnați la pedepse privative de libertate li se asigură condiții pentru participarea la activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială adecvate nevoilor și personalității lor, precum și pentru efectuarea studiilor și dobândirea unei calificări profesionale în funcție de opțiunile și aptitudinile lor. În privința acestora, cheltuielile legate de instruirea școlară și formarea profesională sunt suportate de Ministerul Educației și Cercetării, de Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei și de Administrația Națională a Penitenciarelor au alte persoane fizice sau juridice (art. 67 alin. (1), (3) din Legea nr. 275/2006).

Căile și acțiunile de reeducare sunt multiple, unele fiind menționate și indicate în lege, regulamente etc., altele fiind desprinse pe baza datelor oferite de științele educației și de știința penitenciară.

Atât procesul de educare cât și cel de reeducare presupun cunoașterea structurii psihologice și morale a condamnatului, care se pot deduce din dosarul acestuia, dar trebuie bine cunoscut și omul și motivele pentru care a săvârșit infracțiunea.

În cadrul procesului de educare un rol deosebit îl are și asistența religioasă care este, de altfel, și un drept recunoscut de lege condamnaților.

Cercetările criminologice, sprijinite de statistici, au arătat că infracționalitatea se află în strânsă legătură cu lipsa de școlarizare. Se va considera că eficiența programelor educative și terapeutice va fi măsurată prin numărul deținuților reveniți în închisori

Secțiunea a 4-a. Formarea profesională

Problema formării profesionale prezintă o deosebită importanță având în vedere, așa cum arată statisticile, faptul că majoritatea condamnaților nu au o calificare profesională, mulți trăind înainte de internarea în penitenciar, din activități temporare în afara raporturilor de legale muncă.

Chiar mai mult, mulți dintre ei au și o pregătire școlară deficitară. Această problemă este cu atât mai stringentă cu cât este vorba despre condamnați tineri, care după liberare vor avea mare nevoie de o calificare profesională pentru a-și găsi un loc de muncă și pentru a fi capabili să ducă o viață socială de conformare la normele legale și ale ordinii de drept.

Nu în ultimul rând, unii deținuți își pierd calificarea profesională, mai ales în urma executării pedepsei, ceea ce face necesar un program de recalificare.

Prin urmare, pentru formarea și instruirea condamnaților la nivelul penitenciarelor pot funcționa cursuri de inițiere într-o meserie, cursuri de calificare sau recalificare care să fie realizate în colaborare cu beneficiarii muncii deținuților.

Calificarea și recalificarea au în primul rând o mare importanță educativă, obișnuindu-l pe deținut cu o disciplină de viață, fixându-i preocupările și dezvoltându-i interesul pentru o meserie, contribuind la stabilizarea poziției sociale a condamnatului. În această ipoteză, considerăm ca deosebit de importantă reiterarea în această lucrare a prevederilor art. 52 C. p., care arată că, ,,prin executarea pedepsei se urmărește formarea unei atitudini corecte față de muncă, față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială’’.

Importanța acestei necesității de a munci asupra căreia deținutul trebuie conștientizat a fost subliniată și în Legea nr. 23/1969, la art. 7-14 (vechea lege a executării pedepselor, care a fost abrogată prin Legea 275/2006). De asemenea, Legea nr. 23/1969 arăta că, munca este metoda prin care se realizează reeducarea condamnaților, aceștia fiind obligați să presteze o muncă utilă pentru care sunt apți. Așadar devine clar, că muncii în penitenciar (și implicit formării profesionale) i s-a dat o atenție deosebită și în sistemul legislativ anterior.

Conform prevederilor actuale, formarea profesională a deținuților se realizează, în funcție de opțiunile și aptitudinile lor, prin cursuri de calificare și recalificare, stabilite de administrația penitenciarului împreună cu Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă. Cursurile se organizează în unitățile care funcționează în cadrul penitenciarelor sau în unități stabilite în acest scop prin acorduri încheiate între administrația penitenciarului și fiecare unitate în parte. Cheltuielile legate de formarea profesională sunt suportate de Ministerul Educației și Cercetării, Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, Administrația Națională a Penitenciarelor sau de alte persoane fizice ori juridice. (art. 66 din Legea nr. 275/2006).

Formarea profesională și școlarizarea în penitenciar, reprezintă procese prin care se realizează individualizarea administrativă a pedepselor. Din această cauză, procesul de formare profesională a deținuților diferă, raportat la categoriile de deținuți. De aceea, Legea 275/2006 conține prevederi aplicabile doar deținuților minori: ,,cursurile de calificare și recalificare profesională a minorilor condamnați … sunt stabilite de administrația penitenciarului cu Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de muncă sau cu structurile teritoriale ale acesteia.’’ (art. 67 alin. (2) din Legea 275/2006)

În anul 1998, fosta Direcție Generală a Penitenciarelor expunea deja primele statistici cu privire la formarea profesională în penitenciare, în funcție de categoriile de deținuți. Așadar, formarea profesională a deținuților, conform datelor din anuarul Statistic al Direcției Generale a Penitenciarelor (actuala Administrație Națională a Penitenciarelor), este următoarea:

Condamnații cu o calificare intelectuală pot depune o muncă potrivit pregătirii lor, în interesul locului de deținere.

Astfel, calificarea profesională se aplică în funcție de condamnat trebuind a se țin seama și de perioada pe care deținutul o va petrece în penitenciar, fiind nevoie de o perioadă de timp minimă pentru învățarea unei meserii.

Secțiunea a 5-a. Drept comparat. Educația școlară generală și pregătirea profesională

Școlarizarea și formarea profesională se organizează, de regulă, în cadrul sistemului general educațional, în fiecare stat, gradual, la nivele diferite.

În Belarus toți deținuții cu vârste sub 30 de ani sunt obligați să urmeze cursurile școlii generale, cele liceale fiind voluntare. În Lituania însă, toți deținuții care nu au studii liceale sunt obligați să urmeze, în perioada detenției, astfel de cursuri.

În Bulgaria, cursurile de calificare sunt suportate din fonduri exterioare celor ale penitenciarelor (Fondul de șomaj și ale Ministerului Muncii).

În Danemarca, aproape 40% dintre cei aflați în penitenciare (mai ales în cele deschise) pot beneficia de educație în afara penitenciarului.

În Luxemburg este lăsat la latitudinea deținuților nivelul cursurilor pe care doresc să le urmeze, învățământul fiind generalizat.

În Macedonia, educarea deținuților este obligatorie, face parte din sistemul general de educație și este realizată în penitenciare sau în școlile din orașele unde se află acestea.

În Spania, formarea profesională a deținuților este finanțată de Institutul Național al Muncii, comunitățile autonome, fonduri sociale europene, organismul autonom de muncă și prestațiile penitenciare, urmărindu-se inserția socială a deținuților.

În Norvegia, sistemul penitenciar a adoptat sistemul școlar general, responsabilitatea problemei în sine, precum și a finanțării educației rămânând în sarcina autorităților școlare locale.

Învățământul la distanță poate fi urmat de toți deținuții care doresc acest lucru, în state precum Andorra, Spania și Austria, iar în Marea Britanie chiar și de către deținuții condamnați pe termen lung.

Secțiunea a 6-a. Recompense, abateri și sancțiuni disciplinare

Un instrument important pentru realizarea reeducării și îndreptării condamnaților îl constituie sancțiunile disciplinare și recompensele.

Pentru ca sancțiunile disciplinare să îndeplinească funcția reeducării condamnaților, acestea se aplică numai în cazurile în care s-au comis, în prealabil, încălcări ale disciplinei – abateri disciplinare. Sancțiunile trebuie să se aplice în raport cu gravitatea încălcărilor și cu vinovăția făptuitorilor.

Astfel, sancțiunile disciplinare se aplică, cu scopul influențării conștiinței condamnatului, în raport cu particularitățile sale psiho-individuale și crimogene, pentru ca, în viitor, acesta să nu mai comită abateri disciplinare.

Sancțiunile se individualizează pe baza examinării și analizării fiecărui condamnat și se aplică în funcție de gravitatea și pericolul social al abaterii disciplinare săvârșite.

De asemenea, asistăm la o individualizare a recompenselor acordate de comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, în funcție de conduita deținuților, de stăruința în muncă sau în cadrul activităților educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, al instruirii școlare și al formării profesionale.

Prin urmare, asistăm la aplicarea principiului individualizării pedepselor principale, privative de libertate, pe latură administrativă (în penitenciare), la nivelul sancțiunilor disciplinare și recompenselor, într-un mod asemănător cu cel al individualizării pedepselor prevăzute de C. p. .

6.1. Abaterile disciplinare. Legea prevede expres obligația condamnaților de a respecta ordinea și disciplina în penitenciar, cu scopul prevenirii dezordinii și a încercărilor de evadare.

În art. 54 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 23/1969 (abrogată prin Legea 275/2006), se prevedea că în timpul executării pedepsei condamnații sunt obligați să respecte programul zilnic, disciplina și liniștea interioară, să execute dispozițiile date de personalul închisorii, să se supună perchezițiilor, să respecte regulile de igienă și prescripțiile medicului de la locul de deținere, să îndeplinească în bune condiții muncile la care au fost repartizați, să respecte regulile de ordine interioară stabilite de conducere, să aibă o atitudine cuviincioasă față de personalul închisorii etc. Aceste prevederi sunt statuate și în art. 132, 133 din Regulamentul de punere în aplicare al Legii 275/2006, care conține prevederi mult mai detaliate în acest sens.

Legea nr. 275/2006 cuprinde la art. 70 dispoziții cu privire la abaterile disciplinare. Astfel, constituie abateri disciplinare următoarele fapte:

a) prezența în zone interzise sau la ore nepermise în anumite zone din penitenciar ori nerespectarea orei de revenire în penitenciar;

b) tulburarea în orice mod a programului de muncă, a programelor socio-educative care se derulează în penitenciar;

c) procurarea sau deținerea de bani, bunuri sau de alte valori, în alte condiții decât cele prevăzute de lege;

d) comunicarea cu exteriorul prin mijloace de comunicare la distanță, în alte condiții decât cele prevăzute de lege;

e) utilizarea în alte condiții decât cele prevăzute de lege a bunurilor puse la dispoziție de administrația penitenciarului;

f) nerespectarea oricărei obligații care revine persoanei condamnate potrivit dispozițiilor Legii 275/2006, ale regulamentului de aplicare a acesteia și ale ordinelor emise în baza legii și ale regulamentului de ordine interioară a penitenciarului (după punerea la dispoziție), dacă aceasta creează un pericol real pentru siguranța în penitenciar. (art. 70 alin. (1) din Legea nr. 275/2006)

În ceea ce privește constatarea abaterilor disciplinare, acestea este făcută de către personalul administrației penitenciare și se consemnează într-un raport de incident, care se depune la șeful secției unde este deținută persoana condamnată, în 24 de ore de la data constatării abaterii, nerespectarea termenului putând atrage luarea unei măsuri disciplinare împotriva personalului administrației penitenciare care răspunde pentru nerespectarea termenului (art. 72 din Legea nr. 275/2006).

6.2. Sancțiunile disciplinare. Sancțiunile disciplinare se aplică în urma nerespectării regimului penitenciar prevăzut de lege și numai când există asemenea încălcări (ale regimului penitenciar), în funcție de gravitatea acestora.

Dispozițiile alin. (1) din cadrul art. 71 din Legea nr. 275/2006 prevăd care sunt sancțiunile disciplinare, enumerându-le după cum urmează:

a) avertismentul;

b) suspendarea dreptului de a participa la activități culturale, artistice și sportive, pe o perioadă de cel mult o lună;

c) suspendarea dreptului de a presta o muncă, pe o perioadă de cel mult o lună;

d) suspendarea dreptului de a primi și de a cumpăra bunuri, cu excepția celor necesare pentru igiena individuală, pe o perioadă de cel mult 2 luni;

e) suspendarea dreptului de a primi vizite, pe o perioadă de cel mult 3 luni;

f) izolarea pentru maximum 10 zile.

Sancțiunile cu caracter colectiv și sancțiunile corporale sunt interzise, iar mijloacele de imobilizare din dotare, precum și orice mijloc degradant sau umilitor nu pot fi folosite ca sancțiune disciplinară(art. 71 alin. (8), (9) din Legea nr. 275/2006).

Împotriva sancțiunilor aplicate, condamnatul poate face plângere la judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, legea cuprinzând o serie de prevederi cu privire la această procedură.

Sancțiunile disciplinare aplicate se înscriu într-un registru special, iar dosarul disciplinar și hotărârile comisiei de disciplină se includ în dosarul individual al persoanei condamnate.

Dacă în cursul procedurii disciplinare, comisia de disciplina ia cunoștință despre săvârșirea unei infracțiuni, sesizează organul de urmărire penală competent. (art. 73 alin. (6) și (7) din Legea nr. 275/2006)

Sancțiunile disciplinare nu trebuie aplicate facultativ, ci obligatoriu, în toate cazurile în care s-au săvârșit abateri disciplinare. De asemenea, sancțiunile sunt individuale și nu colective, iar pentru o abatere se aplică o singură sancțiune disciplinară. La stabilirea sancțiunilor se ține seama de cauzele, împrejurările și urmările abaterii, de vinovăția celui în cauză, precum și de alte circumstanțe, iar aplicarea ei se va face imediat după ce s-a stabilit vinovăția deținutului.

Înainte de aplicarea unei sancțiuni disciplinare, pe timpul cercetării disciplinare, ascultarea condamnatului este obligatorie, iar condamnatului care nu cunoaște limba română trebuie să i se asigure serviciile unui interpret (în baza principiului individualizării executării pedepselor).

Aceste reguli, prevăzute de lege dovedesc indubitabil că sancțiunile se aplică persoanelor condamnate, respectându-se principiul individualizării executării pedepselor privative de libertate.

6.3. Recompensele. Recompensele se acordă de conducerea penitenciarului dacă se constată existența dovezilor de bună comportare. Ca recompense ce pot fi acordate, legea enumeră:

a) încredințarea unei responsabilități în cadrul activităților prevăzute în art. 64 (activități educative, culturale, terapeutice etc.);

b) ridicarea unei sancțiuni disciplinare aplicate anterior;

c) suplimentarea drepturilor la pachete și vizite;

d) acordarea de premii constând în materiale pentru activități ocupaționale;

e) permisiunea de ieșire din penitenciar pentru o zi, dar nu mai mult de 15 zile pe an;

f) permisiunea de ieșire din penitenciar pe o durată de cel mult 5 zile, dar nu mai mult de 25 de zile pe an;;

g) permisiunea de a ieși din penitenciar pe o durată de cel mult 10 zile, dar nu mai mult de 30 de zile pe an. (art. 68 din Legea 275/2006)

Cu privire la permisiunea de ieșire din penitenciar, legea cuprinde prevederi cu privire la durata acestei recompense și la persoanele deținute care pot beneficia de ea. Permisiunea de ieșire din penitenciar poate fi acordată, în următoarele cazuri:

a) prezentarea persoanei condamnate în vederea ocupării unui loc de muncă după punerea în libertate;

b) susținerea unui examen de către persoana condamnată;

c) menținerea relațiilor de familie ale persoanei condamnate;

d) pregătirea reintegrării sociale a persoanei condamnate;

e) participarea persoanei condamnate la înhumarea unui membru de familie – soț/soție, copii, părinți, frate/soră sau bunic.

Activitatea de aplicare efectivă a unui regim legal – dar, în același timp, uman – de deținere constituie o preocupare centrală a programului managerial desfășurat de administrația penitenciară, activitate ce are la bază asigurarea respectării drepturilor fundamentale ale omului și a regulilor minime privind tratamentul deținuților, așa cum sunt prevăzute în documentele internaționale.

Condiția de bază pentru menținerea securității în mediul penitenciar este aceea de ordine și disciplină, atât în rândul deținuților, cât și al personalului. Pentru ca această condiție să fie îndeplinită, este obligatoriu ca deținuților să li se asigure: posibilitatea de a trăi după un program ordonat, siguranța vieții în colectiv, dreptul la petiționare, dreptul la informare, legătura cu familia, dar și desfășurarea unor activități și programe vizând atât viața în detenție, cât și pregătirea pentru liberare și viața în societate.

Așa cum am arătat, deținuților li se aplică regimuri diferențiate: sunt impuse restricții pentru unele categorii de deținuți, dar sunt oferite și stimulente unor alte categorii de deținuți. Concluzionând, reiterăm opinia conform căreia, asistăm la aplicarea principiului individualizării administrative a pedepselor în penitenciare, stabilirea și menținerea unor relații corecte, profesionale între personal și deținuți contribuind la climatul de ordine și disciplină.

Secțiunea a 7-a. Reintegrarea socială. Individualizarea măsurilor de reintegrare socială în funcție de categoriile de deținuți

Privarea de libertate în mediul penitenciar constituie o situație deosebită, cu amplă rezonanță în modul de viață al oricărei persoane ce execută o pedeapsă cu închisoarea, atât pe durata detenției, cât și după aceea, în libertate.

Pregătirea pentru liberare a deținutului (reinserția socială) constituie finalitatea tuturor demersurilor întreprinse în penitenciar, reprezentând scopul muncii socio-educative, fundamentul activităților cultural-educative desfășurate în unitățile de deținere, care urmărește un singur obiectiv: să arate deținutului mijloacele posibile în privința creșterii capacității sale de reinserție socială.

În această ipoteză, se realizează acțiuni individuale sau colective premergătoare liberării, ținându-se permanent seama de riscul recidivei pentru cei «vizați», precum și de evoluția lor în detenție.

Aceste activități trebuie asistate, pe cât posibil și de parteneri externi calificați, care pot interveni pe teme legate de: slujbe în exteriorul locului de detenție, asistență socială, șomaj, formare profesională și civică, locuințe și posibilități de cazare, sănătate, asigurări sociale, internări în spitale, cure etc.

Administrația Națională a Penitenciarelor colaborează, în acest sens, din 2002, cu Administrația Națională de Probațiune, constituindu-se o bază de pornire pentru încheierea, de către penitenciare – individual – a unor protocoale cu serviciile de reintegrare de pe lângă tribunalele județene (actualele servicii de probațiune), precum și cu agențiile județene de ocupare a forței de muncă.

O atenție deosebită trebuie să se acorde menținerii și îmbunătățirii relațiilor dintre deținut și familia sa (existând și deținuți fără familii – orfani, abandonați la naștere etc.), dacă acestea sunt de dorit și sunt în interesul celor două părți. Deținutul trebuie să fie încurajat să stabilească relații cu persoane sau organizații din exterior, care să poată favoriza interesele familiei sale și propria sa readaptare socială.

Includerea asistenței religioase, ca parte a tratamentului penitenciar ajută deținuții să-și schimbe atitudinile și comportamentul. Sprijinul în asistența spirituală este asigurat permanent prin preotul unității și prin reprezentanți ai diverselor culte religioase sau serviciilor umanitare.

Pentru menținerea tonusului fizic și psihic al persoanelor private de libertate se organizează activități recreative, culturale, sportive. Printre acțiunile organizate se numără:

– convorbiri și discuții libere între educatori și condamnați;

– lectura sau recenzia unor cărți;

– conferințe scurte pe teme de comportare morală;

– vizionarea unor filme și programe de televiziune, audiții radio etc.

Eforturile de sprijinire a deținuților în vederea reintegrării în societate nu se opresc la poarta penitenciarului, ci se prelungesc și după liberare, concretizându-se în acordarea asistenței postpenale.

Activitatea de reintegrare socială se desfășoară diferit, în funcție de categoriile de condamnați la pedepse privative de libertate, în conformitate cu principiul individualizării pedepselor la nivel administrativ.

Secțiunea a 8-a. Drept comparat. Reintegrarea socială-asistența psihologică și socială

Activitatea privitoare la asistența psihologică și socială ocupă unul dintre cele mai importante locuri în cadrul procesului de corecție a deținuților, fapt evidențiat de majoritatea administrațiilor penitenciare:

– în Andorra asistența socială și psihologică este garantată în toate penitenciarele.

– în Austria, în fiecare penitenciar există grupuri de consiliere, asistenții sociali având rolul de a-i ajuta pe deținuți să mențină legătura cu familiile, de a garanta dreptul la asigurări sociale și de a pregăti pentru deținuții puși în libertate un loc de cazare și de muncă;

– în Bulgaria, în fiecare penitenciar își desfășoară activitatea cel puțin doi psihologi și un psihiatru, iar în Belarus toate penitenciarele beneficiază de serviciile unor psihologi;

– în Italia asistența psihologică și socială este asigurată pe toată durata detenției;

– în Slovacia fiecare deținut, la începutul perioadei de detenție, este obligat să se supună unei examinări psihologice și consultații generale, în baza concluziilor acestora stabilindu-se programele ce trebuie urmate de fiecare deținut în parte;

– în Slovenia metoda de bază utilizată în procesul de reabilitare a deținuților este cea socio-terapeutică (inclusiv comunitatea terapeutică), alături de o abordare dinamică a pazei și siguranței;

– în Turcia activitățile psiho-sociale cuprind sociometrie, asistență socială individuală, terapie individuală, grup social de lucru și grup de terapie;

– în Cehia asistența socială și psihologică este eccesibilă la cerere;

– în Elveția asistența psihiatrică și psihologică se acordă în penitenciarele pentru pedepse lungi;

– în Letonia, Lituania și Luxemburg asistența socială și asistența psihologică sunt asigurate doar în câteva penitenciare;

– în Portugalia, ca urmare a faptului că majoritatea populației penitenciare este dependentă de droguri, se acordă o atenție sporită asistenței medicale pentru tratarea acestei probleme, înființându-se două comunități terapeutice și unități leibere de drog unde se desfășoară programe specifice;

– în Marea Britanie sunt derulate programe pentru prevenirea comportamentului infracțional, în cadrul acestora dându-se deținuților posibilitatea să ia atitudine și să conștientizeze infracțiunile pe care le-au comis. Programele legate de formarea abilităților cognitive au ca scop înțelegerea motivelor care au dus la comiterea infracțiunilor, existând și programe speciale pentru consumatorii de droguri sau pentru cei care au comis infracțiuni sexuale. Acest tip de programe se întâlnesc și în Norvegia unde deținuții au obligația de a le continua și după liberare;

– în Olanda funcționează un organism consultativ special care asigură legătura cu organizațiile neguvernamentale ce au atribuții în reintegrarea socială a deținuților.

Secțiunea a 9-a. Măsuri privitoare la ordine și securitate în penitenciare. Individualizarea acestor măsuri în funcție de categoriile de penitenciare și de deținuți

Conceptul de securitate penitenciară este complex în conținutul său, datorită funcției custodiale a penitenciarului, întrucât persoanele condamnate la

pedepse privative de libertate trebuie închise în penitenciare pe baza unor reguli precise, într-o atmosferă carcerală suportabilă și cât mai mult ,,umanizată’’.

Potrivit art. 2 alin. (3) din Hotărârea de Guvern nr. 1849 din 28 octombrie 2004, ,,Administrația Națională a Penitenciarelor contribuie la apărarea ordinii publice și siguranței naționale prin asigurarea pazei, escortării, supravegherii, aplicarea regimului de detenție’’ în penitenciare.

Putem defini securitatea în penitenciar ca fiind ansamblul de măsuri și acțiuni destinate pentru prevenirea evadărilor și menținerea unui mediu uman destins între deținuți și personal care să preîntâmpine manifestările agresive și autoagresive ale deținuților.

Natura și nivelul ordinii și securității penitenciare variază în funcție de categoria penitenciarului și de categoriile de deținuți. În cadrul instituirii, respectându-se principiul individualizării pedepselor la nivel administrativ.

Securitatea penitenciară se realizează prin intermediul a două modalități: prin utilizarea securității fizice (garduri exterioare, grilaje, camere de luat vederi etc.), precum și prin intermediul securității dinamice (constând în relațiile profesionale adecvate stabilite între personalul penitenciar și deținuți).

Cea mai importantă componentă a securității penitenciare sunt măsurile fizice de siguranță. În cadrul acestui factor se regăsește zidul compact și foarte înalt care delimitează penitenciarul de ,,lumea liberă’’, cu toate accesoriile sale (supraînălțările din plasă metalică sau sârmă ghimpată, camere de luat vederi, foișoare de pază, , sisteme electronice de alarmare acustică etc.), dispozitivele de depistare, detectare a armelor, stupefiantelor altor obiecte interzise populației carcerale și utilizarea procedurilor de siguranță (cum ar fi: efectuarea apelului, perchezițiile, escortarea, utilizarea sistemelor de imobilizare etc.).

Aceste măsuri trebuie luate cu respectarea drepturilor omului, creându-se o atmosferă carcerală suportabilă. Astfel art. 4 alin. (1) din Legea 275/2006 statuează următoarele: ,,Se interzice supunerea oricărei persoane aflate în executarea unei pedepse la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente’’. De asemenea, în timpul executării pedepsei este interzisă orice formă de discriminare a deținuților. (art. 5 alin. (1) din Legea 275/2006)

Tot Legea 275/2006 se referă la imobilizarea persoanelor condamnate, prevăzând la art. 37 următoarele:

,,(1) Persoanele condamnate pot fi temporar imobilizate, cu mijloacele din dotare, pentru a preveni un pericol real și complet în următoarele cazuri:

pentru a împiedica evadarea sau actele violente ale deținuților;

pentru a întrerupe acțiunile de vătămare corporală a altei persoane sau a sa ori de distrugere a unor bunuri.

(2) Este interzisă imobilizarea cu lanțuri a persoanelor condamnate, iar imobilizarea cu cătușe, cămăși de forță sau alte forme de imobilizare a corpului este permisă doar în situații excepționale.

(3) Folosirea mijloacelor de constrângere trebuie să fie proporțională cu starea de pericol, să se aplice numai în perioada necesară și doar atunci când nu există altă modalitate de înlăturare a pericolului și să nu aibă niciodată caracterul unei sancțiuni.’’

Securității penitenciare aparțin, așa cum am mai arătat și procedurile de siguranță folosite (perchezițiile, apelul, escortarea deținuților, înregistrarea deplasărilor în registre, planificarea și verificarea vizitatorilor, utilizarea cătușelor).

Un alt factor securității penitenciare îl constituie informațiile despre activitățile și intențiile deținuților. Astfel, deținuții oferă de multe ori informații valoroase care ajută personalul penitenciar să prevină tulburări majore (evadarea, asasinare unui deținut) într-un grup de condamnați.

Capacitățile și motivația personalului penitenciar pentru a face o muncă de calitate, de a crea și menține un cadru relațional netensionat sunt de asemenea aspecte pentru menținerea securității în mediul penitenciar.

O problemă importantă o reprezintă paza la locul de muncă, în vederea păstrării disciplinei și a prevenirii încercărilor de evadare, mai ales atunci când munca se desfășoară în afara penitenciarului.

Deși natura și nivelul controlului variază în funcție de categoria penitenciarului și de categoriile de deținuți custodiați, acestea trebuie să fie fundamentate în primul rând pe securitatea dinamică.

Toate aceste măsuri sunt justificate de mai multe argumente, dintre care, cele mai importante se referă la influența pozitivă asupra condamnatului, prin încrederea arătată și prin stimularea în adoptarea unei conduite bune și pe viitor.

Secțiunea a 10-a. Sancțiunile, securitatea și ordinea în penitenciare în lumina prevederilor internaționale și a Convenției împotriva torturii și a altor pedepse și tratamente cu cruzime, inumane sau degradante

De cele mai multe ori, nu sistemul sancționator este cel ce induce teama condamnaților de a comite abateri, ci teama de a primi sancțiuni neadecvate sau neprevăzute în regulamente.

De aceea, Regulile internaționale privitoare la aplicarea măsurilor de ordine și siguranță în penitenciare stabilesc principii și conduite pentru personalul închisorilor care să excludă arbitrariul, pedepsele inumane degradante sau crude, pedepsele corporale sau cele ce nu pot fi suportate de condamnat.

În Regulile penitenciare europene se prevede, în art. 31 că: ,,pedepsele corporale, introducerea în celulă întunecoasă, ca și toate sancțiunile crude, inumane sau degradante trebuie să fie complet interzise ca sancțiuni.’’

Ca urmare a experienței practice în analizarea mai multor cazuri de tortură și tratament sau pedepse crude, inumane sau degradante în închisori, un colectiv al ,,Penal Reform International’’, la Haga, în martie 1995, a stabilit când o pedeapsă are astfel de trăsături, evidențiind următoarele prevederi:

– disproporționalitatea față de greșeala comisă sau de obiectivul de a asigura o disciplină și o viață comunitară ordonată;

– nerezonabilitatea;

– nejustificarea;

– producerea unei pedepse sau unei suferințe.

Personalul închisorii nu poate găsi nici o justificare a tratamentelor crude aplicate condamnaților, făcând referire la ordine superioare. În art. 5 al Codului de conduită pentru funcționarii care aplică legea se prevede că: ,,nici o lege oficială nu poate impune sau tolera nici un fel de tortură sau tratament crud, inuman sau degradant sau pedepsire, nici o lege nu poate fi invocată la ordinele superiorilor sau în împrejurări excepționale, cum ar fi starea de război, amenințarea securității naționale, instabilitatea politicii interne sau a oricărui alt pericol pentru a justifica tortura, tratamentul crud, inuman sau degradant sau pedepsirea’’.

Toate standardele acceptate pentru protecția drepturilor omului în închisoare, subliniază necesitatea aplicării principiului proporționalizării, astfel încât, pedeapsa să nu fie disproporționată față de abaterea comisă.

Principiul 16 al Principiilor de bază pentru folosirea forței și a armelor de foc de către funcționarii care aplică legea, document al O.N.U. arată că: ,,În relațiile lor cu persoanele în custodie sau închisoare, demnitarii care aplică legea nu trebuie să folosească armele de foc, exceptând cazurile de autoapărare sau pentru apărarea împotriva oricărei amenințări cu moartea sau când este absolut necesar să prevină pericolul la care se referă Principiul 9’’ (al unei crime grave care atrage amenințarea vieții).

Revenind la tratamentele crude, inumane sau degradante, șocul asupra deținuților ar fi și mai mare dacă, în afară de presiunea exercitată de către mediul de detenție, în timpul executării pedepsei, deținuții ar avea de suportat astfel de pedepse și tratamente.

Pentru a preveni acest gen de tratamente sau pedepse a intrat în vigoare (în 1989) Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Convenția suplimentează protecția existentă conform Convenției europene a drepturilor omului prin înființarea unui Comitet european pentru prevenirea torturii (C.P.T.). C.P.T. este compus din experți independenți si imparțiali, care provin din domenii diferite: juriști, medici, experți în probleme penitenciare sau ale poliției. Comitetul pentru prevenirea torturii vizitează locurile de detenție spre a vedea felul în care sunt tratate persoanele private de libertate.

C.P.T. vizitează orice fel de loc de detenție: închisori și centre de detenție pentru minori, posturi de politie, centre de deținere a deținuților imigranți și spitale psihiatrice. Având acces nelimitat la locurile de detenție, poate intervieva deținuții și poate intra în contact, cu orice altă persoană sau organizație neguvernamentală susceptibilă de a-i furniza informații.

Obiectivul urmărit de Comitet este întărirea protecției deținuților împotriva torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, și nu condamnarea statelor pentru abuzuri. După fiecare vizita, Comitetul elaborează un raport în care stabilește rezultatele vizitei și recomandările pe care le consideră necesare pentru îmbunătățirea situației deținuților. Acest raport confidențial este trimis statului în cauză. Raportul include solicitarea unui răspuns scris din partea statului, în care să se precizeze măsurile luate pentru aplicarea recomandărilor făcute, reacțiile la comentariile făcute și răspunsurile la informațiile solicitate.

CAPITOLUL VII. REGIMURI SPECIALE (DIFERENȚIATE) DE INDIVIDUALIZARE

Așa cum am mai arătat, pe lângă individualizarea legală și cea judiciară, există și individualizarea administrativă a pedepsei, care constă în operațiunea de adaptare a executării pedepsei închisorii la persoana condamnatului după datele personale și sociale ale acestuia, precum și după datele care privesc conduita acestora. Apar astfel diferite categorii de deținuți (minori, tineri vârstnici, condamnați deosebit de periculoși etc.).

În funcție de astfel de categorii de condamnați, se creează regimuri penitenciare speciale, care constituie forme de adaptare, de individualizare ale regimului penitenciar general. Se creează regimuri penitenciare diferențiate, cu mai multă severitate (de exemplu, regimul recidiviștilor) sau cu mai puțină severitate (de exemplu regimul bolnavilor sau al vârstnicilor).

Anumite grupuri de deținuți, datorită naturii sau situației lor prezente sunt considerați vulnerabili.

Deținuții vulnerabili sunt aceia care, datorită vârstei, sexului, etniei, stării de sănătate, statutului juridic sau politic se confruntă cu un risc crescut în ceea ce privește starea lor de siguranță, securitatea sau bunăstarea ca urmarea a încarcerării. Conform prevederilor internaționale, acest grup poate include: minori, tineri, femei și mame, bolnavi mintali sau persoane cu dizabilități, străini, minoritățile sau populația indigenă, cei condamnați la pedeapsa cu moartea, persoanele în vârstă, persoanele cu handicap fizic sau bolnave, precum și persoanele cercetate în stare de arest.

Secțiunea 1. Regimul deținuților minori și tineri

Cu privire la minori, Convenția cu privire la Drepturile Copilului afirmă că ,,un minor sau un copil este o persoană sub 18 ani’’.

În decembrie 2001, numărul deținuților minori în cadrul penitenciarelor din România, se ridica la 1412 persoane.

Categoria cea mai reprezentativă a minorilor care săvârșesc infracțiuni este cea a minorilor între 14 și 18 ani. Prin dispozițiile C. p., s-a stabilit că răspunderea penală a minorilor începe de la 14 ani, sub condiția dovedirii discernământului și în toate cazurile de la 16 ani, fără vreo condiționare.

Minorii au dreptul nu numai la a li se asigura toată protecția drepturilor omului oferită adulților, dar au dreptul și la servicii adiționale și la protecție suplimentară, datorită imaturității și vulnerabilității lor.

Așa cum am arătat, în cadrul categoriilor de deținuți vulnerabili se regăsesc și tinerii. După 1989, numărul tinerilor din penitenciare a fost tot timpul într-o continuă creștere. În penitenciar, tinerii (persoane cu vârste cuprinse între 18 și 22 de ani) au dreptul la servicii și măsuri suplimentare deoarece se află într-o perioadă de formare, de învățare și dezvoltare ca adulți.

Astfel, creându-se un regim penitenciar special cu privire la minori și tineri, există implicit și penitenciare speciale pentru minori. Principiul dominant în materia regimului de deținere al condamnaților minori la închisoare este cel al deținerii diferențiate după felul penitenciarelor în care categoriile de condamnați sunt obligați să execute pedepsele. De asemenea, primirea persoanelor condamnate se face în spații special amenajate, minorii fiind separați de majori și femeile fiind separate de bărbați. (art. 32 alin. (2) din Legea nr. 275/2006)

Legea 275/2006 consacră unele particularități cu privire la individualizarea regimului de detenție la care sunt supuși minorii.

În această ipoteză, acestora nu li se aplică regimul penitenciar de maximă siguranță. (art. 21 alin. (1) lit. c) din Legea 275/2006)

De asemenea, minorii și tinerii deținuți, sunt incluși, pe durata executării pedepsei, în programe speciale de asistență și consiliere, în funcție de vârstă și personalitate (art. 28 alin. (1) din Legea nr. 275/2006), programe speciale care sunt realizate de serviciile de educație, consiliere psihologică și asistență socială din cadrul penitenciarelor, cu participarea consilierilor de protecție a victimelor și de reintegrare socială a infractorilor, a voluntarilor, a asociațiilor și fundațiilor, precum și a altor instituții.(art. 28 alin. (2) din Legea nr. 275/2006)

Munca în penitenciar constituie un element pozitiv, în sensul că ajută la menținerea sănătății fizice și psihice, care apoi va ajuta la încadrarea în muncă și posibilitatea câștigării existenței, după executarea pedepsei. De aceea, și minorii beneficiază de un regim de muncă în penitenciar, diferit însă de cel al majorilor (adulților).

În această ipoteză, minorii condamnați care au împlinit vârsta de 15 ani pot presta o muncă potrivită cu dezvoltarea fizică, aptitudinile și cunoștințele lor, numai la cererea acestora și cu acordul părinților sau al reprezentanților legali, dacă nu le este periclitată sănătatea (art. 57 alin. (3) din Legea nr. 275/2006) iar minorii condamnați care au împlinit vârsta de 16 ani, pot presta o muncă numai la cererea acestora. (art. 57 alin. (4) din Legea nr. 275/2006)

De asemenea, minorii deținuți nu pot presta munca în timpul nopții sau în locuri vătămătoare, periculoase ori care prezintă un grad de risc pentru sănătatea, integritatea dezvoltarea lor. (art. 58 din Legea nr. 275/2006)

Legea 275/2006 lărgește cadrul prevederilor referitoare la regimul de muncă al minorilor, statuând că, în cazul acestora durata muncii nu poate depăși 6 ore pe zi și 30 de ore pe săptămână. (art. 59 alin. (2) din Legea nr. 275/2006)

Educația este crucială pentru a putea duce o viață împlinită, responsabilă și sănătoasă. Dacă un adolescent nu primește educația adecvată, este mult probabil că va întâmpina dificultăți în viață. Toți minorii deținuți aflați la vârsta școlarizării au dreptul la educație, în acord cu abilitățile lor.

Formarea profesională, alături de școlarizarea în penitenciar, reprezintă unul din procesele prin care se realizează individualizarea administrativă a pedepselor principale, privative de libertate. De aceea, procesul de formare profesională a deținuților diferă, raportat la categoriile de deținuți. În această ipoteză, Legea 275/2006 prevede unele reglementări ce se aplică doar deținuților minori. Astfel, acestora li se asigură condiții pentru participarea la activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială adecvate nevoilor și personalității lor, precum și pentru efectuarea studiilor și dobândirea unei calificări profesionale în funcție de opțiunile și aptitudinile lor. (art. 67 alin. (1) din Legea nr. 275/2006) iar ,,cursurile de calificare și recalificare profesională a minorilor…sunt stabilite de administrația penitenciarului cu Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de muncă sau cu structurile teritoriale ale acesteia.’’ (art. 67 alin. (2) din Legea 275/2006)

În cazul pedepsei considerată executată pe baza muncii prestate în penitenciar sau a școlarizării și formării profesionale, în vederea acordării liberării condiționate, în cazul minorilor și tinerilor, termenul din pedeapsă care se consideră executat pentru efectuarea unei anumite durate de muncă, diferă de cel prevăzut pentru condamnații majori. (a se vedea art. 76 din Legea 275/2006)

Tot referitor la instituția liberării condiționate, art. 60 din C. p., prevede la alin. (1) că, cei condamnați în timpul minorității, când ajung la vârsta de 18 ani, pot fi liberați condiționat, după executarea unei treimi din pedeapsă în cazul închisorii care nu depășește 10 ani sau a unei jumătăți, în cazul închisorii mai mari de 10 ani (aceste fracțiuni fiind diferite de cele aplicabile majorilor), dacă îndeplinesc condițiile generale ale C. p. cu privire la liberarea condiționată.

Privitor la sancțiunile disciplinare, acestea au un impact mai mare asupra minorilor decât asupra condamnaților majori. Din această cauză sancțiunea izolării, nu poate fi aplicată minorilor. (art. 71 alin. (6) din Legea 275/2006)

Se va considera că eficiența programelor educative și terapeutice va fi măsurată prin numărul deținuților minori și tineri reveniți în închisori. Însă, există pericolul ca, datorită petrecerii într-o instituție pentru infractori a perioadei de formare, învățare și dezvoltare în care se află, minorul sau tânărul să dobândească o identitate infracțională și să crească cu așteptarea de a avea un stil de viață infracțional, revenind astfel în penitenciar

Din aceste motive, detenția minorilor ar trebui folosită ca o măsură de ultimă instanță și pentru cea mai scurtă perioadă, lăsându-se loc măsurilor educative. Măsurile de prevenire, evitarea intrării în sistemul de justiție penală și sentințele privative de libertate ar trebui încurajate pentru minori. Jim Orford întărește în lucrarea sa, ,,Psihologia comunității” importanța măsurilor preventive și prevenției, dedicând un întreg capitol acestei teme. ,,Prevenirea tulburărilor, care altfel ar fi apărut la indivizi, reprezintă o folositoare punte de legătură între, pe de o parte, o psihologie orientată spre individ și focalizată pe tulburare și, pe de altă parte o psihologie mai radicală, interesată de sistemele de macronivel și de acțiunea colectivului.”, spune el.

Motivele pentru care minorii și tinerii care sunt suspectați sau condamnați pentru încălcarea legii trebuie tratați diferit de adulți, sunt multiple. Copiii, traversând un proces de creștere și dezvoltare, sunt mai vulnerabili din punct de vedere fizic și psihologic. Din aceste considerente, odată supuși riscului de abuz și rele tratamente este puțin probabil că se pot proteja singuri. În comparație cu cei înaintați în vârstă, copiii și tinerii se consideră că sunt mai ușor de schimbat din punct de vedere al comportamentului pentru că sunt considerați a avea mai puțină responsabilitate pentru acțiunile lor. De asemenea, gradul de periculozitate al infractorilor tineri și minori și pericolul social al infracțiunilor săvârșite sunt mult mai scăzute raportat la deținuții cu mult mai în vârstă.

Obiectivul centrelor de detenție nu este pedepsirea, ci reabilitarea minorului sau tânărului aflat în conflict cu legea, deoarece minorii și tinerii din penitenciar provin, majoritatea, din medii familiale precare, având parte de o educație și școlarizare insuficiente și nu s-au bucurat de instrucție profesională sau de vreun loc de muncă. Cu alte cuvinte, au fost ,,de profesie: disperat”.

Trebuie făcute eforturi pentru a ajuta minorii să mențină legăturile cu familiile lor, aceasta putând ajuta minorii să se reintegreze în societate. Foarte importantă este și menținerea legăturilor cu comunitatea. Minorii care sunt izolați de comunitate sunt supuși unui risc mărit de recidivă.

Înainte de liberare, minorii trebuie să fie instruiți pentru a dobândi deprinderi de viață de bază, inclusiv de comunicare și rezolvare de probleme și abilități vocaționale și trebuie să fie convinși că pot trăi independent.

Secțiunea a 2-a. Regimul femeilor deținute

O altă categorie de deținuți vulnerabili sunt femeile. În lume, femeile formează o minoritate în rândul deținuților. Pe data de 31 decembrie 2002, numărul femeilor deținute din România era de exact 2122.

În principiu, femeile condamnate sunt supuse aceluiași regim penitenciar ca și ceilalți condamnați. Ele trebuie să respecte aceleași obligații și interdicții, dar au și aceleași drepturi ca și bărbații condamnați.

Cu toate acestea, s-au impus unele diferențieri. Prima diferențiere cu privire la regimul de detenție aplicabil femeilor, constă în aceea că, femeile însărcinate sau care au în îngrijire un copil în vârstă de până la un an cât și femeile care au împlinit vârsta de 55 de ani nu pot fi supuse regimului de maximă siguranță. (art. 21 alin. (1) lit. a) și b) din Legea 275/2006)

De asemenea, primirea persoanelor condamnate se face în spații special amenajate, femeile fiind separate de bărbați. (art. 29 alin. (3) din Legea 275/2006) iar femeile condamnate execută pedeapsa separat de condamnații bărbați. (art. 32 alin. (1) din Legea 275/2006)

Datorită faptului că femeile își asumă responsabilitatea familiei și a creșterii copiilor, încarcerarea lor poate cauza probleme importante pentru ele și familiile lor din afara penitenciarului. Femeile care au intrat în penitenciar însărcinate sau cu copii mici se confruntă cu mari probleme. O mamă însărcinată sau care îngrijește un copil mic trebuie condamnată la închisoare numai după ce au fost examinate toate celelalte alternativele. Mediul penitenciar nu este nici pe departe unul ideal pentru creșterea unui copil. Separarea unui copil mic de mama lui este o decizie foarte serioasă. Datorită numărului mic de femei deținute, femeile sunt adesea dezavantajate fie prin plasarea lor în clădiri necorespunzătoare, improprii, fie prin plasarea lor în instituții aflate la mulți kilometri departe de casă. Din această cauză vizitele familiilor lor devin mai dificile și mai scumpe. Se pot lua măsuri pentru compensarea acestor dificultăți, permițându-se familiilor și copiilor deținutelor să facă vizite de o zi sau de un întreg week-end, de exemplu.

În ipoteza celor enunțate mai sus, legea prevede că, femeile condamnate, care sunt însărcinate, beneficiază de asistență medicală prenatală și postnatală, luându-se măsuri pentru ca nașterea să aibă loc în afara penitenciarului. Administrația penitenciarului ia măsuri pentru ca persoana condamnată, la solicitarea acesteia, să își poată îngriji copilul până la vârsta de un an.

La împlinirea vârstei de un an sau anterior, copilul poate fi dat în îngrijire, cu acordul mamei, familiei sau persoanei indicate de aceasta.

În cazul în care copilul nu poate fi dat în îngrijirea familiei sau persoanei indicate de mamă, poate fi încredințat pe toată durata detenției mamei, cu acordul acesteia, unei instituții specializate, cu înștiințarea autorităților competente pentru protecția copilului. (art. 52 din Legea 275/2006)

Femeile condamnate la pedepse privative de libertate care sunt însărcinate, cele care au născut în perioada detenției și au în îngrijire copii în vârstă de până la un an, nu pot presta muncă în timpul nopții sau în locuri vătămătoare, periculoase ori care prezintă un grad de risc pentru sănătatea integritatea ori dezvoltarea copiilor lor (art. 58 din Legea 275/2006) iar durata zilei de muncă în cazul acestora nu poate depăși 6 ore pe zi și 30 de ore pe săptămână. (art. 59 alin. (2) din Legea 275/2006)

Din punct de vedere al sancțiunilor, suspendarea dreptului de a primi și de a cumpăra bunuri cu excepția celor necesare pentru igiena individuală și suspendarea dreptului de a primi vizite, nu se aplică femeilor însărcinate sau celor care au în îngrijire copii în vârstă de până la un an. (art. 71 alin. (5) din Legea 275/2006)

Aplicare unor sancțiuni mai puțin drastice femeilor deținute, are la bază faptul că, acestea, ca și infractori, prezintă un pericol social mai scăzut, în comparație cu bărbații deținuți.

O importantă parte a femeilor din penitenciare au fost victimele unor abuzuri fizice, emoționale și sexuale, înaintea perioadei de detenție, abuzuri care, în unele cazuri, au reprezentat cauzele declanșării comportamentului infracțional. De aceea ele sunt în special vulnerabile, mai ales în mediul coercitiv și închis. În această ipoteză, femeile deținute nu trebuie să sufere discriminare și trebuie apărate de toate formele de violență sau exploatare.

Deoarece o mare parte a femeilor deținute nu au avut parte de o educație solidă sau de pregătire profesională, femeilor deținute nu ar trebui să li se refuze accesul la asistență și servicii sociale sau să li se limiteze opțiunile la muncă în domenii cum ar fi: croitoria, curățenia și alte oportunități profesionale limitate, ele trebuind să aibă acces la resurse egale cu acelea puse la dispoziția bărbaților.

În cele din urmă, femeile deținute se confruntă cu probleme speciale la eliberarea din închisoare. În principiu, programele de reintegrare trebuie să urmărească în cazul femeilor, pe lângă alte obiective, reunificarea cu copiii. Autoritățile penitenciarelor pot avea mari beneficii din implicarea organizațiilor din afară pentru a oferi asistență femeilor la eliberarea din închisoare.

În concluzie, în cazul femeilor, datorită vulnerabilității lor, privarea de libertate, trebuie aplicată numai dacă este cu adevărat necesară și numai după examinarea serioasă a altor variante de reeducare. Afirmația lui Cesare Beccaria, conform căreia, orice pedeapsă aplicată unui om trebuie să fie necesară (să răspundă unui rău comis), echitabilă (să fie adecvată personalității făptuitorului) și proporțională cu gravitatea infracțiunii, vine să întărească această concluzie.

Secțiunea a 3-a. Regimul vârstnicilor

Se poate ușor deduce din legislația penitenciară că, vârstnică se consideră persoana care a împlinit 60 de ani (bărbații) și 55 de ani (femeile).

În principiu, ca și în cazul femeilor condamnate, legislația generală privind executarea pedepsei privative de libertate se aplică și condamnaților vârstnici (bătrâni). Cu toate acestea, există unele situații și unele obligații care pentru vârstnici ar fi mai greu de îndeplinit, ei fiind tratați în consecință ,,mai blând’’, avându-se în vedere starea sănătății fizice și psihice, împrejurări care justifică unele forme de tratament și regim de deținere potrivit stării lor.

Cu privire la regimul special aplicat vârstnicilor, C. p. prevede la art. 53³ alin. (4) că, ,,după împlinirea vârstei de 60 de ani pentru bărbați și 55 de ani pentru femei, condamnații pot presta o muncă numai la cererea acestora, dacă sunt apți pentru muncă’’. Legea 275/2006 reiterează aceste prevederi la alin. (5) al art. 57. Astfel condamnații trecuți de vârsta de 60 de ani pentru bărbați și de 55 de ani pentru femei pot presta o muncă numai la cererea acestora. Motivul pentru care s-a admis scutirea de muncă a vârstnicilor constă, în faptul că aceștia au o capacitate de muncă scăzută, munca devenind mai greu de îndeplinit.

Chiar și privitor la munca cu caracter gospodăresc în penitenciar, ținând cont de faptul că aceasta necesită un efort mai scăzut și că nu este retribuită, la astfel de munci, cu consimțământul lor, vârstnicii pot fi folosiți.

Există un element specific, în ceea ce privește aplicarea liberării condiționate în cazul vârstnicilor, anume partea din pedeapsă ce trebuie executată, aceasta fiind mai mică decât în cazul altor condamnați.

Art. 60 din C. p., prevede la alin. (1) că, condamnații trecuți de vârsta de 60 de ani pentru bărbați și de 55 de ani pentru femei, pot fi liberați condiționat, după executarea unei treimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depășește 10 ani sau a unei jumătăți în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă îndeplinesc simultan condițiile generale cu privire la liberarea condiționată.

Multe acte de conduită în viața de penitenciar a condamnatului vârstnic – neexecutarea de ordine, neluarea de măsuri igienice etc. își au cauza în procesul de îmbătrânire fizică și mai ales psihică, care presupune slăbirea funcțiilor fizice și psihice. De aceea, se impune ca acești condamnați să fie ținuți mereu sub observație și control medical și psihologic.

Secțiunea a 4-a. Regimul condamnaților inadaptați social și bolnavilor

Regimul condamnaților inadaptați social și bolnavilor este o altă categorie de condamnați care impune particularități privind regimul penitenciar.

Inadaptații social. În această ipoteză, inadaptații social sau devianții social, cum mai sunt denumiți, reprezintă persoane care au o structură psihică și experiență de viață care le face dificil procesul de adaptare sau integrare socială. Numim inadaptați social, oamenii care trăiesc sub apăsarea unor frământări sau încordări psihice și în stare de conflict cu lumea înconjurătoare, care este o stare de durată.

Categorii de inadaptați social. Prima categorie de inadaptați sociali este aceea a condamnaților care au suferit de diferite psihopatii și a doua grupă, a celor care suferă de diferite psihonevroze. Aceste stări psihice nu sunt stări de boală psihică, de instabilitate emotivă, ci numai stări de tulburare psihică, de instabilitate emotivă, de lipsă de echilibru și control psihic suficient.

Cu toate acestea, stările psihopatice și cele psihonevrotice sunt piedici în adaptarea socială în timpul executării pedepsei.

a) Stările psihopatice, forme de tulburare și instabilitate emotivă sunt: starea de hiperemotivitate, starea de orgoliu exagerat, (starea paranoidă), starea perversă, starea cicloidă.

b) Psihonevrozele sunt stări ce depășesc starea psihică normală, dar nu sunt stări de boală psihică. Cele mai importante psihonevroze sunt: neurastenia, psihastenia, isteria etc.

Condamnații bolnavi fizic. În această privință se face distincția între bolnavi temporar (acuți) și bolnavi cronici (de lungă durată).

a) Bolnavii acuți suferă de boli trecătoare și sunt tratați de medicii penitenciarului ori sunt internați în infirmeria ori în spitalul penitenciarului. După însănătoșire, ei se întorc penitenciar, la regimul obișnuit.

b) Bolnavii fizici cronici sunt cei care suferă de boli fizice de durată și care au nevoie de un tratament special și îndelungat. Din această grupă mai fac parte alcoolicii și morfinomanii. Natura diferită a bolilor fizice cronice implică diagnostic și tratament, regi spitalicesc și regim penitenciar diferențiat.

Condamnații bolnavi psihici. Este vorba de cei suferinzi de boli psihice, de cei care suferă de schizofrenie, paranoia ori mania-depresivă. Ceea ce-i caracterizează pe toți aceștia este lipsa conștiinței clare că sunt bolnavi, lipsa de judecată, lipsa de voință și pericolul social care îl reprezintă. Unii din acești condamnați, devenind bolnavi mintali sau psihotici, se transformă în sursă de indisciplină, influență negativă asupra celorlalți condamnați și, ceea ce este mai important, executarea pedepsei de către aceștia devine fără sens

Alcoolicii și morfinomanii. Categoria de bolnavi frecvent întâlnită în penitenciar este aceea a alcoolicilor și morfinomanilor (consumatorii de substanțe stupefiante și toxice) reprezentând acele persoane care în mod sistematic consumă băuturi alcoolice ori stupefiante și care, din această cauză au ajuns să aibă un sistem nervos debilitat, fiind lipsiți de discernământ.

Măsurile ce se pot lua de către administrația penitenciarului în cazul acestor categorii de deținuți constau în aplicarea sancțiunii suspendării dreptului de a primi sau de a cumpăra bunuri, cu excepția celor necesare pentru igiena individuală, pe o perioadă de cel mult 2 luni. (art. 71 alin. (1) lit. d) din Legea 275/2006). Dacă condamnatului i se permite să iasă în afara penitenciarului, i se va interzice acestui procurarea de alcool, substanțe stupefiante sau toxice.

În Legea 275/2006, s-au înscris dispoziții exprese privind condamnații bolnavi. Astfel, la art. 12 se prevede că, ,,pentru anumite categorii de persoane condamnate… se pot înființa penitenciare speciale…’’, inclusiv penitenciare-spital. De asemenea, Hotărârea nr. 1849 din 28 octombrie 2004 statuează la art. 10 alin. (1) că, ,,pentru îndeplinirea atribuțiilor, În subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor, se înființează, se organizează și funcționează penitenciare, penitenciare-spital…’’ .

Tratamentul condamnaților. Într-o primă părere tratamentul este perceput ca fiind ,,reacțiunea socială’’ ce se ia contra persoanelor care au săvârșit infracțiuni, prin aplicarea sancțiunilor de drept penal. Într-o a doua părere, tratament are un sens ,,medical’’, fiind posibil ca anumitor condamnați care suferă de sechele ale unor boli fizice sau psihice, să li se aplice un tratament medical pentru a nu mai comite infracțiuni pe viitor.

În lumina celor de mai sus, li se aplică condamnaților diferite feluri de tratament în funcție de categoriile de condamnați și de datele principale care îi caracterizează, instituindu-se unele criterii de individualizare a tratamentului. Astfel, menționăm ca tipuri de tratament: tratamentul medical, tratamentul psihologic, care vizează starea psihică a condamnatului și tratamentul social, care se aplică mai ales inadaptaților social.

În sprijinul principiului individualizării pedepsei pe plan administrativ enunțăm prevederea alin. (1) din cadrul art. 21 al Legii 275/2006, conform căreia, regimul de maximă siguranță nu se aplică persoanelor încadrate în gradul I de invaliditate, precum și celor cu afecțiuni locomotorii grave.

Conchidem prin a enunța prevederile instituite de Legea 275/2006 care la art. 50 menționează că, ,,dreptul la asistență medicală al persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate este garantat’’, asistența medicală fiind asigurată ,,ori de câte ori este necesar sau la cerere, cu personal calificat, în mod gratuit, potrivit legii’’.

Secțiunea a 5-a. Regimul condamnaților la închisoare de lungă durată, a celor deosebit de periculoși și a recidiviștilor

În funcție de durata ei, stabilită între limitele speciale, doctrina apreciază că pedeapsa cu închisoarea poate fi de trei feluri: de scurtă durată (de la 15 zile până la – 2 sau 5 ani –), de durată mijlocie (de la – 2 la 5 ani – până la – 10 la 12 ani –) și de lungă durată (de la – 10 la 15 ani – până la 25 de ani sau detențiunea pe viață).

Pornind de la această clasificare, și persoanele deținute în penitenciar se împart în: condamnați la închisoare pe scurtă durată, condamnați la închisoare de durată mijlocie și condamnați la închisoare de lungă durată, creându-se regimuri penitenciare speciale care constituie forme de individualizare ale regimului penitenciar general.

Abordând categoria condamnaților la închisoare de lungă durată, apreciem, pe baza celor arătate mai sus că sunt considerați condamnați la închisoare de lungă durată: cei condamnați la detențiune pe viață și cei condamnați la închisoare de la – 10 la 15 ani – până la 25 de ani.

În practica penitenciară, se socotesc a se încadra în această categorie cei care au comis infracțiuni deosebit de grave (cum sunt infracțiunile grave contra persoanei, de exemplu omorul).

Plecând de la prevederile Legii 275/2006 care statuează la alin. (1) al art. 20 că regimul de maximă siguranță se aplică inițial persoanelor condamnate la pedeapsa detențiunii pe viață și persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, putem concluziona că, persoanelor condamnate la pedepse cu închisoarea de lungă durată li se aplică regimul de maximă siguranță. Corelând prevederile art. 22 alin. (1) din Legea 275/2006, conform cărora regimul închis se aplică persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 15 ani cu faptul că sunt considerați condamnați la închisoare de lungă durată cei condamnați la închisoare de la – 10 la 15 ani – până la 25 de ani, rezultă că, celor care aparțin categoriei de condamnați la închisoare de lungă durată, între 10 și 15 ani, li se aplică în acest caz regimul închis.

Prin urmare condamnaților la închisoare de lungă durată li se aplică atât regimul de maximă siguranță cât și cel închis, în funcție de durata pedepsei pe care trebuie să o execute.

Nu considerăm a fi necesar să prezentăm în detaliu aceste regimuri, dat fiind faptul că ne-am ocupat pe larg de acest lucru într-un capitol anterior.

Precizăm însă că, având în vedere drepturile și obligațiile care alcătuiesc regimurile aplicabile deținuților condamnați la închisoarea de lungă durată, unele din aceste obligații (interdicții) se accentuează, iar drepturile se limitează.

Prin regimul penitenciar, (care include, pe lângă obligații și drepturi), sistemul penitenciar urmărește ameliorarea condiției umane dezvoltându-le deținuților competențe utile pentru o viață cinstită după eliberare.

Dacă scopul așteptat prin executarea pedepselor privative de libertate este reducerea recidivei, se va considera că eficiența programelor educative și terapeutice va fi măsurată prin numărul deținuților reveniți în închisori. Din punct de vedere juridic, recidiva reprezintă instituția de drept penal ce cuprinde normele juridice referitoare la situația în care o persoană comite, în condițiile legii, după pronunțarea unei hotărâri de condamnare definitivă la o pedeapsă privativă de libertate, o nouă infracțiune în condițiile legii.

În această ipoteză, putem vorbi și despre categoria deținuților recidiviști. Este vorba de persoane care persistă în infracționalitate, mulți dintre aceștia devenind un fel de infractori de profesie.

După cum pentru starea de recidivă se prevede o pedeapsă mai severă, tot așa, pentru recidiviști este necesar un regim penitenciar mai sever.

Prin urmare, la repartizarea pe secții și camere de deținere, se va ține seama și de măsurile de siguranță, de asigurare a ordinii și disciplinei ce trebuie luate față de persoanele private de libertate cu grad sporit de risc și care manifestă o neadaptare gravă la normele generale de conviețuire cum ar fi: tipul infracțiunilor comise anterior, dacă acestea denotă o personalitate agresivă, violentă și antisocială și prezintă risc pentru siguranța locului de deținere; (art. 37 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006) reiese din aceste prevederi că, în privința repartizării condamnaților, recidiviștii vor fi ținuți separat de ceilalți condamnați în penitenciare pentru a preveni dezordinea și împiedicarea disciplinei.

Prin urmare, devine destul de clar că în penitenciare are loc influențarea negativă de către unele categorii de condamnați a altor deținuți.

Influența negativă este exercitată de către unii condamnați care sunt considerați periculoși, ca urmare a personalității lor ori a naturii infracțiunilor comise. Ei constituie amenințări la siguranța publică, la viața și sănătatea celor din jur (cadrele închisorii ori colegii de celulă), precum și la propria lor integritate fizică, fiind în stare de agresiuni și fapte ce pot pune în pericol grav liniștea și normalitatea vieții în închisoare.

Potrivit recomandărilor europene, deținutul periculos este cel care prezintă o amenințare gravă pentru societate sau ordinea și securitatea penitenciarului, ca urmare a comportamentului său ori a naturii infracțiunii comise.

Aderând la părerile doctrinare în privința realizării unei clasificări a deținuților periculoși, vom încerca să enumerăm unele categorii de deținuți periculoși, fără a avea pretenția ca lista să fie completă: deținuții înrăiți cu comportament deschis, deținuții înrăiți cu comportament deghizat, inadaptații, psihopații și sociopații, teroriștii, condamnații cu intenții de evadare, mafioții.

Securizarea penitenciarului înseamnă în primul rând, separarea celor periculoși de ceilalți. Prin urmare, la repartizarea pe secții și camere de deținere, se va ține seama și de măsurile de siguranță, de asigurarea ordinii și disciplinei ce trebuie luate față de persoanele private de libertate cu grad sporit de risc și care manifestă o neadaptare gravă la normele generale de conviețuire cum ar fi:

– tipul infracțiunilor comise anterior, dacă acestea denotă o personalitate agresivă, violentă și antisocială și prezintă risc pentru siguranța penitenciarului;

– comiterea unor acte care atentează la viața sau integritatea persoanelor, la libertatea sexuală sau la proprietate în moduri sau forme deosebit de violente;

– apartenența la organizații criminale sau teroriste, participarea activă la revolte, răzvrătiri, agresiuni fizice, amenințări sau alte manifestări violente;

– comiterea unor abateri disciplinare grave sau în mod repetat;

– introducerea sau deținerea de arme, materiale explozive în penitenciar, precum și deținerea de droguri, substanțe toxice sau alte obiecte interzise.

Considerăm ca fiind necesar să se țină seama de următoarele reguli, în legătură cu condamnații periculoși:

– acestei categorii i se impune regimul de maximă securitate, ori sistemul clasic de închisoare închisă, netrebuind împiedicată însă respectarea demnității umane;

– creșterea calității penitenciarelor, a condițiilor de viață, care vor duce la corectarea valorilor negative ale condamnaților periculoși;

– pentru a avea un climat de normalitate stabil și disciplinat este nevoie de personal bine instruit;

– securitatea penitenciarului trebuie realizată și în exterior, în sensul completării securității interne cu informații de la organele de cooperare ale penitenciarului;

– accesul la aceste categorii de condamnați (vizitatori, vehiculele care ies și intră în penitenciar) trebuie supuse unor controale severe și permanente;

– percheziția integrală a corpului și a bunurilor condamnaților periculoși trebuie realizată periodic și prin surprindere;

– cumpărarea de alimente numai de la punctele de desfacere ale închisorii (reprezentând bararea unei căi de a introducere a obiecte în penitenciar);

– organizarea vizitelor numai cu o barieră totală (în cazul vizitelor avocatului, vor fi ridicate asemenea bariere, chiar și cea fizică, obligatorie);

– procedeele tehnice (care vor ajuta personalul la o mai bună supraveghere) trebuie să fie cât mai performante;

– deținuții periculoși trebuie cuprinși în programe educative pe termen lung, pentru a putea dobândi deprinderea de a trăi respectând legile;

– activitățile din timpul liber (plimbări, accesul la terenuri de sport) trebuie să corespundă nevoilor reale ale acestei categorii de condamnați;

– cadrele penitenciarului trebuie să fie conștiente în legătură cu gradul de periculozitate a acestei categorii de condamnați, dar și cu măsura ripostei;

– asigurarea asistenței medicale mai frecvente decât în cazul celorlalte categorii, mai ales a asistenței psihologice și psihiatrice;

– personalul supraveghetor trebuie să lucreze perioade limitate și prin rotație, aceștia riscând a fi supuși unui grad sporit de stres;

– informarea corectă a publicului despre realitățile referitoare la aceste categorii de condamnați; numai cunoscând realitatea, populația va reacționa corect și va sprijini eforturile serviciilor penitenciare.

Secțiunea a 6-a. Regimul condamnaților la închisoare de scurtă durată și de durată mijlocie

Așa cum am arătat, în funcție de durata ei, pedeapsa cu închisoarea poate fi de trei feluri: de scurtă durată (de la 15 zile până la – 2 sau 5 ani –), de durată mijlocie (de la – 2 la 5 ani – până la – 10 la 12 ani –) și de lungă durată (de la – 10 la 15 ani – până la 25 de ani sau detențiunea pe viață). Prin urmare, și persoanele deținute în penitenciar se împart în: condamnați la închisoare de scurtă durată, condamnați la închisoare de durată mijlocie și condamnați la închisoare de lungă durată.

În urma celor enunțate apreciem că, în categoria condamnaților la închisoare de scurtă durată pe înscriu persoanele condamnate la pedeapsa cu închisoarea de la 15 zile la – 2 sau 5 ani –. Într-adevăr, majoritatea infracțiunilor sunt infracțiuni ușoare și pentru ele se prevăd pedepse ușoare ( de exemplu, închisoarea pe termen de câteva luni). Multe infracțiuni sunt sancționate cu amendă, alternativ cu închisoarea. Ca urmare, cele mai frecvente infracțiuni sunt cele pentru care instanțele aplică pedepse cu închisoare de scurtă durată.

Legea 275/2006 prevede la art. 24 alin. (1) că, persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii de cel mult un an li se aplică regimul deschis. În cazul în care este vorba de persoane condamnate la pedeapsa închisorii între unu și 5 ani, acestor persoane li se aplică regimul de detenție semideschis (art. 23 alin. (1) din Legea 275/2006).

Prin urmare, condamnaților la închisoare de scurtă durată li se aplică atât regimul deschis cât și semideschis, în funcție de durata pedepsei executate.

De regulă, nerecidiviștii cu pedepse mici, minorii, femeile, vârstnicii, cei ce au comis infracțiuni din culpă, aparțin categoriei acelora care, cu predilecție, nu prezintă periculozitate deosebită, astfel încât pot executa pedepsele în sisteme deschise și pot fi liberați condiționat mai ușor, existând un grad mai mare de încredere, că ei nu vor mai reitera faptele pentru care au fost condamnați. Totuși, în rândul acestora există excepții, oameni care trebuie supravegheați mai atent sau permanent.

O altă categorie de deținuți o constituie persoanele condamnate la închisoarea de durată medie sau mijlocie (de la – 2 la 5 ani – până la – 10 la 12 ani –).

Prin Legea 275/2006 se instituie la art. 23 alin. (1) prevederea conform căreia, persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depășește 5 ani (adică o parte a persoanelor condamnate la închisoare de durată mijlocie) li se aplică regimul deschis iar la art. 22 alin. (1), prevederea conform căreia regimul închis se aplică persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 15 ani (aici intrând și o parte a persoanele condamnate la închisoarea de durată medie sau mijlocie).

Concluzionând, persoanelor condamnate la închisoare de durată mijlocie li se poate aplica atât regimul închis (celor care execută pedeapsa cu închisoarea de la 5 ani până la 12 ani ), cât și regimul semideschis (celor care execută pedeapsa cu închisoarea de la 2 la 5 ani), în funcție de durata pedepsei privative de libertate pe care o au de executat.

Conchizând vom afirma că, regimul de executare în cazul persoanelor condamnate la închisoare de durată mijlocie este puțin mai sever decât cel al condamnaților la închisoare de scurtă durată.

Secțiunea a 7-a. Individualizarea regimului executării pedepsei detențiunii pe viață

7.1. Natura juridică și reglementare. Pedeapsa detențiunii pe viață nu este una recent introdusă în sistemul de drept românesc. Dreptul penal românesc a mai cunoscut pedepse privative de libertate pe viață (Codul penal din 1864 prevedea munca silnică pe viață, iar Codul penal din 1936 prevedea și detențiunea grea pe viață), existând în paralel și pedepse privative de libertate pe termen limitat, sistem întâlnit astăzi și în alte legislații penale (de ex.: Codul penal francez, olandez, elvețian, austriac etc.).

Așa cum am arătat într-un capitol precedent, C. p. prevede, la momentul de față, următoarele pedepse principale: detențiunea pe viață, închisoarea de la 15 zile la 30 de ani și amenda de la 100 de lei la 50.000 de lei.

Detențiunea pe viață este pedeapsa cea mai severă din legislația penală actuală. Ea constă în lipsirea de libertate a condamnatului pentru tot restul vieții.

Înlocuind pedeapsa cu moartea din legislația ante-decembristă, detențiunea pe viață are un caracter perpetuu (permanent), spre deosebire de caracterul temporar al pedepsei închisorii.

Ca pedeapsă principală, detențiunea pe viață este prevăzută în C. p., la art. 53 lit. a, art. 54, art. 55 și art. 55¹.

În partea specială a C. p. și în legile penale speciale, sunt prevăzute fapte deosebit de grave pentru care se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață.

În C. p., pedeapsa cu detențiunea pe viață este prevăzută spre ex.: pentru infracțiunile grave contra siguranței statului (art. 155-163 și art. 167 C. p.), pentru infracțiunile de omor deosebit de grav (art. 176 C. p.), pentru infracțiunile grave contra siguranței transporturilor (distrugerea și semnalizarea falsă care a avut ca urmare o catastrofă de cale ferată – art. 276 alin. 3 C. p.), pentru unele infracțiuni grave contra capacității de apărare (capitularea, art. 338 C. p., părăsirea câmpului de luptă, art. 339 C. p.), pentru unele infracțiuni contra păcii și omenirii.

Pedeapsa cu detențiunea pe viață este prevăzută și în legile penale speciale, pentru fapte deosebit de grave: împiedicarea exploatării aeronavei, împiedicarea exploatării navei etc.

Pedeapsa cu detențiunea pe viață este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii până la 25 de ani pentru marea majoritate a infracțiunilor foarte grave, oferind largi posibilități de individualizare judiciară, prin recurgerea la pedeapsa cu detențiunea pe viață numai în cazuri extreme.

Detențiunea pe viață, deși prevăzută pentru infracțiunea săvârșită, nu va putea fi aplicată dacă infractorul, la data pronunțării hotărârii de condamnare a împlinit vârsta de 60 de ani (art. 55 C. p.). În astfel de cazuri, în locul pedepsei detențiunii pe viață se aplică pedeapsa închisorii pe timp de 25 de ani și pedeapsa interzicerii unor drepturi, pe durata ei maximă.

Pedeapsa detențiunii pe viață nu se aplică nici infractorului minor (art. 109, alin. (2) C. p.) acestuia aplicându-i-se pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani.

7.2. Detențiunea pe viață în lumina Legii 275/2006. În legătură cu regimul penitenciar care se aplică condamnaților la detențiunea pe viață, trebuie să accentuăm noțiunea în sine a instituției și anume că, penitenciarul trebuie să rămână un loc de executare a pedepselor hotărâte, într-un cadru de exigență care să reflecte trăsătura esențială a acestei instituții, dar care să respecte totuși demnitatea umană, să mențină capacitatea fizică și morală, interesul pentru viață a condamnaților la pedeapsa detențiunii pe viață.

În această ipoteză, în aplicarea regimului penitenciar deținuților condamnați la pedeapsa detențiunii pe viață, legea executării pedepselor (275/2006), prevede niște derogări (particularități).

Astfel, persoanelor condamnate la pedeapsa detențiunii pe viață li se aplică inițial regimul penitenciar de maximă siguranță. (art. 20 alin. (1) din Legea 275/2006), cu toate aspectele pe care acest regim le implică. În mod excepțional, natura și modul de săvârșire a infracțiunii, precum și persoana condamnatului pot determina includerea persoanei condamnate în regimul de executare imediat inferior ca grad de severitate.

,,Pedeapsa detențiunii pe viață și pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, se execută în penitenciare anume destinate sau în secții speciale ale celorlalte penitenciare’’, statuează tot Legea 275/2006 la art. 30 alin. (1). Acești condamnați vor fi separați deci, în funcție de posibilități, de ceilalți deținuți.

Secțiunea a 8-a. Executarea pedepsei într-o unitate militară disciplinară

8.1. Noțiune și caracterizare. În principiu, militarii în termen care au fost condamnați, își execută pedeapsa potrivit legii penale, la fel ca și ceilalți condamnați (condamnații civili).

Pentru unii condamnați militari însă (pentru militarii în termen care au fost condamnați pentru unele infracțiuni ușoare), s-a creat o excepție cu privire la executarea pedepsei închisorii de scurtă durată, anume ca aceasta să se execute în locuri speciale de deținere, anume într-o unitate penitenciară militară.

Astfel, așa cum arată și denumirea, instituția executării pedepsei într-o închisoare militară este o modalitate specială de executare a pedepsei închisorii de cel mult doi ani, aplicată militarilor în termen, ori celor care au devenit militari în termen după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În această ipoteză, această modalitate de executarea pedepselor constituie, are un caracter limitat ( fiind aplicată pentru militari și pentru pedeapsa cu închisoarea de scurtă durată).

Executarea pedepsei într-o închisoare militară este o instituție specifică dreptului penal și conferă prin modul cum este reglementată posibilitatea reeducării condamnaților militari în termen prin aplicarea unui regim special de muncă, de disciplină și instrucție, cu păstrarea calității de militar în termen, aplicându-se astfel principiul individualizării pedepsei pe plan administrativ.

Executarea pedepsei într-o închisoare militară se dispune în mod obligatoriu de către instanța de judecată pentru infracțiunile la care este prevăzută executarea pedepsei în acest mod (de exemplu pentru absența nejustificată, prevăzută la art. 331 C. p.) și în mod facultativ, pentru celelalte infracțiuni, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de lege.

În timpul executării pedepsei, în închisoarea militară condamnatul nu-și pierde calitatea de militar în termen, dar este lipsit de unele drepturi pe care le au militarii în termen.

8.2. Condiții de acordare. Executarea pedepsei într-o închisoare militară poate fi dispusă de instanța de judecată dacă sunt îndeplinite unele condiții.

O primă condiție se degajă din dispozițiile art. 62 alin. (1) C. p. și privește calitatea de militar în termen a condamnatului, la data săvârșirii faptei, la data judecării ori dobândirea ei după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

O a doua condiție privește durata pedepsei închisorii, care nu trebuie să depășească 2 ani. Nu are relevanță natura infracțiunii și nici dacă pedeapsa este aplicată pentru o singură infracțiune sau pentru un concurs de infracțiuni.

Cea de a treia condiție are în vedere hotărârea instanței de judecată ca executarea pedepsei să se facă într-o închisoare militară.

8.3. Efecte. În regimul de executare a pedepsei într-o închisoare militară sunt prevăzute stimulente pentru grabnica reeducare a condamnaților militari în termen. Astfel, dacă militarul condamnat a executat jumătate din durata pedepsei și a dat dovezi temeinice de îndreptare, restul pedepsei se reduce cu o treime, iar dacă s-a evidențiat în mod deosebit, reducerea poate fi și mai mare, putând cuprinde chiar tot restul pedepsei (art. 62 alin. (2) C. p.).

Dacă în timpul executării pedepsei militarul condamnat devine inapt serviciului militar, este liberat condiționat, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute pentru liberarea condiționată, deoarece aceasta este o liberare condiționată specială.

Un alt efect al executării pedepsei într-o închisoare militară îl constituie intervenția reabilitării de drept la terminarea executării pedepsei, indiferent dacă aceasta a fost integral executată ori numai în parte, ca urmare a reducerii în condițiile art. 62 alin. (2) C. p. ca și atunci când pedeapsa a fost grațiată total sau în rest (art. 62 alin. (1) C. p.)

Dispozițiile alin. (1)-(5) ale art. 62 C. p., abordate mai sus sunt aplicate și celor care au devenit militari în termen după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. (art. 62 alin. (6) C. p.)

În cazul în care, înainte de începerea executării pedepsei într-o închisoare militară, condamnatul a fost trecut în rezervă, pedeapsa se execută într-un loc de deținere. (art. 62 alin. (7) C. p.)

8.4. Opinie proprie asupra formelor de individualizare a executării pedepsei într-o unitate penitenciară militară. În opinia noastră, în timpul executării pedepsei într-o unitate penitenciară militară apar situații, împrejurări și stări, care provoacă schimbări sau înlocuiri în executarea pedepsei. Legea ține seama de astfel de situații, prevăzând dispoziții speciale, privind unele forme speciale de individualizare a executării pedepsei închisorii de către militarul în termen.

1. Reducerea duratei executării pedepsei. Legea a creat pentru condamnații (militari în termen) care în unitatea militară respectivă au o conduită bună și care au executat o parte din pedeapsă, reducerea duratei executării pedepsei închisorii într-o unitate penitenciară militară.

a) În lege se prevăd condiții speciale, care, dacă sunt îndeplinite de condamnatul militar în termen, conduc la reducerea duratei executării (așa cum arată art. 62 alin. (2) din C. p.).

b) Reducerea pedepsei condamnatului militar în termen, făcută în condițiile legii (art. 62 C. p.) reprezintă o schimbare a pedepsei ce s-a aplicat inițial. Pentru reducerea pedepse este necesară sesizarea conducerii acelei unități militare, care cunoaște situația condamnatului, militar în termen. În al doilea rând, a asemenea modificare de pedeapsă (reducere) o poate efectua numai un organ de judecată.

2. Executarea pedepsei într-un loc de deținere în cazul săvârșirii din nou a unei infracțiuni. Dacă în timpul executării pedepsei condamnatul săvârșește din nou o infracțiune, instanța care îl judecă pentru această infracțiune va revoca executarea pedepsei într-o închisoare limitară și va contopi pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune cu restul de pedeapsă neexecutată (art. 62 alin. (4) C. p.).

În cazul în care, înainte de începerea executării pedepsei într-o închisoare militară, condamnatul a fost trecut în rezervă, pedeapsa se execută într-un loc de deținere (art. 62 alin. (7) C. p.).

3. Liberarea condiționată specială în cazul condamnatului militar devenit inapt serviciului militar. În ipoteza în care, în timpul executării condamnatul devine inapt serviciului militar (devine de exemplu invalid), în lege se prevede că, militarul condamnat este liberat condiționat (conform art. 62 alin. (2) C. p. ) Este vorba însă despre o liberare condiționată sui generis, pentru că nu se cer condițiile liberării condiționate.

4. Executarea pedepsei într-un loc de deținere în cazul condamnatului trecut în rezervă. Executarea pedepsei închisorii într-un penitenciar militar poate fi înlocuită într-o anumită situație, cu executarea acelei pedepse într-un loc de deținere obișnuit. Este vorba de cazul condamnatului militar, care, înainte de începerea executării pedepsei într-o unitate militară, a fost trecut în rezervă (art. 62 alin. (7) C. p.).

5. Efectele procesuale. Sub raport procesual penal, unele schimbări în executarea pedepsei într-o unitate militară implică o nouă hotărâre penală și după o anumită procedură. Potrivit dispozițiilor C. p. p., înlocuirea executării pedepsei închisorii într-o unitate militară cu executarea într-un loc de deținere, în cazul condamnatului care a fost trecut în rezervă ori în cazul condamnatului care a comis o nouă o infracțiune, se dispune de către instanța militară, adică de către tribunalul militar de mare unitate în a cărei rază teritorială se găsește unitatea militară din care face parte cel condamnat. Instanța procedează astfel din oficiu sau la sesizarea comandantului unității militare din care face parte cel condamnat.

8.5. Regimul special al condamnatului militar. Executarea pedepsei într-o unitate militară, implică restricții și obligații specifice, apropiind-o de executarea unei pedepse într-o unitate penitenciară, dar și deosebind-o de aceasta. În primul rând, condamnatul este încadrat într-o unitate penitenciară militară, nu într-o unitate penitenciară de drept comun. Este o unitate din care fac parte numai militari sancționați. În al doilea rând, în unitatea aceasta există un regim de ordine și disciplină severă, cu program zilnic de instrucție militară, de disciplină militară ce trebuie efectuată cu multă rigoare. Ordinea și disciplina de aici nu este ordinea și disciplina din penitenciarele de drept comun (cu costum penal, cu pază și supraveghere penitenciară etc.). Ordinea și disciplina este strictă, iar încălcarea acesteia nu este tolerată sub nici un motiv. Regimul de viață (masă, odihnă etc.) este sever. Relațiile (corespondență, vizita cu familia, cu prietenii etc.) sunt rare și controlate. Condamnatul este supus nu numai unui regim de muncă militară, la activități militare, dar și unii regim strict de reeducare și școlarizare.

8.6. Jurisprudență

a) Reabilitarea de drept. Recidivă. Executarea pedepsei într-o închisoare militară.

Reabilitarea de drept intervine în anumite cazuri speciale, prevăzute în partea generală a C. p., respectiv și în cazul militarului în termen care săvârșește o nouă infracțiune pentru care instanța a aplicat o pedeapsă care nu depășește 2 ani de închisoare, după executarea pedepsei într-o închisoare militară (sau grațierea restului de pedeapsă).

Judecătoria Sânnicolau Mare a condamnat pe inculpatul S.F. pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, prevăzut de art.208 alin. (1), raportat la art. 209 lit. e) și g), cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. b) C. p..

Instanța a reținut că, în perioada 15 septembrie – 10 decembrie 1995, în timpul nopții și prin efracție, inculpatul a sustras bunuri din mai multe locuințe.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

Există recidivă, conform art. 37 alin. (1) lit. b) C. p., când după executarea unei pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după împlinirea termenului de prescripție a executării unei asemenea pedepse, cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune, cu intenție, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an.

Potrivit art. 38 alin. (2) C. p., la stabilirea stării de recidivă nu se ține seama, de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea, sau în privința cărora s-a împlinit termenul de reabilitare.

În afară de situațiile arătate în art. 134, C. p. prevede și alte cazuri când reabilitarea are loc de drept.

Astfel, conform art. 62 alin. (1) și (5), dacă un militar în termen săvârșește o infracțiune pentru care s-a aplicat o pedeapsa ce nu depășește 2 ani închisoare iar executarea se face într-o închisoare militară, după executarea pedepsei sau după grațierea restului de pedeapsă, cel condamnat este reabilitat de drept.

Examinând actele din dosar, se constată că, prima instanță nu a ținut seama de incidența acestui text de lege și, ca urmare, a reținut în mod greșit că inculpatul a comis infracțiunea în stare de recidivă.

Din fișa de cazier judiciar rezultă că, Tribunalul Militar Timișoara a condamnat inculpatul la un an închisoare, cu executarea pedepsei într-o închisoare militară, fiind liberat la 19 septembrie 1994.

Față de această situație, instanța avea obligația să constate că, deoarece în cauză erau incidente dispozițiile art. 62 alin. (5) și art. 38 alin. (2) C. p., nu se putea reține că inculpatul a comis fapta la care se referă recursul în stare de recidivă, întrucât, cu privire la prima faptă a intervenit reabilitarea de drept.

b) Închisoare militară. Inculpat devenit militar în termen în cursul judecării procesului la instanța civilă.

Executarea pedepsei închisorii într-o închisoare militară sau înlocuirea executării pedepsei închisorii cu executarea în închisoare militară poate fi dispusă chiar de instanța militară, în cazul condamnaților care au devenit militari în termen după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau când, în cursul judecății la o instanță civilă au devenit militari, această măsură neputând fi luată de instanța civilă care l-a condamnat pe inculpat.

Judecătoria Onești a condamnat pe inculpatul N.B., militar în termen, la 3 luni închisoare, cu executarea într-o închisoare militară, pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat înainte de încorporare.

Recursul în anulare declarat în cauză, cu motivarea că aplicarea art. 62 C. p. s-a făcut greșit este fondat.

Conform prevederilor art. 62 alin. (1) C. p., executarea pedepsei închisorii care nu depășește 2 ani, de către militarii în termen, se face într-o închisoare militară în cazurile prevăzute de lege, precum și în cazurile când instanța judecătorească, ținând seama de împrejurările cauzei și de persoana condamnatului, dispune aceasta.

Potrivit art. 451 (1) C. p. p., în cazul condamnaților care au devenit militari în termen în cursul judecății la o instanță civilă, precum și pentru cei care au devenit militari în termen după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, se poate dispune înlocuirea executării pedepsei închisorii cu executarea în închisoare militară, această înlocuire dispunându-se de către tribunalul militar în a cărui rază teritorială se găsește unitatea militară din care face parte cel condamnat, la sesizarea condamnatului.

Prin urmare, executarea pedepsei închisorii într-o închisoare militară sau înlocuirea executării pedepsei închisorii cu executarea în închisoare militară, poate fi dispusă numai de instanța militară.

Această măsură nu poate fi luată de instanța civilă care îl condamnă la pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani pe inculpatul devenit militar în termen în cursul procesului.

Judecătoria, aplicând dispozițiile art. 62 C. p. și dispunând ca inculpatul, devenit militar în timpul judecării procesului, să execute pedeapsa de 3 luni închisoare într-o închisoare militară, a pronunțat o soluție nelegală.

În consecință, hotărârea atacată a fost casată, dispunându-se ca pedeapsa de 3 luni închisoare să fie executată într-un loc de detenție.

CAPITOLUL VIII. ELIBERAREA CONDIȚIONATĂ

Secțiunea 1. Istoric. Noțiune

Prima lege care s-a aplicat pe teritoriul României și prin care s-a instituit instituția liberării condiționate a fost legea din 4 august 1921 din timpul ministrului Mihail Antonescu, cu toate că, înainte de unirea din 1918, în Transilvania, liberarea condiționată era reglementată destul de bine în art. 31-51 ale Codului penal maghiar.

Ulterior, instituția liberării condiționate și-a găsit reglementarea în Legea din 30 iulie 1929. Odată cu punerea în aplicare la 1 ianuarie 1937 a Codului penal, adoptându-se sistemului progresiv mixt al regimului de executare al pedepselor privative de libertate, liberarea condiționată reprezenta a patra fază a acestui sistem.

Prin Decretul nr. 72 din 23 martie 1950, se abrogau, odată cu unele articole ale Codului penal și prevederile cu privire la liberarea condiționată, această instituție înlocuindu-se cu ,,liberarea înainte de termen a celor condamnați’’. Această denumire a rămas în vigoare până la 1 ianuarie 1970, dată la care acest decret a fost abrogat la rându-i prin Legea 23/1969.

Ca urmare a intrării în vigoarea a Legii 275/2006 (noua lege a executării pedepselor) și a noului C. p. (modificat prin Legea 278/2006), liberarea condiționată continuă să se bucure de atenție în cadrul sistemului românesc de drept, fiind o instituție complementară regimului executării pedepsei închisorii, un mijloc de individualizare administrativă a pedepsei, ce constă în punerea în libertate a condamnatului din locul de deținere mai înainte de executarea în întregime a pedepsei închisorii ori detențiunii pe viață, sub condiția ca până la împlinirea duratei acesteia să nu săvârșească alte infracțiuni.

Într-o opinie asemănătoare, de data aceasta aparținând doctrinei execuțional-penale, liberarea condiționată reprezintă o modalitate de executare a unei părți din pedeapsa închisorii, în regim liber.

Beneficiul liberării condiționate poate fi acordat oricărui condamnat, indiferent de natura infracțiunii săvârșite și indiferent dacă a mai beneficiat anterior de liberarea condiționată pentru altă pedeapsă.

Liberarea condiționată își găsește reglementarea în art. 59-61 din C. p., în art. 75-77 din Legea 275/2006 și, din punct de vedere procesual penal, în C. p. p.

Secțiunea a 2-a. Condițiile de acordare în lumina Codului penal

Pentru ca instanța de judecată să acorde liberarea condiționată, trebuie îndeplinite mai multe condiții, ce sunt enumerate atât în art. 59 C. p. cât și în art. 75 din Legea nr. 275/2006.

O primă condiție privește executarea unei părți din pedeapsă, care diferă, în funcție de durata pedepsei aplicate și care se execută, în funcție de forma de vinovăție cu care a fost săvârșită infracțiunea, vârsta condamnatului și antecedentele sale penale. Astfel, liberarea condiționată se acordă:

– după executarea a cel puțin două treimi din pedeapsă în cazul închisorii care nu depășește 10 ani (art. 59 alin. (1) C. p.);

– după executarea a cel puțin trei pătrimi în cazul închisorii mai mari de 10 ani (art. 59 alin. (1) C. p.).

După executarea unei treimi din pedeapsa închisorii care nu depășește 10 ani sau a unei jumătăți, în cazul închisorii mai mari de 10 ani, cei condamnați în timpul minorității, când ajung la vârsta de 18 ani, precum și condamnații trecuți de vârsta de 60 de ani pentru bărbați și de 55 de ani pentru femei, pot fi liberați condiționat dacă îndeplinesc celelalte condiții, prevăzute în art. 59 alin (1).(art. 60 alin. (2) C. p.). Se va ține cont și de munca prestată (art. 76 din Legea nr. 275/2006 reglementează partea din durata pedepsei care poate fi considerată ca executată pe baza muncii prestate), scăzându-se din durata pedepsei de executat partea din durata pedepsei care este considerată ca executată pe baza muncii prestate sau a instruirii școlare și formării profesionale. În acest caz, liberarea condiționată nu poate fi acordată înainte de executarea efectivă a cel puțin jumătate din pedeapsa închisorii când aceasta nu depășește 10 ani și a cel puțin două treimi, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.

O altă condiție privește stăruința în muncă și disciplină a condamnatului. Stăruința în muncă pe timpul executării pedepsei denotă că, în stare de libertate, condamnatul are aptitudinea de a-și asigura existența prin muncă în mod cinstit. De asemenea, se cere ca persoana condamnată să respecte regulile de conduită, regulile de ordine interioară și obligațiile pe care le are în timpul executării pedepsei, în caz contrar fiind pasibil de sancțiuni disciplinare.

Dovezile temeinice de îndreptare constituie o altă condiție. Sunt considerate dovezi temeinice de îndreptare: participarea efectivă la activitatea de educație civică și moral-creștină, modul de executare a unor sarcini care nu se remunerează, interesul manifestat pentru calificarea sau recalificarea profesională, buna comportare la locul de deținere etc..

Secțiunea a 3-a. Efectele liberării condiționate

Efectul imediat. Primul efect al liberării condiționate constă în punerea în libertate a condamnatului fără restricții de drepturi. În timpul liberării condiționate condamnatul este considerat că se află în timpul executării pedepsei până la expirarea acesteia, și deci pedepsele accesorii se execută.

Efectul definitiv. Dacă până în momentul expirării pedepsei condamnatul nu a mai săvârșit o nouă infracțiune, liberarea condiționată devine definitivă realizându-se efectul definitiv al liberării condiționate.

Secțiunea a 4-a. Revocarea liberării condiționate

Revocarea facultativă. Dacă până la împlinirea duratei pedepsei, cel liberat a comis din nou o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii, instanța, ținând seama de gravitatea acesteia, poate dispune fie menținerea liberării condiționate, fie revocarea (art. 61 alin. (1) C. p.).

În cazul revocării liberării condiționate, pedeapsa stabilită pentru infracțiunea ulterioară și restul de pedeapsă care a mai rămas de executat din pedeapsa anterioară se cumulează, putându-se aplica un spor până la 5 ani (art. 61 alin. (1) C. p.).

Astfel, într-un caz concret, inculpatul a fost liberat condiționat, rămânând de executat un rest de pedeapsă de 595 de zile din pedeapsa anterioară de 4 ani. În perioada liberării condiționate el a mai comis o infracțiune de furt pentru care a fost condamnat la 1 an și șase luni închisoare. În acest caz sunt întrunite condițiile recidivei postcondamnatorii potrivit art. 37 C. p., dar pedeapsa se va calcula potrivit art. 61 alin. (1) C. p. cumulându-se cele două pedepse (595 zile și 1 an și șase luni).

Revocarea obligatorie. Revocarea este obligatorie atunci când fapta săvârșită este o infracțiune contra siguranței statului, contra păcii și omenirii, o infracțiune de omor, o infracțiune săvârșită cu intenție care a avut ca urmare moartea unei persoane sau prin care s-au produs consecințe deosebit de grave (art. 61 alin. (2) C. p.)

Secțiunea a 5-a. Liberarea condiționată în cazul detențiunii pe viață

Potrivit art. 55¹ C. p., liberarea condiționată poate fi acordată și celor condamnați la pedeapsa detențiunii pe viață.

Cel condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață poate fi liberat condiționat, în mod excepțional, după executarea efectivă a 20 de ani de detențiune, ținându-se seama de antecedentele sale penale și de faptul că este stăruitor în muncă, disciplinat și dă dovezi temeinice de îndreptare (art. 55¹ alin. (1) C. p.).

Condamnatul trecut de vârsta de 60 de ani pentru bărbați și de 55 de ani pentru femei poate fi liberat condiționat după executarea efectivă a 15 ani de detențiune, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute în alin. (1) al art. 55¹ C. p. (art. 55¹ alin. (2) C. p.).

Pedeapsa se consideră executată dacă în termen de 10 ani de la liberare condamnatul nu a săvârșit din nou o infracțiune. În caz contrar, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 61 (art. ¹ alin. (3) C. p.).

Secțiunea a 6-a. Liberarea condiționată în lumina Legii 275/2006

Așa cum am arătat liberarea condiționată își găsește reglementarea în art. 75-77 din Legea nr. 275/2006.

Conform Legii 275/2006, persoana condamnată care este stăruitoare în muncă, disciplinată și dă dovezi temeinice de îndreptare, ținându-se seama de antecedentele sale penale, poate fi eliberată condiționat înainte de executarea în întregime a pedepsei, în condițiile C. p.. (art. 75 din Legea 275/2006)

Legea anterioară a executării pedepselor (23/1969) cuprindea prevederi mai ample în acest sens, statuând că, ,,acei condamnați care sunt stăruitori în muncă, disciplinați și dau dovezi temeinice de îndreptare, precum și condamnații care nu au fost folosiți niciodată la muncă ori nu sunt folosiți, dar dau dovezi temeinice de disciplină și îndreptare, ținându-se seama și de antecedentele lor penale, pot fi liberați condiționat înainte de executarea în întregime a pedepsei, în condițiile C. p.. Pentru determinarea părții din pedeapsă care poate fi considerată ca executată pe baza muncii prestate se ține seama se starea de minoritate și de procentele de îndeplinire a normelor de muncă. În vederea acordării liberării condiționate se ținea seama și de munca prestată în timpul arestării preventive.’’ (art. 25 din Legea 23/1969)

Devine clar că, în ceea ce privește articolele expuse mai sus, nu sunt diferențe majore între noua și vechea reglementare.

Analizând noțiunile de ,,stăruință în muncă’’ și ,,stăruință în disciplină’’ a condamnatului, în doctrină s-a arătat că, stăruința în muncă pe timpul executării pedepsei denotă că, în stare de libertate, condamnatul are aptitudinea de a-și asigura existența prin muncă, în mod cinstit. De asemenea, se cere ca persoana condamnată să respecte regulile de conduită, regulile de ordine interioară și obligațiile pe care le are în timpul executării pedepsei, în caz contrar fiind pasibilă de sancțiuni disciplinare.

Tot în doctrină, sunt considerate dovezi temeinice de îndreptare: participarea efectivă la activitatea de educație civică și moral-creștină, modul de executare a unor sarcini care nu se remunerează, interesul pentru calificarea sau recalificarea profesională, buna comportare la locul de deținere etc..

La acordarea liberării condiționate se va ține cont și de munca prestată, scăzându-se din durata pedepsei de executat partea din durata pedepsei care este considerată ca executată pe baza muncii prestate sau a instruirii școlare și formării profesionale din penitenciar. Conform Legii 275/2006, partea din durata pedepsei care este considerată ca executată pe baza muncii prestate sau a instruirii școlare și formării profesionale, în vederea acordării liberării condiționate, se calculează după cum urmează:

a) în cazul în care se prestează o muncă remunerată în condițiile prevăzute în art. 59 alin. (1) și (2) din Legea 275/2006, se consideră 5 zile executate pentru 4 zile de muncă, în cazul condamnaților majori, și 3 zile executate pentru 2 zile de muncă, în cazul condamnaților minori și tineri;

b) în cazul în care se prestează o muncă neremunerată în condițiile prevăzute în art. 59 alin. (1) și (2) din Legea 275/2006, se consideră 4 zile executate pentru 3 zile de muncă, în cazul condamnaților majori, și 2 zile executate pentru o zi de muncă, în cazul condamnaților minori și tineri;

c) în cazul în care munca este prestată în condițiile prevăzute în art. 59 alin. (3) din Legea 275/2006, se consideră 4 zile executate pentru 3 zile de muncă;

d) în cazul în care munca este prestată în condițiile prevăzute în art. 59 alin. (4) din Legea 275/2006, se consideră 3 zile executate pentru 2 nopți de muncă;

e) în cazul participării la cursuri de școlarizare sau de calificare ori recalificare profesională, se consideră 30 de zile executate pentru absolvirea unui semestru școlar și 15 zile executate pentru absolvirea unui curs de calificare ori recalificare profesională;

f) în cazul elaborării de lucrări științifice publicate sau invenții și inovații brevetate, se consideră 3 zile executate pentru 2 zile de muncă. (art. 76 din Legea 275/2006)

În comparație cu Legea 275/2006, Legea 23/1969, prevedea un mod de calcul care presupune o parte din durata pedepsei care se consideră ca fiind executată mult mai mică, în funcție de munca prestată. Astfel, spre exemplu se considerau în unele cazuri ca executate 6 zile din pedeapsă, pentru 5 zile de muncă. (art. 26 lit. a) din Legea 23/2006)

Potrivit art. 77 alin. (1) al Legii 275/2006, liberarea condiționată se acordă potrivit procedurii prevăzute în C. p. p., la cererea persoanei condamnate sau la propunerea comisiei pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate.

Această comisie, cu participarea judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, în calitate de președinte, propune liberarea condiționată ținând seama de fracțiunea din pedeapsa efectiv executată și de partea din durata pedepsei care este considerată ca executată pe baza muncii prestate, de conduita persoanei condamnate și de eforturile acesteia pentru reintegrarea socială în special în cadrul activităților educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, al instruirii școlare și al formării profesionale, de responsabilitățile de încredințare, de recompensele acordate, de sancțiunile disciplinare aplicate și de antecedentele sale penale. (art. 77 alin. (2) din Legea 275/2006)

Potrivit art. 77 alin. (3) din Legea 275/2006, propunerea comisiei de admitere a liberării condiționate, cuprinsă într-un proces verbal motivat, împreună cu documentele care atestă mențiunile cuprinse în procesul verbal, se înaintează judecătoriei în a cărei circumscripție se află locul de deținere și se comunică persoanei condamnate.

În cazul în care comisia constată că persoana condamnată nu întrunește condițiile pentru a fi liberată condiționat, în procesul-verbal întocmit, cu privire la propunerea comisiei, fixează un termen pentru reexaminarea situației acesteia, care nu poate fi mai mare de un an. Totodată comisia comunică procesul-verbal persoanei condamnate și îi aduce la cunoștință acesteia, sub semnătură, că se poate adresa direct instanței cu cerere de liberare condiționată.

Când persoana se adresează direct instanței, cerând liberarea condiționată, odată cu cererea se trimite și procesul-verbal întocmit de comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, împreună cu documentele care atestă mențiunile cuprinse în acesta. În vederea soluționării cererii de liberare condiționată sau a propunerii formulate de comisie, instanța poate consulta dosarul individual al persoanei condamnate. (art. 77 alin. (5), (6) din Legea 275/2006)

În vechea reglementare, locul comisiei pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate este luat de o comisie de propuneri, prevederile fiind într-o mare măsură mai restrânse și mai puțin permisive, cu privire la acordarea liberării condiționate.

Acordarea liberării condiționate este atributul exclusiv al instanței de judecată, care va dispune, după caz, acordarea sau respingerea acesteia.

Secțiunea a 7-a. Scurtă analiză a unor decizii de practică judiciară în materia liberării condiționate

Unele dificultăți în aplicarea și adoptarea unor soluții cu privire la liberarea condiționată pot fi preîntâmpinate datorită existenței unor decizii penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale tribunalelor sau chiar ale judecătoriilor care constituie precedent judiciar.

În practica judiciară au fosta cazuri când liberarea condiționată s-a acordat cu precăderea condiției executării fracțiunii de pedeapsă prevăzută de lege, fără a se ține seama și de îndeplinirea celorlalte condiții din lege (stăruință în muncă, dovezi temeinice de îndreptare etc. ). Mai mult, liberarea condiționată s-a pronunțat imediat după executarea minimului fracțiunii cerute de lege.

Însă, liberarea condiționată nu trebuie acordată imediat după executarea fracțiunii de pedeapsă prevăzută în C. p., ci numai dacă, în urma cercetării modului de comportare a condamnatului în timpul executării pedepsei, precum și a antecedentelor sale penale, instanța își formează convingerea că îndreptarea sa este posibilă și fără executarea efectivă a întregii pedepse.

Astfel, condamnatul trebuie să fie stăruitor în muncă, disciplinat, așa încât, din întregul său comportament și ținând seama de antecedentele sale penale, instanța să aibă convingerea că a dat dovezi temeinice de îndreptare.

Deși condamnatul este recidivist, instanța de fond ar trebui să analizeze această stare în contextul tuturor factorilor și condițiilor ce se cer a fi întrunite pentru ca o persoană condamnată să fie liberată condiționat. Între acești factori se regăsesc conduita generală a persoanei condamnate, posibilitatea de reintegrare în familie și societate în contextul analizării riscului de recidivă.

Sub aspectul caracterelor liberării condiționate a fost identificat caracterul general, în sensul că, orice condamnat, indiferent de natura și gravitatea infracțiunii săvârșite, poate fi liberat condiționat dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de lege.

Fracțiunea de pedeapsă ce trebuie executată obligatoriu diferă în funcție de durata pedepsei închisorii aplicată prin hotărârea de condamnare, de forma de vinovăție cu care a fost săvârșită infracțiunea, de vârsta condamnatului și de împrejurarea dacă acesta fost sau nu folosit la muncă.

Astfel, cum petentul condamnat nu a executat 2/3 din pedeapsa de 4 ani închisoare, cererea sa este neîntemeiată, impunându-se a fi respinsă, fără ca instanța să procedeze la analizarea îndeplinirii de către petent și a celorlalte condiții prevăzute de C. p. .

Deși petenta a invocat starea de sănătate precară și vârsta înaintată, solicitând liberarea condiționată după executarea a jumătate din pedeapsa aplicată, dispozițiile C. p. stabilesc posibilitatea liberării condiționate după executarea a jumătate din pedeapsă, numai în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă.

Pe lângă executarea unei fracțiuni din pedeapsă, o altă condiție care se impune a fi îndeplinită pentru ca o persoană condamnată să fie liberată condiționat este aceea a stăruinței în muncă și a disciplinei.

Astfel regimul penitenciar a fost definit ca un ansamblu de restricții în comportare și atitudine prevăzute de lege și regulamente, cu scopul de a asigura buna administrare a penitenciarului. În această ipoteză, măsurile disciplinare apar ca fiind sancțiuni ce își au temeiul în raportul de executare a pedepsei și care se aplică în cazul neîndeplinirii obligațiilor sau încălcării interdicțiilor, vizând, în principal, sustragerea nejustificată de la programele de muncă și educative, lipsa de respect față de administrația penitenciarului, ignorarea regulilor de igienă.

Sub acest aspect, în timpul detenției, petentul a avut un comportament neadecvat, nu a dat dovezi temeinice de îndreptare, este recidivist și a consumat droguri. În raport cu aceste aspecte, instanța a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea liberării condiționate.

Exemplele de decizii îndrumătoare nu se opresc aici. Ne-am concentrat atenția doar asupra unora considerate de noi ca fiind relevante.

CAPITOLUL IX. CALCULUL DURATEI EXECUTĂRII PEDEPSEI

Strâns legată de individualizarea pedepselor este instituția calculului pedepselor, a determinării duratei acestora. În C. p. (art. 55² și art. 87-89) au fost înscrise dispoziții care dau răspuns problemelor ce se pun în legătură cu: calcularea pedepsei pe unități de timp (ani, luni, zile), calculul pedepsei în caz de comutare sau înlocuire, deducerea reținerii și arestării preventive din durata pedepsei pronunțate, deducerea privațiunii de libertate executată în afara țării.

Calculul pedepsei în caz de comutare sau înlocuire. Prin dispozițiile art. 55² C. p. s-a prevăzut că, în cazul comutării sau înlocuirii pedepsei detențiunii pe viață cu pedeapsa închisorii, perioada de detenție executată se consideră ca parte executată din pedeapsa închisorii.

Durata executării pedepsei închisorii. Potrivit art. 87 C. p., durata executării închisorii se socotește din ziua în care condamnatul începe să execute pedeapsa și până în ziua în care încetează să o execute. Sunt incluse în durata executării atât ziua în care începe să fie executată pedeapsa închisorii cât și ziua în care executarea încetează. (art. 87 alin. (2) C. p.)

La calcularea timpului ziua se socotește de 24 de ore și săptămâna de 7 zile. Luna și anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă (art. 154 C. p. ) În durata executării pedepsei întră atât timpul cât condamnatul a executat efectiv pedeapsa, cât și timpul în care s-a aflat în spital, cu excepția cazului în care condamnatul și-a provocat în mod voit boala și această împrejurare se constată în timpul executării pedepsei (art. 87 alin. (3) C. p.).

Când executarea pedepsei închisorii se face la locul de muncă în durata executării pedepsei nu intră timpul în care condamnatul lipsește de la locul de muncă, indiferent de motivul absentării (art. 87 alin. (4) C. p.)

Computarea reținerii și arestării preventive. Potrivit art. 88 C. p., timpul reținerii și arestării preventive se scade din durata pedepsei închisorii pronunțate pentru infracțiunea comisă. Scăderea se face și atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în același timp ori în mod separat, pentru mai multe infracțiuni concurente, chiar dacă a fost scos de sub urmărire, s-a încetat urmărirea penală sau a fost achitat ori a încetat procesul penal pentru fapta care a determinat reținerea sau arestarea preventivă. (art. 88 alin. (1) C. p.)

Computarea reținerii și arestării preventive are loc și în cazul condamnării inculpatului la amendă, prin înlăturarea, în total ori în parte a executării acesteia. (art. 88 alin. (2) C. p.)

Computarea privațiunii de libertate executată în afara țării. Potrivit art. 89 C. p., privațiunea de libertate suferită în străinătate, se scade din durata pedepsei aplicate pentru aceeași infracțiune de instanțele românești. Soluția adoptată de legiuitorul român înlătura posibilitatea ca infractorul să suporte două sancțiuni privative de libertate pentru aceeași faptă.

Computarea închisorii contravenționale. Deși are natura diferită față de pedeapsa închisorii, închisoarea contravențională este tot o sancțiune privativă de libertate, prevăzută prin Decretul nr. 329/1996, astfel că dacă a fost aplicată și executată pentru o contravenție ce ulterior a fost considerată infracțiune, durata acesteia urmează să fie computată din durata pedepsei închisorii aplicate pentru infracțiune. Soluția corespunde principiului potrivit căruia nu este admisibil ca inculpatul să execute, pentru aceeași faptă, două sancțiuni privative de libertate.

REGULUI ÎN PENITENCIAR, APLICABILE ÎN SISTEMUL ROMÂNESC

Administrația Națională a Penitenciarelor din România, și probabil administrațiile penitenciare din toate țările comuniste erau, până nu de mult, emblematice pentru ceea ce însemna un regim totalitar, în prim plan aflându-se închisorile de tip vechi, în sistem celular, absolut umilitoare pentru deținuți.

Așadar, faima rea a sistemului penitenciar românesc era justificată. Aceasta ar fi putut fi un handicap, un element care să țină în loc atingerea unor standarde europene. S-a produs însă un fenomen paradoxal, în sensul că, acest handicap a fost transformat într-un avantaj, pentru că societatea românească a fost extrem de interesată în alinierea la standardele europene și internaționale.

Prin urmare, după 1990, foarte multe organizații neguvernamentale s-au structurat exact pe monitorizarea drepturilor omului, în sistemul penitenciar.

În al doilea rând, a existat un interes major din partea statelor membre ale Uniunii Europene cât și din partea altor state în a aduce latura execuțional penală din România la un nivel mai ridicat.

Într-o primă etapă, putem vorbi de unele forme de training pentru personalul Administrației Naționale a Penitenciarelor, despre diverse cursuri și modalități de instruire.

În al doilea rând, putem face vorbire despre preocuparea unor organisme internaționale, precum ONU, Consiliul Europei, Uniunea Europeană, de a crea un set de reguli în domeniul penitenciar, pe care statele membre să le aplice în sistemele lor naționale.

Aceste reguli se cuprind într-o serie de recomandări internaționale (acte normative) în materia drepturilor omului, fiind create și o serie de instituții cu rol de control și supraveghere.

Cu titlu de exemplu menționăm înființarea, cu scopul monitorizării, a Comitetului pentru prevenirea torturii, exemplele în legătură cu existența unor astfel de organisme putând continua.

CAPITOLUL X. ANALIZA LEGISLAȚIEI INTERNAȚIONALE

Declarația Universală a Drepturilor Omului

Majoritatea cetățenilor nu înțeleg de ce își irosesc organizațiile legate de asigurarea drepturilor omului energia pentru a apăra oamenii care nu respectă legile și periclitează societatea. Ba mai mult, datorită acțiunilor concertate asupra acestui domeniu, ei percep activitatea organizațiilor legate de asigurarea drepturilor omului ca fiind aberantă și în defavoarea oamenilor „civilizați”.

Dacă aruncăm o privire în trecut, putem observa o lungă istorie a detenției pe nedrept, a încarcerării oamenilor în condiții în care nici animalele nu merită să fie ținute. Acest trecut nu este prea îndepărtat în Europa, gândindu-ne la lagărele de concentrare din Germania nazistă ori la gulagurile Uniunii Sovietice, trecutul devenind chiar prezent în unele țări din lumea a treia. Omenirea, pentru prevenirea ororilor care au avut loc, în sprijinul procesului de individualizare a pedepselor privative de libertate, a „inventat” drepturile omului, valabile pentru oricare ființă umană.

Conform Preambulului, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a proclamat la 10 decembrie 1948 Declarația Universală a Drepturilor Omului (în continuare D.U.D.O.), considerând că recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume.

Considerând că, detenția și încarcerarea sunt limitări ale mai multor drepturi proclamate de D.U.D.O., aceasta prevede la art. 29 alin. (2): ,,În exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților altora și ca să fie satisfăcute justele cerințe ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.’’

Convenția europeană a drepturilor omului

Documentele internaționale ulterioare au căutat să întărească forța juridică a D.U.D.O.. Astfel, între instrumentele internaționale de protecție a drepturilor omului, un loc aparte îl ocupă Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cunoscută sub denumirea de Convenția europeană a drepturilor omului (în continuare Convenția), semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 și intrată în vigoare la 3 septembrie, 1953.

Adoptată sub egida Consiliului Europei, Convenția s-a dovedit un instrument internațional eficace de apărare a drepturilor pe care ea însăși cât și protocoalele sale adiționale le reglementează. Convenția constă atât în numărul și calitatea drepturilor omului protejate cât și prin mecanismul jurisdicțional de control al acestor drepturi de către autoritățile naționale ale statelor contractante. În acest sens, s-a creat Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare Curtea), căreia, orice persoană, căreia i s-au încălcat unul sau mai multe drepturi protejate de Convenție, persoană aflată sub jurisdicția unui stat contractant, i se poate adresa cu o plângere împotriva oricărui stat contractant.

Scurtă analiză teoretica asupra jurisprudenței Curții

Odată cu soluționarea acestor plângeri și cu apariția deciziilor Curții a luat ființă jurisprudența acesteia, care împreună cu normele și protocoalele Convenției are o forță constituțională și supralegislativă asupra sistemului românesc de drept.

În cele ce urmează, vom proceda la o scurtă analiză teoretică a unor decizii ale Curții, cu privire la încălcarea unor drepturi protejate de convenție, care au incidență în individualizarea administrativă a pedepselor principale, privative de libertate.

Dreptul la viață este primul drept substanțial reglementat de Convenție reprezentând condiția esențială a posibilității exercitării tuturor drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. De aceea, Curtea a decis că, ideea potrivit cu care ,,dreptul la viață este protejat prin lege’’, implică pentru stat, nu numai de a nu cauza prin agenții săi (și implicit prin personalul care lucrează în penitenciare) moartea unei persoane ,,cu intenție’’, dar și de a lua măsurile necesare protecției vieții individului.

Pornind de la prevederile art. 3 din Convenție conform cărora, ,,nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor inumane sau degradante’’, începând cu hotărârea sa din 18 decembrie 1996, pronunțată în cauza Aksoy c/Turciei, Curtea s-a pronunțat în favoarea interzicerii torturii, a tratamentelor inumane sau degradante în timpul detenției (chiar și în cazul arestării preventive).

Ca urmare a protejării dreptului persoanelor de a nu fi supuse la muncă forțată, Curtea a considerat că acest drept a fost încălcat unor persoane deținute pentru vagabondaj care nu au putut contesta măsura deținerii lor dar au fost supuse muncă.

De asemenea Curtea a statuat că, nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege și potrivit căilor legale. Astfel, practica poliției de a reține (în conformitate cu Codul penal islandez) o persoană care cauzează o tulburare publică fără alte precizări ale legii sau fără o jurisprudență în materie, nu poate fi admisă.

De asemenea, în lumina jurisprudenței Curții, administrația penitenciarelor trebuie să le asigure deținuților exercitarea dreptului la libertatea de gândire, de conștiință și de religie, fiind interzisă discriminarea și folosirea restrângerilor drepturilor.

Dreptul persoanei de a nu i se aplica o pedeapsă, decât având la bază un temei legal (nici o pedeapsă fără lege) este și el consacrat în Convenție și întâlnit în jurisprudența Curții, aplicându-se astfel principiul ,,nulla poena sine lege’’.

Art. 17 al Convenției interzice abuzul de drept cu privire la drepturile și libertățile garantate de Convenție și de Protocoalele sale adiționale. În una din primele decizii ale actualei Curți s-a subliniai că, ,,acest lucru are ca scop salvgardarea drepturilor enumerate, prin apărarea liberei funcționări a instituțiilor democratice’’, urmărindu-se ,,să se împiedice… ca unele curente totalitare să invoce drepturi și libertăți pentru a suprima drepturile omului’’, inclusiv în materie execuțional penală.

Deosebit de relevantă este cauza în care, reclamantul a fost condamnat, pentru comiterea infracțiunii de omor, fără a se reține agravanta săvârșirii faptei sub influența băuturilor alcoolice. Ulterior, după executarea pedepsei, el a fost sancționat și cu o amendă pentru conducerea unui autovehicul în stare de ebrietate. Cu privire la această cauză Curtea a decis că, reclamantului, i s-a încălcat dreptul de a nu fi pedepsit de două ori.

Convenția Europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante

Revenind la tratamentele crude, inumane sau degradante (prevăzute și în Convenție), șocul asupra deținuților ar fi și mai mare dacă, în afară de presiunea exercitată de către mediul de detenție, în timpul executării pedepsei, deținuții ar avea de suportat astfel de pedepse și tratamente.

Pentru a preveni acest gen de tratamente sau pedepse a intrat în vigoare (în 1989) Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Convenția suplimentează protecția existentă conform Convenției europene a drepturilor omului prin înființarea unui Comitet european pentru prevenirea torturii (C.P.T.). C.P.T. este compus din experți independenți si imparțiali, care provin din domenii diferite: juriști, medici, experți în probleme penitenciare sau ale poliției. C.P.T. vizitează locurile de detenție spre a vedea felul în care sunt tratați deținuții.

C.P.T. vizitează orice fel de loc de detenție: închisori și centre de detenție pentru minori, posturi de politie, centre de deținere a deținuților imigranți și spitale psihiatrice. El are acces nelimitat la locurile de detenție, poate intervieva fără martori deținuții și poate intra în contact, în mod liber, cu orice persoană sau organizație neguvernamentală susceptibilă de a-i furniza informații.

Obiectivul urmărit de Comitet este întărirea protecției deținuților împotriva torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, și nu condamnarea statelor pentru abuzuri. După fiecare vizita, Comitetul elaborează un raport în care stabilește rezultatele vizitei și recomandările pe care le consideră necesare pentru îmbunătățirea situației deținuților. Acest raport confidențial este trimis statului în cauză. Raportul include solicitarea unui răspuns scris din partea statului, în care să se precizeze măsurile luate pentru aplicarea recomandărilor făcute, reacțiile la comentariile făcute și răspunsurile la informațiile solicitate.

ANALIZA RECOMANDĂRILOR INTERNAȚIONALE ÎN MATERIA DREPTURILOR OMULUI

Așa cum am mai enunțat, a existat un interes major din partea statelor membre ale Uniunii Europene cât și din partea altor state în a aduce latura execuțional penală din România la un nivel mai ridicat.

Astfel, putem face vorbire despre preocuparea unor organisme internaționale, precum ONU, Consiliul Europei, Uniunea Europeană, de a crea un set de reguli în domeniul penitenciar, pe care statele membre (printre care se numără și România) să le aplice în sistemele lor naționale.

Aceste reguli se cuprind într-o serie de recomandări internaționale (acte normative) în materia drepturilor omului.

În această ipoteză, în materia dreptului execuțional penal se aplică următoarele reglementări internaționale, aplicabile implicit și individualizării administrative a pedepselor principale, privative de libertate:

Ansamblul de principii pentru protejarea tuturor persoanelor supuse unei forme oarecare de detenție sau încarcerare;

Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deținuților:

Regulile europene pentru penitenciare;

Ansamblul regulilor minime ale Națiunilor Unite cu privire la administrarea justiției pentru minori (Regulile de la Beijing);

Recomandarea nr. R (88) 12 cu privire la educația în penitenciare;

Recomandarea Comitetului de Miniștri ai statelor membre, referitoare la Regulile Penitenciare Europene, Rec(2006)2.

Considerăm ca fiind importantă enunțarea unui număr limitativ a Regulilor europene pentru penitenciare, fără a considera că abordarea este completă.

Astfel, prin Partea a IV-a (Tratarea obiectivelor și regimurile) Regulile europene pentru penitenciare enunță următoarele reguli:

Prin lipsirea de libertate încarcerarea este o pedeapsă ea însăși. De aceea, condițiile închisorii și regimurile din penitenciare vor avea în vedere ca separațiunea să se facă pentru menținerea disciplinei fără însă să agraveze prin aceasta situația deținuților. (Regula 64)

Trebuie făcut orice efort pentru a asigura ca regimul acestor instituții să fie organizat și condus astfel încât:

a) să asigure condiții de viață compatibile cu demnitatea umană și în conformitate cu normele comunității;

b) să minimalizeze efectele grele ale închisorii și diferențele dintre viața din închisoare și viața în libertate, care duc la micșorarea respectului față de propria persoană și a simțului responsabilității personale a deținuților;

c) să susțină și să întărească legăturile cu rudele și comunitatea exterioară pentru a promova cele mai bune interese ale deținuților și ale familiilor lor;

d) să asigure posibilitatea pentru ca deținuții să-și dezvolte aptitudinile și deprinderile care să le îmbunătățească perspectivele unei reintegrări pline de succes după liberare. (Regula 65)

Să se asigure toate resursele de remediere, educaționale, morale, spirituale și altele care sunt la îndemână și care să fie folosite în concordanță cu tratarea nevoilor prizonierilor în mod individual. De aceea regimurile trebuie să conțină:

a) suportul spiritual, calea și posibilitățile pentru o muncă importantă, vocația îndrumării și pregătirii, instruirea, educația fizică, dezvoltarea deprinderilor sociale, sfătuirea, recreere în grup sau individual;

b) aranjamentele care să asigure ca toate aceste activități să fie organizate, atât cât este posibil, în vederea creșterii contactelor și cu posibilități în cadrul comunității, astfel încât să sporească perspectivele reintegrării sociale după liberare;

c) procedee pentru stabilirea și revizuirea tratamentului individual și a programelor de pregătire pentru deținuți după consultări între personalul penitenciarului cu deținuții care vor fi implicați în acestea;

d) sisteme de comunicație și un stil de conducere care va încuraja relațiile potrivite între personal și deținuți, care să îmbogățească perspectivele regimurilor efective, suportabile și programele elaborate pe această temă. (Regula 66)

Din moment ce împlinirea acestor obiective necesită dualizarea tratamentului și, în acest scop, un sistem flexibil de atribuire deținuții vor fi plasați în instituții separate sau în unități unde fiecare parte poate primi tratamentul și pregătirea necesară. (Regula 67)

Cât de curând posibil, după intrarea în penitenciar și după studierea personalității fiecărui deținut cu condamnare definitivă va fi alcătuit un program de tratament adecvat cunoștințelor obținute despre nevoile individuale, capacitățile și dispozițiile deținutului în vederea apropierii sale de rude. (Regula 68)

1 — În cadrul regimurilor, deținuților li se va crea posibilitatea de a participa la activitățile instituției în vederea dezvoltării simțului de responsabilitate, de încredere și de a li se stimula interesul în participarea la propriul mod de tratare.

2 — Se vor face eforturi pentru dezvoltarea metodelor de încurajare a cooperării deținuților și a participării lor la acest tratament, în acest fel, deținuții vor fi încurajați să-și asume, în conformitate cu limitele specificate în Regula 34, responsabilități în anumite sectoare ale activității instituției. (Regula 69)

1 — Pregătirea deținuților în vederea liberării trebuie să înceapă de îndată ce este posibil după primirea într-o instituție penitenciară. De aceea, tratamentul deținuților trebuie să evidențieze nu exclusiv lipsa lor din cadrul comunității, ci faptul că ei continuă să fie o parte din ea. Agenții comunității și lucrătorii sociali trebuie, de aceea, să-și dea ajutorul pentru a asista personalul din instituțiile penitenciare în sarcina lor de reeducare socială a deținuților, în menținerea și în îmbunătățirea relațiilor cu familiile lor, cu alte persoane și cu agențiile sociale. Trebuie luate măsuri pentru păstrarea drepturilor legate de interesele civile, drepturile securității sociale și alte beneficii sociale ale deținuților în conformitate cu legea și sentința.

2 — Programele incluse în tratament trebuie să conțină acordarea permisiunii de părăsire a închisorii, pentru fiecare deținut pe considerente medicale, educaționale, ocupaționale, familiale și sociale.

3 — Străinii nu vor fi excluși de la programele pentru implementarea celor de mai sus pe considerentul cetățeniei lor. Mai cu seamă, orice efort trebuie făcut pentru a li se permite și lor să participe la activitățile în comun, astfel încât să le atenueze sentimentele de izolare. (Regula 70)

Concluzii

Ansamblul normelor de drept execuțional penal se regăseau, până nu demult în Codul penal, dar în cea mai mare parte în Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor. Această lege urma să fie abrogată de Legea nr. 294/2004, privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, a cărei intrare în vigoare a fost amânată pentru data de 1 septembrie 2006 prin O.U.G. nr. 58/2005. Legea nr. 294/2004 conținea printre altele și reglementarea instituției muncii în folosul comunității, ca pedeapsă penală. Însă, proiectul Legii 294/2004 nu a mai intrat în vigoare datorită înlocuirii acestuia cu Legea nr. 275/2006, privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, lege care nu abordează munca în folosul comunității.

Prin urmare, munca în folosul comunității a rămas la nivel de orientare de politică penală a legiuitorului, fără consecințe practice.

Totuși, cu toate că munca în folosul comunității este o reglementare abrogată în materie execuțional penală, în materie sancționatorie penală se regăsește în proiectul codului penal nou, a cărui intrare în vigoare a fost prorogată până în luna septembrie 2007. Prin urmare rămâne o instituție abordată doctrinar practic de lege ferenda (o propunere normativă) și nu de lege lata (lege aflată în vigoare).

În materie contravențională însă, există acest regim de executare a sancțiunii contravenționale și, prin simetrie normativă, acest tip de executare a pedepsei se poate utiliza și în materie execuțional penală, cu atât mai mult cu cât o sancțiune contravențională mai  elastică este reluată și în penal, sub forma pedepsei amenzii. Saltul de la amendă la închisoare fiind cam mare, este interesant de văzut dacă nu ar fi judicios ca sancțiunea muncii în folosul comunității să fie introdusă în cadrul executării pedepselor principale. Așadar, în cadrul acestei secțiuni am privit munca în folosul comunității dintr-o perspectivă dublă de natura juridică – sancțiune de drept penal, respectiv mod de executare a unei pedepse principale. De observat că în convenții, pacte și declarații de drepturi nu se interzice munca persoanelor condamnate și sancțiunea penala a muncii în folosul comunității nici nu este privita ca muncă silnică. Evident că se folosesc norme contemporane de distincție între munca silnică a condamnaților și munca în folosul comunității, plasată la niște cote rezonabile de suportabilitate și de executare. În SUA și în multe state europene acest tip de sancțiune penala este frecvent utilizată pentru fapte ilegale minore, dar și pentru categorii de delincvenți care nu au exercițiul social al muncii.

Având în vedere intenția manifestata anterior de legiuitorul nostru, în vechea redactare vom aborda munca în folosul comunității, așa cum a fost ea statuată în Legea 294/2004 și în proiectul codului penal adoptat prin Legea nr. 31 din 28. 06. 2004, publicată în M.O. nr. 575 din 29. 06. 2004, care de asemenea nu a intrat în vigoare (în continuare Noul C. p.).

Munca în folosul comunității reprezintă cea mai ușoară categorie de pedeapsă aplicabilă persoanei fizice în cazul săvârșirii unui delict. Munca în folosul comunității constituie un substitutiv al pedepsei închisorii stricte de cel mult 3 ani ori al închisorii.

Durata maximă a muncii în folosul comunității este de 300 de ore, în cazul pedepsei închisorii și de 500 de ore în cazul în care legea prevede pedeapsa închisorii stricte de cel mult 3 ani. Munca în folosul comunității se execută numai cu consimțământul condamnatului, într-un interval de cel mult 180 de zile, în cazul condamnaților majori și de cel mult 120 de zile, în cazul condamnaților minori. În cazul în care aceștia nu-și respectă sau își respectă în mod defectuos obligațiile stabilite de instanța de judecată, munca în folosul comunității se revocă, înlocuindu-se, integral sau parțial, cu închisoarea sau cu închisoarea de cel mult 3 ani.

Munca în folosul comunității se poate aplica în situația înlocuirii pedepsei amenzii sub forma zilelor-amendă pentru neplata acesteia cu rea-credință și în cazul suspendării executării sub supraveghere, în condițiile art. 107 Noul C. p. În cazul în care se dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere în condițiile art. 101, instanța poate stabili obligația condamnatului de a efectua în termenul de încercare o muncă în folosul comunității, pe o perioadă de cel mult 300 de ore.

Dacă persoana condamnată nu execută această pedeapsă sau în timpul executării ei nu îndeplinește obligațiile care-i revin ori le îndeplinește în mod defectuos, instanța poate dispune, dacă legea nu prevede un alt mod de sancționare, revocarea muncii în folosul comunității, înlocuind-o, integral sau parțial, cu închisoarea sau cu închisoarea strictă de cel mult 3 ani.

Executarea muncii în folosul comunității este reglementată în Capitolul I al Legii nr. 294/2004, art. 7-19.

Potrivit art. 7 din Legea nr. 294/2004, munca în folosul comunității se execută în domeniul serviciilor publice gestionate de autoritățile administrației publice locale, în cadrul instituțiilor publice la nivel local sau în cadrul asociațiilor și fundațiilor, abilitate de instanța de judecată potrivit prevederilor acestei legi. (art. 8 alin. (2) și (3) din Legea nr. 294/2004).

Această lucrare a fost elaborată atât în contextul abordării unor modificări legislative de substanță în sistemul executării pedepselor: intrarea în vigoare a noii legi de executare a pedepselor (Legea nr. 275/2006), cât și al analizei diverselor proiecte le lege ferenda, care nu au mai intrat în vigoare: redactarea unui proiect de lege privind executarea pedepselor (Legea 294/2005), a proiectului noului Cod penal, a unui proiect de lege privind executarea măsurii educative a internării într-un centru de reeducare etc., toate acestea prin raportare la vechea lege a executării pedepselor (Legea 23/1969).

Așadar, demersul nostru științific se subsumează acestor frământări normative și, fără să emitem vreo pretenție de analiză exhaustivă, am încercat să oferim o abordare plurinormativă, atât de lege lata cât și de lege ferenda.

Punctele noastre de vedere au adesea la bază experiență practică (ca urmare a practicii efectuate în cadrul penitenciarului cu regim de maximă siguranță Codlea), profesională, pe fondul punctelor de vedere, teoriilor consacrate în doctrina de specialitat

Bibliografie

Boroi Alexandru, Drept penal. Partea generala , Editura ALL Back,2006

Cristian Mitrache Suspendarea executarii pedepsei ca forma a probatiunii in dreptul penal roman, Editura Universul Juridic, 2008

A. Bălan, E. Stănișor, M. Mincă, ,,Penologie’’, Ed. Oscar Print, 2003

Gheorghe Ivan, Individualizarea pedepsei, Editura C.H. BECK, 2007

Gheorghe Nistoreanu, Al. Boroi, Drept penal. Partea generala Conform noului Cod penal , 2006

G. Mărgărit, ,,Liberarea condiționată’’, București, 2002

G. Florian, ,,Dinamica penitenciară”, Ed. Oscar Print, București, 1999

Ion Pitulescu, Tiberiu-Constantin Medeanu, Drept penal. Partea generala , Editura Lumina Lex, 2006

I. Oancea, ,,Drept execuțional penal’’, Ed. All, București, 1998

Legislatia privind cooperarea juridiciara internationala in materie penala, (Actualizat la 10. 06. 2007),Editura C.H. BECK

Costel Niculeanu, Drept penal – partea generala, editia a II-a revazuta si adaugita,

Editura "Sitech", Craiova, 2001

Pascu Ilie, Drept penal.Partea generala, Editura Hamangiu,2007