. Diplomatia Si Dreptul Diplomatic
CUPRINS
Capitolul I: Diplomația și dreptul diplomatic ……………………………………………………….2
1.1. Noțiunea de diplomație. Caracteristicile și definirea diplomației ………………..2
1.2. Evoluția istorică a diplomației ……………………………………………………………….6
Capitolul II: Rolul diplomației parlamentare ……………………………………………………..18
2.1. Rolul și însemnătatea diplomației în lumea contemporană ………………………18
2.2. Asemănări și deosebiri între diplomația parlamentară și diplomația oficială, desfășurată la nivelul organelor de stat pentru relații externe ………………………….27
Capitolul III: Formele și metodele diplomației parlamentare ………………………………32
3.1. Ratificarea actelor internaționale ………………………………………………………….32
3.2. Declarații, rezoluții, apeluri …………………………………………………………………38
3.3. Delegațiile parlamentare ……………………………………………………………………..42
3.4. Activitatea comisiilor de politică externă ………………………………………………44
Capitolul IV: Rolul și importanța structurilor parlamentare românești în promovarea diplomației parlamentare ……………………………………………………………….49
4.1. Activitatea comisiei de politică externă …………………………………………………49
4.2. Audierea persoanelor propuse a fi numite ambasadori …………………………….51
4.3. Rolul comisiei cu privire la participarea parlamentarilor români la manifestările în străinătate …………………………………………………………………………53
4.4. Diplomația parlamentară multilaterală ………………………………………………….55
4.5. Rolul parlamentarilor într-o delegație guvernamentală ……………………………58
4.6. Necesitatea diplomației parlamentare într-o lume a interdependențelor economice și politice. Diplomația parlamentară – aparatul statelor democratice.60
Capitolul V: Rolul organizațiilor parlamentare internaționale …………………63
5.1. Principalele forumuri interparlamentare europene și mondiale …………………63
a. Consiliul Europei ………………………………………………………………..63
b. Parlamentul European ………………………………………………………….67
c. Uniunea Interparlamentară ……………………………………………………74 d. Uniunea Europei Occidentale ……………………………………………….77
e. Adunarea Parlamentară a O.S.C.E. ………………………………………..78
f. Adunarea Parlamentară a Cooperării Economice a Mării Negre ..80
g. Adunarea Internațioanlă a Parlamentarilor de Limbă Franceză …82
Concluzii ………………………………………………………………………………………………..84
Bibliografie …………………………………………………………………………………………….86
CAPITOLUL I
DIPLOMAȚIA ȘI DREPTUL DIPLOMATIC
NOȚIUNEA DE DIPLOMAȚIE. CARACTERISTICILE ȘI DEFINIREA DIPLOMAȚIEI
Stabilirea și menținerea relațiilor între state au impus apariția unei activități desfășurate de organele care reprezintă statul în relațiile internaționale, activitate care poartă numele de diplomație.
Cuvântul diplomație este folosit în mai multe sensuri, toate înțelesurile care i se dau sunt însă legate între ele.
Astfel, termenul poate fi folosit pentru a desemna politica externă, adică poziția internațională a unui stat (noțiunea de diplomație fiind sinonimă cu cea de politică externă), fie în sens generic (diplomația franceză, diplomația românească etc.), fie într-un sens care este dat de un anumit element specific – cu privire la o regiune geografică (diplomația Orientului Mijlociu) sau la o epocă (diplomația tradițională sau diplomația modernă), sau cu privire la metodă (diplomația războiului, a petrolului etc.).
Noțiunea de diplomație mai este folosită și pentru a desemna un organ de stat. Al treilea sens este cel la care recurgem pentru a denumi funcțiile îndeplinite de un diplomat.
Există în sfârșit și o accepțiune populară a cuvântului, care evocă ideea de tact, grijă, curtoazie sau politețe, fie atitudinea de duplicitate a unei persoane.
Termenul de diplomație își are originea la grecii antici, de unde a fost preluat, intrând apoi în vocabularul politic și diplomatic modern (cuvântul „diplomație” vine de la grecescul „diplóó” = dublez) care desemna acțiunea de redactare a actelor oficiale sau a diplomelor în două exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire sau recomandare trimișilor, iar celălalt se păstra în arhivă1. Purtătorul unui asemenea dublet era numit diplomat, iar activitatea desfășurată de el, diplomație.
Cu toate că originea diplomației poate fi regăsită în trecutul îndepărtat, termenul ca atare este de dată recentă; potrivit lui Satow, expresia de diplomație, în sensul actual a fost folosită pentru prima dată în Anglia, în 1787.
În secolul al XV-lea, a luat ființă instituția reprezentanței diplomatice permanente și aceasta s-a răspândit curând în întreaga Europă2. Cu toate acestea, termenii care desemnează profesiunea diplomațiilor au apărut mult mai târziu în raport cu instituția ca atare a diplomatului. Înseși republicile italiene, care au creat instituția, nu au folosit cuvintele de „ambasadă”, „diplomat”, „diplomație” și, chiar în secolul al XVIII-lea, termenii diplomat, diplomație erau utilizați în sensul actual în foarte puține ocazii.
Diplomatul francez Francois de Callieres, consilier al lui Ludovic al XVII-lea și autor al lucrării „De la maniere de négocier avec les souverains”, apărută în 1716, nu utilizează cuvântul „diplomat”, folosind pe acela de negociator.
Dezvoltarea misiunilor permanente a făcut necesară apariția unei noi categorii de reprezentanți pe plan extern ai statului (officials), numiți diplomați. Termenul de „diplomat”, ca și cel de „diplomatic”, nu a intrat însă în uzul general decât spre sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cu toate că arta diplomației este tot atât de veche pe cât sunt rapoartele oficiale între state, această categorie de reprezentanți, așa cum sunt numiți trimișii diplomatici, ia ființă odată cu permanetizarea legațiilor.
În urma amplorii care au luat-o relațiile dintre state, în special în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în secolul al XX-lea, a creșterii numărului de misiuni diplomatice ale statelor și, implicit, a numărului de persoane destinate activității acestora, noțiunea de diplomat și, în cadrul ei, precizarea „diplomat de carieră” a început să fie utilizată pentru desemnarea persoanelșor consacrate în exclusivitate muncii diplomatice, „diplomatic body” însemnând corpul de ambasadori trimiși și funcționari atașați la misiunile străine, iar „diplomatic service”, acea ramură a serviciului public care asigură personalul pentru misiunile în străinătate.
În limba română, termenul de diplomație, în sensul de document în accepțiunea veche (diploma-hrisov), îl întâlnim la începutul secolului al XVIII-lea (în Hronicul româno-moldovlahilor al lui Dimitrie Cantemir), iar ca termen de drept internațional și de politică externă, spre sfârșitul secolului al XIX-lea (fiind împrumutat din limba franceză).
Termenul „diplomat” în accepțiunea pe care i-o dăm astăzi apare pentru prima
________________________
1 Mircea Malița – Diplomația. Școli și instituții, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975, p. 34.
2 Dan Berindei – Din începuturile diplomației românești moderne, Ed. Politică, București, 1965.
dată în Vocabularul francezo-românesc din 1840, cu sensul de persoană „care cunoaște diplomația, se îndeletnicește cu diplomația, se află în diplomație”3.
Diplomația este o instituție politico-juridică al cărei obiect îl constitue relațiile pe care un stat le are cu un alt stat sau cu alte state, precum și relațiile existente între un anumit număr de state, de la relațiile stabilite între statele care fac parte din Organizația Națiunilor Unite sau din organizații regionale, și până la cele ale statelor care participă la o alianță.
Diplomația a fost reprezentată în literatura de specialitate fie ca o știință, fie ca o artă. Ca știință, diplomația are ca obiect studierea relațiilor juridice și politice ale diverselor state, precum și a intereselor care le generează. Ca artă, diplomația ar avea ca obiect administrarea afacerilor internaționale și ar implica aptitudinea de a ordona și a conduce negocierile politice4.
Unele definiții ale noțiunii de diplomație pornesc de la sensul originar al cuvântului. Astfel pot fi menționate definițiile date de către De Flassau la începutul secolului al XIX-lea („Diplomația este expresia prin care este desemnată … știința raporturilor externe care are la bază diplome sau acte scrise emanând de la suverani”). Treptat, își fac loc noile definiții care privesc diplomația, ca făcând parte, fie din domeniul științelor, fie din acela al artelor, fie al ambelor.
Mai recent, diplomația a fost definită ca „folosirea tactului, subtilității și îndemânării în orice tranzacție sau negociere” sau ca „arta de a negocia, pentru a atinge maximum dintr-un șir de obiective, cu un minim de cost, în cadrul unui sistem de politici în care războiul constitue o posibilitate5. Pornind de la identificarea celor două noțiuni – diplomație și negociere – Nicolson a făcut chiar sugestia ca acest cuvânt „negociere” să îl înlocuiască pe acela de „diplomație”.
Morton Kaplan – unul dintre cei mai repuți analiști ai relațiilor internaționale – definește diplomația ca „știință și artă”, ca „o profesiune distinctă, de o complexitate deosebită”, implicând mânuirea cu inteligența a celor mai multe concepte elaborate de
________________________
3 P. Poenaru, F. Aaron, G. Hill – Vocabularul francezo-românesc, tomul I, tipografia Colegiului SF. Sava, București, 1840, p. 489.
4 Xxx – Dicționar diplomatic, Ed. Politică, București, 1979, p. 356.
5 Harold Nicolson – Diplomația, New York, 1952, p.13.
științele sociale, îndeosebi de știința dreptului și relațiilor internaționale (New Approaches of International Relations), iar Nicolae Titulescu apreciază că „diplomația sintetizează mai multe științe”, pe care „arta diplomaților le pune în operă în complexele tratative în care sunt angajați”.
În definițiile pe care unii autori le dau în epoca contemporană, este subliniat caracterul de profesiune a diplomației, desfășurată de diplomați, cărora li se cer cunoștințe legale de domeniul lor de activitate. Menționăm în acest sens: „prin diplomați trebuie să se înțeleagă toți funcționarii publici folosiți în afacerile diplomatice, care slujesc în interiorul departamentului relațiilor externe sau în străinătate, la ambasade sau alte agenții diplomatice”, „Diplomația este ea însăși o profesie și cel care va dori să reușească în ea, are nevoie de pregătire și experiență, ca și de aptitudini”.
În valoroasa sa lucrare Diplomația, Harold Nicolson observa că „diplomația este o profesiune foarte veche”, iar diplomații de valoare „au fost întotdeauna oameni instruiți, cunoscători ai domeniului și ai domeniilor conexe” (Diplomația, London).
Caracterul complex al acestei profesiuni rezultă din mandatul încredințat negociatorilor din cele mai vechi timpuri până astăzi. Diplomaților li s-a încredințat misiunea să negocieze: a) tratate de pace sau de alianță; b) înțelegeri în probleme de însemnătate majoră pentru statele respective; c) convenții multilaterale în care interesele statelor trebuie să fie cât mai bine reflectate.
Diplomații au „tatonat” terenul pentru încheierea armistițiului și pentru încetarea ostireselor care le generează. Ca artă, diplomația ar avea ca obiect administrarea afacerilor internaționale și ar implica aptitudinea de a ordona și a conduce negocierile politice4.
Unele definiții ale noțiunii de diplomație pornesc de la sensul originar al cuvântului. Astfel pot fi menționate definițiile date de către De Flassau la începutul secolului al XIX-lea („Diplomația este expresia prin care este desemnată … știința raporturilor externe care are la bază diplome sau acte scrise emanând de la suverani”). Treptat, își fac loc noile definiții care privesc diplomația, ca făcând parte, fie din domeniul științelor, fie din acela al artelor, fie al ambelor.
Mai recent, diplomația a fost definită ca „folosirea tactului, subtilității și îndemânării în orice tranzacție sau negociere” sau ca „arta de a negocia, pentru a atinge maximum dintr-un șir de obiective, cu un minim de cost, în cadrul unui sistem de politici în care războiul constitue o posibilitate5. Pornind de la identificarea celor două noțiuni – diplomație și negociere – Nicolson a făcut chiar sugestia ca acest cuvânt „negociere” să îl înlocuiască pe acela de „diplomație”.
Morton Kaplan – unul dintre cei mai repuți analiști ai relațiilor internaționale – definește diplomația ca „știință și artă”, ca „o profesiune distinctă, de o complexitate deosebită”, implicând mânuirea cu inteligența a celor mai multe concepte elaborate de
________________________
3 P. Poenaru, F. Aaron, G. Hill – Vocabularul francezo-românesc, tomul I, tipografia Colegiului SF. Sava, București, 1840, p. 489.
4 Xxx – Dicționar diplomatic, Ed. Politică, București, 1979, p. 356.
5 Harold Nicolson – Diplomația, New York, 1952, p.13.
științele sociale, îndeosebi de știința dreptului și relațiilor internaționale (New Approaches of International Relations), iar Nicolae Titulescu apreciază că „diplomația sintetizează mai multe științe”, pe care „arta diplomaților le pune în operă în complexele tratative în care sunt angajați”.
În definițiile pe care unii autori le dau în epoca contemporană, este subliniat caracterul de profesiune a diplomației, desfășurată de diplomați, cărora li se cer cunoștințe legale de domeniul lor de activitate. Menționăm în acest sens: „prin diplomați trebuie să se înțeleagă toți funcționarii publici folosiți în afacerile diplomatice, care slujesc în interiorul departamentului relațiilor externe sau în străinătate, la ambasade sau alte agenții diplomatice”, „Diplomația este ea însăși o profesie și cel care va dori să reușească în ea, are nevoie de pregătire și experiență, ca și de aptitudini”.
În valoroasa sa lucrare Diplomația, Harold Nicolson observa că „diplomația este o profesiune foarte veche”, iar diplomații de valoare „au fost întotdeauna oameni instruiți, cunoscători ai domeniului și ai domeniilor conexe” (Diplomația, London).
Caracterul complex al acestei profesiuni rezultă din mandatul încredințat negociatorilor din cele mai vechi timpuri până astăzi. Diplomaților li s-a încredințat misiunea să negocieze: a) tratate de pace sau de alianță; b) înțelegeri în probleme de însemnătate majoră pentru statele respective; c) convenții multilaterale în care interesele statelor trebuie să fie cât mai bine reflectate.
Diplomații au „tatonat” terenul pentru încheierea armistițiului și pentru încetarea ostilităților; pentru încheierea păcii și convenirea condițiilor menținerii și consolidării unor relații pașnice după semnarea tratatelor de pace.
Într-o altă categorie, se plasează definițiile în care se pune accentul pe funcțiile diplomației, pe esența acesteia: „diplomația este arta de a reprezenta guvernul și interesele țării pe lângă guvernele din țările străine; de a veghea pentru ca drepturile, interesele, demnitatea patriei să nu fie nesocotită în afară”.
În literatura de specialitate din țara noastră, diplomația este definită ca o „activitate oficială a organelor de stat pentru relații externe, și în primul rând a diplomaților, desfășurată prin tratative, corespondență și alte mijloace pașnice, pentru înfăptuirea scopurilor și sarcinilor de politică externă a statului, pentru apărarea drepturilor și intereselor statului respectiv în străinătate. Este cel mai însemnat mijloc de realizare a politicii externe a statelor”6.
EVOLUȚIA ISTORICĂ A DIPLOMAȚIEI
Diplomația fiind unul dintre cele mai importante mijloace de înfăptuire a activității externe a statelor, formelele și caracteristicile sale au variat de-a lungul timpurilor, în funcție de sistemul lor politic, economic și social, de orânduirile care s-au succedat în cursul istoriei7.
La început au existat numai ambasade temporare, care se terminau după ce o misiune diplomatică – încheierea unui tratat de pace sau de alianță – era dusă la un bun sfârșit, bun sau rău. Aceasta este antichitatea diplomației.
Pe urmă, ambasadele au devenit permanente, asigurând o continuitate în relațiile diplomatice și reducând mult importanța diplomaților. Acesta era evul mediu al diplomației.
În fine, activitatea diplomaților s-a lărgit sub forma congreselor diplomatice, care erau organizate și conduse după instrucțiunile speciale ale ministerelor afacerilor străine, o creație nouă, menite să întărească prestigiul diplomației. Cu aceasta se deschide epoca modernă a diplomației.
Diplomația antică, cu ambasade temporare, diplomația medievală, cu ambasadele permanente și diplomația modernă, cu congresele diplomatice – au trecut însă printr-o evoluție lentă și interesantă8.
Relațiile diplomatice au apărut în istorie odată cu primele state organizate.
La egipteni se întâlnesc deja ambasade numeroase. Trimisul străin era investit cu un caracter sacru, care îl scutea de neplăceri. Egiptenii cultivau, deci, imunitățile diplomatice. Aceasta nu era urmarea unui principiu de drept internațional, ci totul era întemeiat pe o superstiție care era îngrijit păzită de preoți (în general persoanele trimise în ambasade erau preoți).
________________________
6 C. Alexandrescu, O. Bărbulescu, N. Fotino, A. Iosipescu – Mic dicționar român, Ed. Politică, București, 1967, p. 126.
7 G. Geamănu – Drept internațional public, vol. II, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983, p. 3-4.
8 Bardosi Caius – Diplomația în trecut și prezent, Ed. Revistei „Țara Bârsei”, Brașov, 1930, p. 6-8.
Egiptul întreținea relații comerciale și politice cu toate țările Orientului și avea o cancelarie pentru treburile străine. Tablele descoperite de Tall-Amarna (300 de tăblițe de lut ars) cuprind corespondența diplomatică a Egiptului cu Babilonul și alte state din Orient, din secolele XV – XVI î. Ch., care tratau problemele războiului și păcii.
La greci, ambasadorii erau răspunzători față de adunările populare. Una din lucrările cele mai obișnuite ale adunărilor populare era să trimită și să primească ambasade, să asculte și să critice pe ambasadorii care se întorceau acasă, să dea instrucțiuni ambasadorilor care plecau în străinătate și să discute propunerile făcute de ambasadorii străini.
Solii vorbeau pe rând, prezentau mesajul și își dezvoltau tezele în fața adunării, fiecare având posibilitatea să explice lucrurile mai bine ca celălalt, să-și completeze colegul. Mai târziu nu s-a mai practicat această metodă, trimițându-se un singur sol9.
Primele mențiuni despre trăsăturile diplomației grecești se întâlnesc în Iliada lui Homer, una din operele fundamentale din literatura universală10.
Aceasta relatează, între altele, misiunea lui Ulise și Menelau la troieni înainte de începerea celebrului război pentru repararea ofensei adusă prin răpirea Elenei.
O altă trăsătură caracteristică a soliei la greci era însoțirea ei de un act religios; comunitatea se ruga pentru succesul ambasadei. Ambasada era aleasă din persoanele mai în vârstă și reputate pentru respectabilitate și înțelepciune. Membrii misiunii primeau scrisori de împuternicire de la adunarea cetățenilor. La întoarcerea lor, ambasadorii trebuia să dea rapoarte publice asupra felului cum și-au îndeplinit misiunea. O ambasadă nereușită se numea „parapresbeia” („para” – pe alături, ratat; „presbeia” – ambasadă).
Diplomația greacă a mai dat naștere unei instituții, și anume, amfictioniile, grupări religioase în jurul templelor unor zeități venerate de mai multe cetăți și care pe lângă misiunea de a asigura desfășurarea normală a cultului serbărilor și jertfelor, exercitau o influență și o autoritate politică considerabilă asupra orașelor care intrau în amfictionii (cel din jurul templului lui Apollo la Delphi).
________________________
10 Mircea Malița – Diplomația. Scoli și instituții, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1970, p. 69-70.
Diplomația greacă a determinat enunțarea a diferite principii care se referă la numeroase aspecte esențiale pentru relațiile dintre state ca: declararea de războaie, arbitraje, neutralitatea, regulile de umanizare a războiului. Iată de ce, diplomația greacă este considerată astăzi ca una dintre cele mai bogate în sugestii pentru înțelegerea evoluției diplomației. Ea s-a format din necesitățile unor cetăți mici care nu puteau conviețui și nu se puteau menține decât pe bază de coaliții și alianțe.
Tot la greci găsim elemente de moralitate, de etică internațională pe care după aceea istoria le-a dezvoltat și diplomația le-a fixat în anumite convenții internaționale (grecii condamnau atacul prin surprindere și războiul neanunțat, pe care le considerau drept imorale). Pentru rezolvarea pașnică a conflictelor se folosea arbitrajul.
Astfel, la grecii antici, concepția de diplomație a fost cel mai bine sintetizată de Demostene care afirma, oarecum cu cinism, că, „scopurile și acțiunile trebuie să fie întotdeauna drepte, dar este necesar să avem, totodată, grijă ca ele să ne slujească interesele”11.
Dacă diplomația greacă a fost o diplomație abilă, nuanțată, ingenioasă, plină de resurse și variantă în formele ei de manifestare, diplomația romană a păcătuit prin rigiditate, lipsă de imaginație și chiar primitivism. Aceasta ar decurge din faptul că politica Romei fiind bazată pe forță, pe cuceriri și pe dominație, imperiul nu avea de dus tratative, deci nu trebuia să își perfecționeze instrumentele de negociere.
Stabilitatea și competența, elemente indispensabile funcționării satisfăcătoare a organelor diplomatice, erau asigurate la Roma de conducerea de către Senat a politicii externe.
Prin funcțiile, structura și activitatea sa, Senatul reprezenta deopotrivă o permanentă politică și o maximă competență care îi permiteau să elaboreze liniile directoare ale politicii statului roman și să supravegheze executarea cu strictețe a dispozițiilor sale.
Ambasadorii ocupau un loc însemnat în viața publică romană. Aceștia erau temporar numiți pentru o anumită misiune. Ambasadorul se numea legatus („trimis”), de unde vine și numele de delegație. El era numit de Senat și primea de la acesta împuterniciri și ________________________
11 Harold Nicolson – op. cit.
instrucțiuni (instrucțiuni scrise nu existau, ele urmând să fie introduse abia de diplomația bizantină).
Diplomația romană a avut succese importante, îmbinând mobilitatea cu fermitatea. Fermitatea este principala trăsătură pe care o asociem, de obicei, cu diplomația romană.
A doua trăsătură este cea a demnității. Atât de puternică era acestă idee și atât de larg fusese răspândită, încât simpla enunțare a calității de cetățean roman asigura cuiva protecție, oriunde în lumea veche.
Romanii au știut să adapteze diplomația la diferitele epoci din istoria lor. Astfel, în perioada imperială, instituțiile diplomatice sunt modificate, procedura de numire a ambasadorilor este schimbată; în locul Senatului, aceștia sunt numiți de către împărat care are pentru toată activitatea diplomatică o cancelarie special numită.
Organizarea și tehnica serviciului diplomatic bizantin, pe de o parte păstrând tradiția romană, iar pe de alta, utilizând mijloace noi pentru a se manifesta în împrejurările unei vieți internaționale complicate – folosind după exemplul lui Justinian, întreaga șiretlenie și vechea deviză romană ”divide et impera” – a exercitat o influență covârșitoare asupra diplomației în Evul Mediu. Diplomația bizantină a fost condusă de un departament al afacerilor străine cu mult înainte de stabilirea acestei instituții în celelalte părți ale Europei.
Diplomația bizantină și-a lăsat întreaga sa moștenire diplomației venețiene cu care Bizanțul a fost în strânsă legătură în ultimele secole ale existenței sale.
Dacă Bizanțul a introdus instituții permanente în diplomație, ca acel oficiu guvernamental, cunoscut în istoria modernă drept ministrul de externe, Republicile italiene au introdus ambasadele permanente.
Diplomația era deosebit de activă și încerca să acomodeze fără întrerupere tratatele și alianțele la o situație internațională mereu schimbătoare. De aici, a apărut nevoia ambasadelor cu un sediu permanent și cu o activitate continuă.
Primele ambasade permanente au fost înființate de Biserica de la Roma, după ce Papalitatea și-a întărit prestigiul în Occident. Sub influența papală și din învățămintele bizantine, Veneția a organizat serios și temeinic diplomația permanentă12. Modelul Veneției a fost copiat și amplificat de celelalte cetăți ale Italiei, iar diplomația italiană s-a răspândit și perfecționat în restul Europei. Acest proces de transformare s-a produs însă încet și progresiv.
Harold Nicolson, istoric al diplomației, a criticat diplomația venețiană ca fiind superficială și nesinceră. Acest autor reproșa școlii italiene că ar fi bazată pe duplicitate: ambasadorul are două feluri de instrucțiuni: unele erau cele pe care le citea, iar celelalte erau cele secrete, după care-și conducea activitatea.
Metodele diplomației medievale se inspirau din doctrina imorală a „Raison d’État”-ului, conceput de Ludovic al XIV-lea, și din deviza machiavelică „scopul scuză mijloacele”. Minciuna, viclenia, înșelăciunea, corupția erau toate mijloacele potrivite și permise când se urmărea atingerea unui „scop sfânt”.
Spre lauda ei Veneția a organizat un sistem diplomatic bine pus la punct. Printre alte realizări menționăm că aceasta a păstrat arhivele diplomatice și rapoartele ambasadorilor săi, care constituie astăzi un tezaur pentru științele istoriei și ale diplomației.
Secolele al XV-lea și al XVI-lea au fost dominate, din punct de vedere al diplomației, de italieni.
În secolul al XVII-lea, Franța devine prima putere europeană care instituie un nou sistem diplomatic, inaugurat de Richelieu și desăvârșit de Ludovic al XIV-lea. Richelieu a înțeles că relațiile interstatale trebuie să fie permanente, conferind diplomației un caracter continuu, considerând că interesele de stat au prioritate asupra oricăror opinii și prejudecăți sentimentale, doctrinare sau ideologice. El a concentrat toată răspunderea relațiilor externe în mâna ministrului de externe.
De la venirea la putere a lui Richelieu și până la Revoluția Franceză, modelele diplomatice franceze au devenit un model pentru întreaga Europă.
Ludovic al XIV-lea a dat o amprentă specială diplomației franceze, în special după moartea lui Mazarin, când a guvernat în mod absolut. El a numit în consiliul de stat pe secretarul de stat pentru afaceri externe; acesta primea pe ambasadorii străini la Paris și dădea instrucțiuni ambasadorilor francezi. Franța avea ambasade permanente la Roma, Veneția, Constantinopol, Viena, Haga, Londra, Madrid, Lisabona, Munchen, Copenhaga ________________________
12 Bardosi Caius – Diplomația în trecut și prezent, Ed. Revistei „Țara Bârsei”, Brașov, 1930, p. 13
și Berna; misiuni speciale la Wurttemberg; în orașele Mantua, Genova, Florența, Hamburg și Geneva trimisese miniștri rezidenți. Limba franceză devine limbă diplomatică.
În complexul de evenimente ale secolului al XVII-lea, Franța a demonstrat că diplomația are un rol important ca și forța militară, ca factor al relațiilor între state. Diplomații francezi au ținut să adapteze acest instrument al politicii externe, mărindu-i capacitatea de operare, rafinându-i conceptele, formând tehnici de calificare superioare, buni juriști, dublați de o excelentă pregătire intelectuală. Aceasta a impus școala franceză în practica diplomatică europeană și până în pragul epocii contemporane, această școală și-a menținut un rol preponderent în istoria diplomației13.
În secolul al XVIII-lea, diplomația cunoscuse schimbări însemnate, devenise din itinerantă, în permanentă; deși regulile de drept diplomatic sunt în ascendență, ele rămân în continuare imprecise, dând naștere la numeroase abuzuri și conflincte. Dacă în secolul al XVIII-lea agentul diplomatic reprezenta încă pe suveranul său, statul confundându-se cu suveranul (Ludovic al XVI-lea a sintetizat această concepție în cuvintele: „Statul sunt eu”), în secolul al XIX-lea asistăm la un declin al ideii de reprezentare a suveranilor, diplomații reprezentând de fapt stzatele.
Diplomația papală cu primele ambasade permanente în analele istoriei universale; diplomația venețiană, cu organizarea ei severă și minuțioasă, cu ambasadorii ei culți activi, cu interesele ei vaste și calculate; diplomația florentină, cu ambasadorii nemuritori pentru umanitate – întreaga diplomație italiană de la Milano până la Neapole, cu abilitatea ei rafinată și cu talentele ei intuitive de negociere; diplomația franceză, cu autoritățile ei înalte, cu personalul ei fără precedent de numeros, cu metodele ei de diplomație secretă și de intrigă, împărtășite de diplomația engleză, spaniolă și germană – toate au fost trepte în scara evoluției și organizării diplomației medievale. Aceasta a pregătit terenul pentru lărgirea activității ambasadorilor, dând naștere diplomației moderne14.
Presa Westfalică constitue punctul de plecare în consacrarea reprezentanței ________________________
13 Mircea Malița – Diplomația. Scoli și instituții, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1970, p. 106
14 Adrian Știrbei – Reprezentanța diplomatică și consulară, București, 1948, p. 29.
diplomatice permanente și începutul diplomației moderne, anul 1648 fiind considerat ca prima dată importantă în istoria diplomatică a Europei.
Activitatea generală a diplomației moderne s-a desfășurat mai ales în congresele diplomatice. Congresul a devenit câmpul de luptă al diplomaților. Alături de congrese, au început să se țină, în secolul al XIX-lea, și conferințe diplomatice15. Atât congresele, cât și conferințele diplomatice au devenit de o mare importanță după primul război mondial.
Diplomația franceză, diplomația engleză, în fine, întreaga diplomație europeană și mondială, care a manifestat în atâtea congrese capacitatea ei de a soluționa problemele cele mai complicate ale politicii internaționale – toate au contribuit la ridicarea prestigiului corpului diplomatic, de a cărui ascensiune depinde adeseori existența sau viitorul popoarelor.
Congresele diplomatice au devenit nota caracteristică a diplomației moderne.
Diplomația secolului al XIX-lea a fost în mare măsură personală și secretă. Secolul al XIX-lea a fost eminamente secolul negocierilor secrete, când alianțele erau făcute și desfăcute fără știrea popoarelor, când erau dintr-o dată angajate în conflicte militare, uneori chiar și cu statele pe care le considerau aliate. Exista încă foarte puțină legătură între diplomație și propagandă, scopurile diplomației rămânând eminamente strategice și politice.
O altă trăsătură a diplomației secolului XIX-lea o constitue faptul că ambasadele încep, în condițiile evoluției normelor relațiilor interstatale, să respecte principiul neamestecului pe baze de reciprocitate, câștigându-și astfel o autoritate mai mare decât înainte.
Diplomații încep să capete conștiința apartenenței la un corp profesional distinct. Ei devin funcționari cu o profesiune specifică, care se consacră în întregime activității diplomatice.
Relațiile internaționale și diplomația din ultimii ani ai secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea se caracterizează prin trăsături noi.
Datorită dezvoltării rapide a științei și tehnologiei, care constitue una din principalele caracteristici ale secolului al XX-lea, a acțiunii legii diviziunii internaționale ________________________
15 Prima a fost cea pentru aranjarea situației din Grecia ținută la Londra (1827-1832).
a muncii, colaborarea dintre state devine mai mult ca oricând o necesitate obiectivă a raporturilor internaționale, o condiție a dezvoltării economice și sociale.
Problemele păcii și securității internaționale, ale dezarmării, ale rezolvării conflictelor care apar între state devin probleme de interes general, care preocupă întreaga comunitate internațională. Aceasta se datorează faptului că interdependența factorilor politici, economici și strategici creează pericolul ca unele războaie de proporții reduse, așa-numitele războaie locale, să poată degenera repede în conflicte de proporții mondiale.
În aceste condiții, rolul diplomației, ca instrument principal al statelor pentru înfăptuirea politicii lor externe, a crescut considerabil în secolul nostru, diplomația cu mijloacele ei pașnice de reglementare a diferendelor internaționale, având o funcție înseamnată în menținerea păcii și promovarea cooperării între state.
Apare o diplomație de tip nou, trăsăturile acesteia fiind ilustrate de marea dezbatere între diplomația închisă și cea deschisă. Diplomația secretă, caracteristică secolelor anterioare și relațiilor dintre statele capitaliste, este declarată desființată, diplomația deschisă devenind o trăsătură a diplomației statelor din această perioadă. Larga arie de răspândire a diplomației deschise în perioada contemporană se explică prin aceea că tinerele state independente, în majoritatea statelor mici și mijlocii, sunt adepte ale diplomației deschise, atitudinea lor explicându-se prin dorința de a preveni combinațiile politice și diplomatice ale marilor puteri, în dauna drepturilor și intereselor lor.
O altă trăsătură caracteristică a diplomației secolului XX-lea o constitue creșterea numărului statelor participante la această activitate, prin apariția pe arena internațională a unui mare număr de state noi independente și, ca urmare prin sporirea rolului statelor mici și mijlocii, al statelor în curs de dezvoltare și al celor nealiniate, în viața internațională.
Diplomația acestor state, desigur cu trăsături diferite, în funcție de politica țărilor pe care le reprezintă, acționează în general în direcția păcii și colaborării, edificării unei noi ordini economice și politice internaționale.
În aceste coordonate, diplomația bilaterală cunoaște o dezvoltare ascendentă prin creșterea numărului participanților la relațiile internaționale. O nouă pondere dobândește diplomația multilaterală, îndeosebi prin creșterea numărului organizațiilor internaționale. Aceasta este o consecință a complexității și caracterului global al problemelor internaționale contemporane, care reclamă participarea tuturor statelor la rezolvarea lor și a diversificării cooperării între state, ce se extinde la noi domenii, ca urmare a actualei revoluții științifice și tehnice. Din aceleași cauze, diplomația se specializează tot mai mult, la domeniul politic adăugându-se domenii tehnice, culturale, economice.
Cunoștințele de specialitate – absolut necesare oricărui diplomat de profesie – trebuie completate de arta acestuia de „ a le valorifica cât mai bine cu putință”, în condițiile în care „cu tactul diplomatic de care trebuie să dea dovadă” și prin „eleganța limbii” se impune în fața partenerilor.
Globalizarea tot mai accentuată a economiei obligă statele să practice o diplomație care să le protejeze și să le promoveze cât mai bine interesele, astfel încât – în acest sistem global care se structurează în prezent – fiecare popor să-și ocupe locul pe care îl merită.
Proporțiile pe care le ia diplomația economică în perioada actuală sunt ilustrate, între altele, de existența unui număr mare de organizații și reuniuni internaționale consacrate colaborării economice internaționale, precum și de faptul că preocupările O.N.U., în acest domeniu, antrenează astăzi aproape 2/3 din resursele materiale și umane ale Organizației16.
Referindu-se la reflectarea în sfera diplomației a acestei stări de lucruri, Phillippe Cahier releva două consecințe principale: „pe de o parte efectivele misiunilor diplomatice tind să crească marele număr de tehnicieni care sunt cooptați, iar pe de alta, o parte însemnată a diplomației se face prin intermediul reuniunilor de tehnicieni sau în cadrul organizațiilor internaționale mai mult sau mai puțin specializate”.
Se observă totodată, dezvoltarea fără precedent a „diplomației la nivel înalt” desfășurată de șefii de stat și de guvern, puțin cunoscută în epocile anterioare. Caracterul deosebit de complex al problemelor internaționale, acuitatea și, uneori, urgența lor reclamă participarea la examinarea și soluționarea lor, la negocieri, a factorilor de cea mai mare răspundere și putere de decizie a statelor.
________________________
16 Mircea Malița – Diplomația. Școli și instituții, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1970, p. 14-18.
În afară de aceasta, pentru motive asemănătoare, dobândește noi dimensiuni diplomația ad-hoc, care cuprinde în principal, trimiși itineranți și misiuni speciale.
Crearea în 1919 a Societății Națiunilor, a constituit o cotitură în activitatea diplomatică, prin deschiderea participării unui număr mare de state în condiții de egalitate, de dezbateri diplomatice în problemele majore ale relațiilor interstatale.
Organizațiile internaționale aduc inovații în domeniul instituțiilor și metodelor diplomației, creând noi misiuni diplomatice. Este vorba de înființarea misiunilor permanente, acreditate nu pe lângă state, ca în cazul diplomației clasice, ci pe lângă organizațiile internaționale sau în cazuri mai puțin frecvente, chiar acreditarea unor misiuni diplomatice ale organizațiilor internaționale pe lângă statele membre.
În organizațiile internaționale, în special în cadrul celor politice, metodele diplomației au suferit transformări importante: negocierile, obiectul clasic al diplomației devin multilaterale în organismele internaționale, fiind însoțite de dezbateri îndelungate, care chiar dacă duc întotdeauna și în scurt timp la soluții, permit statelor să-și expună detaliat punctele de vedere.
Secolul nostru, așadar, departe de a diminua sarcinile și răspunderile diplomatului, îi conferă acestuia, datorită complexității și caracterului diversificat al relațiilor internaționale, atribuții și o valoare sporită în realizarea sarcinii politicii externe a statelor.
Adeziunea a numeroase state la principiile dreptului internațional, existența unor forțe politice și sociale progresiste puternice, care acționează în favoarea păcii și securității internaționale fac ca, în secolul nostru, mijloacele de promovare a unor relații pașnice, de colaborare între state – între care diplomația are un rol esențial – să dețină o pondere din ce în ce mai mare în relațiile internaționale.
Un capitol deosebit al diplomației actuale îl constitue negocierile de aderare la Uniunea Europeană.
Fără îndoială că unul dintre cele mai semnificative momente în diplomația integrării europene îl constituie convenirea și semnarea de către reprezentanții Belgiei, Franței, Germaniei, Italiei, Luxemburgului, Olandei, Marii Britanii, Danemarcei, Irlandei, Greciei, Spaniei și Portugaliei – la 7 februarie 1992 – a Tratatului de la Maastricht privind instituirea unei Uniuni Europene. Prin negocieri politico-diplomatice, celor 12 li s-au adăugat Austria, Finlanda și Suedia.
Diplomația integrării europene vizează următoarele obiective: a) promovarea unui progres economic și social echilibrat și durabil, prin întărirea coeziunii economice și sociale și prin stabilirea unei uniuni economice și monetare; b) afirmarea identității pe scena internațională, în special prin punerea în aplicare a unei politici externe de securitate comune; c) întărirea protecției drepturilor și intereselor resortisanților statelor membre; d) dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiției și afacerilor interne, asigurându-se securitatea popoarelor lor în condițiile facilitării liberei circulații a persoanelor; e) crearea unei uniuni fără încetare mai strânse între popoarele Europei, în care deciziile să fie luate cât mai aproape de cetățeni.
Dincolo de obiectivele generale ale integrării – atractiv și generos prezentate de guvernanții interesați în acumularea unui cât mai bogat electorat – procesul aderării implică: a) angajamente ferme asumate în numele României privind aderarea – la anumite termene, cu scadențe negociate – a acelor standarde statuate de Uniunea Europeană; b) măsuri politice, economice și sociale pentru transpunerea în practică a angajamentelor asumate; c) reglementări adecvate pentru promovarea măsurilor și realizarea politicilor de integrare asumate în procesul de aderare.
Având în vedere că integrarea României în structurile europene nu prezintă obiectivul unui partid anume, ci al întregii țări, negociatorii trebuie selectați numai pe baza competenței profesionale, deoarece multe evoluții economico-sociale vor face obiectul acestor negocieri, fiind implicate opțiuni vizând dezvoltarea României pe mulți ani de acum încolo.
Diplomația este recunoscută astăzi drept o știință din domeniul disciplinelor sociale, reprezentând un sistem de cunoștințe și metode care stau la baza activității externe a statelor, în scopul reprezentării, al apărării drepturilor și intereselor, al realizării politicii lor externe, o activitate dusă de reprezentanții statelor pe căi pașnice și tratative17. În raport cu trăsăturile definitorii ale vieții internaționale actuale și, în primul rând cu necesitatea obiectivă a colaborării internaționale și armonizării intereselor _______________________
17 Ion Anghel – Dreptul diplomatic și consular, Ed. Lumina Lex, București, 1997, p. 18.
statelor, diplomația constitue unica alternativă a unor situații conflictuale care ar pune în pericol însăți existența civilizației umane.
CAPITOLUL II
ROLUL DIPLOMAȚIEI PARLAMENTARE
2.1. ROLUL ȘI ÎNSEMNĂTATEA DIPLOMAȚIEI ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ
Activitatea diplomatică are o lungă și prodigioasă tradiției, ea contribuind pe parcursul timpului la soluționarea a numeroase probleme pendinte între state, la perfectarea unor tratate internaționale, precum și la constituirea unor organizații și organisme internaționale care joacă un rol important în lumea de azi.
Autorii de specialitate au elaborat, de aceea, numeroase definiții care surprind, din diverse unghiuri, valoarea și semnificația activității diplomatice care se desfășoară la nivelul statelor.
Potrivit unei definiții care a fost formulată în secolul trecut, „Diplomația este știința raporturilor și intereselor respective ale statelor sau arta de a concilia interesele popoarelor între ele; într-un sens mai restrâns, știința sau arta negocierilor; ea are ca etimilogie cuvântul grec diploma, duplicatul, dublarea unui act emis de prinț și al cărui prim exemplar s-a păstrat”18. Într-o altă accepție, diplomația ar fi „aplicarea inteligenței și tactului la întreținerea relațiilor oficiale între guvernele statelor independente, extinse uneori și la relațiile lor cu statele vasale; sau, și mai pe scurt, întreținerea legăturilor (conduct of business) între state prin mijloace pașnice”19.
În sfârșit, mai menționăm două definiții relativ recente potrivit cărora diplomația ar fi „formularea unei strategii îndreptate spre realizarea intereselor naționale în domeniul internațional și aplicarea acestei strategii de către diplomați”20, sau „știința relațiilor care există între diferite state, așa cum aceste relații rezultă din interesele lor reciproce, din principiile dreptului internațional și din stipulațiile tratatelor”21.
Este de remarcat că majoritatea definițiilor care încearcă să redea trăsăturile cele mai relevante ale activității diplomatice insistă asupra faptului că diplomația ar reprezenta o „activitate oficială a organelor de stat pentru relații externe și în primul rând a _______________________
18 Guillaume de Garden – Traite complet de diplomatie, citat de Mircea Malița – op.cit., p. 6.
19 Ion Anghel – op.cit., p. 35.
20 Ion Anghel – op.cit., p. 16.
diplomaților (subl.ns.) desfășurată prin tratative, corespondență și alte mijloace pașnice, pentru înfăptuirea scoputilor și sarcinilor de politică externă a statului, pentru apărarea frepturilor și intereselor statului respectiv în străinătate. Este cel mai însemnat mijloc de realizare a politicii externe a statelor”22.
Pe parcursul timpului, activitatea diplomatică a cunoscut numeroase și semnificative dezvoltări, dar și deversificări, tinzând la afirmarea de prim plan a unor aspecte sau a unor domenii sau altora ale activității diplomatice. Pe de altă parte, în condițiile revoluției științifice și tehnice, celeritatea, comunicarea rapidă, deciziile prompte și eficiente au început să condiționeze într-un grad din ce în ce mai înalt activitatea diplomatică. În 1883, Albert Sorel își imagina un Richelieu, un Bismark, un Ludovic al XIV-lea sau un Frederic închiși într-un cabinet plin de telefoane și comprimând „într-un dialog precipitat toate problemele seculare ale dinastiilor și ale națiunilor”23.
Așa cum s-a arătat, în secolul nostru, păstrându-și conotațiile tradiționale, diplomația a cunoscut forme noi și tot mai importante. Orientată inițial spre dimensionarea relațiilor politice, diplomația s-a extins în mod succesic asupra domeniului economic, cultural, tehnico-științific. Se vorbește tot mai mult astăzi despre o diplomație economică, inclusiv diplomația culturală, despre o diplomație tehnico-științifică, inclusiv diplomația nucleară, deși toate aceste tipuri de diplomație nu se suprapun, firește, cu formele, metodele și conținutul diplomației tradiționale24.
În ceea ce privește diplomația parlamentară, aceasta are și ea vechi tradiții. Inițial, parlamentele, care au preluat prerogativa regală a ratificării tratatelor, au devenit factori politici importanți care dispuneau în legătură cu angajamentele internaționale cele mai relevante ale statelor. Este o realitate de netăgăduit a zilelor noastre că, în decursul timpului, astfel încât relațiile interparlamentare, fără a „dubla” relațiile oficiale la nivelul statelor, au adus acestora importante elemente de complementaritate, conferindu-le o puternică încărcătură politică. După cum observă profesorul Heinrich Klebes, Grefier _______________________
21 Idem.
22 Idem, p.8
23 P.M. Eisemann – Diplomație, Encyclopedia Universalis, paris, 1992, p.528.
Onorific al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, „Termenul de «diplomație parlamentară» este deja consacrat. El exprimă ideea generală conformă căreia parlamentele sau parlamentarii «intervin» într-un domeniu care, conform concepției clasice a statului, incumbă guvernelor…25”.
Succesul diplomației parlamentare a fost determinat, în bună parte, și de prezența în delegațiile parlamentare a unor personalități de cea mai mare valoare, care au acționat, cu multă responsabilitate și patriotism, alături de diplomații oficiali, pentru soluționarea unor probleme majore ale țărilor lor.
Spre deosebire de diplomația la nivelul statelor, diplomația la nivelul parlamentelor reprezintă o mai mare flexibilitate și posibilități inedite de abordare a unor probleme deosebit de complexe și dificile ale relațiilor internaționale. Dacă, așa cum bine este știut, diplomația oficială se desfășoară la nivelul statelor și, prin aceasta, al forțelor politice care sunt implicate în mod direct în acțiunea de guvernare, diplomația la nivelul parlamentelor prezintă avantajul implicării tuturor forțelor politice, atât guvernamentale cât și de opoziție, în acțiunea de contacte și de negocieri. Pe de altă parte, neangajând în mod nemijlocit statele, cancelariile diplomatice, ci numai forțele politice de cele mai variate orientări ce fac parte din forumurile reprezentative ale diferitelor țări, diplomația parlamentară poate să acționeze în anumite situații cu mai multă eficiență.
Dacă diplomația „tradițională” are o vechime îndelungată și a apărut din timpul primelor așezări statale, diplomația parlamentară este o creație a secolului XIX și, în special, a secolului XX. Afirmarea diplomației parlamentare este direct legată de apariția și dezvoltarea mișcărilor pacifiste, spre sfârșitul secolului XIX. Încă din anii 1830-1840, cercurile pacifiste engleze și americane aveau în vedere crearea unui Congres internațional al națiunilor, care să elaboreze o legislație privind relațiile dintre state și să faciliteze, în final, instituirea unei Curți de Arbitraj Internațional. În jurul anului 1870, deputatul austriac baronul Robert de Walterskirchen a avansat ideea unei reuniuni interparlamentare. Arbitrajul, ce a avut loc între S.U.A. și Marea Britanie în afacerea Alabama a generat o mișcare largă în favoarea încheierii unor tratate de arbitraj, ideea ____________________
24 Mircea Malița – op. cit., p. 21.
23 Heinrich Klebes – Diplomația parlamentară, I.R.S.I., Centrul de Informare și Documentare al Consiuliului Europei la București, București, 1998, p.83-84.
care s-a bucurat de o largă audiență în majoritatea parlamentelor de atunci. În 1876, senatorul spaniol Dan Arturo Marcoartu a întreprins o călătorie în mai multe țări europene, pronunțându-se pentru convocarea unei conferințe interparlamentare. În 1876, politicianul austriac Adolf Fischof supunea Parlamentului țării sale o moțiune preconizând înființarea Conferinței deputaților europeni. O ideea asemănătoare era avansată și de Eduard Thiandière, care sugera înființarea unei asociații parlamentare în serviciul ideilor pacifiste.
Doi parlamentari entuziaști – deputatul englez William Randal Cremer și deputatul francez Frederic Passy – au meritul de a fi întreprins acțiunea organizată pentru creearea Uniunii Interparlamentare. O primă reuniune a avut loc la Paris, în 1888, a avut rezultate modeste, întrunind doar 7 parlamentari englezi și 25 parlamentari francezi. În schimb, prima Conferință Interparlamentara, convocată la 29 iunie 1889, a reușit să întrunească 49 de deputați din Franța, Marea Britanie, Belgia, Danemarca, Ungaria, Italia, Liberia, Spania și S. U.A. Președintele Conferinței definea, într-un limbaj plastic, sarcinile noii instituții parlamentare ca fiind „înlocuirea limbajului brutal al tunurilor prin legea rațiunii, umanismului și dreptului”. Conferința a adoptat mai multe rezoluții în spiritul ideilor pacifiste și al încurajării jurisdicției prin arbitraj.
Cea de a doua conferință, care s-a desfășurat la Londra în anul următor, a reușit să asigure participarea a 111 delegați din 11 țări. Următoarea reuniune, care a vut loc la Roma între 3-7 noiembrie 1891, care considera pe atunci prematură stabilirea unor structuri organizatorice, majoritatea parlamenatrilor prezenți la această reuniune – inclusiv reprezentanții grupului român – s-au pronunțat în favoarea moțiunii Passy-Pandolfi, care preconiza constituirea unor structuri organizatorice interparlamentare.
La Conferința de la Berna, din august 1892, s-a hotărât instituirea unui Birou interparlamentar pentru arbitraj internațional, ale cărui cheltuieli urmau să fie suportate de grupurile naționale ale Uniunii Interparlamentare, în raport de mărimea populației țării respective. În 1894 a fost adoptat Statutul de organizare și funcționare al Conferinței Internaționale pentru arbitrajul internațional și un Regulament de ordine interioară pentru Biroul Interparlamentar”26.
____________________
26 Christian Lange – Union Interparlamentaire, 1911, p. 8.
Este de remarcat că deși Uniunea Interparlamentară fusese concepută inițial ca o instituție menită să faciliteze încheierea unor tratate de arbitraj cu Statele Unite, ea reprezenta, la primele sale începuturi, o organizație exclusiv europeană, primele delegații americane participând abia la Conferința din 1899.
În perioada dintre 1889 și primul război mondial, Uniunea Interparlamentară și-a concentrat eforturile în special în direcția soluționării pașnice a diferendelor internaționale pe calea arbitrajului. De altfel, în această perioadă, arbitrajul internațional a cunoscut o dezvoltare foarte mare. Documentele Uniunii Interparlamentare arată că în perioada 1881-1891 au fost reglementate pe cale de arbitraj 90 de diferende (9 pe an) față de 40 (două pe an) în perioada 1861-1880. De altfel, în această perioadă, Uniunea Interparlamentară se considera ea însăși ca o instanță mediatoare ce trebuia să își asume un rol în soluționarea conflictelor. Mai trebuie subliniat și faptul că Uniunea Interparlamentară a exercitat la momentul respectiv o influență notabilă și asupra cunsocutelor Conferințe de Pace de la Haga, elaborând chiar un tratat model de arbitraj, care a fost luat în discuție cu prilejul celei de a doua Conferințe de Pace de la Haga.
În preajma primului război mondial, Uniunea Interparlamentară ținuse deja 18 conferințe în marile capitale ale Europei, bucurându-se de participarea a 26 de grupuri naționale ce însumau, pe atunci, peste 3.500 de membri.
În timpul primului război mondial, cum era și firesc, activitățile parlamentare au fost întrerupte, cu toate că unii parlamentari desfășurau încă de pe atunci o activitate intensă în cadrul Organizației centrale pentru o pace durabilă, fondată la Haga, în 1915, care avea să joace un rol important în cadrul lucrărilor pentru pregătirea viitoarei Ligi a Națiunilor.
Reluarea activităților parlamentare după restabilirea păcii a fost marcată de conștientizarea unor importante forțe politice în legătură cu justețea ideii de a evita o viitoare conflagrație mondială. De aceea, în activitatea Uniunii Interparlamentare s-au exprimat tot mai puternic voci în sensul sprijinirii Ligii Națiunilor, al vindecării rănilor provocate de război și reconstrucției economice mondiale. Statutul Uniunii Interparlamentare a fost amendat, introducându-se o importantă prevedere în sensul că Uniunea Interparlamentară va trebui „să studieze și să caute soluții pentru toate problemele cu caracter internațional , capabile să-și găsească rezolvarea prin acțiuni parlamentare”. „Totodată, Uniunea se angaja” să facă orice sugestie pentru dezvoltarea instituțiilopr parlamentare, în scopul îmbunătățirii activității acestor instituții și creșterii prestigiului lor”. Este de reținut, totodată, că în cadrul scopurilor pe care le reafirma Uniunea Interparlamentară, la loc de frunte se situa și codificarea dreptului internațional, evident o codificare neoficială, întreprinsă de organizații cu caracter neguvernamental. În această privință un rol excepțional i-a revenit savantului român Vespasian V. Pella, delegat al Grupului interparlamentar român la majoritatea conferințelor ce au avut loc între cele două războaie mondiale. În 1924, într-o expunere făcută în cadrul Uniunii Interparlamentare, Vespasian V. Pella avea să-și manifeste pentru prima dată concepțiile sale ce urmau să fie dezvoltate ulterior, în 1926, în cunoscuta sa lucrare „Criminalitatea colectivă a statelor și dreptul penal al viitorului”. În concepția lui V. Pella urmau să fie considerate crime internaționale: atentatul împotriva securității interne a unui stat, pregătit pe teritoriul unui alt stat, cu concursul ori consimțământul acestuia din urmă; amestecul unui stat în luptele politice interne ale unui alt stat, prin furnizarea de fonduri sau alte subsidii unui partid politic; amenințarea nejustificată cu începerea unui război de agresiune, manifestată îndeosebi prin metoda ultimatumului; înarmarea și mobilizarea excesivă, mobilizarea în scopul demonstrării ori pregăririi unui război etc.
Acordând o însemnătate dintre cele mai mari codificării dreptului internațional, Uniunea Interparlamentară a adoptat, la Conferința de la Berlin din 1928, o Declarație asupra drepturilor și obligațiilor statelor, în care erau înscrise, printre altele, interzicerea agresiunii, dreptul la legitimă apărare, dreptul inalienabil și imprescriptibil al popoarelor de a dispune liber de propria lor soartă, îndatorirea de a colabora în toate domeniile și îndeosebi în acela care au drept scop bunăstarea generală a omenirii. Insuccesul Conferinței din 1930, organizată de Liga Națiunilor, cu privire la codificarea dreptului internațional, a făcut însă ca aceste valoroase principii să nu poată fi adoptate sub forma unui document al Ligii Națiunilor.
Trebuie totodată menționat că în perioada dintre cele două războaie mondiale, în cadrul Uniunii Interparlamentare au funcționat șase comisii de studii, printre care o comisie consacrată problemelor securității și dezarmării.
Declanșarea celui de al doilea război mondial a întrerupt activitatea Uniunii Interparlamentare, dar în septembrie 1945, la scurt timp după încheierea ostilităților, a fost convocată, la Geneva, prima ședință a Consiliului Interparlamentar, iar în aprilie 1947 a fost convocată prima Conferință Interparlamentară de după război.
Se cuvine a fi menționat faptul că Grupul Interparlamentar român a desfășurat, încă de timpuriu, o activitate rodnică pentru a promova ideile colaborării dintre parlamente naționale. În 1910, unul din membrii delegației române la Conferința de la Bruxelles a fost ales vicepreședinte. La conferința interparlamentară de la Geneva a luat parte o delegație numeroasă. Grupul român era permanent prezent prin doi delegați în Consiliul Interparlamentar. În 1913, la Conferința Interparlamentară de la Haga, reprezentantul român a supus spre examinare o moțiune cu privire la inadmisibilitatea încălcării regulilor de purtare a războiului. În 1914, grupul român număra 44 de membri, printre care Nicolae Titulescu, viitorul ministru de externe al României27.
În 1927, grupul român din cadrul Uniunii Interparlamentare a adoptat primul său statut de organizare și funcționare. În componența sa erau incluși atât parlamentari care ceruseră înscrierea în grup, dar și foști parlamentari, cooptați ca membri pe viață de către Uniunea Interparlamentară. Printre acțiunile grupului român s-a înscris și sprijinirea inițiativei cehoslovace în vederea continuării unei înțelegeri parlamentare a statelor Micii Antante și le-a oferit cea de a 27-a Conferință Interparlamentară care s-a desfășurat la București, între 1-7 octombrie 1931, în cadrul căreia au participat 20 de parlamente, reprezentate printr-un număr de 153 de delegați. Printre parlamentarii români prezenți s-au numărat: Mihail Sadoveanu – președintele Senatului, Dinu Brătianu – vicepreședintele Senatului, Dimitrie Pompei – președintele camerei Deputaților, Petre Popa, vicepreședinte al Camerei Deputaților, Mircea Djuvara, Istrati Micescu, N.N. Lahovary, Cicio Ștefan Pop, Vespasian V. Pella ș.a. Conferința Interparlamentară a fost onorată de prezența lui Nicolae Iorga, pe atunci prim ministru al României. „Cunoașterea reciprocă poate fi un punct de plecare pentru relațiile care tind să îndepărteze de omenirea civilizată fantoma oribilă a unor noi conflicte” – aprecia savantul și omul politic român.
Conferința de la București a fost una dintre cele mai reușite manifestări ale ____________________
27 Ion Stoichici – op.cit.
Uniunii Interparlamentare. Deși în cadrul ei s-a manifestat o opoziție între partizanii ideii arbitrajului obligatoriu, care preconizau un regim de sancțiuni, și cei care considerau că dezarmarea este susceptibilă prin ea însăși să conducă la securitate, contactele interparlamentare și rezoluțiile adoptate au reprezentat un pas înainte pe drumul afirmării parlamentelor ca factori de apropiere între națiuni. Datorită activităților meritorii desfășurate, doi parlamentari români au fost aleși, în 1934, în Comitetul Executiv al Uniunii. În 1937, la Conferința de la Paris, Grupul român a trimis o delegație numeroasă, în frunte cu președintele și vicepreședintele camerei, care însuma 30 de membri. Este semnificativ că, în preajma celui de al doilea război mondial, grupul român număra 180 de deputați și 110 senatori, bucurându-se de frumoase aprecieri în cadrul Uniunii Interparlamentare, datorită inițiativelor și propunerilor avansate, a fundamentărilor juridice și consecvenței cu care aceasta fuseseră susținute pe parcursul anilor.
De atunci, activitatea Uniunii Interparlamentare a cunoscut o dezvoltare considerabilă. Această organizație, care cuprinde în prezent reprezentanți ai parlamentelor din 136 de țări, se afirmă tot mai puternic ca un instrument de apropiere între parlamentari aparținând diferitelor popoare și prin aceasta, între toate forțele politice interesate în promovarea unei politici de colaborare.
După cum arăta în mod sugestiv Raymond Lengendries, președintele camerei Reprezentanților din Belgia, «democrația înseamnă să asigurăm celor mai slabi aceleași șanse ca și celor mai puternici». Ca parlamentari, noi trebuie să facem din aceste șanse drepturi pentru fiecare, atât în cadrul statelor noastre respective, cât și la nivelul ordinii internaționale”.
Creșterea numărului organizațiilor parlamentare în epoca noastră constitue o dovadă de netăgăduit a faptului că parlamentele pot să îndeplinească un rol cât se poate de eficace în facilitarea apropierii dintre națiuni, a promovării marilor idei ale colaborării pe plan regional și pe plan mondial. În prezent, forumurile interparlamentare se înfățișează fie ca instituții internaționale distincte, având un profil exclusiv parlamentar, cum este de pildă cazul Uniunii Interparlamentare – la care ne-am referit pe larg și care cuprinde astăzi 134 grupuri interparlamentare – fie ca elemete integrante ale unor structuri internaționale. Așa, de pildă, se pot menționa Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, Parlamentul European, Adunarea Atlanticului de Nord, Adunarea Uniunii Europei Occidentale, Consiliul Interparlamentar Consultativ al Benelux, Parlamentul Andin, Parlamentul Latino-american etc.
În asemenea cazuri, activitatea parlamentară se împletește în mod fericit cu activitatea statală de reprezentare în cadrul structurilor și mecanismelor politice ale organizației respective. Dimensiunea parlamentară adaugă un element nou activități unor organizații internaționale care, depășind structura etatică, devin în același timp și importante tribune de exprimare a unor poziții, în măsură să servească direct problemele ce se discută și se cuvin la nivelul statelor. Asistăm, așadar, chiar dacă elementele etatice și cele extra-etatice apar distinct în structurile unor asemenea organisme, la o împletire tot mai puternică a diplomației parlamentare cu diplomația statală.
2.2. ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI ÎNTRE DIPLOMAȚIA PARLAMENTARĂ ȘI DIPLOMAȚIA OFICIALĂ, DESFĂȘURATĂ LA NIVELUL ORGANELOR DE STAT PENTRU RELAȚII EXTERNE
Așa cum este bine cunoscut în Dreptul constituțional modern, în lumina principiului separației puterilor, a fost elaborată o solidă teorie a funcțiilor Parlamentului, printre care se includ funcția legislativă, stabilirea direcțiilor principale ale activității economice, culturale, statale și juridice, alegerea, formarea, avizarea formării numirea și revocarea unor autorități statale, controlul parlamentar. În enumerarea acestor funcții este niminalizată expres și o funcție de conducere în politica externă, care astăzi este unanim recunoscută de autorii de specialitate28.
Privită în raport cu diplomația oficială, ce se desfășoară la nivelul statelor, diplomația parlamentară prezintă o serie de elemente de diferențiere pe care le dorim să le precizăm în lucrarea de față.
– În primul rând, trebuie ținut seama de faptul că diplomația oficială la nivelul corpului diplomatic este desfășurată de un personal specializat, de carieră, ale cărui îndatoriri și drepturi sunt specificate în Statutul corpului diplomatic și consular al României29.
__________________
28 I. Muraru – Drept constituțional și instituții politice, ED. Actami, București, 1998, p.369.
29 H. G. Nr. 1070 din 6 octombrie 1990, M. Of. Nr. 119 din 2 noiembrie 1990.
Diplomația parlamentară este exercitată de parlamentari, care sunt reprezentanții poporului și care beneficiază de un mandat dat de alegătorii lor, mandat ce devine o parte a suveranității pe care poporul o încredințează aleșilor săi. Remarcăm deci, de la bun început, un prim element de diferențiere în ceea ce privește subiecții diplomației parlamentare în raport de diplomația desfășurată de organele Ministerului de Externe. Aceasta exprimă caracterul funcției pe care o îndeplinesc cei ce prestează activitatea diplomatică, în primul caz – titularii unor mandate de reprezentare; în cel de al doilea – funcționarii de carieră.
– O a doua trăsătură, care decurge de fapt din prima, este aceea că personalul care exercită diplomația oficială, și care este un personal specializat, nu poate face parte din partidele politice, pe când participanții la acțiunile diplomației parlamentare sunt tocmai oameni politici, reprezentanți ai diferitelor partide, care desfășoară activități diplomatice în rațiunea opțiunilor politice pe care le au. Este semnificativ faptul că după alegerea oricărui Parlament, cum a fost și în România în 1996, au fost alese din nou delegațiile ce reprezintă Parlamentul în relațiile interparlamentare, în virtutea raportului de forțe nou stabilit între partidele politice (de pildă, au fost alese din nou Consiliul director al Grupului Român al Uniunii Interparlamentare, delegația parlamentară română la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, delegația Parlamentului României la Adunarea parlametară a Cooperării Economice a Mării Negre etc.). În schimb, diplomații de carieră sunt numiți, transferați, revocați în raport cu normele specifice ce sunt cuprinse în Statutul corpului diplomatic și consular, diplomații de carieră fiind menținuți – datorită imparțialității și neangajării lor – și după schimbările care se produc la nivelul organelor politice.
– În al treila rând, în ceea ce privește conținutul diplomației parlamentare în raport cu diplomația oficială, se pot releva câteva aspecte cu totul specifice, în lumina principiului general recunoscut al separației puterilor. Există, pe de o parte, prestația diplomației parlamentare sub forma unor activități directe, de contacte cu parlamentele altor state, dar și un element de control al Parlamentului asupra diplomației exercitate la nivelul organelor de stat. Așa cum se cunoaște foarte bine, parlamentarii beneficiază de dreptul de a adresa întrebări și interpelări care pot privi în mod nemijlocit și activitatea de relații externe. Pe de altă parte, după cum prevede Legea nr. 4/1991 privind încheierea și ratificarea tratatelor, Guvernul informează periodic Parlamentul în legătură cu probele pe care le ridică aplicarea unor tratate, acorduri, convenții și alte înțelegeri internaționale, în vederea soluționării operative a acestora în deplină concordanță cu principiile dreptului internațional și interesele părții române. Așadar, diplomația parlamentară implică, prin conținutul său, o prestație diplomatică propriu-zisă, dar și elemente în plus, de control, tocmai datorită poziției reprezentative și de purtător al suveranității pe care Parlamentul o are în sistemul organelor statului.
– În al patrulea rând, în ceea ce privește metodele diplomației parlamentare, trebuie observat că unele dintre acestea coincid – firește cu acela pe care le folosește și diplomația tradițională (negocieri, discuții, mesaje, scrisori etc.); altele, în schimb, sunt specifice numai diplomației parlamentare, cum ar fi, de pildă, procedura întrebărilor și interpelărilor (la care ne-am referit), dezbaterile privind ratificarea unor tratate internaționale, aprobarea participării la forțele de menținere a păcii, constituirea de comisii mixte parlamentare de prietenie, obținerea de informații din partea Ministerului Afacerilor Externe în legătură cu activitatea diplomatică propriu-zisă pe care acesta o desfășoară. Toate aceste activități ar părea, firește, la prima vedere, a nu fi probleme de diplomație parlamentară, ci numai elemente ce țin de prerogativele Parlamentului. În fond însă, după părerea noastră, ele vizează diplomația parlamentară, deoarece dacă, tratativele vizând perfectarea unor înțelegeri supuse ratificării constitue rezultatul unor îndelungate negocieri diplomatice, dezbaterea propriu-zisă a ratificării acestora are loc prin ample dezbateri în cadrul celor două Camere ale Parlamentului României, așa cum s-a purtat în legătură cu unele tratate internaționale, cum ar fi, de pildă, Tratatul ce a fost încheiat în 1996 cu Republica Ungaria sau cel cu Ucraina, în 199730.
– În al cincilea rând, dacă ne referim la aria problemelor ce urmează a fi discutate, va trebui să recunoaștem că diplomația oficială are – sub acest aspect – un câmp mai larg de acțiune decât diplomația parlamentară. Nu toate tratatele sunt supuse ratificării de către Parlament, ci numai cele care prezintă o anumită importanță politică ori angajează statul în mod deosebit.
Același lucru se poate spune și despre delegațiile parlamentare, care nu sunt __________________
30 Vezi Legea nr.129/1997, M. Of. nr. 157 din 16 iulie 1997.
constituite și trimise în alte țări pentru a dezbate orice fel de probleme, ci numai problemele majore, de însemnătate fundamentală pentru politica externă a țării și orientarea ei. Această sferă mai restrânsă nu diminuează cu nimic valoarea diplomației parlamentare, ci relevă tocmai împrejurarea că ea are un anumit obiect specific, mai circumstanțiat decât al diplomației tradiționale, desfășurate la nivelul organelor de stat pentru relațiile externe.
– În al șaselea rând, în ceea ce privește finalizarea acțiunilor diplomației parlamentare în comparație cu diplomația tradițională, trebuie să relevăm și aici o serie de similitudini și diferențieri: acțiunile diplomației tradiționale se finalizează în modul cel mai fericit prin perfectarea unor tratate sau acorduri internaționale; acțiunile diplomației parlamentare nu se finalizează în acorduri la nivelul statelor decât indirect, prin influența politică pe care parlamentele o au și prin contribuția lor la ratificarea documentelor perfectate. Acțiunile diplomației parlamentare se concretizează, de cele mai multe ori, sub forma unor declarații, comunicate, rezoluții care conțin o uriașă încărcătură politică, pe care Guvernele nu o pot ignora.
– În al șaptelea rând, ar fi lipsit de realism din partea noastră dacă nu am menționa și eventualele disfuncționalități pe care le-ar putea prezenta unul sau altul din cele două tipuri de diplomație. Fiecare dintre acestea are „punctele sale nevralnice” sau, mai exact, propriul „călcâi al lui Achile”. Diplomația tradițională, datorită echidistanței și profesionalismului, riscă să capete în anumite situații un caracter tehnicist, să se desfășoare pe parcursul unor perioade foarte îndelungate, pierzându-se din vedere tocmai celeritatea și operativitatea acțiunilor ce se cer perfectate. La rândul său, diplomația parlamentară riscă să se „politizeze” prea mult, iar interesele unor partide sau forțe politice să prevaleze asupra intereselor generale, care au un caracter național, spectrul politic prezentându-se divizat în fața unor organisme parlamentare internaționale.
Cele câteva elemente de diferențiere pe care le-am prezentat în cele ce preced sunt de natură, după părerea noastră, de a pune în lumină mai clar elementele de asemănare și de diferențiere care există între diplomația parlamentară și diplomația la nivelul statelor, desfășurată de organele specializate.
Concluzia acestei comparații este, evident, aceea că cele două tipuri de diplomație, adevărate „surori gemene”, nu se suprapun, păstrându-și fiecare propria individualitate. Între ele există, firește, serioase interferențe, care sunt inevitabile, diplomația parlamentară servind ca un util instrument de cunoaștere și de apropiere politică, indispensabil perfectării de către diplomația oficială a instrumentelor juridice care leagă statele, instrumente care formează esența însăși a ordinii de drept pe care trebuie să o respecte astăzi toate statele lumii.
CAPITOLUL III
FORMELE ȘI METODELE DIPLOMAȚIEI PARLAMENTARE
3.1. RATIFICAREA ACTELOR INTERNAȚIONALE
Diplomația parlamentară dispune, așa cum s-a arătat, de o foarte largă paletă de forme și metode de acțiune, care o fac ca în anumite cazuri să dispună de posibilități sporite față de diplomația oficială.
Aceste forme și metode sunt, în esență, următoarele:
dezbaterea și ratificarea unor legi privind tratatele și convențiile
internaționale;
declarațiile, rezoluțiile și apelurile adoptate de diferitele parlamentare; și
delegațiile parlamentare ce iau parte la reuniunile bilaterale și multilaterale.
Potrivit constituțiilor naționale, Parlamentele au dreptul de a examina din toate
punctele de vedere tratatele internaționale încheiate în numele statelor, sau care privesc domenii fundamentale ale colaborării lor. Actul prin care Parlamentul adoptă sau respinge o lege ce are ca obiect ratificarea unui tratat este, în fond, un mod de control al legislativului asupra activității actului de politică externă, de verificare a concordanței literei și spiritului unor înțelegeri constituționale care definesc organizarea statului.
Această prerogativă a parlamentelor este recunoscută în toate țările lumii, indiferent de mecanismul lor de guvernare. Cu toate acestea, „Camerele se găsesc în general în imposibilitatea juridică sau practică de a participa la negocuierile care preced încheierea unor tratate, tot așa cum ele pot să oblige Guvernul să pornească asemenea negocieri. În schimb, dreptul lor de control â posteriori asupra tratatelor deja semnate, înainte de ratificarea ce incumbă șefului statului, apare mai ușor de organizat și, în orice caz, justificat în virtutea principiilor democratice. După cum se observă într-o sinteză asupra activității parlamentare, întocmită de Uniunea Interparlamentară în Bangladesh, Fidji, Noua Zeelandă și Zambia, nu există nici o dispoziție constituțională care să prevadă participarea adunărilor la procedura de ratificare. În Marea Britanie, Guvernul poate să ratifice un tratat fără autorizarea Parlamentului, chiar dacă în mod formal tratatele sunt depuse la Parlament. În fapt, Guvernul – pentru a putea ratifica un tratat – este obligat numai să aștepte 21 de zile după depunerea tratatului la cele două Camere. În acest sistem, nu este vorba, de fapt, de o ratificare, ci mai curând de o informare a parlamentarilor31.
Sistemele constituționale diferă în ce privește implicarea parlamentelor în dezbaterea și ratificarea tratatelor. În unele țări francofone, ca de pildă Camerun, Franța și Senegal, tratatele nu pot să fie ratificate de președintele republicii decât în virtutea unei legi care îl abilitează în acest scop. În diferite state, categoriile de tratate care trebuie să fie aprobate de către Parlament înaintea ratificării, sunt precis stabilite. Așa, de pildă, în Italia tratatele importante și cele care aduc cu ele o modificare teritorială trebuie să fie supuse aprobării Camerelor. În Monaco, tratatele care au incidențe constituționale trebuie să fie ratificate de Consiliul Național. În Indonezia, tratatele sau acordurile care comportă angajamente financiare sau care privesc drepturile fundamentale ale iordanienilor trebuie ratificate de către Parlament. În Olanda, aprobarea Statutelor generale pentru ratificarea tratatelor poate să fie explicită, situație în care proiectul de lege este discutat și votat după procedura legislativă ordinară, sau tacită, caz în care Guvernul depune tratatul la Parlament, însoțit de o scrisoare, solicitându-i consimțământul. În acest caz, aprobarea este considerată obținută dacă într-un termen de 30 de zile deputații nu formează cereri pentru ca tratatul să fie ratificat de Parlament în mod explicit. În S.U.A., independența președintelui este limitată, deoarece orice tratat, pentru a fi considerat definitiv, trebuie să obțină asentimentul Senatului, exprimat prin votul a cel puțin două treimi din membrii săi prezenți. O asemenea prevedere constituțională se explică prin aceea că Senatul este presupus a acționa „nu numai ca un organ reprezentând voința populară, ci ca un apărător al independenței statelor membre ale uniunii”32. Președintele poate însă, spre a evita supunerea tratatelor spre ratificare, să recurgă la procedura acordurilor executive (executive agreements).
Se poate conchide, deci, că această prerogativă a Parlamentului nu se referă decât la anumite acțiuni de politică externă, la tratatele cele mai importante care se referă la chestiuni teritoriale, angajamente financiare sau probleme ce vizează modificarea ________________
31 Les Parlements dans le Monde, PUF, Paris, 1977, p. 777.
32 Idem, p. 778.
legislației. Celelalte categorii de probleme de politică internațională nu implică participarea Parlamentului, care poate, cel mult, să fie informat în legătură cu existenșa lor. Referindu-se la libertatea Parlamentelor de a lua în discuție și de a adopta hotărâri în legătură cu tratatele internaționale, autorii Sintezei elaborată de Uniunea Interparlamentară apreciază „libertatea unei adunări se găsește practic restrânsă de obicei de două categorii de considerațiuni”. Unele sunt de ordin tehnic: nu textul tratatului este supus discuției, ci numai autorizația de a-l ratifica. Chiar dacă această autorizație este cerută sub forma unui proiect de lege, adunările nu au posibilitatea de a modifica tratatul în cauză; tratatul trebuie să fie acceptat sau respins în bloc. Celelalte considerațiuni sunt de ordin politic: respingerea unui tratat este un act dintre cele mai grave. Este dificil să dezavuezi în mod public Guvernul propriei țări și să revii asupra unor aranjamente pe care el le-a contactat față de alte puteri. Parlamentul se găsește, astfel, în fața unui fapt împlinit, față de care el rămâne străin și căruia el trebuie să-i poarte, în cele din urmă, responsabilitatea33.
Aceste considerațiuni sunt, desigur, cât se poate de exacte dar nu este mai puțin adevărat că în sistemul separației puterilor în stat, încheierea tratatelor constitue o prerogativă a Executivului. Implicarea directă a factorului legislativ în negocierea și încheierea tratatelor ar constitui o interfață nedorită ce nu ar putea fi admisă în prerogativele unei alte puteri a statului. Controlul pe care îl exercită Parlamentul asupra ratificării tratatelor este, firește, necesar și el trebuie să se exercite în limitele prerogativelor constituționale. Parlamentul fiind un organ reprezentativ, la nivelul întregii țări, este chemat să se pronunțe asupra aspectelor fundamentale ce privesc politica externă a unei țări și nu asupra unor probleme minore sau asupra unor angajamente practice, operative, de rutină, care în toate statele lumii se derulează la nivelul Executivului. Sub acest aspect, sunt demne de relevat o serie de prevederi pe care le-a introdus Legea Nr. 4 din 11 ianuarie 1991 privind încheierea și ratificarea tratatelor. Această lege delimitează atribuțiile Parlamentului și cele ale Guvernului în problemele ce privesc tratatele internaționale. Astfel, articolul 4 menționează în mod expres acele categorii de tratate ce ________________
33 Idem, p. 779.
vor fi supuse ratificării Parlamentului: tratatele internaționale semnate în numele României, acordurile și convențiile semnate la nivelul Guvernului, care se referă la colaborarea politică și militară, cele care fac necesară adoptarea unor legi noi sau revizuirea legilor existente, cele care implică un angajament politic sau financiar ori se referă la probleme ce privesc regimul politic și teritorial al statului, statutul persoanelor, drepturile și libertățile cetățenești, participarea la organizațiile internaționale, precum și acele tratate care prevăd în mod expres procedura ratificării. Spre deosebire de aceste categorii de tratate, acordurile, convențiile și alte înțelegeri internaționale care prin obiectul lor nu se includ în aceste categorii sunt de competența Guvernului, urmând să fie supuse, după negociere și semnare, aprobării acestuia. În ce privește acordurile și înțelegerile în formă simplificată, care sunt încheiate de Ministerul Afacerilor Externe prin schimb de note sau scrisori, ele pot intra în vigoare chiar de la data efectuării acestuia, fără a mai fi supuse ratificării sau aprobării ulterioare.
Deosebit de importantă ni se pare prevederea cuprinsă în articolul 10 al legii menționate, care dispune că Guvernul ia măsurile necesare pentru aplicarea tratatelor, acordurilor, convențiilor și celorlalte înțelegeri internaționale și controlează modul în care acestea se realizează. Totodată, însă, Guvernul informează periodic Președintele României și Parlamentul în legătură cu problemele pe care le ridică aplicarea unor tratate, acorduri, convenții și alte înțelegeri internaționale în vederea soluționării operative a acestora, în deplină concordanță cu principiile dreptului internațional și interesele părții române.
Constituția României din 1991 nu conține prevederi speciale în legătură cu ratificarea tratatelor internaționale, legile prin care tratatele sunt ratificate urmând procedura de adoptare și promulgare prevăzută pentru toate actele normative. Există însă, așa cum s-a arătat, prevederi legale cu privire la prioritatea reglementărilor internaționale și obligativitatea interpretării dispozițiilor constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor, în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului și cu celelalte tratate internaționale la care România este parte. Observăm, totuși, că deși Parlamentele nu au decât o funcție limitată când este vorba de tratate internaționale, putând numai să voteze sau să respingă legile cu privire la ratificarea acestora, discuțiile pe marginea ratificării unor tratate pot să se dovedească deosebit de utile. În legătură cu o serie de tratate economice au fost puse, de pildă, în Parlamentul României, întrebări vizând, pe un plan mai larg, politica de importuri; au fost solicitate relații în legătură cu raporturile țării noastre cu diferite categorii de state. În unele cazuri, când a fost vorba de ratificarea unor împrumuturi speciale, s-a solicitat Guvernului informarea prealabilă a Parlamentului în legătură cu unele acțiuni ce urmau să greveze bugetul de stat etc. Este evident că asemenea discuții depășesc, firește, cadrul menționat al relației „admitere-respingere”. Ele demonstrează o implicare activă a parlamentelor nu numai în ratificarea legilor propriu-zise (cărora li s-au adus uneori îmbunătățiri de tehnică legislativă), cât și în dezbaterea problemelor de fond, care sunt legate de acceptarea și traducerea în viață a angajamentelor internaționale.
O problemă juridică pe care dorim să o semnalăm este aceea a unei eventuale ratificări a tratatelor prin ordonanțe sau ordonanțe de urgență ale Guvernului.
Având în vedere faptul că ratificarea constitue o exprimare definitivă și necondiționată a voinței statului de a se considera angajat din punct de vedere juridic, apare ca fiind cel puțin discutabilă ratificarea tratatelor prin ordonanțe ale Guvernului, deoarece o astfel de ratificare nu corespunde, sub aspectul dreptului internațional, condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească ratificarea, existând, ca atare, posibilitatea ca ea să nu-și producă efectul scontat. În opinia profesorului Ion Anghel, cel puțin în ceea ce privește tratatele internaționale încheiate în numele României, posibilitatea legală de a se recurge la ordonanțe pentru ratificare apare ca fiind dificil de acceptat. În conformitate cu prevederile art.91. alin. (1) din Constituție, Președintele încheie tratate internaționale în numele României, negociate de Guvern, și le supune spre ratificare Parlamentului, în termen de 60 de zile; prin urmare, acest text stabilește foarte clar obligația Președintelui de a le supune Parlamentului, iar o asemenea dispoziție nu poate fi ocolită și înlocuită printr-o lege de abilitare, deoarece ceea ce s-a încredințat ca atribut Parlamentului trebuie să fie efectuat numai de această putere în stat. Atâta timp cât nu există un text care să consacre in terminis soluția folosirii ordonanțelor pentru ratificarea de tratate, nu se poate apela la o deducție lipsită de un temei legal pentru a putea înlătura o dispoziție constituțională.
Ordonanțele emise pe baza unei legi speciale de abilitare sunt afectate de îndatorirea Guvernului de a le supune ulterior Parlamentului, iar neîntrunirea unei asemenea cerințe până la expirarea termenului de abilitare are drept consecință încetarea efectelor lor; expirarea termenului de abilitare are drept efect caducitatea ordonanței, care își încetează de drept efectele. Potrivit opiniei menționate, supunerea ordonanței spre aprobare Parlamentului nu echivalează – cum este și normal – cu aprobarea ei efectivă.
Cel puțin teoretic, există și ipoteza respingerii unei ordonanțe, împrejurare care ar avea ca efect juridic ieșirea ei din vigoare. Prin urmare, este posibil ca parlamentul să nu aprobe o ordonanță de ratificare a unui tratat. Într-un asemenea caz, este necesară denunțarea tratatului, dar acest lucru nu se poate face decât în condițiile stabilite prin tratat sau dacă acesta a expirat ori s-a produs o cauză de încetare prevăzută de dreptul internațional. O astfel de practică ar afecta cu siguranță prestigiul și credibilitatea statului român, deoarece acestea depind în mod direct de corectituduinea manifestată în raporturile internaționale și de seriozitatea cu care își asumă obligațiile. Mai mult, în final, țara noastră ar putea chiar să-și vadă angajată răspunderea internațională pentru asemenea acte, inclusiv răspunderea juridică.
La fel de discutabilă apare administrarea ratificării unui tratat internațional printr-o ordonanță de urgență, deoarece printr-o interpretare riguroasă a cazurilor excepționale la care se referă art. 114 alin. (4) din Constituție, nu ar putea fi incluse în această categorie tot felul de situații obișnuite cu care este confruntat Guvernul, chiar dacă soluționarea acestora implică o anumită urgență.
Având în vedere considerentele menționate mai sus, opinăm că în toate cazurile ratificarea unor tratate, chiar dacă aceasta a fost făcută printr-o ordonanță a Guvernului, trebuie supusă ulterior aprobării Parlamentului, respectând cu rigurozitate dispozițiile Legii nr. 4/1991 privind încheierea și ratificarea tratatelor, în sensul că ratuificarea ordonanțelor trebuie făcută de Parlament, prin lege.
Totuși, în situația în care Guvernul a ratificat prin ordonanță un tratat și, în prealabil, a înaintat uneia din Camere proiectul de lege de ratificare a tratatului respectiv, este necesar ca inițiatorul proiectului de lege să îl retragă de la Parlament, deoarece acesta a rămas fără obiect. Desigur, Guvernul va avea obligația de a trimite Parlamentului spre aprobare proiectul de lege de aprobare a ordonanței care ratifică tratatul în cauză, conform prevederilor cuprinse în legea de abilitare.
3.2. DECLARAȚII, REZOLUȚII, APELURI
O a doua posibilitate pe care o au Parlamentele de a se implica în politica externă o constitue declarațiile, rezoluțiile și apelurile pe care le pot adresa altor forumuri legislative în legătură cu unele probleme internaționale actuale. Documentele respective deși nu au aceeași valoare juridică cu tratatele internaționale, exercită un covârșitor impact moral-politic asupra problemelor ce interesează comunitatea statelor. În asemenea documente parlamentele iau, practic, atitudine în legătură cu unele probleme în litigiu, exprimă o poziție angajată în favoarea rezolvării lor în concordanță cu normele dreptului internațional. Așa, de pildă, în Declarația Parlamentului României privind Pactul Ribbentrop-Molotov și consecințele acestuia pentru țara noastră, adoptată la 24 iunie 1991, se constată că „Noile realități și evoluțiile pozitive ce au loc în Europa și în lume creează premise favorabil și pentru identificarea modalităților vizând înlăturarea pe cale pașnică a consecințelor nefaste ale actelor nedrepte ce au la bază protocoalele secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov, în consens cu principiile statuate în Actul Final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa și în Carta de la Paris pentru o nouă Europă, cu normele moralei și dreptului internațional34.
O altă declarație importantă a Parlamentuluii României, adoptată la 21 mai 1992, s-a referit la acțiunile militare războinice desfășurate în noaptea de 19/20 mai 1992 pe teritoriul de răsărit al Republicii Moldova de către unități ale Armatei a 14-a, aparținând fostei armate sovietice. Solicitând Parlamentului Federației Ruse să adopte o atitudine în concordanță cu normele dreptului internațional, Parlamentul României a cerut totodată tuturor Parlamentelor lumii „să examineze situația creată în partea de răsărit a Republicii Moldova, pericolele pe care această situație le comportă pentru stabilirea politică din această zonă a Europei și pentru însuși procesul de democratizare și reformă în fostul spațiu geo-politic sovietic și să-și ridice glasul, în concordanță cu principiile dreptului internațional, în apărarea Republicii Moldova, a independenței, suveranității și integrității teritoriale a acesteia.
________________
34 Vezi M. Of. 136/1991.
Parlamentul României cere Guvernului român să urmărească cu atenție evoluția situației din Republica Moldova, să ia măsurile ce se impun de sprijinire a acesteia și să întreprindă demersurile necesare pe plan internațional, pentru a se pune capăt acțiunilor militare agresive la care această țară este supusă în prezent35.
O altă Declarație a parlamentului României, adoptată la 10 iulie 1992, s-a referit la conflictul din raioanele de Est ale Republicii Moldova. Exprimându-și îngrijorarea față de conflictul din această zonă, Parlamentul României a preconizat activitatea mecanismului stabilit la întâlnirea la nivel înalt de la Istanbul, din 25 iunie 1992, retragerea Armatei a 14-a de pe teritoriul Republicii Moldova, potrivit termenelor ce se vor conveni prin negocieri bilaterale, menționând totodată că „în situația în care în Republica Moldova vor continua acțiunile ce pun în pericol independența, suveranitatea statului și viața cetățenilor, Parlamentul României cere Guvernului să apeleze la intervenția Consiliului de Securitate al O.N.U. în sprijinul Republicii Moldova36.
Camera Deputaților, la 4 februarie 1993, luând act de tensiunile acumulate în viața politică a Republicii Moldova, care au dus la mai multe demisii din conducerea forumului legislativ, și-a exprimat părerea că „în conjunctura actuală, sunt mai necesare ca oricând înțelepciune, moderație, deschidere spre dialog și înțelegere, capacitate de a depăși divizările de moment și de a salvgarda interesele noastre naționale. Nutrim speranța că tensiunile actuale din Republica Moldova vor fi rezolvate prin efortul comun al forțelor politice din acestă țară”37.
În alte situații, Parlamentul a adoptat titulatura de „rezoluții” pentru anumite acte legate de politica internațională. În acest sens, se pot menționa Rezoluția privind poziția parlamentului României față de instituționalizarea unui organism parlamentar al C.S.C.E. Exprimându-și satisfacția în legătură cu instituționalizarea Adunării Europene –ca dimensiune parlamentară a C.S.C.E. – Parlamentul României a solicitat Guvernului „ …să acționeze în cadrul C.S.C.E. astfel ca interesele României să fie promovate cu consecvență, să se găsească modalitățile cele mai corespunzătoare de cooperare cu celelalte state din Europa, în vederea accelerării proceselor de reînoire democratică a ________________
34 Vezi M. Of. 103/1992.
34 Vezi M. Of. 159/1992.
34 Vezi M. Of. 20/1993.
vieții economice, sociale și politice din țara noastră”.
Au fost și cazuri când recomandarea adresată Guvernului în legătură cu observarea unei anumite linii de conduită în relațiile internaționale s-a concretizat în documente care au fost denumite „declarații”. Se pot menționa în acest sens Declarația adoptată de Camera Deputaților, în ședința din 18 februarie 1993, prin care, luând act de adoptarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, dar constatând că pentru moment nu sunt întrunite condițiile procedurale pentru adoptarea acestor documente și de către România, a recomandat Guvernului ca, …până la crearea condițiilor de ordin practic și procedural pentru adoptarea Convenției Europene a Drepturilor Omului și a protocoalelor adiționale la aceasta de către România, să analizeze posibilitatea ca în acțiunile pe care le va întreprinde să ia în considerare și să aplice prevederile documentelor amintite” .
Prin documentul menționat, Camera Deputaților a exprimat, cu alte cuvinte, angajamentul României de a acționa în spiritul Convenției Europene a Drepturilor Omului, chiar anterior momentului în care țara noastră a întrunit condițiile pentru a deveni, din punct de vedere formal, parte la acest important instrument juridic internațional. Norma de recomandare cuprinsă în Declarația Camerei Deputaților obligă Guvernul ca în toate acțiunile sale pe plan internațional să se conformeze acestei hotărâri a forumului legislativ, pregătind totodată cadrul juridic corespunzător, de natură să faciliteze aderarea României la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În suita actelor internaționale ale Parlamentului român pot fi menționate și Apelul Parlamentului Român către Parlamentele statelor membre ale C.S.C.E., din 11 februarie 1993. Spre deosebire de celelalte acte parlamentare de politică externă la care ne-am referit, apelul are un caracter cât se poate de concret, circumscris unei anumite situații: amenințarea vieții unor cetățeni ai Republicii Moldova: Ilie Ilașcu, Andrei Ivanțoc, Alexandru Lesco, Tudoe Petrov-Popa, Petru Godiac și alții. Exprimându-și cu fermitate punctul de vedere că în actualul stadiu al dezvoltării drepturilor omului comunitatea statelor nu mai poate accepta suprimarea vieții unor oameni datorită convingerilor lor politice sau apartenenței lor la o anumită formațiune politică, Parlamentul României „cheamă toate Parlamentele statelor membre ale C.S.C.E. să intervină urgent într-un spirit umanitar, pentru a determina asigurarea unor condiții civilizate de detenție și salvarea vieților acestor oameni”.
După cum se vede, deci, actele de politică externă ale Parlamentului acoperă o foarte largă paletă de situații, de la estimări cu caracter general asupra situației internaționale până la situații absolut concrete în legătură cu care Parlamentele doresc să-și exprime un anumit punct de vedere.
3.3. DELEGAȚIILE PARLAMENTARE
În sfârșit, o a treia posibilitate de care dispun Parlamentele spre a se implica în politica internațională o constitue participarea unor parlamentari fie în cadrul unor delegații guvernamentale, fie în cadrul unor delegații parlamentare, la manifestări internaționale, reuniuni, simpozioane sau întâlniri organizate de Parlamente, cu participare bilaterală sau multilaterală.
În ce privește prima situație evocată, și anume participarea unor parlamentari în cadrul unor anumite delegații guvernamentale, este cert că introducerea unor parlamentari în componența delegațiilor respective nu influențează asupra caracterului etatic al delegației. În fond, este vorba de întâlniri la nivel statal, cărora pentru a li se da o și mai mare greutate li se includ o anumită participare parlamentară (evident, limitată), în delegația unei anumite țări. Cât privește delegațiile parlamentare propriu-zise, vizitele, schimbul de asemenea delegații, participarea la manifestări interparlamentare, acestea se circumscriu, desigur, în exclusivitate diplomației parlamentare. Ele implică, în multe cazuri, o pregătire meticuloasă și uneori chiar mai dificilă decât a delegațiilor oficiale la nivelul statelor. Întrucât delegațiile parlamentare sunt alcătuite – așa cum am mai arătat – din deputați și senatori aparținând unor partide diferite, este însă necesar să se sincronizeze pozițiile acestora, găsindu-se un numitor comun, care să permită exprimarea unei poziții comune de către întreaga delegație, în totalitatea sa.
Odată definită o anumită linie comună pe care trebuie să o urmeze delegația parlamentară, nu sunt excluse posibilitățile ca anumiți deputați sau senatori, în mod individual, să mai participe la lucrări cu câte una sau două intervenții consacrate unor teme absolut specifice. Aceste participări cu titlu individual ale parlamentarilor nu pot contraveni însă punctului de vedere global urmat de întreaga delegație, deoarece ar însemna că delegația respectivă nu ar mai avea suficientă credibilitate în ochii auditoriului. Înfățișarea unor puncte de vedere diametral opuse de către membrii aceleiași delegații ar crea, în fond, dificultăți statului în cauză, a cărei politică nu ar mai putea fi înțeleasă corect de către participanții la respectiva reuniune. De aceea, este normal ca delegații parlamentari care participă la diferite conferințe să stabilească de comun acord anumite linii fundamentale în cadrul cărora ele vor trebui să acționeze, realizând consensul în marile probleme naționale și evitând fărâmițarea discuțiilor spre probleme colaterale, lipsite de interes. O asemenea sincronizare a punctelor de vedere ale delegaților parlamentari nu însemnează cu nimic estomparea individualității membrilor care le compun, subaprecierea posibilităților pe care le oferă contactele individuale cu oameni politici de aceeași orientare (de pildă, liberală, social-democratică) ci, dimpotrivă, numai o anumită convenire a poziției de principiu, indispensabilă afirmării intereselor naționale la momentul respectiv.
Delegațiile parlamentare acționând în acest spirit pot – așa cum s-a arătat – obține uneori rezultate mai eficiente decât diplomația oficială. Astfel, amintim că din inițiativa parlamentarilor români la Consiliul Europei, în septembrie 1991, a luat ființă „Grupul latin”, care reunea în afară de parlamentarii români – delegați parlamentari din Franța, Italia, Spania și Portugalia. Fără a avea un caracter politic, grupul respectiv își propunea discutarea unor probleme de interes comun pentru delegațiile membre, crearea cadrului adecvat pentru o mai bună cunoaștere reciprocă. Este semnificativ că după prima reuniune a grupului s-a convenit ca la lucrările acestuia să fie invitați și reprezentanți ai delegațiilor parlamentare din Belgia, Elveția și San Marino. În aceeași ordine de idei, mai poate fi amintită propunerea de a se înființa un Centru pentru studiul problemelor țărilor din Europa Centrală și de Est, recepționată cu mare interes de membrii Adunării Parlamentare a Consiuliului Europei. Mai pot fi menționate numeroasele contacte parlamentare între România și Republica Moldova. Delegația parlamentară care a participat la Conferința internațională referitoare la Pactul Ribbentrop-Molotov și consecințele lui asupra Basarabiei (Chișinău, 26-28 iunie 1991) a suferat, printre altele, la reîntoarcerea sa în țară, reintroducerea studierii Istoriei românilor în toate formele de învățământ, inclusiv în institutele cu profil tehnic, informarea exactă a parlamentarilor, a Consiliului Europei și a Organizației Națiunilor Unite despre necesitatea imperioasă a anulării consecințelor Pactului Ribbentrop-Molotov, realizarea prin intermediul Ligii culturale pentru unitatea românilor de pretutindeni, prin schimburi de elevi, studenți, profesori, prin legături permanente între instituțiile culturale, a unei noi faze a comunității spirituale românești, care să pregătească și să legitim,eze unitatea politică românească.
3.4. ACTIVITATEA COMISIILOR DE POLITICĂ EXTERNĂ
Un rol deosebit de important în desfășurarea acțiunilor de politică externă, a diplomației parlamentare, îl au cele două comisii de politică externă: Comisia pentru politică externă a Senatului și Comisia pentru politică externă a Camerei Deputaților. Ambele comisii sunt alcătuite din parlamentari acând o experiență în domeniul activităților externe. Inițial, în 1990, după alegerea primului Parlament al României, s-a constituit o singură Comisie pentru politică externă, la nivelul întregului Parlament, cuprinzând reprezentanți ai Camerei Deputaților și ai Senatului.
Începând din 1992, comisiile pentru politică externă și-au desfășurat activitatea în mod separat, în cadrul fiecăreia din cele două Camere ale Parlamentului, măsura aceasta fiind luată în special datorită unor motive funcționale.
Fiecare dintre aceste două comisii are un regulament propriu de organizare și funcționare. Astfel, Regulamentul de organizare și funcționare a Comisiei pentru politică externă a Senatului precizează că aceasta constitue un organ de lucru al Parlamentului, înființat pentru îndeplinirea însărcinărilor încredințate în vederea pregătirii lucrărilor Senatului în domeniul politicii externe, al dreptului internațional și al relațiilor internaționale.
Se precizează, printre altele, ca fiind de competența comisiei problemele ce privesc strategia generală a politicii externe a României și Programul de guvernare în domeniul politicii externe, suveranitatea și independența națională, protecția cetățenilor români în străinătate, participarea României la organizațiile internaționale guvernamentale, relațiile României cu alte state în domeniile vieții politice, economice și sociale.
Rețin atenția, printre altele, acele prevederi ale Regulamentului care precizează următoarele: „Comisia supraveghează modul în care Ministerul Afacerilor Externe, celelalte ministere și instituții cu competență în domeniu asigură transpunerea în practică a obiectivelor de politică externă a României, precum și utilizarea mijloacelor și resurselor în vederea atingerii acestor obiective.
Comisia studiază și examinează aplicarea, administrarea și efectele tratatelor internaționale la care România participă și prevederile legilor care intră în competența Comisiei”.
Pe parcursul timpului, cele două comisii pentru politică externă au desfășurat o muncă remarcabilă în ce privește activitatea de legiferare, integrarea euro-atlantică, relațiile externe, dar și în ceea ce privește controlul activității Guvernului.
În domeniul legislativ, cele două comisii au dezbătut programele de guvernare în materie de politică externă la investirea diferitelor guverne care s-au succedat la conducerea țării, întocmind totodată avize destinate consolidării cadrului legislativ al cooperării în domeniile politic, economic, militar sau științific dintre România și alte țări, în special statele vecine.
De asemenea, au fost dezbătute și avizate favorabil peste 300 de proiecte de lege vizând în cea mai mare parte armonizarea legislației românești cu cea a Uniunii Europene.
Totodată, cu prilejul dezbaterii și adoptării legilor bugetare, precum și a rectificării acestora, au fost urmărite în mod special mijloacele referitoare la activitatea organelor competente pentru a aduce la îndeplinire acțiunile de politică externă.
În ceea ce privește integrarea euro-atlantică, cu prilejul întâlnirilor avute în țară și în străinătate au fost promovate punctele de vedere ale țării noastre privind integrarea în NATO și Uniunea Europeană.
Cât privește acțiunea propriu-zisă de relații externe, după cum precizează senatorul Ghiorghi Prisăcaru, președintele Comisiei pentru politică externă a Senatului, „atât vizitele în străinătate, cât și primirea de delegații la București au reușit să contureze un spectru larg al dialogului interparlamentar, de cele mai multe ori, după cum au afirmat de fiecare dată interlocutorii străini, diplomația parlamentară reușind să pătrundă cu promptitudine acolo unde cea clasică are un drum mai anevoios. Am putea cita, în acest context, turneul în Asia Centrală din 1998 al unei delegații a Comisiei, care a dus la o puternică impulsionare a raporturilor economice cu statele vizitate cu acest prilej, atunci când la nivel executiv se studia cu timiditate și mai mult din perspectivă teoretică nevoia deschiderii spre bazinul Mării Caspice”.
De asemenea, s-au realizat contacte directe cu comisiile pentru politică externă ale unor state ca: Republica Moldova, Ucraina, Ungaria, R.F. Iugoslavia, Uzbekistan, Kazahstan, China, Maroc, Algeria, Mexic, Argentina, Chile, Brazilia. În același timp, delegații străine, altele decât cea pentru politică externă, au solicitat și au realizat întâlniri cu membrii Comisiei.
Deosebit de importantă a fost activitatea desfășurată în legătură cu controlul activității Guvernului. Astfel, toți titularii Ministerului Afacerilor Externe care s-au succedat la conducerea acestui minister au fost audiați cu ocazia numirii lor în funcție, în ședințe comune ale celor două Comisii pentru politică externă ale Parlamentului, și au primit aviz favorabil.
Lunar, au avut loc întâlniri cu factori de conducere din Ministerul Afacerilor Externe, pentru consultări curente asupra unor probleme de actualitate și pentru informarea membrilor comisiei. Relevantă este și activitatea de dezbatere a apelurilor, declarațiilor, comunicatelor, care au prezentat poziția comisiilor sau a unora dintre membrii acestora. „Nu rare au fost situațiile în care Comisia sau unii din membrii ei au exprimat poziții mai ferme sau, dimpotrivă, mai nuanțate decât cele ale Președenției, Guvernului sau M.A.E. față de unele evenimente internaționale, aceasta și datorită faptului că parlamentarii au o mai mare libertate de exprimare care decurge din însăși poziția lor de reprezentanți ai națiunilor, dar și de reprezentanți ai formațiunilor politice aflate la guvernare și în opoziție. Oricum, este îmbucurător a constata că, în general, în apărarea intereselor României și ale cetățenilor români, parlamentarii noștri au avut aceeași poziție în problemele esențiale ale dezvoltării țării noastre pe calea democrației și rareori au fost auzite păreri discordante sau stridente, iar când au fost, aceastea s-au datorat în principal unor personalități prea accentuate”.
De altfel, în cadrul comisiilor pentru politica externă a fost elaborată o Procedură de audiere a persoanelor propuse a fi numite ambasadori. În acest document se specifică, printre altele, că în cadrul audierii candidatul audiat va trebui să prezinte unele considerații privind politica externă a României, în general, și în spațiul geopolitic din care face parte țara în care urmează a fi acreditat, în special; vor fi luate în discuție gradul de cunoaștere a țării în care urmează a fi acreditată persoana respectivă și istoria relațiilor României cu țara în cauză; principalele aspecte ale vieții politice, economice, sociale, juridice și culturale ale statului respectiv în contextul relațiilor lui cu celelalte state ale lumii; candidatul va preciza cum înțelege să promoveze și să dezvolte relațiile României cu această țară; la nevoie, va prezenta aspecte ale vieții lui personale care pot contribui la îndeplinirea misiunii; va face aprecieri asupra situației actuale din România și perspectivele ei.
Astfel, în ședințe comune ale celor două comisii s-au audiat și au primit aviz favorabil ambasadorii României în: Israel, Albania, Spania, Marea Britanie, Austria, Slovenia, Franța, Belgia, Kenya, Elveția, Slovacia, Croația, Republica Cehă, India, Grecia, Danemarca, Germania, Portugalia, Egipt, Sfântul Scaun, Federația Rusă, Ungaria, Republica Moldova (1997); misiunea României la NATO, Canada, Argentina, Costa Rica, Finlanda, Azerbaidjan, Maroc, Ucraina, Iordania, Norvegia, Qatar, Algeria, Armenia, Tunisia, Senegal, Africa de Sud, R.P. Chineză, Turcia (1998); Zimbabwe, Georgia, Olanda, Ecuador, India, Malaiyesia, Uruguay, Italia, Vietnam, Australia, Bulgaria, Moldova, Mexic, Brazilia, Thailanda, Laos, Irlanda, Suedia, Ucraina (1999); Bosnia și Herțegovina, misiunea României la Bruxelles, Vietnam, Coreea, Spania, Iran, Venezuela, Japonia, Luxemburg, Chile, Siria, misiunea României la O.N.U., Oficiul României la O.N.U. – Geneva, Israel, Arabia Saudită, Cuba, Polonia și Pakistan (2000).
Un domeniu nou care se cuvine semnalat îl constitue înființarea unei subcomisii pentru diaspora, având ca misiune de a se ocupa în mod deosebit de problema legăturilor cu românii din afara granițelor țării. Această sub-comisie a realizat întâlniri cu românii stabiliți în mai multe țări ale lumii, organizând totodată și alte acțiuni, cum a fost, de pildă prima reuniune a Comitetului interparlamentar mixt București-Chișinău, care a avut loc la Suceava, în iulie 2000.
Posibilități deosebit de mari oferă în prezent diplomația parlamentară în cadrul organizațiilor parlamentare internaționale. Dacă contactele bilaterale și grupurile de prietenie parlamentare ce se ocupă în special de relațiile cu anumite țări exercită o influență pozitivă asupra ansamblului relațiilor politice, facilitând cunoașterea reciprocă, apropierea între popoare, diplomația în cadrul organizațiilor parlamentare cu caracter instituționalizat are în plus elementul de permanență. Reuniunile periodice ale organismelor parlamentare internaționale constituie un prilej bine venit de cunoaștere și dezbatere între parlamentari de cele mai diferite orientări, aparținând unor state diferite ca întindere, tip de cultură, tradiții, interese economice și politice etc.
CAPITOLUL IV
ROLUL ȘI IMPORTANȚA STRUCTURILOR PARLAMENTARE ROMÂNEȘTI
ÎN PROMOVAREA DIPLOMAȚIEI PARLAMENTARE
4.1. ACTIVITATEA COMISIEI DE POLITICĂ EXTERNĂ
În conformitate cu dispozițiile art. 32 alin. 2 din Regulamentul Senatului, Comisia pentru politică externă a adoptat propriul său regulament de funcționare, în care găsim reglementate atât procedura de lucru a comisiei, cât și principalele sale atribuții în domeniul politicii externe, al dreptului internațional și al relațiilor internaționale.
Astfel, la art. 5 din Regulament38 se dispune: „În conformitate cu art. 29 din Regulamentul Senatului, sunt de competența comisiei proiectele de lege, de hotărâri, apeluri, declarații, memorandumuri și alte chestiuni referitoare la următoarele subiecte:
strategia generală a politicii externe a României și programul de guvernare în domeniul politicii externe, dreptului internațional și relațiilor internaționale;
suveranitatea și independența României, frontierele țării și siguranța națională, stabilitatea și democrația, în aspectele care țin de politica externă a statului român;
protecția cetățenilor României în străinătate; expatrierea și repatrierea lor; diaspora română și comunitățile românești din străinătate; serviciul diplomatic și consular; tratatele internaționale la care România devine parte și aplicarea prevederilor lor;
participarea României la organizațiile internaționale guvernamentale; asistență externă, economică, militară, tehnică și umanitară; intervenții în străinătate și declarații de război;
relațiile României cu alte state în domeniile vieții politice, economice și sociale; promovarea schimburilor comerciale și ocrotirea intereselor de afaceri române în străinătate; împrumuturi externe și garantarea lor; relațiile culturale, tehnico-științifice în domeniul învățământului și al protecției mediului; imaginea României în lume și aspirațiile poporului român; conferințe, congrese, seminarii,
________________
38 Vezi Regulamentul Comisiei pentru politică externă a Senatului României.
colocvii internaționale etc.
La art. 6 din Regulament sunt prevăzute două dintre cele mai importante atribuții ale comisiei și anume: a) misiunea permanentă de supraveghere a modului în care Ministerul Afacerilor Externe, celelalte ministere și instituții cu competență în domeniu asigură transpunerea în practică a obiectivelor de politică externă a României; b) utilizarea mijloacelor și resurselor în vederea atingerii acestor obiective.
La art. 7 din Regulament este exprimată o altă sarcină majoră a comisiei: Comisia studiază și examinează aplicarea, administrarea și executarea tratatelor internaționale la care România participă și prevederile legilor care intră în competența comisiei.
Aici se impune să subliniem că, în cadrul unei activități normale a Senatului și Camerei Deputaților, toate tratatele internaționale semnate de împuterniciții legali ai statului român sunt, înainte de înaintarea lor spre aprobare parlamentară, supuse unui autentic „control” exercitat de către Comisia pentru politică externă, „control” pentru care comisia încheie un raport pe care îl înaintează spre dezbatere Parlamentului, o dată cu actul internațional. Obiecțiile Comisiei sunt aduse la cunoștința plenului Senatului ori a Camerei Deputaților, iar votul parlamentarilor este de cele mai multe ori influențat de Raportul Comisiei de politică externă.
Una din cele mai importante activități ale Comisiei este activitatea ce face obiectul art. 8 din Regulament, potrivit căruia: „împreună cu Comisia pentru politică externă a Camerei Deputaților, audiază și dă avizul pentru numirea ministrului afacerilor externe și a ambasadorilor români”.
În conformitate cu dispozițiile art. 30 din Regulamentul Comisiei, procedura de audiere a persoanelor este identică cu procedura de audiere a persoanei propuse a fi numită ministru al afacerilor externe și se face de către cele două comisii pentru politică externă ale Parlamentului.
4.2. AUDIEREA PERSOANELOR PROPUSE A FI NUMITE AMBASADORI39
Audierea persoanelor propuse a fi numite ambasadori ai României în străinătate, în urma căreia Comisiile pentru politică externă ale celor două camere ale Parlamentului ________________
39 Idem.
dau un aviz consultativ, are ca principal obiectiv realizarea unui dialog care să permită, pe de o parte, cunoașterea persoanei propuse și capacitatea ei de a îndeplini misiunea care îi va fi încredințată și, pe de altă parte, însușirea de către candidat a unor sugestii privind viitoarea sa activitate. În acest scop, procedura audierii cuprinde:
Propunerea Ministerului Afacerilor Externe și un amplu curriculum vitae al persoanei care urmează a fi audiată se difuzează membrilor comisiilor, cu cel puțin trei zile înaintea ședinței de audiere.
Președintele ședinței atrage atenția celui audiat că tăinuirea unor date și informații sau prezentarea lor deformată, pentru a induce în eroare membrii comisiilor, vor determina retragerea avizului, Ministerul Afacerilor Externe urmând a lua măsurile corespunzătoare.
Candidatul audiat prezintă succint considerente privind:
politica externă a României, în general, și în spațiul geopolitic din care face parte țara în care urmează a fi acreditat, în special;
gradul de cunoaștere a țării în care urmează a fi acreditat și istoria relațiilor României cu această țară;
principalele aspecte ale vieții politice, economice, sociale, juridice și culturale ale statului respectiv în contextul relațiilor lui cu celelalte state ale lumii;
cum înțelege să promoveze și să dezvolte relațiile României cu această țară;
aspecte ale vieții lui personale care pot contribui la îndeplinirea misiunii;
aprecierea situației actuale din România și perspectivele ei.
Membrii comisiilor formulează întrebări, la care cel audiat urmează să răspundă.
Membrii comisiilor fac observații, comentarii și sugestii , față de care cel audiat își exprimă punctul său de vedere.
Ședința de audiere se desfășoară cu ușile închise, problemele discutate având un caracter confidențial până la numirea celui audiat în funcția respectivă.
Președintele ședinței supune la vot avizul acesteia. Votul este secret și se exprimă prin buletine de vot. Avizul este acordat cu majoritatea membrilor celor două Comisii.
Avizul analizează în semnarea de către președinții celor două comisii a propunerii pe care Ministerul Afacerilor Externe o înaintează Președintelui țării. Când avizul este negativ, se face mențiunea corespunzătoare.
Stabilirea cvorumului și desfășurarea ședinței se fac corespunzător prevederilor Hotărârii Parlamentului nr. 4/1992 privind Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului.
Audierea persoanelor propuse a fi numite ambasadori prezintă o însemnătate cu totul deosebită, deoarece cei care vor fi trimiși să reprezinte țara noastră în țările cele mai importante ale lumii vor trebui să întrunească înalte calități de competență, dar și o aprobare fermă din partea Parlamentului. Această instituție (a audierii viitorilor diplomați) se bazează pe experiența S.U.A., unde însăși Constituția prevede în competența Senatului audierea unor persoane propuse spre a fi numiți înalți demnitari.
Experiența țării noastre atestă faptul că au existat – din păcate – cazuri în care Comisia de politică externă s-a pronunțat asupra numirii unor ambasadori cu o foarte slabă majoritate sau chiar a votat împotriva propunerilor ce i-au fost transmise.
Este necesar, de aceea, ca avizul Senatului în această problemă să înceteze să mai aibă calitatea de aviz „consultativ” și să devină un aviz „conform”, care să dețină într-adevăr o pondere obligatorie în desemnarea unei persoane spre a fi numită în funcția de ambasador.
4.3. ROLUL COMISIEI CU PRIVIRE LA PARTICIPAREA PARLAMENTARILOR ROMÂNI LA MANIFESTĂRILE ÎN STRĂINĂTATE
Tot în cadrul Regulamentului40, la art. 16, se precizează: „La ședințele în care se discută participarea parlamentarilor români la manifestări în străinătate și informările prezentate de aceștia după îndeplinirea misiunii, sunt invitați șefii delegațiilor sau reprezentanți ai acestora, pentru susținerea oportunităților acțiunii, prezentarea mandatului și, respectiv, îndeplinirea acestuia.
Se observă cel puțin trei aspecte ce trebuie amintite:
Comisia pentru politică externă discută oportunitatea participării parlamentarilor români la manifestări în străinătate;
Ia act de mandatul expres al delegației parlamentare;
Audiază pe șeful delegației sau pe reprezentantul acesteia, după finalizarea misiunii în străinătate.
Este de la sine înțeles că activitatea parlamentarilor supuși unui astfel de „control” nu mai poate fi ruptă de activitatea în ansamblu a Parlamentului României, Comisia pentru politică externă a Senatului fiind – sub acest aspect – reprezentantă directă a Senatului și, deci, a Parlamentului ca atare.
Comisia poate solicita participarea la lucrările ei a unor membri ai Guvernului sau a conducătorilor unor instituții centrale de stat, situație în care prezența acestora este obligatorie.
După încheierea dezbaterilor sau efectuarea lucrării aflate în examinare, Comisia desemnează – la propunerea președintelui – unul sau mai mulți raportori dintre membrii săi.
Raportorii întocmesc raportul sau avizul Comisiei, care va fi supus aprobării acesteia prin vot deschis sau, după caz, secret.
Pentru buna desfășurare a lucrărilor sale, Comisia examinează proiecte și propuneri legislative în vederea elaborării rapoartelor sau avizelor, poate solicita rapoarte, informări și documentații de la autoritățile publice a căror activitate intră în sfera ei de competență; poate efectua anchete parlamenatre; dezbate și hotărăște asupra altor probleme transmise de Biroul permanent.
În conformitate cu prevederile Constituției, ale Legii nr. 4/1990 privind încheierea tratatelor, ale Regulamentului Senatului și Regulamentului propriu, Comisia pentru politică externă a Senatului își desfășoară activitatea în trei direcții principale: legiferarea, diplomația parlamentară și controlul parlamentar asupra modului de realizare o politicii externe românești de către instituțiile abilitate ale statului.
În ce privește activitatea de legiferare, Comisia a avizat și dezbătut, împreună cu Comisia pentru politică externă a camerei Deputaților, Programul de guvernare în materie de politică externă.
Împreună cu Comisia similară a Camerei Deputaților, a analizat proiectele ________________
40 Idem.
bugetului de stat și ale asigurărilor sociale, precum și rectificarea acestora, urmărind în principal prevederile referitoare la Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Apărării Naționale, Departamentul pentru problemele românilor din afara granițelor, Ministerul Educației Cercetării și Tineretului și Ministerul Culturii și Cultelor, pronunțând modificări și formulând argumentele corespunzătoare pentru alocarea sumelor necesare Ministerului Afacerilor Externe și, respectiv, Fundației Culturale Române, pentru buna desfășurare a acestor organisme.
Evident, însă, în această materie ponderea cea mai importantă a activității Comisiei s-a referit la dezbaterea și avizarea proiectelor de lege pentru ratificarea tratatelor, redactând rapoartele către plenul Senatului la proiectele pentru care Comisia a fost sesizată în fond și avizând celelalte proiecte de lege care se refereau la participarea României la tratate bi și multilaterale. Comisia a avizat, de asemenea, și alte proiecte de lege care conțineau și aspecte de politică externă, cum sunt, de pildă, cele referitoare la apărare, securitate și siguranță națională, la organizarea unor instituții și activități legate de politica externă a țării.
Cât privește diplomația parlamentară, Comisia a elaborat Programul de relații parlamentare la nivelul Comisiei pentru politică externă a Senatului, coroborat cu acela al Comisiei similare de la camera Deputaților, a supravegheat elaborarea proiectului de Program de relații parlamentare externe și a avizat Programul Parlamentului, în această materie.
În ce privește controlul parlamentar asupra activității de realizare a politicii externe, Comisia a avut loc periodic întâlniri cu reprezentanți ai Ministerului Afacerilor Externe și ai Departamentului pentru integrare europeană (respectiv miniștri, secretari de stat, directori generali), cu alți membri ai Guvernului și cu înalți funcționari din ministere și agenții guvernamentale având atribuții în domeniul politicii externe. Cu aceste ocazii, au avut loc convorbiri sau informări referitoare la probleme curente politice sau administrative, inclusiv probleme de selecționare a personalului si salarizarea acestuia. De asemenea, Comisia a insistat să se ia măsurile ce se cuvin pentru asanarea unor nereguli sesizate la unele ambasade ale României în străinătate.
La întâlnirile cu ministrul afacerilor externe și cu secretarul de stat al Ministerului Afacerilor Externe au fost discutate în principal problemele privind negocierea tratatelor cu Federația Rusă, Republica Moldova, măsurile pentru aplicarea tratatelor încheiate cu statele vecine și, în primul rând, cu Ucraina, Ungaria, precum și pozițiile exprimate față de diverse evenimente curente.
4.4. DIPLOMAȚIA PARLAMENTARĂ MULTILATERALĂ
O formă nouă și eficientă a diplomației parlamentare, prin rezultatele sale imediate, o reprezintă forma mixtă de alcătuire a grupurilor de interese guvernamentale și parlamentare, sau a grupurilor mixte, alcătuite din oameni de afaceri, reprezentanți ai Guvernului, reprezentanți ai Președinției și parlamentari.
Menționăm, de asemenea, participarea parlamentarilor în delegațiile oficiale ale statului, delegații care, de multe ori, își realizează scopurile vizitei cu contribuția parlamentarilor din compunerea lor.
De altfel, ca o concluzie pentru manifestarea diplomației parlamentare multilaterale, ar fi de remarcat faptul că toate delegațiile – mai mult sau mai puțin oficiale – care au în componența lor parlamentari – au șansa în mare proporție (70%) să-și atingă scopurile stabilite.
Argumentele pentru o astfel de afirmație se regăsesc în calitățile speciale ale diplomației parlamentare, care-i dau posibilitatea să se exprime direct în problemele cele mai de „neatacat” pe cale „oficială”, de unde și interesul ridicat al celor care alcătuiesc astfel de delegații pentru a include în ele și parlamentari.
Fără a știrbi cu nimic valențele diplomației clasice, rezultatele concrete ale diplomației parlamentare în acțiune ne determină să spunem că a venit timpul să dăm acesteia din urmă prioritățile pe care le și merită, în folosul general al țării.
Să exemplificăm modul în care sunt privite delegațiile oamenilor de afaceri din România, cu sau fără parlamentari în componenmța lor. Pentru această demonstrație este nevoie să observăm că imaginea unei delegații a oamenilor de afaceri din România nu este aceeași cu imaginea unei delegații trimise din Germania, S.U.A. sau Franța.
Aceasta, deoarece factorul timp, spațiul geografic, însănătoșirea sectorului de afaceri, depășirea tranziției de tip balcanic ce caracterizează întreaga activitate socio-politică atână greu în balanța comportamentului oamenilor de afaceri din România.
Sintagma „oameni de afaceri” nu sună încă suficient de liniștiror pentru români, pentru un posibil parteneriat cu omologii de peste hotare – din Franța, de pildă.
Nesinguranța atingerii în postura omului de afaceri (sentimentul că toată construcția omului de afaceri român se bazează pe corupție dăinue teribil) toarnă o doză de scepticism demolator în viziunea partenerilor serioși din Vest și, atunci, fără nici o explicație, aceștia doresc aproape să aibă în delegația română și un element de maximă siguranță și seriozitate statală, iar acest element îl constituie prezența parlamentului în cadrul delegației române.
Desigur, și în cadrul delegației străine participă unul sau mai mulți parlamentari, iar atunci discuția pe probleme strict economice se transformă într-o discuție mult mai importantă, care excede interesul momentului și consolidează un interes mult mai larg, al afacerilor în general dintre statul vizitat și România.
Parlamentarii sunt cei care au posibilitatea sa-și noteze, dar să și promită îmbunătățirea prin lege a climatului general de care au nevoie oamenii de afaceri și tot ei sunt cei care dau, prin prestanța lor, greutate angajamentelor și legăturilor de afaceri care se propun a se încheia între delegații.
Prezența parlamentarului să siguranță și seriozitate discuțiilor bilaterale. El reprezintă, în ultimă instanță, Parlamentul României și este foresc, deci, că are girul acestuia în orice moment al deciziei care se ia de către delegația „mixtă”.
În ochii parlamentarului străin, într-un fel se pune problema discuțiilor cu un om de afaceri de tip nou românesc, în a cărui personalitate mass-media din țară a introdus toată suspiciunea unor manevre oculte și altfel se pune problema când alături de respectivul om de afaceri se găsește reprezentantul legislativului românesc.
Uneori, cei orbiți de propria lor ascensiune economică nu recunosc rolul diplomației parlamentare într-o astfel de legătură economică, dar prezentul ne arată deja că legătura dintre diplomația economică și diplomația parlamentară începe să funcționeze în termeni reali și benefici pentru climatul general de afaceri de care România are nevoie.
Este necesar, totodată, a se duce precizări din punctul de vedere al dreptului internațional cu privire la statutul parlamentarului care participă în delegațiile internaționale. O asemenea precizare se impune, deoarece parlamentarii nu sunt incluși în sfera persoanelor care beneficiază de privilegiile și imunitățile stabilite prin Convenția de la Viena din 1961.
Există, desigur, o mare dificultate în a considera că parlamentarii fac parte din misiuni speciale, deoarece, după cum se arată în Convenția privind misiunile speciale din 1969, „o misiune temporară, având un caracter reprezentativ de stat, trimisă de un stat într-un stat cu consimțământul acestuia din urmă pentru a trata cu el chestiuni determinate sau pentru a îndepliniîn acest stat o sarcină determinată” (art. 1 lit. a), iar prin expresia de „reprezentant al statului trimițător în misiunea specială” se înțelege orice persoană căreia statul trimițător i-a atribuit această calitate (art. 1 lit. e).
După cum arată profesorul Ion M. Anghel în lucrarea sa „Dreptul diplomatic”, „Misiunea specială are în vedere o categorie eterogenă de persoane care acționează în contul statelor sau pentru orice alt subiect de drept internațional, care au ca trăsătură comună și esențială acțiunea desfășurată în calitate de organ al unui subiect de drept internațional față de un alt subiect de drept internațional, precum și durata temporară a funcțiilor”41.
Există, firește, elemente de interferență între misiunea specială și misiunea unui diplomat parlamentar. Noțiunea de diplomat parlamentarare, însă, o sferă mult mai largă, parlamentarul neputând fi ținut de o anumită sarcină care i-a fost încredințată direct de către conducerea statului. El are nevoie de o abilitare generală.
Pe de altă parte, „subordonarea” față de organul de stat pentru relații externe nu-i permite o suficientă independență și elasticitate în misiunea pe care o desfășoară.
De aceea, apare preferabil ca, în ceea ce privește diplomația parlamentară – și mai ales în ce privește regimul privilegiilor și imunităților acesteia – să se recurgă fie la:
modificarea și completarea Convenției de la Viena;
adoptarea unui Protocol adițional la această Convenție cu privire la diplomația parlamentară;
elaborarea unui statut internațional al parlamentului, care să fie ratificat de toate statele printr-o Convenție internațională cu caracter general.
________________
41 Ion Anghel – Dreptul diplomatic, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1997, p. 28.
4.5. ROLUL PARLAMENTARILOR ÎNTR-O DELEGAȚIE GUVERNAMENTALĂ
Într-o asemenea situație, considerăm că ne aflăm în prezența specifică a celor două tipuri de diplomației:
a) diplomația guvernamentală în acțiune, prin delegația guvernamentală;
b) diplomația parlamentară în acțiune, prin parlamentarii incluși în delegație;
De regulă, o delegație guvernamentală este formată din miniștri (care nu sunt parlamentari, iar dacă nu sunt parlamentari, ei nu se pot exprima altfel decât în numele ministerului pe care îl reprezintă), funcționari de rang înalt din diferite ministere, directori generali ai unor sisteme economice importante și, în fucție de rolul și sarcinile pe care și le-a propus să le îndeplinească, delegația are în componența sa specialiști din domeniile respective.
Este îndeobște cunoscut că delegația are mandatul Guvernului și reprezintă interesele acestuia în statul vizitat.
La prima vedere, sarcinile delegației guvernamentale – bine trasate din țară – dau sentimentul că prezența parlamentarilor într-o astfel de delegație nu se justifică. Delegația are rang guvernamental, este condusă chiar de primul-ministru, prin ipoteză, și de aici ideea că rolul parlamentarului ar fi neînsemnat, pur și simplu de decor.
Realitatea este însă alta, iar practica acestor tipuri de delegații guvernamentale la care să participe și parlamentari se impune să devină o regulă.
Să reamintim că diplomația clasică (guvernamentală) este ținută atât în exprimare, cât și în acțiune, de regulile stricte ale dreptului diplomatic.
Orice act al șefului delegației guvernamentale este considerat ca act al Guvernului și, de aici, toate consecințele diplomatice de rigoare, în a explica sau a justifica orice luare de poziție în timpul vizitei.
Eliberat de o „obligație diplomatică”, parlamentarul este omul de discurs – dur, dacă este nevoie – de legătură directă și apropiere directă între membrii delegațiilor, astfel încât o „plimbare” pentru o simplă discuție diplomatică se transformă într-o activitate concretă de soluționare a unor probleme, eventual stânjenitoare, dintre cele două părți. Rolul parlamentarului este să atragă în discuție de partea sa parlamentarul din delegația parteneră și împreună, aproape peste „capetele guvernanților”, să dea o șansă unor legături de tip nou între cele două părți și să contribuie prin aducerea în atenția legislativului a tuturor problemelor ce fac greoaie legăturile dintre părți.
Acolo unde diplomația guvernamentală nu poate acționa, diplomația parlamentară devine eficientă și necesară. De aceea, considerăm că diplomația parlamentară este mai întâi necesară și abia după aceea vom fi în măsură să-i apreciem eficiența.
4.6. NECESITATEA DIPLOMAȚIEI PARLAMENTARE ÎNTR-O LUME A INTERDEPENDENȚELOR ECONOMICE ȘI POLITICE. DIPLOMAȚIA PARLAMENTARĂ – APANAJUL STATELOR DEMOCRATICE
În statele dictatoriale, acolo unde parlamentele sunt simple instrumente de decor, nu poate fi vorba nicidecum de o diplomație parlamentară.
În prezent, rolul diplomației parlamentare este în continuă creștere, fiind remarcat din ce în ce mai mult, chiar dacă tendința unora din puterile statului (mai ales cea executivă) încearcă să-i diminueze rolul, are unele rețineri. Puterea legislativă, parlamentele statelor și parlamentarii acestora au preluat de mult rolul primordial al impunerii formelor specifice democrației în toate sferele vieții economico-sociale, cu tendințe de globalizare a fenomenului și respingere a unor tendințe de separatism național care mai apar uneori.
Uniunea Europeană dă greutate parlamentarilor săi, iar rolul acestora în multe organisme de lucru este bine conturat.
România dorește intrarea în Uniunea Europeană și este conștientă că are nevoie atât sprijinul acesteia, cât și de o activitate specifică Uniunii Europene, ca modalitate de abordare a comportamentului său economic și social.
Pentru a se pune de acord cu sistemul de lucru specific Uniunii Europene42 în domeniul întreprinderilor mici și mijlocii, camera Deputaților a adoptat o hotărâre prin care a fost înființat Grupul parlamentar de lucru pentru întreprinderi mici șimijlocii (U.E.A.P.M.E.).
Întreaga noastră argumentare cu privire la locul parlamentarului într-o delegație mixtă (oameni de afaceri și parlamentari, delegație guvernamentală și parlamentară etc.) capătă concretețe în această hotărâre a camerei Deputaților, care, în cele patru articole, prevede următoarele:
stabilirea relației cu parlamentele europene și cu membrii Parlamentului European din toate partidele, interesați de problematica artizanilor și a întreprinderilor;
facilitarea stabilirii unor rețele europene pentru asemenea grupuri de lucru și pentru a încuraja constituirea lor, acolo unde ele nu există încă, în vederea colaborării în domeniul sprijinirii întreprinderilor mici și mijlocii pe cale legislativă. Obiectivul rețelei este de a face schimb de informații asupra problemelor importante care vizează statutul juridic al întreprinderilor mici și mijlocii și, în mod special, cu privire la legislația
________________
41 Victor Duculescu – Parliamentary Diplomacy: Distinctive Features, in „Romanian Journal of International affairs”, vol. V, nr. 1/1999, București, p. 40.
europeană în domeniu;
monitorizează aplicarea Legii nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privați pentru înființarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii;
pentru realizarea obiectivelor sale, Grupul parlamentar de lucru va folosi mijloacele materiale și specialiștii Comisiei pentru politică economică. Reformă și privatizare și ai Comisiei pentru industrie și servicii din cadrul Camerei Deputaților.
Hotărârea nr. 33 din 1 noiembrie 1999 a camerei Deputaților recunoaște, dacă mai era nevoie, adevărul că diplomația parlamentară trebuie implicată direct în sfera sensibilă a economicului. De altfel, nici nu este vorba de sfera economicului autohton ci, din contră, dacă avem în vedere că Hotărârea Camerei Deputaților se „aliniază” Circularei nr. 35/1999 a Uniunii Europene a artizanilor și a întreprinderilor mici și mijlocii, atunci sfera de aplicare a diplomației parlamentare este deja alta. Pentru că nu poate fi ruptă diplomația parlamentară de rolul parlamentarilor în „stabilirea relațiilor europene și cu membrii Parlamentului European din toate partidele”, sau „încurajarea constituirii” unor astfel de Comisii pentru industrie mică.
La o analiză sumară, este vorba de un text de lege care, fără a fi exclusiviști, trebuie observat că ține, înainte de toate în esența sa, de rolul parlamentarilor și al diplomației parlamentare. Se poate considera că Uniunea Europeană nu a dorit să implice rostuirea acestor comisii în sfera de activitate a guvernelor, oferind astfel diplomației parlamentare un câmp de acțiune complet, anume constituirea acestor comisii pentru industrie și servicii specifice artizanilor și întreprinderilor mici și mijlocii.
Dacă privim mai atent sfera acestei activități, ne dăm seama că obiectivul de atins, de rezultat chiar, în speța dată, pentru diplomația parlamentară a începutului de mileniu este legat de însăși dezvoltarea economică principală a economiilor statelor lumii.
Este bine de cunoscut că industria mică și mijlocie, artizanii și serviciile specifice acestei zone economice au preponderență în toate economiile statelor dezvoltate. Or, chemarea parlamentarilor și a aparlamentelor de a se ocupa cu precădere, prin mijloace specifice, de acest deziderat economic, nu poate reprezenta decât o sarcină importantă oferită diplomației parlamentare. Aceasta se constitue într-un act de recunoaștere directă a valențelor extraordinare pe care această formă diplomatică le poate exprima și pune într-o lucrare de maximă eficiență.
Diplomația parlamentară intră astfel, prin sarcinile primite și prin realizările sale, în topul formelor de exprimare internațională, înlocuind în mare parte forme „tradiționale de exprimare”, care sunt tributare unor proceduri complicate și, uneori, greoaie.
CAPITOLUL V
ROLUL ORGANIZAȚIILOR PARLAMENTARE INTERNAȚIONALE
Creșterea numărului organizațiilor parlamentare internaționale în epoca noastră constitue o dovadă de netăgăduit a faptului că parlamentele pot să îndeplinească un rol cât se poate de eficace în facilitarea apropierii dintre națiuni, a promovării marilor idei ale colaborării pe plan regional și pe plan mondial. În prezent, forumurile interparlamentare se înfățișează fie ca instituții internaționale fie având un profil exclusiv parlamentar, cum este de pildă Uniunea Interparlamentară, fie ca elemente integreante ale unor structuri internaționale. Așa, de pildă, se pot menționa Adunarea Atlanticului de Nord, Adunarea parlamentară a Cooperării Economice a Mării Negre etc.
În asemenea cazuri, activitatea parlamentară se împletește în mod fericit cu activitatea statală de reprezentare în cadrul structurilor și mecanismelor politice ale organizației respective. Dimensiunea parlamentară adaugă un element nou activității unor organizații internaționale care, depășind structura etatică devin, în același timp, și importante tribune de consultări, de dezbateri, de armonizare ale unor anumite poziții, în măsură să servească direct problemele ce se discută și se convin la nivelul statelor. Asistăm, așadar, chiar dacă elementele etatice și cele extra-etatice apar distinct în lucrările unor asemenea organisme, la o împletire tot mai puternică a diplomației parlamentare cu diplomația statală.
5.1. PRINCIPALELE FORUMURI INTERPARLAMENTARE EUROPENE ȘI MONDIALE
A. Consiliul Europei
Consiliul Europei reprezintă, după cum se cunoaște, o organizație politică interguvernamentală creată în 1949, care grupează 41 de democrații pluraliste din Europa. Sediul său este la Strasbourg. Consiliul acționează în favoarea unității europene prin ocrotirea în întărirea democrației pluraliste și drepturilor omului, prin definirea și perfectarea unor soluții comune pentru problemele societății și prin înțelegerea și punerea în valoare a identității culturale europene.
În cadrul Consiliului Europei, alături de Comitetul miniștrilor compus din 41 de membri, care este organul de decizie al organizației, funcționează și Adunarea Parlamentară, alcătuită din 572 membri și 286 supleanți, proveniți din rândul celor 41 de parlamente naționale. Dacă în cadrul Comitetului de miniștri, care este un organ etatic, compus din miniștrii afacerilor externe ai statelor membre, se convin problemele organizației, Adunarea Parlamentară joacă un rol stimulator, cu ajutorul celor aproximativ 50 de comisii și subcomisii.
Problemele dezbătute la nivelul Adunării Parlamentare facilitează adoptarea unor hotărâri de către Comitetul miniștrilor.
Importanța dimensiunii parlamentare a Consiliului Europei este evidențiată și de faptul că în anul 1989 Adunarea Parlamentară a hotărât crearea statutului de invitat special pentru țările din Europa centrală și de răsărit. Zece țări au beneficiat de statutul de invitat special și anume: Albania, Belarus, Croația, Estonia, Letonia, Lituania, România, Rusia, Slovenia și Ucraina. Unele state care au beneficiat în trecut de acest statut au devenit, ulterior, membre ale Consiliului Europei, cum sunt Albania, Bulgaria, Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Republica Slovacă, Slovenia, Ungaria.
România și-a manifestat încă din anul 1990 dorința de a participa la lucrările Consiliul Europei și de a deveni membra acestei organizații. Astfel, o delegație română de parlamentari a participat pentru prima oară, între 24-27 septembrie 1990, la o dezbatere privind dimensiunea parlamentară a C.S.C.E. Între 28 septembrie și 4 octombrie 1990 s-au desfășurat lucrările celei de a 42-a sesiuni a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, la care au fost autorizați să asiste parlamentarii români care au participat la dezbateri privind dimensiunea parlamentară a C.S.C.E. La 29 ianuarie 1991, primul ministru român de atunci, Petre Roman, a fost invitat să participe la plenul lucrărilor Adunării parlamentare a Consiliului Europei. La 1 februarie 1991 a fost acordat țării noastre statutul de invitat special. Între 22-26 aprilie 1991 o delegație română a participat la cea de a 42-a sesiune a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, iar între 18-25 septembrie 1991, o delegație română a participat la cea de a 43-a sesiune.
În zilele de 16 și respectiv 18 decembrie 1991, Senatul – respectiv Adunarea Deputaților (Camera Deputaților) – a adoptat hotărârea privind împuternicirea Guvernului de a solicita statutul de membru cu drepturi depline în Consiliul Europei. Cererea oficială de aderare a României la acest organism a fost înaintată la 16 decembrie 1991. La 19 decembrie 1991, la sediul Consiliului Europei de la Strasbourg, a avut loc ceremonia semnării actului de aderare a României la Convenția cultural-europeană.
Între 3 și 8 mai 1992, delegația Parlamentului României a participat la prima parte a celei de a 44-a sesiuni parlamentare a Consiliului Europei. În cadrul acestei sesiuni a fost prezentat un document referitor la extinderea geografică a Consiliului Europei, în care se preconiza ca România să devină membru al acestui organism în 1993, condiționându-se însă admiterea sa de evoluția situației din Republica Moldova. Delegații români au participat la sesiunea de vară a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (29 iunie -1 iulie 1992) și la cea de toamnă (30 septembrie – 8 octombrie 1992). Între 1 și 5 februarie 1993 o delegație română a participat la cea de a patra parte a celei de a 44-a sesiuni a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Pe parcursul anilor, România s-a manifestat ca o prezență activă și deosebit de dinamică la lucrările Adunării parlamentare a Consiliului Europei. Astfel, parlamentarii români au prezentat intervenții în probleme precum accesul persoanelor aparținând minorităților naționale la învățământul superior, consecințele celui de al doilea Summit al Consiliului Europei, criminalitatea economică – o amenințare pentru Europa, respectarea de către Ucraina a unui moratoriu asupra execuțiilor capitale și abolirea pedepsei cu moartea, dezvoltarea durabilă în bazinele Mediterenei și Mării Negre ș.a. În România și în alte țări membre au avut loc numeroase manifestări, reuniuni, ședințe ale comisiilor, ale grupurilor de lucru la care au luat parte parlamentari români. Dintre acțiunile organizate în țara noastră menționăm reuniunile pe teme ca „Evaluarea măsurilor și experiențelor întreprinse de către statele membre ale Consiliului Europei în vederea dezvoltării democrației participative”, „Cooperarea transfrontalieră, factor de coeziune socială și stabilitate democratică în Europa” ș.a. În urma reuniunii de la București a Comisiei pentru relații parlamentare și publice, din 1999, a fost lansată „Declarația de la București” referitoare la principiile unei viitoare Constituții europene.
În cursul anului 2000, delegații parlamentare române au luat parte la prima sesiune ordinară a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (24 – 28 ianuarie), la cea ce a doua parte a aceleiași sesiuni (3 – 7 aprilie) și la ultima parte, a treia, a sesiunii ordinare (26 – 30 iunie).
În prima parte a sesiunii ordinare, delegații români au participat la dezbateri pe marginea punctelor de pe ordinea de zi privind conflictul din Cecenia, situația din Belarus, amenințarea partidelor și mișcărilor extremiste pentru democrație, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, restricțiile cu privire la dreptul de azil, securitatea sanitară a populației europene, educația neformală și adopția internațională.
În cadrul celei de a doua părți a sesiunii ordinare – care a luat din nou în dezbatere conflictul din Cecenia și împuternicirile delegației Federației Ruse, rolul parlamentelor în lupta contra corupției, violența față de femeie și violurile în timp de război, reforma instituțională în Ucraina, respectarea obligațiilor și angajamentelor de către fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, noile tehnologii în întreprinderile mici și mijlocii – delegația română a luat parte la dezbaterea tuturor acestor probleme în cadrul grupurilor politice și în comisiile Adunării.
S-a remarcat, în special, propunerea parlamentarilor români Adrian Năstase, Bogdan Niculescu-Duvăz și Petre Șteolea cu privire la rezolvarea conflictului din Transnistria. De asemeni, menționăm luările de cuvânt ale parlamentarilor români în probleme ca: rolul parlamentului în lupta împotriva corupției sau reforma instituțională în Ucraina.
De asemenea, s-a remarcat alocuțiunea senatoarei române Rodica Stănoiu în ce privește măsurile ce trebuie luate pentru promovarea egalității sexelor și eliminarea violenței față de femei, în special a violențelor sexuale în timpul conflictelor armate.
Cu prilejul celei de a treia părți a sesiunii ordinare a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din 2000 s-a luat în discuția reforma metodelor de lucru ale Adunării Parlamentare și structurii comisiilor sale, avizarea favorabilă a cererilor de aderare din partea Armeniei și Azerbaidjanului, conflictul din Cecenia, respectarea obligațiilor și angajamentelor de către Albania, politicile europene de transport aerian, cooperarea dintre Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare și Consiliul Europei în lupta contra criminalității economice, corupției și nerespectării preeminenței dreptului.
Senatorul român Gyorgy Frunda a fost desemnat raportor în legătură cu problemele ce privesc libera circulație în Europa.
B. Parlamentul European
Este organismul parlamentar al Uniunii Europene, fiind compus inițial din 142 membri din cele 6 țări membre fondatoare ale C.E.E. În prezent, ca urmare a extinderii Comunităților Europene, el numără 626 parlamentari aleși pe termen de 5 ani din cele 15 state membre. Cu începere din iunie 1979, parlamenmtarii europeni sunt aleși prin sufragiu universal, anterior reformei din 1979 și erau desemnați de către parlamentele naționale.
Principalele atribuții ale Parlamentului European sunt participarea la activitatea legislativă a C.E.E., legiferarea bugetului comunităților după stabilirea acestuia de comun acord cu Consiliul Comunităților Europene, exercitarea unui control general asupra activității instituțiilor comunitare și impulsionarea activităților politice.
Parlamentul European este condus de un birou; el are 18 comisii permanente specializate. În afară de acestea, în cadrul său pot fi create comisii temporare și comisii de anchetă, cum ar fi, de pildă, Comisia pentru droguri, Comisia împotriva răspândirii fascismului și rasismului sau Comisia pentru excedente agricole. În cadrul Parlamentului European acționează un număr de 11 grupuri politice, dintre care cele mai importante sunt grupul socialist, grupul democrat-creștin și grupul liberal, democrat și reformator. Parlamentul European se reunește o dată pe lună, timp de o săptămână, la Strasbourg, iar comisiile se reunesc la Bruxelles, în medie 2-3 zile pe lună.
Începând din 10 noiembrie 1990 s-a inițiat un dialog instituționalizat româno-comunitar, care s-a finalizat prin procesul de negociere a acordului româno-european de asociere, în cadrul căruia s-a stabilit, printre altele, și crearea unei comisii interparlamentare.
În perioada 1990-1992 au fost întreprinse numeroase contacte între parlamentarii români și membrii Parlamentului European. În cadrul negocierilor ce s-au purtat pentru acordul de asociere România – Comunitățile Europene, în perioada 5 iulie – 9 octombrie 1992, la negocieri au participat și parlamentari români. Acordul european de asociere a fost parafat la 17 noiembrie 1992, la Bruxelles și semnat la 1 februarie 1993, tot la Bruxelles, de primul ministru de atunci al României, Nicolae Văcăroiu, și de către cei 12 miniștri comunitari.
În prezent, între România și țările Comunității este în vigoare Acordul European de asociere sau „Acordul Europa”, semnat la 1 februarie 1993. În 1993, Reuniunea de la Copenhaga a stabilit ca toate țările care au încheiat asemenea acorduri, de tipul respectiv, pot deveni în perspectivă – membre ale Uniuniii Europene. Reuniunea de la Luxemburg, din decembrie 1997, a hotărât lansarea procesului de aderare pentru roate cele 10 state din Europa de răsărit, deși în ceea ce privește negocierile practice de aderare, a fost menținută propunerea făcută de Comisie în iulie 1997 – în cunoscutul document „Agenda 2000” – ca negocierile să se desfășoare în primul rând cu un grup limitat de state: Polonia, Ungaria, Cehia, Slovenia, Estonia și Cipru.
La 22 iunie 1995 România a depus împreună cu cereea oficială de aderare la Uniunea europeană și Strategia națională de Pregătire a Aderării României la Uniunea Europeană.
Hotărârea Consiliului European, desfășurat între 10 și 11 septembrie 1999 la Helsinki, privind începerea negocierilor de aderare cu încă șase state candidate – printre care și România – a fost primită cu deosebită satisfacție de opinia publică din țara noastră, fiind considerată un eveniment cu reale semnificații pe planul evoluțiilor economice și politice.
Integrarea României în Uniunea Europeană reprezintă o importantă problemă de interes național de care depinde într-o măsură însemnată dezvoltarea economică a țării, edificarea ordinii de drept și antrenarea tot mai puternică a țării noastre în circuitul politic internațional.
O dovadă a conștientizării de către forțele politice cele mai largi, de către opinia publică a necesității integrării României în Uniunea Europeană o constituie și faptul că, aproape întotdeauna, cu prilejul sondajelor de opinie efectuate pe diverse probleme, aderarea României la Uniunea Europeană a întrunit procente de circa 70%. De altfel, nu există astăzi în țara noastră nicio forță politică, niciun partid sau grupare care să nu recunoască cerința intrării României în Uniunea Europeană, acest obiectiv prioritar figurând în programele și platformele politice ale tuturor partidelor.
Acceptarea României ca membră a Uniunii Europene presupune însă întrunirea unor anumite criterii – atât politice cât și economice, dar și cu privire la abilitatea țării noastre de a-și asuma obligațiile ce decurg din calitatea de membru al acestei organizații. De asemenea, este necesară, ca și pentru orice altă țară candidată, demonstrarea capacității structurilor administrative de a replica și traduce în viață, în mod permanent, standardele comunitare, importante puncte de de reper ale evaluării oportunității unor acte normative în raport cu obiectivul integrării în Uniunea Europeană, a calității lor, precum și a modului concret în care ele pot contribui la apropierea nivelului reglementărilor românești de cele ale statelor comunitare.
Referindu-se la activitatea legislativă, rapoartele Comisiei Europene – și în special raportul pe 1999 – relevă în mod prioritar cerința unei mai puternice implicări a Parlamentului în procesul legislativ. Comisia constată ca numărul ordonanțelor Guvernului a crescut puternic față de anul anterior, recomandând reducerea utilizării acestor practici și o mai largă implicare a celor două camere în promovarea actelor legislative.
Pe fond, se constată eficiența unor acte normative, cum ar fi: Legea finanțelor publice, Legea învățământului, Legea organizării judecătorești, Legea spălării banilor, a Legilor bancare, a codului vamal, a punerii în aplicare a L egii privind Avocatul poporului. Raportul Comisiei constată totodată, ca un element pozitiv, faptul că a fost adoptată Legea responsabilității ministeriale. Se remarcă totodată, utilitatea modificărilor efectuate la Codul de procedură civilă, care au dus la o accelerare a procedurilor judiciare.
În schimb, raportul Comisiei își exprimă regretul că până în prezent nu a fost adoptată o lege cu privire la Statutul funcționarului public, constată că sistemul judiciar românesc prezintă slăbiciuni în domeniul legilor Uniunii Europene, dreptului financiar, fiscal și bancar, în noile domenii ale dreptului comercial, precum și într-o serie de arii, cum ar fi: spălarea banilor, traficul de droguri, imigrarea ilegală și infracțiunile prin calculator. Se constată că problema luptei împotriva corupției nu a fost abordată cu suficientă hotărâre și, deși au fost înființate o serie de organisme specializate în prevenirea și lupta împotriva corupției, rezultatele sunt încă neclare.
Evaluările Comisiei Europene sunt, evident, cât se poate de importante pentru estimarea eficienței și utilității unor acte normative, constituindu-se în unele cazuri în adevărate „semnale” pentru inițierea unor modificări legislative, chemate tocmai să permită realizarea și aplicarea deplină a standerdelor comunitare.
În actuala etapă a relațiilor, diplomația parlamentară trebuie considerată și ea ca fiind un element deosebit de activ, permițând țării noastre să pătrundă „cu un ceas mai devreme” în sistemul comunitar. Numeroasele contacte care au avut loc pe linie parlamentară, cuvântările rostite de personalități, precum Jacque Chirac, Jacque Santer, Klaus Kinkel, Tony Blair, Arpat Gontz, Jean Spauts, Russel Johnston, activitatea laborioasă desfășurată de grupurile parlamentare de prietenie, au avut un impact neîndoielnic, contribuind la o mai bună înțelegere a problemelor actuale ale României, a dorinței sale de a lua parte la procesul integrării, dar, totodată, și a dificultăților care încă mai persistă și care trebuie depășite.
Un rol cu totul deosebit revine Comisiei Parlamentului României pentru integrarea europeană, comisie specială având același statut ca și comisiile permanente ale celor două Camere, care urmează să funcționeze până la aderarea României ca membru cu drepturi depline al Uniuinii Europene. Constituită prin Hotărârea comună a celor două Camere ale Parlamentului nr. 8 din 28 iunie 1995, Comisia are, în principal, ca atribuții urmărirea punerii în practică a prevederilor Acordului de Asociere a României la Uniunea Europeană și a realizării obiectivelor Strategiei naționale de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, participarea în cadrul Comitetului parlamentar mixt România Uniunea Europeană la dezbaterea tuturor aspectelor ce privesc relațiile dintre România și Uniunea Europeană, avizarea inițiativelor legislative având incidențe asupra integrării europene în vederea armonizării cât mai grabnice a legislației românești cu legislația europeană.
În perioada care a trecut de la constituirea acestei comisii parlamentare, activitățile sala s-au desfășurat pe multiple planuri, în conformitate cu Hotărârea Parlamentului de constituire, pe care am menționat-o, și Regulamentuilui său de funcționare, aprobat la 20 mai 1996, prin Hotărârea nr. 2/1996 a Parlamentului României. În îndeplinirea sarcinilor ce-i revin, Comisia de integrare europeană a organizat întâlniri la nivelul conducerii instituțiilor guvernamentale, asumându-și totodată și inițiative legislative. Astfel, Comisia pentru integrare europeană a promovat Legea ajutorului de stat, ca inițiativă a Comisiei de integrare europeană – realizată pe baza unor consultări cu reprezentanți ai Consiliului Concurenței – lege ce a fost adoptată de plenul Parlamentului.
Comisia a analizat periodic avizele Comisiei europene ce cuprindeau evaluări critice și aprecieri cu privire la stadiul procesului de pregătire a aderării la Uniunea Europeană a țărilor candidate. Totodată, membrii Comisiei au participat la ședințele Comitetului interministerial constituit în acest scop, unde au prezentat opiniile Comisiei parlamentare față de progresele înregistrate în procesul de adaptare a acquis.-ului comunitar și în îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga stabilite de Consiliul european. Comisia parlamentară a mai participat la lucrările Comitetului Parlamentar Mixt România – Uniunea Europeană, organism creat pe baza Acordului de Asociere, contribuind la o mai bună înțelegere de către parlamentarii europeni a progreselor obținute de țara noastră pe drumul pregătirii spre a deveni membră a Uniunii Europene.
Reprezentanții Parlamentului României au luat, de asemenea, parte la reuniunile COSAC (Conferința Organismelor Specializate în Afaceri Comunitare) de la Luxemburg, Londra, Viena și Berlin, împreună cu alte țări candidate, exprimând punctele de vedere românești asupra procesului de integrare europeană și perfectând acțiuni comune bilaterale cu reprezentanți ai unor comisii pentru afaceri europene din Parlamentul grec, bulgar și ungar.
Printre alte probleme care au fost ridicate în cadrul acestor manifestări a fost problema vizelor, care constitue încă o piedică pentru țările candidate și în legătură cu care urmează să se elaboreze decizii politice, ca și pregătirea membrilor Comisiei și experților parlamentari ai celor două Camere pentru complexa activitate a afacerilor comunitare de integrare europeană.
Adunarea Atlanticului de Nord este forumul parlamentar al alianței Atlantice care a luat ființă în iulie 1955, primind o structură formală în 1957, iar actuala denumire în 1966. El este independent de:
N.A.T.O., servind ca un forum de consultări în cadrul căruia se întâlnesc parlamentari din cele 19 țări ale Alianței Atlantice pentru a discuta și dezbate chestiuni de interes comun. Adunarea Atlanticului de Nord (A.A.N.) își propune întărirea cooperării și înțelegerii dintre țările membre ale Alianței, promovarea punctelor de vedere ale Alianței în formularea politicilor naționale, încurajarea, dezvoltarea unui sentiment comun de solidaritate atlantică și furnizarea unei legături formale de comunicare între Parlamentele naționale și autoritățile N.A.T.O. După încheierea războiului rece, Adunarea Atlanticului de Nord și-a asumat sarcini noi, printre care: asigurarea unui cadru de cooperare la nivelul parlamentar între țările Alianței și țările Europei de Răsărit, găsirea mecanismelor adecvate de cooperare între Alianța Atlantică și alte organizații europene și mondiale.
Adunarea Atlanticului de Nord are un birou permanent, format din șefii tuturor delegațiilor naționale, care se reunește de cel puțin trei ori pe an, și un birou propriu-zis, ce cuprinde un președinte, trei vicepreședinți, trezorierul și secretarul general. În cadrul Adunării funcționează cinci comisii pe probleme politice, apărare, economice, știință și tehnică și afaceri civile, care se reunesc cu prilejul celor două sesiuni anuale ale Adunării Atlanticului de Nord.
Adunarea se reunește de două ori pe an, în sesiuni plenare, în cursul unei întâlniri de primăvară ce durează trei zile și a unei întâlniri de toamnă, ce durează cinci zile. Întâlnirile au loc prin rotație în capitalele statelor, la invitația Parlamentelor naționale.
Pe lângă Adunarea Atlanticului de Nord, România are statutul de delegație asociat, cu începere de la 17 aprilie 1991, statut care îi permite să participe la ședințele comisiilor sau la sesiunile plenare, fără drept de vot și fără a avea reprezentanți în Comitetul permanent al Adunării sau în biroul acesteia.
Parlamentarii români au desfășurat o activitate susținută, prezentând la lucrările diferitelor manifestări și ședințe ale comisiilor rapoarte și intervenții pe teme ca „Evaluarea și gestionarea riscului de catastrofe naturale și tehnologice în Estul Europei”, „Pactul de stabilitate pentru Europa de Sud-Est”, „Reformă și integrare euro-atlantică” ș.a.
La 7 martie 2001, la invitația premierului Adrian Năstase, liderii partidelor politice parlamentare au semnat, la Palatul Victoria, o declarație comună de susținere a eforturilor României de integrare în NATO, exprimându-și încrederea că, la summit-ul de la Praga din 2002, România va fi invitată să adere la alianța celor 19 state.
C. Uniunea Interparlamentară (U.I.P)
Aceasta este, așa cum s-a văzut, cea mai veche organizație politică internațională, care a luat ființă la 29 iunie 1889, reunind în prezent parlamentari din 122 de state membre. Obiectivele Uniunii Interparlamentare sunt: favorizarea contactelor, a coordonării schimbului de experiență între Parlamente și parlamentari, exprimarea problemelor de interes internațional, dezbaterea și adoptarea de rezoluții în vederea promovării unor acțiuni comune, promovarea mai bunei cunoașteri a funcționării instituțiilor reprezentative și întărirea mijloacelor lor de acțiune, conlucrarea strânsă cu Organizația Națiunilor Unite, cu organizații guvernamentale și neguvernamentale, cu alte organizații interparlamentare.
Structura U.I.P. cuprinde conferințele interparlamentare care au loc bianual (primăvara și toamna), consiliul interparlamentar, comitetul executiv, organul de lucru cu caracter permanent, patru comisii permanente, resperctiv pentru: a) probleme politice, securitate internațională și dezarmare; b) probleme parlamentare, juridice și drepturi ale omului; c) probleme economice și sociale și d) pentru probleme de educație, știință, cultură și mediu. Secretariatul general al U.I.P. este alcătuit din funcționari internaționali.
România a desfășurat o laborioasă activitate în trecut în cadrul Uniunii Interparlamentare, afiliindu-se U.I.P. cu ocazia celei de a treia Conferințe Interparlamentare ce s-a desfășurat în noiembrie 1891, la Roma.
În perioada 1990-1993, România s-a reintegrat în Uniunea Interparlamentară. S-a remarcat participarea României la cea de a 84-a Conferință a Uniunii Interparlamentare (Punta del Este, Uruguay, octombrie 1990), la cea de a 85-a Conferință (Phenian, 24 aprilie-4mai 1991), cea de a 86-a Conferință U.I.P (Santiago de Chile, 7-12 octombrie 1991), cea de a 87-a Conferință a U.I.P. (Yaounde, Camerun, 6-12 aprilie 1992), precum și la cea de a 88-a Conferință (Stockholm, 7-12 septembrie 1922).
De un deosebit succes s-a bucurat Conferința interparlamentară de la București (14 octombrie 1995) care a adoptat trei importante rezoluții privind acțiunea parlamentară în lupta împotriva corupției, strategiile privind punerea în aplicare a angajamentelor adoptate la Reuniunea mondială la vârf pentru Dezvoltare Socială de la Copenhaga și interzicerea totală a experiențelor cu arma nucleară. Ulterior, prezențe și inițiative românești reprezentative s-au remarcat și la conferințele următoare.
Conținutul intervențiilor și al documentelor pregătite de parlamentarii români s-a bucurat de aprecierea membrilor Uniunii, a organelor directoare ale acesteia și a Secretariatului. Multe dintre punctele de vedere și propunerile României, în raport cu temele examinate de U.I.P. pe parcursul anului trecut, au fost preluate și se regăsește în rezoluțiile finale adoptate de Conferințele Interparlamentare.
Astfel, la cea de-a 10-a sesiune a U.I.P. (10-16 aprilie, Bruxelles), Grupul Român pentru Uniunea Interparlamentară:
– a prezentat un proiect de rezoluție pe tema marilor orașe, ca provocare globală
căreia parlamentarii sunt chemați să îi răspundă în termenii civilizației urbane și ai democrației. Documentul acestui grup a stat la baza rezoluției finale adoptate, în unanimitate, de cele 125 de delegații naționale prezente la Conferință;
– a participat la elaborarea Rezoluției privind anularea datoriei publice a țărilor
sărace puternic îndatorate. La propunerea Grupului român, rezoluția evidențiază, între altele, impactul social al reformelor economice și al programelor de stabilizare și ajustare structurală în țările debitoare, dar și necesitatea completării măsurilor de reeducare sau anulare a datoriei externe cu acțiuni vizând stimularea creșterii economice, emanciparea socială și consolidarea instituțiilor naționale cu responsabilități în promovarea dezvoltării durabile.
La cea de-a 102-a sesiune a Uniunii Interparlamentare (10-16 octombrie 1999, Berlin), Grupul român pentru Uniunea Interparlamentară:
– a participat la redactarea Rezoluției pe tema coexistenței pașnice, în cadrul unui
stat, a minorităților etnice, culturale și religioase, pledând, între altele, pentru o raportare consecventă a recomandărilor Uniunii Interparlamentare în materie la noțiunea de drepturi ale persoanelor aparținând minorităților naționale;
– a prezentat un proiect de Rezoluție privind contribuția parlamentelor la
respectare și promovarea dreptului internațional umanitar, cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a Convențiilor de la Geneva.
Cu prilejul celei de a 103-a conferințe a Uniunii Interparlamentare (Amman,
30aprilie – 6 mai 2000) au fost luate în discuție realizarea păcii, stabilității și a unei dezvoltări de ansamblu în lume, consolidarea legăturilor politice, economice și culturale între popoare, sprijinirea de către parlamente a drepturilor refugiaților și persoanelor deplasate în urma războaielor și ocupației și asistența în vederea repatrierii acestora.
S-au remarcat intervențiile parlamentarilor români privind direcțiile prioritare ale politicii externe românești din perspectiva noului statut dobândit de țara noastră în urma deciziei Consiliului European de la Helsinki (Paula Ivănescu), impactul globalizării asupra fenomenelor mondiale și noul rol al Uniunii Parlamentare (Constantin Avramescu), participarea delegatului român (Ioan Cezar Corîci) în Comitetul de redactare a Rezoluției privind sprijinirea de către parlamente a drepturilor refugiaților și a persoanelor strămutate, participarea română la dezbaterea temei „dialogul între civilizații și culturi”, organizat de Comisia pentru educație, știință, cultură și mediu (Tiberiu Kovacs), precum și participarea la cea de a treia reuniune a femeilor parlamentare, care s-a desfășurat concomitent (Paula Maria Ivănescu).
O componentă importantă a activității delegațiilor Grupului Român pentru Uniunea Interparlamentară la sesiunile interparlamentare o constitue participarea secretarilor generali ai celor două Camere a dezbaterile privind dreptul, procedura parlamentară și diferitele aspecte ale administrării parlamentelor, cu ocazia reuniunilor Asociației Secretarilor de Parlamente, organism consultativ al Uniunii Interparlamentare. În anul 1999, secretarii generali români au participat la elaborarea raportului Asociației Secretarilor Generali ai Parlamentelor privind „Rolul Secretarului general în administrarea parlamentelor” și la dezbaterea unor teme precum: protecția socială a parlamentarilor, sau relația Parlament-societate civilă.
D. Uniunea Europei Occidentale
Uniunea Europei Occidentale a fost o organizație internațională interguvernamentală, creată în scopul promovării componentei europene a cooperării în domeniul securității, care a luat ființă la 17 martie 1948, primind numele și organizarea actuală la 23 octombrie 1954. Din U.E.O. făceau parte un număr de 9 state (Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Portugalia, Spania). La 20 noiembrie 1992 a fost semnat Protocolul de aderare a Greciei; Turcia, Islanda și Norvegia au avut statut de membru asociat, iar Danemarca și Irlanda de observator.
Adunarea U.E.O. era alcatuită din 108 parlamentari din țările membre; ea se reunea de două ori pe an , în sesiuni plenare, la sediul său din Paris. Ea se putea reuni însă și în sesiuni extraordinare, în alte capitale. Adunarea era împuternicită să delibereze în legătură cu orice probleme considerate ca fiind de interes comun. Structura Adunării includea un Birou, format din președinte și opt vicepreședinți, fiecare reprezentând una din cele 9 țări membre; Comitetul președinșilor, alcătuit din președintele Adunării și din foștii președinți, precum și din cei opt vicepreledinți ai Adunării și președinții comisiilor, precum și șase comisii pe probleme de apărare, politică, tehnică și aero-spațială, afaceri bugetare și administrație, regulamente și imunități, relații parlamentare și publice.
Adunarea U.E.O. a hotărât ca reprezentanții Parlamentelor tuturor țărilor din Europa centrală și de Est să fie invitați, cu începere din iunie 1991, la sesiunile sale ca “observatori parlamentari “, statut ce le permite să participe la ședințe plenare cu dreptul de a lua cuvântul, dar nu și cu drept de vot.
După 1990, România a întreprins contacte cu Adunarea U.E.O., concretizate în special, prin schimburi de scrisori și vizite. Menționăm, printre altele, participarea României la prima parte a celei de a 37-pea sesiune a Adunării U.E.O., de la Paris ( 3-6 iunie 1991), participarea la cea de a doua parte a aceleiași sesiuni (Paris, 2-5 decembrie 1991), participarea la prima parte a celei de a 38-a sesiune ordinare a Adunării Parlamentare a U.E.O. ( Paris, 1-4 iunie 1992 ) și la cea de a doua parte a aceleiași sesiuni (Paris, 30 noiembrie – 3 decembrie 1992 ) ș.a.
Relațiile României cu U.E.O. prezintă actualmente mai mult un interes istoric, deoarece potrivit protocolului semnat luni, 13 noiembrie 2000, la Marsilia, de reprezentanții țărilor membre ale acestei organizații, activitatea sa a încetat, atribuțiunile U.E.O. fiind preluate de Uniunea Europeană, conform Hotărârilor de la Helsinki, din decembrie 1999.
E. Adunarea Parlamentară a O.S.C.E.
Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (O.S.C.E.) îndeplinește un rol deosebit în menținerea păcii și colaborării pe continent. Ea este continuatoarea Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (C.S.C.E.) care, în urma Summit-ului de la Budabesta, din 1994, s-a transformat într-o organizație internațională.
Președintele în exercițiu al O.S.C.E. are responsabilitatea politică și executivă generală a activității O.S.C.E., aceasta fiind funcția politică supremă din cadrul Organizației. Ea este deținută, anual, de ministrul de Externe al uneia dintre țările membre. În 1998, președinția în exercițiu a fost deținută de Polonia, în 1999 de Norvegia, în 2000 de Austria, iar România a asigurat președinția organizației în anul 2001. Președintele în exercițiu coordonează procesul decizional, stabilind agenda de lucru și organizând activitatea forurilor de negociere și decizie. El poate decide constituirea de grupuri de monitorizare sau poate numi reprezentanți personali care să se ocupe de diferite crize sau situații conflictuale. Fostul, actualul și viitorul președinte în exercițiu constitue Troika O.S.C.E.
Consiliul Permanent al O.S.C.E. este un for de dialog, consultări și decizii pe probleme politice și operaționale curente, care se întrunește săptămânal la Viena, la nivel de ambasadori, în ședințe plenare și ori de câte ori este nevoie, în reuniuni ad-hoc.
Forumul de Cooperare în Domeniul Securității își desfășoară activitatea permanentă tot la Viena, având în atenție aspectele militare ale securității (controlul armamentelor și măsuri de creștere a încrederii).
Secretariatul, cu sediul tot la Viena, condus de un Secretar General, cu un mandat de trei ani, oferă sprijin operaționalorganizației. În cadrul Secretariatului există Centrul pentru Prevenirea Conflictelor și un Coordonator pentru activități economice și de mediu.
Tot la Viena își are sediul și reprezentatntul O.S.C.E. pentru libertatea presei. La Praga, există un birou care se ocupă în special cu documentarea și informarea.
Biroul O.S.C.E. pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului (ODIHR), cu sediul la varșovia, se ocupă de monitorizarea alegerilor, dezvoltarea instituțiilor statului de drept, asigurarea drepturilor omului. În același scop, de a promova drepturile omului, a fost înființat Înaltul Comisariat pentru Minorități.
O.S.C.E. este principalul foe european în domeniul prevenirii conflictelor și gestionării crizelor. Misiuni și alte activități de lungă durată ale O.S.C.E. sunt amplasate în Albania, Belarus, Bosnia-Herțegovina, Cecenia, Croația, Estonia, Georgia, Letonia, F.R.I. Macedonia, Moldova, Tadjikistan și Ucraina. Misiunea de verificare a situației în Kosovo (KVM) a luat ființă pe 25 octombrie 1998, pentru o durată inițială de un an.
Curtea de Conciliere și Arbitraj de la Geneva, prin intermediul Tribunalului de Arbitraj și al Comisiei de Conciliere, constituite ad-hoc, are rolul de a reglementa disputele trimise de statele semnatare ale Convenției de la Geneva privind concilierea și arbitrajul.
Adunarea Parlamentară a O.S.C.E. a luat ființă la Madrid, conform prevederilor Cartei de la Paris și în concordanță cu prevederile Rezoluției din 2-3 aprilie 1991. Ea reunește peste 300 parlamentari din 55 de state.
Obiectivele principale ale Adunării Parlamentare a O.S.C.E. sunt: evaluarea și urmărirea realizării obiectivelor generale ale procesului general-european, analiza temelor care fac obiectul reuniunilor Comitetului de miniștri ai afacerilor externe ai țărilor membre ale O.S.C.E., dezbaterea interparlamentară a problemelor privind dezvoltarea procesului angajat prin Actul Final de la Helsinki și Carta de la Paris, elaborarea de declarații, recomandări și propuneri către Consiliul de Miniștri al O.S.C.E. și guvernele statelor participante, informarea periodică a parlamentelor naționale asupra lucrărilor desfășurate. Secretariatul Adunării Parlamentare a O.S.C.E. se găsește la Copenhaga, sesiunile anuale ale Adunării desfășurându-se în luna iulie.
România este membră fondatoare a Adunării Parlamentare a O.S.C.E., în cadrul căreia dispune de șapte voturi în plenul sesiunilor Adunării (doi senatori și cinci deputați).
Pe parcursul anilor, parlamentarii români au desfășurat o susținută activitate diplomatică, participând la numeroase reuniuni în cadrul cărora au prezentat propuneri și inițiative. Parlamentarul român Adrian Severin, președintele grupului de lucru ad-hoc care a desfășurat o apreciată activitate în promovarea dialogului intern și aplanarea diferendului dintre președinte și Parlșamentul Republicii Belarus, a fost ales, prin acordul tuturor grupurilor parlamentare, în august 2000, președinte al Adunării Parlamentare a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa. Relevând dificultatea conservării soluțiilor într-un forum în care participă 55 de țări, Adrian Severin releva că „Președintele AP-OSCE este, desigur, cel care trebuie să construiască cu răbdare, imaginație și clarviziune atât consensul în cadrul structurii parlamentare, cât și cooperarea cu dimensiunea guvernamentală a organizației, sugerând strategii și priorități, inițiind demersuri politice și coordonând acțiunea concretă a responsabililor individuali și colectivi ai Adunării”.
F. Adunarea Parlamentară a Cooperării Economice a Mării Negre (APCEMN).
Adunarea Parlamentară a Cooperării Economice a Mării Negre își are originea în „Declarația la nivel înalt privind cooperarea economică a Mării Negre” semnată la Istanbul, la 25 iunie 1992, de 11 state interesate în acest proces de cooperare subregională: Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia, Moldova, România, Rusia, Turcia și Ucraina.
Obiectivele principale ale Adunării Parlamentare a Cooperării Economice a Mării negre sunt: sprijinirea și dinamizarea înfăptuirii prevederilor documentelor de la Istanbul, promovarea democrației și parlamentarismului în țările membre, amplificarea relațiilor dintre statele membre în toate domeniile de activitate, armonizarea legislației, inițierea unui strâns dialog cu organizațiile internaționale și regionale.
Structura organizatorică a Adunării propriu-zise include un număr de 70 de parlamentari din 11 state. Adunarea dispune de un Birou, o comisie permanentă alcătuită din șefii delegațiilor naționale, trei comisii pe probleme economice, comerciale, tehnologice și mediul înconjurător, pe probleme politice și juridice și pentru probleme culturale, de educația și sociale. În cadrul comisiilor sunt create subcomisii pentru a examina în detaliu anumite probleme.
Secretariatul internațional are sediul la Istanbul și este condus de un director general. Sesiunile plenare ale Adunării au loc de două ori pe an, organizându-se, prin rotație, în acele țări membre care doresc să le găzduiască. În cadrul Adunării Parlamentare, România are statut de membru fondator. Delegația Parlamentului României la APCEMN este alcătuită din șapte parlamentari (3 senatori și 4 deputați), țara noastră având calitatea de membru cu drepturi depline.
România a sprijinit APCEMN, încă din momentul tratativelor care se desfășurau pentru constituirea acestei organizații și se elaborau documentele constitutive. Ea a obținut, de altfel, statutul de membru fondator, în 1993, când organizația s-a constituit, propriu-zis. În cadrul APCEMN parlamentarii români au participat la numeroase acțiuni, iar în perioada 1995 – aprilie 1996 România a deținut președinția acestei organizații. În condițiile existenței unor divergențe și conflicte de natură politică și etnică între unele țări membri ale APCEMN (Armenia-Azerbaidjan, Turcia-Grecia) sau a existenței unor probleme interne în unele state (Georgia, Rusia, Turcia), parlamentarii români au militat pentru soluționarea pașnică a acestora, în spiritul poziției de principiu a țării noastre.
În perioada 6-8 iunie 2000, parlamentarii români au luat parte, la Tirana, la cea de a XV-a sesiune plenară a Adunării Parlamentare a Cooperării Economice a Mării Negre (APCEMN). Ei au participat la dezbaterea problemelor privind agenda APCEMN pentru noul mileniu, luând în discuție – totodată – activitățile Organizației Cooperării Economice a Mării Negre rezultate din cea de a doua reuniune a Consiliului Miniștrilor Afacerilor Externe ai statelor membre ale CEMN (Chișinău, 27 aprilie 2000).
S-au luat în discuție, printre altele, aspecte legate de combaterea crimei organizate, traficul de droguri și de armamente, corupția, terorismul, ca și cerința înființării unui mecanism pentru realizarea unor contacte frecvente între autoritățile țărilor din regiunea Mării Negre în vederea acordării sprijinului reciproc și cunoașterii activității desfășurate în prevenirea și lupta împotriva activităților ilegale și a crimei organizate.
După alegerea noii delegații parlamentare române la Adunarea Parlamentară a Cooperării Economice a Mării Negre au fost întreprinse măsuri pentru a marca și mai puternic prezența română în cadrul acestei organizații. S-a remarcat, în special, preocuparea noii delegații pentru crearea unui „Centru regional de coordonare a activităților de căutare și salvare în Marea Neagră”, inițiată de președintele delegației Parlamentului României, senatorul Dorel Constantin Onaca.
G. Adunarea Internațională a Parlamentarilor de Limbă Franceză (AIPLF)
Această organizație a fost constituită la Luxemburg, în mai 1967, având – printre altele – ca obiective: favorizarea inițiativelor ce vizează dezvoltarea și cunoașterea, prin intermediul limbii franceze, a culturii și civilizației de expresie franceză. A.I.P.L.F. își mai propune participarea la acțiuni având drept scop asigurarea respectării drepturilor omului, menținerea de relații permanente cu instituțiile care desfășoară activități în domeniul francofoniei, participarea la pregătirea și urmărirea hotărârilor luate de executivele francofone, în special în cadrul șefilor de state și guvernare care au în comun folosirea limbii franceze.
Structura organizatorică comportă secțiuni, o Adunare generală ce se reunește în sesiuni ordinare – în principiu, o dată la 18 luni – un Birou și patru comisii permanente pe probleme de politică și administrație generală, culturală, probleme parlamentare și pentru cooperare și dezvoltare.
În cadrul celor 4 Comisii au fost discutate și votate rapoarte și proiecte de rezoluții referitoare la: mijloace de finanțare a Adunării, situația politică în lumea francofonă, procesul de pace în Orientul Mijlociu, proiectul unui acord-cadru între Organizația Internațională a Francofoniei și Adunarea Parlamentară, aplicarea Convenției internaționale a drepturilor copilului în spațiul francofon, participarea parlamentarilor francofoni la consolidarea procesului de democratizare, caracterul efectiv al separației puterilor în stat, comisiile parlamentare de anchetă, drepturile omului în spațiul francofon (cu referire expresă la tineret și imigranți), relațiile între mijloacele de comunicare în masă și Parlamente, realizarea programelor de microcredit, economia informală/subterană în țările francofone, majoritatea de mare interes pentru țara noastră. Delegația parlamentară română a contribuit atât cu intervenții scrise și răspunsuri la chestionare, solicitate pentru elaborarea rapoartelor la temele respective, cât și prin luări de cuvânt cu ocazia dezbaterilor din comisii și din plenul Sesiunii.
De asemenea, a fost adoptată o Recomandare cu privire la Convenția semnată la Roma, la 18 iulie 1998, prin care se creează Tribunalul penal Internațional. Această recomandare cere Parlamentelor din țările membre ale Organizației Internaționale a Francofoniei să insiste pe lângă guvernele lor în vederea semnării și ratificării cât mai urgente a Convenției de la Roma. În acest sens, Președintele A.P.F. și Secretarul general parlamentar au adresat șefilor de stat și de guvern din cadrul Francofoniei o scrisoare prin care aceștia sunt invitați să devină parte la Convenție, spunând-o ratificării cât mai rapid posibil.
CONCLUZII
Diplomația parlamentară în cadrul organizațiilor parlamentare internaționale prezintă o însemnătate deosebită în actuala etapă. Astfel, „parlamentarii joacă un rol de catalizator al dinamicii relațiilor între două state sau de deblocatori ai impasurilor de negociere”, negocierile multilaterale fiind mai complicate, întrucât numărul problemelor și opțiunilor crește proporțional cu numărul statelor participante la tratative.
Dată fiind importanța pe care o prezintă participarea la acțiunile parlamentare internaționale, o atenție deosebită este acordată în prezent constituirii delegațiilor naționale, care trebuie să devină o adevărată echipă de negocieri. Nu în ultimul rând, este necesară pregătirea delegaților, selectarea lor în funcție de cunoștințe și de problemele în care sunt specializați.
Delegațiile naționale sunt acreditate prin scrisori specifice. Pregătirea delegației implică cunoașterea din timp a obiectivelor reuniunii și alcătuirea unui mandat care să răspundă intereselor țării în cauză. În cadrul reuniunilor interparlamentare se susțin intervenții orale, dar și intervenții scrise. Prezintă importanță întrevederile de curtoazie, culegerea de diferite semnale asupra modului cum ar putea fi receptate anumite idei sau inițiative, realizarea unor întâlniri ale delegației cel puțin o dată înaintea plecării, pentru a evalua activitatea ce va fi desfășurată.
După cum rezultă din exemplele prezentate mai sus, România a desfășurat, după 1990, o bogată activitate pe linia organizațiilor internaționale parlamentare. Prezențele românești au contribuit la o mai bună cunoaștere a realităților din țara noastră, a progreselor obținute pe drumul democrației. În același timp, participarea la reuniunile interparlamentare a facilitat schimbarea unor imagici preconcepute și manifestarea unei depline disponibilități pentru ca România să se poată reintegra cu drepturi depline în marea familie a popoarelor europene. Se poate aprecia astfel că diplomația la nivelul parlamentelor se dovedește un important factor de complementaritate în raport cu diplomația statală, avansând de multe ori idei, inițiative, pe care diplomația statală este chemată ulterior să le materializeze și să le perfecteze.
Bibliografie
Cărți:
Ion M. Anghel – Dreptul diplomatic, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984
Ion M. Anghel – Dreptul diplomatic și consular, Ed. Lumina Lex, București, 1996
Aurel Bonciog – Dreptul diplomatic, Ed. Paideia, București, 1997.
Philipe Cahier – Le droit diplomatique contemporain, 2-eme edition, Geneve, 1964
Constanța Călinoiu – Drept constituțional și instituții politice, Ed. Victor, București, 2001
Constanța Călinoiu, Victor Duculescu, Georgeta Duculescu – Drept constituțional comparat, Ed. Lumina Lex, București, 2002
Virgil Cândea, Dinu Giurăscu, Mircea Malița – Pagini din trecutul diplomației românești, București, 1966
Ludvig Dembinski – The Modern Law of Diplomacy,, Boston, 1988
Victor Dediu – Diplomația parlamentară – un nou factor în relațiile internaționale, S.N.S.P.A., București, 1993
Victor Duculescu – Ipostaze ale diplomației, Ed. Militară, București, 1986
Victor Duculescu – Diplomația secretă, Ed. Casa Europeană, București, 1992
Victor Duculescu – În pragul mileniului trei, Ed. Helicon, Timișoara, 1997
Victor Duculescu – Instituții de drept public și relații internaționale în dinamică, Ed. Lumina Lex, București, 2002
Victor Duculescu, Georgeta Duculescu – Justiția europeană. Mecanisme, deziderate și perspective, Ed. Lumina Lex, București, 2002
Ion Grecescu – Nicolae Titulescu. Concepție juridică și diplomatică, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1982
Michel Hardy – Modern Diplomatic Law, Manchester University Press, 1968
Heinrich Klebs – Diplomația parlamentară, I.R.S.I., Centrul de Informare și Documentare al Consiliului Europei la București, Craiova, 1982
Paul Godon Lauren – Diplomacy.New Approaches in History. Theory and Policy, The Free Press, London, 1979
Mircea Malița – Diplomația. Școli și instituții, Ediția a II-a, Ed. Didactică și Pedagocică, București, 1975
Viorel Marcu – Drept instituțional comunitar, Ed. Lumina Lex, București, 2001
Dumitru Mazilu – Integrarea europeană. Drept comunitar și instituții europene, Ed. Lumina Lex, București, 2001
Marțian Niciu, Gabriela Chivu – Organizații internaționale guvernamentale, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1998
Harold Nicolson – Diplomacy, London, 1995
Harold Nicolson – Arta diplomatică, București, 1966
Xxx – Drept și relații internaționale. Curs postuniversitar, Ed. „VIS. Print”, București, 2002
Articole:
Ion M. Anghel – Unele aspecte privind ratificarea tratatelor internaționale în legislația română, Revista Dreptul, nr.2/1998
Constanța Călinoiu, Victor Duculescu – Unele probleme teoretice și practice legale de existența dreptului parlamentar în „Studii de Drept Românesc” , nr. 1-2/1998
Victor Duculescu – Unele probleme actuale ale protecției și inviolabilității diplomatice, Revista Română de Studii Internaționale, nr. 3/1975 , nr. 1-2/1998
Victor Duculescu – Parliamentary Diplomacy: Distinctive Features, Romanian Journal of International Affairs, no. 1/1999
Dumitru Mazilu – Diplomația. Știință și artă, Lumea Magazin, nr. 3/2000
Adrian Năstase – Diplomația parlamentară în noua Europă, în lucrarea Drepturile Omului. Societatea civilă. Diplomația parlamenatră, I.R.D.O., București, 1994
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Diplomatia Si Dreptul Diplomatic (ID: 125785)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.