Organizarea Si Functionarea Parlamentului European Dimensiunea Istorica a Acestuia

Cuprins:

Introducere…………………………………………………………………………………………………………………….4

Lista tabelelor Tabel 3.1. Numărul parlamentarilor potrivit Conferinței Interguvernamentale de la Nisa…………………………………………………………………………………………………………………………..61

Capitolul 1. Parlamentul European de la 1959 până la 1979…………………………………………….6

1.1. Comunitățile Europene – prezentare generală……………………………………………………………….6

1.2. Istoricul Parlamentului European………………………………………………………………………………10

1.3. Organizarea Parlamentului European până la 1979………………………………………………………13

1.4. Obstacolele întâlnite în organizarea Parlamentului European……………………………………….15

Capitolul 2. Organizarea și funcționarea Parlamentului European după 1979………………..19

2.1. Instituțiile Europene – prezentare generală…………………………………………………………………19

2.2. Parlamentul European – prezentarea specificului acestuia……………………………………………25

2.3. Procedura de alegere a parlamentarilor europeni…………………………………………………………27

2.4. Statutul parlamentarilor europeni……………………………………………………………………………….29

2.5. Procedura de vot în Parlamentul European………………………………………………………………….30

2.6. Organizarea interioară a Parlamentului european…………………………………………………………35

2.6.1. Biroul…………………………………………………………………………………………….35

2.6.2 Biroul lărgit…………………………………………………………………………………….37

2.6.3. Comisiile………………………………………………………………………………………..38

2.6.4. Grupurile parlamentare…………………………………………………………………….46

2.6.5. Mediatorul………………………………………………………………………………………54

Capitolul 3. Parlamentul European după votul universal din 1979…………………………………56

3.1. Actul Unic European……………………………………………………………………………………………….57

3.2. Tratatul de la Maastricht………………………………………………………………………………………….57

3.3. Tratatul de la Amsterdam…………………………………………………………………………………………59

3.4. Conferința Interguvernamentală de la Nisa…………………………………………………………………60

3.5. Rolul Parlamentului European după votul universal din 1979……………………………………….62

Capitolul 4. Reforma Parlamentului European prin Tratatul Constituțional………………….65

4.1. Noua Constituție Europeană – prezentare generală………………………………………………………65

4.2. Comunicatul Comisiei Europene din 04.12.2002 privind PE ………………………………………..68

4.3. Reforma Parlamentului European conform Tratatului Constituțional……………………………..70

Concluzii……………………………………………………………………………………………………………………..78

Bibliografie………………………………………………………………………………………………………………….84

INTRODUCERE

Principalul scop al Europei este de a admite în enorma interdependență ce leagă statele europene așa numita „ guvernare colectivă”1. Aceasta cere în mod logic instituții care lucrează în mod colectiv în vederea oferirii Uniunii Europene șansa de a administra eficient sarcinile de lucru, precum și de a integra interese comune. Europa rămâne una dintre cele mai diversificate părți ale Terrei, etalând un întreg armonios de state dens populate, având culturi și istorii specifice. Însă, guvernarea colectivă vine să sprijine specificul fiecărui stat în parte; deși perioadele de cooperare s – au întrepătruns cu cele de ruptură, eșec, conflict.

Titlul lucrării „Organizarea și funcționarea Parlamentului European. Dimensiunea istorică a acestuia” urmărește să prezinte evoluția în timp a Parlamentului European în ceea ce privește organizarea sa, dar urmărind și atribuțiile care revin acestei instituții europene. Dacă până la votul universal a Parlamentului European din 1979, membrii acestuia erau aleși de către parlamentele naționale prin mecanismele proprii; era obligatoriu a se introduce votul universal a parlamentarilor europeni pentru a se înlătura orice discrepanță în ceea ce privește procedura de vot a țărilor care – și aleg parlamentarii europeni.

Astfel, prezenta lucrare își propune să prezinte concis organizarea, funcționarea și rolul Parlamentului European până la votul universal din 1979; precum și după acesta până în prezent, făcând o comparație între cele două perioade de timp și urmărind evoluția acestei instituții europene. Este obligatoriu a se prezenta evoluția Parlamentului European deoarece acesta capătă o nouă organizare, precum și noi competențe ca urmare a Tratatului de la Maastricht, a Tratatului de la Amsterdam, a Conferinței Interguvernamentale de la Nisa, precum și a noului Tratat Constituțional al Europei. În ceea ce privește modalitatea de realizare a lucrării, s-au folosit următoarele metode de abordare:

* prezentarea organizării și funcționării Parlamentului European până la votul universal din 1979, precum și după acesta;

* compararea celor două perioade de timp în ceea ce privește competențele instituției europene;

analiza fiecărei părți componente a Parlamentului European;

ilustrarea rolului Parlamentului European în contextul reformei instituțiilor europene și conform noului tratat constituțional;

* analiza părților componente ale organizării interioare a Parlamentului European.

Ca și metodologie, am folosit cărți reperezentative pentru instituțiile europene,

comunicate ale Comisiei Europene, ale Tratatul Constituțional, precum și surse de pe internet.

1 A-C Păun; N Păun, (2004),Instituțiile Uniunii Europene, Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca

Prezenta lucrare de diplomă își propune prin cele patru capitole având ca teme: 1. Parlamentul European de la 1959 până la 1979; 2. Organizarea și funcționarea Parlamentului European după 1979; 3. Parlamentul European după 1979; 4. Reforma Parlamentului European prin Tratatul Constituțional să prezinte concis evoluția Parlamentului European în contextul reformei instituțiilor europene.

Parlamentul European reprezintă cetățenii din Statele Membre ale Uniunii Europene. Este singura instituție a Uniunii Europene ai cărei membri sunt aleși în mod democratic, la fiecare cinci ani, prin vot universal direct. Reuniunile și deliberările Parlamentului European sunt publice. Deciziile, luările de poziție și dezbaterile parlamentare sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii , precum și pe site-ul Parlamentului European: http://www.europarl.europa.eu.

Conceptul de instituții comunitare se caracterizează prin următoarele elemente specifice:

* au rolul de a pune în aplicare, în temeiul competențelor lor, regulile juridice fundamentale de constituire și de funcționare a Comunităților și a U.E.;

* sunt create prin tratatele de înființare a Comunităților Europene;

* în domeniile în care acționează sunt dotate cu puterea de a lua decizii și de a le impune statelor membre; din această perspectivă ele reprezintă o desprindere de schemele tradiționale ale cooperării internaționale, în care executarea tratatelor este supusă disponibilității semnatarilor, suveranitatea națională fiind cauza principală al așa – numitului eșec al tratatelor;

* prin natura lor, ele reprezintă interesele statelor (Consiliul), interesele Comunităților (Comisia), interesele popoarelor (Parlamentul) și interesele dreptului (Curtea de Justiție);

* beneficiază de anumită autonomie juridică, administrativă și financiară, corolar al specificității lor funcționale.

Organele comunitare se diferențiază prin faptul că:

* îndeplinesc funcții consultative, cu caracter tehnic ori financiar, auxiliar;

* sunt prevăzute prin tratate, altele sunt create de către instituții în vederea exercitării atribuțiilor lor; cele înființate prin tratate pot avea personalitate juridică sau o simplă autonomie financiară; cele create de instituții trebuie să aibă fundamentul în tratate, să nu fie dotate cu puteri proprii de decizie, ci numai cu funcții de execuție strict controlate, să nu se modifice echilibriul instituțional.

Instituțiile comunitare sunt acele organe create prin tratatele de înființare a Comunităților Europene, care neavând personalitate juridică, reprezintă interesele statelor, ale comunităților și

popoarelor, asigură respectarea dreptului și acționează în domenii strict limitate, fiind dotate cu puterea de a lua decizii la nivel comunitar, pe care le impune statelor membre.

PARLAMENTUL EUROPEAN DIN 1959 PÂNĂ ÎN 1979

Comunitățile Europene – prezentare generală

Comunitățile Europene reprezintă organizații internaționle cu o structură originală, diferită de cea a altor organizații internaționale. În același timp, prin faptul că acestea sunt cuprinse într–un anumit sistem, au o caracteristică complexă, între ele instituindu–se o serie de relații de colaborare și dispunând de un sistem de instituții comune. La origine, ele au reprezentat trei organizații internaționale cu personalitate juridică distinctă, care prin Tratatul de fuziune din 1967 au fost cuprinse sub denumirea de Comunități Europene. Fiecare dintre acestea și–au păstrat domeniul de activitate specific, deși organele instituționale au fost de atunci comune.

La scopurile inițiale ale Comunităților, s–a adăugat și cooperarea interguvernamentală în care un rol important a revenit Consiliului European, instituție formată din șefii de state si guverne, aceștia având posibilitatea să decidă direcțiile respectivei cooperări. Conform prevederilor art. 6 C.E.C.O., 211 C.E. si 185 C.E.E.A., fiecare comunitate se bucură de capacitate juridică. În privința acestor dispoziții și a principiului primordialității dreptului comunitar, fiecare stat trebuie să întreprindă măsurile legislative corespunzătoare prin care să asigure exercitarea de către Comunități a atribuțiilor specifice, prin intermediul instituțiilor abilitate, care sunt: Comisia Europeană, Banca Europeană de Investiții, Institutul Monetar European, Banca Centrala Europeană.

Încă de la apariția lor, Comunitățile au fost considerate ca având instituții originale. Fără îndoială, acestea sunt originale prin obiectivele și prin spiritul lor. Însă noutățile cele mai importante aduse de semnatarii Tratatelor de la Paris, Roma, Maastricht și Amsterdam nu rezidă în scopurile urmărite; definirea obiectivelor politice și economice comune. Dreptul Comunităților pare compus din elemente bine cunoscute: tratate internaționale, acte juridice unilaterale emise de organe competente, acte jurisdicționale. Este de notorietate distincția între ordinea juridică internă și cea internațională. Ordinea juridică internă guvernează, prin intermediul dreptului public, organizarea puterilor publice și relația acestora cu particularii, iar prin intermediul dreptului privat, relațiile între particulari. Acest dtele de înființare a Comunităților Europene;

* în domeniile în care acționează sunt dotate cu puterea de a lua decizii și de a le impune statelor membre; din această perspectivă ele reprezintă o desprindere de schemele tradiționale ale cooperării internaționale, în care executarea tratatelor este supusă disponibilității semnatarilor, suveranitatea națională fiind cauza principală al așa – numitului eșec al tratatelor;

* prin natura lor, ele reprezintă interesele statelor (Consiliul), interesele Comunităților (Comisia), interesele popoarelor (Parlamentul) și interesele dreptului (Curtea de Justiție);

* beneficiază de anumită autonomie juridică, administrativă și financiară, corolar al specificității lor funcționale.

Organele comunitare se diferențiază prin faptul că:

* îndeplinesc funcții consultative, cu caracter tehnic ori financiar, auxiliar;

* sunt prevăzute prin tratate, altele sunt create de către instituții în vederea exercitării atribuțiilor lor; cele înființate prin tratate pot avea personalitate juridică sau o simplă autonomie financiară; cele create de instituții trebuie să aibă fundamentul în tratate, să nu fie dotate cu puteri proprii de decizie, ci numai cu funcții de execuție strict controlate, să nu se modifice echilibriul instituțional.

Instituțiile comunitare sunt acele organe create prin tratatele de înființare a Comunităților Europene, care neavând personalitate juridică, reprezintă interesele statelor, ale comunităților și

popoarelor, asigură respectarea dreptului și acționează în domenii strict limitate, fiind dotate cu puterea de a lua decizii la nivel comunitar, pe care le impune statelor membre.

PARLAMENTUL EUROPEAN DIN 1959 PÂNĂ ÎN 1979

Comunitățile Europene – prezentare generală

Comunitățile Europene reprezintă organizații internaționle cu o structură originală, diferită de cea a altor organizații internaționale. În același timp, prin faptul că acestea sunt cuprinse într–un anumit sistem, au o caracteristică complexă, între ele instituindu–se o serie de relații de colaborare și dispunând de un sistem de instituții comune. La origine, ele au reprezentat trei organizații internaționale cu personalitate juridică distinctă, care prin Tratatul de fuziune din 1967 au fost cuprinse sub denumirea de Comunități Europene. Fiecare dintre acestea și–au păstrat domeniul de activitate specific, deși organele instituționale au fost de atunci comune.

La scopurile inițiale ale Comunităților, s–a adăugat și cooperarea interguvernamentală în care un rol important a revenit Consiliului European, instituție formată din șefii de state si guverne, aceștia având posibilitatea să decidă direcțiile respectivei cooperări. Conform prevederilor art. 6 C.E.C.O., 211 C.E. si 185 C.E.E.A., fiecare comunitate se bucură de capacitate juridică. În privința acestor dispoziții și a principiului primordialității dreptului comunitar, fiecare stat trebuie să întreprindă măsurile legislative corespunzătoare prin care să asigure exercitarea de către Comunități a atribuțiilor specifice, prin intermediul instituțiilor abilitate, care sunt: Comisia Europeană, Banca Europeană de Investiții, Institutul Monetar European, Banca Centrala Europeană.

Încă de la apariția lor, Comunitățile au fost considerate ca având instituții originale. Fără îndoială, acestea sunt originale prin obiectivele și prin spiritul lor. Însă noutățile cele mai importante aduse de semnatarii Tratatelor de la Paris, Roma, Maastricht și Amsterdam nu rezidă în scopurile urmărite; definirea obiectivelor politice și economice comune. Dreptul Comunităților pare compus din elemente bine cunoscute: tratate internaționale, acte juridice unilaterale emise de organe competente, acte jurisdicționale. Este de notorietate distincția între ordinea juridică internă și cea internațională. Ordinea juridică internă guvernează, prin intermediul dreptului public, organizarea puterilor publice și relația acestora cu particularii, iar prin intermediul dreptului privat, relațiile între particulari. Acest drept intern, în vigoare în cadrul unei colectivități statale, are ca fundament legea, act unilateral emis de organele naționale

competente. În ceea ce privește ordinea juridică internațională, aceasta guvernează relațiile între

state, reprezentând dreptul relațiilor interstatale, iar instrumentul acestui tip de drept este, bineînțeles, tratatul, văzut în calitate de acord între suverani.

Comunitățile europene reprezintă pilonii Uniunii Europene. Încă de la tratatul de Fuziune din anul 1965, intrat in vigoare in 1967, cele trei comunități europene– Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului; Comunitatea Economica Europeană; Comunitatea Europeană a Energiei Atomice – dețin instituții comune, cum sunt Comisia Europeană și Parlamentul European.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului

Prima Comunitate creată a fost Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului. Înființată în septembrie 1952, prevede crearea unei Adunări Comune alcătuite din 78 de membri desemnați de parlamentele naționale ale celor șase state fondatoare (Franța, Germania, Italia, Regatul Țărilor de Jos, Luxemburg și Belgia). Semnarea în 1957 a Tratatelor de la Roma privind crearea Comunității Economice Europene și a Comunității Europene a Energiei Atomice, a dus la unificarea adunărilor parlamentare din cadrul fiecăreia dintre cele trei comunități sub numele de Adunarea Parlamentară Europeană (142 de membri). În 1962 instituția este redenumită Parlamentul European, iar in 1979 au loc primele alegeri prin vot direct.

Tratatul instituind Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului, semnat la Paris, a avut la bază Planul Schuman, elaborat de Jean Monnet, comisar al Planului francez de modernizare. Scopul principal al Planului și mai târziu și al C.E.C.O. este acela al plasării producției franco-germane de cărbune și oțel sub o instituție supremă comună, Înalta Autoritate, în cadrul unei organizații deschise participării și altor state europene care împărtășeau aceleași principii de dezvoltare pașnică. Datorită geniului inventiv al unui om remarcabil al vremii, Jean Monnet, este creat un nou sistem de colaborare între state: integrarea, spre deosebire de cooperarea tradițională existentă până atunci între statele membre ale unei organizații. Ceea ce caracterizează, în esență, o organizație de integrare este faptul ca statele membre convin de comun acord să transfere, în anumite domenii, competența luării deciziei de la nivel național la nivel supranațional.

C.E.C.O. este prima organizație europeană ce dispune de puteri supranaționale, acestea rezultând din delegarea suveranității consimțită de state, contribuind la reconcilierea și cooperarea franco-germană și liberalizând producția și schimburile de materii prime (cărbune, oțel), fundamentale în industrie. Celelalte două Comunități (Comunitatea Economică a Energiei

Atomice și Comunitatea Economică Europeană), care i-au urmat C.E.C.O., se înscriu pe aceeași

linie de integrare economică.

Comunitatea Economică Europeană

Art.2 din Tratatul C.E.E. specifică “Comunitatea are ca misiune, prin stabilirea unei piețe comune, a unei Uniuni economice și monetare și prin punerea în aplicare a politicilor sau acțiunilor comune vizate de art.3 si 4, promovarea, în cadrul ansamblului Comunității, a unei dezvoltări armonioase, echilibrate și durabile a activităților economice, a unui nivel de angajare a forței de muncă și de protecție socială ridicat, a egalității între bărbați și femei, a creșterii durabile și neinflaționiste, a unui înalt grad de competitivitate și de convergență a performanțelor economice, a unui înalt nivel de protecție și de ameliorare a calității mediului, a ridicării calității vieții, a coeziunii economice si sociale și a solidarității între statele membre”.

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

Cu ocazia Tratatelor de la Roma din 25 martie 1957, s–au instituit Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.), precum și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A.). La 1 ianuarie 1958, aceste tratate au intrat în vigoare. Structurile C.E.E.A., C.E.E. alături de C.E.C.O., desființată de altfel în 1992. Apariția Comunităților Europene are la bază declarația ministrului francez de Externe Robert Schuman, care la data de 9 mai 1950 a prezentat un plan, pus la punct împreună cu Jean Monnet, comisar al planului de modernizare a Franței. Planul Schuman a devenit realitate la 18 aprilie 1951, prin semnarea la Paris, de către șase țări (Belgia, Olanda, Luxemburg, RF Germania, Franța, Italia) a Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.), care a intrat în vigoare la 23 iulie 1952. Primele succese înregistrate de C.E.C.O. a determinat miniștrii de Externe ai celor șase țări fondatoare să încerce continuarea procesului în domeniul economic, astfel că în anul 1956 au fost semnate Tratatul Comunității Europene a Energiei Atomice (C.E.E.A.) și Tratatul Comunității Economice Europene (C.E.E.), care au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.

În privința exercitării atribuțiilor care îi revin, fiecare comunitate beneficiază de privilegii și imunități stabilite printr–un protocol special. Stabilirea competențelor în cadrul Comunităților Europene și a Uniunii Europene apare ca o problemă deosebit de complexă, motivele fiind bazate atât pe caracterul eterogen al comunităților, cât și pe repartizarea competențelor între Comunități și state. Aceste competențe sunt reglementate în funcție de obiectul de activitate al Comunităților.

Un prim astfel de element constă în faptul că cele trei Comunități reprezintă de fapt organizații internaționale specializate, rezultând astfel că au anumite competențe care le sunt

atribuite prin tratatele constitutive. Un al doilea element ține cont de faptul ca statele membre ale Comunității își păstrează anumite competențe specifice în unele domenii. Astfel, se cere delimitarea domeniilor de competență ale acestor entități, determinarea raporturilor dintre ele și stabilirea modalităților de soluționare a diferendelor care pot apărea ca urmare a activităților desfășurate de către organele acestora.

Principiile care guvernează repartizarea competențelor între Comunități și statele membre sunt prevăzute de Tratatul de la Maastricht în art. 3B, care modifică Tratatul C.E. și care are următorul conținut: „Comunitatea acționează în limitele competențelor care i–au fost conferite și a obiectivelor care i–au fost atribuite prin prezentul tratat. În domeniile care nu țin de competență sa exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiarității, decât dacă, și în măsură în care, obiectivele activității proiectate nu pot fi realizate de către statele membre într – o manieră satisfăcătoare, însă pot fi realizate mai bine la nivel comunitar, datorită dimensiunilor sau efectelor acțiunii proiectate”. Din conținutul acestui articol reies trei principii fundamentale care guvernează competențele comunitare. Acestea sunt: principiul subsidiarității, al specializării și al proporționalității.

Încă de la naștere, Europa s-a confruntat cu obstacolul națiunilor, pe care încontinuu trebuie să-l depășească respectând în același timp pluralismul. Diversitatea popoarelor care o alcătuiesc constituie bogăția, dinamismul și atracția fiecărei civilizații în parte; astfel; Europa trebuie să dețină instituții supranaționale. Geniul lui Jean Monnet a constat în conceperea unui mecanism capabil a depăși acest obstacol; astfel; au luat naștere Comunitățile din anii 1951 și 1957, cuprinse în Comunitatea Economica Europeană – singura cu personalitate juridică.

Se impune renovarea europeană bazată pe patru puncte esențiale și anume:

* sistemul este unul complicat pentru mulți locuitori ai continentului; * creșterea numărului de state impune o problemă de gestiune politică și administrativă alături de reforma instituțiilor; * metoda comunitară aplicată fie de instanțele comunitare, fie de statele membre permite stabilirea și implementarea regulilor conviețuirii europene comune; * subsidiaritatea.

Privind instituțiile europene, se impune analiza a patru aspecte: 1) oricât ar concura între ele, sunt interdependente; 2) trebuie să ofere leadership și să administreze politici; 3) opțiuni multiple în vederea legării naționalului de opțiunile instituționale; 4) guvernarea colectivă în Europa cere examinarea atentă a modului în care instituțiile Uniunii Europene funcționează.

Comunitățile Europene și instituțiile lor au fost concepute după modelul și potrivit principiilor dreptului public intern. Instituțiile internaționale sunt pur interstatale, nu dispun de puteri suficiente pentru a impune o aplicare unică și omogenă a tratatelor; a căror executare rămâne însă supusă disponibilității semnatarilor. Instituțiile comunitare sunt concepute potrivit tehnicilor de drept intern, neavându–se în vedere imaginea instituțiilor internaționale; instituțiile politice constituind într–un stat un ansamblu complex de reguli de drept, de autorități constituite, raspunzătoare de politica generală, de executarea legii și de respectarea regulilor de drept, dispunând de mijloacele de acțiune juridică, financiară 2.

Nici o instituție europeană nu este complet autonomă, acestea sunt conectate în vederea întrepătrunderii spațiului național cu cel supranațional. Deși dețin un anumit grad de libertate conferit de statutul fiecărei instituții în parte; instituțiile europene trebuie să dețină conexiuni

2 A-P Iliescu, E-M Socaciu, (1999), Fundamentele Gândirii politice moderne, Editura Polirom, Iași

între ele, căci orice oprobriu cu care se confruntă o instituție se răsfrânge automat asupra celorlalte

Evoluția sistemului instituțional al Uniunii Europene evidențiază ideea potrivit căreia sistemul european se inspiră și se sprijină pe trecutul național. Deși Uniunea s–a legat încontinuu de sentimentul misiunii și scopului comun între și pentru instituții; trebuie să ilustreze și principiul instituționalizării colective. Deși se întâmplă să concureze pentru spațiul lor de acțiune, instituțiile concurează și pentru a–și acredita politicile, ceea ce are un efect pozitiv asupra Europei. Configurația instituțiilor reflectă originile funcționale ale Comunității, precum și modul cum au evoluat puterile în condițiile în care încă nu s–a ajuns la o constituție europeană cu care să poată fi confruntate sau spre care să tindă.

Istoricul Parlamentului European

Reprezentarea cetățenilor a reprezentat una din principalele chestiuni, indiferent de epocă, filosofie sau ideologie guvernantă. Parlamentul și–a creat legitimitate în viața publică europeană, o dată cu apariția constituționalismului și principiului separației puterilor în stat 3.

Tratatul de la Paris care a înființat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului a creat patru instituții și anume:

– Înalta Autoritate;

– Consiliul Special de Miniștri;

– Adunarea Comună;

– Curtea de Justiție.

Tratatele de la Roma, din 1957, au dus la apariția celorlalte două comunități europene.

Odată cu semnarea Tratatelor C.E.E. și C.E.E.A. a fost semnatã și Convenția referitoare

unele instituții comune ale Comunităților, prin care cele trei Adunări erau unificate sub numele de Adunarea Parlamentară Europeană.

Parlamentarismul este definit ca fiind concepția politică potrivit căreia poporul își exercită guvernarea prin reprezentanții trimiși în Parlament. Reprezintă sistemul de guvernământ în care guvernul, ca organ executiv, este subordonat și responsabil unei adunări reprezentative alese de către popor și alcătuită din reprezentanții săi.

Parlamentul a fost definit ca fiind reprezentarea poporului în statele democratice ale cărui principale atribuții sunt: exercitarea puterii legislative; dreptul de vot al bugetului; controlul guvernude ce ma interbilui. Această viziune ilustrează formula functionalistă de definire a Parlamentului.

3 I Deleanu, (1978), Teoria și practica regimului parlamentar burghez, Editura Dacia, Cluj-Napoca

Prima din instituțiile definite de tratatul CEE, Adunarea Europeană compusă din reprezentanții popoarelor statelor reunite în comunitate, exercită puterile de deliberare și control care-i sunt atribuite de tratat; Parlamentul European a stat o lungă perioadă de timp în afara procesului decizional comunitar. Începându–și activitatea sub numele de Adunarea Europeană, această instituție s-a autobotezat Parlamentul European în anul 1962, nume sub care a fost consacrat oficial în Actul Unic European din 1986.

Parlamentul European reprezintă una din instituțiile de bază ale Uniunii Europene. Dacă în trecut se vorbea despre Uniunea Europeană sub forma cooperării trans– frontaliere, în prezent se poate vorbi despre construcția unei veritabile structuri statale europene 4. La origine, Adunarea Europeană era compusă din delegați ai parlamentelor statelor comunitare potrivit unor proceduri specifice. Un caz special îl ocupa Franța și Italia, fiind singurele state care aveau deputați comuniști, aceștia fiind ținuți pentru o lungă perioadă de timp în afara Parlamentului European pe motiv că erau împotriva integrării europene.

Această situație s–a schimbat însă, luând sfârșit în anul 1969 în Italia și în 1973 în Franța. Totodată, un caz aparte îl constituie și laburiștii britanici intrați în Parlamentul European doar în 1975.

În conformitate cu art. 189 alin 1 din Trataul C.E.; art. 20 din tratatul C.E.C.O.; art. 107 din Tratatul Euratom, Parlamentul European se compune din reprezentanții popoarelor membre ale Comunităților. Această instituție europeană cuprinde două etape fundamentale în evoluția sa și anume: Adunarea Reprezentativă și etapa Adunării Parlamentale.

La 19 martie 1958 are loc sesiunea de stabilire a Adunării Parlamentare Europene. Este

ținută în Strasbourg, unde este ales ca Președinte al Adunării Robert Schuman. La 13 mai 1958

deputații din Adunarea Parlamentarã se grupează pentru prima oară conform afinităților politice și nu conform naționalității. La 21-27 mai 1958, Adunarea Parlamentară își adoptă regulamentul intern. La 20 septembrie 1976, Consiliul a adoptat "Actul pentru alegerea reprezentantilor în Adunare cu sufragiu universal direct" prin care s-a pus bazele sufragiului direct la nivelul Comunităților în privința membrilor Adunării.

O dată cu evoluția Comunității Economice Europene către Uniunea Europeană; Parlamentul European va deveni șansa cetățenilor europeni în căutare de drepturi și reprezentare

democratică. Diferențele dintre Parlamentul European, Comisia Europeană și Consiliul, insituții de reprezentare guvernamentală, au alimentat teoriile deficitului democratic al CEE și ulterior al Uniunii Europene. Conform acestor teorii, Parlamentul European ar trebui să dețină rolul suprem în cadrul edificiului european, trebuind să–și subordoneze instituțiile guvernamentale, de

4. A-C Păun, (2004), Instituțiile uniunii Europene – Luarea deciziilor în U.E., Cluj-Napoca

asemenea, trebuind să fie înzestrat cu instrumente de cenzură și control a activității eurobirocrației. Proiectul european a evoluat în funcție de necesitățile spațiului europen și de dinamica geopolitică globală.

Cronologie – momente cheie în evoluția Parlamentului European:

1. 10 septembrie 1952 – cei 78 de membri ai Adunării Comune a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului se reunesc pentru prima dată la Strasbourg în cadrul Consiliului Europei;

2. 1 ianuarie 1958 – Tratatul de la Roma intră în vigoare, astfel, Adunarea Comună devine Adunare Europeană;

3. 30 martie 1962 – Adunarea Europeană își schimbă numele în Parlamentul European;

4. 22 aprilie 1970 – prin modificarea tratatului, Parlamentul contribuie la procedura bugetară;

5. 16 ianuarie 1973 – are loc prima reuniune a deputaților dupa aderarea Regatului Unit , a Irlandei și a Danemarcei. Parlamentul European numără 198 de membri;

6. 20 septembrie 1976 – Consiliul adoptă actul prin care Parlamentul European să fie ales prin vot direct;

7. 7 – 10 iunie 1979 – primele elegeri prin vot direct a Parlamentului European;

8. 17 iulie 1979 – prima reuniune a celor 410 membri ai Parlamentului;

9. 1 iunie 1981 – numărul membrilor crește la 434 odată cu aderarea Greciei;

10. 1 ianuarie 1986 – 518 membri ai Parlamentului European după aderarea Portugaliei și Spaniei;

11. 1 iulie 1988 – Actul Unic European intră în vigoare; denumirea de Parlament European este recunoscută prin tratat;

12. 1 noiembrie 1993 – intră în vigoare Tratatul de la Maastricht, prin care procedura Parlamentul devine colegislator alături de Consiliu în ceeea ce privește procedura de codecizie;

iulie 1994 – numărul membrilor Parlamentului crete la 567, în urma unificării germane;

13. 1 ianuarie 1995 – 626 membri, în urma aderării Austriei, Finlandei și Suediei;

14. 15 martie 1999 – Comisia condusă de Jacques Santer demisionează, fiind confruntată cu posibilitatea unei moțiuni de cenzură adresată acesteiea de către Parlamentul European;

15. 1 mai 1999 – competențe lărgite Parlamentului European datorită intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam;

16. 5 mai 1999 – Parlamentul aprobă numirea lui Romano Prodi în funcția de presedinte al Comisiei Europene;

17. 10 – 13 iunie 1999 – alegeri pentru Parlamentul European;

18. 7 decembrie 2000 – președinții Parlamentului, Comisiei și Consiliului proclamă Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii, anexată Tratatului de la Nisa;

19. 15 ianuarie 2000 – Pat Fox e ales președinte al Parlamentului European;

1 februarie 2003 – intră în vigoare Tratatul de la Nisa,

20. 9 aprilie 1003 – Parlamentul European dă avizul conform aderării Republicii Cehe; a Estoniei, Ciprului, Letoniei, Lituaniei, Ungariei, Maltei, Poloniei, Sloveniei si Slovaciei;

21. 5 mai 2004 – Parlamentul European alți zece comisari din noile state membre;

22. 20 iulie 2004 – Josep Borell Fontenelles este ales președinte al PE;

23. 18 noiembrie 2004 – președintele Parlamentului aprobă noua Comisie condusă de Barroso, cu 449 voturi pentru, 149 împotrivă și 82 abțineri;

24. 13 aprilie 2005 – Parlamentul European dă avizul conform aderării României și Bulgariei la Uniunea Europeană;

25. 1 ianuarie 2007, România și Bulgaria devin membre ale Uniunii Europene.

Organizarea Parlamentului European

La întemeierea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului în 1952, adunarea reprezentanților parlamentelor naționale ale celor șase state fondatoare (Franța, Germania, Italia, Regatul Țărilor de Jos, Luxemburg, Belgia) a purtat denumirea de Adunare Comună, al cărei rol este consultativ. Perioada de timp în care se folosește numele de Adunare Comună este cuprinsă între anii 1952–1957.

Adunarea Reprezentativă corespunde perioadei în care parlamentarii sunt desemnați de către parlamentele naționale și se suprapune intervalului 1957–1979. Numărul reprezentanților a crescut de la 78 pentru Adunarea comună a CECO la 142 pentru Adunarea comună a celor trei comunități, apoi la 198 o dată cu aderarea Ragatului Unit, a Irlandei și a Danemarcei; ajungând astfel la 410 o dată cu instituirea alegerilor directe. Într–o perioadă de aproape trei decenii, Adunarea Reprezentativă și–a mărit numărul de aproape șase ori. Acest lucru se explică printr–un proces profund de creștere a importanței reprezentării populației și în același timp printr–o lărgire a atribuțiilor reprezentanților europeni.

Desemnarea de către parlamentele naționale urma o procedură stabilită de fiecare stat membru. Datorită lăsării la latitudinea parlamentelor naționale a desemnării procedurii aplicabile pentru desemnarea reprezentanților, soluțiile alese difereau fundamental de la un stat la altul; mai mult decât atât aveau loc discriminări privind grupări politice cu ideologii diferite. Din acest punct de vedere, un exemplu l–ar reprezenta încercarea guvernelor italiene de a impiedica accesul comuniștilor în Adunarea Reprezentativă. S–a încercat prin multiple modalități– forțarea limitării acestora, minimalizarea accesului pe scena politică europeană– a–i împiedica să prindă contur pe scena politică internă și mai apoi europeană.

Generalul de Gaulle propusese încă din 1949 crearea unor instituții care să reprezinte voința cetățenilor europeni și anume, „ instituțiile Europei care trebuie să ia naștere printr–o manifestare democratică, prin vot universal a cetățenilor Europei”5.

Astfel; tratatele fondatoare cuprindeau dispoziții care autorizau alegerea reprezentanților prin vot universal direct. Procedura complexă și temerile supra–naționaliste au întârziat procesul cu aproape trei decenii. Încă de la prima întâlnire a Adunării Europene, în martie 1958, se decide alegerea directă a Parlamentului European. Deși proiectul este ales în plen încă din 1960 și trimis Consiliului, acesta a întârziat discutarea și adoptarea lui cu cincisprezece ani.

Un moment foarte imoportant în ceea ce privește competențele Parlamentului European până în anul 1979 a fost reprezentat de anul 1971, cand s-a decis extinderea competențelor acestuia; deputații participând pentru prima oară la procedura bugetară. Competențele s–au extins începând cu anul 1875, astfel, procedura bugetară nu se poate încheia fără aprobarea Parlamenutlui.

Un nou proiect a fost propus de Parlament în 1975, fiind cunoscut sub denumirea de proiectul Patijn, după numele raportorului său. Proiectul a fost semnat la 20 septembrie 1976 la

Bruxelles, după lungi discuții și dezbateri în care argumentele opiniei publice de susținere necondiționată a proiectului au fost decisive. Un rol important l–a avut și premierul luxemburghez Gaston Thorn și președintele francez Valery Giscard d’Estaing; în timp ce social–democrații germani au părut cei mai neinteresați de acest proiect. În acea perioadă Germania miza pe destinderea relațiilor cu RDG, fiind dispusă chiar să sacrifice proiectul european în detrimentul reunificării germane sub condiția neutralității. Această perioadă a constituit punctul de rezistentă al cetățenilor europeni față de orice încercare de sfidare a bazelor societății occidentale bazate pe principiul reprezentării democratice. Deși a reprezentat o perioadă dificilă; reprezintă și o etapă a începutului cristalizării grupurilor politice europene.

Adunarea, instituție comună pentru cele trei comunități, își desăvârșește construcția prin alegerea directă a parlamentarilor în statele membre, după proceduri specifice fiecărui stat. Fiind denumită de cetățeni drept Parlamentul European, aceasta devine spațiul negocierilor democratice între statele membre, între grupurile politice și chiar în interiorul acestora. „Parlamentul European este un caleidoscop al politicii europene. De exemplu au apărut grupuri politice; dar acestea nu pot cuprinde diversitatea de opinii pe care de cele mai multe ori socialiștii o promovează cu succes. În acest mediu, alianțele sunt esențiale ” 6.

Din 1952 până în 1979, Parlamentul European a fost desemnat de parlamentele naționale. Acest mod de alegere era prevăzut în articolul 138 CEE conform căruia „Adunarea

5. J-L Bourbain, (1999), Parlamentul European, Editura Meridiane, București

6 R-H Folson, (1995), European Union Law, West Publishing

este formată din delegați pe care parlamentele sunt chemate să–i desemneze în cadrul lor, conform procedurii stabilite de fiecare stat membru”. În iunie 1979, această desemnare a fost încredințată votului universal. De–a lungul timpului, Parlamentul a suferit momente de slabă reprezentativitate; dovadă faptul că a fost nevoie de mai bine de treizeci de ani pemtru a se introduce votul universal.

Pentru a putea înțelege componența Parlamentului European până în 1979, trebuie evidențiate câteva aspecte:

desemnarea parlamentarilor de către parlamentele naționale

Fiecare stat membru adoptă o procedură diferită, atât în ceea ce privește repartiția delegaților între camerele superioare și cele inferioare ale parlamentului lor; cât și în privința metodei de desemnare, aici evidențiindu – se cea proporțională sau cea majoritară.

problemele ivite și soluționarea lor

Obstacolele întâlnite în organizarea Parlamentului European

* De exemplu în Italia, regula majorității absolute stabilite de partidele proeuropene pentru a–i înlătura pe comuniști avea să se întoarcă împotriva lor deoarece crescând numărul aleșilor comuniști în Camerele italiene a permis Partidul Comunist Italian să blocheze orice desemnare începând cu anii ’60. Din acel moment, a devenit imposibilă reînnoirea delegației italiene, care în 1969 se găsea redusă la jumătate.

* În Franța, cvasidispariția aleșilor comuniști din Senat și eșecul lor la alegerile legislative din 1958 au condus la excluderea acestora din reprezentanța franceză la Strasbourg. Începând cu anul 1964, Partidul Comunist Francez a început să revendice tot mai semnificativ dreptul de a fi reprezentat in Adunarea Europeana. S–a ajuns chiar și la amenințarea ca socialiștii ar boicota la Strasbourg dacă nu vor fi aleși și delegați comuniști; doar la un an Senatul s–a văzut în situația de a delega și un comunist.

* Luând ca exemplu și Regatul Unit, se observă că laburiștii au boicotat Parlamentul European până la referendumul organizat de Harald Wilson după negocierea acestui tratat, ca urmare a

evidențierii reticiențelor față de Piața Comună, precum și dezacordul cu termenii tratatului de

negociere negociat de reprezentantul Edward Heath. Cum britanicii au sfârșit prin a aproba menținerea țării lor în Comunitate, deputații laburiști au ajuns să fie delegați la Strasbourg începând din iulie 1975.

Ideea de a alege un Parlament European prin vot universal este anterioară creării Comunităților europene, deși acestea au fost păstrate ca și cadru pentru alegerea din iunie 1979. Încă din 1948 cu ocazia Congresului de la Haga reunit sub președinția lui Churchill a fost făcută propunerea de a se proceda de a se apela la alegerea unui Președinte ca prim act al construcției europene.

Generalul de Gaulle repeta încontinuu în conferințele de presă și în discursurile sale că „instituțiile Europei trebuie să ia naștere din voința europenilor, din așa numita manifestare democratică, prin vot universal”. Deși a insistat foarte mult pe această idee, din motive eminamente politice a fost respinsă în sedință plenară după ce a fost discutată în Comisiile Congresului. Ori de câte ori se crea o organizație europeană, fie legată de Apărarea Drepturilor omului, Piața comună, Europa Energiei Nucleare; ideea alegerii unui Parlament European prin vot universal reapar

În anul 1952, din tratatele Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului se observă o dispoziție care autorizează cele șase state membre să procedeze la desemnarea prin vot universal

a delegației lor parlamentare în Adunarea Comună a C.E.C.O. Cu douăzeci de state membre, Consiliul Europei începe să examineze posibilitatea ca membrii Adunării Consultative să fie aleși prin sufragiu universal. Astfel; în 1957 o dată cu crearea a două Comunități Europene – C.E.E. și EURATOM – în cele două tratate se găsește din nou o dispoziție legată de alegerea Adunării acestor comunități prin vot universal.

Cele care abordează cu cea mai mare seriozitate alegerea unui Parlament European sunt Comunitățile Europene. Articolul 138 CEE stabilește foarte clar toate detaliile: Adunarea Europeană are sarcina de a elabora proiecte în vederea alegerii sale directe – ce sunt supuse Consiliului de Miniștri în vederea adoptării lor. Noua Adunare Europeană se reunește astfel pentru prima dată în martie 1958. Aceasta nu mai amâna proiectul privind alegerea directă a Adunării, drept pentru care au loc grupuri de lucru prezidate de experți în materie de alegeri europene, cum ar fi Fernand de Housse – om politic și universitar belgian, președinte al Adunării Consiliului European din 1953 până în 1956.

Acest proiect s–a lovit de opoziția Franței prin vocea lui Charlles de Gaulle, dar o dată cu venirea la putere a lui Valery Giscard d’Estaing la summit–ul de la Paris din decembrie 1974 opțiunea Franței se schimbă, optând în favoarea adoptării proiectului. Aici intervine o altă problemă și anume faptul că trecând o perioadă însemnată de timp de la propunerea făcută; acesta nu mai corespundea noilor provocări ale epocii și statelor Europei. Astfel, s–a cerut un nou proiect, care a și fost pregătit, purtând denumirea raportorului său Patijn. Ideea alegerii unui Parlament European prin vot universal s–a maturizat treptat în partidele politice, în special în cele franceze; totuși obstacolele politice, juridice și tehnice n – au încetat să dispar.

Obstacolele politice

Alegerea unui Parlament European prin sufragiu universal este indisolubil legată de chestiunea centrală a relațiilor postbelice. Luând ca exemplu Germania se observă că alegerea unei adunări europene semnifică reintegrarea Germaniei în contextul națiunilor europene. O dată ce ar deveni electori ai Europei, germanii ar deveni cetățeni cu drepturi depline ai noii Europe. Dovadă că germanii au fost reticienți în adoptarea acestui proiect a reprezentat–o anul 1960– proiectul Dehousse. O parte a deputaților germani, social– democrații, s–au abținut deoarece Germania Federală era mult mai preocupată de problema reunificării decât de cea a integrării sale in Europa.

În Franța, chestiunea Germaniei explică reticiențele generalului de Gaulle față de perspectiva alegerilor europene. Pentru francezi era greu de acceptat integrarea Germaniei într – o confederație europeană. Acest lucru se întâmplă datorită faptului că în urma eșecului C.E.A. –

Comunitatea Europeană a Apărării – provocat de Franța în anul 1953 a determinat ca Germania să se îndrepte spre Statele Unite ca și sprijin. Însă, la distanța de aproximativ douăzeci de ani, relațiile dintre cele două puteri s–au destins, noile generații nemaipăstrând resentimentele vechilor lideri. De altfel, chiar De Gaulle a favorizat schimburi franco–germane ceea ce a determinat reconcilierea celor două state.

Un al treilea obstacol politic a fost reprezentat de poziția Marea Britanie prin lărgirea Comunității cu această putere europeană în anul 1973. Începând cu 1973, Marea Britanie a avut dubii în ceea ce privește ținerea alegerilor libere pentru Parlamentul European începând cu 1978. Acest lucru nu este de mirare având în vedere că încă din 1946, Partidul Laburist în frunte cu Wilson, urmat de Callaghan a avut reticiențe în implementarea construcției europene.

Obstacolele de ordin tehnic

Problematica sistemului electoral uniform

În articolul 138, Tratatul de la Roma preciza că alegerea directă a Parlamentului European trebuie să urmeze o procedură uniformă. Cu o deosebită importanță, această chestiune a fost introdusă în Tratatul de la Roma de către ministrul italian al Afacerilor externe, Gaetano Martino, ulterior devenit președinte al Parlamentului European. Acesta a explicat grăbirea alegerii prin vot universal a membrilor Parlamentului European prin eliminarea inconvenientului ca unele state să-și aleagă delegația chiar prin vot universal, pe când altele prin desemnarea reprezentanților de către Parlamentele naționale.

Ceea ce face imposibilă elaborarea unui sistem electoral uniform pentru alegerile europene ține de faptul că în 1958 Franța și-a schimbat sistemul electoral prin adoptarea unei noi constituții. Temerea francezilor, precum și a englezilor a constat în neconcordanța între sistemul electoral național și cel la nivel european. Un sistem electoral uniform consta în adoptarea unui sistem proporțional pentru alegerile europene. În aceste condiții, atât președintele Dehousse, cât și președintele Patjin au ajuns la concluzia că procedura uniformă trebuie eliminată în favoarea scrutinului liber, direct, secret, deschis atât bărbaților, cât și femeilor. În Actul de la Bruxelles din septembrie 1976, Adunarea Europeană, precum și Consiliul de Miniștri aveau să adopte acest mecanism.

Problematica ponderii

În sistemul din acea perioadă, Franța, Germania, Regatul Unit și Italia se plasează la egalitate în ceea ce privește numărul reprezentanților în Parlamentul European cu un

număr de 36 de membri. Pe de altă parte, statele mai mici, cum ar fi Danemarca, Irlanda și Benelux, ar fi reprezentate în raport cu populația lor. Ca urmare a proiectului Patijn din 15 ianuarie 1975, s-a decis ca ponderea reprezentanților să fie modificată; astfel Germania avea cinci parlamentari în plus față de Franța, iar Luxembug să-și păstreze cei șase reprezentanți. Ca o concluzie, ponderea membrilor pentru fiecare stat în Parlamentul European avea să țină cont de întrepătrunderea a două aspecte: egalitatea absolută între state și proporționalitatea absolută în funcție de populație.

Această modalitate de a se alege delegații Parlamentului European a fost încontinuu contestată, Consiliul European din aprilie 1976 prin vocea președintelui Giscard d’ Estaing, a propus alegerea Parlamentului European cu 198 membri, ținând cont de ponderea actuală; dar nu a fost acceptată. Abia în Consiliul European din 15 iulie 1976 s–a ajuns la un acord în acest sens.

Astfel; prin tratatele de la Roma din 25 martie 1957 care a creat CEE si CEEA s-a creat organul comun comunităților, anume Curtea de Justiție. Iar prin rezoluția din 20 martie 1958 s–a stabilit denumirea comună de Adunare Parlamentară, pentru ca prin rezoluția din 30 martie 1962 să se adopte denumirea de Parlament European. Prin Tratatul de la Bruxelles din 4 aprilie 1965 întrat în vigoare la 1 iulie 1967, Consiliul Miniștrilor și Comisia au devenit organe comune pentru comune pentru comunități. Conform art. 4 din Tratatul C.E.E., prin instituții comunitare se aveau în vedere patru organe: Parlamentul European, Consiliul de Miniștri, Comisia și Curtea de justiție, iar din 1974 li s–a adăugat și Consiliul European. Pornind de la rolul acestor instituții în construcția Europei, ele sunt grupate în instituții de orientare, direcție și decizie – Consiliul european, Consiliul de Miniștri, Comisia -, instituții de control – Parlamentul European, Curtea de Justiție, precum și Curtea de Conturi; începând cu crearea sa din 1975 7.

7 Y Bernard, (1997), Economie europeene, Editura Dalooz, Paris

ORGANIZAREA PARLAMENTULUI EUROPEAN

Instituțiile Europene – prezentare generală

Construcția politic – instituțională se dovedește la fel de importantă în clădirea unei identități europene pe cât este integrarea teritorială a Europei; Uniunea Europeană fiind în concordanță cu Europa geografică. Acest lucru se poate face prin actul final care ilustrează existența juridică a Europei Unite – Constituția Europei.

Ideea de simplificare a Europei instituționale se reflectă în: interpretarea federalului ca „toți

pentru unul”, a interguvernamentalului ca „fiecare pentru sine”, a comunitarului ca „unul

pentru toți”; precum și perceperea Parlamentului European ca fiind strâns legat de consultarea

parlamentelor naționale. Atuurile Europei văzute în secolul XXI sunt reprezentate de: superputerea economică a Europei; piața internă semnificativă – cel mai mare exportator din

lume de bunuri și servicii -; peste 60 corporații europene în lume față de cele în jur de 50 americane.

Activitatea instituțiilor comunitare este guvernată de principiile autonomiei acestora, de cel al competențelor de atribuire și de cel al echilibrului instituțional. Autonomia acestora rezultă din tratatele constitutive ale comunităților. Aceasta nu presupune personalitate juridică pentru instituții, întrucât, conform art. 210 C.E.E. personalitatea juridică este recunoscută doar comunităților. Autonomia se manifestă prin faptul că dispun de competența de a-și adopta regulamentul și de organizare, respectiv funcționare.

Deși tratatele prevăd obligația statelor membre de a se stabili de comun acord un sediu pentru Uniunea Europeană, acest acord nu a fost încă realizat. Explicația rezidă în faptul ca odată stabilit un sediu unic, acesta ar fi devenit capitala Uniunii Europene, statul poate cel mai invidiat dintre toate. Din acest motiv, sediile instituțiilor comunitare sunt impărțite între trei orașe: Bruxelles, Strasbourg și Luxemburg. Costurile mari implicate în funcționarea celor mari trei centre comunitare au fost de multe ori contestate de către Curtea de Conturi sau chiar de către Parlamentul European; dar fără a se putea schimba ceva în acest domeniu.

Astfel:

Consiliul de Miniștri se reunește de regulă la Bruxelles, cu excepția a trei luni pe an, când se reunește la Luxemburg;

b) Comisia Europeană își are sediul la Bruxelles;

c) Parlamentul European își desfășoară ședintele în plen la Strasboug, ședintele comisiilor de specialitate se desfășoară la Bruxelles, în timp ce secretariatul general își îndeplinește atribuțiile de la Bruxelles;

d) Curtea de Conturi și Curtea Europeană de Justiție își au sediul la Luxemburg.

Consiliul de Miniștri

Consiliul de Miniștri, reglementat de art. 27 din Tratat, reprezenta și coordona guvernele și politicile naționale ale statelor membre. Consiliul era instituția înzestrată cu putere de decizie, reprezentanții statelor membre adoptând acte care le angajau fără a mai fi nevoie de aprobări sau ratificări ulterioare. Fiecare guvern avea libertatea să delege ca reprezentant al său pe unul din membrii săi, considerat cel mai competent în problemele înscrise pe ordinea de zi a Consiliului. Consiliul dădea un aviz conform, prin care aproba deciziile importante ale Înaltei Autorități.

Prin Tratatul semnat la Bruxelles în 1965, intrat în vigoare în 1967, s-a instituit un Consiliu Unic pentru toate cele trei Comunități Europene. Consiliului de Miniștri este format din miniștri delegați de către guvernele statelor membre. În cazul în care un membru al Consiliului nu poate participa la reuniunea Consiliului, el poate fi reprezentat de un funcționar național de rang înalt, de reprezentantul permanent sau de adjunctul acestuia (reprezentantul permanent este ambasadorul țării respective la UE). Funcționarul respectiv poate lua parte la dezbaterile din Consiliu însă nu are drept de vot, acesta putând fi delegat doar unui alt unui alt membru al Consiliului. De la 1 ianuarie 2007, Consiliul este compus din 27 de membrii.

Comisia Europeană

Înalta Autoritate avea o poziție de independență față de guvernele statelor membre ale C.E.C.O. Ea avea și competențe întinse în domeniul administrării producției de cărbune și oțel. Avea în componența sa nouă membri, care erau numiți prin comun acord de cele șase guverne. Aceștia erau recrutați după competența lor profesională și nu acționau ca reprezentanți ai țărilor cărora le aparțineau, ci în independența europeană.

La 10 august 1952, Înalta Autoritate, prezidată de Jean Monet, și-a început prima ședință la Luxemburg. Discursul președintelui Înaltei Autorități, Jean Monnet, este sugestiv pentru maniera de a interpreta situația comunităților la timpul respectiv, precum și impactul evoluției acestora pentru Europa: „Niciodată nu vom putea sublinia suficient de mult faptul că cele șase țări ale Comunității sunt vestitoarele unei Europe unite mult mai largi, ale cărei hotare sunt stabilite numai de aceia care încă nu s-au alăturat. Comunitatea noastră nu e o asociație a producătorilor de cărbune și oțel. Este începutul Europei".

Denumirea de Comisie Europeană este cunoscută dupa Tratatul de Fuziune de la Bruxelles din 1965, în acesta prevăzându-se unirea celor trei Comisii (CEE, C.E.C.O., EURATOM) existente într-o singură instituție, Comisia Comunităților Europene. Din 1967, când s-a cristalizat Comisia Europeană prin fuziunea celor trei Comisii, funcția de președinte a fost deținută de următoarele personalități: belgianul Jean Rey, până în 1970, italianul Franco-Maria Malfatti care, fără să-ți încheie mandatul, a fost înlocuit de socialistul olandez Sicco Mansholt, francezul Xavier Ortoli între 1973-1977, englezul Roy Jenkins, între 1977-1981, luxemburghezul Gaston Thorn, între 1981-1985, pentru un deceniu apoi, Jaques Delors (1985-1995), în perioada 1995-1999 Jacques Santer, în perioada 2000-2004 italianul Romano Prodi, iar din noiembrie 2004 de portughezul José Manuel Barroso.

Din punct de vedere ierarhic, Comisia Europeană este structurată pe două paliere: primul

grupează colegiul celor 20 de comisari, iar pe al doilea palier se află cei peste 13.000 de membri

ai personalului permanent care lucrează la Bruxelles, grupați în 23 de departamente sau directorate Generale. Comisarii sunt desemnați în funcție pe criterii de competență. În îndeplinirea îndatoririlor sale, aceștia nu trebuie să solicite și nici să accepte instrucțiuni vreunui guvern. De asemenea, trebuie să se abțină de la orice incompatibilitate cu caracterul funcției pe care o îndeplinesc.

Consiliul European

Nu a fost prevăzut în tratatele institutive ale Comunităților Europene.
Consiliul European a fost înființat în urma hotărârii conferinței la nivel înalt de la Paris din 10 decembrie 1974, pentru a asigura dezvoltarea și coeziunea pe ansamblu a activităților Comunităților și a cooperării politice. Pentru prima oară s-a întâlnit Consiliul European la Dublin în 1975. Conform art. D din Tratatul de la Maatricht, „Consiliul European impulsionează dezvoltarea Uniunii și stabilește orientările politice generale necesare acestei dezvoltări”.

Consiliul European reunește șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum și președintele Comisiei. Aceștia sunt asistați de miniștri afacerilor externe ai statelor membre și de un membru al Comisiei. Consiliul European se întrunește cel puțin de două ori pe an, sub președinția șefului de stat sau de guvern al statului membru care deține în momentul respectiv președinția Consiliului. Consiliul European prezintã Parlamentului European un raport în urma fiecărei reuniuni, precum și un raport scris privind progresele realizate de Uniune.

Curtea de Justiție Europeană

Cu cei treisprezece judecători, Curtea de Justiție Europeană este un arbitru al legii comunitare în cazul disputelor dintre Comisie și statele membre. În anul 1964, aceasta a luat hotărârea conform căreia legea comunitară are supremație în fața celei naționale în cazul unui confict între acestea.

Așa cum Jean Monnet a considerat, Comunitatea este concepută ca o rețea de reguli care străbat granițele naționale ale statelor membre. Rolul Curții de Justiție este acela de a clarifica, prezenta și stabili modul lor de aplicare. Tratatul de la Roma a prevăzut Curții de Justiție competența de a se pronunța asupra intrepretării acțiunilor instituțiilor comunitare. Tratatul de la Maatricht a anunțat că jurisdicția Curții se intinde și asupra validității și interpretării actelor sale; dar nu și asupra domeniilor politicii de apărare, cea externă, cea a cooperării, cea a afacerilor interne. Același tratat a conferit Curții puterea de a impune amenzi asupra statelor membre dacă acestea nu se supun legii comunitare.

Parlamentul European

A existat încă de la înființarea Comunităților; ca și instituție comunitară, a cunoscut un progres evolutiv. Deși a avut unele schimbări în ceea ce privește denumirea sa (Adunarea Comună, Adunarea Parlamentară Europeană, Parlamentul European din 1962), cele mai semnificative modificări au avut loc în privința extinderii competențelor sale, simultan cu creșterea legitimității democratice realizată odată cu alegerile prin vot universal direct.

Sediul Parlamentului European se află la Strasbourg, însă activitățile Parlamentului se desfășoară, din motive istorice, în trei sedii de lucru: Strasbourg, simbol al reconcilierii franco-germane, unde au loc lunar sesiunile plenare, Bruxelles, unde au loc sesiunile plenare suplimentare, reuniunile comisiilor parlamentare și ale grupurilor politice și Luxemburg, unde se află Secretariatul General.

Egalitatea de gen și transparența sunt principii care conduc modul de funcționare al Parlamentului European: în 1979, doar 16,5% dintre fotoliile parlamentare erau ocupate de femei. Astăzi, procentul a crescut la 30,3%, mai mult decât în majoritatea statelor membre. În ceea ce privește transparența, membrii Parlamentului sunt obligați să menționeze într-un registru public activitățile profesionale și orice altă funcție deținută sau activitate remunerată.

În ceea ce privește regimul lingvistic al Uniunii Europene este stabilit prin tratatele comunitare în așa fel încât fiecare stat membru să aibă posibilitatea să participe la activitatea comunitară în propria limbă. Asigurarea egalității între statele membre și a transparenței activității instituțiilor comunitare au stat la baza de a considera toate limbile naționale ca limbi oficiale. Este adevărat, limba engleză și limba franceză s–au impus ca instrumente de lucru și de comunicare informală între funcționarii comunitari sau oficialii Uniunii Europene.

Funcționarii comunitari reprezintă personalul care ajută oficialii europeni în îndeplinirea atribuțiilor lor, deci subiecte ale unor raporturi juridice de funcție publică. Reglementarea funcției publice comunitare este conținută în Regulamentul privind Statutul funcționarilor publici comunitari adoptat de Consiliul Uniunii Europene în 1968, cu ulterioare modificări. S–a readus în discuție statutul acestor funcționari deoarece nu pot fi urmăriți pentru faptele și antecedentele în timpul funcției, dar și după încetarea funcției comunitare. Această idee excede statutul parlamentarilor europeni sau a comisarilor europeni, deci a fost și respinsă de mulți specialiști.

Funcționarii publici comunitari sunt stabili în funcție și au drept la cariera în instituția comunitară. Recrutarea funcționarilor se face prin concurs, iar numirea în funcție prin act

comunitar individual numit decizie. Alături de funcționarii publici comunitari, personalul Uniunii Europene este format și din agenți comunitari, care pot fi:

– agenți auxiliari, care înlocuiesc titularii posturilor o anumită perioadă de timp sau îndeplinesc atribuții provizorii;

– agenți temporari, angajați pentru proiecte precise, pe o perioadă determinată de timp.

Agenții comunitari se diferențiază de funcționarii comunitari comunitari prin absența dreptului la carieră și a stabilității în funcție, precum și prin durata determinată a angajării. Litigiile dintre funcționarii publici comunitari sau agenții comunitari și instituțiiile sau organele comunitare sunt de competența Tribunalului de Primă Instanță de pe lângă Curtea Europeană de Justiție.

În ceea ce privește finanțarea activității instituțiilor comunitare; actorii politici europeni au avut–o în vedere încă din anii ’60; confruntându–se cu două concepții: una federalistă care pune pe prim plan existența unui buget comunitar autonom format din resurse și cheltuieli proprii; iar cea de–a doua este cea clasică, ce susține proporționalitatea contribuțiilor financiare ale statelor cu benefiile de care profită fiecare în parte.

Bugetul comunitar reprezintă de fapt expresia unei solidarități între statele membre, unele contribuind mai mult și primind mai puțin; iar altele dimpotrivă, primind mai mult decât contribuie. Bugetul comunitar este elaborat, administrat și executat uniform în cadrul comunităților europene, cu excepția cheltuielilor și a activității B.E.I., în baza celor două Tratate bugetare adoptate în 1970, respectiv în 1977.

Activitatea Uniunii Europene presupune două categorii de cheltuieli: cheltuielile instituțională– menite a susține funcționarea instituțiilor și organelor comunitare– și cheltuielile operaționale – prin care se pun în aplicare politicile comunitare stabilite ca obiective în tratatele comunitare. Spre deosebire de alte organizații internaționale, Uniunea Europeană își obține bugetul mai puțin din contribuții statale și mai mult din resurse proprii. La început înființarea Comunităților și funcționarea lor a fost suportată de statele membre, abia după 1970 raportul inversându–se în favoarea resurselor proprii. Bugetul propriu al Uniunii a fost creat prin Tratatul de fuziune din anul 1965.

Resursele proprii ale Uniunii sunt reprezentate de:

– venituri colectate din drepturile de vamă (taxele vamale), percepute la frontierele exterioare ale Uniunii pentru unele mărfuri importate din alte țări din afara U.E.

Între statele membre nu există taxe vamale, ele fiind desființate odată cu realizarea uniunii vamale, singurul tarif vamal aplicabil fiind cel exterior pentru state din afara Uniunii.

– tarifele externe agricole, aplicate la importul produselor agricole din afara Uniunii Eueopene, fiind asemănătoare tarifului vamal extern comun– doar că se referă la produse agricole;

– Taxa pe Valoare Adăugată

TVA–ul comunitar nu se reflectă asupra consumatorilor, ci este prelevat automat din TVA –ul colectat de fiecare stat membru de pe piața internă.

– resursa de echilibrare reprezintă taxa aplicată sumei Produselor Naționale Brute, fiind astfel variabilă, în funcție de puterea economică a statelor membre;

– alte resurse.

Cheltuielile comunitare sunt de două feluri:

– cheltuieli obligatorii, alocate în principal susținerii prețurilor agricole, reprezentând în anul 2000 aproape jumătate din bugetul comunitar;

– cheltuieli neobligatorii, ce cuprind creditele sau fondurile structurale– sociale, de dezvoltare regională, de cercetare, pentru mediu.

Distincția între cheltuielile obligatorii și cele neobligatorii are importanță din perspectiva instituțională; Parlamentul European având drept de modificare a cheltuielilor neobligatorii, în timp ce în privința celor obligatorii Consiliul Uniunii Europene are ultimul cuvânt.

Trasparența instituțiilor comunitare are drept scop apropierea acestora de cetățenii europeni și eliminarea secretomaniei birocraților europeni, de altfel, foarte criticată de populația Uniunii Europene. Astfel, oficialii europeni adoptă o poziție deosebit de transparentă în discursurile naționale, pentru ca poziția lor să nu mai fie susținută la fel de puternic în cadrul instituțiilor europene în care activează. Tratatul de la Amsterdam, prin accesul la informațiile publice comunitare, și–a găsit consacrarea legislativă, fiind reglementat în primul rând principiul adoptării legislației comunitare, cu respectarea transparenței decizionale și, în al doilea rând, dreptul cetățenilor Uniunii de a avea acces la documentele Parlamentului European, a Consiliului Uninunii Europene și a Comisiei Europene.

Totodată, conform Tratatului de la Amsterdam, Consiliul Uniunii are obligația să facă publice rezultatele votului și declarațiile înscrise în procesul verbal al ședinței atunci când acționează în calitate de legislator comunitar. Limitarea accesului liber poate fi făcută doar dacă un interes public sau privat o cere; de asemenea; un stat membru poate cere instituțiilor comunitare să nu divulge documentele provenind de la acel stat fără acordul său prealabil. Orice

limită impusă principiului liberului acces la informațiile publice este supusă însă controlului jurisdicțional al Tribunalului de Primă Instanță.

Privilegiile și imunitățile funcționarilor comunitari sunt prevăzute în protocolul din 8 aprilie 1965 cu privire la privilegiile și imunitățile comunităților europene. Acestea cuprind: imunitatea de jurisdicție pentru actele îndeplinite de către aceștia in exercitarea calității lor oficiale, aspect extins și după încetarea funcțiilor comunitare, scutirea de impozite naționale cu privire la salariile acordate de Comunități.

Parlamentul European – prezentarea specificului acestuia

Tratatele de constituire a comunităților europene prevedeau ca organe similare:

a) Adunarea Comună în cadrul C.E.C.O.,

b) Adunarea în cazul C.E.E. și C.E.E.A.

Ulterior, prin Rezoluția din 20 martie 1958, cele trei instituții au fost reunite în Adunarea Parlamentară Europeană; iar prin Rezoluția Adunării din 30 martie 1962 s-a stabilit denumirea de Parlament European. Adoptarea Actului Unic European a fost în masură să declare în art. 3 denumirea comună de Parlament European.

Prin adoptarea denumirii de Parlament European s–a dorit sporirea importanței acestei instituții, deși rolul conferit prin tratatele institutive era doar unul consultativ. chiar și sediul Parlamentului European a cauzat discuții; în prezent situația stând în felul următor: ședințele plenare sunt ținute la Strasbourg, ședințele de comisii sunt ținute la Bruxelles, iar secretariatul se află la Luxemburg. Această peregrinare a parlamentarilor prin perimetrul europen are ca scop evitarea monopolizarii institutiei menite să reprezinte toți cetățenii europeni de către o singură țară. Faptul ca instituțiile sunt din sticlă și foarte luminoase dau impresia accesului, transparenței.

Parlamentul European poartă denumirea unei instituții itinerante, sediul său fiind împărțit între Strasbourg, Bruxelles și Luxemburg. Această situație surprinzătoare totuși vine din istoria construcției europene. Astfel; în 1951, Luxemburgul fusese desemnat să găzduiască instituțiile primei comunități europene C.E.C.O., se întâmplă ca Strasbourg-ul să găzduiască primele sesiuni în localul Adunării consultative a Consiliului Europei. În prezent sesiunile parlamentare se țin la Strasbourg, ședintele comisiilor parlamentare se țin la Bruxelles, iar secretariatul este împărțit între Luxemburg și Bruxelles.

Încă de la începuturile ei, Adunarea Comună C.E.C.O., prin natura sa internațională, se inspiră din metodele conferințelor diplomatice clasice. Un exemplu sugestiv în acest sens l–a

reprezentat Adunarea Consultativă a Consiliului Europei. Dimpotrivă, deputații europeni nu s– au considerat niciodată o reuniune de parlamentari, ci ca un adevărat Parmanent. În consecință, ei și–au creat structuri: structuri administrative, președinție și birou, proceduri legislative, comisii parlamentare și grupuri politice.

Prin art. 142 CEE, Adunarea a primit putere regulamentară importantă, ce nu este supusă controlului unei Curți Constituționale. Această putere a permis Parlamentului European să–și organizeze lucrările independent, să-și aleagă structurile administrative, să –și fixeze cvorum–ul, precum și numărul membrilor necesari constituirii unui grup politic. Această putere permite Parlamentului European să–și gestioneze puterile bugetare care i– au fost conferite începând cu anul 1970, precum și condițiile de exercitare a moțiunii de cenzură față de Comisia de la Bruxelles.

Acest regulament s–a păstrat încă doi ani de la alegerea parlamentarilor europeni prin vot direct începând cu anul 1979, în pofida propunerilor de revizuire făcute de grupurile politice. În martie 1981, a fost adoptat un nou regulament care mentine libertatea cuvântului. Noul regulament al Parlamentului European introduce o serie de inovații și anume:

* atribuirea de puteri deliberative comisiilor parlamentare, cu respectarea anumitor condiții, în scopul de a despovăra plenul Adunării de textele de ordin tehnic;

* amplificarea dezbaterilor de actualitate, dincolo de Question time care permite membrilor să adreseze individual întrebări de actualitate executivelor europene, Adunarea își rezervă dreptul de a organiza trei ore de dezbateri de actualitate pe sesiune, ale căror teme sunt propuse de grupurile politice;

* democratizarea relațiilor dintre birou și membrii adunării prin instaurarea unui Question time ce permite să interpeleze organele directoare ale Parlamentului în legătură cu organizarea lucrărilor;

* întărirea dreptului de petiție acordat rezidenților statelor membre, dar care le va fi acordat doar acestora, în vechiul regulament al Parlamentului European cetățenii întregii lumi puteau adresa cereri acestuia (între 1979-1980 a primit 57 de petiții, între 1989-1990 774 de petiții, astfel crearea Comisiei de petiții se manifesta activ);

* introducerea în regulament în anul 1987 a mecanismelor instituționale noi prevăzute în Actul Unic – procedura de cooperare.

Prin Rezoluția din 7 iulie 1981, Parlamentul European și–a reafirmat dreptul de a– și fixa liber sediul, soluție la care a aderat și Curtea prin hotărârea din 10 februarie 1983. Luxemburg a înaintat însă recurs, invocând tratatele și o decizie anexată la Tratatul de fuziune a executivelor, pe care desigur, Curtea nu le poate ignora. Poziția acesteia este oarecum ambiguă deoarece

hotărăște că statele membre sunt cele mai competențe în fixarea sediului Parlamentului European. Cert este că are trei sedii, în trei orașe diferite.

Sistemul politic european prezintă sisteme politice și legislative diferite. Însă ceea ce le unește este setul de valori care stau la baza edificiului constituțional, precum și Parlamentul European– principalul for de dezbatere și actiune politică. Acesta a cunoscut transformări în ceea ce privește competența în procesul decizional mai ales. Sistemul politic european este un sistem care încearcă să reprezinte structurile sociale existente în societate, tendințe și curente. Politicienii europeni au de satisfăcut două mari criterii: criteriul politic național capabil a asigura numărul de voturi necesare reprezentării la nivel european; iar cel de–al doilea este reprezentat de criteriul politic european capabil a încadra mișcarea politică respectivă în grupurile politice consacrate, care, de altfel, joacă roluri directoare în Parlamentul European.

În conformitate cu tratatele de instituire a Comunităților, Parlamentul European se compune din reprezentanții popoarelor statelor membre. Numărul membrilor Parlamentului European a fost stabilit la 518, conform Actului din 1976; repartizați în funcție de numărul populației statelor membre. În situația creșterii numărului statelor, se prevede posibilitatea măririi numărului membrilor Parlamentului. Cu prilejul Consiliului European de la Edinburgh din 11 – 12 decembrie 1992, s-a decis ca începând cu alegerile pentru Parlamentul European din iunie 1994, numărul membrilor să crească la 567. În urma aderării Austriei, Finlandei și Suediei, de la 1 ianuarie 1995, numărul parlamentarilor a crescut la 626.

Repartizarea locurilor constituie o chestiune de care trebuie să se țină cont în ceea ce privește numărul populației statelor membre, precum și statele noi aderate la Uniunea Europeană și de raportul dintre populația statelor și numărul de locuri ce le revin în cadrul Parlamentului European. Tratatul de la Amsterdam prevedea un plafon de 700 de parlamentari, însă acesta urmează să fie modificat ca urmare a noilor state aderate la Uniune. În urma reuniunii Consiliului de la Nisa din decembrie 2000, s–a decis ca numărul parlamentarilor să crească la 732, stabilindu-se o redistribuire a numărului de locuri acordate fiecărui stat. Din momentul în care Uniunea va avea 27 de state membre, numărul reprezentanților pentru fiecare stat va fi modificat din nou, ajungându–se la un total de 786.

Procedura de alegere a parlamentarilor europeni

Inițial, Adunarea era formată din delegații desemnați de către fiecare parlament national, în funcție de procedura proprie stabilită. Pentru a conferi o mai mare reprezentativitate acestui

organ, este necesară alegerea membrilor săi prin vot universal, direct și conform unei proceduri unitare pentru toate statele membre. Conferința de la Haga din 1 decembrie 1969 a impulsionat această initiativă; astfel, o dată cu ocazia întâlnirii de la Paris din 1974 s–a decis aplicarea acestor principii cu ocazia alegerilor din 1978, fapt aprobat de Consiliul European la 20 septembrie 1976. Drept urmare, între 7–10 iunie 1979, conform deciziei Consiliului, au avut loc primele alegeri prin vot direct.

Normele de alegere a reprezentanților Parlamentului European sunt în conformitate cu dispozițiile Actului din 20 septembrie 1976 și sunt următoarele: – nimeni nu poate vota decât o singură dată;

– alegerile se desfășoară la date fixe de către fiecare stat membru începând de joi dimineața până duminică, în cursul aceleiași săptămâni;

– deschiderea urnelor se face numai după închiderea scrutinului în toate statele membre.

Prin Tratatul de la Maastricht art. 19 alin. 1 a fost introdus principiul domiciliului. Conform acestuia, orice cetățean al unui stat membru al U.E. se bucură în orice alt stat membru în care își are domiciliul de aceleași drepturi de a alege și a fi ales pentru Parlamentul European ca orice cetățean al acelui stat. Această măsură este completată de concepția privind unitatea spațiului electoral european împărțit în circumscripții naționale. Cu siguranță este un pas către definitivarea cetățeniei europene.

Sistemul electoral nu a fost uniform pentru toate statele membre. De exemplu, Marea Britanie a păstrat până în 2004 sistemul bazat pe reprezentarea majoritară, în timp ce majoritatea statelor au aplicat sistemul de reprezentare proporțională; la care aderă și Marea Britanie, de altfel. Însă, chiar și în cadrul unui sistem proporțional există unele diferențe. Acestea se reflectă în privința circumscripțiilor de alegere; putând fi: circumscripții naționale (în cazul Austriei, Franței, Suediei, Greciei, Spaniei, Danemarcei) sau circumscripții regionale (este cazul Belgiei, Irlandei, Italiei și din anul 2004 Marea Britanie) sau sisteme mixte în cazul Germaniei, Finlandei). Candidaturile pot fi depuse independent, fie pe listele unor partide, în conformitate cu legislația nationla a fiecărui stat în parte.

Alegerile au loc timp de trei–patru zile și participa orice persoană peste 18 ani. Până la Tratatul de la Maastricht, statele au avut puterea discreționară de a limita votul exercitat pe teritoriul lor la proprii cetățeni sau dimpotrivă, de a–l extinde și la rezidenți. După 1992 însă, s–a eliminat criteriul naționalității, orice rezident putând vota sau candida în statul în care trăiește.

Potrivit art. 4 din Tratatul C.E., atribuțiile Comunității sunt realizate de:

* un Parlament European;

* un Consiliu;

* o Comisie;

* o Curte de Justiție;

* o Curte de Conturi, fiecare instituție acționând în limitele atribuțiunilor care le sunt conferite de Tratat.

Statutul parlamentarilor europeni

Durata mandatului parlamentar este stabilită prin Actul de la 20 septembrie 1976 la cinci ani, începând cu prima sesiune care urmează alegerilor noului parlament. Se statuează caracterul reprezentativ al mandatului, conform art. 3 al Actului din 20 septembrie 1976, ceea ce înseamnă ca ei acționează în mod individual, nefiind legați de un mandat imperativ. Există însă diferențieri naționale, care, adăugate dispozițiilor comunitare, fac neuniform statutul parlamentarilor.

De asemenea, există o incompatibilitate între mandatul de parlamentar și alte funcții; caz în care dacă nu demisionează voluntar, intervine înlocuirea din oficiu conform art. 6 din Actul din 1976. Această incompatibilitate are în vedere calitatea de membru al guvernului unui stat comunitar sau calitatea de parlamentar național. Acest aspect este însă controversat deoarece până la statuarea votului universal, parlamentarii europeni erau aleși din rândul parlamentarilor europeni, această legătură nefiind complet eliminată. Deși este expres admisă prin Actul din 20 septembrie 1967, dubla calitate parlamentară este totuși contestată din considerente de eficiență, neputându–se accepta ca o persoană să ocupe două funcții atât de importante în aceeași perioadă. Există și incompatibilitatea între funcția de parlamentar și alte funcții comunitare. Însă, nu sunt reglementate incompatibilitățile între aceeași calitate și desfășurarea unor activități private.

Funcționarii europeni se supun Statutului Funcționarilor Europeni, aceștia fiind recrutați direct prin concurs și nu dintre funcționarii naționali; aceasta pentru a marca natura supranațională a comunităților europene. În Parlamentul European, însuși secretarul general, cei șapte directori generali și cei 25 de directori nu provin de la administrația publică națională în vederea garantării independenței complete a organului parlamentar. Se întâmplă însă ca aceștia să provină de la secretariatele grupurilor politice, al căror personal este numeros.

Parlamentarii beneficiază de anumite imunități reglementate prin Protocolul din 8 aprilie 1965, la care face trimitere art. 4 din Actul din anul 1976. Aceste imunități sunt reprezentate de:

– libera circulație, fără nici un fel de restricție administrativă sau de altă natură, privind

deplasarea la și de la locul reuniunilor parlamentare;

– imunitatea privind cercetarea, reținerea sau urmărirea pe motive de opinie sau în ceea ce privește votul exercitat în privința atribuțiunilor fiecăruia;

– imunitatea personală pe timpul mandatului, aceasta fiind influențată de reglementările comunitare adoptate de fiecare țară in parte.

În ceea ce privește indemnizația unui parlamentar european, acesta primește salariul parlamentarilor din țara de origine, drept urmare există o diferențiere destul de seioasă între sumele cuvenite aleșilor europeni. Parlamentarii francezi și germani au cea mai bună indemnizație, pe când cei din Europa de Est au cea mai mică renumerație. Astfel, se încearcă uniformizarea indemnizațiilor parlamentarilor europeni, în prezent egalitatea de tratament la nivelul parlamentarilor europeni constă în indemnizațiile de transport, de asistență medicală, cheltuieli de secretariat și de cercetare. În septembrie 2005 a fost adoptat un Statut al deputaților în Parlamentul European care va elimina diferențele salariale și va asigura o mai mare transparență remunerării deputaților. Acest statut va intra în vigoare de la începutul legislaturii din 2009.

Deputații își împart timpul de lucru între Bruxelles, Strasbourg și circumscripțiile lor electorale. La Bruxelles, participă la reuniunile comisiilor parlamentare și ale grupurilor politice, precum și la perioadele de sesiune suplimentare. La Strasbourg, participă la douăsprezece perioade de sesiune. În paralel cu aceste activități, deputații trebuie să aloce timp și circumscripțiilor lor electorale. În ultimul timp, se observă o reprezentare tot mai însemnată în Parlamentul European de către femei, aproximativ o treime fiind femei.

Procedura de vot

În alegerea reperezentanților Parlamentul European, fiecare stat membru beneficiază de o procedură de vot aparte. Câteva legislații europene sunt reprezentative.

Sistemul francez

Încă din 1977, Franța deține o lege electorală europeană. Sistemul francez se bazează pe o circumscripție electorală unică. Reprezentanții Franței sunt aleși după principiul proporționalității pe liste naționale. Francezii din afara graniței pot vota în ambasadele Franței din țara pe al cărui teritoriu se găsesc. Mijloacele publice de comunicare în masă sunt puse la dispoziția listelor electorale în funcție de reprezentarea acestora în Adunarea națională și în Senat.

Deși principiul alegerilor europene a fost unul contestat în Franța, paradoxul a a făcut ca aceasta țară să adopte cel dintâi legea electorală. Astfel, din 15 până în 30 iunie 1977 s–a

ratificat Actul de la Bruxelles, iar legea electorală are meritul simplității. Reprezentanții Franței în număr de 81 nu le este permis trecerea de pe o listă pe alta, iar votul preferențial nu este autorizat.

Sistemul danez

În Danemarca, legea electorală europeană datează de la 2 decembrie 1977, exact din momentul ratificarii Actului de la Bruxelles. Procedura este identică cu cea franceză, un detaliu ce–l diferențiază este faptul că partidele ce nu sunt reprezentate în Folketing trebuie să adune semnăturile a cel putin 2% din alegătorii care au participat la alegerile precedente pentru a putea participa la alegerile europene. Aceștia au dreptul de a exprima un vot preferențial, astfel, pot modifica ordinea candidaților pe liste. Astfel, legea daneză nu rezervă doar membrilor Folketing–lui dreptul de a candida la alegerile europene.

Sistemul irlandez

Irlanda a adoptat legea sa electorală la 8 decembrie 1977, o dată cu ratificarea Actului Unic de la Bruxelles. Scrutinul este uninominal, de preferat cu report de voturi. Însărcinată cu verificarea scrutinului este High Court. Irlanda a acceptat ca pe teritoriul acesteia să voteze rezidenții, în amsadade și în consulatele țărilor membre în vederea evitării dublării voturilor.

Sistemul irlandez preia practica electorală națională folosind așa numita metoda single transferable vote. Reprezentanții acestui stat sunt aleși în cinci circumscripții în crae se aleg un număr de 2–5 parlamentari. Alegătorul poate alege din lista propusă candidatul pe care îl dorește. Există posibilitatea ca un loc să nu fie ocupat în acest sistem, cel care decide fiind atunci Parlamentul irlandez. Fiecare candidat depune o cauțiune de 1000 de lire, iar dacă nu este votat de cel puțin 1/3 din cvorumul electoral pierde suma respectivă.

Sistemul german

Germania Federală a adoptat propria lege electorală la 16 martie 1978. Problema care se punea era aceea de a înțelege dacă va accepta sistemul francez proporțional în cadrul național sau în cadrul landurilor. Legea adoptată nu este altceva decât un compromis între formațiunile politice ce au dreptul de a–și prezenta candidații pe liste federale sau pe liste de landuri sau pe liste grupând mai multe landuri.

În Germania legea electorală a fost amânată de diferite tensiuni între nivelul federal și nivelul landurilor privind competențele de reglementare. Formațiunile politice au dreptul de a–și prezenta candidați, fie pe liste federale, fie pe liste de landuri, fie pe liste grupate pe landuri. S-a

fixat și în Germania pragul electoral de 5%, iar orice partid sau asociație care propune o listă și nu este reprezentată de minim cinci parlamentari în Bundestag sau în vreun Landtag trebuie să strângă 4000 de semnături pentru o listă federală și 2000 de semnături pentru o listă de land.

Sistemul britanic

Marea Britanie a optat prin legea electorală europeană din mai 1978 pentru sistemul de vot uninominal cu un singur tur de scrutin. Începând cu decembrie 1977, Comunele au procedat la un vot pentru alegerea tipului de scrutin: proporțional sau uninominal. Cu o majoritate de voturi și la sfârșitul unui vot pentru care Partidul Laburist suspendase disciplina de vot, deputații din camere au votat pentru scrutinul uninominal cu un singur tur. Un aspect specific este faptul ca fiecare candidat nu este suplinit de altcineva; în caz de vacantă a postului se organizează alegeri parțiale.

Fiecare candidatură trebuie să fie sprijinită de cel puțin 30 de electori din circumscripție. De notat este faptul ca pentru prima oară în istoria Marii Britanii, lorzii sunt admiși la vot și sunt eligibili, la fel ca și membrii clerului. Britanicii rezidenți din afara Regatului Unit nu se bucură de dreptul la vot decât în anumite cazuri, cum sunt: funcționarii și membrii forțelor armate.

Sistemul italian

Italia a ratificat Actul de la Bruxelles astfel: Camera Deputaților l–a ratificat în cvasiunanimitate, cu 384 de voturi pentru, 16 împotrivă; iar Senatul în unanimitate, cu srijinul integral al Partidului Comunist. La fel ca și în cazul Germaniei, problema care se pune în cazul Italiei este reprezentată de modelul cadrului electoral ales: să fie circumscripție națională unică sau circumscripții regionale.

Acesta a fost consfințit prin legea din 16 februarie 1977. Legea împarte țara în cinci circumscripții electorale ad–hoc. Se menține sistemul proporțional folosit în alegerile nationale. Candidaturile, altele decât cele ale partidelor, trebuie susținute de cel puțin 30. 000 de semnături. Alegătorii pot exprima un vot preferențial. Iată de altfel cea de–a doua problemă a sistemului italian, reprezentarea la Strasbourg a partidelor mici. De asemenea, cetățenii italieni aflați în afara granițelor pot să–și exprime votul în cadrul consulatelor și ambasadelor.

Sistemul olandez

Adoptarea Actului de la Bruxelles din 20 septembrie 1976 s–a realizat în unanimitate la data de 23 iunie 1977, legea electorală fiind ea însăși adoptată în septembrie 1978. Cei 25 de deputați sunt aleși în cadrul circumscriției naționale unice. Dreptul de vot este deschis tuturor cetățenilor rezidenti și sunt prevăzute cu o serie de reguli în vederea evitării votului dublu.

Sistemul luxemburghez

Adoptarea Actului de la Bruxelles nu a pus probleme în acest stat. Însă, într–o țară atât de mică s–a ridicat totuși problema dacă alegerile să fie realizate într–un cadru național sau prin circumscripții tradiționale pentru alegerile legislative. În final, s–a ajuns la concluzia că alegerile să se facă pe baza principiului electoral minim, fiind astfel autorizate atât amestecul listelor, cât și votul preferențial.

Sistemul belgian

În cursul negocierilor legate de Actul de la Bruxelles, belgienii au cerut 25 deputați în viitorul Parlament European. De asemenea, s–a cerut o circumscriție electorală unică; decizie a primului–ministru Leo Tindeman, cvare a stârnit opoziție. Până la urma, s–a ajuns la un compromis cunoscut sub numele de Acordul de la Egmonton de la 25 mai 1977, care presupune: treisprezece locuri pentru neerlandofoni și unsprezece locuri pentru francofoni, locuitori din Bruxelles, putând alege să voteze pentru o listă sau alta. Votul este obligatoriu, intervenind pedeapsa amenzii. Începând cu 1984, legea electorală a fost modificată pentru a reglementa votul rezidenților belgieni din străinătate, precum și pe cel al cetățenilor comunitari din Belgia.

Sistemul spaniol

Legea electorală din data de 2 aprilie 1987 instaurează scrutinul proporțional în cadrul districtelor electorale care corespund provinciilor. Legea spaniolă interzice cumulul mandatelor parlamentare european și național. Cetățenii spanioli din străinătate pot vota în cadrul consulatelor; fiind acceptat și votul prin corespondență.

Sistemul portughez

Legea electorală din acest stat de la data de 28 aprilie 1987 face din Portugalia o circumscriție unică în care locurile sunt repartizate după principiul proportionalității. Dreptul la vot este acordat cetățenilor portughezi rezidenți într–un alt stat membru al comunității, iar cumulul mandatelor este acceptat.

Sistemul grecesc

Legea electorală din anul 1981 presupune votul proportional în cadrul circumscriției electorale unice. Însă, cetățenii greci din afara țării nu au drept de vot prin corespondență sau prin procură decât prin intermediul consulatelor. Legea electorală grecească interzice cumulul mandatului european și al mandatului parlamentar național.

Prin aceste exemple se observă complexitatea sistemelor de vot a parlamentarilor la nivel european, în state diferite.

Parlamentul European, compus din reprezentanți ai popoarelor reunite în Comunitate, exercită puterile care îi sunt conferite prin Tratat. Aceste dispoziții au o dubla semnificație; prima – de vreme ce membrii Parlamentului reprezintă popoarele, nu pot fi mandatați de guvernele statelor lor spre a îndeplini anumite instrucțiuni și nici nu pot să fie ținuți de vreo obligație de consultare; iar a doua– statele sunt reunite în Comunitate, ceea ce relevă o

comunitate de interese și aspirații, potrivit obiectivelor ce fiecare stat și le stabilește 8.

Până la 17 iulie 1979, când a intrat în vigoare actul privind alegerea reprezentanților Parlamentului prin vot direct, membrii acestei instituții erau considerați conform art. 138, alin. 1

și 2 C.E. delegați desemnați de parlamentele naționale dintre membrii lor. De la această dată însă, art. 138, alin. 1, a devenit inaplicabil; fiind valabile dispozițiile art. 1 din Actul respectiv în sensul că „ reprezentanții în Parlamentul European ai popoarelor reunite în Comunitate vor fi aleși prin vot universal, direct”. Primele alegeri s–au desfășurat în perioada 7–10 iulie 1979; apoi între 14–17 iunie, 1984; continuă cu 15– 18 iunie 1989; precum și cu 9–12 iunie 1994.

Nu este prevăzută o procedură unică de alegere pentru reprezentanți, dar, potrivit art. 138

8 R Corbett, F Jacobs, M Shackleton, (1995), The European Parliament, Cartermill Publising

alin. 3 din Tratat si art. 7 alin. 1 și 2 din Act, Parlamentul ar urma să elaboreze propuneri uniforme în toate statele membre pentru adoptare potrivit cerințelor constituționale respective. Acest act dispune și unele incompatibilități între calitatea de reprezentant în Parlamentul European și cea de membru al Consiliului, Comisiei, Curții de Justiție, Comitetului Economic și social, Consiliul consultativ al C.E.C.O. Nu este restrâns dreptul de a se institui alte incompatibilități pe plan național.

În organizarea și funcționarea sa, Parlamentul European se conduce după modelul parlamentelor cu tradiție democratică; așa cum de altfel prevede Regulamentul interior adoptat și care este permanent actualizat; beneficiind și de aprobarea Curții de Justiție în ceea ce privește o parte din dispozițiile sale, care au făcut obiectul examinării.

Parlamentul European era alcătuit inițial din delegați ai parlamentelor naționale prin Decizia din 1978 a reprezentanților statelor membre reuniți în Consiliu s–a stabilit însă alegerea directă prin vot universal a membrilor săi de către cetățenii statelor membre. Întrucât nu s–a adoptat o procedură electorală uniformă, alegerile se desfășoară pe baza procedurilor naționale, cu respectarea unor reguli comune minimale, care sunt:

– un vot pentru fiecare elector;

– vârsta minimă este de 18 ani;

– dreptul de a alege și de a fi ales pe teritoriul statului de reședință altul decât cel al cetățeniei;

– caracterul personal al votului.

Deciziile Parlamentului European sunt adoptate în principiu prin majoritate absolută a membrilor și iau forma unor rezoluții. De regulă, Consiliul U.E. solicită opinii Parlamentului European, opinia acestuia fiind redactată de catre comitetul parlamentar specializat în problema ce face obiectul solicitării si este înaintată spre adoptare plenului Parlementului în urma dezbaterilor devenind rezoluție.

Statutul parlamentarilor era reglementat de Protocolul anexat la Convenția de fuziune din 1958; de Decizia din 1978; precum și Regulamentul interior al Parlamentului și de legislațiile naționale. Însă, Tratatul de la Nisa prevede că pentru viitor Parlamentul va elabora acest statut cu aprobarea Consiliului și avizul Comisiei. Mandatul este de cinci ani, de tip reprezentativ și cu caracter personal; calitatea de parlamentar european fiind incompatibilă cu cea de membru al guvernelor naționale, cu cea de funcționar al Comunităților și cu orice activitate remunerată; dar este compatibilă cu cea de parlamentar național. În caz de incompatibilitate, este înlocuit din oficiu. Mandatul parlamentarului european încetează prin: expirarea termenului, deces, demisie, înlocuire din oficiu în caz de incompatibilitate sau de condamnare penală.

Parlamentul European se reunește în sesiuni ordinare, extraordinare și propriu– zise. Cele propriu–zise pot fi în mod obișnuit lunare și oricând în mod excepțional la cererea Consiliului, Comisiei sau a unui număr de deputați. Dezbaterile în plen sunt precedate de lucrările în comisii și la ele pot asista, la cererea președintelui Parlamentului, membrii ai Consiliului sau ai Comisiei. Votul este exclusiv personal și se exercită prin ridicarea mâinilor.

Sesiunile sunt prevăzute să se țină lunar, începând cu a doua zi de marți a lunii martie. Durata acestora este de o săptămână, totalizând aproximativ 60 de zile pe an. Sunt prevăzute și sesiuni extraordinare, care pot fi convocate la cererea majorității membrilor săi, a Consiliului sau a Comisiei. Conform art. 9 din Regulamentul său interior, sesiunile nu sunt limitate în timp, putând dura de–a lungul unui an calendaristic; fapt care se deosebește clar de situația parlamentelor naționale. De asemenea, Parlamentul European poate decide întreruperea sesiunilor anuale, conform art. 9 din Regulamentul interior.

Parlamentul European are un regim de lucru asemănător cu cel național, iar în raport cu instituțiile comunitare este singurul care–și desfășoară lucrările public, actele sale fiind publicate de obicei în Jurnalul Oficial al Comunității Europene. În general, Parlamentul se întrunește pe durata unei săptămâni, cu excepția lunii august. Sesiunile se șin la Strasbourg, în Palatul Europei, iar dezbaterile sunt traduse simultan în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene.

În ceea ce privește organizarea sa interioară, Parlamentul European cuprinde: biroul, comisiile și grupurile parlamentare.

Organizarea interioară a Parlamentului European

BIROUL

Biroul este organul regulator care este responsabil cu bugetul Parlamentului și răspunde de chestiuni administrative, de organizare și de personal. Pe lânga președinte și cei paisprezece vicepresedinți, acesta mai include cinci chestori care ocupă o poziție consultativă în chestiunile administrative și financiare legate de statutul membrilor.

Biroul este format dintr–un președinte, paisprezece vicepreședinti și șase chestori – cu statut de observatori – aleși de Parlament pentru o perioadă de doi ani și jumătate, fiind reeligibili. Președintele este ales cu majoritate absolută a voturilor exprimate la primele trei tururi de scrutin. Dacă se ajunge la cel de–al patrulea tur, se alege din primii doi, cel care a obținut cele mai multe voturi; iar în caz de egalitate se alege cel mai în vârstă. Vicepreședinții sunt aleși în trei tururi de scrutin, dacă se impune acest lucru. În primele două tururi este necesară majoritatea calificată, iar în cel de–al treilea majoritatea simplă.

Totodată, cei cinci chestori, membrii ai biroului cu drept de vot consultativ, sunt aleși după aceleași criterii ca și vicepreședinții, iar sarcinile lor de muncă sunt de natură administrativă și financiară.

Biroul rezolvă problemele financiare și de organizare, de asemenea adoptă reglementari privind funcționarii Parlamentului European și numește secretarul general al acestuia; cel care conduce activitatea serviciilor parlamentare și a celor aproape 4.000 de funcționari.

Secretarul general, împreună cu secretarii generali ai Consiliului și ai Comisiei dețin un rol deosebit de important în ceea ce privește funcționarea Parlamentului, desfășurând o activitate permanentă.

Președintele Parlamentului European

Este un deputat propus de un grup parlamentar și ales cu majoritate absolută de voturi, pentru o perioadă de doi ani și jumatate; ceea ce înseamnă că schimbarea președintelui are loc la jumătatea legislaturii. Alegerea sa comportă mai multe tururi, deoarece trebuie obținută o majoritate absolută pentru a fi ales în primele trei tururi. În al patrulea tur însă, pot fi candidați doar cei doi care au obținut cel mai mare număr de voturi în turul al treilea.

Rolul său este de a prezida ședintele, de a superviza activitatea instituției și de a o reprezenta în raport cu alți parteneri. Acesta poate influența semnificativ autoritatea și notorietatea acestei instituții comunitare. În caz de paritate a voturilor în Birou, votul președintelui este preponderent. Conform art. 19 din Regulamentul de funcționare al Parlamentului European, competențele președintelui sunt următoarele:

– coordonează activitățile Parlamentului și ale organelor acestuia în condițiile prevăzute de regulament;

– îndatorirea de a deschide, suspenda și încheia ședintele, precum și de a hotări dacă amendamentele aduse sau rapoartele prezentate sunt sau nu sunt conforme regulamentului;

– responsabil cu menținerea liniștii în sală în vederea unei ambiante adecvate activităților;

– reprezintă Parlamentul European în relațiile externe, precum și la întâlnirile cu țări din afara Uniunii Europene.

Președintele Parlamentului European este dotat cu competențe mai largi decât cele atribuite omologilor săi naționali în conducerea lucrărilor Adunării. De altminteri, domeniul afacerilor externe și cel al justiției sunt domenii în care președintele Parlamentului joacă un rol fără echivalent la președintii parlamentelor naționale. Acesta ia atitudine față de marile probleme internaționale și angajează convorbiri diplomatice cu guvernele statelor terțe. Această competență umple un vid simțit tot mai mult în epoca noastră de personalizare a puterii și face recomandări menite să conducă la consolidarea Uniunii Europene.

De la alegerea sa prin vot universal, Parlamentul European a cunoscut următorii președinți: Simone Veil (Franța), Piet Dankert (Olanda), Pierre Pflimlin (Franța), Enrique Baron Crespo (Spania), Egon Klepsch (Germania), Klaus Hansch (Germania). În perioada 1999–2004, funcția de președinte au ocupat–o Nicole Fontaine (Franța)– reprezentând Partidul European– și Pat Fox (Irlanda)–reprezentând Partidul liberal–Democrat și Reformator European. În prezent, în perioada 2005–2009, președintele Parlamentului European este Josep Borell– socialist.

Asistat de 14 vicepreședinți, Președintele coordonează toate lucrările Parlamentului și ale organelor sale constitutive (Biroul și Conferința președinților), precum și dezbaterile din ședințele plenare. În fiecare an, se organizează douăsprezece perioade de sesiune la Strasbourg și alte șase perioade de sesiune suplimentare la Bruxelles. Președintele se asigură de respectarea Regulamentului de procedură al Parlamentului și garantează, prin arbitrajul său, buna desfășurare a tuturor activităților acestei institutii, precum și ale organelor sale constitutive.

În deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului European, Președintele Parlamentului prezintă punctul de vedere și preocupările acestei instituții referitoare la subiecte specifice și la

punctele înscrise pe ordinea de zi. De asemenea, președintele Parlamentului European semnează, alături de Președintele Consiliului, toate actele legislative adoptate prin procedura de codecizie.

Conferința președinților este alcătuită din președinții grupurilor politice, alături de președintele Parlamentului European. Aceasta organizează lucrările Parlamentului și hotărăște asupra chestiunilor ce privesc programarea legislativă:

– calendarul și ordinea de zi a ședințelor plenare;

– componența comisiilor, delegațiilor și repartizarea competențelor acestora;

– programarea legislativă în esența ei.

Totodată, aceasta joacă un rol esențial în relațiile Parlamentului European cu celelalte instituții comunitare, cu țările terțe și cu organizațiile extracomunitare.

Cei 14 vicepreședinți

Modalitatea de alegere a vicepreședinților este identică cu cea a alegerii președintelui Parlamentului European. În afara ședintelor sesiunilor plenare, a reuniunilor formale, precum și cele în care se dezbat și se supun la vot proiecte sensibile; vicepreședintii dețin abilitatea de a prezida ședintele din Parlamentul European în locul președintelui acestuia.

BIROUL LĂRGIT

Este format din birou și din președintii grupurilor politice parlamentare, suplimentați eventual cu câte un membru al grupurilor. Biroul lărgit are atribuții de organizare internă și de stabilire a relațiilor cu alte instituții și organe comunitare. Biroul lărgit al Parlamentului European propune ordinea de zi care este adoptată de către Parlament. Dezbaterile sunt publice, în afara situațiilor când se decide altfel. Parlamentul își desfășoară lucrările în quorum de cel puțin o treime din membrii săi, Parlamentul deliberează cu majoritate absolută a voturilor exprimate, în afara cazurilor când reglementările prevăd o majoritate calificată. Votul parlamentarilor este personal și nu poate fi delegat.

COMISIILE

Parlamentul European are libertatea de a crea câte comisii consideră necesar. Acesta a sporit numărul comisiilor sale permanente de la 12, anterior alegerilor libere, la 15 și mai apoi la 20. O comisie este alcătuită de la 28 până la 86 de deputați, deținând președinte, birou și secretariat. Componența politică a acestora o reflectă pe cea a ședinței plenare. În vederea pregătirii ședintelor plenare ale Parlamentului European, deputații se constituie în comisii parlamentare specializate pe domenii.

Comisiile create de Parlamentul European sunt permanente, temporare, comisii parlamentare mixte -cu parlamentele statelor asociate sau ale statelor cu care au fost angajate negocieri în vederea aderării- și comisii de anchetă, acestea din urmă fiind prevăzute de Tratatul de la Maastricht.

În prezent există douăzeci comisii permanente. Acestea sunt:

comisia de afaceri străine, de securitate și a politicii de apărare;

comisia de agricultură și de dezvoltare rurală;

comisia de bugete;

comisia economică, monetară și de politică industrială;

comisia de cercetare, dezvoltare tehnologică și energetică;

comisia pentru poluarea aerului și siguranța alimentară

comisia juridică și pentru drepturile cetățenilor;

comisia de afaceri sociale și de muncă;

comisia de politică regională;

comisia afacerilor juridice;

comisia de drepturi civile, justiție și afaceri interne;

comisia de transporturi și de turism;

comisia de locuire, sănătate publică și protecția consumatorului;

comisia de cultură, tineret, educație și media;

comisia de control bugetar;

comisia instituțională;

comisia pescuitului;

comisia de regulament, de verificare a puterilor și imunității;

comisia pentru drepturile femeii;

comisia de petiții.

Comisia de afaceri străine, de securitate și a politicii de apărare este însărcinată cu:

* Politica  Externă și de Securitate Comună (PESC) și Politica Europeană de Securitate și de Apărare (PESD);

* relațiile cu celelalte instituții și organisme ale UE, ONU  și alte organizații internaționale și adunări interparlamentare pentru domeniile care țin de competența sa;

* consolidarea relațiilor cu state terțe, în special cu cele care se află în imediata vecinătate a Uniunii, prin programe de cooperare și de asistență sau prin acorduri internaționale;

* deschiderea, monitorizarea și încheierea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană a statelor europene ;

* protecția drepturilor omului, protecția minorităților și promovarea valorilor democratice în statele terțe. În acest scop, este asistată de un subcomitet pentru drepturile omului;

* coordonează lucrările comisiilor parlamentare comune și ale comitetelor pentru cooperare parlamentară precum și ale delegațiilor interparlamentare, ale delegațiillor ad hoc și ale misiunilor observatorilor la alegeri, care sunt de  competența sa.

Comisia de agricultură și dezvoltare rurală este responsabilă cu:

* funcționarea și dezvoltarea Politicii Agricole Comune;

* legislația referitoare la:

a)   aspectele legate de sănătatea animalelor și a plantelor, furajele pentru animale, cu condiția ca aceste măsuri să facă referire la reducerea riscurilor pentru sănătatea oamenilor,

b)   creșterea și bunăstarea animalelor;

* dezvoltarea rurală și îmbunătățirea calității produselor agricole;

* aprovizionarea cu materii prime agricole;

* silvicultura.

Comisia de bugete are următoarele atribuțiuni:

* întocmirea perspectivelor financiare multianuale privind veniturile și cheltuielile Uniunii și resursele proprii ale acesteia;

* estimările  Parlamentului în conformitate cu procedurile definite în Regulament;

* adoptarea prerogativelor bugetare ale Parlamentului European, în ce privește bugetul Uniunii Europene precum și negocierea și implementarea acordurilor interinstituționale în acest domeniu;

* urmărirea și evaluarea implementării bugetului curent  ținând cont de art. 72 a sumelor alocate de la buget, a procedurilor referitoare la situația efectivelor, a alocărilor de sume pentru administrație și a avizelor referitoare la proiecte de construcție pentru instituții care necesită fonduri importante;

* Regulamentul Financiar, mai puțin aspectele referitoare la implementarea, managementul și controlul bugetar;

* implicațiile financiare și compatibilitatea tuturor actelor comunitare cu perspectivele financiare multinanuale, fără a aduce atingere competențelor comisiilor însărcinate.

Comisia economică, monetară și de politică industrială cuprinde următoarele caracteristici:

* politicile economice și monetare ale Uniunii, funcționarea Uniunii Economice și Monetare, sistemul financiar și monetar european (inclusiv relațiile cu organizațiile și instituțiile responsabile);

* libera circulație a capitalului și a plăților (plățile transfrontaliere, zona unică de plăți, balanța de plăți, mișcările de capital și  politica de acordare a creditelor bancare, controlul mișcărilor de capital inițiate într-un stat terț, măsuri de încurajare a exportului de capital al Uniunii);

* reglementarea și supervizarea serviciilor financiare, a instituțiilor, a piețelor financiare, inclusiv rapoartele financiare, audit, procedura contabilă, gestiunea de întreprindere;

* sistemul monetar și financiar (inclusiv relațiile cu instituțiile și organismele monetare și financiare);

* reglementările privind concurența și ajutoarele de stat și publice, precum și cele legate de impozite.

Comisia de cercetare, dezvoltare tehnologică și energetică presupune:

– promovarea, implementarea și monitorizarea politicii de dezvoltare și cooperare a Uniunii, în special în ce privește:

– dialogul politic cu țările în curs de dezvoltare, în cadru bilateral și în organizații internaționale sau foruri interparlamentare,

– promovarea valorilor democratice, a bunei guvernări și a drepturilor omului în țările în curs de dezvoltare,

ajutor și acorduri de cooperare cu țările în curs de dezvoltare;

– implicarea Parlamentului în trimiterea de observatori la alegerile electorale în colaborare cu comisii sau delegații.

Comisia pentru poluarea aerului și siguranța alimentară are următoarele competențe:

* Politica în domeniul mediului și măsuri de protecție a mediului, în:

– poluarea aerului, a solulu, a apei; gestiunea și reciclarea deșeurilor, a substanțelor periculoase, poluarea fonică, modificările climatice și protejarea biodiversității,

– măsuri la nivel internațional și regional și acorduri care vizează protecția mediului,

– protecția civilă.

* În privința sănătății publie, comisia presupune:

– programe și acțiuni specifice în domeniul sănătății publice;

– programe ale Agenției Europeane pentru Evaluarea Medicamentelor  și a Centrului European pentru Prevenirea și Controlul Bolilor.

* În privința sănătății alimentare, presupune:

– legislația în domeniul veterinar privind protecția contra riscurilor pentru sănătatea oamenilor; controale pentru respectara normelor igienice a alimentelor și a echipamentelor din industria alimentară,

– programe ale Agenției europene pentru securitatea alimentelor și Oficiul Alimentar și Veterinar.

Comisia juridică și pentru drepturile cetățenilor are următoarele atribuții:

* interpretarea și aplicarea legislației comunitare, conformitatea actelor Uniunii Europene cu dreptul primar, în special alegerea bazei legale și respectarea principiului subsidiarității și proporționalității;

* protecția legală a drepturilor și a prerogativelor Parlamentului, inclusiv implicarea în acțiuni înaintate Curții de Justiție  și Tribunalului de Primă Instanță;

* interpretarea și aplicarea dreptului internațional, cu referire la aspectele care privesc Uniunea Europeană;

* simplificarea legislației comunitare, în special propunerile legislative pentru codificarea oficială a acesteia;

* responsabilitatea pe probleme de mediu și sancțiuni împotriva criminalității în domeniul mediului;

* statutul deputaților și ai funcționarilor Comunităților Europene, privilegii și imunități ale acestora;

Comisia de afaceri sociale și de muncă presupune:

* politica pentru ocuparea forței de muncă și toate aspectele legate de politică socială cum ar fi: condițiile de lucru, securitatea și protecția socială;

* sănătate și măsuri de siguranță la locul de muncă;

* politica de formare profesională, inclusiv calificările profesionale, măsuri de siguranță la locul de muncă;

* libera circulație a lucrătorilor și a pensionarilor;

* dialogul social și implementarea măsurilor de a evita discriminările la locul de muncă;

* relațiile cu:

– Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale,

– Fundația Europeană pentru Îmbunătățirea Condițiilor de Viață și de Muncă,

Fundația Europeană de Training,

– Agenția Europeană pentru siguranță și sănătate la locul de muncă.

Comisia de politică regională are următoarele caracteristici:

* compețențe în domeniul politicii regionale și de coeziune prin:

– Fondul European pentru Dezvoltare Regională, Fondul de Coeziune și alte instrumente de politică regională de care dispune Uniunea,

– evaluarea impactului politicilor Uniunii asupra coeziunii economice și sociale,

– cooperarea cu regiunile cele mai îndepărtate și cu insulele Statelor Membre, precum și cooperarea transfrontalieră și interregională,

– relația cu Comitetul Regiunilor, cu organizațiile de cooperare interregională și cu autoritățile locale și regionale.

Comisia afacerilor juridice presupune:

* simplificarea legislației comunitare în ceea ce privește afacerile juridice implementate la

nivelul Uniunii Europene;

* protecția legală a drepturilor și a prerogativelor Parlamentului în domeniul juridic.

Comisia drepturilor civile, justiției și afacerilor interne are ca și competențe:

* protecția drepturilor cetățenești, ale omului și ale drepturilor fundamentale pe teritoriul Uniunii Europene, inclusiv protecția minorităților, conform prevederilor Tratatelor și ale Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene;

* legislația privind transparența și protecția persoanelor fizice în procesarea datelor cu caracter personal;

* constatarea unui risc clar de violare gravă de către un stat membru a principiilor comune tuturor statelor membre.

* înființarea și consolidara unui spațiu de libertate, securitate și justiție, în special: 

măsuri referitoare la accesul și circulația persoanelor, la azil și migrare, precum și cooperarea juridică și administrativă în aspecte de drept civil;

măsurile necesare pentru combaterea oricărei forme de discriminare, altele decât cele de gen, la locul de muncă sau pe piața muncii;

măsuri privind managementul integrat al frontierelor comune.

Comisia de transporturi și de turism presupune următoarele competențe: elaborarea politicilor comune în ceea ce privește transportul feroviar, rutier, fluvial, maritim și aerian, în special:

* regulile comune aplicabile transporturilor în Uniunea Europeană,

* siguranța transportului, precum și relațiile cu organismele internaționale din domeniul transporturilor,

* stabilirea și dezvoltarea rețelelor transeuropene în domeniul infrastructurii,

* furnizarea de servicii de transport în domeniul transportului cu țările terțe,

* domeniul turismului;

* serviciile poștale.

Comisia de sănătate publică și protecția consumatorului are ca și competențe:

* coordonarea la nivel comunitar a legislațiilor naționale în domenuiul pieței interne și a uniunii vamale, în special în ce privește:

libera circulație a bunurilor, sub aspectul armonizării normelor tehnice,

libera prestare a serviciilor, mai puțin în sectorul financiar și poștal,

* promovarea și protecția intereselor economice ale consumatorilor, cu excepția măsurilor relative la  sănătatea publică și securitatea alimentară, în cadrul stabilit de piața internă;

* măsurile vizând identificarea și eliminarea măsurilor restrictive potențiale.

Comisia de cultură, tineret și educație are următoarele competențe:

* politica Uniunii în domeniul educației, inclusiv  în ce privește învățământul universitar, promovarea unui sistem de școli europene și a formării continue;

* politica pentru tinere, elaborarea de politici pentru sporturi și petrecerea timpului liber;

* politica în domeniul audiovizualului, precum și aspectele culturale și educaționale ale societății informaționale;

* cooperarea cu țări terțe în domeniul cultural și educațional și relațiile cu organismele și instituțiile internaționale relevante;

 * aspectele culturale din Uniunea Europeană, cum sunt:

diseminarea culturii și îmbunătățirea nivelului de educație,

promovarea diversității culturale și lingvistice.

Comisia de control bugetar deține următoerele competențe:

* controlul implementării bugetului Uniunii și a Fondului European de Dezvoltare și deciziiile referitoare la acordarea descărcării bugetare de către Parlamentul European, inclusiv procedură internă de descărcare bugetară și alte măsuri care însoțesc astfel de decizii;

* încheierea, prezentarea și auditarea conturilor și a fișelor contabile ale Uniunii, a instituțiilor și a altor organisme finanțate de Uniune, inclusiv stabilirea sumelor deductibile și încheierea situației contabile;

* monitorizarea raportului cost / beneficii  în diversele scheme de finanțare ale Comunității în implementarea politicilor Uniunii;

* analizarea fraudelor, a neregularităților în implementarea bugetului Uniunii, măsuri cu scopul de a preveni și urmări în justiție astfel de cazuri, precum și protecția intereselor financiare ale Uniunii în general;

* controlul activităților financiare ale Băncii Europene de Investiții;

* relaționarea cu Curtea de Conturi, numirea membrilor și analizarea rapoartelor sale; Regulamentul Financiar sub aspectul implementării, managementului și controlului bugetar.

Comisia instituțională are următoarele atribuții:

* aspecte instituționale ale procesului de integrare europeană, în special în cadrul pregătirii a lucrărilor conferințelor interguvernamentale și a convențiilor;

* consecințele instituționale ale negocierilor duse de Uniune în vederea extinderii;

* relațiile interinstituționale, inclusiv examinarea acordurilor interinstituționale ce decurg din aplicarea Art. 120 din Regulamentul intern, în vederea aprobării acestora de către Parlament;

* procedura electorală uniformă;

* interpretarea și punerea în aplicare a Regulamentului intern și a propunerilor pentru amendamente la acesta.

Comisia pescuitului presupune următoarele atribuții:

* funcționarea și dezvoltarea politicii comune de pescuit și gestionarea acesteia; politica structurală în sectorul pescuitului, instrumentele financiare  de orientare a pescuitului;

* conservarea resurselor piscicole;

* acordurile internaționale în domeniul pescuitului.

Comisia pentru drepturile femeii are următoarele competențe:

* definirea, promovarea și protejarea drepturilor femeii în Uniunea Europeană și măsuri comunitare conexe:

* politica de oportunități egale, inclusiv egalitatea între femei și bărbați în ce privește accesul pe piața muncii și tratamentul la locul de muncă;

* promovarea drepturilor omului în țările terțe;

* urmărirea și implementarea  acordurilor internaționale și a convențiilor referitoare la drepturile femeii;

* politica informațională pentru femei.

Comisia de petiții este însărcinată cu:

* petițiile;

* relația cu Mediatorul European.

Începând cu septembrie 1979, Comisia pentru drepturile femeii– în principal temporară– deveni o comisie permanentă datorită mandatului acesteia prelungit constant. De asemenea, după alegerile prin vot direct a parlamentarilor europeni începând cu anul 1979, unele comisii; cum ar fi cea pentru mediu; au decis să permită publicului, în special mass – mediei, să asiste la întrunirile sale. Aceeași situație se întâlnește și la comisia pentru drepturile femeii.

Fiecare comisie sau delegație își alege propriul său birou compus din președinte, vicepreședinți; iar mandatul acestora este de doi ani și jumătate. Rolul comisiilor permanente este acela de a examina propunerile de regulament și directive comunitare; de a le amenda; apoi de a le transmite plenului Adunării. O comisie este sesizată fie pe fond, fie pentru aviz.

Aceste comisii elaborează rapoarte care sunt supuse votului în sesiuni plenare în cadrul procedurilor de emitere a avizelor conforme, a avizelor consultative, a cooperării sau codeciziei, prevăzute de către tratate. Fiecare membru al Parlamentului European este membru titular întru–una din comisiile parlamentare și membru supleant al altei comisii. Acestea sunt formațiuni specializate de lucru ale instituției, care pregătesc decizia luată de Parlament.

Comisiile parlamentare primesc cerere de aviz adresate Consiliului și desemnează pentru fiecare subiect câte un raportor, un deputat, urmând ca acesta să–și prezinte raportul în față colegilor săi europeni. Fiecare raport este urmat de o dezbatere. Se poate întâmpla ca și comisiile să alcătuiască rapoarte, după ce în prealabil au obținut avizul Parlamentului.

În afară de obișnuitele rapoarte – dezbateri, în lucrările Parlamentului European pot surveni diverse chestiuni ce nu suferă amânare, reprezentate de așa numitele urgențe. Există un timp rezervat și pentru așa ceva, pentru întrebările parlamentarilor se alocă un timp la sfârșitul fiecărei ședințe; parlamentarii putând cere lămuriri atât Comisiei, cât și Consiliului de Miniștr. De asemenea, la cerearea unui grup parlamentar se poate dezbate în plen pe marginea unui răspuns al Comisiei sau Consiliului de Miniștri.

Conform art. G41 din Tratatul de la Maastricht, care a modificat art. 138 din Tratatul C.E., la cererea unei pătrimi dim membrii săi, Parlamentul European poate constitui o comisie temporară de anchetă pentru a examina acuzațiile de săvârșire de infracțiuni sau de rea administrare în aplicarea dreptului comunitar; cu excepția cazurilor în care faptele acuzate sunt

în atenția unor organe jurisdicționale și atâta timp cât procedura jurisdicțională nu este începută. Deci acestea se ocupă cu cercetarea reclamațiilor persoanelor fizice / juridice împotriva activităților instituțiilor comunitare care le vizează direct și personal.

Comisiile temporare sunt create atunci când există un subiect de interes comun care necesită o examinare profundă, amănunțită și particulară. Durata acestui tip de comisii este de un an de zile, poate fi însă prelungită spre a deveni permanentă. Spre deosebire de comisiile permanente care pot avea de la 20 la 60 de membri; comisiile temporare pot avea până la 15 membri. În acest sens, a existat Comisia pentru reușita Actului Unic.

După legerea sa directă, Parlamentul European a avut tendința de a utiliza tot mai mult tehnica comisiilor de anchetă. Astfel, au fost create în mod special comisii pentru droguri, pentru excedentele agricole, asupra creșterii rasismului și a xenofobiei; ale căror lucrări și rapoarte au avut un strălucit ecou în mass – media.

Comisiile de anchetă își încetează existența prin depunerea raportului acesteia. Modalitățile de exercitare a dreptului de anchetă vor fi determinate prin acord comun al Parlamentului European, Consiliul Miniștrilor și Comisiei Europene. Formate în urma încălcării unor reguli ale legii comunitare sau o dată cu sesizarea unor aspecte considerate nocive societății europene, comisiile de anchetă au în compunere 15 membri, au o durată de nouă luni și chiar pot deveni permanente. În acest sens, au existat: Comisia de anchetă privind transportul materialelor nucleare, precum și problema drogurilor în U.E.

În afara celor trei tipuri de comisii, în cadrul Parlamentului European sunt create și delegațiile parlamentare, scopul lor fiind acela de a purta relații cu alte parlamente sau organizații internaționale importante.

Parlamentul European s-a inspirat din tehnicile anglo–saxone sau engleze; așa numita question time; precum și din cele americane; așa numitele enquiries committes; în ceea ce privește investigația parlamentară, fără a ocoli însă tradițiile parlamentare ale Europei continentale. A realizat o sinteză sugestivă între ceea ce e vechi și ceea ce se impune în prezent având ca scop noul parlamentarism, cel al viitorului.

GRUPURILE PARLAMENTARE

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, filozoful și omul politic britanic Edmund Burke definea partidele politice ca fiind „un corp de oameni uniți pentru a promova, prin eforturile lor comune, interesul national, pe baza unui principiu particular asupra căruia sunt toti de acord” sau „grupul politic reprezintă o organizație care urmărește să dobândească puterea politică prin alegerea membrilor săi în funcții publice, satfel incat concepțiile lor politice să poată fi reflectate în politici publice”9.

Dacă înainte de alegerile directe pentru Parlamentul European ideea existenței unor foruri politice supranaționale nu era un subiect pe agenda liderilor politici; după anul 1979 au existat inițiative de reuniune a grupărilor politice din statele membre în cadrul unor entități politice organizate la nivel comunitar. În timp s–a trecut de la simple confederații la adevărate partide europene.

Încă de la începuturile parlamentarismului comunitar, eurodeputații din C.E.C.O. s –au grupat după apartenența lor ideologică și nu după apartenența la delegații naționale; așa cum au apărut grupurile socialiste, liberale, creștin–democrate. Această practică a fost consacrată oficial în 1953 printr–un regulament privind formarea grupurilor politice. Asadar, Parlamentul European se constituie din grupuri politice transnaționale, grupuri care se înscriu într–un larg spectru de tendințe, curente sau ideologii comune.

Acestea reprezintă formațiunile organizatorice ale parlamentarilor în funcție de criteriile politice care îi separă de parlamentari. Pentru prima dată constituirea grupurilor parlamentare s–a decis in 21 martie 1958 și s–au constituit în același an.

Grupul parlamentar se constituie printr–o declarație făcută președintelui Parlamentului European care conține denumirea acestuia și semnătura membrilor, precum și componența biroului. Dacă parlamentarii aparțin unui singur stat membru, ei trebuie să fie în număr de 23 pentru a constitui un grup parlamentar. În cazul în care aparțin la doua state, trebuie să întrunească 18 membrii; iar în situația apartenenței la trei sau mai multe state sunt necesari 12 membrii. Este interzisă participarea unei persoane pe mai mult de o singură listă.

Modalitatea de înființare a partidelor politice este stabilită de legea națională, iar cadrul de funcționare este dat de parlamentele naționale. Tratatul instituind Comunitatea Europeană stipulează la art. 138 A, introdus prin art. G 41 al Tratatului Uniunii Europene, faptul ca „partidele politice la nivel european sunt importante ca factori de integrare în cadrul Uniunii. Ele contribuie la formarea conștiinței europene și la exprimarea voinței politice a cetățenilor Uniunii”.

Fiecare grup politic este liber să-și aleagă președintele, biroul și personalul secretariatului. Înaintea votului din cadrul sesiunilor plenare, grupurile politice examinează rapoartele elaborate de comisiile parlamentare și depun amendamente. Membrii grupurilor politice nu sunt influențați să aleagă o anumită procedura de vot; după consultări în cadrul formațiunii se adoptă o poziție.

9 A-C Păun, NPăun, (2000), Istoria Construcției Europene, p. 24, EFES, Cluj-Napoca

politice nu sunt influențați să aleagă o anumită procedura de vot; dupa consultări în cadrul formațiunii se adoptă o poziție.

Grupurile politice au multiple prerogative: beneficiază de resurse proprii prevăzute în bugetul Parlamentului; au propriul secretariat a cărui importanță ar trebui întărită; au o participare activă în pregătirea ordinii de zi; au o contribuție susținută la dezbateri; desfășoară activități proprii (simpozioane, buletine de informare); au administratori specializați permanenți atașați pe lângă comisiile parlamentare, contribuind la pregătirea lucrărilor comisiilor.

Oportunitățile grupurilor politice europene sunt: desemnarea de vicepreședinți; dreptul de a iniția dezbateri pe teme de actualitate; dreptul de a–și trimite reprezentanți în delegații interparlamentare; prin aceasta putând pătrunde în procesul decizional.

Astfel, grupurile parlamentare sunt constituite conform convingerilor politice ale parlamentarilor și nu după criteriul naționalității acestora. Există în Parlamentul European următoarele grupuri:

democrat – creștinii europeni;

social – democrații;

liberal – democrații;

ecologiștii (grupul verzilor);

comuniștii;

grupul independenților;

alte grupuri.

Grupul democrat – creștinilor europeni

Acest grup parlamentar a fost fondat ca și grup creștin – democrat la 23 iunie 1953 în cadrul Adunării C.E.C.O. Însă, o dată cu primele alegeri pentru Parlamentul European din anul 1979, și–a modificat denumirea în Grupul Partidului Popular European și al Democraților europeni (PPE – DE). Au existat partide politice, cum ar fi Partidul Conservator Britanic, care au reușit să imprime Partidului popular European caracteristicile unui partid de centru dreapta 10.

După alegerile pentru Parlamentul European din 13 iunie 1999, acesta este grupul cel mai numeros cu 233 de parlamentari din totatul la acea dată de 626 parlamentari. Alături de președintele acestei formațiuni politice, în alcătuirea sa mai intră și opt vice– președinti, alături de un trezorier Reprezintă partidele conservatoare și creștin– democrate din statele Uniunii Europene. Filozofia Partidului Popular European are la baza o politică care împletește integrarea

europeană și interesele regionale și naționale. Scopul actiunii politice este o Europă comunitară,

10 D Seiler, (1999), Partidele politice din Europa, p.66, Editura Institutul European din România

democratică, transparentă și capabilă a lua decizii. Nu se dorește un super–stat, ci mai degrabă diviziunea responsabilităților și obligațiilor între Uniune, statele membre și instituțiile regionale și municipale.

Elementele de structură ale programului acestui grup parlamentar sunt reprezentate de: reforma instituționala a Uniunii Europene; implementarea cetățeniei; elaborarea Constituției europene; reconfirmarea unor drepturi. De asemenea, finanțarea Uniunii ar trebui sa se facă pe principiile solidarității, autonomiei și unicității. Reforma modelului social european trebuie să cuprindă lupta împotriva sărăciei, egalitatea dintre femei și bărbați, înființarea unor fundații care sa promoveze educația și training-ul.

La al XIV–lea congres al acestei formațiuni desfășurat la Berlin în ianuarie 2001, s–a adoptat documentul „O Uniune a Valorilor” în care se precizează direcțiile programatice ale popularilor europeni. Militează pentru o nouă economie europeană capabilă să facă față provocărilor secolului XXI, bazată pe folosirea spiritului antreprenorial și educație, pe o deschidere mai largă către lumea mileniului III.

Puterea acestui grup parlamentar o arată faptul ca începând cu anul 1999, a deținut cele mai multe voturi de susținere a programelor în interiorul sesiunilor plenare lunare. În creșterea continuă a influenței sale, grupul politic sesizează că Parlamentul European reprezintă o instituție cu putere politică demnă de luat în considerare în interiorul Uniunii Europene.

Un element important al actualei legislaturi pentru PPE – DE este dat de faptul că deține șefia în nouă din cele douăzeci de comitet și subcomitete ale Parlamentului European, șapte din cei 14 vicepreședinti și trei din cei cinci chestori.

Președintele din prezent al grupului Partidului Popular European Joseph Dail reprezintă în Parlamentul European această formațiune politică prin dezbateri, exprimarea programului specific și a scopului implementării unei Europe competitive și democratice, alături de cetățenii ei.

Grupul social – democraților

Este partidul înființat în urma Congresului de la Haye din 9–10 noiembrie 1992 și este continuatorul Uniunii Partidelor Socialiste din Comunitatea Europeană înființată la 5 aprilie 1974. Este al doilea grup politic din Parlamentul European și se revendică ideologic de la social–democrația modernă, puternic influențată de curentul „new labour” promovat de Tony Blair și

susținut de Gerhard Schroder. Începând din 5 iulie 2004, liderul grupului PES este eurodeputatul Martin Schulz.

În jurul anului 1999, s–au identificat trei mari curente social–democrate: primul este susținut de premierul francez Lionel Jospin și se detașează prin socialism îmbunătățit în problema socială; al doilea se numește Linia Londra–Berlin și promovează un social- liberalism deschis în special ideilor centrului decât stângii; iar al treilea este reprezentat de politica care încearcă un compromis între primele două curente.

Grupul Socialiștilor Europeni (PES) se consideră continuator al Confederației Partidelor Socialiste din Comunitatea Europeană. Se concentreză pe încurajarea managementului macro–economic, adâncirea și sporirea strategiei de ocupare a forței de muncă, creșterea coeziunii sociale. Politicile pentru Europa trebuie să cuprindă o bună administrare a bugetelor naționale, un sistem fiscal stimulativ, menținerea celor patru piloni evidențiați la Luxembourg, care sunt: crearea locurilor de muncă, adaptabilitatea, șanse egale și spirit întreprinzător, promovarea Cartei Drepturilor Fundamentale, precum și implementarea industriei nepoluante.

Din atribuțiile secretariatului acestei formațiuni politice, se numără:

– pregătirea informațiilor detaliate în vederea realizării votului membrilor;

– implementarea sfaturilor și a suportului membrilor comisiilor;

– evaluarea nivelului de suport parlamentar pentru perspectivele socialiste;

– negocierea cu personalul altor formațiuni politice în vederea stabilirii datei discuțiilor între acestea.

Grupul liberal – democraților

Al treilea grup parlamentar ca pondere este fără îndoială cel reprezentat de liberal–democrați. În martie 1976 s–a înființat Federația Partidelor Liberale și Democrate din Comunitatea Europeană. În iulie 1977 au adoptat noua denumire „European Liberal Democrats” sub care au participat la primele alegeri directe pentru Parlamentul European, obținând 14 % din voturi. Al treilea ca mărime în Parlamentul European rezultat după alegerile din 2004 este Grupul Alianței Liberalilor și Democraților pentru Europa (ALDE). Acesta are 90 de parlamentari care reprezintă 18 țări membre ale Uniunii Europene. Liderul grupului este Graham Watson. Acesta este ajutat în coordonarea grupului și de cinci vicepreședinți.

Coordonarea activității grupului este sprijinită de către Secretariatul General condus de către Alexander Beels și ajutat de alți doi adjuncți. Coordonarea activității grupului este sprijinită de către Secretariatul General condus de către Alexander Beels , precum și de către doi

adjuncți ai acestuia. Grupul are președinția a trei din comitetele Parlamentului European. El are și doi vicepreședinți ai acestei instituții.

Ca program politic, Liberal–Democrații accentuează ideea respectării identității naționale. De asemenea, dezvoltă chestiunea potrivit căreia Europa este una a indivizilor în primul rând. Liberalii se pronunță pentru o Europă a deschiderilor, o Europă a solidarităților, o Europă deschisă spre libertate, descătușată de lanțul comunist. În opinia acestui grup parlamentar, Europa trebuie să fie un exemplu de respect a drepturilor civile, a toleranței, a emancipării, a dezvoltării individului, un dialog între culturi diferite – o așa numită Europă luminată.

Grupul ecologiștilor

Această formațiune grupează partidele tinere; s–a format în iunie 1993, iar în 2004 s–a format Partidul Verzilor Europeni în cadrul unui congres de constituire desfășurat la Berlin. Pe locul patru ca reprezentativitate în actualul Parlament European se află Grupul verzilor sau al ecologiștilor. Aceasta are 42 de eurodeputați proveniți din 13 state membre. Președinția grupului este asigurată de doi eurodeputați, Daniel Cohn-Bendit și Frassoni Monica. Aceștia sunt asistați de un prim vicepreședinte și de alți patru vicepreședinți. Secretariatul general al grupului este condus de catre Vula Tsetsi.

Grupul ecologiștilor sau al verzilor cuprinde atât partide ecologiste, cât și partide autonomiste din diferite țări europene. Se caracterizează prin intransigența în problemele de mediu precum și promovarea unor politici autonomiste militând pentru o integrare prin devoluțiune.

Obiectivele acestei formațiuni politice sunt reprezentate de:

– crearea unei societăți europene bazate pe respectul drepturilor fundamentale și a justiției mediului;

– dobândirea libertății în cadrul relațiilor de muncă;

– crearea unei Europe a oamenilor liberi bazată pe principiul subsidiarității.

Valorile fundamentale ale Verzilor sunt: independența, inovația, deschiderea și solidaritatea. Unul din programele fundamentale ale Verzilor este Manifesto. Participarea acestuia în guvernele Germaniei, Franței, Italiei și Finlandei legitimează noile opțiuni; construirea unei societăți în care să se respecte drepturile fundamentale și justiția, precum și mediul înconjurător. Totodată, se face apel la dreptul adăpostului sigur și la dreptul unei sănătăți bune.

Verzii contestă supremația NATO si UEO; de asemenea, consideră că o structură pan – europeană sub autoritatea ONU și OSCE ar fi eficientă și productivă.

Grupul comuniștilor

Grupul Stângii Europene s–a fondat în 1994, la 14 iulie, ca forum de colaborare între diferite partide. Comuniștii au fost o prezență constantă pe scena politică europeană dintotdeauna, avându–l ca reprezentant de seamă pe politologul Maurice Duverger. Grupul promovează în cadrul Parlamentului European o viziune de stânga asupra Uniunii Europene, dorind o mai mare solidaritate și o creștere a componenței sociale, precum și un respect mai mare ce să fie acordat mediului.

Obiectivele lor ating în principal domeniul social și cel al mediului înconjurător; de asemenea; se pronunță pentru crearea unei zone sociale care să promoveze drepturi egale de la cel mai înalt nivel până la cel mai jos nivel. Doresc o Europa a solidarităților. În domeniul relațiilor internaționale, se pronunță pentru sporirea puterii OSCE, în defavoarea NATO și UEO, dar și pentru trecerea de la mentalitatea eurocentristă la una deschisă tuturor cetățenilor.

La alegerile din 1994 comuniștii au obținut 33 de mandate față de cele 42, în 1999; pentru ca la alegerile din 2004 sa obțină 41 de mandate.

Grupul independenților

Grupul este cel mai nou din cadrul Parlamentului European, fiind constituit la 20 iulie 2004. El încoporează eurocritici și eurosceptici. Principalele ținte ale sale în acest moment sunt respingerea Tratatului instituind o Constituție pentru Europa și opoziția față de orice formă de centralizare la nivelul Uniunii. Grupul este compus din eurodeputați ce aparțin a zece țări membre, cei mai mulți dintre aceștia provenind din Polonia și Marea Britanie, cu respectiv zece eurodeputati. Cu 33 de eurodeputați, Grupul Democrație / Independență (I/DG) se plasează pe cel de-al șaselea loc în Parlamentul European. La conducerea sa se află doi copreședinți, Jens-Peter Bonde și Nigel Farage

Alte grupuri

În această categorie intră anumite grupuri parlamentare care nu au avut un rol sugestiv în interiorul Parlamentului European, dar se evidențiază prin unele puncte de vedere clar exprimate.

* Uniunea pentru Europa națiunilor (UEN) are ca și obiective următoarele: libertate, egalitate, frăția între națiuni și cetățeni, crearea Europei bazată pe libertatea națiunilor de a decide. De asemenea, se pronunță împotriva unei Europe Federale. În viziunea membrilor acestui grup parlamentar, Europa trebuie să fie o societate democratică care respectă libertatea cetățenilor și a națiunilor. Tot ca și crez politic este și șansa dată vieții rurale, precum și crearea

unei Europe solide care nu se subordonează nici unei puteri politice, economice sau culturale. Grupul Uniunii pentru Europa Națiunilor are 30 de reprezentanți în cadrul Parlamentului European proveniți din șase state membre. Grupul are doi președinți, Brian Crowely și Cristiana Muscardini care sunt ajutați de șase vicepreședinți. Secretariatul general al grupului este condus de către Frank Barrett.

* Europa democrației și diferențelor (EDD) reunește reprezentanți ai unor partide care se manifestă eurosceptic și este deschis membrilor Parlamentului European care subscriu la Asociația Europeană a Statelor și Națiunilor Suverane.

Pentru a reuși să dobândească putere politică în Parlamentul European și în cadrul instituțiilor comunitare, precum și pentru ca concepțiile lor politice să poată fi reflectate în politici publice europene, grupurile politice sunt afiliate la aceleași criterii ideologice. Prin Tratatul de ala Nisa se reglementează mecanisme speciale de control a finanțarii partidelor politice europene și se încurajează dezvoltarea unor astfel de structuri, reglementarea depășind prevederilw Tratatului de al Maastricht, care doar evidenția importanța partidelor politice europene.

În prezent, se pot identifica trei modele de organizare a partidelor comunitare:

– Modelul confederal, care presupune coordonarea partidelor naționale la nivelul european;

– Modelul federal, în care cetățenii optând pentru un partid federal, devin membrii acestei formațiuni politice;

– Modelul supranațional, care reprezintă o organizare politică regrupând partidele naționale și având un mod de funcționare supranațional.

Există și categoria parlamentarilor apolitici, care nu aderă la nici un grup și care au dreptul; conform art. 26 și 27 din Regulamentul interior; să își desemneze doi participanți la lucrările Biroului lărgit, dar fără drept de vot însă.

Activitatea politică la nivel comunitar a fost decisiv influențată de sporirea atribuțiilor Parlamentului European. Din 1979 s–au constituit grupuri politice care au un cuvânt de spus la nivel comunitar. Polemica se centrează pe agenda Uniunii Europene; iar respectarea, promovarea și garantarea drepturilor cetățeanului sunt obiective majore ale retoricii parlamentare.

Conform art. 126 din Regulamentul interior mai pot fi constituite „delegații interparlamentare” desemnate de către grupurile parlamentare și care au competență stabilită de către Parlament. Există în prezent 34 de delegații cu aproximativ cincisprezece deputați europeni într–o astfel de delegație. Scopul acestora este de a colabora cu țările care nu fac parte din

Uniunea Europeană. De asemenea, dețin un rol deosebit în sprijinirea extinderii influenței Europei la nivel mondial. Președinții delegațiilor coordonează lucrările delegațiilor în cadrul Conferinței presedinților de delegații.

Se disting patru categorii de delegații:

* Delegații interparlamentare, a căror misiune constă în menținerea relațiilor cu parlamentele țărilor din afara Uniunii Europene care nu și-au depus candidatura pentru aderare.

* Comisii parlamentare mixte, care mențin contactul cu parlamentele țărilor candidate la aderare și cu statele care au semnat acorduri de asociere cu Comunitatea.

* Delegația Parlamentului European la Adunarea Parlamentară Paritară ACP-UE reunește deputații în Parlamentul European și parlamentarii statelor din Africa, Caraibe și Pacific.

* Delegația Parlamentului European la Adunarea Parlamentară Euro-Mediteraneană.

În prezent, delegațiile parlamentare deținute de parlamentul european sunt: UE– Croatia; UE–Macedonia; UE–Turcia, UE–Chile; UE–Mexic; SEE (Elveția, Islanda, Norvedia și Spatiul Economic European); delegațiile cu Rusia; Ucraina; Moldova; Europa de Sud–Est; cu Kazahstan și Mongolia; cu Armenia, Azerbaidjan și Georgia; cu Israel, cu Belarus; cu Statele din Golf; cu Iran; cu Statele Unite ale Americii; cu Canada; cu America centrală; Comunitatea Andină; Mercosur; cu Japonia; cu Republica Populară Chineză; Consiliul Legislativ Palestinian;ASEAN (Asia de Sud – Est); Peninsula Coreeană; Australia și Noua Zeelandă; cu Africa de Sud; NATO; delegația pentru relația cu țările din Asia de Sud; cu India, precum și cu Afganistan.

La propunerea Conferinței președinților, Parlamentul constituie delegații interparlamentare permanente, stabilește natura acestora și numărul de membri, în funcție de sarcinile care le revin. Reuniunile parlamentare au loc de două ori pe an, alternativ, într-unul dintre locurile de desfășurare a activității Parlamentului European și într-un loc stabilit de parlamentul partener din țara terță în cauză.

Tratatul de la Amsterdam prevede că Parlamentul European va stabili statutul și condițiile generale de exercitare a funcțiilor membrilor săi, după obținerea avizului Comisiei și cu aprobarea Consiliului obținută cu votul majorității calificate.

MEDIATORUL

Conform art. G41 din Tratatul de la Maastricht care modifică art. 138 E din Tratatul C.E.E., Parlamentul European numește un mediator (Ombudsman) care este împuternicit să primească plângeri de la orice cetățean al Uniunii sau de la orice persoană fizică sau juridică rezidentă sau care are sediul statuar pe teritoriul unui stat membru, cu privire la cazurile de rea

administrare în acțiunile instituțiilor sau organelor comunitare; cu excepția Curții de Justiție și a Tribunalului de prima instanță în exercitarea atribuțiilor și a funcțiunilor jurisdicționale.

Mediatorul efectuează o anchetă în cazurile justificate, din proprie inițiativă sau când este sesizat direct sau prin intermediul unui membru al Parlamentului European, în afara cazurilor când este inițiată o procedură jurisdicțională. Dacă mediatorul constată fapte de rea administrare sesizează instituția respectivă, care trebuie să răspundă sesizării în termen de trei

luni de zile. El prezintă un raport cu privire la cazul respectiv Parlamentului și instituției în cauză și informează persoana care a înaintat plângerea. În fiecare an, mediatorul prezintă Parlamentului European un raport cu privire la rezultatul anchetelor sale.

Mandatul mediatorului este egal cu durata legislaturii Parlamentului și poate fi reales. El poate fi demis de Curtea de Justiție. În exercitarea funcțiilor sale, mediatorul este total independent față de orice instituție. El nu poate exercita nici o altă activitate profesională.

Creat prin Tratatul de la Maastricht, mediatorul european are același rol ca și comisiile de anchetă, cu precizarea că el cercetează fie la plângere, fie din proprie inițiativă; întocmind rapoarte anuale și asupra fiecărui caz catre Parlament. Plângerile trebuie adresate în cel mult de doi ani de la luarea la cunoștință a activităților criticate și acestea trebuie să–i vizeze direct pe petenți; astfel fiecare instituție națională și comunitară este obligată să–i pună la dispoziție informațiile necesare.

Prima persoana aleasă în anul 1995 în funcția de mediator european a fost Jacob Sinman, avocat al poporului și ministru de justiție în Finlanda. Acesta a fost reales în octombrie 1999 pentru un nou mandat. La 1 iunie 2003, mandatul acestuia s-a încheiat, fiind ales in funcția de mediator european Nikiforos Diamandouros.

Parlamentul European este asistat de un Secretariat general, ai cărui aproximativ 5000 de funcționari lucrează pentru această instituție europeană. Sediul Secretariatului General se află la Luxemburg și Bruxelles. Parlamentul European se distinge de alte instituții prin necesitatea de a asigura un multilingvism integral. Parlamentul lucrează în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene- 23 de limbi după aderarea României și a Bulgariei și după ce irlandeza a fost recunoscută ca limbă oficială a Uniunii Europene din 2007. Toate documentele din cadrul ședințelor plenare trebuie traduse în 21 dintre aceste limbi, o excepție parțială aplicându-se în cazul limbilor irlandeză și malteză, numai anumite documente fiind traduse în aceste două limbi.

În ceea ce privește administrația Parlamentului European, aceasta îi marchează foarte tare structura. Pe de o parte, efectivele personalului sunt sporite din nevoia enormă de traducători și intrepreți. Se pare că aproximativ din cei 3.000 de agenți ai Parlamentului European lucrează direct sau indirect într–un serviciu de traducere sau intrepretariat. În acest sens, pune la dispotiție un serviciu de interpretare, astfel încât fiecare deputat să se poată exprima în limba maternă. O altă parte însemnată de personal este cerută de numeroasele deplasări ale parlamentarilor europeni dată fiind absența unui loc de muncă unic al Parlamentului European. Pe lângă acestea, ținând seama de noutatea instituțiilor europene, Parlamentul practică o politică dinamică de informare menită să-l facă cunoscut cât mai bine publicului larg. Astfel el dispune de credite pentru a îndruma foarte mulți vizitatori pe an, veniți din toate țările membre. De asemenea, dispune chiar și de birouri de informații în douăsprezece capitale.

Direcțiile generale de care dispune Parlamentul European sunt:

Direcția Generală pentru Informații și Relații Publice;

Direcția Generală a Comisiilor și a Delegațiilor Interparlamentare;

Direcția Generală pentru Studii;

Direcția Generală a Administrației;

Direția Generală pentru Personal și Finanțe;

Direcția Generală pentru Traducere.

Observatorii

Țările in curs de aderare la Uniunea Europeană trimit un număr de observatori în Parlamentul European cu o anumită perioadă de timp înaintea aderării propriu-zise. Numărul de observatori și împărțirea lor politică este înscrisă în tratatele de aderare ale țărilor respective.

Observatorii pot participa la reuniunile comisiilor parlamentare, unde președintele îi poate invita să ia cuvântul, dar nu au drept de vot și nu pot lua cuvântul în ședințele plenare ale Parlamentului. Observatorii urmăresc dezbaterile din plen, din comisiile permanente și din grupurile politice din care fac parte pentru a fi deja familiarizați cu funcționarea Parlamentului European la momentul aderării. De la data aderării și până la organizarea de noi alegeri transnaționale pentru Parlamentul European observatorii devin provizoriu deputați.

PARLAMENTULUI EUROPEAN DUPĂ VOTUL UNIVERSAL DIN 1979

Constituirea comunităților cu structura instituțională identică, dar cu domenii de activitate specifice, are ca obiectiv general: constituirea pieții comune între statele membre, cu

sistemele politice, economice și juridice asemănătoare, precum și cu culturi apropiate. Aceste elemente reprezentau premise deosebit de importante în vederea realizării unei Europe veritabile. Respectiva entitate permite ca atât în sistemul juridic intern al statelor, cât și în ceea ce privește privilegiile și imunitățile diplomatice să se încheie acte și să se antameze acțiuni în numele Comunităților europene, iar pe plan internațional, acreditarea unor reprezentanți diplomatici în numele acestei entități. Deși a intrat în vigoare la 1 iulie 1967 și este cunoscut sub denumirea de Tratatul de fuziune a executivelor comunităților, implementarea acțiunilor urmează pași mici, dar progresivi.

Membrii Parlamentului European sunt aleși din 1979 prin vot universal direct în baza Actului pentru alegerea reprezentanților în Parlament prin vot universal direct, anexat la Decizia Consiliului din 20 septembrie 1976. Alegerile trebuie să aibă loc în cursul unei perioade unice pentru toate statele membre, însă reprezentanții nu sunt încă aleși după o procedură uniformă pentru toate statele membre. Până când o asemenea procedură universală va fi elaborată de Parlamentul European, procedura electorală rămâne reglementată de legislațiile naționale. Absența unei proceduri uniforme interzice P.E. să acorde ajutoare financiare partidelor politice în rambursarea cheltuielilor de campanie electorală.

Parlamentul European se aseamănă cu parlamentele naționale ale statelor membre, dar are o serie de particularități care îl diferențiază de celelalte parlamente. Aceste particularități îi conferă o identitate proprie. Între aceste particularități, pe primul loc se situează calitatea sa de instituie comunitară, de expresie a instituționalizării puterii politice comunitare, el fiind unul dintre instrumentele politice prin care se implementează suveranitatea comunitară.

ACTUL UNIC EUROPEAN este proiectul care are în vedere crearea unei Uniuni Europene cu competențe mult sporite față de cele ale Comunităților, precum și modificarea sistemului instituțional în special prin acordarea unor sporite puteri Parlamentului. El reunește într-un singur document dispozițiile privind reforma instituțiilor europene și extinde domeniul de competență comunitară, conținând și reglementări privind cooperarea în domeniul politicii externe și în domeniul protecției mediului.

Lucrările Conferinței Interguvernamentale de la Luxemburg (9 septembrie 1985) au condus la elaborarea textului Actului Unic European, semnat în două etape: 17 februarie 1986 de către nouă state membre, iar în 28 februarie 1986 la Haga de către celelalte trei țări; Italia, Danemarca și Grecia. Datorită faptului că Irlanda a trebuit să-și modifice Constituția din cauza unor referiri privind securitatea în cadrul politicii externe a comunităților, ratificarea Actului s-a realizat în cursul anului 1986, iar intrarea în vigoare s-a realizat la 1 iulie 1987.

Actul Unic European lărgește câmpul de acțiune comunitar în domeniul social, al protecției mediului înconjurător, al cercetării și dezvoltarii tehnologice; precum și înlătură

bariere în calea realizării pieței unice. De asemenea, pe plan instituțional, extinde domeniul în care Consiliul miniștrilor votează cu majoritate calificată și, pentru prima dată, recunoaște în mod oficial existența Consiliului European. Parlamentul European devine pentru prima dată asociat procesului legislativ, instituindu-se principiul cooperării. Întărește și extinde competențele Comisiei în domeniul executiv; deschizându-se noi domenii de activitate comunitară, cum ar fi cele legate de cercetare, finanțe, mediu și politică socială.

TRATATUL DE LA MAASTRICHT prin titlurile: Dispozițiile comune, Modificarea politicii externe și de securitate comună, Reglementarea politicii externe și de securitate comună, Reglementarea cooperării în domeniul justiției și afacerilor interne, Dispoziții finale; creează o

Uniune Europeană fondată pe Comunitățile europene, completată prin formele de cooperare și politicile prevăzute de tratat și sprijinită pe trei piloni: Comunitatea Europeană, P.E.S.C. (politica externă și de securitate comună) și J.A.I. (cooperarea în domeniul afacerilor interne).

Conform acestui tratat, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, privind Parlamentul European se instituie un drept de vot pentru toate persoanele care posedă cetățenia Uniunii Europene, fapt care elimină unele reglementari naționale. Potrivit art. G 41 din tratat se precizează că partidele politice la nivelul european au un rol semnificativ în formarea constiinței europene și a exprimării voinței libere a cetățenilor. Din aceasta dispoziție rezultă respectarea concepțiilor politice ale cetățenilor statelor membre și recunoașterea drepturilor partidelor politice naționale de a desfășura campanii electorale și de a-și concentra eforturile pe plan comunitar pe baza acelorași idealuri și programe politice transnaționale.

De asemenea, s-a prevăzut ca Parlamentul European să aibă rol esențialmente consultativ în materie de politică externă și de securitate comună; președintele Consiliului trebuie să țină Parlamentul la curent cu deciziile și evoluțiile în acest domeniu. La rândul său, Parlamentul European are posibilitatea de a face recomandări sau de a adresa întrebări Consiliului de ministri, de a organiza dezbateri plenare asupra unor chestiuni importante; are obligația ca anual să organizeze o dezbatere pe teme legate de politică externă și de securitate comună. Prin tratatul de la Maasticht s–au adus importante modificări în competențele Parlamentului European, în sensul ca i–a crescut influența – în special în procedura de decizie. Parlamentul este în curs de a deveni un protagonist politic, motiv pentru care în aprecierea pozițiilor se conturează un

adevărat „triunghi instituțional” 11.

Comisia publică pentru Parlamentul European un Raport general anual, cu cel puțin o

lună înainte de deschiderea sesiunii parlamentare. Raportul este foarte important deoarece

permite urmărirea activității și a progreselor comunităților. Apoi, Comisia își întocmește un program de lucru, avut în vedere la elaborarea discursului – program al Președintelui ce are loc în fiecare sesiune din luna februarie din fiecare an. Discursul este urmat de dezbaterea generală asupra politicii trecute și viitoare, încheiată prin rezoluția asupra politicii generale a Comunităților. În ceea ce privește primul program de acțiune prezentat de Comisie după intrarea în funcțiune la fiecare patru ani, tinde să devină un program de legislatură; iar dezbaterile îmbracă forma de investitură, ocazie cu care Parlamentul are posibilitatea unui vot formal al moțiunii de investitură.

Parlamentul are drept de veto supra Comisiei. Dacă o moțiune de cenzură este adoptată cu o majoritate de 2/3 întrega Comisie trebuie să demisioneze și să fie înlocuită. În acest caz,

11 A-C Păun, N Păun, (2000), Istoria Construcției Europene, EFES, Cluj-Napoca

mandatul noilor membri ai Comisiei va expira când trebuia să expire mandatul vechilor membri. Cenzura Parlamentului are însă unele limite. În primul rând nu este consultat în numirea membrilor Comisiei care îi inlocuiesc pe cei din Comisia împotriva căreia s–a adoptat moțiunea de cenzură.

Parlamentul poate adresa Comisiei și Consiliului interpelări în scris sau întrebări directe în sesiunile plenare și se ajunge la dezbateri pe temele în discuție. Această practică facilitează un control permanent asupra desfășurărilor din politica comunitară în general și în legătură cu subiecte specifice, inclusiv cooperarea politică.

Parlamentul European este abilitat să comenteze problemele în momentul în care acestea apar, să nu se limiteze la acțiunea de investigare prin comitetele parlamentare. Ca organ consultativ, Parlamentul European este investit cu dreptul de a fi consultat asupra propunerilor majore de politică în Uniunea Europeană. Procesul de consultare are loc într–una sau în ambele faze ale procesului de luare a deciziilor. Consiliul poate consulta Parlamentul European după ce a primit o propunere de la Comisie. La rândul ei, Comisia poate consulta Parlamentul în procesul de elaborare al propunerii. În mod frecvent, Comisia și-a trimis propunerile concomitent Parlamentului European, cât și Consiliului.

Conform Tratatului de la Maastricht, o largă zonă a legislației supuse votului cu majoritate calificată în Consiliu, cum sunt: piața unică, serviciile, libera circulație a lucrătorilor, dreptul de stabilire, protecția mediului, educația și cultura; este supusă inițiativei Parlamentului.

În această nouă zonă de competențe se manifestă două mari categorii de circumstanțe.

Consiliul are o poziție comună cu Comisia în cazul proiectului legislativ, însă Parlamentul îl respinge cu majoritate calificată a membrilor. În această situație, sse formează un Comitet de Conciliere între Consiliu și Parlament pentru a se ajunge la un acord asupra acestui text. Dacă după analiza finală acest lucru nu are finalitate, Parlamentul European poate să blocheze adoptarea textului prin majoritatea absolută

Parlamentul European propune amendamente poziției adoptate de Consiliu, cu majoritate comună a membrilor săi. Consiliul aprobă amendamente cu votul majorității calificate sau le respinge, situație în care intră în acțiune Comitetul de Conciliere.

TRATATUL DE LA AMSTERDAM a înscris în prevederile sale chestiuni deosebit de importante pentru perfecționarea integrării europene și evoluția construcției comunitare, precum: posibilitatea oferită Consiliului Uniunii Europene ca prin unanimitate de voturi, la propunerea Comisiei sau a unei treimi din statele membre și cu avizul Parlamentului European să poată dispune suspendarea unor drepturi ale atacului care au violat grav drepturile omului; creșterea competențelor Comunităților în unele domenii; precizarea raportului dintre cetățenia națională și cea a Uniunii (în sensul că cea de-a doua o completează pe prima); noi reglementări privind regimul de vize și libera circulație a persoanelor 12. Conform tratatului, Parlamentul va putea reduce diferențierile care apar ca urmare a faptului că statutul parlamentarilor este încă determinat de legislațiile naționale ale statelor membre. Astfel, se prevede un mai bine definit statut pentru parlamentari.

Tratatul aduce elemente semnificative în reforma instituțiilor comunitare și în adâncirea integrării, în special din centrul și estul Europei. Printre cerințele care au impus adoptarea acestui tratat s-au aflat: necesitatea creșterii rolului Parlamentului in procesul decizional, precum și necesitatea perfecționării sistemului de funcționare a doi piloni ai Uniunii Europene: P.E.S.C. si J.A.I. Instrumentele politicii externe și de securitate comune a Uniunii Europene s-ar putea concretiza în: 1) cooperare sistematică între state, orice problemă externă și de securitate a interesului general fiind adusă la cunoștință Consiliului European; 2) adoptarea unei poziții comune și implementarea unei atitudini europene ce trebuie respectată de administrațiile naționale ale statelor membre; 3) datoria Uniunii de a-și edifica o politică externă și de securitate comună în raport cu valoarea sa economică, cu mecanismele sale interne de luare a deciziilor 13.

Deși deciziile în Uniunea Europeană se iau de către Consiliu sau de către Consiliu în

codecizie cu Parlamentul European; spre sfârșitul anilor ’80 au început să apară unele reacții din partea parlamentelor naționale în vederea deținerii unui rol cât mai însemnat în ceea ce privește exprimarea unor voințe și adoptarea unor decizii în cadrul Consiliului. De asemenea, doreau să fie informate despre aspectele referitoare la funcționarea Uniunii Europene.

Astfel, această chestiune a făcut obiectul unei declarații adoptată cu prilejul negocierii Tratatului de la Maastricht. La rândul său, Tratatul de la Amsterdam printr–un protocol adițional a stabilit unele aspecte deosebit de sugestive, cum ar fi: invitarea Parlamentului European și a parlamentelor naționale de a dezvolta o colaborare stransă; toate documentele consultative ale Comisiei, cum sunt comunicatele, cărțile verzi, cărțile albe; precum și propunerile legislative trebuie să fie transmise parlamentelor naționale, acestea având la dispoziție termenul de șase săptămâni pentru a-și expune poziția înainte de a trece Consiliul la vot; în anumite domenii; cum ar fi: libertate, securitate, justiție; se va acorda un interes sporit opiniilor exprimate de către parlamentele naționale.

CONFERINȚA INTERGUVERNAMENTALĂ DE LA NISA a șefilor de state și de guverne din decembrie 2000 a contribuit la procesul de perfecționare instituțională a Uniunii

12 R Albu-Comănescu, G Ciceo, A-C Păun, N Păun, (2005), Finalitatea Europei, EFES, Cluj- Napoca

13 R Albu-Comănescu, G Ciceo, A-C Păun, N Păun, (2005), Finalitatea Europei, EFES, Cluj- Napoca

Europene. Reuniunea interguvernamentală a avut ca scop examinarea chestiunilor legate de viitoarea extindere a Uniunii prin aderarea țărilor din centrul și estul Europei. Negocieri importante s-au dus în următoarele domenii: redistribuirea voturilor în Consiliu, îmbunătățirea sistemului de cooperare, componența Comisiei Europene, componența Parlamentului European. Acesta urmează să aibă 732 de membri, spre deosebire de maxim 700, prevăzute de Tratatul de la Amsterdam. De asemenea, va avea loc o redistribuire a numărului de locuri prin reducerea numărului parlamentarilor din țările mari în favoarea celor mijlocii și mici.

Ca și organizare internă a Parlamentului Europen în urma Convenției Interguvernamentale de la Nisa, numărul parlamentarilor pentru fiecare stat membru este următorul 14: Tabel 3.1.

Deși cele mai importante decizii erau luate în cadrul Uniunii Europene la nivelul Consiliului European; după Tratatele de la Maastricht, de la Amsterdam, precum și ca urmare a Conferinței Interguvernamentale de la Nisa; Parlamentul European a avut o voce mai puternică în ceea ce privește luarea și implementarea deciziilor. Acesta a încercat de nenumărate ori a-și face simțită prezența în luarea deciziilor, însă influența acestuia a variat. Parlamentul European nu a putut împiedica edificarea Uniunii Europene în trei piloni ca urmare a Tratatului de la Maastricht, însă a reușit la Amsterdam să impună simplificarea procedurii de co–decizie. Două tipuri de decizii se identifică ca făcând parte din istoria Parlamentului European. Prima este reprezentată de dreptul acordat acestuia de a aproba candidatul propus de Consiliul European ca

Președinte al Comisiei Europene, iar cea de–a doua este reprezentată de asentimentul dat de Parlament față de aderarea noilor state din Europa centrală și răsăriteană.

După decizia de la Nisa conform căreia președintele Comisiei Europene să fie ales de Consiliul european și doar de acesta, Parlamentului European îi rămâne o largă porțiune de implicare deoarece se poate folosi de rezultatele alegerilor europene pentru a

influența Consiliul European în numirea unui candidat. În ceea ce privește aderarea de noi state, dreptul de asentiment nu face altceva decât să sporească rolul Parlamentului European în negocieri în ceea ce privește votul final.

Rolul Parlamentul European după votul universal din 1979

După alegerile din 20 iulie 2004, noul președinte al Parlamentului European este Josep Borell, ales în funcție cu 388 de voturi pentru. Victoria lui Borell era de așteptat având în vedere ca cele mari grupări parlamentare– Partidul PE și socialiștii –se înțeleseseră să împartă președinția Parlamentului prinr–o alianță în care parlamentarii de centru–dreapta urmau să îl susțină pe Borell pentru doi ani și jumătate al mandatului parlamentar, iar socialiștii reciproc susținându–l pentru următorii doi ani și jumătate pe candidatul de centru–dreapta.

Pe baza priorităților grupurilor parlamentare și a numărului de voturi obținute în alegerile europene, au fost numiți și președinții celor 20 de comisii parlamentare. Locurile au fost

14 G Ciceo, A-C Păun, N Păun, (2003), Europa Unită, Europa Noastră, p. 241, Editura Presa Universitară Clujeană

distribuite pe baza metodei d’Hondt, având o structură proporțională. Opt dintre totalul comisiilor vor fi conduse de reprezentanți ai PPE; șapte de către socialiști; trei de către liberali; o comisie de către Partidul Verzilor și un parlamentar UEN.

Ca o noutate în ceea ce privește organizarea și funcționarea Parlamentului European, aproape o treime din noii parlamentari europeni este reprezentată de femei, cu un procent de 33%. Modificarea peisajului politic european de două ori, o dată cu alegerile din 1999 și 2004, denotă un simptom al modificărilor survenite în cultura politică a europenilor. Există o ruptură față de preferințele politice anterioare, cu atât mai mult cu cât acestea au rămas constante în alegerile naționale. În acest sens, patru curente și – au facut prezenta și au modelat noua Europa: centru–dreapta a urcat la nivelul de formațiune dominantă pe continentul european; extrema–stânga și–a stabilit o prezență durabilă; suportul electoral pentru stânga radicală este în relativă scădere; iar cel pentru centru-dreapta este în creștere.

Fără îndoială, statul–birocrație a fost cel care a cauzat declinul din 1999 al stângii, precum și în 2004. Socialiștii europeni au pierdut 34 de mandate față de anul 1994; în acest fel

marcând ascendența creștin–democrată și a conservatorilor. La 13 iunie 1004, s-a agravat încă o dată poziția dominantă a dreptei; PPE – DE a câștigat cele mai multe voturi, cota liberalilor crescănd și ea. Responsabilitatea, rigoarea, competitivitatea, conștiința politică și conștientizarea valorii cetățeniei nu au devenit în nici un caz apanajul europeanului de rând.

De asemenea, partidele politice alternative au devenit depozitarele nemulțumirilor acumulate de populație față de politic și politicieni în genere. Astfel, aranjamentele între partidele politice, pierderea distincției ideologice dintre centru–stânga și centru–dreapta, compromisurile, birocrația –toate aceste fenomene ale uzurii politicului sunt resimțite de populație și conduc inevitabil la îndepărtarea de vot. Noua agenda a dreptei– bazată pe ordine și securitate –a determinat ca alegerile din 2004 să ofere preferința partidelor cu realizări economice și sociale.

Așa numita insecuritate la nivel european este alimentată de trei factori și anume:

– extinderea către Europa central–europeană cu alte zece noi țări, ceea ce presupune profunde disparități economice;

– conștientizarea faptului ca terorismul reprezintă cu adevărat o problemă la care Europa trebuie să facă față;

– deteriorarea mediului economic de pe continent.

În ceea ce privește relevanța Parlamentului European pentru cetățenii europeni, se constată ca mesajul transmis este dezamăgitor. Parlamentul European este văzut ca o instituție grandioasă, deosebit de influentă pentru mediul cotidian, dar totodată distantă și irelevantă. Se observă un deficit democratic, dublat de dovada clară a imaturității gândirii politice a maselor de polulație, chiar ele însele responsabile de deficitele democratice în relația cu propriul stat.

În prezent, există un set de reguli față de o democrație care nu funcționează, ca actori este nevoie de partide politice cu o ideologie clară și lideri politici cu solide principii politice. Pe scena politică, din păcate lipsesc aceste aspecte; ceea ce conduce cu desăvărșire la reforme în privința creării de partide politice efectiv transnaționale, cu ideologie clară, universal valabilă pentru Europa, care să posede programe definite și să evidențieze oameni politici influenți. O altă contradicție este reprezentată de heterogenitatea sistemelor electorale, care subminează alegerile europene deoarece sistemul electoral nu este unificat.

Încă de la început, Parlamentul European și–a asumat rolul de protector și sprijinitor al cetățeanului european. Preluând tradiția statelor membre, s–a introdus în art. 195 din Tratatul CE instituția „mediatorului european”. În anul 1994, s–a adoptat decizia nr. 94 262 CECO, CE,

Euratom a Parlamentul European din 9 martie, prin care s–a stabilit statutul și condițiile generale de exercițiu a funcției de mediator.

În planul relației dintre instituțiile comunitare și cetățenii Europei, ombudsman–ul european are ca atribuții misiunea de a întreprinde demersurile firești în vederea asigurării libertății de informare a cetățenilor, precum și a transparenței instituțiilor comunitare prin intermediul unor instrumente juridice speciale numite „recomandări ale Ombusdsman-ului” și prin rapoartele anuale prezentate Parlamentului European.

În conformitate cu aceste prevederi, orice cetățean al statelor membre Uniunii Europene poate adresa plângere ombudsmanul–ui european cu privire la administrarea defectuoasă a activității instituțiilor comunitare, exceptând însă activitatea puterii judecătorești. La rândul său, primind o astfel de sesizare, ombudsman–ul european poate participa în diverse comitete având rol de expert și dispunând de drept de vot consultativ.

Potrivit protocolului asupra imunităților și privilegiilor comunității din 8 arilie 1965, conferă în art. 9 și 10 conferă membrilor Parlementului Europen imunități parlamentare clasice. Pe teritoriul statului lor de origine beneficiază de imunitate parlamentară, iar pe teritoriul unui alt stat membru de o exceptare de la orice măsură de detenție și urmărire judiciară. Art. 5 din Regulamentul Parlamentului European consacră procedura ridicării imunității parlamentare. În acest sens, s–au făcut chiar și cereri de către verzii germai și radicalii nationaliști francezi sau austrieci, dar regula instituită cutumiar de către Parlament este de a nu ridica imunitatea.

Discuția despre viitorul Europei include inevitabil și problematica Parlamentului Europen și sporirea rolului acestuia. O opinie demnă de luat în seamă este reprezentată de cea germană, care presupune parlamentizarea Europei pe sistemul bi–cameral. Acest lucru presupune:

– transformarea Consiliului European într–o cameră superioară în care membrii să fie desemnați de guvernele statelor, iar actualul Parlament Europen ales după o procedură unică să devină camera inferioară;

– în același timp, votul președintelui Comisiei se va face de către Parlamentul Europen care se va reuni în plen. Parlamentul va căpăta puteri legislative complete; aceasta ajustare constituțional-federală, putând fi chiar funcțională și realizată fără costuri politice majore.

REFORMA PARLAMENTULUI EUROPEAN CONFORM TRATATULUI CONSTITUȚIONAL

Noua Constituție Europeană – prezentare generală

În momentul debutului în mai 2002 a Convenției Europene, plasată sub egida inspiratoare a lui Valery Giscard d ’ Estaing – fost președinte al Franței între anii 1974–1981– părea un lucru irealizabil în care totuși statele membre credeau. Cu toate acestea, Giscard d’Estaing a reușit să prezinte Consiliului interguvernamental de la Thessaloniki din 21–22 iunie 2003 un proiect pentru Constituție Europeană. Acesta sublinia coerent dubla natură; parțial inter-statală, parțial federală a Europei politice în devenire. Dintre echilibrele ce se cereau găsite s–au aflat cele legate de președinția Uniunii Europene și cea a Comisiei Europene; cel dintre Europa statelor și cea a popoarelor. Textul prezentat are o continuitate sugestivă Tratatului de la Roma din 1957, Actului unic European din 1986, Tratatului de la Maastricht din 1992, Tratatului de la Amsterdam din 1997 și a Convenției de la Nisa din 2000.

Deși a avut un impact pozitiv la nivel european, rezultatul Convenției n–a prins putere încă din anul 2003 datorită ambițiilor naționale. Idee reevaluată prin apelul la bun–simț față de rezultatele unificării europene, chiar și acceptată ca și Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa, a fost supusă la vot în anul 2005. dar a fost foarte repede demolată datorită voturilor negative date de Franța și Țările de Jos.

La întrebarea dacă Europa are nevoie de o Constituție Europeană, răspunsul rezidă în necesitatea ca această imensă entitate geopolitică să–și normalizeze raporturile juridice cu restul lumii. Uniunea Europeană nu deține personalitate juridică, asemeni Comunităților Europene, în primul rând. În al doilea rând, o dată adoptată, Constituția Europeană ar ridica Uniunea Europeană la rangul Statelor Unite ale Americii, datorită consacrării juridice a unei construcții fără precedent, o unificare la nivel continental. Apoi, o Constituție este necesară deoarece Europa ar rămâne o entitate prea fluidă fără un liant. În al patrulea rând, construcția europeană necesită inevitabil o clarificare a procedurilor de decizie.

Unul din motivele pentru care s–a respins Constituția Europeană presupune absența unei guvernări eficiente în Uniunea Europeană. Substituirea progresivă a termenului „guvernare” clasicului „guvern” dovedește viziunea contemporană instabilă asupra noțiunii de putere de stat. Noțiunea de guvern ca și organizație având ca sarcină exclusivă afacerile publice într-un stat este din ce în ce mai neadaptată datorită apropierii tot mai crescânde a bunului public de către societatea civilă, fenomen care se întinde tot mai mult la nivelul planetei. În societățile asiatice; ca și în Franta, Marea Britanie, de altfel în Europa; binele public a fost identificat cu Statul.

Ideea de bună guvernare aparține însă și literaturii politice a Creștinătății medievale; reflectând o viziune paternalistă, destul de puțin compatibilă cu modernitatea sfârșitului secolului XX și începutul secolului XXI., de subsidiaritate, exprimând necesitatea ca în Uniunea Europeană să se reducă la minimum distanța dintre cei care decid și cei care se supun deciziilor luate, adică persoanele fizice ale Europei. Principiul subsidiarității prezintă un aspect dublu. Unul negativ: autoritatea în general și în stat în particular nu trebuie să împiedice persoanele sau grupurile sociale în a–și conduce, efectua acțiunile proprii, adica să își desfășoare pe cât pot energiile, imaginația, perseverența în activitatea pe care o depun atât în interesul privat cât și în general. Al doilea aspect negativ: fiecare autoritate are ca misiune să incite, să susțină și , în caz ultim, să susțină dacă trebuie actorii insuficient de capabili.

În ceea ce privește sistemul instituțional prevăzut de Construcția Europeană, aceasta dă naștere unui dubiu în viitorul legitim al Uniunii Europene, în capacitatea sa de evoluție și a unui răspuns pozitiv la întrebarea dacă viitorul UE se poate inspira din trecutul european. Deoarece Europa a dat dovadă de un permanent sentiment de misiune și de scop comun înseamnă că trebuie să–și păstreze și guvernarea colectivă europeană, precum și principiul instituționalizării colective. Uniunea Europeană acționează ca un consorțiu de guvernare, lăsând ambiguitatea să planeze de multe ori asupra multor domenii de activitate pentru a facilita compromisul. De altfel, acesta costă mult în termeni de eficiență administrativă, în alegerea priorităților europene, în aplicarea unor decizii.

Datorită disputei permanente dintre ponderea naționalului și a supranaționalului, precum și crizelor permanente dintre interesele naționale ale unor țări membre ale Uniunii Europene; adoptarea unei Constituții Europene devine irealizabilă. Spulberarea șansei unei Constituții își are rădăcinile și în deficiențele de conceptualizare, de promovare a unui concept diferit de cel național și totuși atât de necesar. Națiunile au invocat temeri de a nu da naștere unui superstat birocratic, nereprezentativ pentru națiunile cu tradiții și istorii atât de diferite.

Franța a spus „nu” în numele interesului național și în virtutea unei idei preconcepute, conform căreia Europa trebuie fondată pe proiecțiile franceze. La rândul ei, Germania a dat dovadă de același populism, iar Marea Britanie a admis ca votarea Constituției va avea un rezultat negativ.

Europa nu reprezintă o democrație în sensul unei vaste populații care a aderat la forma democratică de guvernământ. Construcția culturală, setul de valori proprii fiecărui stat membru al Uniunii Europene subliniază faptul că Europa îmbină instituțional mai multe democrații, fiind

mai mult decât o confederație de state suverane, cu popoare reprezentate în Parlamentul European și în societățile civile regionale, organizate în state care sunt centrul activ al Uniunii.

Ceea ce Europa cere este Constituția ce insistă pe pluralismul transnațional și nu pe o filozofie politică pentru sine.

Democrația la care se referă adoptarea noii Constituții Europene se referă la următoarele aspecte:

– recunoașterea reciprocă a identității tuturor membrilor;

– promovarea unei comunități de proiecte , a căror sursă o reprezintă fondul european de valori politice și economice comune și nu cel al identității;

– partajarea procesului de guvernare din Uniunea Europeană pe orizontală, nu doar de sus în jos- între Uniunea Europeana și state.

Analizate pe rând, aceste aspecte reflectă anumite explicitări.

– recunoașterea reciprocă a identității tuturor membrilor înseamnă a recunoste alteritatea, multiplicitatea unității europene. Din acest punct de vedere, democrația înseamnă a recunoște pe celalalt și nu fuziune, presupune cunoașterea și împartășirea identității culturale și politice a celorlalți.

– implementarea la nivel politiv, economic și social a valorilor comune;

– există arii sociale, politice și economice unde ierarhia guvernării este inoportună, cu atât mai mult cu cât principala cauză care se aduce instituțiilor europene este de a splubera sfera națională, iar normele naționale de a spulbera normele naționale. Dincolo de colaborarea pe orizontală, trebuie să existe un permanent dialog între parlamentele și guvernele statelor europene, aspect ce trebuie clar specificat în Constituție. Așadar, rolul Consiliului interguvernamental– devenit for de decizie treptat – se va reduce suficient pentru a permite transnaționalului să se manifeste efectiv, în concordanță cu semnalele democrației la nivel european.

În 1944, cu prilejul expunerii proiectului unificării europene, Churchill se întreba dacă ceea ce ar rezultat din unificarea statelor membre ar purta denumirea de „imperiu” sau „republica”. Sensul republicii în istoria europeană după 1979 s–a redus la a desemna forma de guvernare opusă monarhiei. Sursa etimologică „Res publica” înseamnă bun public, bun de folosință pentru o comunitate umană, implicit în proiectul Comunității Europene. În ceea ce privește noțiunea de imperiu, aceasta se referă la desemnarea unei identități cu ințeles valoric și nu teritorial–administrativ; văzut astfel ca o comunitate de valori, de cultură, de civilizație.

Comunitatea Europeană reprezintă unitatea în diversitate, esența comunității, implicând diversitatea și unitatea deopotrivă. Comunitatea înseamnă articulare a libertăților, libertatea

implicând atât diferența, cât și exprimarea ei. De asemenea, implică comuniunea, adică unificarea în părți diferite ale statelor.

Comunicatul Comisiei Europene din 04.12.2002

Conform Comunicatului Comisiei referitor la arhitectura instituțională de la Bruxelles din 04.12. 2002; s–a avut în vedere viitorul Tratat Constituțional, precum și impactul acestuia asupra Uniunii Europene per ansamblu. Cheia proiectului european îl reprezintă extinderea procesul de aderare al Uniunea Europeană în condițiile păcii, solidarității, dezvoltării economice într–un cadru instituțional just, sigur si democratic.

Înainte de toate, Comisia intenționa să încurajeze reflecția asupra obiectivelor și misiunilor Uniunii Europene. În momentul în care Conventia examinează rezultatele grupurilor de lucru în acest sens, precum și evocă structura viitorului Tratat constituțional; Comisia simte că trebuie să contribuie la aceste dezbateri prezentând modificările cadrului instituțional care i se par necesare pentru aprofundarea proiectului european.

Instaurarea monedei Euro, aprofundarea pieței interne, coordonarea politicilor economice, apropierea politicilor fiscale și sociale, solidaritatea între țările și regiunile Europei, punerea în aplicare a politicilor de mediu și afirmarea unui model european de societate reprezintă adevărate evoluții pe deplin dorite de catre cetățenii europeni, necesare echilibriului proiectului european. Uniunea Europeană trebuie să aprofundeze un proiect in care să se regăsească cetățenii ei și care să le aducă prosperitatea, solidaritatea și respectul unei anumite calități a vieții care să–și aibă rădăcinile în protejarea mediului, existența unor servicii de interes general de calitate și accesibile tuturor și a unui nivel de protecție socială.

Se pun mai multe întrebări: cum se poate păstra pacea și securitatea?; cum se pot combate crimele și traficul organizat?; cum poate dispărea sărăcia?; cum se pot oferi șanse egale femeilor ca si bărbaților?; cum se poate proteja mediul?; dar a calității și securității produselor?. La toate acestea, Uniunea Europeană trebuie să–și consolideze și să–și păstreze integritatea. În acest sens, Comisia a identificat trei misiuni fundamentale pentru viitorul Europei:

– consolidarea modelului de dezvoltare economică și socială care garantează cetățenilor prosperitate și solidaritate;

– dezvoltarea spațiului de libertate, de securitate și de justiție care va da sens noțiunii de cetățenie europeană;

– exercitarea de către Uniunea Europeană a responsabilității unei veritabile puteri mondiale.

În ceea ce privește instituțiile europene, se cere reorientarea misiunilor fundamentale ale acestora, precum și reformarea acestora în profunzime. Se subliniază caracterul inovator și echilibriul construcției comunitare, care nu organizează separarea, ci împărțirea puterilor. Pe scurt; puterea legislativă aparține Parlamentului European, dar și Consililui; de asemenea, acesta

din urmă împarte puterea executivă cu Comisia Europeană care dispune de monopolul inițiativei legislative, în timp ce punerea în aplicare a politicilor revine administrațiilor naționale și regionale. Aceasta perspectivă trebuie să permită cetățenilor identificarea responsabilităților ce le revin in procesul decizional al unei Uniuni Europene transparente, mai aproape de cetățeni și mult mai simplificată ca și regulament de funcȚionare.

Pentru a consolida modelul dezvoltării economice și sociale al Uniunii Europene, pentru a urmări realizarea spațiului european de libertate, de securitate și de justiție; precum și pentru a permite Uniunii exercitarea responsabilităților unei puteri mondiale; Comisia propune simplificarea modalităților de acțiune ale Uniunii și reformarea instituțiilor, cu respectarea echilibriului instituțional actual.

Cu o arhitectură semi-federală, confederală, interguvernamentală, transnațională, unică și multiplă în același timp, diversificată, Uniunea Europeană este un corp în mișcare. Pace, dezvoltare economică, stabilitate politică, atașamant față de principii de progres și dezvoltare durabila, cunoaștere mutuală, politică externă și de securitate comună – iată aspecte deosebit de importante de care Europa are nevoie cu desăvârșire.

Succesul instituționalismului european rezidă în capacitatea dovedită de a integra interesele unor formațiuni statele într–o puternică familie europeană; promovând identitatea de sine– politică, instituțională, economică, socială, culturală -, precum și în promovarea unor metode de lucru care cultivă negocierea și cooperarea până la integrarea finală a tuturor intereslor.

Instituționalismul european nu este doar o specificitate exclusiv europeană, dimpotrivă, reprezintă o valoare universală deoarece derivă din stabilitate și constructivitate, reunește principii, negociere, chiar și compromis, asociere pozitivă de fapte, societăți, comunități umane darnice de prosperitate și evoluție. Buna guvernare justifică cedarea de suveranitate, făcându-se în cercul comun al încrederii ca voință de buna guvernare și de progres civilizat se regăsește la toți membrii europeni. Doar aceasta poate impune ca valabile și totodată reale valori de cooperare, negociere, interese și scopuri comune, asociere pozitivă de idei; fără a le transforma în sloganuri și – sau pretexte pentru interese care au foarte puține aspecte în comun cu acestea, poate chiar deloc.

Așadar, guvernarea colectivă, integratoare de interese multiple – ale națiunilor, ale sferelor, sociale și politice, de la simplul cetățean până la mediile de afaceri; căutând expres buna guvernare și oferind progres și stabilitate– acestea reprezintă marile și adevăratele atuu–uri,

precum și principii ale Uniunii Europene, prin care aceasta se poate impune pe scena mondială, atât ca partener care participă incontestabil la reconfirmarea ordinii mondiale; cât și ca experiment politic fără precedent.

Rolul Parlamentului European după Tratatul Constituțional

La 14 februarie 2000 se deschidea Conferința Interguvernamentală pentru pregătirea lucrărilor Consiliului European din cadrul președinției franceze, care urma să aibă loc între 7 și 10 decembrie același an. Consiliul European de la Nisa avea sã marcheze primul pas în demersul istoric de sistematizare a politicilor europene, a delimitării competențelor instituțiilor și membrilor săi, a cadrului decizional, dar și de consfințire, printr-un act constituțional, a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor săi. 

Documentul final care a rezultat dupã Nisa nu a fost considerat, la acea dată, satisfăcător pentru a răspunde tuturor provocărilor unei Europe extinse la 27 membri. De aceea, concluziilor Consiliului European s-a atașat Declarația de la Nisa privind viitorul Europei. Aceasta deschidea calea spre negocieri ulterioare asupra unui document care să atingă acele aspecte rămase nerezolvate.

La 15 decembrie 2001 avea loc Consiliul European de la Laeken , Belgia, care s-a finalizat prin adoptarea Declarației de la Laeken privind viitorul Europei și care convoca o Convenție Europeană pentru a dezbate, într-un cadru democratic care includea și reprezentanți ai statelor pe atunci candidate, problemele legate de direcția dorită de dezvoltare a Uniunii. La 28 februarie 2002 avea loc sesiunea inaugurală a Convenției, care urma să se finalizeze la 20 iulie 2003 prin prezentarea, în fața Consiliului European, a proiectului de Tratat în vederea implementării unei Constituții Europene.

Consiliul European de la Salonic a adoptat textul Tratatului la 18 iunie 2004, iar semnarea oficială a Tratatului, care a urmat unei perioade de negocieri interguvernamentale în cadrul Consiliului Uniunii, a avut loc la 29 octombrie 2004 la Roma, în cadrul președinției olandeze. Din acel moment, statele membre aveau doi ani la dispoziție pentru ratificare.Procesul de ratificare variază de un stat membru la altul, în funcție de tradiția democratică a fiecăruia. Astfel, în timp ce majoritatea statelor au recurs la votul parlamentar, statele adepte ale democrației directe au optat pentru metoda referendumului național. Până în prezent (1 ianuarie 2006), 13 din cele 25 de state membre au ratificat Tratatul: Austria, Cipru, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Slovacia, Slovenia și Spania.

Tratatul constituțional va intra în vigoare după ratificarea de toate statele membre. Dacă însă, doar 80% din statele membre îl vor ratifica într-un interval de 2 doi ani, trebuie găsită o soluție politică pentru toate statele membre.

. La douã săptămâni dupã eșecul referendum-urilor din Franța și Olanda, Consiliul European din 16-17 iunie 2005 decide lansarea unei perioade de reflecție în cadrul căreia să aibă loc dezbateri naționale care să antreneze cetățenii, partenerii sociali, instituțiile în vederea găsirii unei soluții pentru viitorul Uniunii. În plus, în septembrie 2005, Parlamentul European decide și la stabilirea unei perioade de reflecție și a unui grup însărcinat cu structurarea contextului analizării dezbaterii asupra viitorului Uniunii. Astfel, pentru a relansa dezbaterea asupra viitorului Europei, grupul de reflecție a propus organizarea unei serii de conferințe între parlamentele naționale și cel european, denumite Foruri Parlamentare. Primul asemenea Forum ar urma să aibă loc în primăvara lui 2006, înaintea Consiliului European din iunie. De asemenea, Parlamentul cere statelor membre să organizeze întâlniri publice și dezbateri cu presa– Foruri pentru cetățeni –la nivel național, regional și local.

  Concluziile perioadei de reflecție ar trebui prezentate în a doua parte a lui 2007, astfel încât, în cazul în care din dezbateri va rezulta revizuirea extensivã a textului, un mandat sã poatã fi pregãtit pentru o nouã Conventie, care sã aibã loc în timpul lui 2008. Oricare vor fi concluziile perioadei de reflectie, Parlamentul consideră că cel mai târziu în 2009, Constituția ar trebui să intre în vigoare.

Principalele beneficii ale adoptării unei Constituții pentru Europa

Dezbaterea existentă la nivel european asupra adoptării unei Constituții europene indică faptul că se vorbește despre un alt fel de construcție politică, mai integrată și mai evoluată decât o simplă cooperare interguvernamentală. Se speră creșterea constiinței europene, de cooperare și solidaritate precum și intensificarea sentimentului identității europene.

Pentru prima oară în istoria sa, Uniunea Europeană ar obține personalitate juridică, fiind recunoscută ca entitate de sine stătătoare la nivel internațional, fapt ce i-ar conferi un plus de coerență și coeziune în dialogul internațional și în delegațiile internaționale.

  Adoptarea unei Constituții ar constitui un succes al democrației, prin extinderea atribuțiilor Parlamentului European la noi arii de legiferare, precum și prin extinderea procedurii

de co-decizie la mei multe domenii. Adoptarea unei Constituții ar constitui un pas înainte în descurajarea euro-scepticismului tot mai accentuat în ultima perioadă, prin implicarea, cu eforturi substanțiale la nivel instituțional și transferul de compentențe la nivel comunitar.

Constituția reprezintă o etapă esențială în construcția politică a Uniunii Europene, răspunzând provocărilor unei Uniuni extinse de 25 de State Membre (cărora li se vor alătura în 2007 și România și Bulgaria) având peste 450 milioane de cetățeni, o uniune care își propune să fie un „global player” important atât din punct de vedere economic, cât si politic.

Convenția Europeană de la Bruxelles din 18. 07. 2003 are ca obiect de lucru: Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa.

Tratatul Constitutional cuprinde cinci părți principale și anume:

Introducere (Preambul);

Titlul I – Obiective, valori, metode;

Titlul II – Drepturile fundamentale comune (Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene);

Titlul IV – Politicile și categoriile de competențe;

Titlul V – Prevederile finale.

În ceea ce privește instituțiile europene, Tratatul Constituțional prevede în rezumatul acestuia următoarele:

– Parlamentul European va cuprinde 750 de membri începând cu 2009, proporția repartițiilor fiind în avantajul țărilor mici;

– în cadrul Consiliului European se introduce funcția de președinte permanent;

– Consiliul de Miniștri va deține un ministru per stat neutru;

– Comisia Europeană va deține un repezentant până în anul 2014, ulterior 2-3 din numărul statelor având să–și numească reprezentanții pe criterii geo–demografice; astfel; într–o uniune cu 27 de state, Comisia să conțină 27 de comisari.

– Curtea de Justiție va deține atribuții sporite.

Transparența lucrărilor instituțiilor europene este esențială și presupune:

– respectarea principiului deschiderii de către instituțiile, agențiile și organismele Uniunii Europene în vederea implementării unei bune guvernări, precum și în vedera participării societății civile;

– Parlamentul European, precum și Consiliul de Miniștri se întrunesc în ședințe publice atunci când examinează și adoptă o propunere legislativă;

– fiecare cetățean al Uniunii, persoană fizică sau juridică cu reședința sau sediul social întru–unul din statele membre, dețin dreptul accesului la documentele instituțiilor, organismelor și agențiilor acestora, în condițiile stabilite de aceasta;

– legea europeană stabilește principiile generale și limitele care reglementează exercitarea dreptului de acces la documentele instituțiilor, organismelor și agențiilor Uniunii Europene;

– fiecare instituție își stabilește în regulamentul de procedura dispozițiile privind accesul la documentele sale, în conformitate cu legea europeană.

Capitolul IV al Tratatului Constituțional se referă la prezentarea instituțiilor europene potrivit noilor aspecte ce li se adaugă. Potrivit art. 18 al Tratatului Constitutional, Uniunea Europeană dispune de un cadru instituțional ce are drept scop:

* urmărirea și promovarea intereselor Uniunuii Europene;

* servirea intereselor Uniunii Europene, ale cetățenilor săi și ale statelor membre;

* asigurarea coerenței, eficacității și continuității politicilor și acțiunilor întreprinse în vederea implementării obiectivelor Uniunii Europene.

Acest cadru instituțional, prin instituțiile ce acționează în limitele stabilite de Constituție conform procedurilor și condițiilor prevăzute de aceasta, cuprinde:

1. Parlamentul European,

2. Consiliul de Miniștri;

3. Consiliul European;

4. Comisia Europeană;

5. Curtea de Justiție.

1. Potrivit Tratatui Constituțional, Parlamentul European deține următoarele caracteristici:

* împreună cu Consiliul de Miniștri; exercită funcțiile legislativă și bugetară, precum și de control politic și îndrumări consultative, conform condițiilor stabilite prin Constituție;

* Parlamentul European alege președintele Comisiei Europene;

* Parlamentul European își alege președintele și biroul din membrii săi;

* membrii Parlamentul European sunt aleși prin scrutin liber și secret pentru un mandat de cinci ani prin intermediul votului universal direct al cetățenilor europeni;

* reprezentarea cetățenilor europeni este asigurată în mod proporțional degresiv, respectând pragul minim de patru membri pentru fiecare stat membru;

* numărul de membri ai Parlamentului European nu trebuie să depășească 736.

Conform art. 48 al Convenției Europene de la Bruxelles, Mediatorul European-numit de către Parlamentul European– primește plângerile, nemulțumirile cetățenilor europeni cu privire

la situațiile administrării defectuoase la nivelul instituțiilor, organismelor sau agențiilor Uniunii Europene. Îndeplinindu–și atribuțiile în deplină independență, mediatorul european anchetează plângerile și realizează un raport cu privire la aceasta. Procedează la anchetele pe care le consideră necesare, atât din proprie voință, cat și în urma plângerilor înaintate de vreun membru al Parlamentul European, cu excepția faptelor care fac obiectul unei proceduri jurisdicționale.

În cazul care Mediatorul European constată o administrare defectuoasă, sesizează instituția, organismul sau agenția în cauză, în termen de trei luni acestea având obligația de a – și comunica opinia legată de situația luată în discuție. Apoi, mediatorul trimite un raport Parlamentului European, precum și instituției, organismului sau agenției în cauză. De asemenea, persoana care a înaintat plângerea este informată cu privire la rezultatul anchetei.

Competiția pentru integrarea intereselor este acută. Agenda de activități, de politici a Uniunii Europene s–a extins enorm și continuă să o facă. Din ce în ce mai mult interele administrative și politice își cer atât lansarea lor ca politici ale Uniunii Europene, cât și ca parte în luarea deciziilor privind procesul de elaborare. După anul 1992, Comunitatea Economica Europeană s–a transformat în Uniunea Europeană într–un dublu sens: primul – din Comunitate în Uniune, iar al doilea, dintr–un sistem a cărui preocupare era administrarea lucrurilor într–un sistem a cărui preocupare este guvernarea unei mase sociale a oamenilor. Iată noul rol al Uniunii Europene și anume: oferirea de servicii și bunuri publice– de la moneda unică la securitate și crearea de politici publice. În privința integrării intereselor sociale, Uniunea Europeană a realizat mai puține progrese decât în privința guvernării colective.

Sistemul Uniunii Europene este remarcabil prin faptul ca realizează integrarea interelor instituționale ale actorilor europeni. Până și cele mai noi instituții europene, care sunt cea a politicii externe și de securitate comună, privilegiază interesele nationnale, însă furnizează Comisiei Europene și Parlamentului European canale de recepție a dezideratelor politice și administrative.

Pe de altă parte, sistemul instituțional al Uniunii Europene a devenit tot mai inovativ în ceea ce privește integrarea intereselor sectoriale. Una din trăsăturile esențiale ale modificării înspre asa numita „instituție post–modernă” ca răspuns la impactul globalizării îl reprezintă renunțarea la teritorialitate. Apar rețelele specializate pe politici transguvernamentale, astfel Uniunea Europeană trebuie să integreze o diversitate de interese naționale.

În 2005 Parlamentul și Consiliul au decis asupra unui statut unitar pentru toți membrii, care să elimine disparitățile existente între regimurile naționale ale statelor membre și care să

asigure mai multă transparență în remunerarea acestora. Noul statut va intra în vigoare dupa alegerile din 2009. Salariul membrilor este stabilit la 7000 Euro pe lună, punând capăt diferențelor dintre Statele Membre. Impozitul pe venit va intra la bugetul UE.  De asemenea, cheltuielile de transport nu vor mai fi rambursate pe baza unui tarif uniform, ci în funcție de costurile reale ale deplasarii. Se creează un fond de pensii din cotizațiile plătite Parlamentului. Cu toate acestea, art. 25 din statut prevede ca deputații care sunt realeși pentru un nou mandat

pot opta pentru menținerea regimului național în vigoare până în 2009 in ce priveste indemnizația de membru al Parlamentului European și diverse cotizații, cu condiția ca decizia lor în acest sens să fie comunicată în scris președintelui Parlamentului European în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a noului statut.  

Parlamentul European este singura instituție europeană căreia i–a sporit considerabil competențele atât prin modificarea tratatelor constitutive, cât și prin acordurile interinstituționale. Tratatele de la Roma stabilise Parlamentului European doar competențe de control și deliberare. În prezent, competență bugetară a acestei instituții ocupă un loc important în atribuțiile Parlamentului. Aceasta îi permite, daca nu să se impună, măcar să negocieze de la același nivel cu Consiliul, fiind instrumentul prin care se poate exprima voința Parlamentului 15.

Articolul 203 din Tratatul CEE anul 1957 nu acorda Adunării, în prezent Parlamentul European, decât o competență consultativă. Își stabilea și elabora proiectul cheltuielilor proprii instituției, însă proiectul de buget era elaborat de către Comisie. Consiliul era cel care hotăra definitiv bugetul, după ce îl trimitea spre dezbatere Adunării. Datorită modificării dispozițiilor financiare ale Tratatului de la Luxemburg din 22. 04. 1970 și a Tratatului de la Bruxelles din 22. 07. 1975; Adunarea a devenit codeținătoare a autorității bugetare. În ceea ce privește chestiunea bugetării unor cheltuieli, deși art. 199 al Tratatului C.E.E. impune Comunității principiul clasic al universalității bugetare, aceasta girează resurse echivalente cu aproape 25% din buget astfel:

– cheltuielile acoperite de CECO;

– operațiunile de împrumuturi;

– cheltuielile Fondului European de Dezvoltare. Parlamentul european nu contenește să reclame integrarea în Bugetul general al Comunităților Europene a tuturor acestor credite care scapă procedurii bugetare instituite prin tratatele din 1970 și 1975.

După elaborarea tratatului din 1970 a fost întocmită o clasificare a cheltuielilor în

obligatorii și neobligatorii. Pe măsura instaurării unor politici comune, problema cheltuielilor a suscitat un litigiu permanent între Parlament și Consiliu. Totodată, Parlamentul European a

15 H Wallace, (2004), Problemele politice în U.E., Chișinău, Editura Arc

început să conteste clasificarea unor linii bugetare ale politicii agricole comune. Astfel, prin Tratatul de la Luxemburg, Parlamentul European poate propune modificări la proiectul de buget propus de Consiliu, însă în privința cheltuielilor neobligatorii (care decurg din actele adoptate de

instituții), Parlamentul are ultimul cuvânt. Prin Tratatul de la Bruxelles, Parlamentului European i s – a acordat dreptul de a respinge întreg bugetul. Din acest moment, Parlamentul împarte cu Consiliul competențele bugetare dupa un anumit mecanism. Declarația comună a Parlamentului, Consiliului și Comisiei din 30 iunie 1982 pledează pentru evitarea reînvierii conflictelor pe teme bugetare, care, de altfel, se repeta încă din 1975.

Printr–o majoritate a membrilor și prin două treimi de sufragii exprimate, Parlamentul European poate respinge proiectul de buget în intregime sau să ceară Comisiei să–i prezinte un nou proiect propus spre aprobare Consiliului. Aceasta poate cauza perturbări la nivelul instituțiilor europene, în special dezacorduri politice importante între Parlament și Consiliu. „după transferarea către Parlament a competenței de a descărca Comisia (art. 206 al TCE din Tratatul de la Bruxelles), Consiliul nu mai intervine decât pe calea unei simple recomandări” 16. În același timp, art. 206 al TCE, cu privire la Curtea de Conturi, confirmă expres competența pe linia controlului permanent al executării bugetului pe care Parlamentul o exercită prin intermediul comisiei sale de control bugetar.

Tratatul din 1970 a transferat Comunității o parte care ajungea până la 1% din produsul taxei pe valoare aadugata percepută de statele membre. Sub aspectul creșterii excesive a cheltuielilor făcute în numele politicii agricole comune și ca urmare a creării sau întăririi unor diverse politici comune, acest plafon de 1% a fost atins, drept pentru care chestiunea insuficienței resurselor proprii Comunitatilor a aparut tot mai pregnant. Prin hotărârea Consiliului din data de 7 mai 1985, ratificată de statele membre, rata maximală de mobilizare a resurselor proprii provenind din taxa pe valoare adaugată a fost ridicată la 1, 4%, iar de la 1 ianuarie 1988 hotărârea Consiliului alături de ratificarea statelor membre a ridicat aceasta taxă la 1, 6%.

Consiliul European întrunit la Bruxelles în februarie 1988 a convenit asupra unui ansamblu de măsuri destinate asigurării finanțării viitoare a Comunității, în special fiind vorba de instaurarea unei noi categorii de resurse proprii sub forma unui procent din produsul intern brut al statelor membre. În plus, s- au luat măsuri în ceea ce privește limitarea cheltuielilor agricole și a disciplinei bugetare. Toate acestea și–au găsit expresia în acordul interinstituțional asupra procedurii bugetare încheiat în iunie 1988 între cele trei organe participante la această

16 J Palkmans, (2003), Integrare Europeană. Metode și analiză economică, Institutul European din România

procedura și anume: Parlamentul European, Consiliul și Comisia Europeană.

Procedura bugetară se bazează pe articolul 272 al Tratatului Uniunii Europene, anterior articolul 203 al tratatului instituind Comunitatea Economică Europeană. Bugetul este partajat în

cheltuieli obligatorii (reprezentate de cele agricole, care consumă bugetul Uniunii Europene) și

obligatorii. Parlamentul European poate depune o cerere de modificare a cheltuielilor doar prin majoritate absolută a membrilor săi. De asemenea, are dreptul de a amenda prima propunere bugetară pentru cheltuielile neobligatorii, cu mențiunea însă ca acesta are un cuvânt de spus în ceea ce privește domeniile cheltuitoare de sume mari, putând astfel impune constrângeri efective.

În 1988, Parlamentul European, Consiliul de Ministri și Comisia Europeana au semnat un Acord inter–instituțional pentru Comisia Bugetară. Acest acord a instituit cadre de lucru pentru activitatea financiară anuală; a asigurat plafoane pentru cheltuielile obligatorii și cele neobligatorii. Această balanță între cele două tipuri de cheltuieli demonstrează influența de care se bucura Parlamentul European în privința deciziilor luate în procedura bugetară.

Reforma privind bugetul Uniunii Europene în prezent se referă la faptul că deși Comisia Europeană deține responsabilitatea adoptării acestuia in proporție de 80 %, aceasta împarte atribuțiile cu statele membre Uniunii. Runda anuală bugetară pentru 2008 începe oficial pe 2 mai 2007, când Comisia trebuie să prezinte proiectul preliminar de buget. Consiliul își va prezenta propunerea proprie în iulie, iar negocierile asupra sumelor încep cu adevărat în septembrie. Două lecturi au loc la Parlament și la Consiliu; iar Parlamentul European își da acordul final în plen în luna decembrie același an. În esență, Parlamentul European poate influența în totalitate cheltuielile la nivel european prin adoptarea sau respingerea bugetului acesteia. 

Deputații europeni finlandezi Ville Itälä (PPE) și Kyösti Virrankoski (ALDE) au început să lucreze asupra priorităților bugetului pe anul viitor și, până la sfârșitul anului, vor fixa sumele finale în euro. Deputatul Kyösti Virrankoski este responsabil cu bugetul Comisiei Europene, iar Ville Itälä cu bugetul Parlamentului European, precum și bugetul celorlalte instituții europene.

Bugetul Uniunii Europene în 2008 se va axa pe îmbunătățirea competitivității acesteia prin investiții în cercetare și dezvoltare, programe care să ilustreze că unele aspecte, cum ar fi globalizarea, se vor putea implementa doar prin sporirea competitivității și a educației. Bugetul Parlamentului european de–a lungul anului 2008 nu se va referi la extindere, ci mai degrabă la menținerea sa la nivelul celui din 2007, insistând însă pe sprjinirea contribuabililor prin responsabilitate și încredere. În opinia celor doi deputati europeni, legislația trebuie simplificată și accelerată, administrația trebuie să fie mai eficientă și diviziunea muncii în cadrul acesteia trebuie clarificată.

CONCLUZII

Destinul Parlamentului European este clar legat de cel al construcției europene. Dacă s- a realizat alegerea parlamentarilor europeni prin vot universal începând cu 1979 nu se datorează doar pentru că exista dinamica organelor parlamentare. Situația arată faptul că popoarele celor șase state (Franța, Germania, Italia, Regatul Țărilor de Jos, Luxemburg, Belgia) au dorit laolaltă și în același timp aprofundarea și lărgirea Comunității. Această comunitate nu poate fi compusă decât din state care practica democrația parlamentară. Astfel, este inevitabil ca suprastructura care se elaborează la Bruxelles, Luxemburg și Strasbourg să comporte deopotrivă un organ parlamentar, care nu este altceve decat o sinteză a structurilor parlamentare naționale. Sufragiul electoral din 1979 reprezintă instrumentul modern de legitimare a puterii europene în raport cu cea la nivel național.

Uniunea Europeană reprezintă o organizație de state independente, dar care își adună forțele pentru formarea unei puteri și influențe mondiale, ceea ce singure, națiunile nu le–ar fi realizat niciodată. Punând laolaltă idealuri comune, de suveraneitate, de apărare comună; Uniunea Europeană a dat naștere instituțiilor europene în vederea soluționării chestiunilor pe domenii de activitate, pentru ca interesele să fie soluționate în mod democratic la nivel european. Uniunea Europeană este o entitate complexă în care suveranitatea este partajată între instituțiile Uniunii și statele membre. Își are propriul sistem instituțional prin care se iau decizii privind toate domeniile de responsabilitate prevăzute de Tratate specifice.

Triunghiul instituțional– Comisia Europeană, Consiliul european și Parlamentul European – creează legile și politicile conducerii pe de–a întregul a Uniunii Europene. În principal, Comisia este cea care propune legi noi, însă Parlamentul și Consiliul le adoptă.. Responsabilitățile instituțiilor europene sunt regăsite în tratate și reprezintă fundația a tot ceea ce realizează Uniunea Europeană.

Înainte de toate, Parlamentul European reprezintă forumul democrației europene. Din dorința de a–și spori puterile, a impus de fapt schimbarea structurilor europene având ca susținere catățenii Uniunii Europene. Vreme de aproape 50 de ani, Parlamentul Europen s–a manifestat ca și garant al drepturilor omului, ca vector al integrării europene și ca promotor al redresării Europei în conformitate cu valorile social, politice, culturale și economice comune.

Este foarte necesară clarificarea rolurilor și responsabilităților instituțiilor pentru cele trei instituții – Parlamentul European, Consiliul și Comisia – care îndeplinesc astăzi sarcinile legislative și executive ale Uniunii Europene. Viitorul Tratat Constituțional va trebui să țină cont de misiunile importante exercitate să bulverseze echilibriul instituțional actual. Ele respectă

latura deosebită a Uniunii Europene, bazată pe dubla legitimitate a statelor și popoarelor. Începând cu acquis–ul construcției europene la o restructurare a tratatelor actuale se va ajunge la un tratat constituțional în care se introduce noua arhitectură institutională a Uniunii Europene.

Proiectul european trebuie să fie clar identificat. Comisia apreciază ca expresia „Uniunea Europeană” pe care cetățenii statelor membre și statelor candidate au învățat să o cunoască descrie foarte bine finalitatea acestuia. Comisia Europeană propune Convenției să se pronunțe asupra devizei comune a Uniunii Europene, care poate fi „Pace, Libertate, Solidaritate”. Convenția poartă responsabilitatea imaginii Uniunii Europene viitoare: o Uniune a cărei state membre, unite prin politici comune și grupate prin instituții puternice rîmâne capabilă să–și depășească propriile divergențe pentru a răspunde asteptărilor populației statelor sale membre.

În ceea ce privește evoluția instituțională, Raportul Comisiei din 04. 12. 2002 de la Bruxelles propune crearea unei funcții de Secretar al Uniunii Europene, vice–președinte al Comisiei Europene; care să beneficieze de un statut aparte. Acesta ar trebui desemnat prin comun acord de către Consilliul European și de către Președintele desemnat al Comisiei Europene. Respectivul secretar va răspunde în fața Președintelui Comisiei, cât și în fața Consililui European –cele două mari instituții europene având abilitatea de a pune capăt acestei funcții. Ca și membru al Comisiei, acesta va răspunde în fața Parlamentului European în numele responsabilității colective a colegiului. Această dublă responsabilitate a Secretarului Uniunii Europene face posibilă o evoluție instituțională importantă, care ține cont de specificul politicii externe și de securitate comună.

Referitor la reforma instituțiilor, Comisia își confirmă atașamentul față de echilibriul instituțiilor și separarea puterilor, caracteristici ale construcției europene durabile. Între cooperarea interguvernamentală și structurile federale, metoda comunitară a știut să–și croiască un drum care asociază eficacitatea și respectul identităților naționale. Orice proiect de reformare a instituțiilor trebuie să respecte acest echilibriu și să evite crearea de noi instanțe care să facă mecanismul decizional mai puțin lizibil și mai puțin eficient. Este vorba de păstrarea originalității sistemului întărind responsabilitatea fiecărei instituții în parte și permițându–le să răspundă eficient provocărilor lărgirii Uniunii Europene. Conform acestui raport, Parlamentul European trebuie să fie configurat în funcția legislativă, prin generalizarea procedurii codeciziei.

Principiul procedurii electorale uniforme în toate statele membre pentru alegerea parlamentarilor europeni trebuie reafirmat în Tratatul Constituțional. Decizia Consililui cu privire la modificarea actului despre alegerea reprezentanților Parlamentului European prin sufragiu universal direct permite aplicarea imediată a unui sistem electoral mult mai omogen. Este de dorit ca statele membre sa îl aprobe cât mai repede posibil, în conformitate cu regulile lor constituționale, pentru ca alegerile din 2004 să se desfășoare pe baza acestei noi proceduri electorale.

Pentru viitor, Comisia Europeană confirmă că ar fi de mare interes pentru Uniunea Europeană ca un anumit număr de deputați europeni să fie aleși pe liste europene prezentate, în toată Uniunea, tuturor electorilor europeni. Astfel, aceștia vor trebui să–și exprime două sufragii: unul în nume național și unul pentru deputații ce trebuie aleși pe aceste liste transnaționale. Recurgerea la o astfel de organizare a alegerilor europene va contribui la aprofundarea democrației la nivel european.

În sistemul democrației parlamentare, specific statelor membre ale Uniunii Europene, controlul pe care parlamentele naționale îl exercită asupra guvernelor este cel mai bun mijloc de a–și marca influența asupra activităților Uniunii Europene. Astfel, Comisia Europeană va răspunde cererilor parlamentare care vizează întărirea dialogului între instituțiile europene și parlamentele naționale. De altfel, Comisia Europeană apreciază ca transparența lucrărilor Consiliului asupra problemelor legislative va permite parlamentelor nationale sa urmareasca mult mai eficient evoluția discuțiilor Consiliului. Controlul acțiunilor guvernelor va fi întărit de instituțiile de legătură directă între parlamentele naționale și delegațiile naționale din Consiliu.

După cum a propus grupul de lucru al Convenției, Comisia Europeană consideră de dorit ca parlamentele naționale să joace un rol în controlul respectării principiului susidiarității, fără însă a se pronunța asupra oportunității propunerilor. Comisia estimează ca refecțiile Convenției ar trebui să se ghideze spre o apropiere a parlamentelor naționale de comportamentul afacerilor europene. În afara respectivelor propuneri examinate de către grupurile de lucru, trebuie aprofundate de către Comisia Europeana două teme de interes particular pentru parlamentele naționale. Acestea sunt:

* ameliorarea instrumentelor de coordonare a politicilor economice la nivel europen trebuie să fie însoțită de întărirea cooperării între Parlamentul European și parlamentele naționale;

* parlamentele naționale trebuie să–și exprime punctul de vedere asupra modalităților de finanțare a Uniunii Europene.

Față de propunerea prezentată de către președintele Convenției privind structura viitorului Tratat Constituțional – din 28 octombrie 2001 -, Comisia Europeană estimează că ar fi bine să se pregătească un tratat constituțional simplu și lizibil, stabilind o personalitate juridică

unică pentru Uniunea Europeană. După cum prevede proiectul, Comisia Europeană enunță într–un text de natură constituțională a valorilor si drepturilor fundamentale asupra cărora Uniunea Europeană își fondează acțiunile.

De la dezbaterile din primăvara anului 2002, Comisia Europeană a stabilit riscul unei delimitări a competențelor ce ar putea să aducă rigidități excesive funcționării Uniunii Europene. Important este ca viitorul tratat constituțional să nu depășească competențele înțelegerii misiunilor esențiale ale Uniunii Europene de către cetățenii săi. Comisia Europeană recomandă o prezentare a competențelor prin care să reiasă diferitele nivele de intensitate ale acțiunii Uniunii Europene și să–i șteargă responsabilițile, fără a introduce elementele de rigiditate inerente competențelor. Tratatul ar putea face distincție între politicile principale ale Uniunii Europene, politicile însoțitoare și acțiunile complementare. Astfel, s–ar permite sublinierea faptului ca în numeroase domenii, Uniunea Europeană nu dispune decât de puteri limitate.

Pre–proiectul Tratatului Constituțional prevede înlocuirea tratatelor existente. Este totuși necesar a se păstra acquis–ul a 50 de ani de integrare. În afara unei dispoziții generale asupra obiectivelor, pre–proiectul Tratatului Constituțional prezentat de Convenție descrie politicile comune, nu în partea arhitecturală constituțională, ci separat. În plus, viitorul tratat nu se identifică cu constituirea unui stat anume, ci este esențial de precizat misiunile Uniunii Europene înainte de a descrie competențele și instituțiile.

Se pune întrebarea care va fi următorul tratat constituțional, în afara Tratatelor de la Amsterdam și Nisa. Convenția ar putea alege sa înlocuiască tratatele actuale cu noul tratat constituțional. Acest lucru are avantajul simplicității și permite prezentarea clară a mizei procesului constituțional.

În acord cu articolul 48 TUE, modificarea tratatelor actuale necesită o decizie unanimă și o ratificare din partea fiecărui stat membru. Fie că se optează pentru un tratat de modificare sau pentru un tratat complex nou, există riscul ca unele state membre să nu fie în măsură să ratifice acest text și ca un singur stat să ducă la eșec întregul proces. Acest aspect, precum și

posibilitatea ca viitorul tratat constituțional să intre în vigoare înainte să fie ratificat, sunt în atenția amănunțită a convenției.

Încă de la începuturi, Comunitățile Europene și implicit Uniunea Europeană au suscitat discuții aprinse în mediul academic sau chiar a cetățenilor europeni. Confruntarea are loc între mai multe curente de opinii și anume:

– curentul federalist, care privește Uniunea ca un supra-stat;

– curentul confederalist, care îmbină suveranitatea națională cu integrarea europeană într–un

sistem sui generis;

– curentul naționalist, al Europei națiunilor, care înțelege integrarea europeană ca un proces de cooperare între guvernele naționale.

Uniunea Europeană este văzută ca o federație europeană, supranațională, cu largi competențe de decizie; obiectiv reieșit din Declarația Schunman din 9 mai 1950. Președintele francez Charles de Gaulle a fost unul dintre cei mai mari susținători ai Europei confederale, formată din state independente, care singure au dreptul la decizie. Statele națiuni sunt singurele entități care dispun, spre deosebire de organizațiile supranaționale, de legitimitate.

Prin Tratatele statelor membre, Uniunea Europeană are mai multe obiective. În special ea munceste pentru a promova și extinde cooperarea între membrii în unele regiuni, inclusiv în probleme economice, sociale și legate de comerț, politică externă, securitate și probleme judiciare. Alt obiectiv major a fost implementarea Uniunii Economice și Monetare (UEM), care a stabilit o singură monedă pentru membrii UE. În afara de UEM, progresul spre aceste obiective e lent. Abilitatea Uniunii Europeane de a-și atinge obiectivele a fost limitată de neînțelegeri între statele membre, probleme economice și politice externe și presiune din partea democrațiilor est- europene pentru a deveni membre.

Reforma Uniunii Europene presupune chestiuni de conducere, management și reprezentare înscrise, de altfel, pe agenda UE. Definitia pentru „europenizare” este suficient de largă pentru a evidenția procesul reorientării direcției și formei politicii către un grad ridicat al dinamicii politice și economice a Uniunii Europene, ca parte a proiectelor naționale administrative și politice. Acest termen – europenizare – face poate cel mai bine legătura între politicile de integrare europeană post–Maastricht și instituționalizarea formelor noi de cooperare politică la nivel european.

Istoria Uniunii Europene reflectă situații prin care Uniunea și instituțiile acesteia partajează puterea și o pun în comun pentru a–și dezvolta și structura comună, colectivă, armonioasă, puternică. Prin integrarea sferei naționale celei europene, precum și prin

administrarea politicilor de la nivel european către cele naționale sporesc încrederea cetățenilor în competențele la nivel european. Este adevărat că statele membre ale Uniunii Europene– guvernele, administrațiile lor, parlamentele acestora –au fost întotdeauna părți integrante ale sistemului instituțional al UE și nu în afara acestuia. Uniunea Europeană se remarcă prin complexitatea sa, prin diversitatea în universalitate, printr–un sistem instituțional tot mai policentric.

Misiunea Uniunii Europene este cea de a organiza într-o manieră coerentă și relațiile dintre statele membre prin:

promovarea progresului economic și social (realizarea Pieței Unice începând din 1993, – lansarea monedei unice europene din 1999);

afirmarea identității europene pe scena internațională (ajutoare umanitare europene țărilor terțe, politică externă și de securitate comună, intervenții pentru gestionarea crizelor internaționale, poziția comună a statelor membre în cadrul organizațiilor internaționale);

instaurarea unei cetățenii europene (care completează cetățenia națională fără a o înlocui și care conferă cetățeanului european anumite drepturi politice și civile);

crearea unui spațiu al libertății, securității și justiției (strâns legat de funcționarea Pieței Unice și de liberă circulașie a persoanelor);

menținerea și dezvoltarea acquis-ului comunitar (ansamblul textelor juridice adoptate de către instituțiile europene, inclusiv tratatele fondatoare).

Văzută ca un tot unitar al statelor membre, Uniunea Europeană oferă un răspuns clar fenomenului globalizării, exprimat prin valorile europene, cât și prin asigurarea unei eficiente reprezentări politice pentru un viitor european liber și pașnic.

Bibliografie:

1. Albu – Comănescu, Radu; Păun, Nicolae (2004), Instituțiile Uniunii Europene – Evoluții și proiecte de reformă, Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj – Napoca;

2. Albu – Comănescu, Radu; Ciceo, Georgiana; Păun, Adrian – Ciprian; Păun, Nicolae (2005), Finalitatea Europei – Considerații asupra proiectului instituțional și politic al Uniunii Europene, Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj – Napoca;

3. Bibere, Octav (1999), Uniunea Europeană: între real și virtual, Editura All Beck, București;

4. Bridge & Lasok (1994), Law and Institutions of the European Union, Butterwoorths, London;

5. Burban, Jean – Louis (1999), Parlamentul European, Editura Meridiane, București;

6. Dacian, Cosmin Dragoș (2004), Uniunea Europeană – instituții și mecanisme, Editura Accent, Cluj – Napoca;

7. Ciceo, Georgiana; Păun, Adrian – Ciprian; Păun Nicolae (2003), Europa Unită, Europa Noastră, Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca;

8. Fuerea, Augustin (2004), Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucuresti;

9. Marcu, Viorel (2001), Drept instituțional comunitar, Editura Lumina Lex, București;

10. Manolache, Octavian (1999), Drept Comunitar. Instituții comunitare, Ediția a

II – a, Editura All Beck, București;

11. Păun, Adrian- Ciprian; Păun Nicolae (2000), Istoria Construcției Europene, Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj – Napoca;

12. Welsh, Michael (1996), Europe United? The European Union and The Retreat from Federalism, St. Martin’s Press, New York / traducere;

13. http://www.european.ro/comunitar/instituții;

14. http://www.europarl.europa.eu/bucuresti/2525/;

15. http://www.mae.ro/index;

16. http://mae.ro/poze_editare/Tratat-Constitutie%;