Capacitatea Juridica DE Drept Civil
Cap.I – Considerații generale privind capacitatea civilă
a persoanei fizice și evoluția ei ;
I.1. Noțiunea , elementele și vocația capacității civile a persoanei fizice ;
I.2. Caracterele juridice generale ale capacității de folosință ;
Cap.II – Capacitatea de folosință a persoanei fizice ;
II.1. Aspecte generale privind noțiunea capacității de folosință a persoanei fizice;
II.2. Caracterele juridice ale capacității de folosință și conținutul lor ;
II.3. Regula dobândirii de la data nașterii ;
II.4. Excepția dobândirii capacității de folosință de la data concepțiunii ;
II.5. Conținutul capacității de folosință a persoanei fizice ;
II.5.1. Noțiunea , regulile și criteriile de determinare a conținutului capacității de folosință a persoanei fizice ;
II.5.2. Îngrădirile capacității de folosință a persoanei fizice ;
II.5.2.1. Îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă ;
II.6. Încetarea capacității de folosință a persoanei fizice ;
II.6.1. Moartea – cauză de încetare a capacității de folosință a persoanei fizice ;
II.6.2. Declararea judecătorească a morții persoanei fizice ;
II.7. Comorienții ;
Cap.III – Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice ;
III.1. Noțiuni generale despre capacitatea de exercițiu a persoanei fizice ;
III.1.1. Caracterele capacității de exercițiu a persoanei fizice ;
III.2. Lipsa capacității de exercițiu a persoanei fizice ;
III.2.1. Categorii de persoana fizice lipsite de capacitate de exercițiu ;
III.2.2. Reprezentarea legală a persoanelor fizice lipsite de capacitatea de exercițiu
III.2.3. Actele juridice permise celui lipsit de capacitatea de exercițiu
III.2.4. Încetarea stării juridice a lipsei capacității de exercițiu
III.3. Capacitatea de exercițiu restrânsă – noțiune , început , conținut , încetare
III.4. Capacitatea de exercițiu deplină – noțiune , început , conținut , încetare
=== Capacitatea juridica de drept civil ===
Cap.I – Considerații generale privind capacitatea civilă
a persoanei fizice și evoluția ei ;
I.1. Noțiunea , elementele și vocația capacității civile a persoanei fizice ;
I.2. Caracterele juridice generale ale capacității de folosință ;
Cap.II – Capacitatea de folosință a persoanei fizice ;
II.1. Aspecte generale privind noțiunea capacității de folosință a persoanei fizice;
II.2. Caracterele juridice ale capacității de folosință și conținutul lor ;
II.3. Regula dobândirii de la data nașterii ;
II.4. Excepția dobândirii capacității de folosință de la data concepțiunii ;
II.5. Conținutul capacității de folosință a persoanei fizice ;
II.5.1. Noțiunea , regulile și criteriile de determinare a conținutului capacității de folosință a persoanei fizice ;
II.5.2. Îngrădirile capacității de folosință a persoanei fizice ;
II.5.2.1. Îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă ;
II.6. Încetarea capacității de folosință a persoanei fizice ;
II.6.1. Moartea – cauză de încetare a capacității de folosință a persoanei fizice ;
II.6.2. Declararea judecătorească a morții persoanei fizice ;
II.7. Comorienții ;
Cap.III – Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice ;
III.1. Noțiuni generale despre capacitatea de exercițiu a persoanei fizice ;
III.1.1. Caracterele capacității de exercițiu a persoanei fizice ;
III.2. Lipsa capacității de exercițiu a persoanei fizice ;
III.2.1. Categorii de persoana fizice lipsite de capacitate de exercițiu ;
III.2.2. Reprezentarea legală a persoanelor fizice lipsite de capacitatea de exercițiu
III.2.3. Actele juridice permise celui lipsit de capacitatea de exercițiu
III.2.4. Încetarea stării juridice a lipsei capacității de exercițiu
III.3. Capacitatea de exercițiu restrânsă – noțiune , început , conținut , încetare
III.4. Capacitatea de exercițiu deplină – noțiune , început , conținut , încetare
Capacitatea civilă a persoanei fizice
Cap.I Considerații generale privind capacitatea civilă a persoanei fizice și evoluția ei.
Înțelesul juridic al cuvântului persoană corespunde în domeniul dreptului privat exact cu noțiunea de subiect de raporturi juridice , de ființă susceptibilă de a fi subiect de drepturi și obligații . Drepturile nefiind decât interesele oamenilor protejate de lege în raporturile lor reciproce în măsura în care ele corespund cu interesul obștesc , e natural ca subiectul acestor drepturi și a îndatoririlor rezultând din protejarea intereselor altora și ale societății , nu poate să fie decât ființa omenească . Destinatarul oricărui drept este omul , pentru că orice drept corespunde cu un înțeles al omului .
Această concepție apare din punctul de vedere al dreptului pozitiv ca produsul unei lente cuceriri a vieții sociale , astfel că în orice stadiu de dezvoltare a unei societăți noțiunea de personalitate constituie nu o creație a naturii ci un concept juridic izvorât ca toate conceptele juridice din experiența vieții sociale , și supus ca atare acestei aprecieri colective , acele limitări și reglementări care au caracteristica ordii juridice adică a normelor de drept pozitive .
Cercetarea raportului juridic înseamnă studierea elementelor constitutive ale acestui raport : subiecte , conținut , obiect .
Subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice și cele juridice .
Prin “persoană fizică” se înțelege acel subiect de drept civil care este omul privit individual . Noțiunea de persoană fizică exprimă calitatea omului de a fi subiect de drept civil .
În sclavagism clasificarea fundamentală a oamenilor era în oameni liberi și sclavi , numai oamenii liberi erau subiecte de drept , sclavii fiind tratați ca obiecte ale proprietății .
În dreptul roman pentru ca cineva să aibă capacitatea de parte într-un raport juridic era necesar să aibă capacitate juridică , desemnată prin termenul “caput” .
Capacitate juridică complexă nu aveau acei oameni liberi care întruneau cumulativ trei elemente .
status libertatis (libertatea)
status civitatis (cetățenia)
status familiae (șef al unei familii agnatice sau , cel puțin membru al unei asemenea familii ).
Dintr-un text al lui Paul rezultă că , pentru romani , personalitatea , capacitatea juridica începea nu numai de la naștere , ci chiar de la concepție : infants conceptus pro nato habetur quotiens de commodis ejus agitur ; personalitatea înceta în momentul morții , cu excepția cazului în care moștenirea nu a fost , încă , acceptată de către cei în drept , caz în care personalitatea defunctului se prelungește potrivit principiului hereditas jaccens sustinet personam defunctii.
Prin trecerea la colonat în personalitatea sclavului au intervenit anumite modificări.
În cadrul primului stat geto-dac , capacitatea juridică a oamenilor varia în funcție de poziția socială astfel : nobilimea geto-dacă se bucura de toate privilegiile civile și politice , pe când marea masă a țăranilor avea o capacitate restrânsă . Cât privește sclavii , ei erau considerați , ca pretutindeni unelte grăitoare deși , la geto-daci, relațiile sclavagiste au avut un caracter sporadic , păstrând trăsături patriarhale .
În dreptul feudal , baza relațiilor de producție o constituie proprietatea feudală asupra pământului și dependența personală față de stăpânii feudali .
Stăpânul avea proprietatea asupra mijloacelor de producție și proprietatea incompletă asupra iobagului pe care nu-l mai putea omorî , ci numai vinde , odată cu pământul .
Inegalitatea subiectelor de drept , după apartenența de clasă a fost o trăsătură esențială a dreptului feudal românesc ca și a tuturor sistemelor de drept de tip feudal .
În dreptul burghez , baza relațiilor sociale o constituia proprietatea privat – capitalistă asupra mijloacelor de producție . Constituțiile burgheze au proclamat egalitatea tuturor în fața legii .
Pe principiul egalității în fața legii se merge și în societățile democratice actuale.
I.1. Noțiunea , elementele și vocația capacității
civile a persoanei fizice
În definirea capacității trebuie să ținem seama de două premize :
Capacitatea civilă a persoanei este o parte a capacității sale juridice sau de drept
Capacitatea civilă este formată din capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu ; în art.5 al.2 si 3 din Decretul 31/54 , aceste două componente ale capacității civile sunt definite astfel : “capacitatea de folosință este capacitatea de a avea drepturi și obligații” ; “Capacitatea de exercițiu este capacitatea persoanei de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligații , săvârșind acte juridice”.
În consecință , vom definii capacitatea civilă ca acea parte a capacității juridice a persoanei care constă în aptitudinea de a avea și exercita drepturile civile și de a avea și asuma obligațiile civile prin încheierea de acte juridice .
După cum se poate observa , această definiție conține trei idei esențiale :
Capacitatea civilă este o parte a capacității juridice sau de drept a persoanei .
Capacitatea civilă exprimă aptitudinea persoanei de a avea și exercita drepturile civile și de a avea și asuma obligații civile .
Partea finală a definiției – “prin încheiere de acte juridice”- privește numai exercițiul drepturilor civile și asumarea de obligații civile iar nu și aptitudinea de a avea drepturi și obligații civile .
Elementele capacității civile sunt capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu .
Ținând seama de corelația “întreg-parte” ce există între capacitatea civilă și capacitatea de folosință vom definii capacitatea de folosință ca acea parte a capacității civile care constă în aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații civile .
Capacitatea de folosință exprimă calitatea de subiect de drept civil a persoanei adică aptitudinea acesteia de a fi titular de drepturi și de obligații civile .
Pentru a pune în evidență corelația dintre capacitatea civilă și capacitatea de exercițiu , o vom definii pe aceasta din urmă ca fiind acea parte a capacității civile care constă în aptitudinea persoanei de a dobândi și exercita drepturi civile și de a a-și asuma și executa obligațiile prin încheierea de acte juridice .
Capacitatea civilă este o capacitate de ramură , adică de drept civil .
Legătura strânsă dintre conținutul capacității civile de folosință și cel al capacității juridice în general , explică de ce uneori în conținutul capacității civile de folosință se includ și drepturi și obligații fundamentale reglementate de constituție sau de ce alteori se confundă capacitatea civilă de folosință cu capacitatea juridică generală a persoanei fizice . “Nouă ni se pare că în conținutul capacității civile de folosință pot fi cuprinse numai acele drepturi și obligații civile pe care persoana fizică le poate avea, în condițiile stabilite de dreptul obiectiv în cadrul unor raporturi de drept civil”.
I.2. Caracterele juridice generale ale capacității de folosință
Considerăm că sunt caractere juridice generale ale capacității civile : legalitatea, generalitatea , inalienabilitatea și intangibilitatea .
a. Prin legalitatea capacității civile se înțelege acea trăsătură care constă în stabilirea de către lege , iar nu prin vocația subiectului de drept , acestei capacități ; altfel spus , capacitatea civilă aparține domeniului legii iar nu domeniului voinței individuale .
Legalitatea capacității civile se exprimă în ansamblul normelor care , împreună , formează instituția de drept civil purtând această denumire .
b. Generalitatea capacității civile se exprimă în trăsătura capacității civile de a fi abstractă .
Capacitatea de folosință a persoanei fizice este aptitudinea generală și abstractă a omului de a avea toate drepturile și obligațiile civile .
Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice este aptitudinea acesteia de a dobândi și exercita drepturile civile și de a-și asuma și executa obligațiile civile prin încheierea oricăror acte juridice civile , în afară de cele ce-i sunt oprite prin lege.
c. Inalienabilitatea capacității civile . Acest caracter este consacrat expres de art.6 al.2 din Decretul 31/1954 . “Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință și nici lipsit în tot sau în parte , de capacitatea de exercițiu , decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege “.
Inalienabilitatea și intangibilitatea capacității civile sunt consecințe firești ale primului caracter general și anume legalitatea capacității civile .
Cap.II Capacitatea de folosință a persoanei fizice .
II.1 Aspecte generale privind noțiunea capacității de folosință a persoanelor fizice
În conformitate cu prevederile art.5 al.2 din Decretul 31/54 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice , “capacitatea de folosință este capacitatea de a avea drepturi si obligații” .
Pornind de la această prevedere în literatura juridică s-au formulat mai multe definiții cum ar fi :
“capacitatea de folosință este aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații”
“definim capacitatea de folosință a persoanei fizice ca fiind acea parte a capacității civile care constă în aptitudinea omului de a avea drepturi și obligații civile”
“capacitatea de folosință parte componentă a capacității civile – este aptitudinea generală a unei persoane de a avea drepturi și obligații”
Reținem următoarea definiție :
Capacitatea de folosință a persoanei fizice este acea parte a capacității civile care constă în aptitudinea omului de a avea drepturi și obligații civile .
Din definiția capacității de folosință a persoanei fizice se desprind trei elemente esențiale :
capacitatea de folosință a persoanei fizice este o parte a capacității civile a omului,
ia constă în aptitudinea omului de a avea drepturi și obligații,
aceste drepturi și obligații sunt civile , iar nu drepturi și obligații în general.
Capacitatea de folosință a persoanei fizice este reglementată în aproape toate izvoarele de drept civil , dintre care nu trebuie omise :Constituția , Codul familiei , Decretul nr.31/1954 ; Decretul nr. 32/1954 ; Decretul nr . 212/1974 de ratificare a Pactului Internațional privind drepturile civile și politice ale omului ,Convenția internațională privind drepturile copilului , aprobată prin Decretul nr. 47/1990 și ratificată prin Legea 18/1990 ,Legea 18/1991 ,Legea fondului funciar ,Legea contenciosului administrativ nr.29 /1990.
Din cuprinsul definiției capacității de folosință a persoanei fizice se desprind 4 idei , care o caracterizează.
O primă idee : capacitatea de folosință a persoanei fizice este o parte componentă a capacității civile .
A doua idee : capacitatea de folosință rezidă în aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații .
A treia idee : fiind în perimetrul dreptului civil , aceste drepturi și obligații sunt civile și nu drepturi și obligații reglementate de alte ramuri de drept .
A patra idee : capacitatea de folosință a persoanei fizice este reglementată de lege .
Prin urmare , capacitatea de folosință a persoanei fizice ,nu este altceva ,decât aptitudinea generală , abstractă a acesteia de a fi subiect de drept civil .
Aptitudinea generală a persoanei fizice de a avea drepturi și obligații constituie de fapt , premisa dobândirii de drepturi și de asemenea de obligații concrete prin participarea ei la viața juridică.
Trebuie făcută precizarea , că subiectele de drept , pot fi privite atât în general ca participante la raporturile juridice aparținând oricărei ramuri de drept ale sistemului dreptului obiectiv ,cât participante numai la raporturile de drept civil reglementate de dreptul civil .
II.2. Caracterele juridice ale capacității de folosință și conținutul lor
Capacitatea de folosință a persoanei fizice înfățișează următoarele caractere juridice :
legalitate ;
generalitate ;
inalienabilitate ;
intangibilitatea ;
egalitate ;
universalitate;
Legalitatea capacității de folosință a persoanei fizice exprimă teza că această capacitate este reglementată prin lege, ca excedând voința individuală a persoanei fizice . Examinând legislația civilă , vom observa că legea instituie capacitatea de folosință , determină începutul acesteia , îi stabilește conținutul și reglementează modurile de încetare.
Într-adevăr , art.4 al.1 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice are următoarea prevedere :”Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor “, iar art. 5 din același act normativ dispune : “Persoana fizică are capacitatea de folosință și , în afară de cazurile prevăzute de lege ,capacitatea de exercițiu “.Tot astfel potrivit art. 7 din Decretul 31/1954 : “ Capacitatea de folosință începe de la nașterea persoanei și încetează odată cu moartea acesteia .”
Evident că aceste prevederi din legislația civilă sunt în concordanță cu prevederile Constituției , care în art. 15 al. 1 ,statuează : “Cetățenii beneficiază de drepturile și libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea “.
Generalitatea capacității de folosință a persoanei fizice rezidă în faptul că ființa umană , omul , are aptitudinea generală ,abstractă ,de a avea drepturi și obligații civile . Acest caracter este dedus din prevederile art. 5 al. 2 din decretul nr. 31/1954 , potrivit cărora : ” Capacitatea de folosință este capacitatea de avea drepturi și obligații“.
Toate persoanele fizice au capacitate de folosință , indiferent că ne referim la persoanele cu deplină capacitate de exercițiu , la persoane lipsite de capacitate de exercițiu sau la persoane cu capacitate de exercițiu restrânsă și , indiferent dacă aceste persoane au intrat deja sau nu în raporturi de drept civil .
În ultima analiză , capacitatea de folosință prefigurează , potențial , toate drepturile subiective pe care le poate dobândi o persoană fizică .Ea nu se confundă cu aceste drepturi , ci exprimă numai aptitudinea generală , abstractă de a le dobândi .
c) Inalienabilitatea capacității de folosință a persoanei fizice exprimă teza că aceasta nu poate constitui obiect al unor acte juridice de renunțare sau înstrăinare în total sau în parte .
Acest caracter al capacității de folosință este dedus din dispozițiile art.6 al.2 din Decretul 31 /54 potrivit cărora “Nimeni nu poate renunța , nici în tot , nici în parte, la capacitatea de folosință”.
Actul juridic unilateral sau bilateral prin care o persoană fizică renunță sau înstrăinează capacitatea de folosință , adică aptitudinea generală abstractă , de a dobândi drepturi și de a-și asuma obligații , este lovit de nulitate absolută deoarece aceasta ar însemna o adevărată moarte civilă a omului , care este prohibită de lege , căci , așa cum am văzut , capacitatea de folosință încetează numai prin moarte (art.7 al.1 Decret 31/54) .
Dacă renunțarea sau înstrăinarea capacității de folosință a persoanei fizice este prohibită de lege , nimic nu se opune , ba dimpotrivă , sunt pe deplin valabile actele juridice de renunțare la un drept subiectiv civil , de înstrăinare sau de grevare a acestuia , operații juridice care semnifică participarea persoanei fizice la circuitul civil.
d) Intangibilitatea capacității de folosință a persoanei fizice rezidă în faptul că nici o ființă umană nu poate fi limitată sau îngrădită în această capacitate decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.
Acest caracter al capacității de folosință este dedus din prevederile art. 6 al.1 Decret 31/54 : “Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință decât în cazurile și condițiile stabilite de lege “.
După cum bine s-a observat în literatura juridică ”Prevăzând posibilitatea numai de îngrădire a capacității de folosință legiuitorul a exclus implicit , dar categoric, posibilitatea lipsirii în total de capacitatea de folosință a unei persoane .”
Acest caracter este garantat , atât constituțional cât și penal.
Egalitatea capacității de folosință a persoanei fizice exprimă teza că această capacitate este egală pentru toate ființele umane , cărora li se aplică legea română.
Universalitatea capacității de folosință a persoanei fizice exprimă ideea că această capacitate este recunoscută tuturor persoanelor fizice.
Art.15 al.1 din Constituție consacră norma generală ca : “Cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi.”
Tot astfel , art.4 al.1 Decretul 31/54 prevede : “Capacitatea civilă este recunoscută din același act tuturor persoanelor” iar în art.6 al.1 din același act normativ statuează : “Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință decât în cazurile și condițiile stabilite de lege”.
Pe de altă parte , art.16 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice prevede că : “Orice om are dreptul de a i se recunoaște pretutindeni personalitatea juridică”.
Deci , dacă persoanei fizice i se pot stabilii anumite limite sau îngrădiri ale capacității de folosință , prin dispoziții legale exprese , ia nu poate fi lipsită , total de această capacitate , care exprimă , în esență , calitatea de subiect de drept civil .
Acest caracter derivă din acțiunea principiului fundamental al dreptului civil român “principiul egalității în fața legii civile”, din prevederile constituționale , care consacră egalitatea cetățenilor în fața legii , din legislația civilă care statornicește egalitatea persoanelor fizice în raporturile de drept civil și din legislația internațională , care , fiind ratificată de puterea legiuitoare face parte din dreptul intern.
Art.4 al.2 Decretul 31/54 , prevede “Sexul , rasa , naționalitatea , religia , gradul de cultură sau originea nu au nici o înrâurire asupra capacității”.
Din dreptul internațional amintim art.26 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice ratificat prin Decretul 212/1974 , care prevede : ”Toate persoanele sunt egale în fața legii și au fără discriminare dreptul la ocrotire din partea legii. În această privință legea terbuie să interzică orice discriminare , în special de rasă, culoare , sex , limbă , religie , origine națională sau socială , avere , naștere sau întemeiată pe orice altă împrejurare” .
II.3. Regula dobândirii de la data nașterii .
Întrucât capacitatea civilă de folosință este legată de existența ființei umane , art.7 al.1 Decretul 31/54 prevede “Capacitatea de folosință începe de la nașterea persoanei “ . Aceasta înseamnă că , pentru a avea drepturi și obligații omul trebuie să existe și , ca să existe , trebuie să se nască viu . Un copil născut mort nu a fost niciodată persoană fizică și , ca atare , el nu a putut dobândi drepturi și nu a putut avea obligații .
Din textul menționat mai rezultă și faptul că aptitudinea generală și abstractă de a avea drepturi și obligații ca simplă aptitudine nu face necesară existența discernământului . De aceea , subiectul de drept are această calitate indiferent de vârsta sa .
Prin urmare , de la data nașterii , persoana fizică dobândește capacitate de folosință , adică are aptitudinea generală , abstractă de a dobândi drepturi și de a-si asuma obligații .
Data nașterii se dovedește , de regulă , cu actul de stare civilă , care este certificatul de naștere , eliberat în condițiile legii , în cuprinsul căruia există o rubrică cu această mențiune .
Declarația de înregistrare a nașterii se face la primăria locului unde sa produs nașterea , în termen de 15 zile de la data nașterii de către părinți , iar în cazul unei împiedicări , de către administrația maternității sau unității sanitare unde sa produs nașterea , medicul , moașa sau alte persoane care au fost de față la naștere .
În cazul în care declarația sa făcut tardiv , adică după 15 zile de la naștere , pentru înregistrarea acesteia se disting 2 situații , astfel cum prevăd dispozițiile art.18 D 278/78 cu privire la actele de stare civilă :
Când declarația a fost făcută după 15 zile , dar înlăuntrul unui an de la naștere , înregistrarea se face pe baza aprobării date de către primar;
Când declarația a fost făcută după trecerea unui an de la naștere , înregistrarea se face numai pe baza unei hotărâri judecătorești irevocabile . În acest caz instanța judecătorească va cere poliției să facă cercetări si va lua avizul medicului legist cu privire la vârsta celui a cărui naștere a fost omisă de la înregistrare.
II.4 Excepția dobândirii capacității de folosință
de la data concepțiunii
De la principiul potrivit căruia capacitatea de folosință începe la data nașterii persoanei fizice , textul art.7 al.2 din Decretul 31/54 face o derogare , statornicind că “drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune , însă numai dacă el se naște viu “.
Art.654 Codul Civil dispune : Pentru a succede trebuie neapărat ca persoana care succede să exista în momentul deschiderii succesiunii .
Copilul conceput se consideră că există . Copilul născut mort este considerat că nu există .
Dispozițiile de mai sus , privind recunoașterea capacității de folosință în favoarea copilului conceput , trebuie coroborate cu prevederile art.61 Codul Familiei , care reglementează timpul legal al concepțiunii astfel : “Timpul cuprins între a trei sute și a trei suta opt zecea zi dinaintea nașterii copilului este timpul legal al concepțiunii . El se socotește de la zi la zi”.
Aplicații ale excepției se găsesc și în materie de donație și testament . Astfel art.808 Cod Civil prevede : Este capabil a primii prin donație între vii oricine este conceput în momentul donațiunii . Este capabil a primii prin testament orice este conceput la epoca morții testatorului .
Excepția dobândirii capacității de folosință de la concepțiune este exprimată în adagiul “infans conceptus pronato habetur quoties de commodis ejus agitur” (copilul conceput se socotește născut atunci când e vorba de drepturile sale).
Excepția pe care o avem în vedere se mai numește , în doctrină , și capacitatea de folosință anticipată.
Pentru ca excepția să-și găsească aplicare , este nevoie să fie întrunite cumulativ două condiții , și anume :
să fie vorba de drepturile copilului și nu de obligații pentru acesta ;
copilul să se nască viu ; legea noastră nu pretinde ca , copilul , să fie și viabil .
Prima condiție – să fie vorba de drepturi în favoarea copilului – decurge din însăși natura excepției , de a fi o măsură de favoare pentru copilul conceput dar nenăscut încă .
În practică s-a precizat că dacă în timpul sarcinii mamei , soțul acesteia decedează , în lipsa prevederii care ia în considerare , ca subiect de drept , și pe copilul nenăscut dar conceput , acesta ar trebuii să fie exclus de la moștenirea tatălui său , cea ce ar crea o gravă injustiție .
Din această primă condiție a aplicării excepției rezultă că dacă regula privește aptitudinea de a avea atât drepturi cât și obligații civile , capacitatea de folosință are un conținut mai restrâns , el referindu-se doar la drepturi civile .
Această primă condiție este întrunită nu numai atunci când e vorba de dobândirea de către copilul conceput , a unui drept subiectiv civil determinat , ci și atunci , când el este chemat la o succesiune întreagă ori la o fracțiune dintr-o moștenire, cu toate că aceasta înseamnă atât activ cât și pasiv succesoral .
Această soluție se întemeiază pe două considerente de drept :
copilul dobândește dreptul iar nu obligația de a moștenii ;
potrivit art.19 din D 32/54 “ Acceptarea moștenirii unui minor indiferent de vârstă … va fi socotită totdeauna ca fiind făcută sub beneficiul de inventar “ ; ori acceptarea sub beneficiu de inventar prezintă avantajul , printre altele , că exclude răspunderea pentru pasiv dincolo de limitele activului .
În legătură cu a doua condiție – copilul să se nască viu – este de reținut că legea română în vigoare nu cere ca alte legislații , și condiția viabilității .
Pentru a fi considerat născut viu este necesar și suficient ca copilul să fi respirat măcar o dată . Chiar atunci când a murit imediat după naștere , copilului i se întocmesc două acte de stare civilă : actul de naștere și actul de deces .
Practica s-a pronunțat în sensul că : “Faptul că un copil a decedat mai înainte de a se înregistra nașterea acestuia nu înlătură obligația de înregistrare a nașterii sale “.
Această a doua condiție trebuie înțeleasă și în sensul că , un copil născut mort este considerat că nu a dobândit capacitatea de folosință anticipată ; această împrejurare are semnificația unei condiții rezoluții . Prin urmare , pe când capacitatea de folosință anticipată este condiționată , cea dobândită potrivit regulii – de la naștere – este pură și simplă , neafectată de modalitatea condiției .
Rezultă că excepția dobândirii cu anticipație a capacității de folosință indică drept dată acestei dobândiri data concepțiunii . Cum această dată nu poate fi stabilită post fatum cu exactitate , legiuitorul a instituit prezumția timpului legal al concepțiunii. .
Potrivit acesteia , ca dată a concepțiunii poate fi considerată oricare zi din intervalul de 121 de zile , cuprins între a trei sute și a una sută optzecea zi dinaintea nașterii copilului .
Din redactarea art.61 Codul Familiei rezultă că textul instituie două prezumții :
prezumția celei mai lungi gestații de 300 zile și celei mai scurte gestații de 180 zile
prezumția că era posibilă concepțiunea copilului în oricare dintre zilele intervalului cuprins între a 300 – a și a 180 – a zi dinaintea nașterii .
II.5 Conținutul capacității de folosință a persoanei fizice
5.1. Noțiunea , regulile și criteriile de determinare a conținutului
capacității de folosință a persoanei fizice
Conținutul capacității de folosință a capacității de folosință a persoanei fizice poate fi exprimat atât sintetic cât și analitic .
Sintetic , acest conținut este redat în chiar definiția acestei capacități : aptitudinea omului de a avea toate drepturile și obligațiile civile .
Analitic , prezentarea conținutului capacității de folosință a persoanei fizice se poate face prin prezentarea categoriilor de drepturi și obligații civile pe care le poate avea omul , nu este posibilă o enumerare exhaustivă a drepturilor și obligațiilor civile deoarece după cum este știut , dacă drepturile reale și cele personale nepatrimoniale pot fi enumerate limitativ , fiind prevăzute , expres , ca atare de legea civilă , drepturile de creanță și obligațiile corelative sunt nenumărate .
După natura conținutului drepturilor subiective civile , în conținutul capacității de folosință a persoanei fizice intră aptitudinea omului de a avea toate drepturile patrimoniale și drepturile personale nepatrimoniale și obligațiile corelative acestora .
În stabilirea conținutului capacității de folosință a persoanei fizice trebuie să se țină seama de anumite reguli sau principii după cum urmează :
1) conținutul capacității de folosință a persoanei fizice se stabilește prin raportarea la sistemul legislativ al unui stat , în vigoare la un moment dat ; în “sistemul legislativ” amintit se includ nu numai reglementările naționale interne , cât și reglementările internaționale adoptate de un anumit stat .
2) întinderea reală a conținutului capacității de folosință a persoanei fizice se determină numai de prin luarea în considerare a îngrădirilor acestei capacități , astfel cum acestea sunt stabilite de legislația unui stat , la un moment dat .
3) pentru stabilirea conținutului capacității de folosință a persoanei fizice trebuie avute în vedere nu numai izvoarele specifice ale dreptului civil , ci și actele normative care sunt izvoare specifice pentru alte ramuri de drept , în măsura în care se referă la elemente ale conținutului acestei capacități ; această regulă de determinare a conținutului capacității de folosință a persoanei fizice trebuie luată în seamă mai ales în stabilirea corectă și completă a îngrădirilor acestei capacități .
4) stabilirea conținutului capacității de folosință a persoanei fizice se face cu luarea în considerare numai a aptitudinii omului de a fi titular de drepturi și obligații civile , iar nu și de altă natură , aparținând altor ramuri de drept , precum dreptul constituțional , administrativ , muncii și protecției sociale , comercial , familiei etc .
În concluzie , putem spune că cele patru reguli de determinare a conținutului capacității de folosință a persoanei fizice se pot exprima în :
conținutul capacității de folosință a persoanei fizice este dat de aptitudinea omului de a avea toate drepturile și obligațiile civile
în acest conținut nu intră drepturile interzise prin îngrădirile capacității de folosință și cele aparținând altor ramuri de drept .
Cele mai semnificative criterii de determinare a conținutului capacității de folosință a persoanei fizice sunt :
criteriul naturii drepturilor civile : patrimoniale ori nepatrimoniale
criteriul sursei lor legislative , adică cel al actului normativ care le consacră ; acest criteriu poate fi dispus în : consacrarea internă și consacrarea intenționată a drepturilor civile și obligațiilor civile .
5.2. Îngrădirile capacității de folosință a persoanei fizice
Din caracterul intangibil al capacității de folosință rezultă ca nu pot exista îngrădiri ale acestei capacități decât în cazurile și condițiile prevăzute expres de lege .
După finalitatea lor , incapacitățile de drept civil pot fi împărțite în două categorii :
incapacități cu caracter de sancțiuni
incapacități cu caracter de măsuri de protecție sau de ocrotire
După modul cum operează , incapacitățile de drept civil pot fi împărțite , în două categorii :
incapacități care operează de plin drept , prin simpla încadrare a persoanei fizice în ipoteza normei care stabilește incapacitatea ; cele mai multe incapacități civile fac parte din această categorie
incapacități care operează prin efectul unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă ; aici se încadrează unele incapacități – sancțiune
După izvorul lor , incapacitățile de drept civil pot fi clasificate în :
incapacități stabilite de legea civilă
incapacități stabilite în legea penală
Îngrădirile – sancțiune sunt formate din :
îngrădiri cu caracter de pedeapsă penală
îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă
Din această subcategorie fac parte :
pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi
pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi
Potrivit art.53 din Codul Penal : “Pedepsele sunt principale , complementare și accesorii”
Pedepsele principale sunt :
închisoare de la 15 zile la 30 ani
amendă de la 100.000 la 50.000.000 lei
Pedepsele complementare sunt :
interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani
degradarea militară
Pedeapsa accesorie este interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege . Potrivit art.64 Cod Penal “Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau unora din următoarele drepturi :
dreptul de a alege și de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice ;
dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat;
dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care sa folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii ;
drepturile părintești ;
dreptul de a fi tutore sau curator ;
Interzicerea drepturilor prevăzute la lit.b nu se poate pronunța decât pe lângă interzicerea drepturilor prevăzute la lit.a , afară de cazul când legea dispune altfel .
Dintre drepturile prevăzute de art.64 , pentru dreptul civil prezintă relevanță cele menționate la litera d și e .
Potrivit art.71 din același cod “Pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor drepturilor” prevăzute în art.64 .
Condamnarea la pedeapsa închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor arătate în aliniatul precedent din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă și până la terminarea executării pedepsei , până la grațierea totală sau a restului de pedeapsă , ori până la împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei .
Se observă că , pe când îngrădirea constând în pedeapsa penală , complementară operează prin efectul hotărârii judecătorești , îngrădirea constând în pedeapsa accesorie operează de drept .
5.2.1 Îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă
În această categorie intră , în primul rând , decăderea din drepturile părintești în condițiile art.109 codul familiei . Potrivit art.109 “Dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părintești , prin purtarea abuzivă sau prin neglijența gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte , ori dacă educarea , învățătura sau pregătirea profesională a copilului nu se face în spirit de devotament față de România , instanța judecătorească , la cererea autorității tutelare , va pronunța decăderea părintelui din drepturile părintești . Citarea părinților și autorității tutelare este obligatorie .
Potrivit art.110 codul familiei “Decăderea din drepturile părintești nu scutește pe părinte de a da întreținere copilului”.
Se consideră că , măsura decăderii din drepturile părintești , în temeiul art.109 codul familiei este , ca natură juridică , o pedeapsă mixtă , adică , de dreptul familiei și de drept civil . Pentru dreptul civil o asemenea pedeapsă prezintă relevanță în sensul că ea se concretizează în lipsirea părintelui decăzut de :
dreptul de a-l reprezenta pe minorul sub 14 ani în actele juridice civile
dreptul de a încuviința actele juridice civile ale minorului între 14 și 18 ani . La acestea se adaugă incapacitatea de a fi tutore .
Potrivit art.655 cod civil : “ Sunt nedemni a succede și prin urmare excluși de la succesiune :
condamnatul pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe defunct
acela care a făcut contra defunctului o acuzație capitală , declarată de judecată calomnioasă
moștenitorul major care , având cunoștință de omorul defunctului nu a denunțat aceasta justiției
Art.703 cod civil dispune : “ Erezii care au dat la o parte , sau au ascuns lucruri ale unei succesiuni , nu mai au facultatea de a se lepăda de dânsa ; cu toată renunțarea lor , ei rămân erezi și nu pot lua o parte din lucrurile date la o parte sau ascunse “ .
Art.712 cod civil dispune : “ Eredele care a ascuns obiecte ale succesiunii sau care cu știință sau rea credință nu a trecut în inventar efecte dintr-însa , nu se poate folosi de beneficiul de inventar” .
Art.655 reglementează ceea ce se numește nedemnitatea succesorală ; art. 703 stabilește un caz de acceptare forțată a moștenirii și înlăturarea de la vreun drept asupra lucrurilor dosite sau ascunse ; art.712 stabilește decăderea din beneficiul de inventar .
În practică fostul Tribunal Suprem s-a pronunțat astfel : “Potrivit art. 703 cod civil succesibilul vinovat de ascunderea sau sustragerea unor bunuri succesorale nu poate lua nimic din bunurile ascunse , el urmând să piardă partea care iar fi revenit din acele bunuri . Într-o atare situație , succesibilul este considerat că a acceptat succesiunea fără nici o rezervă , fiind decăzut din posibilitatea de a o accepta sub beneficiul de inventar . Pentru a se aplica sancțiunea prevăzută de textul menționat se cer a fi îndeplinite cumulativ următoarele cerințe : în primul rând dosirea sau darea la o parte presupune un element obiectiv – acțiunea clandestină prin sustragere sau tăinuire a unor bunuri succesorale , ceea ce presupune și un element subiectiv , psihologic , anume intenția frauduloasă . Rezultă din redactarea textului invocat că nu este necesar ca fapta de sustragere să constituie un delict penal , fiind suficient ca moștenitorul să fi săvârșit un delict civil întemeiat pe dol .
Îngrădirile cu caracter de protecție , sunt acele incapacități pe care legiuitorul le-a instituit din considerente de ocrotire sau protecție a intereselor anumitor categorii de persoane , dată fiind situația specială în care se află .
Asemenea incapacități sunt prevăzute de Codul Civil , Codul Familiei .
Incapacități prevăzute de codul civil
art.806 prevede “Minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune nici într-un fel” prin donație sau testament de bunurile sale
art.807 “Minorul de 16 ani poate dispune prin testament și numai pentru jumătate din bunurile de care după lege poate dispune majorele”
art.809 “Minorul de 16 ani nu poate , prin testament , dispune în favoarea tutorelui său”
Minorul , ajuns la majorat , nu poate dispune nici prin donațiune între vii , nici prin testament , în favoarea fostului său tutore , dacă socotelile definitive ale tutelei n-au fost prealabil date și primite .
Sunt exceptați în amândouă cazurile de mai sus ascendenții minorului , care sunt sau au fost tutori ai lor .
art.810 prevede “Doctorii în medicină sau în chirurgie , ofițerii de sănătate și spițerii , care au tratat o persoană în boala de care moare , nu pot profita de dispozițiile între vii sau testamentare , ce dânsa a făcut în favoarea lor în cursul acestei boli .
Sunt exceptate :
Dispozițiile renumeratorii făcute cu titlu particular ; se va ține însă seama de starea depunătorului și de serviciile făcute ;
Dispozițiile universale , până la al patrulea grad inclusiv , afară numai dacă mortul va avea erezi în linie dreaptă și dacă acela în profitul căruia sa făcut dispoziția , nu aste el chiar erede în linie dreaptă .
Aceleași reguli sunt aplicabile în privința preoților .
Art.883 prevede : “Testamentul făcut pe mare nu va putea cuprinde nici o dispoziție în favoarea ofițerilor bastimentului , dacă dânșii nu sunt rudă cu testatorul”
Art.1307 al.1 dispune : “Vânzarea nu se poate face între soți” .
Art.1308 “Sub pedeapsă de nulitate , nu se pot face adjudecări nici direct , nici prin persoane interpune :
Tutorii , ai averii celor de sub a lor tutelă
Mandatarii , ai averii ce sunt însărcinați să vândă
Administratorii , ai averii comunelor sau stabilimentelor încredințate îngrijirii lor
Oficianții publici , ai averilor statului ale căror vânzări se fac printr-înșii “
Art.1309 prevede : “Judecătorii și supleanții , membrii ministerului public și avocații nu se pot face cesionari de drepturi litigioase care sunt de competența tribunalului județean în a cărui rază teritorială își exercită funcțiile lor sub pedeapsa de nulitate , speze și daune interese”.
Incapacitățile prevăzute de codul familiei potrivit art.128 codul familiei : “Este oprit să se încheie acte juridice între tutore , soțul , o rudă în linie dreaptă ori frații sau surorile tutorelui de o parte , și minor , de alta” .
Iar potrivit art.133 al.3 codul familiei : “Minorul nu poate să facă , nici chiar cu încuviințare donații și nici să garanteze obligația altuia” . Textul se referă la minorul care a împlinit 14 ani .
Deci , nu trebuie asimilate îngrădirilor dreptului civil acele îngrădiri ori incompatibilități care sunt cunoscute în alte ramuri de drept cum ar fi drept constituțional , dreptul administrativ , dreptul muncii etc .
II.6 Încetarea capacității de folosință a persoanei fizice
6.1. Moartea – cauză de încetare a capacității de folosință
a persoanei fizice
Capacitatea de folosință a persoanei fizice sfârșește odată cu moartea acesteia .
Fără îndoială că , odată cu moartea persoanei fizice , încetează calitatea acesteia de subiect de drept , iar dispariția subiectului de drept determină sfârșitul capacității de folosință .
Durata capacității de folosință este reglementată de art.7 al.1 din Decretul nr. 31/1954 , care stabilește : “Capacitatea de folosință începe de la nașterea persoanei și încetează odată cu moartea acesteia” .
Constatarea morții unei persoane fizice se realizează în două moduri :
Moartea constatată fizic , direct .
Constatarea judecătorească a morții .
Moartea constată fizic , direct , prin examinarea cadavrului și întocmirea unui certificat constatator al decesului de către medic sau , în lipsă , de un cadru sanitar .
6.2 Declararea judecătorească a morții persoanei fizice
Analiza datelor statisticii demografice conduce la concluzia că regula în materie de deces este întocmirea actului de stare civilă pe baza certificatului constatator al decesului , eliberat de medicul care a constat fizic , direct , prin examinarea cadavrului, decesul .
Totuși , în viața socială apar cu caracter de excepție , situații în care moartea unei persoane nu se poate stabilii fizic , direct , prin întocmirea certificatului constatator al decesului , deși din împrejurări rezultă aproape cu certitudine că persoana dispărută nu se mai află în viață .
În asemenea situații , o sumă de interese juridice , familiale , statale converg spre ideea limpezirii statutului persoanei dispărute cu privire la care există indicii puternice că nu se mai află în viață .
Sediul materiei declarării judecătorești a morții se găsește în cuprinsul Decretului 31/1954 (art.16-21) și al Decretului 32/1954 (art.36-43) .
Expresia “declararea judecătorească a morții” este folosită în două sensuri :
într-un prim înțeles , expresia desemnează instituția juridică având această denumire și cuprinde ansamblul normelor menționate mai sus.
în cel de-al doilea sens expresia indică mijlocul juridic de stabilire a încetării capacității de folosință , când nu-i posibilă constatarea morții fizic , direct .
Reglementarea instituției declarării judecătorești a morții cunoaște două situații juridice :
Declararea judecătorească a morții , precedată de declararea judecătorească a morții
Declararea judecătorească a morții , fără declararea judecătorească prealabilă a dispariției
Ca regulă generală de drept comun pentru declararea judecătorească a morții trebuie îndeplinite cumulativ trei condiții :
Să existe o hotărâre declarativă a dispariției , irevocabilă , care să fi fost afișată 30 de zile la ușa instanței și a primăriei ultimului domiciliu a celui dispărut
De la data ultimelor știri din care rezultă că persoana dispărută era în viață să fi trecut cel puțin 4 ani
Să fi trecut cel puțin 6 luni de la data afișării extrasului de pe hotărârea prin care sa declarat dispariția
A) Declararea judecătorească a dispariției aste o concluzie de fond necesară pentru declararea dispariției , ea presupune că de la data ultimelor știri din care rezultă că persoana era în viață să fi trecut 1 an .
Această concluzie se desprinde din art.16 al.1 Decret 31/1954 : “Cel care lipsește de la domiciliul său poate fi declarat dispărut prin hotărâre judecătorească , putându-se instituii acțiunea dacă a trecut 1 an de la data ultimelor știri din care rezultă că era în viață “.
În cazul stabilirii datelor ultimelor știri se desprind două ipoteze , și anume :
cea în care există probe (înscrisuri , martori) din care rezultă cu certitudine , care este “ziua ultimelor știr” ; pe baza probelor existente se stabilește o anumită zi , ca fiind data ultimelor știri .
cea în care nu există probe cu ajutorul cărora să se dovedească ziua ultimelor știri ; pentru această ipoteză , legiuitorul a prevăzut modul de determinare a datei ultimelor știri , în art.17 al.1 Decret 31/54 astfel : ”Dacă ziua ultimelor știri despre cel care lipsește de la domiciliu nu se poate stabilii , termenele prevăzute în art.16 al.1 și 2 se vor socotii de la sfârșitul lunii ultimelor știri , iar în cazul în care nu se poate stabilii nici luna , de la sfârșitul anului calendaristic”.
Prin urmare , termenul de 1 an se calculează după caz :
data stabilită prin probe ca fiind ziua ultimelor știri din care rezultă că persoana era în viață .
ultima zi a lunii
ultima zi a anului calendaristic în care se plasează știrile din care rezultă că persoana era în viață
În literatura de specialitate s-a precizat că această condiție – să fi trecut cel puțin un an de la data ultimelor știri – trebuie îndeplinită nu numai pentru pronunțarea hotărârii declarativă de dispariție , ci și pentru intentarea acțiunii .
Prin urmare o acțiune pornită înainte de împlinirea acelui an trebuie respinsă ca prematură.
Procedura declarării dispariției presupune :
formularea cererii de declarare a dispariției
faza prealabilă judecății
faza judecății propriu-zise
faza ulterioară judecății
Conținutul acestor etape este stabilit de Decretul 32/1954 în articolele 36-39 .
a) art.36 dispune : “Cererea de declarare a dispariției unei persoane se introduce la instanța judecătorească în circumscripția căreia această persoană si-a avut ultimul domiciliu “.
Cererea de declarare a dispariției poate fi formulată de orice persoană care are interes ; și procurorul poate formula această cerere .
Conform jurisprudenței trebuie avut în vedere ultimul domiciliu al persoanei din țară , iar nu din străinătate .
b) baza prealabilă judecății este destinată culegerii de informații despre persoana fizică dispărută și , eventual , luării de măsuri pentru numirea unui curator , care să-i apere interesele patrimoniale .
Textul articolului 37 din D. 32/1954 prevede că președintele instanței , primind cererea privitoare la declararea dispariției , dispune ca , prin organele poliției și ale primăriei să se culeagă cât mai multe informații referitor la persoană a cărei dispariție se cere a fi declarată .
Totodată președintele instanței dispune să se facă la ultimul domiciliu al acesteia și la primărie afișarea cererii cu invitația ca orice persoană care ar putea da informații pentru soluționarea ei să le comunice instanței .
De asemenea , președintele va putea sesiza autoritatea tutelară de la domiciliul celui a cărei dispariție se care a fi declarată pentru a numii , dacă este cazul un curator .
În conformitate cu prevederile art.38 din D. 32/54 după trecerea a 45 de zile de la afișarea cererii de declarare a dispariției, președintele instanței va fixa termen de judecată și va dispune citarea părților.
Persoana a cărei dispariție se cere a fi declarată se citează la ultimul domiciliu , iar dacă a avut un mandat general , va fi citată atât la ultimul domiciliu cât și la domiciliul mandatarului .
c) faza judecății propriu zise se desfășoară potrivit procedurii obișnuită cu participarea părților din proces cu administrarea probelor necesare dovedirii obiectului cererii și cu concluziile părților prezente la dezbateri .
Judecata se face ascultând concluziile procurorului .
Hotărârea pronunțată de tribunal este susceptibilă de a fi atacată cu apel , potrivit normelor de drept comun .
d) faza ulterioară pronunțării hotărârii judecăți are ca scop principal , ca și faza prealabilă , publicitatea , atât a procesului care a avut loc , dar mai ales a hotărârii pronunțate .
Potrivit dispozițiilor art.39 din decretul 32/54 , prin grija instanței hotărârea de declarare a dispariției , devenită irevocabilă se va afișa timp de 30 de zile la ușa instanței și a primăriei de la ultimul domiciliu a celui dispărut .
Din dispoziția instanței hotărârea va putea fi comunicată autorității tutelare spre a se instituii curatela dacă va fi cazul .
Hotărârea judecătorească de declarare a dispariției , rămasă definitivă , are un singur efect : constată îndeplinirea unei condiții de fond , necesară declarării judecătorești a morții , în ipoteza art.16 al.2 din 31/1954 . Din acest efect este dedusă și natura juridică a declarării dispariției , aceea de a fi o condiție de fond , necesară și prealabilă declarării judecătorești a morții .
Hotărârea declarativă de dispariție nu are nici un efect asupra capacității de folosință a persoanei fizice , deoarece , potrivit art.19 din D. 31/1954 : “ Cel dispărut este socotit a fi în viață dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte , rămasă definitivă “.
Instituirea curatelei dispărutului ori instituirea tutelei minorului dispărutului nu este condiționată de existența unei hotărâri definitive de declarare a dispariției , pentru o asemenea măsură fiind nu numai necesară , ci și suficientă simpla stare de fapt a dispariției persoanei .
Pentru a se putea trece la procedura declarării judecătorești a morții în cazurile obișnuite este necesar să fie îndeplinită cerințe prealabilă a declarării dispariției persoanei fizice .
Declararea morții precedată de declararea dispariției .
Această varietate a declarării morții este prevăzută de al.2 al art.6 D. 31/54 astfel : “Cel declarat dispărut poate fi declarat mort , de asemenea prin hotărâre judecătorească dacă de la data ultimelor știri din care rezultă că era în viață au trecut 4 ani . Declararea morții nu poate fi însă hotărâtă mai înainte de împlinirea unui termen de 6 luni de la data afișărilor de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariția “.
Condițiile necesare declarării judecătorești a morții sunt :
să existe o hotărâre declarativă a dispariției , rămasă definitivă care să fi fost afișată timp de 30 de zile , potrivit art.39 al.1 din D. 32/1954 .
de la data ultimelor știri din care rezultă că persoana era în viață , să fi trecut cel puțin 4 ani , acest termen se calculează ca și termenul de 1 an , prevăzut de al.1 al art.6 , pentru declararea dispariției .
de la data afișărilor extrasului de hotărâre declarativă a dispariției să fi trecut cel puțin 6 luni .
Dacă aceste 3 condiții sunt îndeplinite , se poate declanșa procedura declarării judecătorești a morții.
Declararea morții neprecedată de declararea dispariției .
Al.3 art.16 din D. 31/1954 prevede : “Cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată , într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare care îndreptățește a se presupune decesul , poate fi declarat mort , fără a se mai declara în prealabil dispariția sa , dacă a trecut cel puțin 1 an de la data împrejurării în care a avut loc dispariția .
Condițiile declarării judecătorești a morții sunt :
persoana să fie dispărută într-o împrejurare excepțională care îndreptățește a se presupune decesul , precum : fapte de război , accident de cale ferată naufragiu și altele asemănătoare (accident aviatic , cutremur , inundație , revoluție etc) .
de la data împrejurării dispariției persoanei să fi trecut cel puțin 1 an
Dacă nu se poate stabilii ziua împrejurării în care a avut loc dispariția , termenul prevăzut în art.16 al.3 se va socotii de la sfârșitul lunii în care această împrejurare s-a produs , iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna , de la sfârșitul anului calendaristic .
Doctrina ca și jurisprudența , admit că declararea judecătorească a morții precedată de declararea dispariției reprezintă regula , iar declararea morții neprecedată de declararea dispariției constituie excepția .
Printr-o Decizie a fostului T.S. s-a stabilit că “potrivit art.16 al.ultim D. 31/54 cel dispărut în cursul unor fapte de război , într-un accident de cale ferată , într-un naufragiu sau intr-o altă împrejurare asemănătoare poate fi declarat mort fără ca în prealabil să se mai constate dispariția dacă a trecut cel puțin 1 an de la data împrejurării în care a avut loc dispariția . Situația vizată de text este aceea în care nu există un certificat constatator al morții , deoarece dacă există un astfel de certificat oficial , eliberat ca urmare a găsirii cadavrului , înregistrarea decesului se poate face direct la delegatul de stare civilă . Prin urmare în lipsa unui certificat constatator al decesului , declararea morții nu se poate face decât pe care judecătorească în condițiile și cu procedura prevăzută de art.40 din D. 32/54 .
De vreme ce o persoană (marinar) aflându-se în stare de ebrietate la 1 ianuarie 1987 s-a aruncat de pe navă în Dunăre (în timp ce nava era ancorată în portul Galați) și, drept urmare s-a înecat – fără a putea fi salvată , cu toate eforturile echipajului – dar nu sa găsit cadavrul ei , ci doar hainele și buletinul de identitate , în mod temeinic și legal instanța de font l-a declarat pe cel în cauză dispărut , iar nu mort , situația expresă neîncadrându-se în prevederile de excepție din art.16 al.3 din D. 31/54 .
Procedura declarării judecătorești a morții este prevăzută de art.40 D. 31/54 și identică cu procedura stabilită pentru declararea judecătorească a dispariției . Rezultă că :
cererea se va adresa tribunalului în raza teritorială a căruia dispărutul a avut ultimul domiciliu
președintele instanței va dispune să se culeagă cât mai multe informații cu privire la persoana dispărută , prin organele poliției și ale primăriei
cererea va fi afișată la ultimul domiciliu al persoanei dispărute și la primărie
după trecerea a 45 de zile de la afișare , președintele instanței va fixa termenul de judecată și va dispune citarea părților
prezența procurorului la judecată și concluziile acestuia sunt obligatorii
Potrivit art.41 din D. 31/54 , hotărârea de declarare a morții irevocabilă , va fi comunicată serviciului de stare civilă , pentru a fi înregistrată în registrul actelor de stare civilă .
Stabilirea datei morții în hotărârea declarativă de moarte și rectificarea ei .
Hotărârea declarativă de moarte trebuie să cuprindă în mod obligatoriu și data morții (anul , luna , ziua) .
Potrivit dispozițiilor art.18 al.2 și 3 D. 31/54 : “Data morții dispărutului se stabilește potrivit cu împrejurările în lipsă de indicii îndestulătoare , se va stabilii ca dată a morții ultima zi a termenului după care se poate cere declararea judecătorească a morții” .
Întrucât stabilirea datei morții reprezintă o chestiune de fapt , ia poate fi dovedită cu orice mijloc de probă .
Din textul art.18 al.2 și 3 D. 31/54 rezultă două situații :
posibilitatea stabilirii datei morții pe baza probelor administrate
imposibilitatea stabilirii acestei date prin probe , când se va recurge la prevederea art.18 al.3 din decret , care stabilește ca dată a morții ultima zi a termenului după care se poate cere declararea judecătorească a morții .
Art.18 al.4 D. 31/54 îngăduie și rectificarea datei decesului în cazul declarării judecătorești a morții dispunând : “Instanța judecătorească va putea rectifica data morții stabilită potrivit dispozițiilor prezentului articol dacă se va dovedii ca adevărată o altă dată”.
Acțiunea în rectificarea datei morții poate fi introdusă de orice persoană interesată , iar data adevărată a morții poate fi dovedită prin orice mijloace de probă .
După rectificarea datei morții toate efectele produse de hotărârea declarativă se vor raporta la noua dată a morții .
Efectul esențial al hotărârii de declarare a morții este identic , în principiu , cu cel produs cu actul de deces al morții constatate fizic și anume încetarea capacității de folosință a persoanei fizice.
Deși hotărârea declarativă de moarte are caracter constitutiv , ea produce efecte nu numai pentru viitor de la data când devine irevocabilă , dar și pentru trecut începând cu data stabilită în cuprinsul hotărârii ca fiind a morții .
Întrucât de faptul morții sunt legate efecte importante în dreptul civil , unele care se vor produce începând cu data morții și altele care încetează odată cu moartea persoanei fizice .
Căsătoria celui declarat mort încetează odată cu data stabilită a morții . Aceasta înseamnă că după declararea judecătorească a morții soțului dispărut , soțul aflat în viață se va putea recăsători .
Filiația față de tată stabilită în baza prezumției de paternitate prevăzută de art.53 codul familiei va fi retroactiv înlăturată pe data reținută în hotărâre ca fiind cea a morții , dacă copilul sa născut ulterior datei morții celui dispărut .
Drepturile viagere vor înceta pe baza stabilită ca fiind cea a morții .
Deschiderea succesiunii celui declarat mort va avea loc pe data stabilită în hotărârea judecătorească ca fiind cea a morții .
În practica judiciară s-a decis că deși succesiunea se deschide pe data morții , prescripția dreptului de opțiune succesorală începe să curgă numai de la data când hotărârea declarativă de moarte a devenit irevocabilă .
Art.20 din D. 31/54 dispune și anularea hotărârii declarative de moarte astfel : “Dacă cel declarat mort este în viață , se poate cere , oricând anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea”.
Procedura anulării presupune intentarea unei acțiuni în anulare , care poate fi formulată de orice persoană interesată la instanța care a pronunțat hotărârea .
Judecata se face de urgență cu ascultarea persoanelor care au fost părți la procedura declarativă de moarte și ascultând concluziile procurorului . Efectul hotărârii de anulare , esențial este acela că încetarea capacității de folosință este înlăturat .
Conform al.2 art.20 cel declarat mort poate avea după anularea hotărârii declarative de moarte , înapoierea bunurilor sale . Dar , dobânditorul cu titlu oneios nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se face dovada că la data dobândirii știa că persoana declarată moartă este în viață .
II.7 Comorienții
Potrivit art.12 din Decretul 31/1954 ”în cazul în care mai multe persoane au murit în aceeași împrejurare , fără să se poată stabili dacă una a supraviețuit , ele sunt socotite că au murit deodată”. Rezultă că prin comorient trebuie să înțelegem :
două sau mai multe persoane
decedate în aceeași împrejurări
în astfel de condiții încât nu se poate stabili dacă a supraviețuit alteia
La aceste trei condiții prevăzute de lege , se mai adaugă încă o condiție , și anume , ca între persoanele în cauză ”să existe vocație succesorală reciprocă , pentru ca numai într-o astfel de situație interesează a se stabili cu precizie momentul morții fiecăruia . Dacă nu există o astfel de relație problema comorienților nu se pune .
Situația juridică numită comorienți prezintă utilitate practică , îndeosebi în materie succesorală , deoarece , potrivit art.654 cod civil “Pentru a succede trebuie neapărat ca persoana ce succede să existe (adică să fie în viață) în momentul deschiderii succesiunii”.
Dovada lipsei morții se face prin orice mijloc de probă admisă de lege . Există și cazuri în care o asemenea probă nu poate fi făcută , cum e cazul comorienților . Pentru această ipoteză , legiuitorul instituie prezumția simultaneității ori concomitenței momentului morții .
În doctrina sa mai precizat că situația comorienților presupune persoane între care există vocație succesorală reciprocă . În ultimul timp , însă , si-a făcut simțită prezența o a doua fază , care nu condiționează situația juridică numită ”comoriență” de reciprocitatea vocației succesorale .
Putem afirma că pentru toți comorienții , capacitatea de folosință încetează la aceeași dată , deoarece , potrivit prezumției instituită de lege toți sunt socotiți că au decedat deodată .
Cap.III Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice
III.1. Noțiuni generale despre capacitatea de exercițiu
a persoanei fizice
Simpla existență a ființei umane nu este îndestulătoare pentru ca titularul capacității de folosință , adică subiectul de drept civil să poată încheia personal acte civile . Pentru a încheia valabil acte juridice , producătoare de efecte juridice , este necesar ca persoana fizică să aibă o anumită maturitate psihică să-și poată da seama de consecințele acțiunilor sale .
Prin urmare , pe când orice persoană fizică are capacitatea de folosință , capacitatea de exercițiu o are numai persoana care poate să-și exercite drepturile și să-și asume obligații săvârșind personal și singură acte juridice , adică persoana care are o voință conștientă și o anumită maturitate psihică , pentru aș-i da seama de urmările actelor juridice pe care le încheie .
Evident că această maturitate psihică , deci capacitatea de exercițiu , se dobândește numai după ce minorul a ajuns la o anumită vârstă . Este motivul pentru care textul art.8 din D. 31/54 prevede că persoana fizică dobândește capacitatea deplină de exercițiu la vârsta majoratului .
Definiția legală a capacității de exercițiu o aflăm în art.5 al.3 D. 31/54 , care prevede : ”capacitatea de exercițiu este capacitatea persoanei de a-și executa drepturile și de a-și asuma obligații săvârșind acte juridice”.
În literatura de specialitate au fost dare mai multe definiții capacității de exercițiu însă noi o reținem pe următoarea :
“Vom definii capacitatea de exercițiu a persoanei fizice ca acea parte a capacității civile a omului care constă aptitudinea acestuia de a dobândi și exercita drepturi civile și de a-și asuma și executa obligații civile prin încheierea de acte juridice civile”.
Premizele capacității de exercițiu a persoanei fizice sunt :
existența capacității de folosință a persoanei fizice
existența discernământului , adică a puterii omului de a-și reprezenta corect consecințele juridice civile ale manifestării sale de voință
Ținând seama de existența și calitatea discernământului omului , având în vedere înaintarea ei în vârstă capacitatea de exercițiu are trei ipostaze :
lipsa capacității de exercițiu
capacitatea de exercițiu restrânsă
capacitatea de exercițiu deplină
Sunt lipsiți de capacitate de exercițiu :
minorii sub 14 ani
alienații ori debilii mintal puși sub interdicție judecătorească
Capacitatea de exercițiu restrânsă aparține minorilor între 14 și 18 ani .
Au deplină capacitate de exercițiu majorii (cei cu 18 ani îndepliniți) și femeia căsătorită înainte de 18 ani .
Reglementarea capacității de exercițiu a persoanei fizice se găsește în D. 32/54 și alte izvoare de drept civil .
Caracterele capacității de exercițiu a persoanei fizice
Fiind o parte a capacității civile , capacitatea de exercițiu are caracterele acesteia : legalizate, generalizate , inalienabilitate , intangibilitatea și egalitate .
Aceste caractere nu trebuie raportate însă la lipsa capacității de exercițiu .
Legalitatea capacității de exercițiu a persoanei fizice înseamnă că instituirea , stabilirea conținutului precum și încetarea sunt de domeniul exclusiv al legii , aceste aspecte nefiind de domeniul voinței individuale .
Generalitatea capacității de exercițiu a persoanei fizice se referă la conținutul acesteia și constă în aptitudinea omului de a dobândi și exercita obligațiile civile prin încheierea actelor juridice civile , cu excepția celor oprite de lege .
Inalienabilitatea capacității de exercițiu a persoanei fizice este consacrată expres, în art.6 al.2 D.31/54 astfel : ”Nimeni nu poate renunța nici în tot și nici în parte la capacitatea de exercițiu”.
Rezultă că nu este admisă renunțarea la capacitatea de exercițiu .
Intangibilitatea capacității de exercițiu stabilită în art.6 al.1 D. 31/54 dispune : ”Nimeni nu poate fi lipsit , în tot sau în parte , de capacitatea de exercițiu , decât în cazurile și condițiile stabilite de lege “.
Egalitatea capacității de exercițiu a persoanelor fizice este stabilită în comun cu egalitatea capacității de folosință , este consacrată de textul art.4 al.2 din D. 31/54 care are următoarea redactare : ”Sexul , rasa , naționalitatea , religia , gradul de cultură sau originea , nu au nici o înrâurire asupra capacității .
III.2. Lipsa capacității de exercițiu a persoanei fizice
. Categorii de persoane fizice lipsite de capacitate
de exercițiu
În conformitate cu legislația noastră civilă sunt lipsite total de capacitate de exercițiu două categorii de persoane :
persoanele care nu au împlinit vârsta de 14 ani
persoanele puse sub interdicție judecătorească
Aceiași clasificare o găsim și în art.11 al.1 din Decretul 31/1954 .
Legiuitorul apreciază că minorul care nu a împlinit 14 ani , nu are discernământ și deci nu i se poate permite să încheie personal acte juridice .
Lipsirea minorului -care nu a împlinit 14 ani- de capacitatea de exercițiu constituie o măsură de protecție , instituită de lege cu scopul de a-l ocroti pe acesta de propria sa nedibăcie , datorită frăgezimii vârstei .
Pe de altă parte , lipsirea persoanei puse sub interdicția de capacitatea de exercițiu constituie tot o măsură de protecție , dar de data aceasta a persoanei care nu are discernământ datorită alienației sau debilității mintale . Măsura punerii sub interdicție a persoanei lipsite de discernământ din cauza alienației sau debilității mintale , o ia instanța judecătorească , care comunică hotărârea de punere sub interdicție irevocabilă autorității tutelare , pentru desemnarea unui tutore .
Pornind de la regula de drept comun , potrivit căreia minorii sub 14 ani și persoanele interzise sunt lipsite de capacitate de exercițiu , dispoziția art.950 cod civil concretizează această situație juridică în materie contractuală statuând următoarele : ”Necapacitate de a contracta sunt : -minorii și interzișii” .
Potrivit art.30 al.1 din D. 32/54 , președintele instanței , sesizat cu o cerere de punere sub interdicție , va lua măsuri ca cererea împreună cu înscrisurile anexate , să fie comunicate procurorului , pentru efectuarea cercetărilor și luarea părerii unei comisii de medici specialiști .
În conformitate cu prevederile al.2 ale aceluiași articol , președintele instanței sesizează totodată autoritatea tutelară de la domiciliul celui a cărui punere sub interdicție se cere , pentru a se face aplicarea dispozițiilor art.146 din Codul familiei , referitoare la numirea curatorului , pentru îngrijirea persoanei și respectarea acesteia , precum și pentru administrarea bunurilor .
Instanța este obligată , de asemenea să audieze pe cel a cărui punere sub interdicție s-a solicitat , pentru a constata starea sa mintală , cerință impusă de art.35 al.2 și 3 din D. 32/54 .
Cu ocazia audierii bolnavului , este necesară întocmirea unui proces verbal în care să fie consemnate instanței , pentru a putea fi exercitat ulterior controlul judiciar sub acest aspect .
Încălcarea prevederilor legale sus-menționate , atrage nulitatea sentinței pronunțate.
. Reprezentarea legală a persoanelor fizice lipsite de
capacitate de exercițiu
Potrivit art.11 al.2 din D. 31/1954 “Pentru cei ce nu au capacitate de exercițiu , actele juridice se fac de reprezentanții lor legali”.
Din cuprinsul textului se desprinde concluzia că persoanele lipsite de capacitate de exercițiu nu pot participa personal la încheierea actelor juridice , ci numai prin reprezentare .
Reprezentarea este procedeul tehnic juridic prin care o persoană , numită reprezentant , încheie un act juridic în numele și pe seama altei persoane , numită reprezentat , astfel încât efectele actului încheiat se produc direct în persoana celui reprezentat .
Codul familiei reglementează unele împrejurări în care operează reprezentarea .
Art.105 al.1 codul familiei prevede ”Pacienții au dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor și de a-l reprezenta în actele civile până la data care el împlinește vârsta de 14 ani”.
Art.124 al.1 codul familiei “Tutorele are obligația de a administra bunurile minorului și de a-l reprezenta în actele civile , însă numai până la data când acesta împlinește vârsta de 14 ani”.
Art.147 codul familiei “Regulile privitoare la tutele minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani se aplică și în cazul tutelei celui pus sub interdicție , în măsura în care legea nu dispune altfel”. Deci interzisul judecătoresc este reprezentat de tutore .
Rezultă că , reprezentantul legal nu este parte în actul judiciar încheiat și actul respectiv nu produce efecte fașă de el , ci numai fașă de minor sau interzis .
III.2.3. Actele juridice permise celui lipsit de
capacitatea de exercițiu
Fiind o măsură de ocrotire a persoanei fizice , lipsa capacității de exercițiu datorată lipsei de discernământ nu trebuie să funcționeze împotriva acestei finalizări ci numai atât cât e necesar .
Cu toate că persoanei lipsite de capacitate de exercițiu îi este interzisă să încheie personal acte juridice civile , ca o măsură de protecție a acestei persoane , totuși , din rațiuni existențiale , se îngăduie unor asemenea persoane să facă valabil anumite acte juridice civile .
Ne referim la următoarele acte juridice civile :
Actele de consemnare a patrimoniului , care au ca scop păstrarea unui drept pe cale de a se pierde , nefiind necesare pentru titular , ca de exemplu : somația , inventarul bunurilor la cere o persoană are dreptul , înscrierea unei ipoteci , întreruperea unei prescripții prin cererea de chemare în judecată .
Actele juridice mărunte , de mică importanță care se încheie în mod curent pentru necesitățile zilnice ale traiului , cum sunt : cumpărarea de rechizite școlare , cumpărarea de bilete pentru transportul în comun sau pentru spectacole , cumpărături obișnuite în magazine etc .
Deși aceste acte sunt acte juridice de drept civil și cu toate că sunt încheiate de persoane lipsite de capacitate de exercițiu , valabilitatea lor n-a fost contestată nici înlocuită și nici de jurisprudență .
III.2.4. Încetarea stării juridice a lipsei capacității
de exercițiu
Situația juridică a lipsei capacității de exercițiu ia sfârșit astfel :
în cazul minorului prin împlinirea vârstei de 14 ani , când dobândește capacitatea de exercițiu restrânsă prin decesul minorului
în cazul persoanei pusă sub interdicție judecătorească , prin ridicarea interdicției (tot prin hotărâre judecătorească irevocabilă) sau prin decesul acesteia .
III.3. Capacitatea de exercițiu restrânsă – noțiune ,
început , conținut , încetare
Potrivit prevederilor Decretului 31/54 , data dobândirii capacității depline de exercițiu este marcată de împlinirea vârstei de 18 ani , iar data până la care persoana fizică este lipsită de capacitatea juridică este marcată de împlinirea vârstei de 14 ani , rămânând neacoperită perioada între 14 și 18 ani .
Textul de principiu , care reglementează capacitatea de exercițiu restrânsă este cel al art.9 D. 31/54 ”Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de exercițiu restrânsă”.
Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de către acesta cu încuviințarea prealabilă a părinților sau a tutorelui .
Capacitatea de exercițiu restrânsă este aptitudinea minorului de 14-18 ani de a dobândi și exercita drepturi civile și de a-și asuma și executa obligațiile civile prin încheierea , personal , a anumitor acte juridice civile .
Caracteristicile definitorii ale capacității de exercițiu restrânsă sunt următoarele:
aparține numai minorilor între 14 și 18 ani
constă în aptitudinea unui astfel de minor de a-și exercita drepturile civile și de a-și asuma obligațiile civile prin încheierea , personal , a unor acte juridice civile
realizarea ei presupune încheierea , personal , numai a anumitor acte juridice civile
Caracterul acestei capacități de execuție de a fi restrânsă rezultă din :
titularul ei este doar minorul între 14 și 18 ani
deși presupune încheierea actelor juridice personal de către un asemenea minor , ea nu înseamnă și singur , ci cu anumite încuviințări prealabile
anumite acte civile sunt oprite minorului între 14 și 18 ani , dar sunt permise persoanei fizice cu deplină capacitate de exercițiu
Potrivit prevederilor art.19 al.1 din D.31/54 , minorul care a împlinit 14 ani capacitate de exercițiu restrânsă .
Deci , împlinirea vârstei de 14 ani este singurul mod de dobândire a capacității de exercițiu restrânse . Dovada împlinirii acestei vârste se face cu certificatul de naștere sau cu buletinul de identitate , care se eliberează pe baza acestui certificat .
În cazul în care minorul a fost pus sub interdicție judecătorească înainte să fi împlinit vârsta de 14 ani , iar în perioada vârstei de 14-18 ani i se ridică interdicția prin hotărâre judecătorească , capacitatea restrânsă va fi dobândită de acesta la ridicarea interdicției .
Prin conținutul capacității de exercițiu restrânsă se înțelege aptitudinea minorului de 14-18 ani de a încheia personal acte juridice prin care își exercită drepturile subiective civile și își asumă obligații civile în condițiile legii .
Când vorbim de conținutul capacității de exercițiu restrânsă avem în vedere numai actele juridice civile încheiate de minorul de 14-18 ani , nu și actele juridice privind altă ramură de drept .
Pentru determinarea conținutului capacității de exercițiu restrânsă apare ca utilă clasificarea actelor juridice civile prin raportarea lor la numărul de 14-18 ani . O asemenea clasificare cuprinde următoarele categorii :
acte juridice pe care numărul de 14-18 ani le încheie valabil personal și singur , fără vreo încuviințare prealabilă
acte juridice civile pe care le încheie personal , dar cu încuviințarea prealabilă fie numai a ocrotitorului legal , fie cu încuviințarea dublă a ocrotitorului legal și a autorității tutelare
acte juridice civile interzise minorului (pe care nu le poate încheia chiar dacă a existat încuviințare)
Actele juridice pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia valabil personal și singur , fără nici o încuviințare prealabilă .
Următoarele acte juridice civile minorul de 14-18 ani le poate încheia personal și singur , fără nici o încuviințare prealabilă :
Actele de consemnare a patrimoniului și actele judiciare mărunte , de mică importanță pe care le putea încheia și până la 14 ani . Este normal să nu i se refuze minorului de 14-18 ani încheierea acestor acte care le putea face anterior împlinirii acestei vârste .
Actele de administrare a patrimoniului , cu condiția ca minorul de 14-18 ani să nu fie lezat . Este soluția pe care o dă textul art.25 al.1 din Decretul 32/54 , în pofida regulii că actele de administrare se încheie numai cu încuviințarea prealabilă a ocrotitorilor legali . Într-adevăr , dispozițiile acestui articol circumscriu acțiunea în anulare pentru leziune la minorii de peste 14 ani , care , încheind acte juridice de administrare fără prealabilă încuviințate a părinților sau tutorelui , au fost lezați . Deci , dacă minorului ni i s-a pricinuit vreo vătămare , actul este valid .
Contractul de depozit special la CEC , în conformitate cu art.10 al.4 din D. 31/54 și cu ale Statutului CEC .
Redactarea testamentului la împlinirea vârstei de 16 ani , prin care minorul va putea să dispună de jumătate din ceea ce ar fi putut dispune dacă ar fi fost major , așa cum prevede art.807 cod civil .
Actele juridice civile pe care minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă le poate încheia personal , dar cu încuviințarea ocrotitorului legal.
Minorul de 14-18 ani poate încheia personal , însă cu încuviințarea părinților următoarele acte :
Actele de administrare a unui bun individual determinat .
Din această categorie exemplificăm închirierea unui imobil pe o durată de cel mult 3 ani , pentru că darea lui în locație pe un termen mai lung de 3 ani , fiind supusă transcrierii potrivit textului art.711 pct.9 cod procedură civilă , este considerată act de dispoziție . Trebuie menționat că s-a susținut și opinia izolată că închirierea imobilelor ar fi considerată act de dispoziție când depășește termenul de 5 ani .
Problema va fi aprofundată în cadrul cursului privitor la contractele speciale .
De asemenea , tot acte de administrare a unui bun determinat sunt : contractul de antrepriză cu privire la repararea unui bun sau contractul de asigurare a unui bun contra daunelor .
b) Actele de administrare a patrimoniului minorului , care , privite prin prisma naturii lor juridice și raportate la un bun determinat , apar ca acte de dispoziție , dar raportate la întregul patrimoniu , le calificăm ca acte de administrare a patrimoniului, deoarece fiind la exploatarea normală a acestuia ori folosirea veniturilor sale .
Deci , unele acte care din punct de vedere al naturii lor juridice sunt acte de dispoziție , raportate însă la întregul patrimoniu , la scopul și necesitatea punerii lui în valoare , trebuie calificate ca acte de administrare a patrimoniului . La o asemenea calificare ne conduce textul art.129 al.4 codul familiei , care dispune că “tutorele poate înstrăina , fără prealabilă încuviințare a autorității tutelare , bunurile supuse pieriri ori stricăciunii , precum și bunurile devenite nefolositoare pentru minor , dacă valoarea acestora din urmă nu depășește suma de 250 lei”.
Prin urmare , din cuprinsul acestui text de lege rezultă că pentru calificarea unui act juridic drept act de administrare a patrimoniului sau act de dispoziție , criteriul îl constituie nu natura juridică a actului , ci scopul lui . Deci actul de înstrăinare a unui bun perisabil , indiferent de valoarea lui ți actul de înstrăinare a unui bun nefolositor pentru minor de până la 250 lei vor fi considerate acte de administrare a patrimoniului și nu acte ale dispoziției .
Printre actele de administrare a patrimoniului figurează și acceptarea unei donații fără condiții ori sarcini , precum și acceptarea unui legat cu titlu particular neafectat de vreo condiție sau sarcină .
Trebuie făcută precizarea că acceptarea unei donații sau legat cu sarcini ori sub condiție , precum și acceptarea unui legat universal sau cu titlu universal , deoarece dau naștere unor obligații în sarcina acceptantului sunt acte de dispoziție .
Pentru a încheia enumerarea actelor juridice pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia personal , dar cu încuviințarea , indiferent că primesc un bun individual determinat ori nu patrimoniului , pe care le încheie minorul personal , se cere și încuviințarea părinților sau tutorelui . De la această regulă există o singură excepție , stabilită de art.25 al.1 din D.32/1954 , privind actele de administrare a patrimoniului , pe care le poate încheia minorul de 14-18 ani cu condiția să nu se lezeze .
Acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia , personal , dar cu dublă încuviințare a ocrotitorului legal și a autorității tutelare .
Potrivit dispozițiilor art.133 al.2 codul familiei “Dacă actul pe care minorul urmează să-l încheie face parte dintre acela pe care tutorele nu le poate încheia decât cu încuviințarea autorității tutelare , va fi necesară și prealabilă încuviințarea acesteia“.
Pentru a vedea ce acte tutorele va trebui să ceară încuviințarea autorității tutelare , vom apela la prevederile art.129 al.2 , care statuează : “Tutorele nu poate , fără prealabilă încuviințare a autorității tutelare , să facă valabil înstrăinarea ori gajarea bunurilor minorului , precum și să încheie orice alte acte care depășesc dreptul de a administra”.
Din coroborarea celor două dispoziții legale rezultă că din această grupă fac parte actele de dispoziție , adică : înstrăinarea bunurilor , grevarea acestora cu sarcină reală (ipoteca , gaj) , renunțarea la un drept , tranzacția , precum și orice act care depășesc administrarea patrimoniului .
Întrucât , cu privire la sfera actelor juridice încheiate de minorul de 14-18 ani , cu dublă încuviințare , există controverse în doctrină ; vom enumera actele juridice pentru care considerăm că este necesară dubla încuviințare , deoarece sunt acte de dispoziție :
Închirierea unui imobil pe o durată mai de 3 ani (după alte opinii , pe o durată de 5 ani)
Acceptarea unei succesiuni . Cu toate că textul art.19 din D. 32/54 prevede că acceptarea moștenirii cuvenite unui minor , indiferent de vârstă , este socotită ca fiind făcută sub beneficiu de inventar , totuși majoritatea autorilor sunt de părere că acceptarea moștenirii este un act juridic ce depășește sfera dreptului de administrare a patrimoniului , fiind socotit act de dispoziție .
Argumentul peremptoriu al acestei opinii este dedus din prevederile art.751 și 752 cod civil , care obligă pe descendenți , când vin la moștenire în concurs cu alți descendenți , să raporteze donațiile succesiunii , cu excepția împrejurării că renunță la succesiune , motiv pentru care este considerat act de dispoziție .
acceptarea unei donații sau legat cu sarcini ori sub condiție precum și acceptarea unui legat universal sau cu titlu universal , care dând naștere unor obligații în sarcina acceptantului , sunt considerate acte de dispoziție .
renunțarea la succesiune , întrucât constituie un act de dispoziție .
Actele juridice civile interzise minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă dar permise majorului .
Potrivit legii , un număr limitat de acte juridice sunt interzise minorului de 14-18 ani , ele fiind permise numai persoanei majore . Este vorba de contracte de donație și acte juridice prin care se garantează obligația acestuia (de ex. ipoteca , gajul , fidejusiunea) . Astfel de acte juridice minorul nu poate încheia nici chiar cu dublă încuviințare .
Textul art.133 al.3 codul familiei dispune : “Minorul nu poate să facă , nici chiar cu încuviințate donații și nici să garanteze obligația altuia ”.
Încetarea capacității de exercițiu restrânsă .
Capacitatea de exercițiu restrânsă încetează în următoarele cazuri :
când minorul de 14-18 ani dobândește deplina capacitate de exercițiu, adică la împlinirea vârstei de 18 ani ca regulă și la data încheierii căsătoriei de către femeie (16 ani , iar în anumite condiții chiar 15 ani) , ca excepție .
În cazul majoratului , încetarea capacității de exercițiu restrânsă este definitivă ea ne fiind reversibilă .
În cazul încheierii căsătoriei încetarea capacității de exercițiu restrânsă nu este definitivă , ea fiind reversibilă , în cazul declarării nulității sau anulării căsătoriei , dacă a survenit până la împlinirea vârstei de 18 ani , iar femeia a fost de rea credință .
când minorul de 14-18 ani este pus sub interdicție judecătorească .
Prin punerea minorului sub interdicție judecătorească , el devine incapabil , fiind total lipsit de capacitate de exercițiu . În cazul în care interdicția judecătorească este ridicată , înainte de împlinirea vârstei de 18 ani minorul redobândește capacitatea de exercițiu restrânsă .
când minorul de 14-18 ani decedează .
Prin decesul minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă , fie că suntem în prezența morții constate fizic , fie că suntem în prezența hotărârii irevocabile de donație declarative de moarte , încetează atât capacitatea de exercițiu restrânsă cât și capacitatea deplină de folosință , deoarece dispare subiectul de drept civil .
III.4. Capacitatea de exercițiu deplină – noțiune , început ,
conținut , încetare .
În dreptul civil român , capacitatea de exercițiu deplină constituie regula , principiul , iar lipsa de capacitate de exercițiu și capacitatea de exercițiu restrânsă constituie excepții de la regulă .
Capacitatea deplină de exercițiu rezidă în aptitudinea persoanei fizice de a-și exercita drepturile subiective civile și de a-și asuma obligații prin încheierea personal și singură a tuturor actelor juridice civile îngăduite de lege .
Din definiție rezultă că însușirea capacității de exercițiu de a fi deplină rezidă în trei caracteristici :
actele juridice civile se încheie personal și nu prin reprezentant legal , ca în cazul lipsei capacității de exercițiu ; în cazul în care omul cu deplină capacitate de exercițiu încheie actul juridic civil prin reprezentare , aceasta este o reprezentare convențională izvorâtă din contractul de mandat , pe care-l încheie personal
actele juridice civile se încheie singur , fără vreo încuviințare prealabilă , ca în cazul capacității de exercițiu restrânsă
persoana cu capacitate deplină de exercițiu poate încheia toate actele juridice civile fără a-i fi interzise unele acte , cum e cazul minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă ; atributul “toate” nu exclude unele acte interzise , oprite chiar și pentru cel cu capacitate de exercițiu deplină ; avem în vedere faptul că îngrădirile capacității de folosință reprezintă în același timp și îngrădiri ale capacității de exercițiu
Capacitatea de exercițiu deplină se dobândește la împlinirea vârstei majoratului civil și anume la 18 ani . Acest mod de dobândire a deplinei capacități de exercițiu reprezintă regula . El este reglementat de art.8 al.1-2 D. 31/54 astfel : “Capacitatea deplină de exercițiu începe de la data când persoana devine majoră .
Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani “.
În codul civil , vârsta majoratului civil era fixată la 21 ani (ceea ce a durat până în 1949) .
Explicându-se această soluție legislativă , în literatura de specialitate s-au subliniat , pe drept cuvânt următoarele : “Capacitatea de exercițiu este fundată pe dobândirea de către persoană a unei anumite maturități de gândire , care să-i permită să se conducă singuri în viața juridică .
Nu e posibil însă ca dobândirea acestei maturități să fie lăsată la o apreciere concretă – individuală , pentru fiecare caz în parte ; nu ar fi posibil din punct de vedere practic să se ajungă la o constatare individuală a maturității fiecărei persoane ; nu ar fi indicat din punctul de vedere al intereselor securității vieții juridice , ca determinarea maturității și , deci , a capacității de exercițiu , să se facă , individual , în funcție de dezvoltarea fiecărui subiect .
De aceea legea adoptă singura soluție posibilă și rațională , aceea de a stabili o anumită vârstă începând cu care există prezumția întemeiată pe realități că , persoana a dobândit o asemenea maturitate , încât ea poate participa singură la încheierea tuturor actelor juridice și deci , a dobândirii deplina capacitate de exercițiu . Aceasta este vârsta majoratului .
Pentru ca începutul deplinei capacități de exercițiu să-și găsească aplicarea este necesar să fie întrunite cumulativ , următoarele condiții :
cai 18 ani să fie împliniți
femeia să nu se fi căsătorit înainte de 18 ani
persoana să nu fie sub interdicție judecătorească la împlinirea a 18 ani
Regula dobândirii deplinei capacități de exercițiu la 18 ani privește nu numai domeniul actelor juridice civile , capacitatea civilă delictuală deplină se dobândește la 14 ani ; art.25 al.final din D.32/54 dispune : “Minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu răspund pentru fapta lor ilicită decât dacă se dovedește că au lucrat cu discernământ”.
Dobândirea prin încheierea căsătoriei .
Acest mod de dobândire a deplinei capacități de exercițiu care reprezintă excepția este reglementat de art.8 al.3 din D. 31/54 astfel : “Minorul care se căsătorește dobândește prin aceasta , capacitatea deplină de exercițiu “. Pentru stabilirea domeniului de aplicație a acestei dispoziții legale , este nevoie să coroborăm pe art.8 al.final cu prevederile art.4 din codul familiei care reglementează vârsta matrimonială și care sunt următoarele : “Bărbatul se poate căsătorii numai dacă a împlinit vârsta de 18 ani , iar femeia numai dacă a împlinit 16 ani “.
Cu toate acestea , pentru motive temeinice , se poate încuviința căsătoria femeii care a împlinit 15 ani . Încuviințarea se poate da de Primăria Capitalei României sau de prefectura județului în raza căreia își are domiciliul femeia și numai în temeiul unui aviz dat de un medic oficial .
Rezultă că “minorul” care beneficiază de dobândirea deplinei capacități de exercițiu , ca urmare a încheierii căsătoriei , este femeia de 16 ani și chiar de 15 ani .
Conținutul capacității de exercițiu depline este exprimat în :
caracterul juridic numit “generalitatea capacității de exercițiu” evocă tocmai acest aspect : aptitudinea generală și abstractă a persoanei fizice de a încheia toate actele juridice prin care dobândește ori exercită drepturi subiective sau își asumă ori execută obligațiile civile;
definiția capacității de exercițiu deplină a persoanei fizice exprimă sintetic , tocmai conținutul ei ; aptitudinea omului de a încheia personal și singur , orice act juridic civil , prin care dobândește ori exercită un drept subiectiv civil își asumă ori execută o obligație civilă .
Cum nu se poate face o prezentare exhaustivă a drepturilor și obligațiilor civile , pe de o parte , iar pe de altă parte , pe lângă actele juridice numite există și acte nenumite , este evident că nu poate fi prezentat conținutul capacității de exercițiu deplină decât generic , iar nu și printr-o enumerare a actelor juridice civile care sunt la îndemâna persoanei fizice cu capacitate de exercițiu deplină .
Totuși , pentru corecta înțelegere a conținutului capacității de exercițiu deplină este necesar să subliniem că nu intră în acest conținut acele acte care sunt oprite de lege , printr-o limită a capacității de folosință a persoanei fizice .
Capacitatea de exercițiu deplină încetează în următoare cazuri :
prin moartea sau declararea judecătorească a morții a persoanei fizice, când încetează atât capacitatea de folosință cât și capacitatea de exercițiu a acesteia , deoarece dispare calitatea de subiect de drept civil a persoanei fizice
prin punerea sub interdicție judecătorească . Dacă interdicția este ridicată prin hotărâre judecătorească irevocabilă , persoana fizică redobândește capacitate deplină de exercițiu
prin declararea nulității sau anularea căsătoriei , înainte ca femeia să fi împlinit 18 ani , dacă acesta a fost de rea credință la încheierea căsătoriei
Desigur că în acest caz efectele retroactive ale declarării nulității sau anulării căsătoriei se vor repercuta și asupra capacității de exercițiu dobândită prin căsătorie , înlăturând-o , iar femeia va redobândi capacitatea de exercițiu restrânsă .
Evident că alta este poziția juridică a femeii care a fost de bună credință la încheierea căsătoriei , care va păstra capacitate deplină dobândită prin căsătorie .
Este cazul cunoscut în literatura juridică sub denumirea de căsătorie putativă .
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Capacitatea Juridica DE Drept Civil (ID: 125795)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.