Individualizarea Pedepsei

CUPRINS:

=== INDIVIDUALIZAREA PEDEPSEI ===

CUPRINS:

I N T R O D U C E R E

Individualizarea pedepsei este definită ca “operațiunea prin care pedeapsa este adaptată nevoilor de apărare socială în raport cu gravitatea abstractă sau concretă, cât și cu periculozitatea infractorului, pentru a asigura îndeplinirea funcțiilor și scopurilor acestuia”.1

Preocuparea pentru asigurarea caracterului individualizat al pedepsei în raport cu persoana infractorului s-a afirmat ca orientare de bază în politica penală abia în a doua jumătate a secolului trecut, ca rezultat al progreselor realizate în domeniul criminologiei și științelor umaniste.

Dacă în dreptul antic și în evul mediu se asigura doar caracterul intimidant al pedepsei, în dreptul modern, odată cu răspândirea ideilor așa-numitei “școli pozitiviste”, (când s-a lansat și ideea că reacția antiinfracțională trebuie să vizeze factorii crimei), individualizarea pedepsei devine o problemă de politică penală.

Crearea termenului de individualizarea pedepsei este atribuită juristului austriac Wahlberg – care l-a folosit pentru prima oară în 1869, dar răspândirea universală a termenului este datorată lucrării omonime a francezului Raymond Saleilles “L’individualization et la peine”, apărute în 1898.2

După cel de-al doilea război mondial, individualizarea pedepsei constituie principiul fundamental și totodată una dintre cele mai importate instituții ale Dreptului penal. În legislația română, în Codul penal din 1968 au fost sistematizate pentru prima oară în același despărțământ toate dispozițiile privitoare la individualizarea pedepsei (cap.I, titlul IV al Părții generale a Codului penal, cuprinzând art.72 – 89).

În cadrul capitolului, referitor la individualizarea pedepselor se reglementează în art.73 – 80 “instituția circumstanțelor atenuante și agravante” ce îndeplinesc un dublu rol: acela de criterii, dar și de mijloc de individualizare a pedepsei.

Termenul de “circumstanțe” este folosit în Dreptul penal pentru a denumi “situații, însușiri, calități, alte date ale realității cu privire la faptă către ambianța ei, ori de la făptaș către biografia acestuia”.3

1Constantin Mitrache – Drept penal român. Ed. “Șansa” SRL, Buc., 1995, vol.I, pag.280.

2Constantin Bulai – Drept penal român, vol.II, pag.127.

3V.Dongoroz – Explicații teoretice al Codului penal român, p.gen., Vol.II, Ed.Academiei, 1969, pag.220.

Aceste circumstanțe se găsesc în afara conținutului esențial al infracțiunii, ele alcătuind așa-zisul “conținut circumstanțial” al acesteia.

Prevăzând o anumită faptă ca infracțiune, legea are în vedere numai acele elemente cerute, fără de care acea faptă nu poate prezenta gradul de pericol social, specific infracțiunii. Realizarea acestor elemente și cerințe în conținutul faptei concrete determină clasificarea acesteia ca infracțiune.

Săvârșirea faptei are loc însă, întotdeauna, “într-un complex de realități variabile în fiecare caz concret și care, fără a caracteriza fapta ca infracțiune sau persoana făptuitorului ca subiect al acesteia, contribuie totuși la determinarea gradului de pericol social sau a gravității faptei săvârșite și la cunoașterea persoanei făptuitorului și a periculozității sociale a acestuia.1

Având o anumită înrâurirea asupra gradului de pericol social al faptei săvârșite și asupra răspunderii penale a infractorului, circumstanțele au un rol deosebit de important în proporționalizarea și individualizarea sancțiunii penale.

De aceea, în reglementarea operei de individualizare a pedepsei nu a lipsit preocuparea legiuitorului de a stabili care sunt sau care ar putea fi aceste circumstanțe, în ce măsură ar putea ele influența la stabilirea pedepsei concrete și ar trebui să fie folosite de judecător în realizarea individualizării.

Examinând problema influenței pe care circumstanțele o au asupra gradului de pericol social al faptei și asupra periculozității infractorului, trebuie avut în vedere că ele constau în împrejurări și situații care, în mod întâmplător, însoțesc pregătirea, săvârșirea sau consecințele faptei (de exemplu: Împrejurări privind locul, timpul sau motivul săvârșirii, fapte extrinseci care au pregătit, înlesnit sau desăvârșit infracțiunea, situația sau starea victimei) sau care au legătură cu persoana infractorului (vârsta, sexul, calitatea făptuitorului, premeditarea, motivul, condiția psiho-fizică din momentul săvârșirii infracțiunii).

Aceste circumstanțe nu trebuie confundate cu alte caute de modificare a pedepsei, cum ar fi stările de agravare sau cauzele de diferențiere a pedepsei.

Într-adevăr, sunt unele stări sau situații care, deși cu legătură directă cu infracțiunea săvârșită, se răsfrâng, totuși, asupra persoanei infractorului, relevând periculozitatea socială a acestuia și, implicit, gradul concret de pericol social al faptei săvârșite de el (de exemplu: concursul de infracțiuni, recidiva) din care cauză pot atrage o agravare a pedepsei.

De asemenea, există unele situații – stări care determină o atenuare a pedepsei (tentativa, starea de minoritate).

“Aceste forme de modificare a pedepsei exercită o influență de sine stătătoare asupra acesteia, la care se pot adăuga totdeauna aceea a circumstanțelor care însoțesc săvârșirea faptei sau care caracterizează persoana făptuitorului”.2

1V.Dongoroz – Explicații teoretice ale Codului penal, p.gen., vol.II, București, 1970, pag.138.

2Constantin Bulai – Drept penal român, p.gen, Ed. “Șansa SRL”, Buc.1992, vol.II, pag.49.

Deosebirea dintre stări și circumstanțe, în mecanismul de individualizării, este semnificativă d.p.d.v. al efectelor pe care le produc asupra pedepsei. În timp ce stările de agravare sau atenuare își produc fiecare în parte efecte, acționând succesiv asupra pedepsei și producând două ori mai multe agravări sau atenuări, circumstanțele, ori de câte ori ar fi, nu produc o pluralitate de atenuări sau agravări, ci o singură atenuare sau agravare.

Din caracterul accidental al circumstanțelor rezultă că acestea nu însoțesc și nu caracterizează neapărat orice faptă penală și nu sunt legate de persoana oricărui infractor.

Aceste circumstanțe nu au caracterul de circumstanțe particulare ale unui anumit tip de infracțiuni, fiindcă, în raport cu același tip de activitate infracțională, ele pot fi uneori prezente, alteori pot să lipsească.

Cu tot caracterul lor accidental, circumstanțele, odată existente, pot determina uneori o schimbare simțitoare a tratamentului juridic prevăzut de lege pentru fapta săvârșită, bineînțeles în măsura și condițiile prevăzute de dispozițiile care reglementează aceste cauze de modificare a pedepsei.

De aceea, dispozițiile cuprinse în capitolul intitulat “Individualizarea pedepselor” au ca obiect tocmai reglementarea efectelor modificatoare ale circumstanțelor referitoare la faptă și făptuitor, care imprimă acestor circumstanțe caracterul de mijloace de realizarea individualizării pedepsei.

Deci în cadrul reglementărilor privitoare la individualizarea pedepsei, circumstanțele atenuante sau agravante au o dublă semnificație. Pe de o parte, în calitatea lor de stări, situații, întâmplări situate în afara conținutului infracțional care înrâuresc gradul de pericol social al faptei sau periculozitatea făptuitorului, ele constituie:

1. Criterii de individualizare;

2. Prin efectele modificatoare asupra răspunderii penale ele reprezintă mijloace de individualizare a sancțiunii penale.

***

CAPITOLUL I

SECȚIUNEA I. CIRCUMSTANȚELE – CRITERIU DE INDIVIDUALIZARE A SANCȚIUNILOR DE DREPT PENAL

Operațiunea de adaptare a pedepsei și a executării ei la cazul individual și la persoana infractorului, în așa fel încât să se asigure aptitudinea funcțională și realizarea scopurilor ei, poartă denumirea de “individualizare a pedepsei” – una dintre instituțiile de bază ale dreptului nostru penal, care dă expresia principiului fundamental al individualizării pedepsei.

“Din sfera principiilor până la cele mai concrete cazuri, această operațiune străbate trei etape:

1. Individualizarea legală;

2. Judiciară;

3. Administrativă”.1

Individualizarea pedepsei efectuate de legiuitor este orientată în două direcții principale și anume:

1. În direcția individualizării propriu-zise a pedepsei legale, corespunzătoare fiecăreia dintre incriminările prevăzute de lege;

2. În direcția stabilirii cadrului general și a mijloacelor legale necesare pentru realizarea celorlalte forme de individualizare a pedepsei, judiciară și administrativă.

Stabilirea cadrului legal de individualizare se referă la determinarea relativă a pedepselor prevăzute de lege, a efectelor ce le poate avea asupra pedepsei diferitele cauze de agravare și atenuare a pedepsei, și prin prevederea în lege a unor criterii generale de individualizare a pedepsei.

Dacă instanța are, și trebuie să aibă, libertatea de a aprecia, după convingerea sa intimă, împrejurările în care s-a săvârșit fapta, persoana infractorului, pedeapsa necesară în funcție de aceste realități, nu poate avea însă și libertatea de a aprecia, dacă trebuie sau nu, să procedeze la individualizarea pedepsei. Realizând individualizarea pedepsei, instanța trebuie să realizeze în fapt voința legii și nu propria sa voință, manifestată arbitrar. În acest scop, legea penală obligă instanța să individualizeze pedeapsa orientându-se după anumite criterii generale.

1Vasile Dobrinoiu, Gh.Nistoreanu, Ilie Pascu – Drept penal. Partea generală. Ed.didactică și pedagogică București, 1992, pag.293

Aceste criterii generale se referă la date sau elemente care caracterizează sau sunt de natură să ajute la caracterizarea faptei penale și a infractorilor și a căror nesocotire, în tot sau în parte, atrage netemeinicia sau ilegalitatea pedepsei aplicate. Enumerând în art.72 Cod penal criteriile generale de individualizare a pedepsei, legea stabilește de fapt reglementarea de bază în operațiunea de individualizare judiciară și indică momentul în care se efectuează – acela al “stabilirii și aplicării pedepselor”, adică momentul în care instanța de judecată, cunoscând toate datele și elementele cu relevanță juridică privitoare la infracțiunea săvârșită și la persoana făptuitorului, urmează să determine precis răspunderea penală a acestuia prin stabilirea genului, cuantumului sau duratei pedepsei.1

Criteriile de individualizare trebuie avute în vedere în primul rând la stabilirea pedepsei principale, dar deopotrivă obligatorii și la stabilirea și aplicarea pedepselor complementare și a pedepselor alternative.

În raport cu întinderea sferei lor de incidență, criteriile de individualizare sunt generale și speciale.

Cele dintâi trebuie luate în considerare, fără excepție, cu ocazia efectuării oricărei operații de individualizare judiciară.

Cele speciale devin incidente doar la stabilirea sau aplicare pedepsei în unele cazuri particulare.2

Criteriile generale de individualizare sunt, potrivit art.72, alin.1 Cod penal, următoarele:

1) dispozițiile generale ale Codului penal;

2) limitele de pedeapsă fixate în Partea specială;

3) gradul de pericol sociala al faptei săvârșite;

4) persoana făptuitorului;

5) împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Se observă că între aceste criterii generale există o deosebire de conținut. Primele două constau în elemente nespecifice operației de individualizare propriu-zisă a pedepsei, ele identificându-se, de fapt, cu baza legală a individualizării.

Criteriile specifice instituției individualizării sunt doar ultimele trei, căci numai ele se referă la date și elemente care pot caracteriza fapta ce a provocat reacția represivă, și persoana făptuitorului căreia urmează să i se aplice pedeapsa.

În sensul art.72 Cod penal, prin “împrejurări care atenuează sau agravează răspunderea penală” se înțeleg diferite stări, situații, întâmplări, calități sau alte date ale realității, care, aflându-se în afara conținutului infracțiunii, dar fiind totuși în legătură fie cu fapta săvârșită, fie cu persoana infractorului, reduc sau sporesc gradul de pericol al acestora și din această cauză determină stabilirea pedepsei concrete sub minimul special (expresie a

1Vintilă Dongoroz și colectivul – Explicații teoretice ale Codului penal român, Ed.Academiei RSR, București, 1970, vol.II, pag.127.

2Ștefan Daneș, Vasile Papadopol, – Individualizarea judiciară a pedepselor, Ed.Stiințifică și Enciclopedică, București, 1985, pag.67.

minimului de reacție represivă necesară pentru realizarea funcționalității pedepsei) sau, dimpotrivă, agravarea pedepsei cu posibilitatea depășirii maximului special (expresia gradului maxim de pericol social al faptei săvârșite și făptuitorului).

Nu intră, deci, în sfera criteriului examinat, două categorii de împrejurări.

În primul rând, textul nu vizează acele stări, situații, întâmplări, care, deși extrinseci conținutului infracțiunii și legate fie de faptă, fie de făptuitor, influențează gradul de pericol social concret al infracțiunii sau periculozitatea infractorului într-o măsură insuficientă pentru a putea determina stabilirea pedepsei sub minimul special sau deasupra maximului special.

Exprimarea legii “care atenuează sau agravează răspunderea penală”, indică, fără echivoc, că textul se referă în mod exclusiv la împrejurări care sunt susceptibile de a face ca pedeapsa legală să se învedereze neadecvată cazului concret și să apară necesară fie atenuarea, fie agravarea ei, după caz; prevederea legală privește, deci, acele împrejurări pe care legea penală le desemnează prin expresiile “circumstanțe atenuante” și “circumstanțe agravante”.

Celelalte împrejurări, care, deși îl influențează, mențin totuși gradul de pericol social al infracțiunii și periculozitatea infractorului în limitele pericolului social abstract, determinant, al pedepsei legale, “rămân a fi valorificate în cadrul celorlalte criterii de individualizare – gradul de pericol social și persoana infractorului”.1

În al doilea rând, dispozițiile art. 72 Cod penal nu vizează acele stări, situații, calități, pe care legiuitorul le-a inclus în conținutul infracțiunii ca elemente ale unei forme agravante. În aceste cazuri, avem de-a face cu circumstanțe propriu-zise care au un caracter accidental și o semnificație variabilă de la caz la caz – ci cu elemente circumstanțiale care servesc la calificarea infracțiunii; constatarea lor este o cerință pentru existența infracțiunii, în forma ei simplă sau numai în forma calificată, valorificarea lor făcându-se în scopul calificării faptei.

Spre deosebire de orice alte împrejurări, stări, întâmplări care, în pofida influenței lor mențin gradul de pericol social al faptei săvârșite și periculozitatea infractorului în cadrul pericolului social abstract specific infracțiunii tip respective, existența circumstanțelor agravante sau atenuante este susceptibilă să antreneze o ieșire din acest cadru și, ca urmare, să determine o modificare a răspunderii penale întrucât legea recunoaște instanței, în cazul circumstanțelor atenuante sau agravante, dreptul de a depăși minimul sau respectiv maximul special al pedepsei prevăzute pentru infracțiune săvârșit, sau chiar de a schimba pedeapsa, precum și posibilitatea de a adăuga pedepsei principale o pedeapsă complimentară.

1Ștefan Daneș, Vasile Papadopol – Individualizarea judiciară a pedepsei, ed.Științifică și Enciclopedică, București, 1985, pag.77.

În literatura juridică1 s-a afirmat că “fapta, făptuitorul și toate împrejurările în care a fost săvârșită infracțiunea – indiferent dacă prin ponderea lor au sau nu caracter de circumstanțe atenuante sau agravante – trebuie analizate în ansamblul lor, căci ele se condiționează reciproc și, ca atare, își sporesc sau își reduc gradul de pericol social”.

Cu alte cuvinte, cele trei criterii generale specifice de individualizare n-ar avea un conținut propriu bine determinat de al celorlalte, ci ele se interferă reciproc alcătuind o măsură unică, globală, pentru adaptarea pedepsei.

Într-o teză opusă acestui punct de vedere se susține că “gradul de pericol social al faptei săvârșite constituie – potrivit art.72 Cod penal – un criteriu de individualizare independent și distinct de celelalte criterii de individualizare (persoana făptuitorului și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală”).2

Deci, fiecare dintre cele trei criterii de individualizare își are rolul și ponderea distinctă de ale celorlalte, în opera de adaptarea judiciară a pedepsei.

În consecință, la individualizarea pedepsei se va urmări, în primul rând, principalul criteriu de individualizare – gradul de pericol social al faptei săvârșite – urmând ca celelalte criterii, persoana făptuitorului și circumstanțele atenuante și agravante, ca și criterii alăturate și distincte, să fie avute în vedere numai după ce instanța de judecată și-a format părerea cu privire la gradul de pericol social concret al activității infracționale.

Potrivit unei opinii dominante în literatura juridică “circumstanțele atenuante sau agravante, deși prevăzute ca un criteriu de individualizarea distinct în art.72 Cod penal, influențează conținutul celorlalte criterii, făcând să scadă sau, respectiv să sporească gradul de pericol social al faptei ori al persoanei făptuitorului”3.

Între gradul de pericol social al faptei și periculozitatea infractorului pe de o parte, și circumstanțele atenuante sau agravante, pe de altă parte, există o legătură indisolubilă.

Fără asemenea modificări – de o anumită amploare – în gradul de pericol social, nici o circumstanță n-ar putea fi “atenuantă” sau “agravantă”, pentru că ar lipsi temeiul atenuării sau agravării răspunderii penale, semnificația ei penală ar fi nulă.

Nu numai existența infracțiunii dar și întinderea răspunderii penale au un suport material, care nu este altul decât pericolul social. În condițiile unei periculozități sociale – a faptei și făptuitorului – identice, răspunderea penală trebuie să fie aceeași; ceea ce justifică atenuarea sau agravarea ei, sunt doar variațiile intervenite în gradul de pericol social, sau, altfel spus, cele care fac să cedeze maximului sau minimului special al pedepsei, prin efectul lor intens

1Justin Grigoraș – Individualizarea pedepsei, Ed.Științifică București 1969, pag.161.

2Laszlo Birro – Gradul de pericol social al faptei … Ed. “Studia Univeristas” Cluj, 1971, pag.147.

3Constantin Bulai – Drept penal român. Partea generală, vol.III, București, 1983, pag.203.

asupra gradului de pericol social sunt circumstanțele atenuante sau agravante.

Existența unor circumstanțe atenuante obligă la stabilirea pedepsei sub minimul special, constatarea unor circumstanțe agravante făcând posibilă aplicarea unei pedepse peste maximul special; aceste efecte excepționale recunoscute de legea circumstanțelor atenuante sau agravante au impus ca, în enumerarea criteriilor de individualizare, ele să fie menționat distinct.

Legătura indisolubilă dintre circumstanțele atenuante sau agravante și celelalte criterii de individualizare se manifestă, de altfel, și prin aceea că unele stări, situații sau împrejurări legate nemijlocit de persoana infractorului sau de gradul concret de pericol social al faptei sunt socotite de lege sau de practica judiciară ca circumstanțe atenuante.

De pildă, potrivit art.74 Cod penal, “conduita bună a infractorului înainte de săvârșirea infracțiunii, stăruința depusă de infractor pentru a înlătura rezultatele infracțiunii sau de a repara paguba pricinuită” – deci elemente de ordin strict personal – pot fi considerate circumstanțe atenuante; Tot astfel, în practică1 s-a decis ca, în cazul infracțiunii de furt valoarea redusă a prejudiciului (deci un element aparținând conținutului concret al faptei) poate constitui o circumstanță atenuantă reală de natură să determine singură aplicare art.74, 76 Cod penal.

SECȚIUNEA A II-a. CIRCUMSTANȚELE ATENUANTE SAU AGRAVANTE – MIJLOACE DE INDIVIDUALIZARE

Principiul legalității în individualizarea pedepsei impune nu numai ca aceasta să se înfăptuiască în limitele unui cadru legal, dar și să se realizeze prin folosirea unor posibilități și pe baza unor elemente de apreciere, de asemenea determinate prin lege.

În consecință, Codul penal prevede și reglementează mijloacele de individualizare, printre care sunt enumerate și circumstanțele atenuante și agravante.

Mijloacele de individualizare constau în diferite posibilități acordate prin lege judecătorilor, în vedere stabilirii acelei pedepse care prin gen, cuantum și regim de executare se învederează a fi cea mai adecvată fiecărui caz concret.

“Fiecare mijloc are, deci, funcțional valoare unei facultăți de apreciere conferite de lege judecătorilor”.2

1TMB Secția a II-a penală; Decizia 1880/1976, RRD nr.8/1977, pag.66.

2V.Dongoroz – Explicații teoretice ale Codului penal român, Ed.Academiei RSR, București, 1969, vol.I, pag.682.

Pentru a asigura judecătorului suficientă libertate în opera de individualizare a pedepsei și pentru a menține această operă în cadrul strict al legalității, legiuitorul a adoptat procedeul enumerării în lege a unor circumstanțe atenuante sau agravante.

Enumerarea cuprinde un număr restrâns de împrejurări pe care legea le caracterizează ca circumstanțe atenuante sau agravante. Acest lucru e explicabil, dacă ținem seama de imposibilitatea prevederii circumstanțelor, dat fiind caracterul lor variabil cu fiecare faptă concretă, iar, pe de altă parte, de caracterul bivalent al multor circumstanțe, care, în funcție de condițiile concrete, pot avea fie caracter agravant, fie caracter atenuant.

Enumerarea nu cuprinde decât acele împrejurări care, atunci când apar, influențează întotdeauna în mod substanțial și în același sens asupra gradului de pericol social al faptei.

Pe lângă împrejurările pe care legea le caracterizează ca circumstanțe atenuante și agravante, există numeroase împrejurări ce pot constitui astfel de circumstanțe, dar pe care legiuitorul nu le-a caracterizat datorită caracterului lor bivalent, influența lor nefiind întotdeauna hotărâtoare pentru adaptarea pedepsei, fiind condiționată de ambianța faptei concrete.

De aceea, caracterizarea unei asemenea împrejurări sau date, ca fiind o circumstanță ce trebuie să înrâurească stabilirea pedepsei, nu poate aparține decât instanței care cunoaște toate împrejurările de fapt.

În teoria Dreptului penal sunt folosite denumirile de circumstanțe legale și judiciare, înțelegând prin circumstanțe legale “unele dintre circumstanțele cu caracter univoc, care au totdeauna și oriunde s-ar ivi, același caracter, fie agravant, fie atenuant și care, fiind caracterizate ca atare de legiuitor se impun instanței de judecată, care este obligată să țină seama de ele atunci când le constată în realitate. Caracterul lor agravant sau atenuant fiind obiectiv determinat, prevederea lor ca circumstanțe ce se impun voinței instanței contribuie la asigurarea individualizării și, în același timp, a legalității”.1

Influența circumstanțelor asupra pedepsei este determinată de lege numai relativ, prin prevederea limitativă până la care pedeapsa poate fi redusă sau sporită.

Legea noastră penală prevede că numai existența circumstanțelor atenuante trebuie să ducă în mod obligatoriu la modificarea pedepsei, în sensul reducerii acesteia în cadrul prevăzut de lege; cât privește circumstanțele agravante constatate, efectul lor este lăsat la aprecierea instanței, care poate agrava pedeapsa între limitele ei speciale sau depășind aceste limite în raport de influența circumstanțelor respective asupra faptei și făptuitorului.

1V.Dongoroz – Op.cit. vol.II, pag.138.

SECȚIUNEA A III-a. CLASIFICAREA CIRCUMSTANȚELOR. CATEGORII DE CIRCUMSTANȚE

Circumstanțele care însoțesc săvârșirea faptei sau care privesc persoana infractorului pot înfățișa numeroase și variate forme și aspecte.

Gruparea lor pe categorii sau titluri se poate face ținându-se seama de diferite elemente. Astfel, în raport de obiectul la care se referă – faptă sau făptuitor – circumstanțele, potrivit art.28 Cod penal, pot fi personale sau reale.

a) Circumstanțele personale sunt stări, situații, însușiri care stau împrejurul făptuitorului, exprimă o relație de la persoana acestuia către biografia lui și îl caracterizează sub raportul periculozității sale.

Circumstanțele personale, alături de cele reale, prezintă interes practic deosebit în legătură cu răspunderea penală a participanților la infracțiune. Așa cum se prevede în dispozițiile din art.28 Cod penal, circumstanțele privitoare la persoana unui participant se răsfrâng asupra participanților numai în măsura în care aceștia le-au prevăzut sau le-au cunoscut.

Circumstanțele personale pot privi:

1. Atitudinea psihică a unui participant față de contribuția sa la infracțiune și față de urmările acesteia (circumstanțe obiective).

2. Anumite particularități ale personalității participantului respectiv (circumstanțe de individualizare).1

Sunt circumstanțe subiective: forma de vinovăție cu care a acționat participantul, scopul urmărit de el, mobilul care l-a determinat să participe la infracțiune, manifestarea voinței de a desista, pocăința și alte atitudini psihice.

Sunt circumstanțe personale de individualizare: calitatea participantului (funcționar, militar, lucrător); starea civilă a acestuia (căsătorit, divorțat, văduv, necăsătorit); raporturile sale cu victima (soț, prieten, dușman, rudă apropiată); antecedentele judiciare (condamnat, recidivist, reabilitat, amnistiat) și orice alte date utile proprii utile pentru individualizarea persoanei participantului (felul de viață, reputația, merite sociale). Și în acest caz trebuie să se facă distincția dintre circumstanțe și elementele circumstanțiale.

De aceea, dacă vreuna din calitățile personale ale unui participant este prevăzută de lege ca element constitutiv (calitatea de funcționar la infracțiunile de serviciu) sau ca element circumstanțial (calitatea de soț sau de rudă apropiată a victimei, în cazul omorului calificat prevăzut de art.175, Cod penal), astfel de împrejurări nu pot fi reținute și ca circumstanțe personale.

1V.Dongoroz, G.Nistorescu – Drept penal. Partea generală – Ed.Didactică și Pedagogică București, 1992, pag.300.

Potrivit dispozițiilor din alin.1 al art.28 Cod penal, circumstanțele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalți participanți, nici nu le profită, nici nu le agravează situația.

Așadar, la stabilirea pedepsei fiecărui participant se va ține seama de circumstanțele personale ale acestuia și se va face abstracție de cele care îi privesc pe ceilalți participanți. În raport cu natura circumstanțelor agravante sau atenuante se va stabili pedeapsa participantului, iar agravarea sau atenuarea nu va avea nici o înrâurirea asupra pedepsei celorlalți participanți.1

Se poate ca aceeași circumstanță să fie personală mai multor participanți. În acest caz, se va ține seama de această circumstanță la stabilirea pedepsei fiecăruia dintre participanți.

Este posibil uneori ca o circumstanță personală, prin natura ei, să se convertească într-o circumstanță reală. De exemplu: săvârșirea cu premeditarea a infracțiunii, deși circumstanță personală, devine circumstanță reală și se răsfrânge asupra participanților care au contribuit la actele preparatorii în vederea săvârșirii infracțiunii, cunoscând scopul acestora; calitatea de persoană care avea datoria de a păzi pe un evadat devine circumstanță reală și se răsfrânge asupra celor care au determinat sau au ajutat persoana respectivă să săvârșească înlesnirea evadării (art.270 Cod penal).2

De asemenea, sunt situații sau stări de fapt obiective pe care se grevează, în genere, cauzele care exclud infracțiunea (legitima apărare, starea de necesitate, cazul fortuit, constrângerea etc.), care capătă relevanță juridică datorită influenței pe care o produc asupra psihicului persoanei care este constrânsă să acționeze sub imperiul lor și să săvârșească, fără vinovăție, fapte prevăzute de legea penală. Aceste cazuri trebuie, deci, să fie tratate ca circumstanțe subiective care se răsfrâng numai asupra persoanelor care acționează sub imperiul lor.3

Situațiile de fapt care conduc la unele dintre aceste cauze sunt însă obiective și au valoarea unor împrejurări reale, care pot fi invocate de oricare dintre participanți, cu condiția să se constate că s-a găsit și el subiectiv constrâns când efectuat actele de participare.

Același lucru în caz de exces de legitimă apărare sau de depășire a limitelor stării de necesitate, ori în caz de provocare (art.73 Cod penal).

b. Circumstanțele reale au caracter obiectiv și constau în diferite stări, situații, întâmplări existente în realitatea obiectivă care exprimă o relație de la faptă la ambianța acesteia și care dau o coloratură specifică faptei concrete sub raportul gradului de pericol social al acesteia.

Circumstanțele reale pot fi:

1Constantin Bulai – Opere citate, vol.I, pag.59.

2V.Dongoroz și colectivul – Explicații teoretice … Editura Academiei RSR, București 1969, vol.I, pag.10.

3Vintilă Dongoroz, op.cit., vol.I, pag.13.

– anterioare săvârșirii faptei (în faza pregătirii faptei), locul unde a fost săvârșită infracțiunea, mijloacele folosite, timpul cât a durat;

– concomitente (în faza săvârșirii actelor de executare), împrejurarea că fapta a fost săvârșită noaptea, că actele de executare au fost efectuate de 3 sau mai multe persoane împreună (art.75 lit.b Cod penal);

– posterioare – după întreruperea sau terminarea executării făptuitorii au încercat la scurt timp să repete tentativa, lucrurile ridicate de făptuitori au fost abandonate în apropierea locului săvârșirii infracțiunii; vătămările corporale cauzate victimei s-au agravat producându-i infirmitate.

Potrivit legii (art.28 alin.2), circumstanțele reale se răsfrâng asupra celorlalți participanți în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.

Cunoașterea sau prevederea va putea fi dedusă din complexul datelor de fapt care pun în lumină conținutul material și subiectiv al contribuției fiecărui participant.1

Dacă fapta săvârșită este cu totul diferită de cea convenită, circumstanța reală privind această schimbare nu se va răsfrânge asupra celor a căror contribuție a rămas neutilizată.2

Dacă fapta săvârșită este de aceeași natură cu cea la care autorul a fost instigat și pentru care complicii și-au dat contribuția, dar mai ușor pedepsită de aceste circumstanțe vor profita toți participanții.

Dacă fapta săvârșită e mai gravă, circumstanța reală se va răsfrânge asupra participanților, care au prevăzut eventualitatea acestei schimbări.

În cazul faptelor care au căpătat forma praeter intenționată, circumstanța reală se va răsfrânge asupra tuturor participanților pentru că fiecare dintre ei a avut intenția de a săvârși fapta, a prevăzut urmările dar fapta comisă a avut urmări mai grave decât cele pe care participanții le-au avut în intenție.

În raport cu incidența circumstanțelor în materia pericolului spcial al faptei și a periculozității infractorului, deci în funcție de felul efectelor pe care le produc, legea distinge:

a) circumstanțe atenuante;

b) circumstanțe agravante.

Circumstanțele agravante, atunci când există, “măresc gradul de pericol al infracțiunii sau periculozitatea infractorului după cum, circumstanțele atenuante determină micșorarea gradului de pericol social al infracțiunii, respectiv periculozitatea infractorului și, implicit, atenuează răspunderea penală”.3

1V.Dongoroz – op.cit., vol.I, pag.223.

2Constantin Bulai – Drept penal român, vol.I, București, 1992, pag.87.

3Vasile Dobrinoiu, Gh.Nistoreanu, Ilie Pascu – op.cit., pag.229.

Deci, după efectul pe care-l produc în operațiunea de stabilire și aplicare a pedepsei, circumstanțele sunt atenuante sau agravante, după cum atrag o ușurare sau o înăsprire a tratamentului sancționator.

Caracterizarea circumstanțelor, ca atenuante sau agravante, decurge fie din însăși natura circumstanței, fie din semnificația pe care o are în raport cu complexul împrejurărilor în care a fost săvârșită fapta.

În funcție de modul de stabilire a circumstanțelor și de forța cu care se impun instanței de judecată în opera de individualizare a pedepsei, circumstanțele se clasifică în:

– legale;

– judiciare.

a). Circumstanțele legale sunt acelea pe care legea le prevede ca circumstanțe atenuante sau ca circumstanțe agravante, avându-se în vedere “caracterul lor univoc, agravant sau atenuant oricând ar apărea în realitate. Legea prevede ca circumstanțe legale acele împrejurări care influențează totdeauna în același sens asupra pedepsei”. Fiind caracterizate prin lege ca circumstanțe atenuante sau agravante, aceste împrejurări se impun ca atare judecătorului care nu poate aprecia caracterul lor, ci numai existența sau inexistența lor în realitate, deci reținerea lor în procesul de individualizare a pedepsei este obligatorie pentru instanța de judecată.

b). Circumstanțele judiciare (judecătorești), spre deosebire de circumstanțele legale sunt circumstanțe, împrejurări atenuante sau agravante care nu sunt caracterizate prin lege ca atare, ci sunt lăsate la aprecierea instanței de judecată, care are dreptul să aprecieze semnificația lor juridico-penală, să le considere ca circumstanțe atenuante sau agravante.

Circumstanțele agravante sau atenuante legale prevăzute în Partea generală a Codului penal (art.73, respectiv art.75) sunt denumite generale și pot fi întâlnite producându-și efectul specific, în principiu, în cazul oricăreia din faptele incriminate ca infracțiuni în Partea specială a Codului penal sau în alte legi speciale nepenale cu dispozițiuni penale.

Circumstanțe legale speciale sunt prevăzute în Partea specială a Codului penal în însăși norma de incriminare ca circumstanțe speciale agravante (calitatea victimei, starea sau numărul victimelor, modul de săvârșire a infracțiunii, timpul săvârșirii infracțiunii) și circumstanțele speciale atenuante (concursul dat la arestarea celorlalți participanți în cazul infracțiunilor contra statului; recunoașterea caracterului mincinos al deținutului, plângerii sau probelor de către denunțătorul calomnios, retragerea mărturiei mincinoase). “Circumstanțele legale speciale nu produc efecte decât în cazul acelei infracțiuni în al cărei conținut sunt prevăzute”.1

1Gh.Nistoreanu – Drept penal. Partea generală. Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1992, pag.301.

În raport cu momentul sau intervalul săvârșirii infracțiunii, circumstanțele pot fi:

– anterioare;

– concomitente;

– subsecvente.

Această clasificare servește nu numai ca orientare, în sensul că instanțele trebuie să cerceteze faptele penale în raport cu realitățile care le-au precedat dar și “ca un criteriu de evaluare a diferitelor circumstanțe după poziția lor față de desfășurarea activității infracționale”.1

Fie că sunt anterioare, concomitente sau subsecvente, oricare dintre aceste circumstanțe pot fi reale sau personale, atenuante sau agravante.

Sunt circumstanțe anterioare: premeditarea, înțelegerea prealabilă, organizarea, provocare, antecedentele infractorului; sunt circumstanțe concomitente: locul, timpul, modul de săvârșire a infracțiunii (în timpul nopții, în participare, prin escaladare, prin efracție) și sunt circumstanțe subsecvente: prezentarea de bunăvoie la organele de urmărire și recunoașterea vinei, sustragerea de la urmărire și derutarea acesteia, împiedicarea sau agravarea urmărilor faptei datorită atitudinii infractorului ori a victimei, repararea de bunăvoie a prejudiciului, retractarea cuvintelor injurioase.

În raport cu atitudinea subiectivă a infractorului circumstanțele pot fi:

– cunoscute;

– necunoscute lui.

Sunt considerate ca fiind cunoscute infractorului acele circumstanțe a căror existență el o cunoștea sau a căror ivire el a trebuit să o prevadă în momentul infracțiunii; de asemenea, sunt considerate ca fiind cunoscute infractorului acele circumstanțe pe care el, deși le-a prevăzut, a socotit că totuși nu se vor ivi, fără a fi luat vreo măsură de preîntâmpinare. Deosebirea dintre circumstanțele cunoscute și cele necunoscute infractorului interesează d.p.d.v. al efectelor lor.

“Circumstanțele agravante nu produc efect decât atunci când au fost cunoscute de inculpat. De asemenea, circumstanțele reale se răsfrâng asupra participanților numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau prevăzut ori ar fi putut să le prevadă”.2

În cazul infracțiunilor din culpă, circumstanța agravantă necunoscută nu produce efecte decât în cazul în care necunoașterea este rezultatul culpei. Când inculpatul a crezut, din eroare, că există o circumstanță agravantă, inexistentă în realitate, această credință eronată nu produce efecte (agravantă putativă).

În cazul circumstanțelor atenuante, acestea produc întotdeauna efect, indiferent dacă au fost cunoscute sau nu de infractor – de exemplu infractorul nu a știut că obiectul furat este de minimă valoare sau dacă infractorul a crezut, din eroare, că există o circumstanță atenuantă (ex. provocarea putativă).

1Gh.Nistoreanu – Drept penal. Partea generală, Ed.D.P. București, 1992, pag.301.

2Vintilă Dongoroz și colectivul – Explicații … Buc., 1970, vol.II, pag.144.

CAPITOLUL II

CIRCUMSTANȚELE AGRAVANTE

SECȚIUNEA I: CIRCUMSTANȚELE AGRAVANTE

1. Noțiune și cadru

Circumstanțele agravante constau în stări, situații, împrejurări, calități, alte date ale realității, exterioare conținutului infracțiunii ce au legătură cu fapta infracțională ori cu infractorul și care relevă un grad de pericol social mai ridicat al faptei ori o periculozitate mai mare a infractorului.1

Circumstanțele agravante au caracter întâmplător (accidental) în sensul că nu însoțesc orice faptă infracțională și nu privesc pe orice infractor.

În regulamentul circumstanțelor agravante, legiuitorul Codului penal de la 1069 consacră implicit distincția între circumstanțele legale și cele judecătorești. El prevede prin dispozițiile din art.75 alin.1 lit.a-f C.Pen. un număr de 7 împrejurări pe care le definește ca circumstanțe agravante prin expresia următoarele împrejurări constituie circumstanțe agravante. Acestea reflectă întotdeauna și în mod univoc o periculozitate sporită a infractorului și impun necesitatea unei reacții mai energice în vederea reeducării lui. În același timp, legiuitorul a lăsat libertatea instanței de judecată de a stabili și caracteriza ea însăși ca circumstanțele agravante, împrejurări asemănătoare care produc aceleași efecte asupra periculozității făptuitorului și vădesc aceeași necesitate de agravare a pedepsei. Astfel, în art.75 alin.2 C.P. se prevede că “instanța poate reține ca circumstanțe agravante și alte împrejurări care imprimă faptei un caracter grav”.

Circumstanțele agravante legale se deosebesc de elementele circumstanțiale agravante care sunt elemente ale conținutului agravant sau calificat al multor infracțiuni și îndeplinesc funcția specifică a unui element al infracțiunii. De aceea când una din circumstanțele agravante este prevăzută de lege ca element circumstanțial în conținutul infracțiunii, ea nu mai poate fi reținută ca circumstanță agravantă generală în caracterizarea aceleiași infracțiuni.

1În Constantin Mitrache, Drept penal român – partea generală, Casa de Editură și Presă Șansa SRL, București, 1995, p.289

În conformitate cu prevederile art.75 alin.1 C.P. constituie circumstanțe agravante legale următoarele împrejurări:

a) săvârșirea faptei de trei sau mai multe persoane;

b) săvârșirea infracțiunii prin acte de cruzime sau prin metode ori mijloace care prezintă pericol social;

c) săvârșirea infracțiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor;

d) săvârșirea infracțiunii din motive josnice;

e) săvârșirea infracțiunii în stare de beție anume provocată în vederea comiterii faptei;

f) săvârșirea infracțiunii de către o persoană care a profitat de situația prilejuită de o calamitate.

2. Examinarea circumstanțelor agravante legale

A. Săvârșirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună (art.75 alin.1 lit.a C.Pen.)

Participarea mai multor persoane la săvârșirea faptei imprimă acesteia un caracter grav, pentru că sporește îndrăzneala făptuitorilor. Prin cooperarea acestora se asigură consumarea infracțiunii, ștergerea urmelor infracțiunii, scade rezistența victimei în apărarea valorilor sociale etc.

Circumstanța agravantă este realizată indiferent dacă toate trei persoanele sunt prezente ori nu la locul faptei, indiferent de contribuția acestora la săvârșirea infracțiunii.

În literatura de specialitate consacrată Codului penal de la 1969, ca și în practica judiciară, dispoziția din art.75 alin.1 lit.a C.Pen. a fost interpretată în general în sensul că agravanta pluralității de făptuitori se realizează atunci când fapta a fost săvârșită în mod nemijlocit de trei persoane (coautori), sau când alături de autor ori autori și-au dat contribuția cel puțin unul sau doi complici concomitenți. S-a considerat că expresia săvârșirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună nu poate fi interpretată decât în sensul unei cooperări de cel puțin trei persoane la locul și în momentul săvârșirii faptei.1 Dând o interpretare restrictivă acestei expresii s-a considerat că instigatorul care nu a participat efectiv la infracțiune nu trebuie inclus printre persoanele care au comis-o. Ca atare, dacă fapta a fost comisă efectiv de două persoane, a treia fiind instigatorul, nu sunt aplicabile prevederile art.75 slin.1 lit.a C.Pen.2

1În V. Dongoroz, S Kahane, I Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Budai, R.Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului penal român, vol.II, Ed. Academiei, București, 1970, p.162.

2În RRD nr.9/1981 st.p.nr.5/1981 cu două note critice de M. Miroiu și V. Pătulea, p.52 – 58.

Cu timpul, în literatura juridică și în practica judiciară s-a impus faptul că referindu-se la săvârșirea faptei de către trei sau mai multe persoane împreună, legiuitorul nu a avut în vedere un anumit tip de contribuție a persoanelor la săvârșirea infracțiunii, ci simplul fapt că infracțiunea a fost săvârșită de cel puțin trei făptuitori. Astfel, s-a arătat că în mod nejustificat s-a restrâns incidența acestei circumstanțe agravante1, că, din contră, expresiei mai multe persoane împreună trebuie să i se dea o interpretare extinctivă, care să includă pe toți participanții la infracțiune, adică atât pe autor, cât și pe instigator sau complice, în art.23 C.pen., care se referă la participanții la infracțiune, nefăcându-se nici o distribuție în această privință.2 Tocmai din această pluralitate a făptuitorului decurge, pe de o parte, un grad sporit de pericol social al infracțiunii (pluralitatea făptuitorilor mărește îndrăzneala, paralizează încercarea de rezistență a victimei, înlesnește ștergerea urmelor infracțiunii și sustragerea de la urmărire a infractorilor etc.) iar, pe de altă parte, o periculozitate sporită a făptuitorilor, care folosesc avantajele cooperării în activitatea lor antisocială.

Pentru existența circumstanței agravante pe care o examinăm, este necesar să se constate că infracțiunea a fost săvârșită de o pluralitate de cel puțin trei făptuitori. Agravanta se realizează în cazul unei pluralități ocazionale de cel puțin trei făptuitori, participație proprie sau improprie.3 Nu interesează felul contribuției diferiților participanți, nici locul sau timpul când aceasta este dată. Dacă s-ar admite că agravanta există numai în cazul prezenței făptuitorilor la locul și în momentul săvârșirii faptelor, ar însemna să nege existența acesteia tocmai în situații în care este mai eficientă, cum este cazul unor infracțiuni grave săvârșite în mod organizat, prin contribuția succesivă a numeroase persoane4 (de exemplu falsificarea de monedă, delapidarea sau înșelăciunea etc.). De asemenea nu interesează importanța contribuției dată de diferiți participanți, participarea mai redusă putând fi luată în considerație la individualizarea pedepsei participantului respectiv, dar ea nu influențează existența agravantei pluralității de făptuitori.

Circumstanța agravantă este realizată indiferent dacă toți participanții răspund penal. Legea se referă la săvârșire “faptei” și nu la săvârșirea “infracțiunii”, ceea ce înseamnă că nu este necesar ca toți cei trei sau mai mulți făptuitori să aibă și calitatea de infractori. Este de ajuns ca unul din

1 Ioan Bolda, Cu privire la aplicarea circumstanței agravante de două sau mai multe persoane în practica Tribunalului județean Timiș, în RRD nr.9/1972, p.22.

Vasile Pătulea în Notă critică cu privire la St.p.nr.15/1981, judecătoria Vălenii de Munte, Prahova, în RRD nr.9/1981, p.55.

2Participanții sunt persoanele care contribuie la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori, instigatori sau complici (art.23 C.pen.)

3Pluralitatea ocazională este forma pluralității de infractori în care, la comiterea faptei prevăzute de legea penală, participă un număr mai mare de persoane decât este necesar.

Participația proprie se caracterizează prin aceea că toți participanții la săvârșirea infracțiunii acționează cu aceeași formă de vinovăție, intenție sau culpă. La participația improprie, participanții nu acționează cu aceeași formă de vinovăție.

4C. Bulai, op.cit., pag.6.

făptuitori să aibă calitatea de infractor care a acționat prin intenție, ceilalți putând să nu aibă calitatea de infractori datorită existenței vreunei cauze care exclude infracțiunea (minoritatea infractorului, eroarea de fapt etc.). Astfel, s-a reținut1 că fapta a fost comisă de trei persoane împreună, cu toate că în judecată a fost trimis numai un singur inculpat, fiind considerată sub acest aspect fără nici o relevanță juridică împrejurarea că ceilalți doi coautori ai faptei nu au fost trimiși în judecată în urma constatării că fapta lor nu constituie infracțiune, ci abatere.2

Circumstanța agravantă nu se aplică dacă în conținutul agravant al infracțiunii intră ca element circumstanțial săvârșirea fapte de două sau mai multe persoane împreună, împrejurare care se va valorifica o singură dată ca element circumstanțial.3

Atunci când infracțiunea de furt este comisă de inculpat ajutat de alte persoane, care însă nu au avut cunoștință despre faptul că se comite o infracțiune, este justificată încadrarea juridică a faptei în prevederile art.209 lit.a C.pen. (furt săvârșit de două sau mai multe persoane împreună), deși ceilalți participanți nu răspund penal pentru fapta lor. Este greșită soluția instanței potrivit căreia se consideră ca faptă distinctă determinarea de către inculpat a celorlalte persoane de a participa la infracțiune, ascunzându-le caracterul penal al faptei. Această activitate a inculpatului este absorbită de infracțiunea de furt calificat, ca agravantă prevăzută de art.209 lit.a.C.pen., pe care a săvârșit-o.4

În literatura juridică s-a arătat că atunci când violul este săvârșit de cel puțin trei persoane, această circumstanță poate veni în concurs cu agravanta generală, prevăzută prin dispoziția art.75 lit.a C.pen. În acest caz, se va aplica agravanta specială5 , adică aceea prevăzută în artt.197 alin.2 lit.a C.pen. În practica judiciară s-a reținut infracțiunea de viol – încadrată în prevederile art.197 alin.2 lit.a C.pen. – când infracțiunea a fost comisă de mai multe persoane, înlăturându-se agravanta prevăzută de art.75 alin.1 lit.a C.pen.6

Circumstanța agravantă examinată este o circumstanță reală, fiind legată de faptă și influențând gradul de pericol social al acesteia. Potrivit

1Cu notă de Ioan Bolda la d.p.nr.248/1971 a T.j.Timiș, în RRD nr.9/1972, p.122.

2Ceea ce interesează pentru aplicarea agravantei rezultând chiar din rațiunea acesteia, constă în aspectul obiectiv al conlucrării la săvârșirea faptei, și nu în poziția subiectivă a participanților. Dacă persoana exonerată de răspundere penală este un minor, infractorului major i se aplică în afara acestei agravante (art.75 lit.a C.pen. și agravanta prevăzută în art.75 lit.c.C.pen. (săvârșirea infracțiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor). Desigur, această agravantă se aplică majorului și atunci când minorul răspunde penal.

3Dacă nu s-a procedat astfel, s-ar da o dublă relevanță penală aceleiași împrejurări, ceea ce ar fi nelegal și ar duce la o sporire nejustificată a pedepsei.

4Vezi d.p.nr.554/1979 a T.j.Constanța, în RRD nr.2/1980. P.61.

5V. Dongoroz, s. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, C. Bulai, R. stănoiu, V. Roșca, în Explicații teoretice al codului penal român, vol. III, Ed. Academiei, București, 1971, P.359.

6Ioan Bolda, lucrarea citată, p.126.

art.28 alin.2 C.pen., circumstanțele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanților numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut, iar potrivit dispozițiilor art. 51. Alin.2 și 3 C.pen. nu constituie circumstanță agravantă împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârșirii infracțiunii, această dispoziție aplicându-se și faptelor săvârșite din culpă, pe care legea penală le pedepsește numai dacă recunoașterea circumstanței agravante nu este ea însăși rezultatul culpei. Pentru aplicarea agravantei trebuie deci să se dovedească că participantului căruia i se aplică a știut sau a prevăzut că la săvârșirea aceleiași infracțiuni cooperează cel puțin două persoane.1

Circumstanța agravantă se aplică și în cazul când infracțiunea reținută în sarcina a trei sau mai mulți participanți a rămas în fază de tentativă. Prevederile art.75 alin.1 lit.a nu reclamă existența unei infracțiuni consumate, ci se referă numai la “săvârșire faptei”, iar prin art.144 C.pen. determinându-se înțelesul expresiei săvârșirea unei infracțiuni. Se arată că prin aceasta trebuie înțeles “săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau tentativă”.2

B. Săvârșirea infracțiunii prin acte de cruzime sau prin metode ori mijloace care prezintă pericol public (art.75 alin.1 lit.b C.pen.)

Au fost grupate în aceeași dispoziție două împrejurări distincte care constituie circumstanțe agravante.

1. Săvârșirea infracțiunii prin cruzime, care presupune o ferocitate din partea infractorului, o sălbăticie în comiterea infracțiunii, urmărind provocarea de suferințe mari victimei în cazul infracțiunii de omor.3

Într-o decizie a Tribunalului Suprem4 se arată că prin termenul “cruzime” se înțelege o acțiune violentă săvârșită în mod neomenesc, nemilos, cu ferocitate, care inspiră oroare, groază, atât victimei, cât și persoanelor în a căror prezență se produce, ori care află pe alte căi de producerea ei. De regulă, o faptă săvârșită prin cruzimi provoacă victimei suferințe deosebite, în unele cazuri prelungite, fizice ori morale.

Actele de cruzime sunt întâlnite frecvent în cazul infracțiunilor contra vieții și integrității corporale a persoanei, car cruzimea se poate manifesta și în cadrul altor infracțiuni, cum ar fi infracțiunea de distrugere comisă prin chinuirea unor animale.5 Actele de cruzime oriunde s-ar manifesta vădesc o periculozitate deosebită a infractorului, decăderea morală a acestuia și necesitatea unei măsuri de apărare socială care să reprime tendințele criminale astfel manifestate.

1 C. Bulai, op.cit., p.68; George Antoniu, Cu privire la reglementarea cauzelor de agravare și atenuare a pedepselor, în RRD nr.4/1970. P.47 – 60.

2 Ioan Bolda, în RRD nr.9/1072, p.124.

3 C. Mitrache, op.cit. p.290.

4 D 18/1990 în C.D. ale T.S pe anul 1980, p.285.

5 C. Bulai, op..cit p.68.

Codul penal prevede această împrejurare ca element circumstanțial în conținutul infracțiunii de omor deosebit de grav (art.176 alin.1 lit.a C.pen.). În acest caz, agravanta prevăzută la art. 75 lit.b C.pen. nu se aplică. Astfel, dacă inculpații au aplicat victimei lovituri repetate cu diverse obiecte, cu picioarele și cu pumnii, neîncetând activitatea lor infracțională nici la rugămințile acesteia și dacă procedând astfel ei au provocat victimei , care în cele din urmă a decedat, multiple leziuni și fracturi, precum și suferințe prelungite, fapta săvârșită constituie infracțiunea prevăzută de art.176 alin.1 lit.a C.pen. – omor deosebit de grav săvârșit prin cruzimi.1

Într-o altă speță2 s-a arătat că zdrobirea globilor oculari ca urmare a loviturilor aplicate victimei cu un corp duc constituie, fără tăgadă, cruzimi în înțelesul art.176 lit.a, atâta timp cât inculpatul avea reprezentarea atât a rezultatului final, cât și a modalității concrete prin care urma să-l atingă – exercitarea unor violențe menite a-i cauza victimei, premergător morții, grele suferințe.

Săvârșirea infracțiunii prin acte de cruzime este o circumstanță reală și deci se răsfrânge și asupra participanților care au cunoscut-o sau au prevăzut-o.

2. Săvârșirea infracțiunii prin metode ori mijloace care prezintă pericol public se caracterizează prin faptul că poate provoca urmări grave asupra persoanelor sau bunurilor, în masă, creând o stare de pericol pentru securitatea socială, pentru un număr nedeterminat de persoane, bunuri sau alte valori sociale.3 Circumstanțele agravante se realizează atunci când făptuitorul a folosit sau a încercat să folosească un mijloc sau o metodă care produce pericol public cum ar fi incendiul, exploziile, otrăvirea unor surse de apă etc. Folosirea unor astfel de metode ori mijloace prezintă nu numai un evident pericol social, dar și o periculozitate ridicată di partea făptuitorului, ceea ce impune aplicarea unei pedepse mai severe.

Când o astfel de împrejurare este prevăzută și ca element circumstanțial al unei infracțiuni calificate, nu se valorifică decât ca element circumstanțial. Astfel codul penal prevede această împrejurare ca element circumstanțial al infracțiunii de distrugere4 situație în care dispoziția de la art. 75 alin.1 lit.b C.pen. nu-și mai găsește aplicarea.

Circumstanța are caracter real și se răsfrânge asupra participanților numai în măsura în care a ceștia au cunoscur-o sau au prevăzut-o.

1 În acest sens, T.S.s.p., d.nr.4962/1971 în RRD nr.8/1972, p.164

2 În acest sens, St.p.nr.13/1980 a T.j. Teleorman în extras din D.s.p.nr.1447/1980 a T.S. în C.D. T.S. pe anul 1980, p.286.

3C. Bulai, op.cit., p.68.

4 Distrugerea. Art.217 slin.4.C.pen. – “Dacă distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare se săvârșește prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc și cadă rezultă pericol public, pedeapsa este închisoare de la 3 la 15 ani”.

C. Săvârșirea infracțiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor (art.75 alin.1 lit.c C.pen.)

Această agravantă se realizează atunci când la săvârșirea infracțiunii a participat un minor.1 Caracterul agravant al acestei împrejurări decurge din însuși faptul încurajării sau atragerii unui minor la săvârșire de infracțiuni, ceea ce dovedește periculozitatea făptuitorului major care nu numai că este exemplu negativ pentru minor, dar îl și antrenează la săvârșirea infracțiunii.2 Agravanta este aplicabilă numai majorului, nu și minorului, a cărui situație – sub aspectul periculozității sociale – nu este influențată de vârsta participanților. Că incidența agravantei în discuție este circumscrisă numai la participanții majori rezultă nu numai din rațiunea acesteia, ci și din redactarea textului legal “săvârșirea infracțiunii de către un infractor major dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor”.

Agravanta se realizează atât în cazul pluralității ocazionale de infractori (participație proprie sau improprie), cât și în cazul unei pluralități naturale de infractori.3 Astfel, într-o speță4, instanța a reținut că cerințele înscrise în art.75 lit.c C.pen. au fost îndeplinite, inculpații acționând împreună, cel major ținând victima imobilizată pe la spate, iar minorul a lovit-o puternic în cap cu sticla, așa încât ei au cooperat cu aceeași intenție de a lovi, putând prevedea rezultatul acțiunii lor (moartea victimei) pe care chiar dacă nu au dorit-o au acceptat-o.

Pentru reținerea circumstanței5, nu este necesar ca participanții să acționeze cu aceeași formă de vinovăție și nici nu este condiționată de calitatea de autor, instigator sau complice – în care majorul și minorul au cooperat la săvârșirea infracțiunii, nici de numărul participanților, fiind necesar ca cel puțin unul din ei să fie minor.

În ce privește infracțiunea de prostitiție6 prevăzută de art.328 C.pen., ea nu poate avea mai mulți autori deoarece acțiunea ce constituie elementul său material nu poate fi săvârșită în mod nemijlocit decât de o singură persoană; atunci când fapte similare sunt săvârșite în același loc și timp de mai multe persoane, fiecare săvârșește o infracțiune distinctă și este autor al acelei infracțiuni, iar nu coautor la faptele comise de ceilalți. În consecință, câtă

1 Prin minor se înțelege persoana care nu are împliniți 18 ani în momentul participării la săvârșirea infracțiunii.

2 C. Bulai, Octavian Paler.cit., p.69.

Notă de Vasile Papadopol la D.nr.463/1991, la s.I-a pen., T.m. București în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1991, Casa de editură și presă SRL, 1992, p.44.

3Pluralitatea naturală este forma pluralității de infractori în care cooperarea mai multor persoane la comiterea faptei este cerută de însăși natura acesteia (bigamia, art.303 C.pen., incestul, art.203 C.pen., încăierarea, art.322 C.pen., etc).

4Vezi St.p.nr.11/1980 a T.j. Hunedoara, extras din D.Sp.nr.915/1980 a T.S.în C.D.T.S. pe anul 1980, p.254.

5Vasile Papadopol în lucrarea citată, p.42.

6 Vasile Papadopol, op. cit. p.164.

vreme între inculpatele (între care una minoră) trimise în judecată pentru săvârșirea, de către fiecare, a infracțiunii de prostituție, nu s-au stabilit raporturi de cooperare, nu se poate reține în sarcina inculpatei majore agravanta prevăzută de art.75 alin.1 lit.c C.pen.

Pentru existența acestei agravante nu are relevanță dacă minorul răspunde ori nu penal datorită lipsei vârstei cerute de lege (sub 14 ani), ori datorită lipsei discernământului (prezumat între 14 – 16 ani), ori datorită altor cauze care înlătură caracterul penal al faptei sau răspunderea penală. Astfel1 agravanta este aplicabilă, chiar dacă privitor la participantul minor la săvârșirea fapte prevăzute de legea penală s-a dispus prin ordonanță procurorului scoaterea de sub urmărirea penală pentru motivul că, așa cum rezultă din expertiza medico-legală, nu a acționat cu discernământ. Existența responsabilității ori iresponsabilității este o chestiune care îl privește exclusiv pe minor – care, după caz, va suporta sau nu rigorile legii penale, dar ea nu poate influența situația infractorului minor, căruia, în oricare din cele două ipostaze, agravanta îi va fi aplicabilă.

Circumstanța analizată este o circumstanță reală și se răsfrânge asupra participanților majori care au cunoscut împrejurarea că la săvârșirea infracțiunii participă și un minor. Eroarea făptuitorului major asupra vârstei coinculpatului minor, pe care îl credea major, are drept consecință neaplicarea acestei agravante2.

D. Săvârșirea infracțiunii din motive josnice (art.75 alin.1 lit.d C.pen.)

Motivele josnice în săvârșirea infracțiunii sunt acele impulsuri interne, contrare moralei, care presupun o conștiință deosebit de înapoiată, periculoasă prin posibilitatea pe care infractorul o manifestă de a recurge la fapte antisociale. Legea nu arată motivele josnice la care se referă, dar din analiza dispoziției legale rezultă că pot fi considerate ca motive josnice cupiditatea sau tendința de îmbogățire prin activități ilicite, răzbunarea, invidia, răutatea etc.3

Infractorul care săvârșește fapta sub imperiul unor astfel de impulsuri interne dă în vileag o periculozitate deosebită prin conștiința sa deosebit de înapoiată. Circumstanța are caracter personal, iar în conformitate cu prevederile art.28 alin.1, circumstanțele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrânge asupra celorlalți.

În practică această agravantă este foarte rar întâlnită, iar față de generalitatea formulării legale, se poate afirma că motivele josnice ar putea funcționa mai curând ca circumstanțe judiciare.

În anumite situații răzbunare poate constitui un motiv josnic4, însă această circumstanță agravantă nu se poate reține când ea constituie, alături

1 Vasile Papadopol, lucr.cit. p.164.

2 T.S.sp.d.656 din 1972, în C.D.p.300; T.S.sp.d.2300 din 1971 în C.D.P.270.

3 C. Bulai, op.cit., p.63.

4 T.S.sp.2005 din 1983 în R.3, p.36.

de alte împrejurări, temeiul încadrării juridice într-o formă calificată a infracțiunii de omor (omor săvârșit cu premeditare, art.175 alin.1 lit.a c.pen.). Faptul că inculpatul1, în scop de răzbunare, a luat hotărârea de a ucide victima, a chibzuit asupra ei, și-a pregătit cuțitul și a organizat împreună cu o altă persoană o busculadă în vederea realizării actului infracțional, au fost reținute ca împrejurări caracterizând premeditarea. Într-o astfel de situație aceleași împrejurări nu pot constitui, în același timp, atât temeiul faptei calificate a infracțiunii, cât și circumstanța agravantă prevăzută de art.75 alin.1 lit.d C.pen.

E. Săvârșirea infracțiunii în stare de beție anume provocată în vederea comiterii faptei (art.75 alin.1 lit.e C.pen.)

Starea de beție pe care infractorul și-o provoacă în vederea comiterii infracțiunii (beția preordinată voluntară), pentru a dobândi mai mult curaj în săvârșirea faptei ori pentru a invoca starea de beție ca pe o circumstanță atenuantă, constituie o circumstanță agravantă caracterizată c atare de legiuitor, fiindcă relevă periculozitatea sporită a infractorului. Provocându-și starea de beție în vederea săvârșirii infracțiunii, făptuitorul premeditează asupra acesteia, o pregătește cu minuțiozitate și sânge rece, ceea ce dovedește perseverența infracțională și fermitatea deciziei sala antisociale2.

Prin natura sa beția preordinată este o circumstanță personală, dar ea se poate converti în circumstanță reală. Atunci când este cunoscută de participanți care își însușesc scopul urmărit prin provocarea stării de beție3.

Legea nu prevede beția preordinată ca element circumstanțial în conținutul vreunei infracțiuni, dar prevede premeditarea ca astfel de element în conținutul omorului calificat (art. 175 alin.1 lit.a C.pen.).În cazul acestei infracțiuni, dacă premeditarea este dată în vileag tocmai prin provocarea stării de beție, aceasta nu mai poate fi reținută și ca o circumstanță agravantă generală.

F. Săvârșirea infracțiunii de către o persoană care a profitat de situația prilejuită de o calamitate (art.75 alin.1 lit.f. C.pen.)

Prin situația prilejuită de o calamitate se înțelege acea situație specifică, determinată de starea de tulburare specială pe care o produce existența efectivă sau iminentă a unei calamități cum ar fi cutremur de pământ, o alunecare de teren, un incendiu pustiitor etc. Într-o astfel de situație controlul social slăbește, atenția generală fiind absorbită de necesitatea salvării vieților omenești, bunurile rămân fără supraveghere sau pază, mijloacele de alarmare și comunicare nu funcționează, anumite persoane rămân fără apărare etc. Prin specificul ei această situație este favorabilă săvârșirii de infracțiuni, iar

1 T.S., sp.d.nr.2085/1983 în C.D.p.200.

2 C. Bulai, op.cit., p.69.

3 V. Dongoroz în Dongoroz I., p.222.

elementele cele mai descompuse moral pot profita de ea pentru săvârșirea de infracțiuni. Această profitare relevă periculozitatea socială sporită a infractorului și de aceea legiuitorul a caracterizat împrejurarea drept circumstanță agravantă. Existența ei se determină stabilind existența situației prilejuite de o calamitate și a faptului că infractorul a săvârșit infracțiunea profitând de această situație.

Săvârșire infracțiunii de furt calificat (art.209 alin.1 lit.h C.pen. – în timpul unei calamități) nu mai este necesar a fi demonstrat de această situație, ci este suficient faptul că furtul a fost comis în timpul unei astfel de situații. În acest caz nu mai poate fi aplicată și agravanta prevăzută la art.75 alin.1 lit.f C.pen., împrejurarea urmând a fi valorificată doar ca element circumstanțial.

SECȚIUNEA A II-a. CIRCUMSTANȚELE AGRAVANTE JUDICIARE

1. Noțiune și cadru

În dispoziția art.75 alin.2. C.pen. se prevede că instanța judecătorească poate reține ca circumstanțe agravante și alte împrejurări care imprimă faptei un caracter grav. Legea lasă deci la aprecierea instanței ca aceasta să caracterizeze ca circumstanțe agravante și alte împrejurări decât cele care constitui circumstanțe agravante legale. Aceste împrejurări vădesc o periculozitate sporită a infractorului și relevă necesitatea aplicării unei pedepse mai grave.

2. Împrejurări ce pot constitui circumstanțe agravante

Aceste împrejurări pot fi anterioare, concomitente sau subsecvente săvârșirii infracțiunii. Împrejurările urmează să fie apreciate de instanță în fiecare caz în parte, iar instanța trebuie să țină seama de modul sau de mijloacele de săvârșire a infracțiunii și în genere de toate împrejurările de fapt ale acesteia, din care rezultă periculozitatea sporită a infractorului.

Sunt considerate în doctrina penală1 ca fiind circumstanțe agravante judiciare: împrejurarea că infractorul se găsea în stare de beție în momentul săvârșirii infracțiunii de purtare abuzivă; împrejurarea că infractorul s-a folosit la săvârșirea infracțiunii de iresponsabil sau de o persoană pe care a indus-o în eroare în acest scop; împrejurarea în care infractorul, deși în timpul executării serviciului de pază sustrage bunuri ori comite o tâlhărie.

Starea de beție voluntară completă care poate să constitui, după caz, o circumstanță atenuantă sau circumstanță agravantă, poate fi reținută ca circumstanță agravantă atunci când, ținând seama și de alte împrejurări ale săvârșirii faptei, această stare vădește o periculozitate sporită a infractorului2. Instanța de judecată care reține starea de beție voluntară a infractorului trebuie să arate dacă apreciază această împrejurare ca pe o circumstanță agravantă sau ca pe o circumstanță atenuantă, respectând în acest fel dispozițiile art. 49 alin.2 C.pen.3

În practica judiciară s-a considerat ca circumstanță agravantă conform art. 75 alin.2 C.pen., împrejurarea că inculpatul, care avea calitatea de paznic al unei întreprinderi, a comis infracțiunea de tâlhărie noaptea, pe stradă, în

1 C. Bulai, op.cit., p.70.

2 C. Bulai, op.cit., p.70.

3 Starea de beție voluntară completă produsă de alcool sau alte substanțe nu înlătură caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, o circumstanță atenuantă sau una agravantă.

timp ce efectua serviciul de pază, perseverând în acțiunea de deposedare a persoanei vătămate de bunuri și de păstrare a bunurilor sustrase, chiar și după intervenția organelor de poliție, nepermițând acestora intrarea în întreprindere pentru cercetări și nerestituind persoanei vătămate bunurile acesteia nici după ce au fost găsite.1

Într-o altă speță s-au aplicat corect dispozițiile art.75 alin.2 C.pen. reținându-se ca circumstanță agravantă împrejurarea că inculpatul era ca un element stăpânit de viciul beției, inspirând celor din jur o spaimă permanentă, că și-a ucis concubina cu care avea un copil minor aplicându-i numeroase lovituri de cuțit chiar și după ce aceasta se prăbușise, pentru ca apoi, la intervenția martorilor, să fugă de la locul faptei încercând să se sustragă urmăririi penale, iar cu ocazia cercetărilor a adoptat o poziție echivocă, făcând declarații contradictorii.2

S-a arătat întemeiat că instanța trebuie să rețină ca circumstanță agravantă și împrejurarea în care inculpatul, după ce a lovit victima timp de 45 de minute în toate zonele corpului, iar aceasta a încercat să se salveze prin fugă, a prins-o de păr și a continuat să o lovească cu două bucăți de lemn în prezența celor două fiice minore ale sale. Urmare a agresiunii suferite, victima a decedat, la autopsie constantându-se multiple semne de violență în toate zonele corpului, moartea datorându-se șocului hemoragic și traumatic, cauzat între ele de fracturare a șase coaste, ruptura splinei și hematom în cavitatea craniană. Aplicarea art.75 alin.2 C.pen. trebuia să se facă, cu atât mai mult cu cât în cauză existau o serie de împrejurări ce imprimau faptei un caracter deosebit de grav, și anume faptul că anterior inculpatul a mai bătut pe victimă, izgonind-o adesea de la domiciliu, că a fost sancționat și contravențional pentru aceasta și, așa cum au arătat martorii, de multe ori o bătea cu bastonul sau o introducea în cada de la baie în apă fierbinte, unde o ținea mult timp.3

În literatura juridică s-au purtat o serie de discuții în legătură cu faptul dacă premeditarea4 poate fi reținută ca o circumstanță agravantă care imprimă furtului un caracter grav. Într-un prim punct de vedere5 se susține că premeditarea nu se poate reține ca circumstanță agravantă conform art.75 alin.2 C.pen., deoarece:

1 T.S., s.p., d.1179 în R.I.p.62.

2 T.S., s.p., d.1406 în C.D., p.235.

3 T.S.sp.d.1406 în C.D., p.235.

4 Pentru existența premeditării este necesară îndeplinirea cumulativă a cel puțin două condiții și anume: luarea rezoluției infracționale trebuie să preceadă cu un oarecare interval de timp acțiunea, iar hotărârea mai dinainte luată trebuie să se concretizeze în anume activități de pregătire a infracțiunii, cum ar fi obținerea de informații în legătură cu victima, pândirea acesteia, procurarea de mijloace ori căutarea de complici. Prima cerință nu presupune numai trecerea unui interval oarecare de timp, ci și o chibzuire suficientă și o pregătire de natură a înlesni săvârșirea infracțiunii (în notă critică de Tudor Arviceanu la decizia nr.1014/1993, C.S.J., s.p. în RDP nr.4/1995, p.119).

5 Grigore Giurcă în Condițiile de reținere a premeditării în cazul infracțiunilor de furt ca o circumstanță agravantă generală, în RRD nr.3/1982, p.23 – 24; C. Bulai, Circumstanțe agravante, în Explicații teoretice ale codului penal român – vol.II. de V. Dongoroz ș.a., Ed. Academiei, București 1970, p.168.

* indiferent de cât timp a trecut de la luarea hotărârii de a comite furtul și chiar dacă s-a trecut la unele acte preparatorii, aceasta nu constituie o împrejurare de natură să imprime faptei un caracter grav;

* în unele cazuri se deschid posibilități pentru o individualizare a pedepsei, în cadrul căreia se poate da relevanță juridică și premeditării. Astfel, premeditarea este uneori caracterizată de existența unor împrejurări care constituie circumstanțe agravante speciale, cum sunt furtul comis de două sau mai multe persoane împreună (art.209 lit.a C.pen.) sau furtul prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate sau a unei chei mincinoase (art.209 lit.i C.pen.). Premeditarea mai poate fi concretizată prin asocierea unui minor la comiterea furtului, ceea ce constituie o circumstanță agravantă generală (art.75 alin.1 lit.b C.pen.);

* în cazul infracțiunii de furt premeditarea este absorbită în latura subiectivă a acestei infracțiuni, așa încât reținerea agravantei premeditării în legătură cu infracțiunea de furt apare ca improprie;

* în practica judiciară n-a fost remarcată nici o soluție prin care în caz de furt simplu sau calificat să se fi reținut și această circumstanță agravantă.

Într-un al doilea punct de vedere1 contrar celui argumentat anterior se susțin:

* Caracterizarea premeditării ca fiind o circumstanță ce trebuie să înrâurească asupra stabilirii pedepsei nu poate aparține decât instanței de judecată care cunoaște toate împrejurările de fapt;

* din moment ce anumite împrejurări au fost caracterizate ca reprezentând circumstanța agravantă a premeditării, nu se poate susține în același timp că nu sunt aplicabile prevederile art.75 alin. ultim C.pen., atâta vreme cât premeditarea nu figurează nici ca circumstanță agravantă specială, nici ca circumstanță agravantă generală prevăzută expres de lege;

* Reținând agravanta premeditării, nu este absolut necesar să se depășească maximul special al pedepsei prevăzute pentru infracțiunea dată, reținerea premeditării constituie un element de individualizare pe baza căruia se poate motiva fixarea pedepsei pe o scară situată între minimul special și maximul special;

* este indiferentă împrejurarea că reținându-se o altă agravantă din cele speciale sau generale stabilite expres prin lege, acestea ar putea include în ele premeditarea.

1 Vasile Pătulea în Condițiile de reținere a premeditării în cazul infracțiunii de furt ca o circumstanță agravantă generală, RRD nr.3/1982, p.24; George Antoniu, Comentariu în Codul penal al Republicii Socialiste România, comentat și adnotat, partea specială, vol.I de Th. Vasiliu ș.a., Ed.Științifică, Buc.1975, p.83

CAPITOLUL III

EFECTELE CIRCUMSTANȚELOR AGRAVANTE

SECȚIUNEA I. EFECTELE CIRUMSTANȚELOR AGRAVANTE (ART.78 C.PEN.)

1. Caracterul facultativ al agravării pedepsei

Ca și în cazul circumstanțelor atenuante și în cazul circumstanțelor agravante legiuitorul nu se limitează la caracterizarea acestora, ci prevede totodată modul și măsura în care pedeapsa concretă poate fi sorită sub influența lor. Efectele circumstanțelor agravante sunt prevăzute prin dispozițiile art. 78 C.pen. Din examinarea acestor dispoziții se constată că spre deosebire de circumstanțele atenuante pentru care s-a prevăzut o atenuare obligatorie a pedepsei, în cazul circumstanțelor agravante legiuitorul a consacrat principiul agravării facultative a pedepsei sub influența acestora. De asemenea, legea prevede că circumstanțele agravante produc efecte, fie că sunt legale, fie că sunt judecătorești.

În codul penal anterior s-a manifestat tendința de a prevedea în cazul circumstanțelor legale limite legale noi de pedeapsă, bine delimitate de ale infracțiunii de bază. Astfel, în cazul beției voluntare complete (art.129 alin.2 din C.pen. anterior)sau a participării infractorilor majori și minori la săvârșirea aceleiași infracțiuni (art.125 din C.pen. anterior), codul penal prevedea limite proprii de sancționare a infracțiunilor săvârșite în aceste condiții.

Spre deosebire de circumstanțele legale ale căror efecte erau minuțios reglementate, circumstanțele judiciare erau mai puțin în atenția legiuitorului. Pentru circumstanțele atenuante judiciare se prevedea numai posibilitatea coborârii pedepsei sub minimul special, iar pentru circumstanțele agravante judiciare nu se prevedea nimic, ele urmând a fi valorificate în cadrul limitelor de pedeapsă prevăzute pentru infracțiunea de bază.

Noul cod penal face un salt calitativ nu numai în sensul că sistematizează mai consecvent această materie, dar, principial, dă o asemenea reglementare circumstanțelor legale, încât creează posibilități mai mari judecătorilor de a stabili pedepse concrete în raport de pericolul real al faptei și al făptuitorului. Aceasta se realizează în primul rând prin crearea unui regim unitar de sancționare a circumstanțelor legale judiciare. Potrivit dispozițiilor codului penal actual, existența circumstanțelor legale și a celor judiciare conduce la aplicarea pedepsei după aceleași reguli. Reglementarea este justificată și de faptul că între cele două categorii de circumstanțe (legale și judiciare) nu există un “zid chinezesc”, ele putând trece prin voința legii unele în locul altora.1 Mai mult, unele circumstanțe expres prevăzute de lege în legătură cu o infracțiune determinată, pot fi avute în vedere de judecători și în cazul altor infracțiuni, dobândind în legătură cu aceasta caracterul unor circumstanțe judiciare. Așa de exemplu, premeditarea constituie o circumstanță legală prevăzută pentru infracțiunea de omor (art.175 lit.a C.pen.). Este posibil ca și o altă infracțiune să se comită cu premeditare. Deși circumstanța premeditării nu este prevăzută ca o agravantă specială pentru infracțiunea respectivă, instanța Octavian Paler va putea reține atribuindu-i caracterul unei circumstanțe agravante judiciare cu același efect asupra pedepsei, întocmai ca și circumstanțele agravante legale.

2. Limitele agravării

Potrivit art.78 C.pen., în cazul în care s-a constatat existența unei circumstanțe agravante se poate aplica o pedeapsă până la maximul special al acesteia, iar dacă acest maxim apare ca neîndestulător instanța poate agrava pedeapsa peste acest maxim, în cazul închisorii până la cel mult 5 ani, fără ca acest spor să depășească o treime din maximul special respectiv, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult jumătate din maximul special.

Deși legea prevede o agravare obligatorie a pedepsei, instanța care a constatat existența unor circumstanțe agravante și lipsa unor circumstanțe atenuante trebuie să dea eficiență circumstanțelor constatate. Pentru aceasta este suficient ca instanța să stabilească o pedeapsă către maximul special, fără să fie necesară atingerea și depășirea acesteia.2

Art.78 C.pen. a fost modificat prin L.140/1996. În vechea reglementare se prevedea că în cazul infracțiunilor contra statului, contra avutului obștesc, contra păcii și omenirii, al omorului sau a infracțiunilor prin care s-a produs o pagubă importantă economiei naționale, pedeapsa poate fi sporită peste maximul special până la 5 ani, agravarea pedepsei având și în acest caz un caracter facultativ. Pentru restul infracțiunilor se prevedea un spor facultativ de până la 3 ani în cazul închisorii, iar în cazul amenzii se putea agrava pedeapsa cu cel mult o cincime din maximul special al amenzii respective.

1 George Antoniu, Cu privire la reglementarea cauzelor de agravare și atenuare a pedepselor, în RRD nr.4/1970, p.47.

2 C. Bulai în Drept penal – partea generală, vol.III, Casa de editură și presă Șansa SRL, București, 1992, p.71.

SECȚIUNEA A II-a. CONCURSUL ÎNTRE CAUZELE DE ATENUARE Și AGRAVARE A PEDEPSEI

1. Analiza și caracterizarea cauzelor de agravare și atenuare a pedepselor

Infracțiunile nu prezintă toate aceeași gravitate, iar infractorii, oricât de egali ar fi în fața legii, prin natura lor sunt extrem de diferiți fizic și moral. O pedeapsă care nu ar ține seama de aceste realități, n-ar fi în măsură să exercite o influență educativ-preventivă și ar apare mai mult ca o răzbunare a societății împotriva infractorilor.

Așa se explică de ce părerea lui Solon1, că absolut toate infracțiunile ar trebui pedepsite la fel (cu moartea) pentru a servi de învățătură celor care încalcă legea și numai când s-ar găsi o pedeapsă mai aspră decât moartea ar fi posibil să deosebim infracțiunile ușoare de cele grave, a rămas izolată. Nici un sistem legislativ n-ar putea face abstracție de simțul echității și dreptății adânc sedimentat în conștiința oamenilor, chiar și atunci când interesele egoiste și încăpățânate de clasă tindeau să abată represiunea penală de la toate aceste realități.

Cerința de a păstra măsura în modul de sancționare a faptelor antisociale are un temei obiectiv. Valorile fundamentale ale societății, sensibile de a fi vătămate prin fapte antisociale nu prezintă toate o însemnătate egală. Nu s-ar putea afirma, de exemplu, că existența statului, suveranitatea, independența, unitatea, și indivizibilitatea acestuia prețuiește la fel ca păstrarea proprietății, sau că această din urmă valoare are o însemnătate egală cu viața și integritatea corporală a omului, ș.a.m.d.

Chiar acțiunile sau infracțiunile prin care se aduce atingere acelorași valori sociale nu prezintă toate aceeași gravitate. Unele sunt mai simple și mai directe, altele mai insidioase, mai complexe; unele presupun mai multe condiții de realizare, altele mai puține, unele au un ecou mai larg în rândul populației, altele mai restrâns, etc. aceasta justifică, de asemenea, o anumită diferențiere în sancționarea prin lege a fiecărei infracțiuni.

De aceste calități s-a ținut seama și atunci când s-a prevăzut un sistem nuanțat de măsuri care pot fi luate împotriva infractorilor, după variatele grade de pericol pe care-l prezintă fapta și persoana acestora. Acest sistem de măsuri cuprinde pedepse, măsuri de siguranță și măsuri educative. În același scop, prin legea penală s-a prevăzut un minim și un maxim de durată pentru pedepsele susceptibile de a fi aplicate, adoptându-se sistemul sancțiunilor relativ determinate care permite o mai bună individualizare a lor în raport de datele concrete ale fiecărei cauze.

1 Legiuitor și poet atenian din sec.VI e.n.

Aceeași funcție de individualizare legală a infracțiunilor o îndeplinește și sistemul cauzelor de agravare sau atenuare a pedepsei adoptat de noul legiuitor1, și care îngăduie depășirea limitelor de pedeapsă inițiale spre a se ajunge la alte limite, mai corespunzătoare cu gravitatea generică, abstractă, a infracțiunii2.

Necesitatea obiectivă care acționează în sensul diferențierii infracțiunilor după limitele lor legale justifică și completarea acestei diferențieri cu ajutorul sistemului de cauze de atenuare sau agravare. Deosebirile între valorile sociale ocrotite de legea penală, ca și între diferitele înfățișări ale acțiunilor antisociale, a împrejurărilor în care acționează infractorul, nu pot fi exprimate întotdeauna în mod corespunzător numai prin pedeapsa prevăzută pentru fiecare infracțiune.

Prin consacrarea unui sistem de cauze legale care permite depășirea limitelor de pedeapsă ale formei de bază a infracțiunii, legiuitorul nu se abate, ci rămâne tot pe planul unei evaluări generice, abstracte, atât a ipotezelor de circumstanțiere, cât și a măsurii în care aceste circumstanțe pot influența limitele legale de pedeapsă.

Dacă ar fi să dăm o definiție a cauzelor de atenuare și agravare (atât celor legale, cât și celor judiciare) am spune că sunt situații, împrejurări exterioare conținutului infracțiunii, de care legea penală leagă anumite consecințe.3 Cuprindem în noțiunea de mai sus atât împrejurările anume determinate, care influențează limitele legale de pedeapsă și pe care legea le denumește (limitativ în art.73 și 75 alin.1 C.pen. sau exemplicativ în aart.74 C.pen.) circumstanțe atenuante sau circumstanțe agravante, cât și alte situații care afectează limitele legale de pedeapsă, cunoscute în istoria dreptului penal ca stări de atenuare sau agravare a pedepsei (de exemplu: pluralitatea de infracțiuni, forma continuată a infracțiunii, inițiativa, starea de minoritate, etc.). Însuși codul penal (în art.80), când se referă la concursul între cauzele de agravare și cauzele de atenuare a pedepsei, întrebuințează noțiunea de cauze al căror înțeles îmbrățișează atât circumstanțele agravante și atenuante propriu-zise, cât și alte împrejurări: recidiva, concursul de infracțiuni, etc. Sfera noțiunii de cauze de agravare și atenuare este, așadar, mai mare decât aceea de circumstanțe, chiar dacă în vorbirea obișnuită se folosesc cu înțeles similar. Circumstanțele nu sunt decât o parte din cauzele de agravare și atenuare.

Cauzele de agravare și atenuare nu se confundă cu elementele conținutului infracțiunii. Această poziție ne explică de ce împrejurarea determinată, dacă face parte din conținutul unei infracțiuni, nu mai poate fi valorificată și sub forma unei circumstanțe agravante sau atenuante. Așa de

1 Este vorba de legiuitorul penal de la 1969.

2 J. Grigoraș, Individualizarea pedepsei, Ed. Științifică București, 1969, pp. 121 – 192, 195 – 285; L. Biro, Considerații privitoare la criteriile generale de individualizare a pedepselor în noul Cod penal român, în Studia Universitas, Babeș-Bolyai series Jurisprudentia, 1969, pp. 77 – 88 și alții.

3 George Antoniu, lucr. cit., p.49.

exemplu, infracțiunea de distrugere din culpă se sancționează numai dacă fapta a fost comisă prin incendiere, explozie sau prin orice alte mijloace care prezintă un pericol public. În același timp, săvârșirea unei infracțiuni prin metode ori prin mijloace care prezintă pericol public constituie o circumstanță agravantă legală (art.75 alin.1 lit.b C.pen.). Făcând parte din conținutul infracțiunii de distrugerea din culpă (element circumstanțial), circumstanța de mai sus nu ar mai putea fi luată în seamă și ca o împrejurare exterioară conținutului infracțiunii, deci ca o circumstanță generală.

Existența unei circumstanțe nu poate suplini lipsa unui element al conținutului infracțiunii deoarece cauzele de atenuare sau agravare au un caracter secundar, presupun existența elementelor conținutului unei infracțiuni determinate.

Între elementele conținutului infracțiunii și cauzele de agravare și atenuare există însă și legături foarte strânse, constituind împreună elementele pe baza cărora sunt precizate limitele legale de pedeapsă și în cadrul acestora pedeapsa concretă ce urmează să fie executată de infractor. Legiuitorul, ca și instanța de judecată, în procesul individualizării sancțiunii penale nu poate face abstracție că infracțiunea tipică se comite în condiții care influențează în mod nemijlocit pericolul social al acesteia, dar și într-o anumită atmosferă, într-un anumit cadru de fapt ale cărui contururi îmbrățișează atât momentele anterioare, cât și ulterioare comiterii faptei. Aceste împrejurări de fapt nu sunt legate nemijlocit de săvârșirea infracțiunii, dar, indirect, ele aruncă o lumină puternică asupra acesteia în totalitate, sau asupra unora din elementele conținutului infracțiunii. Așa de exemplu, existența antecedentelor penale la infractor oferă posibilități noi de evaluare a pericolului faptei comise, a perseverenței cu care a acționat acesta, a formării intenției delictuoase. Tot astfel, căința activă a infractorului, acoperirea imediată a pagubei, permit o judecată mai completă și mai reală asupra pericolului infractorului și, implicit, asupra condițiilor în care el s-a hotărât să comită infracțiunea. Valorificarea acestor circumstanțe în cadrul individualizării legale sau judiciare a pedepsei este de natură să permită o cunoaștere mai profundă a persoanei infractorului, a resorturilor intime care l-au călăuzit în comiterea faptelor, a gradului de stăpânire, de slăbiciune sau de perseverență manifestate atât cu prilejul săvârșirii infracțiunii, cât și în alte momente. Pedeapsa, deși are în vedere fapta concret săvârșită, comportă și o evaluare a personalității infractorului în întregul ei, ca unitate complexă și indestructibilă. Pentru a fi eficace și pe deplin corespunzătoare, sancțiunea penală trebuie să aibă în vederea toate laturile persoanei infractorului în toate momentele esențiale, revelatorii asupra caracterului acestuia și al pericolului pe care îl prezintă pentru societate.

Neînțelegerea utilității acestui examen multilateral asupra persoanei infractorului se reflectă negativ în practica multor organe judiciare, care omit să strângă probe concludente asupra comportării infractorului, restrângând nejustificat posibilitatea de apreciere a pericolului acestuia.

Legătura dintre conținutul infracțiunii și cauzele de agravare și atenuare se remarcă și pe planul poziției psihice a infractorului. Legislația noastră a pus la baza răspunderii penale principiul că fără vinovăție nu există răspundere penală. Efectele acestui principiu se extind și la circumstanțele care influențează răspunderea penală, nu numai la conținutul infracțiunii tipice de bază imputabile infractorului. În acest sens sunt prevederile art. 51 alin.2 C.pen., care arată că nu constituie circumstanță agravantă împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârșirii infracțiunii.

Problema poziției subiective a autorului în cazul circumstanțelor de atenuare sau agravare nu se ridică acolo unde prin însăși natura sa o circumstanță presupune să se verifice o anumită atitudine psihică a subiectului în raport cu împrejurarea în discuție. Asemenea circumstanțe cum sunt săvârșire unei infracțiuni din motive josnice (art.75 alin.1 lit.a C.pen.) sau din interes material (art.175 lit.b C.pen.), ori în scopul anumitor consecințe (art.182 alin.2 C.pen.) și altele implicând existența unui anumit mobil, scop, nu cer a fi supuse regulii de mai sus.

Cerința verificării poziției psihice a subiectului este valabilă numai în cazul circumstanțelor de agravare legale sau judiciare, această cerință nefiind valabilă și atunci când este vorba de circumstanțe atenuante. Principiul responsabilității subiective acționează și în legătură cu constatarea existenței unei infracțiuni determinate în sarcina autorului precum și a cauzelor susceptibile să-i agraveze răspunderea, deoarece numai pe aceste planuri există interesul verificării poziției psihice a autorului. Dincolo de aceste ne aflăm pe tărâmul unde domnește voința legii de a nu pedepsi sau de a pedepsi mai puțin. Așa cum nu vor fi examinate reprezentările subiectului în legătură cu existența unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei (de exemplu credința nebunului că a săvârșit o faptă ca un om normal nu va fi luată în seamă), tot astfel nu se va ține seama de ceea ce a gândit subiectul , dacă obiectiv s-a aflat într-o situație care îi atenuează răspunderea penală. Acestea se referă la acele circumstanțe atenuante care nu presupun anumite poziții psihice ale subiectului, deoarece în ipoteza inversă o asemenea verificare este de neînlăturat tocmai pentru a stabili dacă există sau nu o împrejurare de care este legată atenuarea răspunderii autorului.

Poziția subiectivă a autorului, în limitele în care o asemenea problemă se ridică în cazul circumstanțelor de atenuare sau agravare, trebuie să fie identică cu aceea cerută pentru existența infracțiunii tipice, de bază. În măsura în care infracțiunea de bază se comite cu intenție, aceeași formă de vinovăție trebuie să se verifice și în cazul circumstanțelor de agravare a pedepselor. Așa de exemplu, circumstanța săvârșirii faptei prin cruzime ori prin metode sau mijloace care prezintă pericol public (art.75 alin.1 lit.b. C.pen.), de o persoană înarmată (art. 189 alin.2 C.pen.) ș.a., nu ar putea fi reținută în sarcina unei persoane decât dacă are la bază intenția autorului. Necunoașterea acestor împrejurări, chiar dacă se datorează culpei autorului, face imposibilă aplicarea unei pedepse pentru o faptă comisă în condiții agravante. Evident, când este vorba despre o faptă săvârșită din culpă, necunoașterea uneia dintre circumstanțele de agravare, dacă se datorează

culpei autorului, va fi reținută în sarcina acestuia. În acest sens sunt prevederile art.511 din C.pen. privind eroarea de fapt.

Există o serie de infracțiuni al căror rezultat este susceptibil de amplificarea chiar în procesul executării și consumării infracțiunii. Odată declanșat ca urmare a acțiunii ilicite a inculpatului, mecanismul interior al proceselor respective, acestea se pot agrava, pot lua înfățișări pe care infractorul nu le-a prevăzut în toată gravitatea lor, ci numai parțial. Așa sunt infracțiunile îndreptate împotriva vieții și integrității corporale, cele care implică producerea de consecințe grave, deosebit de grave ori producerea unor catastrofe, urmări dezastruoase, o tulburare gravă etc. Aceste infracțiuni putându-se săvârși prin natura lor și cu praeterintenție2, circumstanțele de agravare pot fi reținute pe baza acestei forme de vinovăție. În măsura în care infractorul a comis intenționat faptele care au creat pericolul unor atari consecințe, producerea lor sau a unor rezultate mai grave decât cele care se aflau în intenția infractorului poate fi atribuită acestuia numai dacă se stabilește existența culpei sale pentru consecințele mai grave3.

Materia cauzelor de agravare sau atenuare este susceptibilă de numeroase clarificări, diviziuni și subdiviziuni, datorită variantelor unghiurilor din care este privită4.

a) Astfel, după funcția pe care o îndeplinesc aceste cauze, ele se clasifică în cauze d atenuare și în cauze de agravare a pedepsei. De exemplu recidiva (art.37 C.pen.) constituie o cauză de agravare, pe când starea de provocare (art.73 lit.b C.pen.) este o cauză de atenuare a pedepsei;

b) După amplitudinea influenței pe care o exercită, unele cauze sunt generale, având eficiență pentru toate infracțiunile și de aceea sunt prevăzute în partea generală a Codului penal, altele sunt speciale, adică privesc o infracțiune determinată și sunt reglementate în partea specială a Codului penal. Așa de exemplu, săvârșirea infracțiunii din motive josnice (art.75 alin.1

1Art.51 C.pen. – Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, când făptuitorul în momentul săvârșirii acesteia nu cunoștea existența unei stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

Nu constituie circumstanță agravantă împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârșirii infracțiunii.

Dispozițiile alin.1 și 2 se aplică faptelor săvârșite din culpă pe care legea penală le pedepsește numai dacă necunoașterea stării, situației sau împrejurării respective nu este ea însăși rezultatul culpei.

Necunoașterea sau cunoașterea greșită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei.

2Formă mixtă de vinovăție. Autorul acționează cu intenție față de un anumit rezultat, iar în realitatea se produce un altul, mai grav, față de care autorul se găsește în culpă.

3George Antoniu, lucr.cit.,p.53.

4Constantin Mitrache în Drept penal român – partea generală, Casa de editură și presă “Șansa” SRL, Buc.1995, p.283-285; C.Bulai, op.cit.,p.55-84, George Antoniu, lucr.cit.,p.54-58.

lit.d C.pen.) ori în stare de beție anume provocată în vederea comiterii faptei (art.75 alin1 lit.e C.pen.) constituie circumstanțe generale, pe când săvârșirea furtului prin efracție, escaladare (art.209 lit.i C.pen.) au caracter special.

Este posibil ca aceeași împrejurare să apară ca atât ca o circumstanță generală de agravare, atenuare, cât și ca o circumstanță specială. Așa de exemplu, săvârșirea unui omor în condițiile agravantei speciale “din interes material” (art.175 lit.b C.pen.) cade și sub incidența agravantei generale prevăzute de art.75 alin.1 lit.d C.pen. (săvârșirea infracțiunii din motive josnice) în cazul unui concurs între o agravantă generală și una specială, cu aceeași semnificație, ele nu v or fi aplicate concomitent, neputându-se valorifica de două ori aceeași împrejurare în sarcina infractorului; în acest caz va avea prioritate agravanta specială.

În cazul când o faptă este săvârșită atât în condițiile unei agravante speciale, dar și în condițiile unei agravante generale (fiecare având altă semnificație), aceasta din urmă influențează limitele legale de pedeapsă la care se ajunge ținându-se seama mai întâi de circumstanța specială reținută. Așa de exemplu, furtul în timpul nopții (agravantă specială) săvârșit în stare de beție preordinată (agravantă generală) va impune atât aplicarea agravantei speciale (art.209 lit.g. C.pen.) dar și a agravantei generale (art.75 alin.1 lit.c C.pen.). Această ultimă agravantă se va aplica în raport de limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea de furt calificat (furtul comis în condițiile unei agravante speciale). Potrivit art. 78 C.pen., în cazul de mai sus se va putea aplica o pedeapsă până la maximul special 15 ani de închisoare pentru forma calificată a infracțiunii de furt), iar dacă acest maxim nu este îndestulător se poate aplica un spor de 5 ani.

c) După criteriul legăturii cu fapta ori cu făptuitorul, unele cauze sunt reale, referindu-se la condițiile de săvârșire a acțiunii infracționale țși a consecințelor acesteia, iar altele sunt personale, adică în legătură cu particularitățile persoanei infractorului (circumstanțele de individualizare) sau a poziției sale psihice (circumstanțele subiective).

Circumstanțe cum ar fi săvârșirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună (art.75 alin.1 lit.a C.pen), prin acte de cruzime ori prin metode sau mijloace care prezintă pericol public (art.75 alin.1 lit.b C.pen.), folosirea de nume sau calități mincinoase (art.215 alin.2 C.pen.) și altele de acest fel, au caracter real. Alte circumstanțe cum ar fi săvârșirea infracțiunii în stare de beție anume provocată în vederea comiterii faptei (art.75 alin.1 lit.e C.pen.) sau din motive josnice, au caracter personal. Această împărțire a circumstanțelor prezintă o mare utilitate în cazul participației, spre a distinge care anume circumstanțe se răsfrâng asupra participanților și care nu. Potrivit regulii înscrise în art. 28 C.pen., circumstanțele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalți. Circumstanțele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanților numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.

d) În raport de situarea lor în timp față de infracțiunea de bază, cauzele de agravare sau atenuare se împart în cauze care se referă la împrejurări anterioare executării sau consumării infracțiunii, cauze ce sunt concomitente executării sau consumării infracțiunii și caute ce sunt posterioare executării sau consumării infracțiunii.

e) După modul de reglementare și gradul lor de influență, cauzele de atenuare sau agravare se împart în legale și judiciare.

Sunt legale acele cauze pe care legea le menționează expres, stabilind totodată și gradul de influență asupra limitelor legale de pedeapsă prevăzute pentru infracțiunea de bază. Odată constatată existența acestor circumstanțe, instanța este obligată să aplice dispozițiile de lege care prevăd modul în care se aplică sancțiunea în aceste ipoteze. Au acest caracter circumstanțele prevăzute în art. 73 C.pen. (circumstanțele legale atenuante) și anume: depășirea limitelor legitimei apărări sau a stării de necesitate (lit.a), săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții determinate de o provocare din partea persoanei vătămate (lit.b), circumstanțele prevăzute îna rt.75 alin.1 C.pen. (circumstanțele atenuante legale). Același caracter îl au și următoarele situații reglementate și în alte capitole ale codului penal, partea generală: instigarea neurmată de executare (art.29), concursul de infracțiuni (art.33), continuitatea infracțională (art.42). Cele de mai sus sunt cauze legale generale. Există însă cauze legale prevăzute în partea specială a codului penal, determinând modificări în limitele legale de pedeapsă ale unei infracțiuni determinate. Asemenea cauze legale întâlnim la infracțiunea de omor (art.175,176) avort (art.185), lipsirea de libertatea în mod ilegal (art.189), violarea de domiciliu (art.192), Viol (art.197), furt (art.209) etc.

Caracteristic cauzelor legale (fie generale, fie speciale) este că, odată constatate în realitatea obiectivă, conduc obligatoriu la aplicarea dispozițiilor de lege care prevăd cum se aplică sancțiunile în aceste ipoteze. În acest sens se exprimă de altfel și art.73 și 75 C.pen: Următoarele împrejurări constituie circumstanțe atenuante (art.73) sau agravante (art.75). Instanța nu poate trece peste o asemenea circumstanță și nu i se poate refuza efectul legal atenuant sau să nesocotească consecințele ei agravante.

Legea determină măsura în care circumstanța legală influențează răspunderea penală, modifică limitele legale de pedeapsă pentru infracțiunea de bază. Aceste circumstanțe sunt limitativ prevăzute de lege, care atribuie acest caracter numai acelor circumstanțe care s-au verificat în practică ca având o anumită regularitate, frecvență, iar influența lor asupra pericolului faptei sau a infractorului este relativ constantă.

Opuse cauzelor legale sunt cele judiciare. Acestea sunt foarte numeroase, depinzând de situația concretă și de condițiile speciale în care s-a comis infracțiunea. Legea noastră penală dă o enumerarea orientativă numai a circumstanțelor judiciare atenuante. Art.74 C.pen. arată că următoarele împrejurări pot fi considerate circumstanțe atenuante: conduita bună a infractorului înainte de săvârșirea infracțiunii (lit.a), stăruința depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracțiunii sau a repara paguba pricinuită (lit.b), atitudinea infractorului după săvârșirea infracțiunii (lit.c). În ce privește circumstanțele agravante judiciare, art.75 alin. final nici măcar exemplicativ nu le enumeră, prevăzând că instanța poate reține ca circumstanță agravantă și alte împrejurări care imprimă faptei un caracter grav. Când se pune problema de a atribui unei împrejurări caracterul juridic de circumstanță atenuantă sau agravantă, cu efect corespunzător asupra pedepsei, dacă circumstanța respectivă nu face parte din cele legale, instanța urmează să analizeze ansamblul datelor dosarului și a personalității infractorului, precum și toate circumstanțele în care s-au săvârșit faptele și în raport de toate aceste date, să fixeze semnificația juridică – de circumstanță atenuantă sau agravantă – a împrejurării respective.

Specific circumstanțelor judiciare este și faptul că sunt extrem de numeroase, iar valoarea lor este foarte relativă, depinzând de condițiile concrete și de mulți alți factori care intră în aprecierea pericolului real al faptei și al infractorului. Legea penală reglementează în același text efectul circumstanțelor legale și al celor judiciare.

2. Ordinea de aplicare a cauzelor concurente de agravare sau atenuare.

Preocuparea legiuitorului de a stabili cadrul legal de aplicare a pedepsei se manifestă nu numai prin prevederile efectelor ce le au asupra pedeps3elor cauzele de agravare ori atenuare, ci și când în aceeași cauză sunt concurente cauze de atenuare și de agravare.

Prin dispozițiile art. 80 alin.1 C.pen. s-a prevăzut ordinea în care li se dă eficiență cauzelor de agravare și atenuare când acestea sunt concurente în aceeași cauză. Astfel, mai întâi se va da eficiență circumstanțelor de atenuare, după care se va da eficiență stării de recidivă, dacă este incidență în cauza respectivă. Circumstanțele care vin în concurs cu privire la aceeași faptă și același făptuitor la care face referire art.80 alin.1 C.pen. sunt generale, adică exterioare conținutului agravant ori atenuant al infracțiunii. Când astfel de circumstanțe sunt prevăzute și în conținutul agravant ori atenuant al infracțiunii, reflectând gradul de pericol social al faptei și de periculozitate al infractorului, vor avea eficiență determinată prin norma de incriminare și nu vor intra în concurs cu eventualele circumstanțe atenuante ori agravante în aceeași cauză.

Ordinea de aplicare a circumstanțelor stabilită prin dispozițiile art.80 alin.1 C.pen. pune în evidență faptul că individualizarea pedepsei se realizează mai întâi în funcție de gradul de periculozitate a făptuitorului, în funcție de circumstanțele legate de faptă și numai după aceea se dă eficiență stării de recidivă, împrejurare independentă de fapta care se judecă, dar care desigur influențează, prin intermediul infractorului, gradul de pericol social al faptei.1

Întrucât efectul circumstanțelor agravante și atenuante sunt contrare, s-a prevăzut în art.80 alin.2 C.pen. că în caz de concurs între acestea coborârea pedepsei sub minimul special nu mai este obligatorie, lăsând la aprecierea instanței stabilirea cuantumului pedepsei în cadrul limitelor speciale prevăzute

1C.Bulai în Dongoroz II, p.119.

de lege. Precizarea este necesară, deoarece ca efect al circumstanței atenuante1 reducerea pedepsei sub minimul special era obligatorie, iar o astfel de soluție anihila efectele circumstanțelor agravante.

Coborârea pedepsei sub minimul special nu este obligatorie, a decis instanța noastră supremă când în concurs se află circumstanțe atenuante cu starea de recidivă.2 Tot astfel s-a apreciat corect în doctrina penală că, coborârea pedepsei sub minimul special nu este obligatorie în caz de concurs între circumstanțele atenuante și stările de agravare (concursul de infracțiuni, pluritatea intermediară, infracțiunea continuată) pentru aceleași rațiuni care au determinat prevederile din art.2 C.pen.3

3. Limita de agravare a pedepsei

Legea prevede limita maximă a pedepsei în cazul unor multiple agravări ale acesteia ca efect al circumstanțelor agravante, al recidivei și al concursului de infracțiuni. Astfel, de exemplu un infractor major a săvârșit un concurs de infracțiuni din care una împreună cu un minor, iar infractorul major este recidivist. Într-o astfel de situație infractorului major i se poate aplica, ținând seama de circumstanțele agravante, o pedeapsă până la maximul special sau peste acest maxim cu un spor de până la 5 ani (art.78 C.pen). De asemenea ținând seama de starea de recidivă, sporul peste maximul special poate fi de 7 la 10 ani (art.39 C.pen.), iar la aplicarea pedepsei pentru concurs pedeapsa cea mai grea poate fi iarăși sporită până la 5 ani (art.34 C.pen.)4 În astfel de cazuri, potrivit art.80 alin.3 C.pen., pedeapsa închisorii nu poate depăși 25 de ani, dacă motivul special pentru fiecare infracțiune este de 10 ani sau mai mic, și de 30 de ani, dacă maximul special pentru cel puțin una din infracțiuni este mai mare de 10 ani.5

1În art.76 C.pen. se prevăd efectele circumstanțelor atenuante. În articol se prevede reducerea obligatorie a pedepsei închisorii sub minimul special (aceasta devenind maximul pedepsei ce se poate aplica până la o nouă limită minimă prevăzută de text) sau chiar schimbarea acesteia în amendă. În cazul pedepsei cu amendă, minimul special al acesteia devine maximul care se poate aplica, amenda putând fi coborâtă în continuare până la o nouă limită minimă prevăzută în text.

2Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr.9/1970 în CD 1970, p.64-68.

3Matei Basarab, Drept penal – partea generală, Buc., Ed.Didactică și Pedagogică, 1983, p.176-177.

4Prin L.140/1996 s-a modificat cuantumul sporului de pedeapsă și au fost eliminate prevederile prin care se stabilea un cuantum mai mare de pedeapsă în cazul când există o infracțiune contra statului, contra păcii și omenirii și prin care s-a adus pagube importante economiei naționale.

5Prin L.140/1996 s-a modificat maximul general al închisorii de la 25 la 30 de ani.

Când într-o cauză sunt aplicabile succesiv cauze de agravare și de atenuare, instanța nu trebuie să fixeze câte o pedeapsă concretă ca efect al fiecărei stări1, luată în considerarea succesiv, ci să stabilească o pedeapsă care să reflecte luarea în considerare atât a stărilor și circumstanțelor agravante, cât și a celor atenuante pe care le-a constatat și reținut în cauza respectivă.

1D.Lucinescu în Codul penal român comentat și adnotat, vol.I – partea generală, Ed.Științifică, București, 1992.

CAPITOLUI II

CIRCUMSTANȚELE ATENUANTE LEGALE

În reglementarea circumstanțelor atenuante, legiuitorul Codului penal de la 1968 a consacrat implicit clasificare acestora în circumstanțe legale și circumstanțe judiciare sau judecătorești. Această consacrare rezultă din faptul că legea prevede în mod distinct, pe de o parte împrejurările care constituie circumstanțe atenuante prin însăși voința legiuitorului (art.73 C.pen.), iar pe de altă parte împrejurările care pot constitui circumstanțe atenuante, dacă instanța de judecată le caracterizează ca atare pe baza legii (art.74 C.pen).

Cele dintâi sunt determinate și caracterizate ca circumstanțe atenuante prin lege și, deci, produc efecte ori de câte ori sunt constatate de fapt, pe când cele judecătorești nu devin circumstanțe atenuante decât dacă instanța de judecată le constată și le consideră ca atare.

Deosebirile dintre cele două categorii de circumstanțe se reduc însă la aceasta, fiindcă efectele pe care le produc asupra pedepsei sunt aceleași, iar instanța este obligată să arate în hotărâre orice împrejurare pe care o reține ca circumstanță atenuantă sau agravantă, legală sau judiciară (art.79 C.pen).

Caracterizarea prin lege a acestor circumstanțe ca atenuante constituie un mijloc de individualizare legală a sancțiunilor penale, iar posibilitatea acestei caracterizări decurge din natura și semnificația lor invariabile, deci din inevitabilitatea și “univicitatea efectelor asupra pericolului social1.

Legea noastră penală prevede prin dispozițiile art.73 C.pen. 3 astfel de circumstanțe:

1. Depășirea limitelor legitimei apărări – art.73 lit.a, partea I Cod penal;

2. Depășirea limitelor stării de necesitate – art.73 lit.a, partea a II-a Cod penal;

3. Provocarea – art.73 lit.b Cod penal.

Caracterul de circumstanță legală rezultă din însăși redactarea dispoziției legale, care prevede că aceste împrejurări constituie circumstanțe atenuante. Enumerarea acestora este, desigur, limitativă, orice altă circumstanță atenuantă fiind lăsată la aprecierea instanței.

Sfera de aplicare a circumstanțelor atenuante enumerate în art.73 C.pen. este generală, aceste circumstanțe fiind posibile în cazul săvârșirii oricărei infracțiunii și constituie circumstanțe atenuante generale.

1Ștefan Daneș – individualizarea judiciară a pedepsei, Ed.Științifică și Enciclopedică, București 1985, p.77.

SECȚIUNEA I. DEPĂȘIREA LIMITELOR LEGITIMEI APĂRĂRI

Existența acestei circumstanțe, cunoscute și sub denumire de “exces scuzabil”, este strâns legată de instituția legitimei apărări, care știm că este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Circumstanța se circumscrie unor infracțiuni aflate la limita legitimei apărări, ieșirea din cadrul acesteia datorându-se depășirii limitelor obiective și subiective pe care legitima apărare le presupune.

Potrivit art.44 C.pen., “nu constituie o infracțiune fapta săvârșită în stare de legitimă apărare, adică pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva făptuitorului, împotriva altei persoane sa a unui interes public și care pune în pericol grav, persoana ori drepturile celui atacat ori interesul obștesc”. Pentru ca apărarea să fie legitimă, riposta sau actele de apărare îndreptate spre înlăturarea sau paralizarea atacului trebuie să fie într-o proporție cu gravitatea pericolului pe care îl reprezintă atacul și cu împrejurările concrete în care acesta s-a produs, deci justa proporție dintre atac și apărare constituie, determină limita legitimei apărări.

Desigur, această proporționalizare nu poate fi de o precizie matematică, de aceea constatarea și evaluarea proporției dintre atac și apărare trebuie efectuată de către organele de urmărire judiciară, de la caz la caz, în raport cu împrejurările concrete. Dacă apărarea este excesivă, depășind necesarul de protecție împotriva pericolului, ne putem afla în fața a două ipoteze:

a) excesul de apărare este datorat unei stări obiective excepționale (tulburare sau temere) a persoanei care se apără;

b) excesul de apărare nu se află în relație cauzală cu vreo tulburare sau temere generată de atac.

Prima situație – așa-numitul “exces justificat de apărare” – este asimilată de lege stării de legitimă apărare (art.44 C.pen.); cea de-a doua situație – “excesul de apărare scuzabil” – constituie o depășire a limitelor apărării, nejustificată de o stare de tulburare sau temere în care s-a găsit persoana care se apără sau care efectuează acțiunea de apărare. Excesul scuzabil nu înlătură caracterul penal al faptei și nu exclude răspunderea penală a celui care s-a apărat sau care a efectuat o apărarea excesivă, constituind o circumstanță atenuantă legală.

Pentru existența acestei circumstanțe prevăzute de art.73 lit.a C.pen., se cer întrunite cumulativ trei condiții:

1) fapta infractorului să fie săvârșită în stare de legitimă apărare (art.44 C.pen.);

2) fapta săvârșită în apărare să fi depășit limitele unei apărări legitime, adică să fie disproporționată față de gravitate pericolului și de împrejurările în care s-a produs atacul;

3) excesul de apărare să nu fi fost determinat de existența unei stări de tulburare sau de temere a persoanei care a efectuat apărarea.

Pentru a fi aplicabile prevederile art.44 alin.3 C.pen. este necesar să fie îndeplinite condițiile prevăzute de art.44 alin.2 C.pen., adică fapta să fi fost necesară pentru a înlătura un atac material direct, imediat (iminent sau în curs de desfășurare) și injust.

În speța în discuție, inculpata, în momentul în care a fost lovită cu bastonul de cauciuc și amenințată grav cu un calapod de fier s-a aflat, într-adevăr, în fața unui atac imediat, direct și injust din partea victimei. Ulterior însă, reușind să smulgă calapodul din mâinile victimei, atacul nu mai are caracter iminent, nici în curs de desfășurare, astfel încât aplicarea unui număr de 14 lovituri puternice în cap, care în scurt timp au dus la decesul victimei, nu justifică reținerea legitimei apărări; legitima apărare nu poate exista sub aspectul dispoziției art.44 alin.3 C.pen. decât în situația în care toate condițiile cerute de lege (art.44 alin.2) sunt întrunite.1

Starea de necesitate se referă la complexul condițiilor de realizarea cărora depinde, în principal, existența legitimei apărări.

Condițiile care, potrivit art.44 trebuie să fie îndeplinite pentru existența legitimei apărări sunt:

1) un atac material, imediat, direct și injust;

2) atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane sau contra drepturilor acesteia, ori împotriva unui interes obștesc;

3) atacul să creeze un pericol grav pentru persoana celui atacat sau pentru drepturile acestuia, ori pentru interesul obștesc;

4) săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru înlăturarea pericolului;

5) apărarea să fie proporționată cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul.

Primele patru condiții sunt comune legitimei apărări și stării de legitimă apărare, cea de-a cincea este o condiție numai a legitimei apărări și nu a stării de legitimă apărare, această starea realizându-se anterior acțiunii de apărare.2

Potrivit dispozițiilor art.44 C.pen., un atac – pentru a îndreptăți o apărare legitimă – trebuie să fie material, direct, imediat și injust; așadar, în condițiile legitimei apărări atacul este un “atac caracterizat”.

În conceptul noțiunii de legitimă apărare, prin atac se înțelege o acțiune sau inacțiune efectuată cu intenția de a aduce o atingere sau o vătămare valorilor sociale care pot forma obiectul de ocrotire înc adrul legitimei apărări, deci persoanelor, drepturilor acestora și intereselor publice.

1Tribunalul Suprem Secția penală, Decizia nr.474/03.03.1981.

2Vintilă Dongoroz, op.cit. vol I, București 1969, p.351.

A. CONDIȚII REFERITOARE LA ATAC

a) atac material

Atacul este considerat ca fiind material atunci când se realizează prin căi de fapt (acțiuni sau inacțiuni), de natură să pună în pericol în mod fizic valoarea socială împotriva căreia este îndreptat atacul.

În general, atacul este material atunci când pentru realizarea lui se recurge la violență fizică, cu sau fără folosirea de mijloace ofensive (arme, mijloace sau instrumente de spargere) pentru ca atacul să fie mai eficient.

Atacul se poate realiza și printr-o atitudine pasiv-agresivă. În acest caz, atacul este material atunci când acțiunea celui obligat să acționeze creează pericolul fizic pentru valoare vizată (“omisiunea intenționată de a schimba macazul pentru a provoca un accident de cale ferată”).1

Atacul nu este material și deci nu poate crea o stare de legitimă apărare atunci când se realizează prin cuvinte, pe cale orală (verbis) sau în scris (scripta) – amenințări, insulte, calomnii, agitații, zvonuri false. Atacurile imateriale nu trebuie respinse pe căi de fapt, adică prin săvârșirea de fapte prevăzute de legea penală, urmând ca cel ce săvârșește atacurile să răspundă penal, conform legii.

Respingerea atacurilor imateriale prin săvârșire de fapte prevăzute de legea penală constituie, deci, infracțiune, însă existența atacurilor poate atrage în favoarea celui care le-a respins prin săvârșirea faptei, circumstanța atenuantă a provocării (art.73 lit.b C.pen.) sau altă circumstanță atenuantă (art.73 C.pen.).

atacul material trebuie să fie o acțiune sau o inacțiune umană. “În cazul respingerii atacului exercitat de o persoană iresponsabilă sau de un animal, poate fi invocată starea de nesecitate”.2

b) atacul direct

Este considerat ca fiind direct atunci când pericolul pe care îl creează amenință nemijlocit obiectul împotriva căruia este îndreptat atacul, adică vreuna din valorile sociale care pot forma obiectul legitimei apărări. Amenințarea este nemijlocită ori de câte ori acțiunea sau inacțiunea în care s-a concretizat atacul constituie pauza pericolului la care se găsește expusă valoarea socială respectivă. Atacul este direct și în cazul când, deși sub aspect fizic nu are contact nemijlocit cu valoare socială pusă în pericol, vizează însă ca acțiune agresivă această valoare (agresorul a turnat otravă în mâncarea unei anumite persoane).

1Vintilă Dongoroz, op.cit. vol I p.351, București, 1969.

2V. Ionescu – Legitima apărare și starea de necesitate, Ed. Științifică, 1972, p.55.

Atacul nu poate fi considerat direct dacă, în fapt, se constată că între agresor și inculpat există un obstacol material (o poartă închisă, un gard, un zid) care face ca atacul să nu creeze un pericol pentru valoarea vizată.

c) atacul trebuie să fie imediat

Atacul este privit ca fiind imediat, ori de câte ori pericolul pe care-l poate produce s-a și ivit (pericol actual) sau este pe punctul de a se ivi (pericol iminent).

Caracterul de imediat al atacului rezultă deci din intervalul de timp foarte mic, care separă momentul în care atacul a început, de momentul ivirii pericolului. Când acest interval de timp este mai mare, oferind posibilitatea înlăturării pericolului prin alte mijloace, atacul nu mai poate fi considerat ca imediat, fiindcă el nu dă loc unui pericol prezent, ci creează numai posibilitatea unui pericol care s-ar putea produce ulterior.

Caracterul imediat al atacului trebuie să existe în mod obiectiv, în sensul că trebuie să existe efectiv un atac în curs de executare, ori pe punctul de a se declanșa. Numai aprecierile de ordin subiectiv ale unei persoane că se va declanșa un atac împotriva sa nu justifică aplicarea dispozițiilor legale privind legitima apărare.

La stabilirea caracterului imediat al atacului, trebuie să se țină seama de situația concretă, de natura și intensitatea atacului, de întinderea și gravitatea pericolului, de posibilitățile existente pentru paralizarea atacului.

d) atacul injust

Atacul este apreciat ca injust atunci când persoana care recurge la comportare agresivă împotriva altei persoane sau a drepturilor acesteia, ori împotriva unui interes obștesc, nu are nici un temei juridic , legal sau de fapt care să permită sau să justifice această comportare.

Atacul este, dimpotrivă, injust, când legea prevede sau permite explicit sau implicit recurgerea la comportarea sau efectuarea atacului care este socotit ca fiind un atac (executarea unui mandat de arestare a unei persoane, executarea unei lovituri în cadrul unui meci de box).

Atacul injust nu trebuie să constituie neapărat o infracțiune, el putând consta din orice acțiune sau inacțiune injustă, de natură să creeze un pericol grav pentru vreuna din valorile sociale care pot forma obiectul ocrotirii în caz de legitimă apărare (dărâmarea unei construcții de pe propriul teren, dar în condiții care pun în pericol grav casa și dependințele din curtea vecinului).

Pentru a fi considerat ca injust, actul trebuie să fie efectuat de o persoană care-și poate da seama de ceea ce este just și injust în manifestările sale. Nu există deci stare de legitimă apărare, ci stare de necesitate, atunci când atacul vine din partea unui iresponsabil (alienat sau minor) ori din partea unui animal vătămător.

Când iresponsabilul sau animalul sunt incitate de o persoană capabilă, aceasta este în realitate agresor iar atacul injust. Apărarea vădit exagerată din partea unei persoane care încearcă să respingă un atac injust poate deveni, la rândul ei, față de agresorul inițial, sursa unui pericol grav și, deci, un atac injust.

Atacul este injust și atunci când acțiunea agresivă, periculoasă, provine din partea unui organ oficial, a unui agent al autorității care se comportă vădit abuziv (arestarea unei persoane fără mandat emis în condițiile legii).

În operația de stabilire a caracterului injust al atacului trebuie să se îină seama, în mod dialectiv, de natura atacului, de aspectul psihic al comportării agresorului, de felul și particularitățile valorilor sociale atacate, de relațiile existente între agresor și persoana atacată.1

e) obiectul juridic al infracțiunii

Atacul trebuie să fie îndreptat împotriva persoanei care se apără sau împotriva altei persoane ori împotriva unui interes public, deci împotriva uneia din valorile sociale special ocrotite prin reglementarea legitimei apărări.

Este vorba de valori legate de persoana omului: viața, integritatea corporală și sănătatea, libertatea și demnitatea acestuia. De asemenea, este vorba de anumite drepturi acordate prin lege persoanelor fizice sau juridice, precum și de interese generale.

Prin interes public se înțelege “orice situație, stare, relație, activitate de care este legat un interes al unei organizații de stat, oricărei organizații care desfășoară o activitate utilă din punct de vedere social și funcționează potrivit legii” (art.145 C.pen.). Intră în această categorie de valori statul, avutul public, capacitatea de apărare a țării.

Atacul poate fi îndreptat împotriva persoanei care se apără sau împotriva unei alte persoane. Nu interesează dacă persoana care este victima atacului este sau nu titulara drepturilor primejduite prin atac, dacă are sau nu capacitate juridică. Se poate apăra legitim, deci, și un alienat mintal ori un copil, personal sau cu ajutorul altor persoane.

e) existența pericolului grav

Atacul trebuie să pună în pericol grav persoana celui atacat sau drepturile acestuia, ori interesul public. Pericolul se consideră grav atunci când implică producerea unui rău ireparabil sau greu de remediat, cum ar fi:

1V.A.Ionescu, op.cit. pag.87.

pierderea vieții, cauzarea unei infirmități sau a unei vătămări grave, distrugerea unui bun important, sustragerea unor documente secrete.

Stabilirea caracterului grav al pericolului trebuie să se facă ținându-se seama de cazul concret, de valorile social implicate, de persoana agresorului, de circumstanțele cauzei. Dacă atacul nu a fost de natură să creeze un pericol grav, nu poate exista stare de legitimă apărare.

B. CONDIȚII PRIVIND APĂRAREA

Legitima apărare nu poate fi invocată și nu poate produce efecte decât în cazul în care fapta săvârșită pentru înlăturarea atacului este o faptă prevăzută de legea penală. Nu importă încadrarea pe care fapta săvârșită în apărare ar putea-o primi (omor, vătămare corporală, amenințare, injurii), și nici forma acesteia (tentativă, consumare), fiind suficient ca în momentul săvârșirii faptei aceasta să fie prevăzută de legea penală.

Nu importă, de asemenea, ca fapta săvârșită pentru a înlătura atacul să fie efectuată chiar de persoana împotriva căreia, sau împotriva drepturilor căreia este îndreptat atacul, ori de vreo altă persoană care a venit în ajutorul celui atacat. Ținând seama de principiul solidarității și al ajutorului reciproc în relațiile dintre oameni, legea noastră penală prevede că ambele apărări realizate în condițiile legii sunt legitime. Legea nu cere ca între cel atacat și persoana care-i vine în ajutor să existe vreo legătură, vreo relație specială, orice persoană poate da ajutor oricărei persoane.

Fapta săvârșită în stare de legitimă apărare trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

a. Să fie necesară pentru înlăturarea atacului

Apărarea este legitimă numai în măsura în care este îndreptată împotriva actului agresiv și urmărește înlăturarea acestuia și a pericolului pe care-l generează. Fapta prevăzută de legea penală poate fi considerată ca necesară pentru înlăturarea atacului, dacă a fost săvârșită între momentul în care atacul a devenit iminent și momentul în care s-a consumat. Dacă este plasată în timp în afara acestor limite, fapta nu răspunde nici unei necesități de a înlătura atacul, neputând fi considerată apărare legitimă. Cerința necesității nu este deci îndeplinită dacă atacul nu era iminent sau nu mai era actual.

Astfel, în practica judiciară s-a stabilit în mod corect că nu poate exista legitimă apărare din moment ce agresorul a fost dezarmat sau s-a retras în momentul ripostei victimei.

De asemenea, fapta prevăzută de legea penală este lipsită de atributul necesității și nu poate constitui o apărare legitimă dacă nu este îndreptată împotriva atacului, ci vizează, de exemplu, un bun al agresorului.

Fapta săvârșită în apărare trebuie să se îndrepte împotriva agresorului, nu împotriva altei persoane. Există însă legitimă apărare și în cazul în care cel atacat și-a îndreptat fapta, din eroare, împotriva altei persoane decât agresorul, dacă eroarea nu-i este imputabilă.

În ceea ce privește existența necesității apărării, în fiecare caz în parte, aceasta este apreciată ținându-se seama de starea psihică acelui care a efectuat acțiunea de apărare. Așa cum s-a precizat în practica judiciară, pentru existența legitimei apărări nu se cere ca săvârșirea faptei să fie singura cale de salvare. De aceea există legitimă apărare chiar dacă cel atacat s-ar fi putut salva prin fugă, ascunzându-se sau evitând întâlnirea cu agresorul, iar faptul că cel aflat în stare de legitimă apărare se putea aștepta la atacul victimei, nu este de natură să înlăture caracterul legitim al faptei prin care atacul a fost respins.

b. Să fie proporțională cu gravitatea atacului

În fapt, se poate ca condițiile cerute pentru existența stării de legitimă apărare (prevăzute în art.44, alin.2 C.pen.) să fie îndeplinite, să existe deci stare de legitimă apărare, și totuși să nu existe legitimă apărare fiindcă fapta săvârșită pentru înlăturarea atacului a depășit limita de proporționalitate.

Proporționalitatea dintre fapta săvârșită în apărare și gravitatea pericolului înlăturat nu este de ordin matematic, ci de contingență umană, de aceea textul legii pune alături de gravitatea pericolului și împrejurările în care s-a produs atacul, “împrejurări care explică, de cele mai multe ori, sensul și valoarea manifestărilor umane și în care intră, ca factor determinant, și posibilitatea reală , concretă a celui atacat, de a înfrunta atacul”.1

Ceea ce fixează limita de unde apărarea nu mai este legitimă este proporționalitatea apărării, înțeleasă în sensul definiției date anterior. Dacă între gravitatea faptei și gravitatea pericolului există o corelație firească, ca de la ofensă la ripostă, o corespondentă omenește acceptabilă față de împrejurările cauzei, condiția proporționalității trebuie socotită ca îndeplinită.

Proporționalitatea nu înseamnă similitudine și cu atât mai puțin identitate de fapte, ea însă nu le exclude (se poate ca la o tentativă de omor să se răspundă tot cu o tentativă de omor).

Așadar, nu orice faptă săvârșită pentru înlăturarea atacului poate întregi condițiile legitimei apărări, ci numai acea faptă care, în împrejurările cauzei, a fost socotită de cel care se apără ca fiind singura posibilitate pe care o avea, de a înlătura pericolul grav provocat de atacul material, direct, actual și injust, fiindcă numai în atari condiții se poate stabili, ulterior, proporționalitatea dintre apărare și gravitatea pericolului.

La stabilirea ex post a proporționalității trebuie evitate criteriile apriorice (de exemplu: agresorul era mai puternic decât cel agrest sau viceversa; agresorul sau victima avea armă asupra sa, victima atacului avea posibilitatea să se retragă), fiindcă astfel de criterii concepute în abstract nu capătă valoare decât confruntate cu împrejurările concrete , obiective și subiective, cu starea sufletească a celui care a efectuat apărarea.

1Vintilă Dongoroz și colectivul – op.cit. vol I, București, 1969, p.355

C. DEPĂȘIREA LIMITELOR APĂRĂRII

Depășirea limitelor unei apărări presupune, în mod necesar, ca riposta celui atacat să fi fost făcută în condițiile unei stări de apărare.

În literatura juridică1 s-a susținut că depășirea limitelor legitimei apărări se poate realiza în două moduri (fiecare dintre condițiile legitimei apărări constituie, implicit, o limită juridică a aplicării ei):

– o depășire în timp (exces extensiv) în situația în care apărarea a precedat atacul sau a avut loc după încetarea atacului;

– o depășire în intensitate (exces intensiv) în cazul în care apărarea este disproporționată ca intensitate față de atac.

a. Depășirea limitelor unei apărări necesare

Pentru ca fapta, deși comisă în condițiile unei stări de legitimă apărare, să constituie totuși infracțiune și deci să se pună problema individualizării pedepsei, este necesar să prezinte o apărarea disproporționată față de gravitatea pericolului și de împrejurările în care a avut loc atacul.

Atâta vreme cât reacția celui atacat, în condițiile stării de legitimă apărare se află într-o relație de proporționalitate relativă cu gravitatea pericolului și cu circumstanțele atacului, provocând agresorului vătămări relativ comparabile celor pe care le-a suferit el însuși în cazul în car nu ar fi reacționat apărându-se, fapta săvârșită în apărare nu are caracter penal. Dacă însă cel atacat a trecut dincolo de limitele unei apărări proporționale, atunci reacția sa constituie infracțiune și atrage răspunderea penală. Dar împrejurarea că ea a avut loc în condițiile stării de legitimă apărare reprezintă – în concepția Codului nostru penal – o circumstanță atenuantă legală.

Adeseori, cel atacat sau persoana care-i vine în ajutor, sub stăpânirea surprizei și a sentimentului de revoltă, reacționează exagerat, realizând o apărare disproporționată față de gravitatea pericolului și cu împrejurările în care a avut loc atacul.

Excesul de apărare este asimilat cu apărarea legitimă atunci când se constată că depășirea limitelor unei apărări proporționale se datorește tulburărilor sau temerii de care a fost stăpânit cel care a săvârșit fapta pentru înlăturarea atacului.

b. Depășirea limitelor unei apărări proporționale să nu se fi datorat tulburării sau temerii.

Din punct de vederea subiectiv, depășirea limitelor apărării poate avea loc cu intenție sau din culpă. Ori, această diferențiere în poziția subiectivă a celui atacat ridică problema încadrării juridice a faptei săvârșite în apărare.

1Ștefan Daneș – Individualizarea juridică a pedepselor, Editura Științifică și Enciclopedică pag.112.

Depășirea cu intenție a limitelor legitimei apărări se produce ori de câte ori persiana atacată – reprezentându-și exact pericolul, cât și urmările firești ale ripostei sale – întreprinde, în mod conștient și voit, acte de apărare disproporționate , excesive.

Depășirea limitelor apărării din culpă poate avea loc în două ipoteze:

– când făptuitorul, apreciind greșit, consideră că pericolul este mai grav decât în realitate și-și adaptează reacția acestei reprezentări eronate, deși față de elementele de fapt ale cauzei, el ar fi putut să evalueze exact intensitatea pericolului;

– când făptuitorul și-a dat seama de gravitatea reală a pericolului dar calculat greșit intensitatea reacției, crezând că riposta sa va avea urmări mai puțin grave decât cele efectiv produse, deși în condițiile de fapt ale cauzei el trebuia și putea să-și reprezinte consecințele firești ale acțiunii de apărare.

După cum excesul de apărare este intenționat sau culpos, fapta săvârșită pentru care urmează a se aplica o pedeapsă cu aplicarea art.73 lit.a C.pen. se va caracteriza, din punct de vedere juridic, ca o infracțiune săvârșită cu intenție sau din culpă.

În general, excesul comis din culpă este asimilat cu legitima apărare perfectă, el neputând fi pedepsit. Identificare însă a unei culpe evidente în depășirea limitelor legitimei apărări face ca fapta să devină ilicită. Depășirea limitelor legitimei apărări din culpă constituie infracțiune numai în cazul în care fapta săvârșită este pedepsită de legea penală; în acest caz sunt aplicabile prevederile art.73 lit.a C.pen. privitoare la circumstanțele atenuante legale.

În legătură cu existența tulburării sau temerii se va stabili, ținându-se seama de împrejurările în care s-a comis atacul, de natura și importanța valorii periclitate, precum și de starea psihică a celui care a reacționat la atac.

În cazul în care se va stabili că riposta a avut loc în stare de legitimă apărare, dar cu depășirea limitelor de proporționalitate, fără însă ca depășirea să fi determinată de o stare de tulburare sau de temere, făptuitorul va fi sancționat pentru o infracțiune săvârșită cu intenție sau din culpă, după caz, și va beneficia întotdeauna de circumstanța atenuantă prevăzută de art. 73 lit. C.pen.

În referire la excesul de apărare intenționat s-ar putea discuta, desigur, dacă este just ca cel care a depășit cu știință și cu sânge rece limitele legitimei apărări , fiind animat de o voluntas sceleris (urmărind, de pildă, a-l pedepsi pe agresor ori pentru a se răzbuna pentru un conflict anterior) să beneficieze de o circumstanță atenuantă legală, sau dacă nu ar fi fost mai indicat ca circumstanța în discuție să aibă caracter judiciar, atenuarea răspunderii penale fiind lăsată la latitudinea instanței de judecată1.

În dozarea pedepsei, instanța, reținând existența circumstanței atenuante legale, trebuie să aibă în vedere, printre altele, ca fiind deosebit de semnificative pentru determinarea gradului de pericol social al faptei și a periculozității infractorului – natura și măsura excesului de apărare – ținând

1Viintilă Dongoroz – Explicații teoretice … vol.I, București 1969, pag.367.

seama, de exemplu, de valoarea socială apărată și de cea lezată, de specificul acțiunilor desfășurate în atac și apărare, de mijloacele folosite în aceste scopuri, de urmarea produsă pentru înlăturarea pericolului, cât și de ceea ce s-ar fi putut produce în absența ripostei.

De circumstanța atenuantă legală prevăzută în art.73 lit.a. C.pen. beneficiază persoana care a efectuat actul de apărare, indiferent dacă ea a fost victima atacului sau o terță persoană.

Considerând depășirea nejustificată a limitelor legitimei apărări ca circumstanță atenuantă, legiuitorul a avut în vedere faptul că actul de apărare și excesul nejustificat al apărării au fost provocate de un atac contra persoanei sau a unor interese publice.

Desigur, recunoașterea ca necesară a respingerii sau paralizării atacului, chiar atunci când această reacție s-a soldat cu consecințe destul de grave pentru agresor, nu înseamnă recunoașterea prin lege a unui drept de apărare legitimă și cu atât mai puțin a vreunui drept de reprimare a agresiunii de către persoana care a acționat contra atacului injust.

Dar nu se poate, totuși, nesocoti faptul că agresorul, prin conduita sa periculoasă și culpabilă, a declanșat reacția victimei, care altfel n-ar fi fost în situația de a înfrânge legea penală.

Această împrejurare se răsfrânge indirect și a persoanei celui care a reacționat agresiv, ca o dovadă a unei periculozități sociale mai reduse a acestuia. În toate cazurile în care se constată o astfel de circumstanță, instanța poate și trebuie să examineze atent natura și măsura excesului de apărare nejustificat, stabilind, în funcție de rezultatul examenului întreprins, măsura în care pedeapsa urmează să fie redusă în limitele prevăzute de lege.

SECȚIUNEA A II-a. DEPĂȘIREA LIMITELOR STĂRII DE NECESITATE

Conform dispozițiilor art. 45 Cod penal, starea de necesitate constituie un caz de înlăturare a caracterului penal al faptei. Conform dispoziției art.45 alin.3 C.pen., nu se consideră săvârșită în stare de necesitate fapta prin care au fost cauzate urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.

Dispoziția dintre gravitatea urmărilor produse de fapta săvârșită prin depășirea limitelor necesității și gravitatea urmărilor ce s-ar fi putut produce prin neînlăturarea pericolului trebuie să fie vădită, adică evidentă, pentru cel care a depășit limitele necesare.

Caracterul vădit al urmărilor Madeleine Albright grave trebuie stabilit în raport cu circumstanțele concrete ale cazului și cu posibilitățile pe care făptuitorul le-a avut în momentul săvârșirii faptei, de a-și da seama de producerea acestor urmări mai grave.

Cum făptuitorul nu și-a putut da seama de producerea unor urmări vădit mai grave, nefiind îndeplinită condiția caracterului vădit mai grav, făptuitorul va socoti că a acționat în limitele necesității.

Depășirea conștientă a limitelor stării de necesitate nu înlătură caracterul penal al faptei și nu apără de răspundere pe făptuitor, dar legea consideră această depășire conștientă ca pe o circumstanță atenuantă legală, prevăzută în art.73 lit., partea a II-a Cod penal.

Pentru existența circumstanței atenuante privitoare la depășirea limitelor stării de necesitate, trebuie întrunite două cerințe, și anume:

– fapta imputată să fi fost săvârșită pentru înlăturarea unui pericol din cele arătate în art.45, deci în condițiile stării de necesitate;

– fapta să fi cauzat urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi putut produce prin neînlăturarea stării de pericol.

Existența stării de necesitate conform art.45 Cod penal, este consecința îndeplinirii cumulative a următoarelor condiții:

A. Să se fi ivit un pericol iminent:

B. Pericolul să amenințe vreuna din următoarele valori sociale: viața, integritatea corporală, sănătatea sau un bun important al unei persoane ori a unui interes obștesc;

C. Pericolul să nu poată fi înlăturat altfel;

D. Fapta săvârșită pentru salvarea de la pericol să fie prevăzută de legea penală.

IVIREA PERICOLULUI

În producerea stării de necesitate, ceea ce apare în primul rând este întâmplarea, evenimentul accidental din care izvorăște, direct sau indirect, pericolul.

Starea de necesitate începe să existe din momentul în care pericolul a devenit amenințător.

a) Întâmplarea care face să se ivească pericolul poate fi datorată unei cauze fortuite (cutremur, inundații, trăsnet care a provocat un incendiu), dar poate proveni deseori și din fapte săvârșite de oameni, în special ca urmare a unei comportări imprudente. În fine, uneori întâmplarea poate consta din apariția neașteptată a unor ființe periculoase (nebuni furioși, animale sălbatice).

Ceva mai mult, întâmplarea care generează pericolul amenințător poate fi, uneori, urmarea unei fapte săvârșite de “însăși persoana pentru care se efectuează acțiunea de salvare (salvarea vieții unei persoane care încearcă să se sinucidă sau a unei persoane accidentate din propria imprudență)”1.

1Vintilă Dongoroz și colectivul – Explicații teoretice … vol.I, Editura Academiei RSR, București 1969, pag.365.

b) Pericolul trebuie să fie iminent, adică să fi devenit imediat amenințător. “Iminența se situează în proxima vecinătate a actualului, nu înseamnă, însă, instantaneitate; între iminent și actual se poate așterne uneori un interval de timp care permite luarea unor eficiente măsuri de salvare”.1

Condiția iminenței este a fortiori îndeplinită în momentul în care pericolul a devenit actual, în schimb nu mai poate exista stare de necesitate în cazul în care pericolul a încetat să mai fie actual.

Condiția privitoare la iminența pericolului trebuie să fie cercetată și stabilită în raport cu momentul în car a fost săvârșită fapta (acțiunea de salvare).

c) Existența pericolului care amenință trebuie să apară celui care efectuează acțiunea de salvare ca vădită. O simplă bănuială și, cu atât mai mult, o simplă impresie, nu sunt suficiente pentru existența stării de necesitate, ele pot justifica însă începerea acțiunii de salvare, care de astă dată trebuie realizată prin mijloace licite.

Pentru stabilirea existenței pericolului se va ține seama de toate împrejurările concrete ale cauzei din momentul efectuării acțiunii de salvare și, în măsura necesară și posibilă, de condițiile psihofizice ale persoanei care a efectuat acțiunea, existând cazuri în care atitudinea alarmantă a unor persoane (țipete de groază, strigăte de ajutor) poate înrâuri asupra stării psihice a celui care a efectuat acțiunea de salvare, acesta având credința existenței unui pericol real.

B. VALORILE SOCIALE EXPUSE PERICOLULUI

Pericolul iminent trebuie să amenințe viața, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane, un bun important al acesteia ori un interes public.

Dintre atributele persoanei, legea prevede că pericolul trebuie să vizeze viața, integritatea corporală sau sănătatea acesteia, apreciind că numai amenințarea acestor valori creează o stare de necesitate, neimportând dacă aceste atribute sunt ale unei persoane sănătoase sau suferinde, normale sau infirme, tinere sau în vârstă.

Pericolul poate viza de asemenea un bun important al unei persoane. Se consideră bun important acel bun entitatea patrimonială care prin substanța, destinația, valoarea sa artistică, științifică, istorică sau chiar afectivă legitimează, omenește și juridic, efectuarea acțiunii de salvare în fața pericolului care amenință, fiindcă nevoia de salvare a unui astfel de bun face să pară verosimilă existența constrângerii psihice sub presiunea căreia s-a săvârșit acțiunea de salvare. Pentru evaluarea bunului salvat se va avea în vedere natura și destinația bunului, greutatea sau imposibilitatea de a înlocui bunul (opere de artă, piese de muzeu, documente istorice și relicve de familie)

1Tribunalul Județean Timiș, d.p.nr.937/1970, RRD nr.4/1971, pag.144.

și, când este cazul, de indispensabilitatea de moment a bunului salvat (un medicament de care atârnă viața unui bolnav).

În fine, pericolul poate viza un interes public ori o situație, stare, relație, activitate, de care este legat un interes al unei organizații de stat sau al oricărei organizații care desfășoară o activitate utilă din punct de vedere social și funcționează potrivit legii (art.145 Cod penal).

C. INEVITABILITATEA PERICOLULUI

Pentru ca o acțiune de salvare să fie considerată ca fiind efectuată în stare de necesitate trebuie să se constate că pericolul amenință, că nu putea fi înlăturat în alt mod decât prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală.

Numai în acest caz de inevitabilitate a pericolului prin alte mijloace se poate vorbi de caracterul necesar al faptei săvârșite în scop de salvare și deci în stare de necesitate.

Din moment ce pericolul care devenise iminent ar fi putut fi înlăturat prin alte mijloace și această posibilitate putea fi cunoscută de către persoana care a efectuat acțiunea de salvare, nu există constrângere și, deci, nici stare de necesitate.

Caracterul inevitabil al pericolului trebuie să fie apreciat în funcție de împrejurările concrete în care s-a ivit și în care persoana a fost silită să acționeze, de particularitățile psihofizice ale persoanei aflate sub amenințarea pericolului (astfel, pericolul iminent în raport cu anumite împrejurări concrete este evitabil, iar în raport cu altele devine inevitabil; pe de altă parte, în aceleași împrejurări concrete, o persoană, datorită firii sale, păstrându-și calmul necesar, poate întreprinde o acțiune, în timp ce o altă persoană, intrând în panică, nu întrevede altă salvare decât săvârșirea faptei prevăzute de legea penală).

Totul depinde de temperamentul, energia, sângele rece, aptitudinile fizice ale persoanei care s-a găsit surprinsă de necesitate.

D. CONDIȚII PRIVIND ACȚIUNEA DE SALVARE

Pentru ca o faptă să fie considerată ca fiind comisă în stare de necesitate trebuie ca fapta respectivă să fie prevăzută de legea penală, fiindcă înlăturarea unui pericol prin săvârșirea unei fapte care nu este prevăzută de legea penală nu poate avea semnificație juridică penală. Nu interesează calificarea juridică a faptei, nici dacă aceasta este săvârșită de cel expus pericolului sau de o altă persoană.

Pentru a fi considerată ca fiind săvârșită în stare de necesitate, fapta prevăzută de legea penală trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

a – să fie necesară pentru salvare de la pericol a valorilor susmenționate și anume să fie de extremă necesitate în acest scop, în sensul că trebuie să fie singura cale de salvare a acelor valori, în situația de fapt dată.

Necesitatea acțiunii de salvare trebuie să fie apreciată în raport cu iminența și actualitatea pericolului, în sensul că fapta nu poate fi considerată ca fiind săvârșită în stare de necesitate decât dacă a avut loc între momentul în care pericolul a devenit iminent și momentul în care el a încetat să mai fie actual, adică momentul în care a încetat, a trecut.

“Nu poate fi considerată ca fiind săvârșită în stare de necesitate fapta inculpatului care a condus pe drumurile publice , fără permis, un automobil, spre a transporta la gară un prieten din altă localitate, venit la el în vizită și ale cărui bunuri și locuința erau expuse pericolului de inundații, atâta vreme cât existau și alte posibilități de a-l transporta la gară, în timp util, pe cel interesat”.1

În condițiile stării de necesitate, singura cale de salvare se presupune atunci când cel aflat sub amenințarea pericolului nu avea la îndemână alte mijloace de salvare. Dacă le avea, recurgerea la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală nu este justificată și nu poate înlătura caracterul penal al faptei. Caracterul de extremă necesitate nu trebuie apreciat în abstract, ci ținând seama de condițiile de fapt și de persoana celui ce săvârșește fapta, fiindcă este posibil ca persoana în cauză să nu-și dea seama de existența altor posibilități (“cazul unei persoane care se otrăvise din greșeală, se sparge ușa apartamentului vecin pentru a telefona la salvare, iar medicul sosit constată că antidotul era laptele, aliment ce se găsea în casă și ar fi putut fi administrat fără a se recurge la violarea domiciliului și la spargerea ușii apartamentului vecin”).2

Fapta de salvare poate fi săvârșită de cel expus pericolului sau de o altă persoană, legea penală încurajând sentimentul de solidaritatea și ajutor reciproc între oameni, considerându-l în stare de necesitate și pe acela care intervine pentru a-l salva pe un altul de la pericolul iminent și care nu putea fi înlăturat altfel.

b – fapta să nu fie săvârșită de către sau pentru a salva o persoană care avea obligația să înfrunte pericolul.

Când datorită funcției sau profesiei sale (militar în misiune de luptă, medic, pompier) o persoană este obligată să înfrunte pericole inerente funcției sau profesiei sale, ea nu poate invoca starea de necesitate pentru a se apăra de răspundere pentru fapta prevăzută de legea penală pe care a săvârșit-o în această stare, ea sau o altă persoană pentru ea. Bineînțeles că aceste persoane pot invoca starea de necesitate pentru faptele de salvare pe care le săvârșesc în exercițiul funcției sau profesiei lor.

c – prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat.

1Vintilă Dongoroz și colectivul, op.cit. vol.I, Editura Academiei RSR, pag.367.

2Constantin Bulai, op.cit. vol.I, pag.250.

Legea cerea ca acțiunea de înlăturare a pericolului să se mențină în limitele necesității, să nu fie o acțiune exagerată în raport cu gravitatea pericolului. Potrivit dispoziției din art.45 alin.3 C.pen., nu este în stare de necesitate persoana care în momentul în care a săvârșit fapta prevăzută de legea penală și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. Legea a considerat, deci, că deși fapta este săvârșită sub imperiul constrângerii, a stării de necesitate, totuși aceasta nu înlătură caracterul penal al faptei, fiindcă nu se poate admite înlăturarea unui rău mai mic printr-un rău mai mare.

Săvârșirea faptei în aceste condiții constituie o depășire a limitelor stării de necesitate, iar această depășire, spre deosebire de depășirea limitelor legitimei apărări, “nu este niciodată asimilată cu starea de necesitate, făptuitorul urmând să răspundă întotdeauna pentru fapta penală astfel săvârșită”).

Este însă necesar să se stabilească faptul dacă cel care a săvârșit fapta și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave, fiindcă dacă făptuitorul nu și-a dat seama că depășește limitele stării de necesitate sau nu a fost mai stăpân pe fapta sa, aceasta apare ca fiind săvârșită fără vinovăție, starea de necesitate înlăturând, și în acest caz, caracterul penal al faptei.

Dar dacă depășirea cu știință a limitelor stării de necesitate nu înlătură, de regulă, caracterul penal al faptei, în schimb ea constituie întotdeauna o circumstanță atenuantă, alături de cea a depășirii limitelor legitimei apărări (art.73 lit.a C.pen.). Legiuitorul a avut în vedere faptul că cel care depășește limitele stării de necesitate acționează totuși în stare de necesitate, adică sub amenințarea pericolului, ceea ce influențează într-o anumită măsură asupra stării sale psihice.

d – depășirea limitelor stării de necesitate prin cauzarea de urmări vădit mai grave decât cele evitate.

Pentru ca o faptă, deși comisă în condițiile stării de necesitate, să constituie totuși o infracțiune atrăgând răspunderea penală (evident, atenuată), este necesar ca urmările produse să depășească o anumită limită de proporționalitate în raport cu urmările evitate, sau, mai precis, ca cele dintâi să fie vădit mai grave decât acestea din urmă.

O acțiune de salvare întreprinsă chiar în condițiile unei constrângeri psihice, pentru evitarea unui rău mai mic prin cauzare conștientă a unui rău mai mare, este o faptă socialmente periculoasă care, dacă este prevăzută de legea penală, trebuie sancționată.

Dar la individualizarea pedepsei nu se poate face abstracție de împrejurarea că voința făptuitorului nu s-a determinat în condiții normale, ci sub imperiul nevoii de salvare a unor valori sociale importante.

Disproporția vădită dintre urmările produse și cele evitate trebuie să aibă în primul rând un caracter obiectiv, real. Numai credința făptuitorului că o asemenea depășire ar fi avut loc efectiv nu poate atrage incidența legii penale.

Uneori, se poate întâmpla ca urmarea produsă să nu fie mai gravă decât cea care ar fi survenit în cazul în care făptuitorul ar fi rămas inactiv, dar, cu toate acestea, răul cauzat să nu fi fost necesar în integralitatea sa pentru salvarea valorii aflate în pericol. Va exista și în acest caz o depășire a stării de necesitate și deci o infracțiune.

Condiția ca urmările produse să depășească o anumită limită de proporționalitate, în raport cu urmările evitate, exprimă conținutul excesului intensiv al stării de necesitate.

În literatura juridică se vorbește și de un așa-zis exces extensiv, care ar exista atunci când făptuitorul a săvârșit fapta dăunătoare mai înainte ca pericolul să fi devenit actual sau după ce el s-a consumat. Cum în această situație, neexistând pericol actual sau iminent, nu sunt îndeplinite condițiile stării de necesitate, nu se poate reține nici circumstanța atenuantă prevăzută de art.73 lit.a partea a II-a Cod penal. Este deci inacceptabilă opinia potrivit căreia textul menționat ar fi aplicabil și în caz de exces extensiv, dacă subiectul a acționat într-un moment cât mai apropiat de cel al dezlănțuirii unui pericol sau îndată ce pericolul a luat sfârșit. Articolul 45 alin.3 Cod penal exceptează de la înlăturarea caracterului penal numai faptele comise în condițiile stării de necesitate, prin care s-au produs urmări vădit mai grave decât cele ce s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.

Lipsa de proporție între urmările survenite după acțiunea de salvare trebuie să aibă însă și un caracter subiectiv, adică să se reflecte în conștiința făptuitorului.

Legea arată că depășește limita stării de necesitate persoana care, confruntată cu un pericol iminent și de neînlăturat prin alte mijloace, efectuând acțiunea de salvare pricinuiește urmări mai grave, dându-și seama de aceasta. În verificare acestei condiții trebuie să se țină seama nu numai de împrejurările obiective ale ivirii pericolului și de intensitatea reală a acestuia, dar și de posibilitatea făptuitorului de a evalua, în acele momente, gravitatea celor două categorii de urmări aflate în balanță.

Cerința ca făptuitorul să-și fi dat seama de disproporția dintre urmările evitate și cele produse duce la concluzia că, dacă el nu și-a reprezentat lipsa vădită de proporție dintre aceste urmări, chiar dacă putea să aibă o reprezentare, se va considera că acțiunea de salvare a fost întreprinsă în limitele necesității și nu va exista o infracțiune. Culpa sub forma neglijenței exclude, așadar, răspunderea penală.

Pentru ca fapta săvârșită prin depășirea stării de necesitate să cadă sub incidența legii penale este necesar, deci, ca făptuitorul să fi acționat cu intenție – directă sau indirectă – ori din culpă, dar numai în modalitatea ușurinței, căci numai în aceste cazuri poziția sa subiectivă implică reprezentarea disproporției vădite dintre cele două categorii de urmări. În cazul în care depășire stării de necesitate s-a produs din culpă (ușurință), fapta săvârșită constituie o infracțiune culpoasă, dacă, bineînțeles, este incriminată și în ipoteza comiterii ei din culpă.

Depășirea limitelor stării de necesitate fiind o circumstanță atenuantă legală, instanța, odată ce a constatat existența ei, trebuie să reducă pedeapsa în limitele prevăzute de art.76 Cod penal.

La stabilirea pedepsei, instanța va avea în vedere, printre altele:

– Mărimea disproporției dintre urmările produse și cele evitate;

– valoarea socială lezată;

– împrejurarea dacă infractorul a acționat în salvarea sa ori a altei persoane, dacă cel vătămat prin săvârșirea faptei a fost însuși autorul pericolului ori o persoană inocentă.

De lege ferenda s-ar putea lua în considerare caracterizarea circumstanței în discuție ca o circumstanță atenuantă judiciară, nu legală. Este oare just ca de atenuare pedepsei să beneficieze în mod obligatoriu și cel care, deși aflat în stare de necesitate, a profitat de acest prilej pentru a provoca altei persoane, cu sânge rece (din răzbunare), urmări vădit mai grave decât cele ce s-ar fi produs dacă pericolul era înlăturat?

Răspunsul negativ care pare a se impune ne îndeamnă a crede că este preferabil ca ușurarea răspunderii penale să nu fie obligatorie, ci lăsată la latitudinea judecătorilor.

SECȚIUNEA A III-a. PROVOCAREA

Potrivit art.73 lit.b Cod penal, circumstanța atenuantă a provocării există atunci când infracțiunea a fost săvârșită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții determinate de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă adusă demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă.

Ceea ce, în cazul provocării, justifică atenuarea răspunderii penale constituind, totodată, esența instituției, este starea de puternică tulburare, adică de surescitare sau încordare nervoasă, de mânie ori indignare sau starea de puternică emoție generată în psihicul infractorului de conduita victimei și care, prin puterea de inhibiție a forțelor ce intră în procesul de determinare a voinței, explică luarea rezoluției infracționale și înfăptuirea ei.

“În aceste condiții, infracțiunea săvârșită este, într-o măsură, consecința comportării nedrepte a victimei, deoarece infractorul, deși vinovat, nu ar fi comis fapta dacă nu s-ar fi găsit într-o puternică stare de tulburare sufletească sau emoție determinată de actul provocator; Într-o altă măsură ea este consecința alcătuirii psihice, educației, mentalității celui provocat, care nu s-a putut stăpâni și a ripostat săvârșind infracțiunea”.1

Împrejurarea că infractorul, deși tulburat, a acționat cu vinovăție, prevăzând și totodată urmărind sau acceptând urmările ripostei sale, mențin fapta în cadrul ilicitului penal oricât de grav ar fi fost actul provocator, dar împrejurarea că, totuși, în absența agresiunii care l-a adus într-o adâncă stare de tulburare sau emoție, el nu ar fi încălcat legea penală, vădește o mai

1Ștefan Daneș – Individualizarea juridică a pedepselor, Editura Științifică și Enciclopedică, pag.115.

redusă periculozitate a persoanei sale, care justifică, în toate cazurile, atenuarea răspunderii penale.

Din faptul că esența provocării este o stare psihică (din care pornește rezoluția infracțională și voința de a o realiza) rezultă că provocarea fiind legată organic de latura subiectivă a infracțiunii, este o circumstanță atenuantă personală, cu toate consecințele ce decurg din această caracterizare, pentru sancționare participanților.

A. Pentru existența circumstanței atenuante a provocării trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții:

a) – infracțiunea să fi fost săvârșită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții;

b) – starea de tulburare sau emoție (perturbatio animi) să fi avut drept cauză o provocare din partea persoanei vătămate;

c) – provocare să fi fost produsă de victimă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă.

Pentru ca instanța să poată reține această circumstanță, este necesar să se constate, pe de altă parte, că în momentul săvârșirii faptei infractorul se găsea într-o puternică stare de tulburare sufletească, adică de surescitarea nervoasă, mânie sau indignare, ori într-o stare de puternică emoție, fiind necesar deci să se constate că infractorul a săvârșit fapta în această stare, indiferent de timpul trecut de la săvârșire actului provocator; pe de altă parte, trebuie constatat că starea de tulburare sau emoție a fost determinată de o provocare din partea victimei, produsă fie prin violență, fie printr-o atingere gravă a demnității, fie printr-o altă acțiune ilicită gravă.

Prin violență se înțelege orice act agresiv de natură să provoace o tulburare sufletească sau o emoție puternică; legea vorbește de violență în general, așa încât va putea exista provocare atât în cazul violenței fizice (lovire, vătămări corporale, vătămări corporale grave), dar și violul, tâlhăria, șantajul, tulburarea de posesie, ultrajul, purtarea abuzivă (în a căror latură obiectivă violența este o trăsătură specifică), cât și în cazul violenței psihice sau amenințării, ce pot da naștere, la rândul lor, unei reacții din partea celui provocat. Din punct de vedere subiectiv, actele de violență fizică trebuie să fie săvârșite cu intenție.

“Faptul că victima, care era alcoolică, a făcut scandal și a încercat să se opună ca inculpatul să plece de acasă, exprimându-se că acesta nu va pleca în vizită la mama sa, așa cum pretindea, ci la alte femei, nu constituie o atitudine care să întrunească elementele constitutive ale circumstanței atenuante a provocării, prevăzută de aaart.73 lit.b C.pen., nefiind vorba de o puternică tulburare produsă de violență, nici de o atingere gravă adusă demnității inculpatului, nici de vreo altă acțiune ilicită gravă.

În fapt, inculpatul a săvârșit acțiunea de omor, aplicând victimei, timp de 30 de minute, numeroase lovituri puternice, cu pumnii și cu picioarele, rupându-i 10 coaste prin apăsarea pieptului cu genunchiul și apoi strângând-o de gât până la sugrumare.

În apărarea sa, el a arătat că nu a intenționat să o omoare pe victimă și că a fost provocat de aceasta, prin adresarea de cuvinte injurioase și diferite acte de violență (trântirea unui taburet pe podea și spargerea a două farfurii)”.1

Provocarea prin atingerea gravă a demnității persoanei se poate concretiza, în principiu, în orice acțiune ce realizează elementele infracțiunii de insultă (art.205 C.pen.) sau calomnie (art.206 C.pen.) săvârșite prin manifestări orale, scrise, gesturi etc.

Există însă și alte infracțiuni, ca de exemplul ultrajul, purtarea abuzivă, ofensa adusă autorității, adulterul, încercarea victimei de a avea relații homosexuale cu infractorul, ca și unele fapte ilicite extrapenale (faptul de a avea relații intime cu soția infractorului) susceptibile să aducă grave atingeri demnității persoanei și care pot provoca starea de provocare dacă, bineînțeles, au determinat în psihicul infractorului starea de puternică tulburare sau emoție caracteristice provocării.

În literatura juridică2 s-a arătat că “pentru stabilirea gradului de gravitate a faptelor prin care se aduce atingere demnității unei persoane, este important a se avea în vedere, printre altele, dacă afirmația sau imputarea a avut un caracter explicit sau implicit, aluziv, dacă s-a referit direct la persoana celui care a ripostat, la un grup din care făcea parte acesta ori la o altă persoană (și, în acest caz, dacă persoana vizată se afla în raporturi apropiate cu infractorul, dacă nu cumva afirmația sau imputația a fost făcută în glumă sau în scopul de a mustra pe cel căruia i-a fost adresată, dacă autorul său i-a atribuit un sens de batjocură ori o semnificație peiorativă)”.

În practică s-a decis că nu se poate considera că există o atingere gravă a demnității de natură să provoace o puternică tulburare sau emoție, atunci când, imediat după ce l-a insultat pe infractor, victima și-a cerut scuze. De asemenea, nici atunci când insulta provine de la un iresponsabil, recunoscut ca atare sau de la o altă persoană aflată într-o vădită stare de ebrietate.

În speță, între partea vătămată și inculpat a existat o altercație la bufetul comunei și apoi s-au reîntâlnit, după câteva ore, pe drum, când partea vătămată se afla într-un așa grad de ebrietate încât nu se mai putea ține pe picioare, fiind sprijinită de martor. Inculpatul i-a salutat pe cei doi, însă partea vătămată i-a spus că îl va ucide a doua zi dimineață. Inculpatul, drept răspuns, s-a apropiat de victimă și i-a aplicat mai multe lovituri de cuțit în regiunea hemitoracelui drept, precum și în alte părți ale corpului, acesta scăpând cu viață numai datorită intervenției chirurgicale.

Inculpatul a invocat în favoarea sa circumstanța atenuantă a provocării, ceea ce instanța de judecată, date fiind împrejurările de fapt menționate mai sus, nu a admis.

1Tribunalul județean Botoșani, decizia penală nr.34/1981.

2Vintilă Dongoroz și colectivul, op.cit.vol.II, pag.150.

În cazul injuriilor și amenințărilor, starea avansată de ebrietate a victimei poate fi temei pentru a înlătura caracterul lor de acte de provocare, deoarece, în această stare, de regulă oamenii își pierd mai ușor controlul asupra limbajului. Pe lângă aceasta, este greu de presupus că expresiile folosite în aceste condiții ar putea să creeze o stare de tulburare sau emoție persoanei vizate1.

Altă acțiune ilicită gravă poate fi, în sensul art.73 lit.b C.pen., acțiunea sau inacțiunea contra legii și prezentând în mod obiectiv, dar și subiectiv, în raport cu autorul infracțiunii provocate, o anumită gravitate.

Legiuitorul a avut în vedere în primul rând ilicitul penal, considerând că, în genere, o faptă de această natură poate provoca tulburarea sufletească prin caracterul ei nedrept, ofensator, agresiv sau exagerat, dar și o acțiune ilicită extrapenală ( o abatere administrativă, un fapt civil prejudiciabil, desigur grav, care să poată constitui o provocare).

Este suficient ca acțiunea provocatoare a victimei să aibă doar aparența ilicității, nefiind cerut ca o condiție a reținerii provocării ca aceasta să și aibă, efectiv, caracter ilicit.

În speță, victima, de comun acord cu concubinul inculpatei, a început să taie niște coceni din curtea inculpatei. Aceasta, neștiind de înțelegerea celor doi, i-a interzis victimei să-și continue activitatea din curtea sa, însă victima nu a ținut seama de somația inculpatei. Sub impulsul revoltei, inculpata, cu un intelect la limita inferioară a dezvoltării (stabilit prin expertiză medico-psihiatrică) a pus mâna pe un topor și a aplicat victimei o lovitură în cap, urmare căreia aceasta a decedat. Conduita victimei de a se introduce în curtea inculpatei și de a-i tăia cocenii, de care acesta avea nevoie pentru hrana animalelor sale și mai ales refuzul de a întrerupe această activitate când inculpata i-a cerut-o sunt împrejurări de natură să justifice producerea unei tulburări puternice în psihicul victimei, fiind deci realizate condițiile prevăzute de art.73 lit.b Cod penal2.

Existența provocării nu este condiționată de nici o cerință legată de persoana împotriva căreia s-a îndreptat atacul provocator, aceasta îl poate viza pe infractor dar și pe orice altă persoană, indiferent de raportul ei cu infractorul.

O infracțiune nedreaptă poate tulbura profund nu numai pe cel care a suportat violența, atingerea demnității sau a suferit consecințele altor acte ilicite grave, ci și pe un terț, care, sub stăpânirea acestei tulburări, ripostează el împotriva provocatorului. Legea acordă terțului infractor beneficiul aceleiași atenuări a răspunderii penale ca și persoanei nemijlocit vătămate prin actul provocator.

1Tribunalul Suprem – Secția penală, Decizia nr.2552/1982.

2Tribunalul Suprem – Secția penală, Decizia nr.1387/1984.

Sunt cazuri când tulburarea pe care o încearcă inculpatul a fost determinată de agresiunea victimei față de alte persoane de care era legat printr-o puternică afecțiune (soție, frate, logodnică), sau chiar față de persoane necunoscute (de exemplu când un copil este lovit de un adult), dacă acțiunea victimei în raport cu aceste persoane a fost de natură să provoace indignarea inculpatului și să-l tulbure atât de grav încât să-l determine să riposteze săvârșind o infracțiune.

În speța soluționată se arată că “din moment ce partea vătămată a lovit în stradă, seara, pe nepoata sa minoră, fapta inculpatului de a fi intervenit la strigătele fetei și de a o fi împins pe victimă, care a căzut pe bordura trotuarului suferind o fractură de col tumoral, trebuie considerată ca fiind săvârșită în stare de provocare – acțiunea s-a produs sub stăpânire tulburării produse de actele de violență săvârșite împotriva minorei”.1

Când actul provocator constă în violențe fizice, se poate pune problema deosebirii dintre acesta și actul injust care îndreptățește o apărare legitimă. Deosebirea constă în faptul că la legitima apărare atacul material este pe punctul de a se dezlănțui sau în curs de desfășurare, creând un pericol grav, iar acțiunea de apărare este legitimă numai dacă are loc în acel moment (pentru a înlătura pericolul) și încetează să mai fie legitimă atunci când atacul s-a consumat sau agresorul a renunțat să mai atace, ori atacul a fost respins în alt fel. Dimpotrivă, actul provocator apare ca un act consumat, replica fiind determinată nu de necesitatea respingerii agresiunii, ci de starea sufletească de tulburare pe care a produs-o atacul provocator.

“Așadar, provocarea se găsește într-un raport de autonomie cu legitima apărare dar și cu depășirea legitimei apărări, cele două circumstanțe neputând coexista în legătură cu aceeași faptă, în favoarea aceluiași infractor”.2

B. Actul provocator trebuie să producă în psihicul infractorului o puternică tulburare sau emoție.

Deci, dacă actul provocator, în oricare dintre modalitățile sale – violență, atingerea demnității, altă acțiune ilicită gravă – nu a generat o asemenea stare sufletească (de mare surescitare nervoasă, de revoltă, de indignare, de mânie, de adâncă emoție), acțiunii victimei nu i se poate cunoaște caracterul de act provocator în sensul art.73 lit.b Cod penal, ea rămânînd o împrejurare oarecare, o simplă circumstanță a săvârșirii faptei căreia judecătorii sunt liberi a-i recunoaște sau nu caracterul de circumstanță atenuantă judiciară. Existența tulburării sau a emoției și intensitatea sa nu se deduce pe baza unor prezumții legale, în sensul că ele ar fi implicate în mod necesar de săvârșirea vreuneia din acțiunile enumerate în art.73 lit.b, ci trebuie stabilite, pe bază de probe, în fiecare caz în parte. În verificarea ei, organul judiciar nu se poate raporta la tipul omului mijlociu, ca alcătuire, ca echilibru psihic, ci la omul real, la infractorul din speța supusă examinării sale.

1Tribunalul Suprem – Secția penală, Decizia nr.5891/1981.

2Constantin Bulai, op.cit.vol.II, pag.63.

Pentru existența provocării nu se cere ca între actul provocator și ripostă să existe concomitență. Totuși, trecerea unui timp oarecare între actul provocator și ripostă poate fi de natură a înlătura starea de tulburare și, prin aceasta, însăși provocarea”.1

Absența infractorului de la locul săvârșirii actului provocator asupra altei persoane, nu exclude posibilitatea ca el să fie puternic tulburat de aflarea acestuia, În asemenea situație, în geneza tulburării și în determinarea intensității ei un rol important îl au împrejurările în care infractorul a luat la cunoștință despre săvârșirea infracțiunii, conținutul relatărilor ce i s-au făcut privitor la desfășurarea, gravitatea și consecințele acesteia (chiar dacă ele nu corespund integral realității), legătura de afecțiune dintre infractor și victima agresiunii.

Toate acestea pot fi de natură a crea în sufletul celui care a aflat ulterior despre agresiune o reprezentare atât de vie și de actuală a agresiunii, încât să-i producă o tulburare atât de intensă ca și cum ar fi fost de față la producerea ei2.

C. Actul provocator săvârșit de victimă trebuie să nu fi fost precedat de o agresiune sau de o provocare din partea infractorului

Așadar, autorul atacului nu se poate socoti, sub nici o formă, provocat prin actele celui care se apără împotriva agresiunii sale. Un anumit act poate fi socotit provocat numai dacă nu se datorește propriei conduite a aceluia care se pretinde provocat, altfel, săvârșirea infracțiunii apare ca o continuare a actelor inițiale de agresiune, nicidecum provocate de atitudinea victimei față de el (ceea ce i-ar justifica riposta), trecând peste factorii care au determinat comportarea victimei3.

D. infracțiunea provocată

a) – se comite întotdeauna după săvârșirea actului provocator.

Infracțiunea provocată, având întotdeauna semnificația unei riposte față de un rău produs, este în mod necesar posterioară actului provocator, nicidecum concomitentă cu acesta. Nu se cere însă ca actul provocator să fie o faptă consumată, ci numai efectiv produsă (o tentativă perfectă poate da naștere stării de provocare). Legea nu impune nici o condiție cu privire la natura infracțiunii consumate, dispozițiile art.73 lit.b putând fi aplicate în cazul săvârșirii oricărei infracțiuni care, prin natura ei, este susceptibilă de a reprezenta o ripostă la atacul provocator.

1Tribunalul Suprem, Colegiul penal, decizia nr.1900/1958, Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem – 1958, pag.327.

2Tribunalul Suprem, Colegiul penal, decizia nr.139/1961, Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem – 1961, pag.417.

3Tribunalul județean Botoșani, Decizia nr.41/1982, RRD nr.11/1983.

b) – infracțiunea provocată trebuie să fie comisă sub stăpânirea puternicei tulburări sau emoții produse de actul provocator.

Între actul provocator și infracțiunea provocată trebuie să existe un raport de cauzalitate subiectivă. Generată de actul provocator, starea de tulburare sau emoție trebuie să genereze, la rândul său, infracțiunea. Ea face legătura dintre acțiunea-agresiune și acțiunea-ripostă pe care o declanșează, fiind motivul acțiunii infracționale săvârșite de cel provocat și, implicit, cauza care atrage micșorarea răspunderii.

Pentru a îndeplini acest rol, starea de tulburare sau emoție odată născută trebuie să se fi menținut cu o intensitate suficientă până în momentul săvârșirii infracțiunii, căci dacă între timp a dispărut sau dacă dăinuind și-a pierdut intensitatea, dispare și legătura de cauzalitatea între agresiune și ripostă, iar infracțiunea se configurează ca un simplu act de răzbunare conceput și realizat în condiții de calm și echilibru sufletesc.

Instanța, în speța în discuție, a reținut că inculpatul a consumat băuturi alcoolice unde, la o masă învecinată, se găsea victima. Aceasta, aflată în stare de ebrietate, l-a insultat pe inculpat care la început a ripostat rugând-o în mod repetat s-o lase în pace, însă victima a devenit mai agresivă, prinzându-l pe inculpat peste masă de mâneca hainei și continuând să-l insulte. În această situație, inculpatul, pentru a evita amplificarea conflictului, a cerut barmanului să-l cheme pe șeful de unitate, moment în care victima l-a lovit cu palma peste față pe inculpat, căzându-i ochelarii. În apropierea inculpatului a intervenit un martor pe care victima a încercat să-l lovească fără a reuși, întrucât, în acel moment inculpatul i-a aplicat o lovitură de pumn în față. Victima s-a dezechilibrat și a căzut pe spate lovindu-se cu capul de pardoseala de ciment a localului, provocându-i-se leziuni ce au dus la deces.

Recursul declarat de procuror pentru înlăturarea provocării nu este întemeiat, deoarece, din probele administrate în cauză la judecata de fond rezultă, fără nici un echivoc, că victima, aflată în stare de ebrietate, l-a provocat pe inculpat adresându-i în mod repetat injurii și insulte și în cele din urmă aplicându-i o lovitură peste față în urma căreia i-au căzut ochelarii pe care-i purta. Aceeași atitudine a avut victima și față de însoțitorul inculpatului, situație în care prima instanță a apreciat corect că inculpatul a săvârșit infracțiunea sub stăpânire unei puternice emoții datorate acțiunilor licite ale victimei1.

Realitatea contrazice ideea unei relații monovalente între trecerea timpului și starea de tulburare sau emoție. Uneori, este adevărat, cu trecerea timpului, mânia, indignarea, revolta cauzate de actul provocator își pierd progresiv din intensitate până la dispariție, lăsând în sufletul infractorului numai dorința de răzbunare.

1Tribunalul Suprem, Decizia 8801/1981, RRD nr.1/1982.

Alteori însă, în funcție de temperamentul celui în cauză, trecerea timpului poate avea efecte contrare, amplificând tulburarea până ce aceasta va izbucni cu putere sporită și va genera infracțiunea.

Prin urmare, atunci când circumstanțele cauzei (și în primul rând din comportarea infractorului după comiterea actului provocator), se poate stabili că riposta, deși plasată în timp la o distanță apreciabilă de aceasta, izvorăște totuși din starea de tulburare sau emoție produse de el, condițiile prevăzute fiind îndeplinite. Incidența circumstanțelor atenuante încetează numai în momentul în care pe planul proceselor psihice ale infractorului intervenind din nou calmul, chiar și relativ, se poate vorbi de stingerea consecințelor actului provocator.

Când inculpatul a comis în aceleași împrejurări o pluralitate de infracțiuni, constatarea că una dintre acestea a fost săvârșită în stare de provocare nu atrage în mod automat aplicarea art.73 lit.a C.pen. cu privire la toate aceste infracțiuni, deoarece este posibil ca una sau unele dintre ele să nu aflate într-o relație cauzală cu actul provocator, fapt ce trebuie verificat concret în raport cu fiecare dintre infracțiunile săvârșite.

c) – infracțiunea provocată trebuie să fie comisă asupra provocatorului

Infracțiunea provocată săvârșită împotriva altei persoane decât provocatorul nu poate fi reținută decât ca circumstanță atenuantă judiciară.

În practică s-a admis totuși că atunci când actul provocator a fost săvârșit de o persoană ce făcea parte dintr-un grup care, în întregul său, s-a manifestat în mod provocator, infracțiunea comisă de cel vătămat poate fi considerată ca fiind săvârșită în stare de provocare, chiar infracțiunea provocată a fost îndreptată împotriva altei persoane din acel grup provocator.

Regula potrivit căreia infracțiunea provocată trebuie să vizeze pe autorul actului provocator cunoaște o excepție: este vorba de cazul în care victima agresiunii a ripostat din eroare, în condițiile art.73 lit.b C.pen., împotriva altei persoane decât agresorul confundând-o cu acesta. În acest caz, circumstanța atenuantă a provocării operează ca și cum infracțiunea s-ar fi comis asupra provocatorului.

Articolul 51 alin.2 arată că nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală când făptuitorul, în momentul săvârșirii acesteia, nu a cunoscut existența unei stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei, iar, pe de altă parte, să nu constituie o circumstanță agravantă, împrejurare pe care făptuitorul nu a cunoscut-o în momentul comiterii faptei.

În literatura juridică s-a subliniat că “atunci când eroarea asupra persoanei – care, de regulă, nu înlătură caracterul penal al faptei – implică și o eroare asupra calității acestei persoane, această a doua eroare produce efectul arătat în art.51 alin.2. Ori, în situația examinată, eroarea asupra identității victimei implică, în mod evident, și o eroare a calității acesteia, de

agresor inițial sau nu1.

Eroarea de fapt presupune recunoașterea, neafectată de nici un dubiu, a realității. Îndoiala cu privire la o stare, situație sau împrejurare de care depinde existența sau extinderea răspunderii penale nu echivalează cu eroarea de fapt.

De aceea, dacă în momentul săvârșirii infracțiunii autorul nu a avut certitudinea că victima este persoana care a efectuat actul provocator el nu va beneficia de prevederile art.73 lit.b Cod penal, neputându-se prevala de dispozițiile art.51 Cod penal.

d) – infracțiunea provocată trebuie să fi fost săvârșită cu intenție derectă sau indirectă ori cu praeterintentie.

Infracțiunea săvârșită în stare de provocare reprezintă o ripostă conștientă și voită la actul provocator comis împotriva infractorului ori altei persoane.

Infractorul, deși aflat într-o stare de puternică tulburare care îi diminuează puterea de inhibiție, își reprezintă urmările firești ale acțiunilor sale – pe care le urmărește sau le acceptă – și vrea să le înfăptuiască.

În aceste condiții, săvârșirea în stare de provocare a unei infracțiuni neintenționate este exclusă.

De asemenea, provocarea nu poate schimba conținutul intenției , dedci nici încadrarea juridică a faptei.

“Provocarea nu transformă o infracțiune intenționată într-o infracțiune din culpă”.2

În susținerea soluției s-ar putea adăuga că provocarea constituie o împrejurare care se situează în afara conținutului esențial al infracțiunii. Instanța verifică existența provocării numai după ce a stabilit existența unei infracțiuni determinate. Ca atare, provocarea va influența limitele legale ale pedepsei și, mai departe, gradul de pericol social al faptei și de periculozitate a infractorului, dar nu va putea modifica conținutul esențial al infracțiunii și să transforme o infracțiune intenționată într-o infracțiune din culpă, deoarece forma vinovăției, făcând parte din conținutul esențial al infracțiunii, a fost stabilită înainte de a păși la fixarea cadrului legal sancționar și la evaluarea circumstanțelor concrete ale cauzei.

S-a pus, de asemenea, problema coexistenței premeditării cu starea de provocare. Potrivit lui Laszlo Biro, “premeditarea și provocarea se exclud reciproc”. După un punct de vedere opus ele sunt compatibile, iar conform unei alte păreri incompatibilitatea operează numai atunci când actul provocator precede reacția premeditată, nu și în cazul când premeditarea este anterioară provocării.

1Șt.Daneș, V.Papadopol, op.cit, pag.127.

2Tribunalul Suprem – Secția penală, Decizia 2029/1980, RRD nr.8/1981.

Actul provocator este anterior premeditării. Se consideră că dacă hotărârea de a săvârși infracțiunea a fost luată după ce starea de tulburare sau emoție a trecut, atunci, evident, nu se mai poate vorbi de provocare dar, în raport cu împrejurările concrete, poate exista premeditare.

Premeditarea este anterioară actului provocator. Se referă, deci, la situația în care o persoană, prevăzând că va fi victima unui act provocator, se hotărăște că, într-un asemenea caz, va răspunde prin comiterea unei infracțiuni și efectuează acte de pregătire în acest scop.

În speță, prin modul în care inculpatul a conceput săvârșirea faptei – pregătirea instrumentelor necesare (furcă, bare metalice), trimiterea la locul faptei a celor doi fii ai săi care să aștepte trecerea victimei și, în sfârșit, pândirea și urmărirea acestuia de către inculpat și dezlănțuirea atacului împotriva ei cu fiii săi potrivit unei prealabile înțelegeri – evidențiază, neîndoielnic, elementele caracteristice ale premeditării, astfel încât, în mod justificat, nu s-a făcut aplicare prevederilor privind provocarea deoarece situația este un exemplu al faptului că provocarea și premeditarea nu pot coexista1.

Dacă previziunea persoanei respective s-ar realiza, s-ar putea concepe două subipostaze:

– actul provocator n-a avut nici un efect asupra psihicului său, astfel că ea a înfăptuit infracțiunea cu sânge rece și în deplină luciditate. Evident că în acest caz nu va exista provocare, ci numai premeditare;

– actul provocator a produs în psihicul celui care a premeditat o mânie violentă, sub stăpânirea căreia el a comis fapta în condițiile în care o concepuse și o pregătise. În acest caz, premeditarea va coexista cu provocarea. Va exista provocare pentru că, fără actul provocator, n-ar fi existat infracțiune, dar și pentru că aceasta a fost comisă sub imperiul mâniei produse de el. Va exista însă și premeditare, pentru că infractorul și-a conceput dinainte reacția și, cu toată starea de tulburare provocată de agresiune, nu și-a pierdut cu desăvârșire cumpătul, nu a uitat ce meditase și a reacționat întocmai așa cum a hotărât.

Deși textul art.73 Cod penal nu precizează dacă trebuie să existe o proporție între actul provocator și actul ripostă, aceasta se impune în mod direct, în sensul că reacția trebuie să fie proporțională cu intensitatea tulburării sufletești sau emoției, astfel încât o ripostă exagerată, care nu-și poate găsi explicația în gradul tulburării, nu va conduce la aplicarea acestei circumstanțe atenuante. În acest sens, s-a considerat că fapta inculpatului de a fi ucis victima prin lovituri repetate în cap cu un țăruș, nu-și poate găsi explicația în pretinsa tulburare produsă de fapta victimei, care aplicase o palmă fratelui său, datorită disproporției dintre actul pretins provocator și ripostă.

1Tribunalul Suprem – Secția penală, Decizia nr.13/1981, RRD nr.12/1981.

Dar ceea ce interesează pentru existența provocării este starea psihică în care s-a găsit infractorul în momentul ripostei, prezența unei tulburări sau emoții suficient de puternice pentru a explica săvârșirea infracțiunii, Ori, apariția și intensitatea acestui element subiectiv depind nu numai de gravitatea actului provocator, ci și de un complex de alți factori: persoana infractorului, circumstanțele în care s-au produs faptele, relația dintre infractor și victimă.

Proporția dintre gravitatea actului provocator și aceea a infracțiunii săvârșite, evidența sau persistența tulburării sufletești a celui provocat în momentul comiterii infracțiunii, se constată și se apreciază de către organele de urmărire și instanțele de judecată, în raport cu circumstanțele obiective și subiective ale fiecărei cauze.

La constatarea și evaluarea acestor circumstanțe trebuie să se țină seama și de relațiile dintre victimă și persoana provocată (legătura de familie, de prietenie, relații de serviciu etc.), care vor putea influența fie asupra circumstanței, fie asupra întinderii efectelor acestor circumstanțe.

În cazul în care reține existența provocării, instanța va dispune reducerea corespunzătoare a despăgubirilor civile cuvenite victimei, stabilind proporția culpelor celor două părți în raport cu gravitatea actelor de provocare și cu conținutul concret al acestora. Instanța nu ar putea să oblige, automat, pe inculpat la plata unei jumătăți din despăgubirile cuvenite victimei, reținând culpa acesteia la o asemenea proporție, fără o analiză concretă a gravității actelor de provocare și a ripostei implicit, fără o evaluare comparativă a acestor acte.

Numai dacă în urma unei asemenea analize ar rezulta o culpă egală a inculpatului cu a victimei, despăgubirile civile ar putea fi reduse la jumătate. Este posibil însă ca în urma unei astfel de analize să se că victima are o culpă mult mai mare, chiar de 80%, în producerea urmărilor, ceea ce va determina reducerea, în proporție corespunzătoare, a despăgubirilor civile ce ar urma să le plătească inculpatului.1

Dacă se stabilește că victima nu a avut nici un fel de contribuție la producerea rezultatului (de exemplu, dacă se stabilește că inculpatul a lovit din eroare o altă persoană decât cea care l-a provocat) și, deci, neavând nici o culpă, va fi despăgubită integral.2

Dacă inculpatul a declarat fără rezerve că este de acord să plătească despăgubiri victimei, în suma pe care partea civilă o va justifica, el va fi obligat la plata integrală a despăgubirilor civile (de exemplu, a cheltuielilor de înmormântare), chiar dacă sub aspect penal inculpatul ar fi beneficiat de circumstanța atenuantă a provocării. Această declarație are prioritate la stabilirea obligațiilor civile ale inculpatului în raport cu orice alte elemente de natură să diminueze prejudiciul.3

1Tribunalul Suprem, Decizia nr.639/1975.

2Tribunalul Suprem, Decizia nr.3538/1972, RRD nr.2/1972.

3Tribunalul Suprem, Decizia nr.84/1981, în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem, pag.328.

De asemenea, trebuie să se verifice dacă între provocator și persoana provocată există o stare de vrăjmășie, de ură, de răzbunare, cazuri în care este necesar să se examineze dacă provocarea nu a fost un simplu pretext, ori dacă făptuitorul nu a acționat cu premeditare.

Concluzionând, putem spune că atenuanta provocării are la bază ideea că acțiunea ilicită a provocatorului constituie cauza infracțiunii săvârșite și că infractorul nu ar fi săvârșit fapta fără existența acțiunii provocatoare.

Deci, temeiul reducerii și nu al înlăturării răspunderii penale, în cazul provocării, este tulburarea sufletească produsă de actul provocator.

Rațiunea circumstanței atenuante rezidă , deci, în ideea că recunoscând provocarea ca circumstanță atenuantă se dă un avertisment în plus provocatorului, care trebuie să știe că actul lui poate primi o ripostă imediată și că autorul ripostei va fi tratat mai blând.

SECȚIUNEA A IV-a. CIRCUMSTANȚELE ATENUANTE LEGALE

Aceste circumstanțe sunt prevăzute în cuprinsul normelor speciale de incriminare și operează numai în cazul infracțiunilor respective.

Astfel, în cazul în care cel ce a comis infracțiunea de denunțare calomnioasă declară, înainte de punerea în mișcare a acțiunii penale, față de persoana în contra căreia s-a făcut denunțul sau plângerea, ori împotriva căreia s-au produs probele, că denunțul, plângerea sau probele sunt mincinoase, beneficiază de reducerea pedepsei conforma art.76 Cod penal. De asemenea, o circumstanță legală specială întâlnim și în art.260 alin.3 Cod penal, care prevede că pedeapsa se va reduce dacă intervine retragerea mărturiei mincinoase în cauzele penale după ce s-a produs arestarea inculpatului, sau, în toate cauzele, după ce s-a pronunțat o hotărâre ori s-a dat o altă soluție ca urmare a mărturiei mincinoase.

Uneori, circumstanțele de atenuare legale sau speciale sunt legate de calitatea făptuitorului – cazul favorizării infractorului de către soț sau o rudă apropiată, conform art.246, alin.3 Cod penal.

De asemenea, în conformitatea cu art.172 Cod penal, “participantul care, după ce urmărirea penală a început, ori infractorii au fost descoperiți, înlesnește arestarea acestora, se sancționează cu o pedeapsă ale cărei limite se reduc la jumătate”, în cazul infracțiunilor contra statului.

În baza art.264, alin.3 Cod penal, “favorizarea săvârșită de soț sau de o rudă apropiată în cazul infracțiunii de delapidare (art.223 alin.3 Cod penal), furt în dauna proprietății publice (art.224, alin.3 Cod penal), de tâlhărie în paguba proprietății publice (art.225, alin.3 Cod penal) și a infracțiunii de distrugere în

paguba proprietății publice (art.231, alin.4 Cod penal), se pedepsește cu o

pedeapsă ale cărei limite sunt reduse la jumătate”.

SECȚIUNEA A V-a. CONSTATAREA CIRCUMSTANȚELOR

Circumstanțele atenuate și agravante, constituind unul dintre criteriile generale de individualizare a pedepsei, reclamă o atenție sporită din partea celor chemați să înfăptuiască opera de justiție.

Organele de urmărire și instanțele de judecată au datoria de a descoperi, de a constata și stabili orice împrejurare, situație, stare, relație, ca având, direct sau indirect, legătură cu fapta sau făptuitorul, este susceptibilă de a servi la justa aplicare a pedepsei.

Această îndatorire privește, deopotrivă, circumstanțele legale, ca și circumstanțele judiciare.

A. În cazul circumstanțelor prevăzute de lege (legale), dacă dispoziția care le caracterizează este imperativă (art.73 și art.75 Cod penal) ea produce efecte în mod obligatoriu. Dacă dispoziția enunță anumite circumstanțe cu titlu exemplicativ (art.74 Cod penal), aceste circumstanțe nu produc efecte decât atunci când instanța apreciază că pot fi caracterizate, în sensul indicat de lege, exact ca și în cazul circumstanțelor judiciare.

B. Circumstanțele judiciare – atât cele atenuante cât și cele agravante – trebuie să fie caracterizate și constatate fiecare în parte; în schimb, ele trebuie să fie apreciate și evaluate în raport cu ansamblul circumstanțelor reținute ca existente în cauza respectivă, precum și în raport cu fapta și cu situația personală a infractorului.

Varietatea și numărul mare al împrejurărilor, situațiilor, stărilor care pot determina o modificare în evaluarea gradului concret de pericol social al unei fapte sau în stabilirea răspunderii penale a infractorului, face ca aplicarea dispozițiilor referitoare la efectele diferitelor categorii de circumstanțe să provoace unele dificultăți în practică.

Pentru corecta aplicare a regulilor referitoare la efectele circumstanțelor trebuie, în primul rând, să se facă deosebire între circumstanțele care modifică însăși calificarea faptei și cele care nu atrag decât o modificare a limitelor pedepsei.

Astfel, sunt circumstanțe agravante legale care transformă o infracțiune din simplă în calificată (forma agravantă); când se constată existența unei astfel de circumstanțe, aceasta va fi ținută în seamă înainte de a se da eficiență celorlalte circumstanțe. Același lucru este valabil în cazul unei circumstanțe atenuante legale care schimbă tratamentul infracțiunii (forma atenuantă).

Pedeapsa pentru infracțiunea comisă se va stabili inițial în raport cu circumstanțele agravante, procedându-se apoi la individualizarea pedepsei și în raport cu ansamblul circumstanțelor atenuante.

Concluziile instanței cu privire la stabilirea existenței în fapt a diferitelor circumstanțe și aprecierea valorii fiecăreia dintre ele, trebuie arătate în hotărârea judecătorească, pentru ca aceasta să cuprindă temeiurile care justifică atenuarea sau agravarea sancțiunii și să facă, totodată, posibilă verificarea legalității și temeiniciei sala sub raportul sancțiunilor aplicate, aceasta fiind o îndatorirea prevăzută în art.79 Cod penal și nu o simplă recomandare.

Conform art.79 Cod penal, “orice împrejurare reținută ca circumstanță atenuantă sau ca circumstanță agravantă trebuie arătată în hotărâre”.

Această dispoziție constituie baza dreptului substanțial a obligației procesule pe care o are instanța – de a arăta în hotărâre împrejurările reținute ca circumstanțe atenuante sau agravante.

Neobservarea acestor reguli de drept , la fel ca și a celorlalte dispoziții de drept referitoare la circumstanțele atenuante și agravante, va putea constitui un caz de netemeinicie sau ilegalitate a pedepsei aplicate.

Stabilirea în fapt a unei circumstanțe se explică printr-o concluzie care conține, pe de o parte, o judecată de valoare asupra circumstanțelor , iar, pe de altă parte, o judecată de valoare asupra efectului atenuant sau agravant al acesteia.

Așadar, modul de stabilire a unei circumstanțe se răsfrânge în dubla obligație a instanței: de a indica în fapt împrejurarea reținută ca circumstanță atenuantă sau agravantă, dar și de a motiva eficiența concretă a acesteia.

Dacă instanța reține mai multe împrejurări ca circumstanțe atenuante sau agravante, indicarea se va face pentru fiecare circumstanță în parte, iar dacă vreuna din acestea ar avea un conținut complex, alcătuit din diferite date de fapt, se va face mențiune despre toate aceste date.

Vor trebui reținute toate împrejurările care influențează, într-un sens sau altul, gradul de pericol social al faptei sau starea de periculozitate a făptuitorului, deoarece determinarea concretă a pedepsei trebuie realizată în funcție de ansamblul circumstanțelor și de eficiența concretă a fiecăreia dintre ele.

SECȚIUNEA A VI-a. EFECTELE CIRCUMSTANȚELOR ATENUANTE

Importanța circumstanțelor atenuante ca mijloc de individualizare a pedepsei decurge din influența pe care o pot avea asupra pedepsei concrete, în sensul atenuării acesteia în raport cu influența pe care circumstanțele o au asupra gradului de pericol social al faptei ori făptuitorului.

“Existența unei circumstanțe atenuante vădește, în toate cazurile, o stare de periculozitate mai mică a infractorului și, implicit, posibilitatea îndreptării lui printr-o pedeapsă mai redusă ca durată sau continuu”1.

Potrivit dispozițiilor art.76 Cod penal, efectele circumstanțelor atenuante sunt aceleași, fie că e vorba de circumstanțe legale, fie că e vorba de circumstanțe judiciare.

Deci, atunci când e vorba de împrejurări care pot fi considerate ca circumstanțe atenuante, instanța are sarcina să le constate și să le clarifice ca atare, adică să identifice în ele influența concretă a gradului de pericol social al faptei și făptuitorului.

De îndată însă ce această operația a avut loc, circumstanțele atenuante reținute de instanță au același regim juridic ca și cele calificate de lege.

Modalitățile prin care e realizează modificarea pedepsei sub influența circumstanțelor atenuante, conform art.76 alin.1 Cod penal, sunt:

a) – reducerea duratei sau cuantumului pedepsei;

b) – înlocuirea pedepsei cu una mai ușoară.

Ceea ce concretizează modul de reglementare a efectelor circumstanțelor atenuante este faptul că eficiența acestora este asigurată în toate cazurile (cu excepția acelor în care există, concomitent, circumstanțe agravante și starea de recidivă) și se realizează prin coborârea obligatorie a pedepsei sub minimul ei special.

“Consecventă principiului pedepselor relativ determinate legea nu stabilește, nici pentru ipoteza constatării de circumstanțe atenuante, pedepse absolut determinate”2.

De aceea, în determinarea măsurii în care pedeapsa poate fi redusă, legea indică, pe de o parte, felul pedepsei și al limitei pentru maximul special al acesteia, iar, pe de altă parte, o limită minimă. Această din urmă limită variază în funcție de gravitatea pedepsei, gravitate exprimată în acest caz prin limita în care o încadrează minimul ei special.

Această determinare relativă a pedepsei dă putință instanței să adâncească opera de individualizare a pedepsei de la o cauză la alta, ținând seama de ansamblul circumstanțelor în care a fost săvârșită fapta.

1V.Dongoroz, op.cit.vol.II, pag.157.

2Ștefan Daneș, V.Papadopol – Individualizarea juridică a pedepselor.

“Existența mai multor circumstanțe nu implică efectuarea atâtor reduceri câte circumstanțe există și nici nu poate justifica coborârea pedepsei sub limita minimă prevăzută de lege pentru ipoteza constatării de circumstanțe atenuante; pedeapsa va primi o singură reducere, dar într-o măsură care să reflecte influența multiplă a complexului de circumstanțe asupra gradului de pericol social al faptei și făptuitorului”1.

În conformitate cu dispozițiile art.76 Cod penal, circumstanțele atenuante au în primul rând eficiență asupra pedepselor principale (închisoarea sau amenda). Dispoziția din ultimul alineat al art.76 reglementează însă și efectul pe care îl au circumstanțele atenuante asupra pedepselor complementare – interzicerea unor drepturi și confiscarea averii.

În cazul în care pentru infracțiunea săvârșită legea prevede pedepse alternative, instanța trebuie să se fixeze mai întâi asupra uneia dintre acestea, după care va stabili efectele circumstanțelor atenuante prin raportare la pedeapsa asupra căreia s-a fixat, făcând abstracție de celelalte.

A. EFECTELE CIRCUMSTANȚELOR ATENUANTE ASUPRA PEDEPSEI PRINCIPALE

Conform art.76 alin.1 Cod penal, în cazul constatării unor circumstanțe atenuante, dacă infracțiunea se sancționează cu închisoarea, această pedeapsă trebuie coborâtă în mod obligatoriu sub minimul special; în anumite cazuri, limitativ prevăzute, închisoarea poate fi sau trebuie înlocuită cu pedeapsa amenzii.

Măsura reducerii pedepsei cu închisoarea și incidența dispozițiilor privitoare la înlocuirea acesteia depind de mărimea minimului special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită.

Odată ce minimul special se încadrează între aceste limite stabilite diferențiat prin dispozițiile art.76 alin.1 Cod penal, pedeapsa trebuie coborâtă sub acel minim, putând fi redusă până la o nouă limită minimă, determinată, de asemenea, în mod diferențiat în raport cu întinderea minimului special.

În acest fel, fostul minim special devine maxim special exclusiv – în sensul că pedeapsa concretă poate fi stabilită până imediat sub acel prag, fără însă a putea coincide cu el – iar până la care poate fi coborâtă pedeapsa devine minim special.

Circumstanțele atenuante trebuind să producă efecte reale, este greu ca pedeapsa să fie stabilită simbolic, în imediata apropiere a fostului minim special, deoarece un asemenea mod de a proceda ar putea fi justificat doar în caz de concurs între circumstanțele atenuante și cele agravante.

Față de prevederile art.76, alin.1 Cod penal, efectele circumstanțelor atenuante asupra pedepsei închisorii pot fi sintetizate după cum urmează:

1Ștefan Daneș, V.Papadopol, op.cit.pag.174.

a) când minimul special al pedepsei închisorii este sub 10 ani sau mai mare, pedeapsa se coboară sub minimul special, dau nu mai jos de trei ani;

b) când minimul special al pedepsei închisorii este de 5 ani sau mai mare, pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 1 an;

c) când minimul special al pedepsei închisorii este de 3 ani sau mai mare, pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 3 luni;

d) când minimul special al pedepsei închisorii este de 1 an sau mai mare, pedeapsa se coboară sub acest minim, dar până la minimul general;

e) Când minimul special al pedepsei închisorii este sub 3 luni sau mai mare, pedeapsa se coboară sub acest minim sau se poate aplica o amendă care nu poate fi mai mică de 2000 de lei, iar când minimul special este sub 3 luni se aplică o amendă ce nu poate fi mai mică de 1500 de lei.

Cele arătate mai sus constituie “reglementarea de drept comun” în materia efectelor circumstanțelor atenuante asupra pedepsei închisorii.

Există însă și o reglementare de excepție, care reduce efectul ușurător al circumstanțelor atenuante în cazul săvârșirii unor infracțiuni limitativ enumerate în art.76, alin.2 Cod penal. Potrivit acestui text, “în cazul infracțiunilor contra statului, contra proprietății publice ori infracțiunii de omor sau al infracțiunilor contra păcii și omenirii, ori al infracțiunilor prin care s-a produs o pagubă importantă economiei naționale, dacă se constată că există circumstanțe atenuante, pedeapsa închisorii poate fi redusă cel mult până la o treime din minimul special”.

Cu alte cuvinte, în cazul infracțiunilor menționate, limita de jos a pedepsei ce se poate aplica în ipoteza că s-au reținut circumstanțe atenuante, nu mai reprezintă un minim incident în toate situațiile în care minimul special se încadrează în anumite limite de pedeapsă, ci se determină, în mod automat și diferențiat în cazul fiecărui tip particular de infracțiune, prin raportarea proporției sus-menționate la minimul special1.

Prin aplicarea acestui mecanism se realizează o restrângere a efectelor circumstanțelor atenuante, deoarece pedepsele la care se ajunge prin reducerea cu 2/3 a minimului special este întotdeauna mai mare decât limita minimă prevăzută de pedeapsa corespunzătoare (în temeiul art.76, alin.1 Cod penal) aceluiași minim special. Explicația acestei îngrădiri se află în gradul de pericol social abstract, mult mai ridicat al infracțiunii la care se referă excepția și în periculozitatea persoanei ce săvârșește asemenea infracțiuni, ceea ce impune accentuarea represiunii, chiar în condițiile existenței de circumstanțe atenuante.

În cazul infracțiunilor exceptate de la regimul comun, prin efectul circumstanțelor atenuante pedeapsa închisorii nu va putea fi niciodată înlocuită cu amenda, chiar dacă în raport cu minimul său special – între 3 luni și 1 an exclusiv – o asemenea substituire ar părea posibilă în baza art.76, alin.1 lit.e Cod penal2.

1Constantin Bulai, op.cit.vol.II, pag.65.

2T.S București, S.p., Decizia nr.1852/1979, CD/1979, pag.342.

Prevederile art.76, alin.2 Cod penal exclud această posibilitate atâta vreme cât prevăd în mod expres numai o reducere a închisorii până la cel mult 1/3 din minimul special.

Principiul reducerii obligatorii a pedepsei funcționează și în cazul în care pentru infracțiunea săvârșită legea prevede pedeapsa amenzii.

Potrivit art.76, lit.f Cod penal, “când pedeapsa prevăzută de lege este amenda, aceasta se coboară sub minimul ei special, putând fi redusă până la 1000 de lei în cazul când minimul special este de 3000 de lei sau mai mare, ori până la minimul general, când minimul special este sub 3000 de lei”.

Expresia “când pedeapsa prevăzută de lege este amenda” folosită în art.76, lit.f Cod penal vizează două ipoteze:

– cazul în care legea prevede numai pedeapsa amenzii;

– cazul în care amenda constituie o pedeapsă alternativă alături de pedeapsa închisorii, însă instanța, având în vedere criteriile arătate în art.76 Cod penal a ales pedeapsa amenzii.

În legătură cu aceste ipoteze este de observat că uneori legea prevede pedeapsa amenzii fără a-i arăta limitele. În asemenea caz, limitele amenzii sunt stabilite în partea generală a Codului penal, art.63 alin.2 și 3 și ele variază în funcție de caracterul de pedeapsă principală unică sau de pedeapsă principală alternativă pe care îl are amenda.

“Ori de câte ori legea prevede că o infracțiune se pedepsește numai cu amenda, fără a-i arăta limitele, minimul special al acesteia este de 1000 de lei iar maximul special de 5000 de lei. Când legea prevede pedeapsa amenzii fără a-i arăta limitele, alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult 1 an, minimul special al amenzii este 2000 de lei și maximul special de 7000 de lei, iar când prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, minimul special este de 3000 de lei iar maximul special de 15.000 de lei”.

B. EFECTELE CIRCUMSTANȚELOR ATENUANTE ASUPRA PEDEPSELOR COMPLIMENTARE

Circumstanțele atenuante produc efecte – uneori facultative, alteori obligatorii – și asupra pedepselor complimentare.

a) interzicerea unor drepturi

Potrivit art.65 Cod penal, aplicare acestei pedepse este obligatorie atunci când legea o prevede expres și pedeapsa principală stabilită este închisoarea de cel puțin 2 ani sau facultativă atunci când, deși neprevăzută de lege, dar fiind îndeplinită condiția referitoare la cuantumul pedepsei principale, instanța apreciază că, față de natura și gravitatea infracțiunii, de împrejurarea cauzei și de persoana infractorului, interzicerea unuia sau altuia din drepturile prevăzute în art.64, lit.a-e Cod penal, se învederează necesară.

Efectul circumstanțelor atenuante se manifestă numai în primul caz și constă în facultatea acordată instanței de a înlătura pedeapsa privativă de drepturi prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită (conform art.76, alin.3 Cod penal).

În cazul în care pedeapsa interzicerii unor drepturi este expres prevăzută iar durata pedepsei închisorii a fost stabilită la cel puțin 2 ani (deci aplicarea pedepsei complimentare este obligatorie), legea îngăduie judecătorilor ca atunci când constată existența unor circumstanțe atenuante se apreciază asupra necesității aplicării lor.

Între elementele de apreciere se pot afla: numărul circumstanțelor atenuante, importanța acestora, măsura eficienței exercitate de ele asupra gradului de pericol social al faptei, semnificația lor în relevarea periculozității infractorului. Nu se va putea face însă abstracție nici de natura infracțiunii (care ar putea să indice necesitatea interzicerii drepturilor de care s-a folosit infractorul la săvârșire faptei), nici de atitudinea inculpatului (care s-ar putea arăta nedemn de exercitarea unor drepturi politice), nici de împrejurările cauzei (care ar putea indica existența riscului ca inculpatul, folosind unele drepturi, cum ar fi cele părintești, să repete săvârșirea infracțiunii).

În cazul în care aplicarea pedepsei complimentarea este facultativă, problema înlăturării acestei pedepse, ca efect al circumstanțelor atenuante, nu se poate pune, căci indiferent de existența acestora instanța aplică pedeapsa interzicerii unor drepturi. Uzând de dreptul său de apreciere, este îndreptățită să țină seama de aceste circumstanțe la determinarea ca număr și gen a drepturilor care urmează a le interzice și la stabilirea duratei interdicției.

DEGRADAREA MILITARĂ

Conform art.67 Cod penal, pedeapsa complimentară a degradării militare – care este tot o pedeapsă privativă de drepturi – se aplică condamnaților militari și rezerviști, fie obligatoriu, când pedeapsa principală este închisoarea mai mare de 10 ani, fie facultativ, când cuantumul pedepsei principale este între 5 și 10 ani.

Potrivit prevederilor art. 76 alineat ultim, Cod penal, în primul caz al aplicării obligatorii, existența circumstanțelor atenuante produce efectul de a substitui caracterul obligatoriu al degradării militare, cu un caracter facultativ; instanța, apreciind, poate înlătura această pedeapsă dând eficiență circumstanțelor atenuante constatate sau o poate totuși aplica, dacă socotește că pronunțarea ei se impune.

În cazul degradării militare facultative instanța poate anula aplicare pedepselor complimentare chiar în absența circumstanțelor atenuante, așa încât nu se poate spune că ele ar produce vreun efect.

CONFISCAREA AVERII

Conform art.41 alin.7 din Constituție, averea dobândită în mod licit nu poate fi confiscată, caracterul licit al dobândirii prezumându-se. Între dispozițiile constituționale și cele ale Codului penal de la 1968, ce reglementează condițiile de aplicare a pedepsei complimentare a confiscării averii, este incompatibilitate.

Pe cale de consecință, dispozițiile art.68 Cod penal devin inaplicabile.

d). Circumstanțele atenuante produc efecte și în ceea ce privește pedepsele accesorii care însoțesc pedepsele privative de libertate până la stingerea executării acestora, în sensul că, în măsura în care pedeapsa principală este micșorată, în aceeași măsură se reduce și durata pedepsei accesorii.

În fine, legea reglementează și efectele circumstanțelor atenuante asupra pedepsei detenției pe viață (art.77 Cod penal) prevăzând că în acest caz atenuarea constă în aplicarea închisorii de la 10 la 20 de ani. înlocuirea pedepsei detenției pe viață este obligatorie, deci, în condițiile legii.

SECȚIUNEA A VII-a. CONCURSUL ÎNTRE CAUZELE DE AGRAVARE ȘI ATENUARE A PEDEPSEI

Realitatea faptelor dovedește că săvârșirea unei infracțiuni are loc întotdeauna într-un complex de împrejurări care imprimă faptei un anumit grad de pericol social concret, nefiind rare cazurile în care în acest complex de împrejurări pot exista atât circumstanțe atenuante, cât și agravante.

Fiind vorba de circumstanțe care produc efecte opuse, s-a procedat la reglementarea prin lege a efectelor circumstanțelor atenuante și agravante coexistente în stabilirea pedepsei concrete, ca și la stabilirea unei ordini de aplicare a cauzelor modificatoare ale pedepselor atunci când acestea vin în concurs, deoarece aplicarea lor într-o ordine întâmplătoare poate duce la rezultate contrarea scopului urmărit prin stabilirea și aplicarea acestor circumstanțe.

“Pe lângă circumstanțele agravante și atenuante, există anumite stări de agravare a pedepsei care pot intra în concurs cu cele dintâi, situație care de asemenea trebuie să-și găsească reglementare sub raportul ordinii de aplicare și al efectului ce trebuie să li se dea la stabilirea pedepsei concrete”1.

A. ORDINEA DE APLICARE A CIRCUMSTANȚELOR

În dispoziția primului alineat al art.80 Cod penal, se prevede că “în caz de concurs între cauzele de agravare și cauzele de atenuare, pedeapsa se stabilește ținându-se seama de circumstanțele agravante, de circumstanțele atenuante și de starea de recidivă”.

1Constantin Bulai, op.cit.vol.II. pag.83.

Referindu-se la circumstanțele atenuante și agravante, legea are în vedere circumstanțele generale și nu pe cele speciale. Întrucât circumstanțele speciale legale, de cele mai multe ori agravante, au caracterul de elemente circumstanțiale în conținutul agravant al infracțiunii, determinând calificarea faptei potrivit unui anumit text de lege, aceste circumstanțe își vor găsi aplicarea cu prioritate față de circumstanțele generale. Ele au ca efect determinarea limitelor speciale ale pedepsei aplicabile, la care urmează să se raporteze cauzele modificatoarea generale.

Circumstanțele speciale nu pot intra în concurs cu circumstanțele generale. Chiar atunci când o circumstanță specială este prevăzută de lege și ca circumstanță generală, efectul ei va fi acela determinat de norma incriminatoare, adică va atrage aplicarea pedepsei prevăzute pentru infracțiune în forma ei calificată, deci va intra în concurs cu circumstanțele atenuante constatate, eventual, în această cauză.

În procesul de individualizare a pedepsei, examinarea, în primul rând a circumstanțelor agravante, permite să se constate gradul maxim de pericol social al faptei, iar examinarea în continuare a circumstanțelor atenuante permite să se cunoască gradul maxim de pericol social pe care l-ar reprezenta fapta dacă ar exista numai aceste din urmă circumstanțe. Confruntând cele două categorii de circumstanțe cu efecte opuse, instanța poate determina pedeapsa concretă, care să reflecte gradul de pericol social corespunzător tuturor circumstanțelor.

După aceasta instanța analizează, în funcție de situația existentă, necesitatea agravării pedepsei pentru starea de recidivă în care se găsește, eventual, infractorul.

Urmărind să dea eficiență atât circumstanțelor atenuante, care au ca efect obișnuit coborârea pedepsei sub minimul special, cât și circumstanțelor agravante constatate în cauză, legiuitorul a prevăzut, prin dispoziția din art.80 alin.2 Cod penal că, în caz de concurs între aceste circumstanțe, coborârea pedepsei sub minimul special nu este obligatorie.1

Astfel, dacă pedeapsa ar trebui să fie coborâtă în mod obligatoriu sub minimul ei special, ca efect al circumstanțelor atenuante, s-ar da eficiență numai acestora, ignorându-se prezența circumstanțelor agravante. Ori, prevăzând că nu mai este obligatorie coborârea pedepsei sub minimul special, legea a lăsat instanței libertatea de a determina o pedeapsă între limita maximă până la care pedeapsa poate fi sporită ca efect al circumstanțelor agravante și limita minimă până la care ar putea fi redusă, ca efect al circumstanțelor atenuante. De regulă, pedeapsa astfel stabilită se situează între limitele speciale ale pedepsei, dar poate sporită sau coborâtă sub minim.

1Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia nr.542/1973, CD, pag.73.

În principiu, soluția este aceeași și în cazul în care vin în concurs circumstanțele atenuante cu starea de recidivă. Și în această situație pedeapsa poate fi stabilită între minimul până la care aceasta ar putea fi coborâtă ca efect al circumstanțelor atenuante și maximul special al pedepsei respective, iar dacă acest maxim nu este îndestulător se poate adăuga la acesta sporul de până la 5 ani, sau, eventual, în cazul celor 5 categorii de infracțiuni deosebit de grave prevăzute de lege, până la 7 ani.1

1Decizia de îndrumare a Tribunalului Suprem nr.9/1970, Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem, pag.65.

Filtru de rejecție LC

Plăcuța de circuit se montează la 1 cm de fundul cutiei (de pastă de tomate)

Se va utiliza cablaj simplu placat din sticlotextolit.

Reglaj:

1. Se ajustează condensatorul trimer folosind o șurubelniță de acord;

2. Semireglabilul de 1K se reglează până se obține un sunet optim și o imagine cât mai fină;

3. Punctele de conexiune se fixează prin tatonări, aproximativ perpendicular pe axa componentelor.