Statul Si Administratia Publica Centrala In Timpul Regelui Carol AL Ii Lea

CUPRINS

INTRODUCERE

Capitolul I: Regele Carol al II-lea și viața politică în România în perioada 1930-1940

Omul Carol al II-lea

Carol al II-lea – prinț și rege

Constituția din 1923 – bază a regimului politic carlist până în 1938

Mișcarea politică pentru ascensiune și revenirea la tron a lui Carol al II-lea

Capitolul II: Statul în perioada 1930-1940

2.1. Activitatea parlamentară și guvernamentală. Evoluția instituțiilor statului

2.2. Confruntările dintre forțele democratice și cele dictatoriale

2.3. Dinamica partidelor politice

2.4. Abdicarea lui Carol al II-lea

Capitolul III: Adminisitrația publică centrală în timpul lui Carol al II-lea

3.1. Alegerile parlamentare din decembrie 1937 și consecințele lor

3.2. Constituția din februarie 1938

Dreptul constituțional

Regele

Parlamentul

Guvernul

Dreptul administrativ

Concluzii

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

REGELE CAROL AL II-LEA ȘI

VIAȚA POLITICĂ ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 1930-1940

Omul Carol al II-lea

Cel mai controversat dintre regii României este, fără îndoială, Carol al II-lea. Foarte mulți au văzut în el principalul vinovat pentru dezmembrarea statului român la începutul celui de al doilea război mondial. Carol al II-lea a instaurat prima dictatura din România secolului al XX-lea. Viața lui aventuroasa a fost criticată de către toți contemporanii săi, indignându-i până și pe cei mai loiali susținători ai monarhiei.

Fiu al Principelui Moștenitor Ferdinand și al Principesei Maria, Carol s-a născut în anul 1893, pe 3 octombrie, la Sinaia, fiind primul Rege din dinastia de Hohenzollern născut în România, botezat conform constituției, în religia ortodoxă. De educația lui s-a ocupat însuși Regele Carol I, pentru a-i asigura pregătirea necesară unui viitor suveran. Principele Carol s-a dovedit a fi un tânăr inteligent și sârguincios, cu o personalitate debordantă.

Problemele nu au întârziat, însă, să apară. Odată cu accederea la tron a tatălui sau – Regele Ferdinand, Carol devenea, la 21 de ani, moștenitorul direct al tronului României. Tot la aceasta vârstă, el devenea și senator de drept în Parlamentul României. În timpul primului război mondial, în 1918, când întreg guvernul și Casa Regală erau în refugiu la Iași, Carol a părăsit garnizoana în care se afla, fugind la Odessa, împreună cu iubita lui, Ioana (Zizi) Lambrino, fiica unui maior din anturajul curții.

Acolo cei doi s-au căsătorit pe ascuns. Inevitabil, un imens scandal s-a iscat. Carol a fost trimis în "arest" la Mânăstirea Horaița-Neamț, iar căsătoria a fost ulterior anulată de către Tribunalul Ilfov.

În 1921, Carol a cunoscut-o pe Elena, fiica Regelui Constantin al Greciei. Cei doi aveau să se căsătorească în același an. Pe 25 octombrie 1921, se năștea Mihai, viitorul Rege al României. Nașterea sa a marcat starea de sănătate a principesei Elena, ceea ce a dus la o răcire a relațiilor dintre cei doi. Între timp, Carol avea să o cunoască pe Elena (Magda) Wolf Lupescu. Principele s-a îndrăgostit foarte puternic de ea, Elena Lupescu reușind să-l domine practic toată viața.

Carol al II-lea – prinț și rege

Ca urmare a vieții amoroase a lui Carol al II-lea, la 12 decembrie 1925 acesta expedia din Veneția o scrisoare reginei Maria prin care o încredința că cea mai mare dorință a sa este de a renunța definitiv la toate prerogativele princiare și de a începe o existență proprie unui simplu particular. Printre altele, Carol declara că nu va avea nici o pretenție asupra drepturilor la care renunța de bună voie, angajându-se „pentru binele tuturor să nu mă întorc în România timp de zece ani, iar după expirarea acestui termen să nu mă întorc fără autorizația suveranului”.

La 11 februarie 1926, principelui i s-a eliberat un pașaport diplomatic pe numele de Carol Caraiman, respectându-i-se astfel dorința de a i se atribui un nume de persoană particulară, dar își păstrează calitatea de cetățean român. În acest context, principele se instalează cu Elena Lupulescu la Paris, motivând că ar fi dorit să urmeze cursurile Facultății de istorie și filozofie de aici.

Între timp, „exilatul” de la Paris continua să primească scrisori, încurajări, informații din România. De exemplu, semnificativ e mesajul pe care i l-a trimis lui Carol, Eugeniu Buhman, secretarul particular al reginei Maria. Printre altele, acesta scria: „cred că Alteța Voastră regală nici nu-și bănuiește popularitatea în sânul tuturor claselor de la noi din țară, nici dragostea pe care i-o poartă. Toți așteptăm cu nerăbdare ca Alteța Voastră regală să-și reia locul printre noi”.

La începutul lui aprilie 1927, Ferdinand se simte din ce în ce mai rău, conjunctură care în care perspectivele pentru România se anunțau mai mult decât delicate. Mihai era un copil, iar singura soluție părea să fie principele exilat Carol. La 20 iulie 1927, cel ce trăise alături de poporul său dramele și victoriile primului război mondial, cel ce avusese șansa istorică de a fi fost încoronat la Alba Iulia în 1922 ca primul monah al tuturor românilor într-o patrie reîntregită, trecea în lumea umbrelor la vârsta de 62 de ani, după aproape 13 ani de domnie.

La 24 iunie 1927 alegerile parlamentare au consfințit o clară victorie a liberalilor, iar Ionel Brătianu nu putea avea decât motive de satisfacție. Pe alt plan, la Paris, Carol era fericit alături de Elena Lupescu și totuși gândul de a reveni în România nu-l părăsea. A fost fără îndoială îndurerat, dar și cuprins de ambigue speranțe atunci când i-a parvenit vestea morții tatălui său, regele Ferdinand.

Dând dovadă de o totală lipsă de flexibilitate, dar motivându-și gestul prin teama de reacții populare generatoare de anarhie, autoritățile liberale nu i-au permis principelui prezența la funeraliile tatălui său.

Probabil că abia după moartea regelui Ferdinand, Carol a realizat absurditatea gestului său de a fi renunțat la tron. În loc să fi fost automat rege, nu era, la cei 34 de ani ai săi, decât un particular exilat, trăind la Paris cu o femeie care nici măcar nu-i era soție legitimă.

În România, realitatea unei regențe efective tutelând un copil nu putea decât stârni semne de întrebare privind raporturile cu vecinii, în primul rând. Se aveau în vedere cu deosebire regimul horthyst și cel sovietic, dat fiind faptul că Transilvania și respectiv Basarabia constituiau obsesii ale diriguitorilor de la Budapesta și Moscova.

În acest context deloc liniștitor asistăm la o modificare a lui Carol în ceea ce privește declarațiile făcute de câtre el diferitelor medii de informare din Occident. Dacă între 1926-1927 afirma că dorința de a renunța la succesiunea dinastică fusese luată în deplină cunoștință de cauză, fără a fi fost constrâns de nimeni, după moartea tatălui său el pune serios problema revenirii în România având totuși prudența de a specifica hotărât că va acționa în acest sens numai la dorința expresă a opiniei publice.

Carol afirma (oriunde avea această posibilitate) că a fost silit să renunțe la dreptul său de întâi născut. Altfel spus, își renega afirmațiile de până atunci și își suprapusese cu totul peste imagine masca victimizatului.

În România, la începutul lunii decembrie 1927, Partidul Național Țărănesc își relua cu și mai mare îndârjire acțiunile îndreptate împotriva liberalilor. Practic, în perioada decembrie 1927 – februarie 1928, țărăniștii au organizat la nivelul întregii țări o serie de mitinguri și manifestații la care au luat parte un număr apreciabil de oameni. În cuvântări deosebit de radicale, dincolo de criticile la adresa Partidului Național Liberal era vizată și regența și nu în ultimul rând se punea tot mai tranșant problema revenirii în țară a principelui Carol. Evident, utilizând persoana lui Carol, Partidul Național Țărănesc spera să obțină în viitor avantaje politico-tactice însemnate.

Din perspectiva liderilor săi, Partidul Național Țărănesc nu punea dintr-o dată problema reinstaurării lui Carol ca monarh, optând pentru o cale de mijloc: revenirea sa mai întâi în calitate de regent.

La 28 aprilie 1928, însoțit de Elena Lupescu, Carol a poposit lângă Londra unde a fost găzduit în vila unui fidel al său – Barbu Ionescu. Curând, într-un interviu dat unui ziarist englez (la 4 mai) Carol a susținut că imaginea cultivată în mass-media europeană despre sine, imagine potrivit căreia ar fi renunțat la succesiune pentru a fi fericit alături de o femeie, nu reprezintă altceva decât o minciună sfruntată care avea darul de a-i minimaliza personalitatea în ochii lumii. Carol se considera îndreptățit să-și reia tronul în scopul regenerării statului român, colaborând cu acele forțe politice bine intenționate și care ar fi fost capabile de un travaliu în acest sens. Principele dădea exemplu programul Partidului Național Țărănesc pe care-l considera „sănătos și cu speranță de reușită”.

Trebuie să amintim aici și „manifestul de la Gladstone”, care era de fapt o proclamație a lui Carol către români, titlul ei fiind de altfel revelator: Poporului României Mari.

Prin această inițiativă, principele își reafirma dreptul la tron și propunea luarea unor măsuri vizând depășirea marilor dificultăți economico-sociale cu care se afla în confruntare România. Ultima parte a manifestului este semnificativă:

„Astăzi când regele nostru a murit înainte de vreme. Când patria este în primejdie. Vreau să-mi fac datoria către neam și Țară. Vreau să mă reîntorc prin voința voastră spre a duce România acolo unde e locul ei în lume și a continua opera celor doi mari regi ai noștri. Vreau să mă reîntorc la copilul meu spre a face din el un demn urmaș al dinastiei. Dumnezeu să binecuvânteze România și să vă ferească de vărsări de sânge între frați. Trăiască România!”.

În acest sens, însă I.G. Duca observa că: „Acesta a renunțat de bunăvoie și de mai multe ori la Coroana României, nu are sprijinul nimănui într-o chestie definitiv închisă și definitiv rezolvată conform Constituției și legilor țării”.

După această tentativă eșuată de a reveni în România, Carol va mai rămâne în Anglia până la 16 mai 1928, după care vizibil afectat va pleca în Franța.

Pe fondul luptei dure desfășurate împotriva regenței de către țărăniști, luptă concretizată printr-o avalanșă de mitinguri protestatare, precum și de cereri adresate străinătății în scopul blocării creditelor pentru România, Carol a fost contactat din nou, de data aceasta de către Virgil Madgearu personal (din însărcinarea lui Maniu), prilej cu care i se promitea principelui sprijinul efectiv al țărăniștilor, singura condiție care i se impunea fiind aceea de a renunța la coabitarea sa cu Elena Lupescu.

În acest context, la 10 noiembrie 1928 lua ființă primul guvern național-țărănesc din istoria modernă a României. Deși rămăsese fidel ideii readucerii principelui Carol în țară, Iuliu Maniu, om politic experimentat, a considerat inoportună „punerea pe tapet” a acestei probleme în mod pripit și a optat pentru o expectativă înțeleaptă, pledând pentru apărarea regenței ca formulă instituțională, în scopul menținerii stabilității statului român.

Tensiunea dintre guvernul Partidului Național Țărănesc și opoziția liberal-averescană se accentua. Pragmatic, Iuliu Maniu și-a dat seama că numai prezența în România a principelui Carol ar fi contribuit la o echilibrare a situației. Totuși, extrem de fidel principiilor sale morale tradiționale, precum și unui veritabil cult al respectării legii, Maniu dorea să se convingă de faptul că în eventualitatea urcării pe tron, Carol ar fi abandonat legătura sa cu Elena Lupescu și ar fi dat cu adevărat garanția unui monarh constituțional.

La 7 octombrie 1929 murea regentul Gheorghe Buzdugan și, spre stupefacția tuturor, Iuliu Maniu l-a impus în locul rămas vacant pe Constantin Sărățeanu, un personaj onest însă lipsit complet de notorietate publică și suficient de „șters” ca persoană. Practic, prin această manevră, Iuliu Maniu își asigura un control efectiv asupra regenței. Surpriza adepților lui Carol a fost cu atât mai mare, cu cât aceștia se așteptau ca Maniu să-l solicite direct pe prIuliu Maniu și-a dat seama că numai prezența în România a principelui Carol ar fi contribuit la o echilibrare a situației. Totuși, extrem de fidel principiilor sale morale tradiționale, precum și unui veritabil cult al respectării legii, Maniu dorea să se convingă de faptul că în eventualitatea urcării pe tron, Carol ar fi abandonat legătura sa cu Elena Lupescu și ar fi dat cu adevărat garanția unui monarh constituțional.

La 7 octombrie 1929 murea regentul Gheorghe Buzdugan și, spre stupefacția tuturor, Iuliu Maniu l-a impus în locul rămas vacant pe Constantin Sărățeanu, un personaj onest însă lipsit complet de notorietate publică și suficient de „șters” ca persoană. Practic, prin această manevră, Iuliu Maniu își asigura un control efectiv asupra regenței. Surpriza adepților lui Carol a fost cu atât mai mare, cu cât aceștia se așteptau ca Maniu să-l solicite direct pe principe, în scopul preluării funcției de regent.

În acest sens a fost făcută o solicitare (prin intermediari) și fusese chiar formal acceptată de către Carol, însă Maniu (credincios ideii de moralitate) voia sa fie absolut sigur că principele va înceta orice legătură cu Elena Lupescu.

Începutul anului 1930 se arăta dominat de noi tensiuni. Totul părea că se scufundă în haos, iar credibilitatea regentei devenise o ficțiune. Deși beneficiari ai unei încrederi populare uriașe, național-țărăniștii nu prea confirmau. Programul lor era judicios, dar criza economică internațională și dificultățile „stimulate” ocult de către Opoziție conduceau la o amplificare a nemulțumirilor oamenilor. „Soluția-Carol” apărea tot mai multora drept una miraculoasă.

Se considera că aducerea propriu-zisă a principelui Carol în țară ținea în ultimă instanță de voința politică a partidelor. Astfel, atmosfera generală era „pregătită”, dar pragmatismul nu putea fi omis din cadrele scenariului revenirii.

În anul 1930, Alexandru Averescu, liderul Partidului Poporului, multă vreme un adversar al principelui Carol, a avut o întâlnire cu acesta în localitatea elvețiană Bellinzona, situată la 60 kilometri de granița cu Italia. Conștient de faptul că Partidul Poporului suferea un deficit de popularitate, pe care nici chiar prezența sa în fruntea lui nu-l mai putea remonta, Alexandru Averescu s-a gândit că oferind principelui Carol sprijinul, acesta îl va chema la guvernare atunci când va deveni rege.

Asemeni lui Iuliu Maniu, Averescu îi cerea lui Carol să se despartă definitiv de Elena Lupescu, motivând că o astfel de legătură nu poate decât să contribuie la erodarea prestigiului personal al principelui și (prin extrapolare) al instituției monarhice. Carol a ezitat să dea un răspuns ferm în acest sens, dar a aflat că în caz de revenire pe tron, chiar neanunțat, asupra sa nu se vor exercita presiuni. Partidul Poporului devenise astfel un alt aliat al principelui, în rândul conducerii sale remarcându-se în mod deosebit Octavian Goga, care avusese mai multe contacte la Paris cu principele și pe care acesta din urmă 1-a convins că revenirea sa ca rege este singura soluție pentru prosperitatea statului român.

În sfârșit, un sprijin mai vechi avea principele în Partidul Naționalist Democratic condus de marele istoric Nicolae Iorga, savantul nefăcând niciodată secretă completa și entuziasta sa fidelitate față de ideea monarhică, considerată singura șansă istorică reală pentru refacerea prestigiului României. Până și adepții dreptei radicale din România – Liga Apărării Național Creștine și Legiunea Arhanghelului Mihail, manifestau o simpatie crescândă față de Carol, mai ales în ceea ce privește speranța că acesta odată devenit rege se va opune cu hotărâre curentelor marxizant-comunizante.

În cursul lunii mai a anului 1930, Carol 1-a însărcinat pe maiorul Victor Precup, să-l întrebe pe Maniu dacă s-ar opune unei reveniri neașteptate a sa în România. Primul-ministru a răspuns că în principiu nu s-ar fi opus, sfătuindu-l totuși pe principe să se abțină de la orice acțiune neînțeleaptă și senzațională, răbdarea fiind de preferat.

Deși aflat departe de țară, Carol își concepuse deja un proiect de coordonare a activității sale de viitor rege. Astfel, el viza atragerea unor cercuri financiare de la Geneva, Paris, Bruxelles, Londra și Berlin, crearea unui institut bancar pentru dezvoltarea agriculturii, încurajarea micilor întreprinzători, reducerea rolului Băncii Naționale a României, revizuirea regimului de privilegii în industrie. Visa la o concesionare pe scară largă a electricității, turismului, navigației, dar mai ales își propusese să transforme monarhia într-un factor de prim ordin în viața politică românească.

Carol era convins că în secolul XX monarhul nu se mai putea rezuma la un simplu rol de reprezentativitate și că situația particulară a României impunea o implicare mai activă a instituției monarhice în chiar deciziile esențiale ale guvernării.

Carol a convocat la 27 mai 1930, la castelul Coesmes (180 kilometri de Paris), o consfătuire la care au fost prezenți: Nicolae Tătăranu (atașatul militar al României în Franța), Puiu Dumitrescu (secretarul particular al principelui) și maiorul Victor Precup. S-a definitivat cu acel prilej planul revenirii efective a lui Carol în România.

Informat din timp, Iuliu Maniu nu s-a opus, cerând în schimb ministrului armatei, generalul Nicolae Condeescu, ca împreună cu generalul Nicolae Samsonovici, șeful Marelui Stat Major, să ia măsuri în sensul punerii în alarmă a corpurilor de armată din Iași și Cluj, să consemneze ofițerii în cazărmi, sub motiv că trebuie să facă față unor eventuale atacuri din partea U.R.S.S. sau Ungariei.

Principele Carol și-a făcut rost de un pașaport fals pe numele de Eugen Nicolas. Ajuns din nou pe pământ românesc, Carol a fost întâmpinat ulterior de coloneii Paul Teodorescu și Gabriel Marinescu, de la regimentele 2 și 9 vânători. Aceste regimente au fost primele care au fraternizat cu principele, angajându-se să-i ofere protecție personală.

Împreună cu ostașii, principele s-a îndreptat spre palatul Cotroceni unde a fost primit de fratele său, principele Nicolae. A urmat o noapte plină de suspans în sensul că soarta lui Carol depindea acum exclusiv de decizia guvernului național țărănesc.

În mod legal, guvernul jurase credință micului rege Mihai, iar ceea ce întreprindea acum Carol era din punct de vedere strict juridic o tentativă de lovitură de stat.

Agitat, Carol i-a declarat lui Maniu că revenise în România animat de ideea renașterii acesteia, că nu dorește să se răzbune pe nimeni și că voința lui cea mai mare este aceea de a se face imediat util patriei sale, cu alte cuvinte să fie proclamat direct rege.

Maniu i-a replicat că această intenție trebuia să cuprindă mai întâi etapa angajării lui Carol în regentă, prin eventuala demisie a lui Constantin Sărățeanu, pentru ca mai apoi guvernul să propună abrogarea actului de la 4 ianuarie 1926.

La data de 8 iunie 1930, au început lucrările comune ale Adunării Deputaților, sub președinția lui Ștefan Cicio Pop. Cu o zi înainte fusese abrogat actul din 4 ianuarie 1926. Acum, pe temeiul articolelor 77 și 79 din Constituție, Reprezentanța Națională îl desemna pe Carol rege al României.

În discursul său, primul rostit în calitate de rege al României, Carol a insistat asupra faptului că a fost nevoit să părăsească țara împotriva voinței sale, dar în momentul de acum uită toate suferințele sufletești pe care a fost nevoit să le suporte, gândindu-se doar la viitorul României și la o regrupare a tuturor energiilor națiunii, în jurul instituției monarhice, în scopul propășirii neamului românesc.

Carol a invocat personalitatea defunctului rege Ferdinand, arătând că dorința acestuia din urmă s-a îndeplinit, în sensul că moștenitorul său în linie directă este rege. După 4 ani de exil, Carol reușise, devenind rege la 8 iunie 1930.

Constituția din 1923 – bază a regimului politic carlist până în 1938

Problema constituțională a stat în centrul activității partidelor politice imediat după alegerile parlamentare, organizate pe baza sufragiului universal, în noiembrie 1919 și mai ales în preajma alegerilor din mai 1920.

În cadrul congreselor politice, a întrunirilor electorale, inclusiv în sesiunile Camerei Deputaților din anii 1919 – 1922 tema principală a fost adoptarea unei Constituții noi. Ea s-a discutat în contextul dezbaterii proiectelor de reformare care să ducă la consolidarea statului național unitar.

Noua Constituție trebuia să oglindească schimbarea raporturilor social – politice dintre clase, apreciind realist și schimbarea raporturilor de forțe în favoarea maselor populare. Ea reflecta și transformarea concepției juridice asupra principiului proprietății individuale, care, în Constituția din 1866, fusese calificată drept „sacră și inviolabilă”. O nouă teză își croise drum asupra proprietății, potrivit căreia aceasta trebuia să exercite o funcție socială.

În noua lege fundamentală era necesar, în conformitate cu hotărârile înscrise în declarațiile provinciilor unite, să se statueze drepturile și libertățile pentru toți cetățenii României fără deosebire de naționalitate. Se cerea de altfel și unificarea legislativă, fiind nefiresc ca un stat unitar să se guverneze după sisteme de legi diferite. Această operă trebuia înfăptuită „nu prin extinderea formală a unei legislații dominante, ci printr-o nouă sinteză originală, care să valorifice toate tradițiile istorice și care să corespundă aspirațiilor naționale”.

Votarea Constituției la Camera Deputaților a avut loc în 26 martie cu 247 voturi pentru, 8 împotrivă și 2 abțineri, iar la Senat în 27 martie cu 137 voturi pentru, 2 împotrivă și 2 abțineri.

Constituția votată de Adunarea Deputaților și Senat a fost promulgată la 29 martie, când s-a publicat în Monitorul Oficial.

Din punct de vedere juridic, noua Constituție reprezenta de fapt o „revizuire” a Constituției din 1866, modificarea care s-a soldat a fost modificarea și înlocuirea radicală a unui număr de 20 de articole, adăugarea a șapte articole noi, modificarea redactării sau completarea a 25 de articole, în timp de 76 de articole ale vechii Constituții din 1866 au fost menținute în întregime.

Principiile fundamentale au rămas cele stabilite în 1866:

Principiul suveranității naționale – potrivit căruia toate puterile Statului emană de la Națiune;

Principiul guvernării reprezentative – după care Națiunea nu poate guverna decât prin delegați și după principiile și regulile așezate în Constituțiune;

Principiul separării puterilor în stat – Constituțiunea admite trei organe: legislativ, executiv și judecătoresc, ai căror titulari sunt independenți unii de alții.

Constituția din 1923 urmează metoda Constituției din 1866. Ea cuprinde 4 părți:

I. Caracterizarea teritoriului, adică a elementului de fixitate și perpetuitate a Statului.

Titlul I „Despre teritoriul României” consacră în art. 1 principiul că „Regatul României este un stat național unitar și indivizibil” și în art. 2 „teritoriul României este inalienabil”.

Noțiunea de „unitar” apărea pentru accentuarea unității teritoriale și realizarea unității statale a tuturor românilor, punând sub incidența legii orice tendință spre feudalism sau regionalism. Nicolae Iorga a cerut să se specifice că statul român nu era numai unitar și indivizibil, dar și național.

În Constituție se mai prevedea împărțirea teritoriului țării în județe și comune, precizând că numărul, întinderea și subdiviziunile acestora urmează să fie stabilite după formele prevăzute în legile de organizare administrativă. (Art. 4)

II. Declarațiunea drepturilor cetățenilor și garantarea lor de către Stat, autolimitându-se.

Constituția reafirmă libertățile și drepturile democratice cuprinse în Constituția din 1866 și consfințește unele drepturi și libertățile democratice cucerite de masele populare. Articolul 5 rezumă principalele drepturi și libertăți democratice înscrise în ea: „Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea constituției, de libertatea învățământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociație și de toate libertățile și drepturile stabilite prin legi”.

Concepția constituantului din 1923 diferă de cea anterioară prin faptul că se părăsește individualismul exagerat din 1866, admițându-se o tendință mai socială. Proprietatea devine o funcțiune socială și interesele societății trebuie să primeze interesele individuale, exproprierea pentru cauză de utilitate publică și în alte cazuri decât cele prevăzute în art. 19 din Constituția din 1866. Articolul 17 prevedea: „Proprietatea de orice natură, precum și creanțele asupra statului sunt garantate. Autoritatea publică pe baza unei legi, este în drept de a folosi, în scop de lucrări de interes obștesc, de subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligațiune de a desdăuna pagubele aduse suprafeței, clădirilor și lucrărilor existente”.

În art. 19 constituantul proclamă naționalizarea zăcămintelor miniere, admițând însă respectarea drepturilor câștigate pentru o perioadă de 50 de ani de la promulgarea Constituției, adică până în 1973. „Zăcămintele miniere, precum și bogățiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea statului” (Art. 19).

III. Organizarea puterilor, determinarea atribuțiilor organelor legislativ, executiv și judecătoresc.

Se reafirmă principiul separării puterilor în stat în putere legislativă, putere executorie și putere judecătorească.

Art. 34 prevedea: „Puterea legislativă se exercită colectiv de către rege și Reprezentațiunea națională. Reprezentațiunea națională se împarte în două Adunări: Senatul și Adunarea Deputaților”.

Art. 39 prevedea: „Puterea executivă este încredințată regelui care o exercită în mod regulat prin Constituție”.

Art. 40 prevedea: „Puterea judecătorească se exercită de organele ei. Hotărârile ei se pronunță în virtutea legii și se execută în numele regelui”.

Constituția din 1923 admite reformele din 1917 privind corpul electoral și Adunările legislative. Se admitea votul universal, egal, direct, obligatoriu și secret, cu scrutin de listă, pe baza reprezentării minorităților, pe circumscripții electorale, ce nu pot fi mai mari decât un județ. Dreptul de vot pentru Adunarea Deputaților aparținea tuturor cetățenilor majori (de la 21 de ani în sus). La Senat se menținea pentru alegători limita vârstei de 40 de ani.

Senatul era constituit din membri aleși și membrii de drept. Pentru senatorii aleși erau patru categorii de corpuri electorale:

Categoria votului universal din care făceau parte toți cetățenii români bărbați, având 40 de ani împliniți. Votul e universal, obligatoriu, egal, direct și secret. Fiecare circumscripție alegea un număr de senatori proporțional cu populația;

Categoria membrilor aleși de Consiliul Județean și de Consiliile Comunale din județ care, întruniți într-un colegiu, alegeau prin vot obligatoriu, egal, direct și secret, câte un senator de fiecare județ;

Categoria membrilor aleși ai Camerelor de Comerț, de industrie, de muncă, de agricultură, care, întruniți în colegii separate, ca reprezentanți ai acestor interese sociale, alegeau câte un senator pentru fiecare categorie și pentru fiecare circumscripție care nu pot să fie mai mult de 6 (art. 70);

Categoria profesorilor și profesorilor agregați ai fiecărei universități, care se întruneau în colegii separate și alegeau câte un senator din sânul lor.

Pe lângă senatorii aleși erau și senatorii de drept, aceștia fiind la rândul lor de două categorii:

Categoria acelor care devin senatori din cauza funcției pe care o dețin. Potrivit art. 72 din Constituție, în această categorie intrau: Moștenitorul Tronului de la vârsta de 18 ani împliniți, având vot deliberativ numai de la 25 de ani, patriarhul, mitropoliții, episcopii, capii confesiunilor recunoscute de Stat dar având cel puțin 200.000 de credincioși, președintele Academiei Române;

Categoria celor care au exercitat anumite funcții superioare, un anumit număr de ani. Aceștia deveneai senatori pe întreaga viață. Conform art. 73 din Constituție din această categorie fac parte: foști președinți de Consiliu de miniștri cu o vechime de 4 ani, foști miniștri cu o vechime de 6 ani, foștii președinți ai corpurilor legiuitoare, care au exercitat această funcție cel puțin 8 sesiuni ordinare, foștii senatori și deputați având cel puțin 10 legislaturi, foști prim-președinți ai Curții de Casație cu o vechime de 5 ani în acest grad, șeful de Stat-Major sau inspectorul general de armată în timp de pace cel puțin 4 ani. Verificarea îndeplinirii condițiunilor senatorilor de drept se face de o comisie compusă din primul președinte și președinții secțiunilor Curții de Casație.

În sistemul constituțional din 1923 Regele era un organ activ și reprezenta puterea executivă pe care o exercita prin intermediul guvernului, alcătuit din miniștrii care formau Consiliul de Miniștrii. Aceștia aveau numai inițiativa actului ce voiau să-l înfăptuiască, însă ei nu puteau realiza actul fără asentimentul Regelui, care trebuia să semneze decretul atâta vreme cât le acorda încrede.

Regele se bucura de două privilegii monarhice: irevocabilitatea și inviolabilitatea. Regele era revocabil, în sensul că puterile lui erau pe viață și ereditare și era inviolabil în sensul că nu era răspunzător nici măcar pentru actele sale personale. Regele deschidea sesiunea parlamentului prin mesaj și pronunța închiderea sesiunii, avea dreptul de convocare în sesiune extraordinară Adunările. Avea dreptul de a dizolva ambele Adunări deodată sau numai una din ele. Regele nu avea alte puteri decât cele date lui conform Constituției.

În sistemul politic Parlamentul deținea un rol important. Adunarea deputaților și Senatul exercita puterea legislativă, esențială pentru funcționarea statului. În același timp parlamentul avea dreptul de control asupra puterii executive. Deputații și senatorii aveau drept de anchetă, de a adresa miniștrilor interpelări, la care aceștia trebuiau să răspundă, de a trimite miniștrilor petițiile primite, la care aceștia trebuiau să dea explicații, de a cere urmărirea miniștrilor și a-i trimite înaintea Înaltei Curții de Casație și Justiție.

IV. Modalitatea de revizuire a Constituției.

Prin art. 129 și 130 se proclama că Constituția era de tip rigid, adică nu putea fi modificată prin îndeplinirea unor anumite formalități. Adunările fixează anumite puncte din Constituție ce urmează să fie modificate, după aceea ele erau dizolvate de plin drept și urma să se facă noi alegeri pe baza punctelor de revizuit. Era un referendum popular asupra oportunități, întinderii și sensului modificării. Noile Adunări având puterea de a face modificările pe baza punctelor stabilite.

Constituția din 1923 a fost cea mai înaintată lege fundamentală din istoria de până atunci a Românei și una dintre cele mai avansate din Europa celor ani. Ea răspundea unei reale necesități istorice și asigura cadrul necesar dezvoltării satului național unitar.

Constituția avea un caracter de clasă, fiind destinată să apere, pe plan economic, social și politic dominația burgheziei române. Conținutul ei confirma dreptul burghez ca expresie a voinței dominiale „ridicată la raportul de lege”. Din analiza principalelor prevederi ale Constituției din 1923 se desprinde concluzia că ea reprezintă un instrument politico – juridic contradictoriu reflectând o serie de principii și idei democratice, drepturi și libertăți cetățenești, dar și preocuparea claselor dominante de a-și păstra vechile privilegii. De a exercita controlul deplin asupra vieții economice, sistemului politic și mecanismului aparatului de stat.

Constituția are meritul de a fi legiferat caracterul unitar și indivizibil al statului român. Constituția din 1923 a consacrat regimul democrației parlamentare burgheze, recunoscând drepturile și libertățile fundamentale ale cetățeanului. Ea a creat climatul necesar pentru activitatea politică a partidelor burgheze, dar și a unor partide muncitorești. Ea a reflectat remarcabile cuceriri ale poporului: reforma agrară, votul universal, măsuri ce reprezentau pași importanți pe drumul dezvoltării generale a societății românești.

Legea fundamentală a țării promulgată în 1923 a fost cea mai democrată din întreaga perioadă a regimului burghez și corespundea în mare parte cerințelor fundamentale în care se afla România după făurirea statului rațional unitar.

O mare lacună a noului act fundamental a constituit-o caracterul general al definițiilor, precum și impreviziunea principiilor constituționale, lăsându-le adesea în seama legilor ordinare. În acest sens Nicolae Iorga remarca faptul că aproape la fiecare pagină se anunța o lege viitoare, care trebuia să rezolve „punctele asupra cărora tace capitolul respectiv. Ceea ce dădea unitate acestei Constituții era nepreciziunea formei”.

O alta lacună constă în faptul că actele de guvernământ erau scoase de sub control judecătoresc, ceea ce nu permitea tragerea la răspundere a guvernului pentru ilegalități.

Adoptarea noii Constituții a deschis o nouă etapă a consolidării statului unitar modern pe cale democrației și progresului real. Constituția a consacrat caracterul unitar și independent al statului român, a stabilit normele sale generale de organizare. Ea avea să-și pună amprenta asupra întregii evoluții a societății românești timp de aproape două decenii.

4. Mișcarea politică pentru ascensiune și revenirea la tron a lui Carol al II-lea

Actul de la 8 iunie 1930 a îmbrăcat forma unei adevărate lovituri de stat. Constituția prevedea clar că regele domnește până la moarte sau până la abdicare, iar regele Mihai era în viață și nu abdicase. De asemenea, dacă un membru al Regenței demisiona sau devenea indisponibil, trebuia ales un alt regent, așa cum se procedase în octombrie 1929. Carol venise în România prin încălcarea unui angajament scris, confirmat de parlament și de regele Ferdinand.

Fără îndoială, elementele subiective au jucat un rol important în reușita „restaurației”, dar factorul determinant al succesului 1-a constituit necesitatea resimțită de societatea românească de a avea un regim monarhic stabil. Din acest punct de vedere, parlamentul, în ansamblul său, a preferat un rege tânăr și viguros unei Regențe lipsite de prestigiu și de autoritate.

Prezența unui rege în fruntea statului reprezenta, pentru liderii politici din alte țări, o garanție a stabilității de regim în această parte a Europei.

Actul „restaurației” a fost primit cu satisfacție de cercurile de afaceri din Europa occidentală. Carol al II-lea a ținut să dea asigurări capitaliștilor străini că se vor bucura de toată solicitudinea sa. În declarația făcută trimișilor speciali și corespondenților presei străine, la 11 iunie 1930, regele a spus: „Cineva dintre dumneavoastră îmi cere să declar dacă sunt pentru primirea capitalului străin în România în aceleași condițiuni cu acelea de care se bucură capitalul român. Îmi pare bine că mi s-a pus această întrebare, pentru a lămuri un punct pe care îl consider important. Puteți asigura cercurile financiare străine de toată solicitudinea mea. Sunt convins că punerea în valoare a marilor bogății ale țării și ridicarea ei economică cere colaborarea cu finanța străină”. O asemenea garanție era utilă pentru România, aflată în plină criză economică și care avea nevoie de importante resurse financiare pentru a se redresa.

Regele Carol al II-lea și susținătorii lui au ținut să declare, în repetate rânduri, că „restaurația” nu a fost expresia acțiunii unor partide sau grupări politice, ci a „voinței naționale”, deoarece el a fost chemat „de țară”, de „popor”.

Carol a profitat de situația grea existentă în România ca urmare a crizei economice, care s-a extins în domeniul social și în cel politic, de divergențele existente între partidele politice și în sânul lor. Dar, fără acordul acestora – determinat de calcule politice foarte meticulos elaborate – este greu de presupus că actul de la 8 iunie 1930 ar fi avut loc.

Cel mai important rol l-a avut Partidul Național-Țărănesc, care se afla la guvern și deținea majoritatea absolută a locurilor în Corpurile legiuitoare. Acest partid a acceptat venirea fostului principe în țară, a aprobat anularea actului de la 4 ianuarie și urcarea lui Carol pe tron.

Singurul lider național-țărănist care a manifestat unele reticențe a fost Iuliu Maniu. Dar, după ce la 7 iunie își prezentase demisia – invocând și faptul că nu voia să fie sperjur‚ a doua zi s-a pronunțat pentru proclamarea lui Carol ca rege, iar la 13 iunie a depus jurământul în fața noului suveran, în calitate de președinte al Consiliului de Miniștri. El spera, așa cum am mai amintit, că va reuși, până la urmă, să obțină din partea lui Carol „promisiunea solemnă” de a nu îngădui venirea Elenei Lupescu în țară și constituirea unei camarile, de a respecta regimul parlamentar-constituțional existent.

Partidul Poporului, Partidul Național, Partidul Țărănesc și partidele naționalităților conlocuitoare au contribuit și ele, prin votul lor, la proclamarea lui Carol ca rege al României. În comunicate speciale sau în cuvântări ale liderilor lor politici, aceste partide și-au exprimat satisfacția pentru „restaurație” și deplinul lor devotament față de regele Carol al II-lea.

Unicul partid care rămăsese ostil actului de la 8 iunie era cel Național-Liberal. La 9 iunie 1930 a avut loc ședința Comitetului Executiv al Partidului Național-Liberal. Cu acest prilej, Vintilă Brătianu a fost de o duritate rar întâlnită la un om aflat la cârma unui mare partid politic. El a ținut să declare că renunțarea lui Carol la prerogativele sale n-a fost un act impus, ci „s-a făcut de bună voie”.

Șeful Partidului Național-Liberal a acuzat pe regenți că și-au călcat jurământul și a apreciat evenimentul de la 9 iunie drept „actul disperat al unui guvern care crede să-și refacă situația în acest mod”, conchizând că „restaurația reprezintă o simplă încercare de aventură, fără durată mare”.

Sub presiunea majorității cadrelor liberale, intransigentul Vintilă Brătianu a fost primit de rege în ziua de 9 iulie 1930, act care va marca recunoașterea de către Partidul Național-Liberal a „restaurației” realizate la 8 iunie. Întâlnirea a fost deprimantă pentru Vintilă Brătianu: regele l-a primit rece, ironic și a ascultat distrat spusele adversarului înfrânt, neputând să-și ascundă ostilitatea. Tot atât de glacial l-a concediat, fără să dea nici un răspuns declarației de acceptare și supunere ce i se făcea.

Organizațiile politice ale clasei muncitoare și-au manifestat, în continuare, opțiunea lor republicană, exprimându-și totodată îngrijorarea față de evoluția regimului politic din România după 8 iunie 1930.

Dacă din punct de vedere principial, Partidul Social-Democrat se declara dezinteresat de schimbările de persoane ce aveau loc în cadrul instituției monarhice, el era foarte preocupat de consecințele politice ale acestor schimbări.

Dintr-un asemenea punct de vedere, se iveau probleme de importanță crucială pentru evoluția regimului politic: „Se va menține regimul parlamentar și constituțional, atât măcar cât 1-a putut cuceri poporul român până în prezent? Va veni, poate, o eră de accentuată dezvoltare progresivă? Sau ne așteaptă dictatura militară, autocrația după model iugoslav, predominarea elementelor reacționare, care de atâta timp pândesc momentul oportun”?

Partidul Socialist al Muncitorilor din România a criticat atitudinea „neutrală” a Partidului Social-Democrat, care nu-și propunea să mobilizeze masele împotriva monarhiei, pentru un regim republican. Partidul Socialist al Muncitorilor din România aprecia urcarea lui Carol pe tron drept o „restaurare militară” și o „înjugare a parlamentarismului”, împotriva căreia clasa muncitoare trebuia să se ridice cu hotărâre, „pentru realizarea integrală a socialismului”.

Așadar, avid de putere și de îmbogățire prin orice mijloace și cunoscut simpatizant al regimurilor „de mână forte”, Carol al II-lea – instalat pe tronul României, cu sprijinul cercurilor reacționare din țară și din străinătate – a urmărit cu perseverență instaurarea unui regim de dictatură personală. Pentru a izbuti, s-a dedat la toate mașinațiunile posibile, îndreptate în ultimă instanță spre subminarea regimului parlamentar-constituțional.

Astfel, venit în țară la 6 iunie, însoțit de câțiva amici personali, fără suprafață politică, dar cu un plan bine definit, Carol al II-lea și-a grupat treptat în jurul său o camarilă puternică, politicieni, militari, ziariști, aventurieri, scriitori, în majoritate oameni deosebit de abili, lacomi și risipitori, uniți prin identitatea amorală, dar mai ales printr-o puternică dorință de înavuțire. Aceștia acționau cu tenacitate pentru acapararea vieții politice și economice.

Înconjurându-se de o serie de elemente care manifestau o puternică aversiune față de democrație și folosind cu abilitate disensiunile existente între diferite grupări burgheze, Carol al II-lea a trecut, îndată după urcarea pe tron, la realizarea planului căruia avea să-i consacre întreaga sa activitate în viața politică internă. Opoziția pe care o făceau partidele politice tendințelor regelui de a instaura dictatura personală a determinat cercurile camarilei să-și concentreze acțiunile spre divizarea, destrămarea și distrugerea partidelor, precum și spre anihilarea, în cadrul acestora, a oamenilor politici cu influență, cunoscuți în țară și în străinătate.

Fruntașii politici periculoși pentru carlism trebuiau uzați, combătuți, înlăturați, eventual – dacă nu se putea altfel – cumpărați. Carol al II-lea avea să primească un sprijin deosebit în această activitate din partea unui grup de politicieni cu vederi de dreapta: Nae Ionescu, Mihail Manoilescu, Nichifor Crainic, Gabriel Marinescu și alții.

Aceștia au început o puternică campanie de presă, acțiuni politice de culise și de infiltrare în rândul armatei, pentru a obține adeziunea unor noi partizani la instaurarea dictaturii lui Carol al II-lea, prezentată ca singura măsură capabilă a da o soluție viabilă și definitivă crizei politice și economice care frămința țara.

În memoriul adresat la 2 august 1930 regelui, Constantin Argetoianu insista în mod deosebit asupra necesității instaurării unui guvern de durată în afara partidelor politice. Acesta trebuia să dispună de maximum de împuterniciri autoritare, având în frunte un om de încredere al palatului. Alcătuit sub controlul coroanei, care trebuia să conducă cu un parlament ales „numai la centru”, de primul ministru, independent de partide, cabinetul urma să lucreze sub „auspiciile directe și imediate” ale coroanei.

Cu acest prilej, Constantin Argetoianu propune amputarea considerabilă a prerogativelor legislative ale parlamentului. Toate acestea erau considerate necesare pentru a facilita regelui realizarea măsurilor de instaurare a dictaturii, în care dizolvarea partidelor și controlul eficace al presei „constituiau măsuri imediate”.

Cu toate că regele Carol al II-lea a acceptat planul prezentat de C. Argetoianu, conștient fiind de slaba poziție pe care o deținea în acel moment, i-a semnalat totuși acestuia că noul regim nu putea fi imediat instaurat datorită greutății dizolvării parlamentului care-i dăduse cu puțin timp în urmă coroana.

În perioada iulie 1930 – martie 1931 secretariatul particular al regelui condus de fruntașul camarilist Puiu Dumitrescu, a fost asaltat de numeroase „cereri” și „memorii”, solicitând regelui instaurarea într-o formă sau alta a dictaturii monarhice.

Astfel, gruparea reacționară „Acțiunea roman㔂 întrunită în ziua de 24 iunie 1930 a adresat un memoriu regelui Carol în care vedea „întemeietorul unei noi vieți politice”. Atacând partidele politice, pe care le făcea răspunzătoare de situația internă grea în care se zbătea țara, gruparea cerea lichidarea sufragiului universal și introducerea unei reprezentări corporatiste în afara partidelor politice, modificarea constituției în sensul lărgirii sferei de activitate a puterii executive.

Solicitând regelui să acționeze rapid, ca o condiție necesară succesului, gruparea asigura coroana de adeziunea și sprijinul ei total la acțiunea de lichidare a regimului parlamentar constituțional. stabilit prin constituția din 1923.

Numeroase memorii trimise lui Carol din partea unor oameni politici obscuri, sau semnate „spionul anonim”, cereau cercurilor carliste instaurarea dictaturii, lichidarea parlamentului și desființarea partidelor politice, crearea unei noi constituții în care să fie prevăzută pedeapsa cu moartea pentru delicte politice, aducerea la cârma statului a unui guvern de „specialiști” sau oameni din afară de partide, un guvern „de sacrificiu”, în care însă să fie introdus, ca o condiție „sine qua non”, C. Argetoianu „care, cu pumnul lui de fier, să astâmpere nebunia”.

Majoritatea memoriilor trimise regelui – a căror origine se afla în mod evident în culisele camarilei își concentrează focul împotriva parlamentului și a votului universal, cerând modificarea legii electorale prin revenirea la situația antebelică, reducerea atribuțiilor camerei și ale senatului, instituirea votului plural în funcție de studii și împotriva extinderii dreptului de vot la femei.

Aceste măsuri urmau să fie însoțite de intensificarea acțiunilor de siguranță în care rolul important trebuia să-l joace înmulțirea jandarmeriei la orașe și sate, întărirea armatei, pe care regele să se sprijine în fața unei eventuale rezistențe.

Argetoianu și apropiații săi au desfășurat o laborioasă activitate pentru întocmirea programului de guvernare. În cadrul acestuia, la loc de frunte se situau dizolvarea imediată a parlamentului, întărirea măsurilor restrictive împotriva presei, elaborarea unei noi legi a polițiilor, conținând sporirea jandarmeriei, în scopul intensificării luptei anticomuniste și antidemocratice.

Treptat, C. Argetoianu și adepții lui au fost nevoiți să renunțe la ideea modificării Constituției, lăsând-o „ca o problemă a viitorului care urma să fie rezolvată fie de guvernul Prezan, dacă s-ar fi consolidat îndeajuns, fie de altul”. Căutând să nu răscolească „patimile politice” cercurile carliste încercau să inducă în eroare vigilența democrației, justificând guvernul preconizat ca un regim excepțional de redresare economică, în primul rând solicitând partidelor un armistițiu pe terenul luptelor politice.

CAPITOLUL II

STATUL ÎN PERIOADA 1930-1940

Activitatea parlamentară și guvernamentală. Evoluția instituțiilor statului

În perioada noiembrie 1928 – noiembrie 1933 s-au succedat la cârma țării 9 guverne, dintre care 8 național-țărăniste și au avut loc trei alegeri parlamentare deși, conform Constituției, durata unei legislaturi era de 4 ani.

Guvernul Iuliu Maniu (10 noiembrie 1928 – 7 iunie 1930) a desfășurat o susținută activitate vizând rezolvarea multiplelor probleme ale țării în conformitate cu programul Partidului Național-Țărănesc. Beneficiind de majoritate absolută în parlament, guvernul a obținut votarea tuturor proiectelor de lege pe care le-a inițiat și ratificarea măsurilor întreprinse.

Iuliu Maniu a demisionat, la 7 iunie 1930, constituindu-se un nou guvern național-țărănist, prezidat de Gh. Mironescu. Întrunit la 8 iunie, parlamentul a anulat actul de la 4 ianuarie 1926, astfel încât Carol a devenit moștenitorul de drept al Coroanei, fiind proclamat rege.

Urcarea lui Carol pe tron a pus capăt crizei dinastice, dar a deschis calea unor noi frământări politice, generate de acțiunile acestuia vizând instaurarea unui regim întemeiat pe o monarhie autoritară. Noul rege s-a înconjurat de o camarilă care, acționând din culise, a devenit un nou centru de putere politică în România.

Gh. Mironescu a alcătuit un guvern național-țărănesc (10 octombrie 1931 – 4 aprilie 1932). Acesta a trecut la aplicarea unui regim de severe economii, a intensificat acțiunea de strângere a impozitelor, a introdus prima “curbă de sacrificiu” (1 ianuarie 1931) pe baza căreia salariile tuturor funcționarilor statului se reduceau cu 10-25%

În aceeași viziune, s-a sistat acordarea de gradații, iar avansările nu mai erau însoțite de sporul corespunzător de salarii. Profitând de această lege, patronii au aplicat “curba de sacrificiu” și în întreprinderile particulare. Pe aceeași linie se înscrie decizia de a crea așa-numitul “cadru auxiliar”, în care au fost trecuți numeroși funcționari scoși din serviciu și plătiți numai cu jumătate din salariu.

Profitând de adâncirea crizei economice, de starea de nemulțumire și nesiguranță ce domnea în țară, Carol al II-lea a considerat că venise vremea unui regim autoritar sub paravanul guvernului de “uniune națională”.

În aceste condiții la 18 aprilie 1931 s-a constituit guvernul Nicolae Iorga. Ilustrul savant a fost folosit însă mai mult ca decor, pentru prestigiul pe care-l avea în țară și în străinătate, rolul principal în guvern avându-l Constantin Argetoianu, care ocupa posturile cheie de ministru de interne și ministru de finanțe. Alcătuit “în afara partidelor” și chiar împotriva acestora, guvernul de “uniune națională” avea menirea să realizeze în practică opțiunile politice ale lui Carol al II-lea.

Pentru a forța exportul și a procura sumele necesare achitării datoriei externe, guvernul Iorga a introdus, în iulie 1931, primele de export, care se acopereau din timbrul asupra pâinii plătit de masa cumpărătorilor.

Urmărind diminuarea deficitului bugetar, cabinetul a aplicat cea de a doua “curbă de sacrificiu” (ianuarie 1932), reducând salariile cu 10-15%.).

Ca urmare a acestor măsuri, care loveau în primul rând în nivelul de trai al poporului, s-au amplificat numeroase frământări sociale.

În fața unei astfel de situații, guvernul a inițiat legea de conversiune a datoriilor agricole (aprilie 1932), pe baza căreia datoriile țăranilor ce aveau mai puțin de 10 ha se reduceau cu 50%, restul fiind eșalonat pe o perioadă de 30 de ani. De asemenea, se reduceau cu 50% dobânzile acumulate.

Această lege – care a fost bine primită de masa țărănimii – a provocat reacția negativă a capitaliștilor străini, deoarece statul român prelua asupra sa datoriile de care țăranii erau scutiți, urmând a fi achitate din buget. Astfel, capacitatea statului român de a plăti datoria externă scădea, ceea ce monopolurile internaționale occidentale nu puteau accepta.

Din inițiativa lui Nicolae Iorga au fost adoptate legi privind învățământul secundar și învățământul superior – întemeiat pe o largă autonomie universitară – dar, în condițiile crizei, ele nu și-au putut produce decât în parte efectele pozitive.

Lipsit de bază politică, neavând o unitate de concepție și de metodă, soarta guvernului Iorga depindea de atitudinea principalelor partide. După o perioadă de espectativă, la începutul anului 1932, acestea au dezlănțuit o puternică acțiune împotriva guvernului. Pe de altă parte, consilierul Charles Rist a publicat un amplu raport, prin care acuza guvernul român de incapacitate și cerea noi măsuri pentru asigurarea plății datoriilor externe: reducerea cheltuielilor bugetare prin concedieri de personal, scăderi de salarii, introducerea de noi taxe și impozite; totodată, el sugera încheierea unui acord cu Liga Națiunilor pentru obținerea “concursului tehnic” în vederea redresării financiare.

În fața acestei situații politice și a imposibilității de a rezolva problemele financiare, Nicolae Iorga a demisionat la 31 mai 1932.

Principala concluzie ce se desprinde din falimentul guvernului de “uniune națională” este aceea că regimul democratic întemeiat pe partidele politice era capabil să facă față cu succes acțiunilor lui Carol al II-lea. În urma eșuării guvernului de “uniune națională”, regele și-a dat seama că, pentru a reuși în planurile sale, trebuia să dea dovadă de mai mult tact și răbdare. De aceea, a pornit o muncă perseverentă și de lungă durată, vizând măcinarea principalelor partide, atragerea de partea sa a unui număr cât mai mare de oameni politici, crearea unei atmosfere propice instaurării unui regim autoritar. Prin aceste acțiuni Carol al II-lea nesocotea spiritul Constituției din 1923, acționând nu ca un mediator, ci ca un factor distructiv pentru regimul democratic.

La 6 iunie 1932 s-a format guvernul Alexandru Vaida-Voevod, care a luat măsuri de achitare a salariilor și pensiilor, folosind rezervele Băncii Naționale și unele sume destinate investițiilor. În scopul redresării situației financiare a țării, prin legea din 2 octombrie 1932, s-a introdus controlul schimburilor cu străinătatea sub forma monopolului comerțului cu devize acordat Băncii Naționale. În baza acestui monopol, devizele obținute din exporturile de mărfuri trebuiau cedate în mod obligatoriu Băncii Naționale.

Pe de altă parte, sub presiunea capitaliștilor străini, guvernul a cerut „colaborarea tehnică” a Societății Națiunilor, începând tratative în vederea realizării unui acord.

Întrucât Curtea de Casație a declarat legea de conversiune adoptată în timpul guvernului Iorga ca neconstituțională (apreciind că se atingea dreptul de proprietate), a fost elaborat un nou proiect de lege care a suscitat vii discuții in sânul Partidului Național-Țărănesc.

Aceste activități erau în plină desfășurare când, în urma unui conflict cu Nicolae Titulescu, ministrul României la Londra, Alexandru Vaida-Voevod a demisionat.

La 20 octombrie 1932 s-a constituit un guvern prezidat de Iuliu Maniu, în timpul căruia a fost adoptată, la 26 octombrie, legea pentru conversiunea datoriilor agricole, care stabilea un termen de 18 luni, în timpul căruia debitorii trebuiau să se înțeleagă cu creditorii asupra sumelor ce urmau a fi plătite. Presiunea capitaliștilor străini pentru a determina guvernul să semneze planul de colaborare tehnică cu Societatea Națiunilor (planul de la Geneva) s-a intensificat, aceștia urmărind să obțină controlul asupra finanțelor României pentru a se asigura rambursarea datoriilor contractate de statul român.

Intrând în divergență cu Carol al II-lea, care a refuzat să accepte propunerea de înlăturare a prefectului Poliției Capitalei și a șefului Jandarmeriei – membri ai camarilei, aflați în conflict cu ministrul de interne Ion Mihalache – Iuliu Maniu și-a prezentat demisia la 12 ianuarie 1933.

La 14 ianuarie s-a constituit guvernul condus de Alexandru Vaida-Voevod. Acceptarea de către acesta a funcției oferite de rege a nemulțumit adânc pe Iuliu Maniu, acest act marcând “ruptura sufletească” dintre cei doi lideri național-țărăniști.

La 28 ianuarie 1933, guvernul a semnat “Planul de la Geneva” în baza căruia orientarea și aplicarea politicii bugetare, fiscale și monetare a României erau puse sub controlul “experților” străini. Sub presiunea tuturor partidelor din opoziție precum și a unor fruntași național-țărăniști (inclusiv Iuliu Maniu și Ion Mihalache), guvernul a tergiversat aplicarea “Planului de la Geneva”, care va fi denunțat oficial în mai 1934.

Guvernul a abandonat chiar doctrina “porților deschise” și a trecut la aplicarea unei politici de protejare a economiei naționale, mergând până la suspendarea plății cuponului datoriei externe, în august 1933.

În ianuarie 1933 s-a adoptat cea de-a treia “curbă de sacrificiu”, prin care salariile și pensiile se reduceau cu 10-12%. Rezultatul a fost amplificarea acțiunilor de protest, la care au participat muncitori, intelectuali, funcționari, invalizi, văduve de război etc. O deosebită amploare au luat mișcările ceferiștilor și petroliștilor.

Apreciind că aceste mișcări erau conduse de comuniști, care urmăreau destabilizarea situației din România, la propunerea guvernului, majoritatea parlamentară național-țărănistă a votat, la 3 februarie 1933, legea prin care se instituia starea de asediu și cenzura pe timp de șase luni în principalele centre muncitorești. Pe baza acestor legi, la 16 ianuarie, guvernul, prin Armand Călinescu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne, a organizat înăbușirea mișcării de la “Grivița”, recurgând la forțele militare.

În scopul atenuării tensiunii sociale existente la sate, a fost adoptată legea pentru reglementarea datoriilor agricole și urbane, care stabilea un moratoriu de 5 ani pentru proprietarii datornici. Nici această lege – ultima dintre cele cu caracter agrar-țărănesc adoptate de național-țărăniști – nu a rezolvat grava prolemă a datoriilor agricole.

“Afacerea Skoda” a generat o atmosferă nefavorabilă în jurul Partidului Național-Țărănesc, a creat teren propice campaniei de “răsturnare” desfășurate de Partidului Național-Liberal.

În această conjunctură, la 9 noiembrie 1933, regele Carol al II-lea a cerut lui A1exandru Vaida-Voevod să prezinte demisia guvernului, încheindu-se astfel seria guvernărilor național-țărăniste. Mandatul a fost încredințat lui I. G. Duca, președintele Partidului Național-Liberal.

Confruntările dintre forțele democratice și cele dictatoriale

În condițiile complexe intervenite în viața social-politică internă și internațională după 1933, în sânul partidelor au continuat să se manifeste puternice contradicții și oscilații, concretizate într-o dinamică accentuată a regrupărilor politice, evaziunii dintr-o grupare în alta, duplicitate politică, fracționarea partidelor etc.

În România, evoluția vieții politice a fost puternic influențată și de ascensiunea forțelor de extremă dreaptă pe plan european, mai ales după instaurarea hitlerismului la putere în Germania (ianuarie 1933). Ceea ce caracterizează anii 1934-1938 este confruntarea între forțele democratice și cele dictatoriale.

Guvernul I. G. Duca, instalat la 14 noiembrie 1933, a fost primit cu ostilitate de toate partidele politice și în special de Garda de Fier. Era cunoscut faptul că în cadrul turneului său european din vara anului 1933, președintele Partidului Național-Liberal se angajase să urmeze cu fidelitate politica externă alături de Franța, Marea Britanie și de Societatea Națiunilor și să ia măsuri ferme împotriva forțelor care cereau o apropiere de Germania, în primul rând a Mișcării Legionare.

Guvernul Duca era privit de Corneliu Zelea Codreanu ca un “făt” al camarilei regale și al forțelor “ideo-masonice” occidentale. Desfășurarea campaniei electorale a fost grav viciată de ciocnirile dintre legionari și autorități. Din inițiativa lui I. G. Duca, sprijinit de ministrul de externe Nicolae Titulescu, a fost adoptat Jurnalul Consiliului de Miniștri din 9 decembrie 1933, prin care Garda de Fier era scoasă în afara legii.

În document se arăta că aceasta urmărea instaurarea “unui regim social și politic contrar celui statornicit atât prin Constituție, cât și prin tratatele de pace”. Dizolvarea Gărzii de Fier în ultima zi de depunere a listelor de candidați a torpilat orice încercare a legionarilor de a mai participa la alegerile parlamentare sub o altă denumire, sau pe lista altor partide. Acest act a fost urmat de arestarea mai multor fruntași ai Gărzii de Fier. Corneliu Zelea Codreanu n-a putut fi găsit, el fiind ascuns la o rudă a Elenei Lupescu, figura centrală a camarilei regale.

Alegerile parlamentare au fost câștigate de Partidul Național-Liberal. La 29 decembrie 1933, I. G. Duca a fost asasinat pe peronul gării din Sinaia. Acest act, hotărât de conducerea Gărzii de Fier, a fost executat de trei legionari în conformitate cu planul elaborat de generalul Gh. Cantacuzino-Grănicerul.

Sub impresia evenimentului, noul guvern prezidat de Constantin Angelescu a introdus la 30 decembrie 1933 starea de asediu și cenzura, a arestat numeroase cadre legionare.

La 4 ianuarie 1934, regele a numit în fruntea Consiliului de Miniștri pe Gheorghe Tătărescu, unul dintre principalii exponenți ai “tinerilor” liberali.

Guvernul Gheorghe Tătărescu (4 ianuarie 1934 – 17 decembrie 1937) a promovat pe plan economic o politică de încurajare a industriei naționale prin practicarea unui protecționism vamal ridicat, acordarea de credite întreprinderilor nou înființate – mai ales din ramurile purtătoare ale progresului tehnic, prin comenzi făcute de stat.

Din inițiativa guvernului au fost modificate legile economice adoptate de național-țărăniști, promovându-se, cu prioritate, interesele capitaliștilor autohtoni. Astfel, prin decretul-lege din 31 iulie 1936 se încurajau întreprinderile care realizau produse nefabricate în țară.

În timpul acestui guvern au fost întreprinse‚ pentru prima dată după 1918, acțiuni energice de înzestrare a armatei, în contextul creșterii forțelor agresive, revizioniste pe plan internațional.

Pentru sprijinirea agriculturii s-a înființat Institutul Național de Credit Agricol, care oferea micilor producători împrumuturi pe termene lungi pentru procurarea de inventar agricol. În bugetul statului au fost înscrise sume speciale pentru ridicarea nivelului tehnic și calitativ al agriculturii.

Au fost luate măsuri de modernizare a unor șosele, s-au construit noi linii de cale ferată. Modificări importante au survenit și în structura comerțului exterior, crescând ponderea produselor finite la export și a materiilor prime la import.

La încheierea guvernării liberale, valoarea produsului social era cu aproape 70%, iar a venitului național cu circa 60% mai mare decât în 1932.

Pe plan social guvernul a sprijinit formarea unei grupări burgheze legată de comenzile statului, în frunte cu însuși Carol al II-lea. Concentrarea și centralizarea producției au atins cote nemaiîntâlnite până atunci.

În anii 1934-1938 s-a înregistrat un avânt economic cu consecințe pozitive asupra nivelului de trai al întregului popor. Evident, principala beneficiară a fost burghezia, masele de oameni ai muncii, mai ales țărănimea, continuând să ducă o viață grea, așa cum rezultă și din numeroasele analize sociologice întreprinse în acea perioadă. Disparitățile sociale s-au adâncit; potrivit datelor statistice, în 1938 marii industriași, comercianți, moșierii ț își însușeau 55,3% din venitul național, în timp ce muncitorilor și țăranilor – care reprezentau circa 90% din populația activă – le revenea o cotă de 44,7%.

În timpul guvernării Tătărescu au fost adoptate unele legi cu largi implicații social-politice. La 16 iulie 1934 a fost publicată legea pentru utilizarea personalului românesc în întreprinderi, generată de nevoia de a pune capăt afluenței de personal străin în România, care ocupa, în general, posturile cele mai bine retribuite. Conform legii, întreprinderile economice – industriale, comerciale și civile de tot felul – erau obligate să aibă cetățeni români în proporție de 80% în fiecare din categoriile de personal.

O importanță deosebită a avut legea pentru pregătirea profesională și exercitarea meseriilor, din 30 aprilie 1936, care a stabilit norme vizând pregătirea temeinică a ucenicilor, ridicarea calificării profesionale a muncitorilor, la nivelul cerut de sporirea gradului de complexitate a economiei naționale, îndeosebi a industriei.

La 7 aprilie 1934 a fost adoptată ultima lege de conversiune a datoriilor agricole, în baza căreia datoriile se reduceau cu 50-70%, urmând ca restul să se achite eșalonat pe o perioadă de 17 ani, cu o dobândă de 3% pe an. Băncile erau despăgubite de stat, care a preluat asupra sa toate sumele rezultate prin aplicarea legii.

Condițiile de trai ale țărănimii au continuat să fie afectate de politica fiscală, de nivelul scăzut al prețurilor la produsele agricole, de insuficiența inventarului agricol, de lipsa de pământ.

Pe plan politic guvernul a urmărit să-și creeze un sistem de instrumente legislative care să-i permită să domine situația. Multe dintre acestea se abăteau de la spiritul democratic al Constituției din 1923.

Astfel, legea din 16 martie 1934, autoriza guvernul să declare “în caz de necesitate” starea de asediu generală sau parțială. Ea a fost prelungită succesiv, astfel că starea de asediu a fost menținută în întreaga perioadă de guvernare. Aceasta a fost mai curând o măsură de prevedere, deoarece s-a aplicat cu destulă larghețe.

Consecințe importante asupra evoluției regimului politic a avut legea pentru apărarea ordinii de stat, din 7 aprilie 1934, prin care Consiliul de Miniștri era împuternicit să decidă dizolvarea grupărilor politice care puneau în pericol “siguranța ordinii de stat sau a ordinii sociale”, sau care propovăduiau “distrugerea violentă a ordinii sociale”.

Pe aceeași linie se înscrie legea din 9 iulie 1934, prin care guvernul era autorizat ca în timpul vacanței adunărilor legiuitoare să procedeze la simplificarea și raționalizarea serviciilor și instituțiilor publice de ordin administrativ și de specialitate, să revizuiască toate bugetele administrațiilor centrale, să efectueze orice operațiuni de trezorerie.

Astfel, se diminua rolul parlamentului, mai ales funcția sa de control asupra guvernului, ceea ce contravenea spiritului Constituției din 1923.

Acești ani s-au caracterizat prin creșterea rolului monarhiei în viața de stat. Depășindu-și prerogativele care-i erau acordate prin Constituție, Carol al II-lea a exercitat o influență dominatoare asupra guvernului.

Sugestivă este, în acest sens, atitudinea față de Garda de Fier. În 1935-1936, arderea pe rug a presei democratice, a cărților unor cunoscuți scriitori (intre care și Mihail Sadoveanu), atacarea unor manifestații publice deveniseră fapte cotidiene.

Organele de ordine nu luau măsuri energice pentru apărarea drepturilor și libertăților democratice. Această situație se datora atitudinii suveranului care – urmărind să macine și să compromită marile partide democratice, să creeze un climat propice instaurării unui regim autoritar – a sprijinit mișcarea legionară. Ministrul de interne, Ion Inculeț și subsecretarul de stat la acest minister, Eugen Titeanu, nu numai că “au închis ochii” în fața ilegalităților și violențelor legionare, dar – potrivit unor informații – au și susținut material Garda de Fier.

Un episod politic semnificativ s-a consemnat în aprilie 1936, când s-a desfășurat la Târgu-Mureș congresul studenților legionari. Ion Mihalache, președintele Partidului Național-Țărănesc, avea să aprecieze că congresul că fost ținut pe cheltuiala statului, cu trenurile statului, cu mese de la stat, cu primiri oficiale de la stat, cu muzici de la stat; și acest stat este reprezentat prin guvernul Tătărescu.

Legionarii adunați la Târgu-Mureș au adresat critici virulente la adresa democrației și partidelor politice, precum și a “forțelor oculte care întunecă Coroana regală”. În acest context, s-a subliniat necesitatea sacrificiului pentru salvarea țării și a românismului. S-au constituit “echipe ale morții”, care aveau misiunea de a lichida adversarii politici, între aceștia numărându-se și doi membri de bază ai camarilei: Elena Lupescu și Gabriel Marinescu.

La 5 noiembrie 1936, Corneliu Zelea Codreanu adresa regelui și oamenilor politici o scrisoare pe un ton ultimativ, prin care le cerea să declare că “răspund cu capul” pentru linia pe care o promovau în politica externă. În a doua jumătate a anului 1936, “căpitanul” a început o amplă acțiune de atragere în mișcarea legionară a unui număr cât mai mare de membri, îndeosebi din rândul ofițerilor, și de consolidare a Gărzii de Fier. Aceste fapte demonstrau că legionarii nu mai acceptau tutela regelui, ci urmăreau să impună propria lor linie politică.

La rândul său, Carol al II-lea a început să-și revizuiască atitudinea față de Garda de Fier. Imediat după Congresul de la Târgu Mureș, Eugen Titeanu a fost înlăturat din guvern, iar în august 1936 Ion Inculeț a fost înlocuit din fruntea Ministerului de Interne. Au fost luate unele măsuri de limitare a activității legionarilor, dar fără energie, deoarece Carol al II-lea nu renunțase la speranța că va putea să-și subordoneze Garda de Fier.

Începând cu anul 1934 s-a vehiculat ideea modificării Constituției, inițiată de camarilă, în sensul creșterii puterilor monarhului și a diminuării rolului parlamentului.

Gheorghe Tătărescu a aderat la această idee, deși apărarea Constituției constituia obligația lui fundamentală. În contextul istoric de atunci, mai ales ca urmare a opoziției forțelor democratice, legea fundamentală n-a fost modificată, deși aplicarea ei s-a făcut cu multe derogări din partea guvernului.

La 29 august 1936 s-a efectuat o remaniere guvernamentală, în urma căreia Nicolae Titulescu a fost înlăturat din fruntea Ministerului de Externe. Acest act a fost rezultatul unui complex de factori, ținând atât de situația internațională, cât și de presiunea forțelor prodictatoriale din interior, de voința lui Carol al II-lea. Remanierea a avut ca rezultat o și mai mare dependență a guvernului față de orientările regelui, care și-a asumat rolul de a da directive privind politica externă a României. De asemenea, suveranul a scăpat de un colaborator incomod cu ferme convingeri democratice, adversar al oricărui regim dictatorial.

În general, guvernul Tătărescu, prin politica promovată, s-a abătut de la normele firești ale regimului democratic, devenind, în ultima sa perioadă, un cabinet cvasipersonal al regelui Carol al II-lea.

Dinamica partidelor politice

Mutațiile survenite în viața economică și în structura socială și-au găsit expresie și în dinamica partidelor politice. Evident, situația internațională – caracterizată prin creșterea curentelor extremiste și instaurarea unor regimuri dictatoriale în mai multe țări din Europa a avut o influență importantă asupra evoluției partidelor politice din România.

Trebuie să precizăm că Partidul Național-Liberal, care a condus țara în perioada noiembrie 1933 – decembrie 1937, și-a legat numele de realizările și minusurile politicii guvernamentale.

Dar, după moartea lui I. G. Duca, situația partidului a fost afectată de numirea lui Gheorghe Tătărescu în fruntea guvernului. A fost un act de voință al regelui, deoarece el n-a așteptat alegerea unui nou șef al Partidului Național-Liberal, care, în mod normal, trebuia să devină președintele Consiliului de Miniștri.

În funcția de președinte al Partidului Național-Liberal a fost ales, la 5 ianuarie 1934, Constantin (Dinu) I. C. Brătianu.

Pe acest fond, apar însă și controverse între șeful guvernului (exponent al “tinerilor liberali”) și cel al partidului (reprezentant al “bătrânilor liberali”) care au afectat Partidul Național-Liberal. “Bătrânii” (Constantin I. C. Brătianu, Constantin Angelescu, Constantin Alimanișteanu, Constantin D. Dimitriu, Ion Manolescu-Strunga) se bazau pe capitalul privat și pe Banca Națională, fiind totodată pentru menținerea regimului democratic întemeiat pe Constituția din 1923. Astfel, se declarau împotriva organizațiilor extremiste precum și a tendințelor autoritare ale regelui Carol al II-lea.

„Tinerii” (Gheorghe Tătărescu, Victor Iamandi, Dimitrie Iuca, Richard Franasovici) s-au integrat tot mai mult în noua grupare a marii burghezii, concentrată în jurul Băncii de Credit. Interesele acestei grupări se împleteau strâns cu cele ale regelui care, prin participații crescânde în industrie și bănci, a devenit unul din pilonii vieții economice.

Guvernul Tătărescu a acționat de mai multe ori împotriva liniei oficiale a partidului stabilită de „bătrânii” liberali, conducându-se după sugestiile primite din partea lui Carol al II-lea.

În același fel, Constantin I. C. Brătianu n-a ezitat să facă în public declarații potrivit cărora nu înțelegea să-și angajeze răspunderea pentru unele acte ale guvernului, calificând drept periculoasă hotărârea acestuia de a menține starea de asediu și cenzura, precum și intenția de a modifica Constituția.

Ca urmare a Congresului general al partidului din 9 iulie 1936, I. C. Brătianu a fost confirmat în funcția de președinte, iar Gheorghe Tătărescu în cea de secretar general al Partidului Național-Liberal.

I. C. Brătianu a militat pentru unirea cu Partidul Național-Liberal (Gheorghe Brătianu) în scopul întăririi pozițiilor familiei Brătianu în conducerea partidului și a creșterii rolului său în viața politică, inclusiv în apărarea regimului democratic, dar strădaniile lui au fost torpilate de Gheorghe Tătărescu și de Carol al II-lea.

Gruparea “tinerilor liberali” era împărțită în două fracțiuni mai mici -“Păreri Libere” (Aurelian Bentoiu, H. Aznavorian) și “H” (Victor Iamandi, Petre Bejan, Petre Ghiață), între care existau unele deosebiri de nuanță. Astfel, în timp ce “Păreri Libere” urma aproape necondiționat linia politică trasată de rege, gruparea “H” era pentru menținerea regimului democratic, împotriva încercărilor de revizuire a Constituției, era contra oricărui compromis cu Garda de Fier și a desfășurat o susținută campanie împotriva legionarilor, dar era însă categoric ostilă fuziunii cu Partidul Național-Liberal (Gheorghe Brătianu).

Ceea ce putem să observăm din aceste aspecte este faptul că unul dintre cele mai mari partide politice democratice era afectat de crize interne, cu repercursiuni negative asupra capacității sale de a se opune cu succes forțelor dictatoriale.

Principalul partid de opoziție era Partidul Național-Țărănesc în fruntea căruia a fost ales, la 21 noiembrie 1933, Ion Mihalache. Ajutat de o pleiadă de tineri cu o solidă pregătire intelectuală – între care Armand Călinescu, Mihai Ralea, Petre Andrei, Mihail Ghelmegeanu – noul lider a depus o stăruitoare activitate pentru reașezarea partidului pe temeliile “țărănismului” și elaborarea unui nou program în vederea recâștigării încrederii electoratului.

La 11 martie 1934, s-a realizat fuziunea cu Partidul Țărănesc (Nicolae Lupu). În aprilie 1935 a fost adoptat un program al Partidului Național Țărănesc care avea la bază ideea construirii “statului țărănesc”, întemeiat pe “solidarismul social”, în cadrul “democrației rurale”. Acest program avea drept punct principal necesitatea menținerii și consolidării regimului democratic, admitea un control al statului in viața economică, socială și politică a țării. Dintre prevederile concrete menționăm: o nouă lege electorală (cu suprimarea primei majoritare, desființarea Senatului, reducerea numărului de deputați, creșterea rolului comisiilor parlamentare.), simplificarea aparatului administrativ, autonomie locală, dezvoltarea învățământului de toate gradele, îndeosebi a celui tehnic, profesional și comercial, legi pentru ocrotirea muncitorilor, o politică externă vizând întărirea alianțelor existente, colaborarea cu toate statele pe baza principiului integrității teritoriale.

În ceea ce privește dezvoltarea economică, accentul era pus pe agricultură, căreia trebuiau să-i fie subordonate celelalte ramuri ale economiei naționale. în acest scop se sublinia necesitatea consolidării “micii industrii țărănești”, extinderea ramurilor industriale care aveau asigurată baza de materii prime în țară (forestieră, petrolieră, chimică, metalurgică).

Trebuie să subliniem că se preconiza o “legislație specială care va prevedea metodele de protecție a industriei naționale, corespunzătoare intereselor economice și muncii naționale”. Cu alte cuvinte se urmărea renunțarea la politica “porților deschise”.

Între anii 1934-1937, Partidul Național-Țărănesc a cunoscut numeroase frământări interne. În acest sens sunt de amintit mai multe aspecte. Astfel, în anul 1935 s-au produs două sciziuni semnificative.

Prima, s-a datorat lui Alexandru Vaida-Voevod, care, în timpul discuțiilor privind noul program al partidului a susținut teza “numerus valahicus” – adică asigurarea în întreprinderi și instituții a unei proporționalități etnice între “valahi” și minoritățile naționale, în conformitate cu ponderea lor în ansamblul populației României.

Întrucât inițiativa sa nu a avut ecou în partid, Al. Vaida-Voevod a început o discuție publică pe această temă, anunțând în acest fel la 25 februarie 1935, crearea unei noi organizații politice cu denumirea de Frontul Românesc. Pentru aceste fapte, Vaida a fost dezavuat de Comitetul Central Executiv al Partidului Național-Țărănesc care, la 22 martie, 1-a considerat exclus din partid.

În decembrie 1935 I. Dobrescu a părăsit Partidul Național- Țărănesc, întemeind Comitetele Cetățenești – organizație ce a acționat pentru colaborarea forțelor democratice împotriva fascismului. În martie 1937, Comitetele Cetățenești au fuzionat cu Partidul Radical-Țărănesc.

Și după aceste sciziuni, Partidul Națîonal-Țărănesc era departe de a fi un partid unitar. În sânul său se distingeau trei grupări, conturate în anii 1934- 1935.

O grupare gravita în jurul lui Iuliu Maniu, care aprecia că tendințele autoritare ale regelui constituiau principalul pericol pentru existența regimului democratic. Iuliu Martiu a desfășurat o intensă activitate împotriva camarilei regale și mai ales a Elenei Lupescu, căutând să coalizeze în jurul său toate forțele ce se opuneau politicii promovate de Carol al II-lea.

Gruparea al cărei principal exponent era Armand Călinescu (“de centru”, așa cum se mai numea ) s-a impus prin intransigența manifestată față de Garda de Fier, prin hotărârea cu care a condamnat activitatea legionarilor și prin sprijinul acordat politicii promovate de Carol al II-lea vizând creșterea rolului monarhiei in viața de stat.

Cea de-a treia grupare, având în frunte pe Nicolae Lupu, se declara pentru menținerea și perfecționarea regimului democratic, se ridica cu hotărâre împotriva legionarilor și cuziștilor, precum și a planurilor politice ale regelui Carol al II-lea. Ion Mihalache a desfășurat o amplă activitate politică și organizatorică, reușind să antreneze milioane de cetățeni alături de Partidul Național-Țărănesc.

Spre sfârșitul anului 1935, Partidul Național-Țărănesc a inițiat campania de răsturnare a guvernului liberal prezidat de Gh. Tătărescu. Inițiativa trebuia să culmineze cu o mare adunare la București la 14 noiembrie 1935, dar numai cu câteva zile înainte de această dată, Ion Mihalache a acceptat, la cererea regelui (care i-a promis că “la momentul oportun” va chema Partidul Național-Țărănesc la putere), să contramandeze adunarea preconizată, dar această acceptare a reprezentat o mare greșeală de care adversarii partidului au știut să profite.

Ceea ce trebuie să mai subliniem este faptul că Partidul Național-Țărănesc a fost principala forță democratică angajată în lupta împotriva extremismului de dreapta. Sunt, de asemenea, de menționat aici și campaniile desfășurate de Garda de Fier și de către Partidul Național-Creștin pentru denigrarea național-țărăniștilor care erau prezentați ca “bolșevici”, “comuniști”, “agenți” ai Moscovei etc.

Pe listele celor ce urmau să fie lichidați de legionari figurau: Ion Mihalache, Virgil Madgearu, Armand Călinescu, Traian Bratu, dr. Nicolae Lupu. La 1 martie 1937, legionarii au încercat să-l asasineze pe Traian Bratu, rectorul Universității din Iași membru de onoare al Partidului Național-Țărănesc.

O altă grupare de esență democratică a fost Partidul Radical-Țărănesc, mulți membrii de seamă ai acestui partid pledând în procese antifasciste în favoarea arestaților, cerând eliberarea lor, sau au insistat pentru pedepsirea celor care sprijineau mișcările de extremă dreaptă.

Acest partid condamna energic activitatea Gărzii de Fier, afirmând că aceasta era o coloană a V-a a Germaniei hitleriste în România. În acest sens, partidul Radical-Țărănesc s-a pronunțat cu consecvență pentru menținerea alianțelor tradiționale ale României, pentru o politică externă alături de Franța, Marea Britanie și celelalte state care se declarau pentru menținerea păcii și a statu-quo-ului teritorial.

În activitatea acestui partid, un moment semnificativ l-a constituit fuziunea, în martie 1937, cu Comitetele Cetățenești conduse de D.I. Dodrescu, însă această fuziune nu a durat decât câteva luni.

Și acest partid a fost subminat de puternice frământări interne, privind tactica de urmat. Astfel, o grupare (în frunte cu Alexandru Mâță, Radu Olteanu, Constantin Leancă) milita pentru colaborarea cu toate forțele democratice, în vederea stăvilirii extremismului de dreapta, o alta (din rândul căreia se distingea Petre Haneș) cerea “reîntoarcerea la matcă”, prin fuziune cu Partidul Național-Țărănesc, susținând că astfel se vor consolida forțele democratice, antidictatoriale, în timp ce gruparea majoritară, al cărei principal exponent era Grigore Iunian, considera că fuziunile sau colaborările nu erau utile Partidului Radical-Țărănesc, că acesta avea misiunea să realizeze din propriile-i forțe programul pe baza căruia s-a constituit.

O asemenea poziție a folosit, indirect, lui Carol al II-lea, care ducea o politică de dezbinare a partidelor, pentru ca el să-și poată realiza mai lesne planurile vizând creșterea rolului monarhiei în viața de stat.

Un alt partid care s-a remarcat, printr-o hotărâtă campanie antilegionară și antihitleristă, a fost Partidul Conservator, condus de Grigore Filipescu. În același spirit, partidul a desfășurat o intensă luptă împotriva camarilei regale, pentru respectarea Constituției din 1923.

De asemenea, Partidul Naționalist-Democrat, condus de Nicolae Iorga, s-a evidențiat prin activitatea antihitleristă și antilegionară. Cu toate că a fost amenințat adesea cu moartea de legionari, totuși Nicolae Iorga și-a continuat lupta împotriva acestora, militând pentru apărarea independenței și integrității teritoriale a patriei și împotriva revizionismului.

Partidul Național-Liberal (Gheorghe Brătianu) s-a remarcat mai ales prin atitudinea sa potrivnică încheierii unui pact de asistență mutuală cu Uniunea Sovietică în condițiile în care guvernul de la Moscova nu recunoștea legitimitatea unirii Basarabiei cu România.

De asemenea, a criticat cu vehemență amestecul camarilei regale în viața publică a României și s-a pronunțat pentru menținerea regimului politic întemeiat pe Constituția din 1923. Dar acest fapt a nemulțumit pe unii fruntași, între care amintim pe Constantin C. Giurescu, care se orientau spre colaborarea cu Carol al II-lea, sperând că astfel vor beneficia de o ascensiune politică rapidă.

Partidul Poporului, care altă dată fusese puternic, ducea o existență precară, remarcându-se doar prin unele atacuri ale lui Alexandru Averescu împotriva camarilei. Tot mai mulți membri au părăsit acest partid, iar unele organizații, inclusiv județene, și-au încetat activitatea. Inclusiv Alexandru Averescu era convins că nu-și mai putea revitaliza partidul, drept care a propus fuziunea cu Partidul Național-Liberal (Gheorghe Brătianu). Dar Gheorgbe Brătianu n-a considerat utilă fuziunea cu Partidul Poporului, aflat în agonie, și a tergiversat răspunsul la solicitările mareșalului.

În acest context al dinamicii partidelor în această perioadă trebuie să menționăm și Uniunea Agrară, care era condusă de Constantin Argetoianu. Acesta a desfășurat o activitate slabă, axată, în principal, pe ideea modificării Constituției, în scopul sporirii prerogativelor regale și diminuării rolului parlamentului.

În anul 1936, la 6 octombrie această formațiune politică și-a luat numele de Partidul Agrar, afirmând că urmărea să realizeze un “stat agrar”, opus “statului țărănesc” preconizat de Partidul Național-Țărănesc. Partidul Agrar slujea mai mult ca paravan pentru manevrele politice ale lui Constantin Argetoianu, vizând instaurarea unui regim autoritar sub conducerea lui Carol al II-lea.

Nici partidele minorităților naționale nu au fost lipsite de evoluții semnificative. De exemplu, Partidului German s-a confruntat cu o intensă luptă între elementele naziste și cele cu orientare democratică.

Partidul Naționalist-Socialist al Germanilor din România a trebuit să-și modifice titulatura, renunțând la expresia “național-socialist”, pentru a nu fi dizolvat pe baza Jurnalului Consiliului de Miniștri adoptat la 9 decembrie 1933. În acest fel, el și-a luat numele de Mișcarea de Reînnoire Națională a Germanilor din România, dar conținutul activității a rămas același, motiv pentru care organizația a fost dizolvată de guvernul Gheorghe Tătărescu în iulie 1934.

Pe la jumătatea anului 1935 s-a constituit Partidul Poporului German din România sub conducerea lui Alfred Bonfert, care-și propunea să imite și să aplice întru totul nazismul. În octombrie 1935, Fritz Fabricius a ajuns președintele Comunității Germanilor din România, imprimându-i o orientare prohitleristă. Ambele organizații, dirijate și stipendiate de la Berlin, militau pentru schimbarea cursului politicii externe a României și orientarea ei spre Germania. Anul 1936 înseamnă alegerea lui Fritz Fabricius ca președinte al Partidului German, fapt ce semnifică predominarea curentului național-socialist în cadrul acestui partid.

În aceeași ordine de idei, trebuie să precizăm că și Partidul Maghiar a cunoscut mari convulsiuni interne. La Conferința desfășurată la Târgu Mureș în zilele de 19-20 august 1934, Opoziția Partidului Maghiar a hotărât transformarea sa într-o organizație politică de sine stătătoare: MADOSZ (Uniunea Oamenilor Muncii Maghiari din România).

Această organizație politică propunea prin programul său de acțiune, printre altele: lupta împotriva fascismului de orice fel; restabilirea libertăților general-democratice; întrebuințarea liberă a limbii materne în administrație și justiție etc. Această organizație de puternică influență politică se pronunța împotriva revizionismului horthyst.

Din Partidul Maghiar, în septembrie 1935, s-a desprins o grupare în frunte cu Réthy Imre, care a creat Partidul Micilor Gospodari Maghiari, cu aderență mai ales în județul Odorhei. Partidul a ales inițial linia colaborării cu Partidul Naționai-Țârănesc, dar treptat s-a apropiat de MADOSZ, cu care s-a contopit în anul 1937.

Partidul Maghiar se conducea după directivele venite de la Budapesta. De exemplu, în ianuarie 1938 Partidul Maghiar a încheiat, prin mijlocirea lui Bárdossy Lászlá, ministrul Ungariei la București, un pact electoral cu Partidul Național-Creștin în vederea alegerilor parlamentare din martie 1938.

Obiectivul principal al Partidului Maghiar a rămas subminarea unității statului român și alipirea Transilvaniei Ungariei. Făcând din cazuri particulare sau incidente locale probleme de stat, liderii Partidului Maghiar acuzau guvernul român că nu respectă Tratatul minorităților, că duce o politică ostilă acestora.

În alegerile din decembrie 1933 Partidul Social-Democrat a cunoscut un declin prin obținerea a mai puțin de 2% din totalul voturilor, nemaiputând astfel să-și trimită reprezentanți în Adunarea Deputaților. Totuși, un fruntaș al său, Ioan Flueraș, a fost ales senator la Camerele de Muncă.

De asemenea partidul a înregistrat, între 1934-1935, o scădere simțitoare a numărului de membri, fapt recunoscut și de cel de-al XVI-lea Congres al partidului, desfășurat în aprilie 1936.

Congresul a adoptat un nou program al Partidului Social-Democrat, în care se preciza că obiectivul strategic final al partidului era “desființarea exploatării economice, a asupririi politice sau naționale și a înapoierii culturale de orice formă, prin cucerirea puterii de stat, socializarea mijloace]or de producție, transport și schimb, și transformarea statului de clasă hurghezo-capitalist în societate democratică socialistă”.

Partidul Social-Democrat s-a remarcat prin consecvența cu care a militat pentru apărarea drepturilor și libertăților democratice, împotriva oricărei dictaturi, prin combaterea energică a fascismului. Partidul Social-Democrat nu a acceptat propunerile de front unic muncitoresc făcute de Partidul Comunist din România în vederea realizării Frontului Popular Antifascist, apreciind că acesta era o “manevră a Moscovei”, iar colaborarea cu un partid ilegal putea avea consecințe negative pentru însuși statutul politic al Partidului Social-Democrat.

De asemenea, Partidul Socialist Unitar a adoptat, în general, o atitudine pozitivă față de ideea realizării unității de acțiune a clasei muncitoare, dar considera Frontul Popular Antifascist ca o formă a “colaborării de clasă”, ca „o capitulare” în fața partidelor burgheze.

La 25 octombrie 1935, Constantin Popovici a anunțat refacerea Partidului Socialist, care a pornit pe linia colaborării cu Partidul Comunist din România în vederea realizării unui Front Popular Antifascist, dar rezultatele obținute au fost minore.

Liga Apărării Național-Creștine a trecut prin serioase frământări interne ca urmare a dezvoltării unui curent care cerea fuziunea cu Garda de Fier. Dar, Corneliu Zelea Codreanu a declarat că nu acceptă fuziunea și a cerut ca membrii L.A.N.C. să se înscrie individual în Garda de Fier.

Și Partidul Național-Agrar a cunoscut o categorică evoluție spre extrema dreaptă, cerând revizuirea Constituției din 1923 și sprijinind acțiunile politice ale lui Carol al II-lea. La 14 iulie 1935, Partidul Național-Agrar a fuzionat cu L.A.N.C., luând astfel ființă Partidul Național-Creștin. Acest partid avea drept menire să slujească planurilor politice ale lui Carol al II.

Programul noului partid prevedea: modificarea Constituției în vederea reducerii numărului de deputați și a creșterii rolului Senatului, întărirea puterii executive; “numerus clausus” (proporționalitatea numerică în sens etnic) în toate întreprinderile și instituțiile din România, revizuirea cetățeniei acordate evreilor; combaterea luptei de clasă; întărirea educației religioase a tineretului etc. Partidul recunoștea alianțele încheiate de România, dar punea un accent special pe necesitatea colaborării cu Italia și Cu Germania. Partidul Național-Creștin a nesocotit adesea Constituția României, a recurs la violențe, fiind principala organizație antisemită din România.

Partidul Național-Creștin s-a manifestat ca o forță prohitleristă, întreținând o legătură permanentă cu cercurile conducătoare de la Berlin. Național-creștinii au criticat cu tărie politica externă promovată de N. Titulescu – în special încercările acestuia de a încheia un pact de asistență mutuală cu Uniunea Sovietică. Octavian Goga a avut o contribuție importanta la crearea atmosferei care a dus la înlăturarea lui Nicolae Titulescu din fruntea Ministerului de Externe în august 1936.

Partidul Național-Creștin a fost folosit de rege și de guvern ca masă de manevră împotriva forțelor democratice, mai ales a Partidului Național-Țărănesc. Dar acest partid nu a avut o largă influență în rândul cetățenilor, iar în confruntarea cu forțele democratice a ieșit înfrânt.

De exemplu, cu ocazia alegerilor parlamentare parțiale desfășurate în februarie 1936 în județele Mehedinți și Hunedoara candidații național-creștini (O. Goga și Silviu Dragomir) au fost înfrânți de cei ai Partidului Național-Țărănesc (N. Lupu și Ghiță Pop) sprijiniți și de alte organizații democratice, inclusiv de cele îndrumate de comuniști. Speranțele național-creștinilor de a ajunge la putere erau legate, în primul rând, de jocul politic al regelui Carol al II-lea.

În această perioadă s-a înregistrat creșterea puternică a influenței Gărzii de Fier. După numai câteva luni de la asasinarea lui I.G. Duca, măsurile luate de guvern împotriva legionarilor au încetat. La 10 decembrie 1934, Garda de Fier s-a legalizat sub numele de partidul „Totul pentru țară”, folosind ca organe de propagandă ziarele “Axa” și „Buna vestire”.

În anii 1934-1937, Garda de Fier a dobândit o reală influență, punându-și pecetea pe evoluția istorică a României. Motivațiile sunt multiple și complexe, ținând atât de situația internă, cât și de cea internațională.

Carențele regimului democratic, măcinarea și compromiterea marilor partide de guvernământ, starea de învrăjbire care marca societatea românească, decăderea morală reflectată cu sârg de presa vremii au nemulțumit pe mulți intelectuali, care priveau cu îngrijorare situația României. În aceste condiții, unii dintre ei – Nae Ionescu, Radu Gyr, Mircea Eliade – au văzut în Mișcarea Legionară o sursă de regenerare națională. Garda de Fier le apărea ca o organizație preocupată de destinul neamului românesc. Nae Ionescu era considerat ideologul mișcării legionare, deși nu era membru activ al Gărzii de Fier.

Această organizație a trecut și ea prin unele convulsiuni interne. În urma unui conflict cu Corneliu Zelea Codreanu, fruntașul legionar Mihail Stelescu a părăsit Garda de Fier și a înființat, în aprilie 1935, o organizație proprie – Cruciada Românismului, începând o campanie împotriva “căpitanului”. Pentru a da o lecție “trădătorului”, dar și celor care ar îndrăzni să-i urmeze exemplul, s-a hotărât lichidarea lui Mihail Stelescu. La 16 iulie 1936, acesta a fost asasinat de o echipă de 10 legionari în timp ce se afla internat în spitalul Brâncovenesc din București.

Antidemocratismul era o coordonată de bază a concepției legionare.

Un element esențial al ideologiei legionare a fost “cultul morții”. Astfel, Corneliu Zelea Codreanu afirma categoric: “Legionarul iubește moartea căci sângele lui va servi pentru plămădirea cimentului României legionare”. De asemenea, “căpitanul” aprecia: “Credința legionară va înflori mai mândră și mai biruitoare cu fiecare strop de sânge mai mult pe care-l vom plăti senin și cu sufletul plin de bucurie”.

Aceste considerații nu s-au păstrat la nivelul teoretic, ci s-au transformat în hotărâri practice. Astfel, cu prilejul congresului studenților legionari de la Târgu-Mureș din aprilie 1936, s-au constituit “echipele morții”.

Inocularea acestor idei a generat o stare de spirit întemeiată pe intoleranță și violență. S-a ajuns astfel la ceea ce Nicolae Iorga a numit “religia asasinatului din ordin” cu consecințe profund negative pentru evoluția societății românești.

În iunie 1936 legionarii au atacat “Casa Poporului” în care se afla sediul central al Partidului Social-Democrat și al Confederației Generale a Muncii. “Echipele morții” făceau “vizite” și trimiteau scrisori de amenințare celor vizați.

În deceniul al patrulea regimurile politice din Europa au cunoscut o semnificativă deplasare spre extrema dreaptă, ceea ce constituia un avantaj moral pentru Garda de Fier. Simțind dincotro “bate vântul” și pentru a nu fi surprinși de evoluția evenimentelor, unii oameni politici și de afaceri români au considerat că era util să se apropie de legionari și să-i ajute. Garda de Fier s-a bucurat de sprijin material din partea unor mari capitaliști și moșieri, precum: Nicolae Malaxa, Max Auschnit, Ion Gigurtu, Constantin Orghidan, Alexandru Cantacuzino, Grigore Manolescu, Zoe Sturdza, Grigore T. Coandă – și de încurajarea unor politicieni, precum: Alexandru Vaida-Voevod, Ion Inculeț, Eugen Titeanu, Mihail Manolescu, Viorel V. Tilea.

Chiar Carol al II-lea a sprijinit un timp legionarii. Cei mai mulți dintre aceștia nu împărtășeau concepțiile și metodele gardiștilor, dar urmăreau să-i folosească drept forță de diversiune, în vederea atingerii unor obiective proprii, sau să se pună bine cu Codreanu pentru eventualitatea unui succes politic al mișcării legionare.

În ceea ce privește Partidul Comunist din România, acesta a cunoscut o mare fluctuație de cadre în conducerea centrală.

În această perioadă P.C.R. a evitat folosirea lozincii autodeterminării până la despărțirea de statul român a Transilvaniei și Bucovinei, luând poziție împotriva revizionismului horthyst și cerând apărarea integrității teritoriale a României.

Ca urmare a hotărârii Congresului al VII-lea al Internaționalei Comuniste (1935), prin care a cerut realizarea unei politici de Front Popular Antifascist, partidele comuniste, inclusiv P.C.R., au militat pentru înfăptuirea acestui obiectiv, obținând unele succese.

Astfel, a creat sau influențat activitatea unor organizații legale (între care Blocul Democratic, MADOSZ-ul, Frontul Plugarilor), a editat ziare și gazete cu caracter antifascist (“Cuvântul liber”, “Blocul”, “Era nouă”, “Reporter”, “Clopotul”, “Ecoul”, “Uj szo” etc.), a organizat sau a participat la întruniri antifasciste, a militat pentru colaborarea cu Partidul Social-Democrat și realizarea Frontului Unic Muncitoresc.

La 24 septembrie 1935 a fost semnat la Băcia (în județul Hunedoara) acordul de Front Popular Antifascist între Frontul Plugarilor și MADOSZ, la 26 noiembrie, urmat de cel de la București încheiat de Blocul Democratic și Partidul Socialist (C. Popovici). La 6 decembrie 1935, reprezentanții celor patru organizații s-au întrunit la Țebea, unde au încheiat un acord prin care se angajau să lupte în comun împotriva pericolului fascist, pentru apărarea drepturilor și libertăților democratice, împotriva revizionismului și războiului.

Urmând să atragă și alte organizații în cadrul Frontului Popular Antifascist, comuniștii au avut discuții cu fruntașii ai Partidului Radical-Țărănesc și ai Partidului Național-Țărănes. Una dintre organizațiile legale întemeiate de P.C.R., Frontul Studențesc-Democrat, își avea sediul la clubul organizației Ilfov a Partidului Național-Țărănesc.

Așadar, pentru a conchide asupra considerentelor avute în vedere în această secțiune, trebuie să subliniem faptul că valoroși oameni de știință și cultură, formați în spiritul tradițiilor progresiste, umaniste specifice poporului român au luat atitudine fermă împotriva legionarism-ului, a teoriilor fasciste, au combătut șovinismul, rasismul, iraționalismul și alte asemenea concepții.

Abdicarea lui Carol al II-lea

În 6 septembrie 1939, în condițiile unui nou conflict mondial, România s-a proclamat neutră. Neutralitatea sa a avut însă un caracter clar antihitlerst și favorabil Poloniei pe care a sprijinit-o. Situația României în 1939 a fost decisă însă de raporturile între două grăpări de state: pe de o parte Anglia și Franța, iar pe de altă parte, Germania și Uniunea Sovietică. Pactul germano-sovietic din 23 august 1939, cunoscut și sub numele de Pactul Ribbentrop-Molotov, a fost un șoc pentru cercurile oficiale de la București, deoarece țara noastră nu avea relații bune cu nici unul din statele care își împărțiseră practic sferele de influentă în Europa răsăriteană, ceea ce a și grăbit declanșarea celui de-al doilea război mondial.

La 21 septembrie 1939, sub directa îndrumare a lui Horia Sima, noul șef al Gărzii de Fier, legionarii l-au asasinat pe primul ministru Armand Călinescu. După atentat, Garda și-a pierdut caracterul de organizație politică și a devenit o organizație clasică teroristă, în slujba Reichului nazist. Atentatul a determinat o ripostă dură a autorităților. Noul guvern (21-27 septembrie), condus de generalul Gheorghe Argeșanu, a ordonat executarea a peste 300 de legionari, aproape toata conducerea partidului.

La 28 septembrie 1939, pentru a mai domoli reacția Germaniei, a fost numit prim-ministru Constantin Argetoianu, până pe 23 noiembrie când este numit, din nou, ca șef al guvernului, Gheorghe Tătărescu. Cel din urmă, ca și regele de altfel, a cerut tuturor oamenilor politici să se reconcilieze și să salveze țara în noua conjunctură internațională, marcată de victoriile puterilor fasciste.

Au profitat de ofertă însă, în principal, legionarii. Astfel, la 18 aprilie 1940 s-a legalizat, printr-o întâlnire a regelui cu o delegație de legionari, împăcarea lui Carol al II-lea cu Garda de Fier.

Toate acestea au grăbit prăbușirea regimului monarhiei, autoritare.

În vara anului 1940, victoriile Axei și adâncirea izolării internaționale a României au desăvârșit criza regimului carlist. Înfrângerea catastrofală a Franței, principalul aliat al Românie, de către Germania hitleristă e decis reorientarea politică a țării noastre care, în urma Consiliului de Coroană, la 28 mai 1940, renunță la politica de neutralitate, iar pe 30 iunie la garanțiile anglo-franceze. Legionarii au devenit, pentru prima dată de la crearea organizației lor, membri ai guvernului.

Astfel, în guvernul format de Gheorghe Tătărescu, la 28 iunie 1940, o dată cu impunerea cedării către U.R.S.S. a Basarabiei și a nordului Bucovinei, Horia Sima a fost numit subsecretar de stat la Ministerul Cultelor și Artelor.

Garda de Fier a devenit partid politic de guvernământ.

La 4 iulie 1940 s-a constituit guvernul Ion Gigurtu, pe care Mihail Manoilescu, care ocupa funcția de ministru de externe, l-a numit „guvernul disperării regale”. În cadrul său au intrat trei legionari, și anume Horia Sima, V. Noveanu și Augustin Bideanu. Guvernul a dezlănțuit o politică antidemocratică trecând la arestarea unor lideri politici, la stabilirea domiciliului obligatoriu.

La 9 august 1940 s-a interzis populației evreiești să ocupe funcții publice în administrație, în armată și să aibă proprietăți. Prin aceasta se deschidea seria unor măsuri cu caracter antisemit, printre puținele în istoria României. Antisemitismul ca și naționalismul au fost însă moderate, populația evreiască numărând, în pragul războiului, 800.000 locuitori, diferit ca grad de cultură, mod de viată, dar uniți prin apartenența la religia mozaică.

Totodată, au fost limitate posibilitățile de acțiune ale breslelor.

Apetitul pentru putere al legionarilor a sporit, în continuare foarte mult în vara anului 1940. În luna iulie, Horia Sima și apoi ceilalți membri legionari din guvern au demisionat pentru a se ocupa exclusiv de reorganizarea Gărzii de Fier și pentru a obține sprijinul hitleriștilor.

Pierderile teritoriale din vara anului 1940 – Basarabia, nordul Bucovinei, ținutul Herței, nord-vestul Transilvaniei, Cadriaterul, care au mutilat grav ființa de stat a României – au accentuat criza de autoritate a regimului carlist, criticat tot mai insistent de principalele forte politice interne.

La fârșitul lunii august și începutul lunii septembrie 1940 au avut loc în țară numeroase manifestații populare împotriva dictatelor ce sfârtecaseră România. Aceasta a grăbit hotărârea monarhului de a încredința conducerea guvernului unei personalități capabile să refacă ordinea în țară, care să se bucure de încrederea Gărzii și a partidelor.

Acesta a fost generalul Ion Antonescu.

Incertitudinea și îngrijorarea care cuprinseseră țara, faptul că regele Carol al II-lea era considerat vinovat de dezastrul tării, fără o bază socială de susținere, violent criticat de liberali și național-țărăniști, asaltat de legionarii sprijiniți tot mai intens de la Berlin, ce nu vedea cu ochi buni menținerea unui rege compromis, au decis soarta regimului carlist ce s-a prăbușit, la începutul lunii septembrie 1940, prin abdicarea regelui.

Carol al II-lea a trecut asupra fiului său „grelele sarcini ale domniei”. Principele moștenitor Mihai, a depus jurământul în calitate de rege, asigurând astfel, menținerea instituției monarhice.

Printr-un nou decret semnat de regele Mihai, puterile lui Ion Antonescu au sporit și mai mult. Regele rămânea cu următoarele prerogative: era capul oștirii; avea dreptul de a bate monedă; conferea decorații române; primea și acredita ambasadorii și miniștri plenipotențiali; numea pe primul ministru; avea drept de amnistie și grațiere.

Astfel, putem să încheiem acest demers subliniind faptul că, la 6 septembrie 1940 regimul politic din România intra într-o nouă etapă a evoluției sale, în care figura dominantă era Ion Antonescu.

CAPITOLUL III

ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ CENTRALĂ

ÎN TIMPUL LUI CAROL AL II-LEA

1. Alegerile parlamentare din decembrie 1937 și consecințele lor

În împrejurările accentuării considerabile a dinamismului vieții politice din cea de-a doua jumătate a anului 1937, partidele, organizațiile și grupările politice au început pregătirile în vederea susținerii campaniei electorale parlamentare. Alegerile se bucurau de o atenție cu totul deosebită întrucât ele trebuiau să fie precedate de constituirea unui nou cabinet.

După prevederile constituționale în vigoare, odată cu vechiul organ legislativ rezultat în urma alegerilor din decembrie 1933, expira și termenul legal de guvernare a partidului liberal. În noiembrie 1937, guvernul Tătărescu urma să-și depună mandatul. De aceea, lupta politică din ajunul alegerilor parlamentare s-a concentrat în principal în jurul succesiunii la guvern.

Conform uzanțelor constituționale și „tradiției”, regele însărcina un partid sau o grupare politică cu formarea guvernului, care avea misiunea de a organiza alegerile parlamentare. Aceasta îi dădea posibilitatea ca, întrebuințând pe scară largă forța de intimidare și ingerințele aparatului de stat și polițienesc, să determine alegerea unui „parlament guvernamental” în care opoziția era destul de slab reprezentată.

Întrebarea se punea deci – care partid va veni la putere pentru ca, odată instalat, „să facă” alegerile și să ia cu mijloacele care-i stăteau la dispoziție 40% din voturi și majoritatea mandatelor.

Ascuțirea frământărilor politice în această perioadă a făcut ca disputa pentru formarea guvernului care să organizeze alegerile să ridice considerabil tensiunea divergențelor dintre partide.

Se înfruntau forțele de stânga și de dreapta, se înfruntau forțele democratice și antidemocratice, antifasciste și fasciste, dar aceste delimitări nu exprimă complet gama diversificată a contradicțiilor și confruntărilor, a alianțelor din viața social-politică a țării.

Perspectiva unei noi guvernări tătăresciene de lungă durată, în condițiile accentuării metamorfozării lui într-un guvern personal al regelui, compromis prin atitudinea binevoitoare manifestată față de actele criminale teroriste ale Gărzii de Fier, a îngrijorat forțele democratice care militau pentru un guvern de front popular și a iritat unele partide și grupări ale burgheziei și moșierimii, în frunte cu P.N.Ț. Național-țărăniștii au început o puternică acțiune pentru a provoca prăbușirea cabinetului.

Opoziția era ajutată și de faptul că în Partidul Național Liberal disensiunile se înmulțiseră, degenerând în conflicte deschise între cabinetul Gh. Tătărescu și vechii liberali în frunte cu președintele partidului, Dinu Brătianu. Acesta se declara pentru scoaterea partidului în opoziție și constituirea unui guvern de compoziție național-țărănistă.

Devenise clar pentru gruparea „bătrânilor liberali” că prelungirea mandatului guvernului condus de Gh. Tătărescu și victoria acestuia în apropiatele alegeri parlamentare i-ar fi întărit și mai mult puterea în partid. În plus, aceasta ar fi însemnat încă un pas spre instaurarea dictaturii carliste.

Cerând debarcarea guvernului, cercurile brătienisti urmăreau să dea o dublă lovitură „grupării tătăreșciene”: retragerea în opoziție, prin care să capete posibilitatea de a se răfui cu aceasta, și reîntregirea Partidului Național Liberal prin unirea cu gruparea lui Gh. Brătianu.

Dar Dinu Brătianu căuta să evite riscul alegerilor și de teama că, în cazul când P.N.L. nu ar fi reușit să obțină cele 40% din voturi, s-ar fi creat o situație foarte grea.

La manevrele grupării tătăresciene, de a-și întări pozițiile în partid prin instalarea lui Valer Pop ca șef al organizațiilor liberale din Ardeal, gruparea brătienistă a răspuns cu o puternică campanie publică îndreptată împotriva acestuia, campanie dusă prin Bebe Brătianu (secretar general al partidului) și Alexandru Lapedatu, apropiat al lui D. Brătianu, șeful în funcțiune al organizațiilor liberale din Transilvania. Disensiunile existente în conducerea partidului s-au extins treptat și în organizațiile tineretului liberal, soldându-se cu mari frământări.

Astfel, aflată într-o poziție tot mai dificilă, chiar în partid, gruparea liberală, care alcătuia guvernul, trebuia să facă față unei opoziții care se pronunța din ce în ce mai zgomotos pentru demisia cabinetului Tătărescu.

Din păcate însă, forțele politice care se pronunțau pentru apărarea regimului parlamentar, împotriva dictaturii și a pericolului fascist, nu reușiseră să închege un front comun.

I. Mihalache își punea speranțele aducerii la guvern în voința factorului constituțional. Această tactică era susținută de „gruparea centristă”, precum și de o serie de alți fruntași ai P.N.Ț. ca: Virgil Madgearu și N. Lupu, care aveau în general o poziție de rezervă față de conflictul dintre Iuliu Maniu și Carol al II-lea, precum și față de o eventuală aducere a lui Maniu la președinția partidului.

Iuliu Maniu arătase că, în cazul în care I. Mihalache v-a forma guvernul, în cabinetul preconizat nu va intra nici un membru al Partidului Național Țărănesc din organizațiile ardelene, iar aderenții săi politici nu vor candida în alegeri.

Partizanii apropierii de rege, pe sprijinul căruia mizau, au început o activitate febrilă de aplanare a conflictelor dintre diferiți lideri ai P.N.Ț. În acest scop, V. Madgearu s-a deplasat la Iași pentru aplanarea conflictului dintre N. Costăchescu și I. Mihalache, iar M. Raliea și Petre Andrei au intrat în tratative cu gruparea radical-țărănistă a lui Gr. Iunian, în scopul aducerii lui în partid, tratative soldate în cele din urmă cu eșec. Gr. Iunian se pronunța în sprijinul unui guvern de coaliție, dar nu înainte de alegeri, ci după ce acestea aveau să se desfășoare, precum și pentru participarea în cadrul formației guvernamentale a unei largi coaliții din care să nu fie exclusă prezența organizațiilor democratice.

Pentru a mări încrederea monarhiei, unii reprezentanți ai curentului care preconiza formarea unui guvern de alegeri prezidat de I. Mihalache, cum erau Virgil Madgearu și N. Lupu, au atacat deschis activitatea desfășurată de Garda de Fier, pronunțându-se pentru menținerea ordinii publice „rezemată de pilaștrii monarhiei constituționale”, iar Ion Mihalache a adresat un protest regelui față de unele manifestări agresive ale echipelor legionare.

În același timp însă, I. Mihalache a refuzat să dea un răspuns cererilor de colaborare în cadrul unui front al democrației, cereri ce-i fuseseră adresate de P.C.R., P.S.D., Frontul Plugarilror și alte organizații de stânga. Acestea cereau Partidului Național Țărănesc să renunțe la tactica pasivă și la iluzia succesiunii „normale”, să concentreze în jurul său toate forțele democratice ale națiunii care să determine rezolvarea problemei succesiunii în sensul cerut de interesele vitale ale țării, instalarea unui guvern democratic care să asigure libertățile constituționale, ridicarea bunăstării maselor și apărării păcii.

Partidul Național Țărănesc era privit de către o parte a forțelor de stânga ca un eventual partid de guvernământ care să poată înfăptui unirea tuturor forțelor ce se situau pe o poziție antifascistă, împotriva tendințelor regelui spre dictatură, asigurând totodată respectarea și lărgirea libertăților democratice.

Partidul Comunist Român milita pentru a determina conducerea P.N.Ț. să treacă la organizarea unor acțiuni demonstrative care să impună schimbarea guvernului Tătărescu.

Manevrând cu abilitate, regele Carol al II-lea a început consultări cu președintele P.N.Ț., I. Mihalache, căruia i-a condiționat însă venirea la putere de o serie de factori, dintre carie unii păreau inacceptabili încă de la început: împăcarea cu Al. Vaida-Voevod și colaborarea cu el în guvern, impusă ca o condiție „sine qua non”; acceptarea unui număr de miniștri și subsecretari de stat permanenți numiți de rege; evitarea oricăror reforme sociale de stânga; neparticiparea în viitorul guvern al lui V. Madgearu și N. Lupu etc.

Numirea lui Al. Vaida-Voevod la Ministerul de Interne era cerută în mod ultimativ de rege, sub pretextul satisfacerii grupărilor din extrema dreaptă care, în această perioadă, intensifică lupta pentru putere.

I. Mihalache se declara dispus să accepte o coaliție cu unele partide (C. Argetoiianu, Gr. Iunian), pentru formarea unui „bloc agrar”, însă respingea orice posibilitate de colaborare cu gruparea vaidistă24. Pentru a exercita presiuni asupra regelui se amintea că, în cazul în care Partidul Național Țărănesc nu va fi chemat la putere cu cabinetul preconizat, Ion Mihalache va demisiona din fruntea partidului cedând locul lui Iuliu Maniu, cunoscut ca fervent adversar al camarilei regale.

Trebuie menționat faptul că Al. Vaida-Voevod și partizanii săi: Viorel Tillea, D. R. Ioanițescu acceptau manevra regelui, aprobând o colaborare de guvern cu I. Mihalache și „centriștii” din P.N.Ț., însă cereau îndepărtarea lui V. Madgearu și N. Lupu, precum și introducerea unor prevederi de dreapta, în programul guvernului.

Formarea unui guvern național-țărănesc prezidat de I. Mihalache întâmpina greutăți datorită unei puternice opoziții pe care i-o făceau grupările fasciste aflate într-o permanentă agitație. În preajma crizei de guvern și în vederea luptei pentru succesiune, agitația lor s-a amplificat considerabil.

Perspectiva venirii unui guvern național-țărănesc ce grupa majoritatea elementelor de centru-stânga din P.N.Ț., între care unele cu o poziție antihitleristă cunoscută și care înclinau spre concentrarea cercurilor burgheze cu vederi democratice, a stârnit în tabăra forțelor de dreapta, inclusiv fasciste, o adevărată explozie de ură, atitudine de care se pare că nu era străin Gh. Tătărescu. Acesta a luat, prin intermediul lui Ion Inculeț, legătura cu Octavian Goga, solicitându-i în preajma demisiei guvernului, unele declarații „tari”, în cazul în care s-ar fi pus problema venirii guvernului I. Mihalache. Cerând un guvern de alegeri, Partidul Național Creștin s-a declarat total ostil unui cabinet național-țărănesc. Președintele partidului, Octavian Goga, amenința chiar cu dezlănțuirea războiului civil.

O campanie dintre cele mai sălbatice a dus Garda de Fier pe tema colaborării unor fruntași ai P.N.Ț. (N. Lupu, V. Madgearu) cu forțele democratice de stânga în alegerile parlamentare parțiale din 1936.

Alarmat de gradul la care ajunseseră frământările și de nesiguranța creată, prefectul poliției Capitalei, Gabriel Marinescu, raporta regelui că, în cazul venirii unui guvern național-țărănesc, nu va mai putea garanta ordinea internă.

De altfel, una din caracteristicile crizei de guvern din noiembrie 1937 o reprezintă faptul că, împotriva tradiției, consultările și sondajele efectuate de coroană cu diversele personalități politice în vederea constituirii guvernului de alegeri s-au purtat în condițiile în care cabinetul în funcțiune nu-și prezentase încă demisia. Aceasta tocmai datorită grijii manifestate de cercurile burgheze în frunte cu Carol al II-lea, de a nu se crea un „gol de autoritate” care, pe fondul puternicelor dispute politice și al crizei interne, putea să favorizeze o mișcare revoluționară a forțelor democratice sau o lovitură de stat fascistă.

Față de dezechilibrul politic ce se prelungea, o parte a cercurilor grupate în jurul regelui considerau momentul politic ca fiind favorabil unei lovituri de stat monarhice și proclamării dictaturii regale.

Devenindu-i clar eșecul formulei de guvern în frunte cu I. Mihalache, Armand Călinescu propunea regelui instaurarea unui guvern de alegeri compus din generali și magistrați. Teama de o ripostă a maselor a determinat însă cercurile monarhice să amâne instaurarea dictaturii personale, în așteptarea confruntării electorale ce avea să vină și care, printre altele, trebuia să arate regelui raportul real de forțe, dispunerea principalelor partide și grupări politice în acel moment.

În ziua de 14 noiembrie 1937, Gh. Tătărescu își prezenta demisia, care i-a fost acceptată.

În același timp, ținând seama de starea de spirit din partid, Comitetul Executiv al P.N.Ț., a respins în unanimitate orice colaborare cu gruparea vaidistă, iar în ziua de 15 noiembrie, I. Mihalache și-a depus mandatul. Explicând acest gest, oficiosul național-țărănesc „Dreptatea” nota: „Partidul n-a voit să bage în echivoc politica externă a țării într-o tovărășie cu acei care au discreditat necontenit atitudinea noastră față de țările aliate și democrate”.

După depunerea mandatului de către președintele Partidului Național Țărănesc, Gh. Tătărescu era însărcinat de regele Carol al II-lea cu formarea noului guvern de alegeri, având misiunea constituirii lui „pe o bază politică lărgită”.

Departe de a reprezenta o simplă prelungire de guvernare, manevra avea un conținut mult mai profund.

Conform planurilor regelui Carol al II-lea, noul cabinet tătărescian preconizat, deși ar fi continuat să păstreze numeroase elemente liberale, în majoritatea lor însă fidele carlismului, trebuia să se deosebească radical, ca orientare și conținut, față de vechiul guvern condus de Gh. Tătărescu. Având în frunte un devotat pe care regele putea conta în mod sigur și ieșind de sub controlul de partid, noua formațiune „de uniune” trebuia să constituie nucleul unui viabil bloc politic patronat de monarhie, capabil să instaureze dictatura regală, într-o conjunctură în care capacitatea de intimidare de care dispuneau forțele coalizate în guvern ar fi prezentat certitudinea evitării unor ciocniri violente cu adversarii coroanei.

Mergând pe linia recomandărilor coroanei de a realiza un guvern „pe o bază politică lărgită”, Gh. Tătărescu a început concomitent tratative cu grupările conduse de Al. Vaida-Voevod, N. Iorga, Gr. Iunian ., tratative care s-au dovedit însă puțin fructuoase. Gh. Tătărescu a încercat o colaborare de guvern, dar nu o întregire în partid, așa cum dorea Dinu Brătianu, cu P.N.L.- georgist, în care scop i-a oferit câteva ministere și subsecretariate die stat, precum și un număr de locuri în parlament. La insistența lui Gh. Brătianu ca guvernul să ridice starea de asediu și cenzura, tratativele s-au întrerupt, fără să se mai reia.

Numai Partidul Național Democrat al lui N. Iorga – destul de slab, datorându-și existența mai mult prestigiului marelui savant – a acceptat o participare la guvern prin numirea câtorva fruntași ai săi în conducerea unor departamente (Petre Topa, Mircea N. Iorga, N. Georgeseu-Cocoș).

Deși nu s-a putut stabili o colaborare în guvern între „Frontul Românesc” al lui Al. Vaida-Voeved și Partidul Național Liberal, sub presiunea regelui, Gh. Tătărescu a încheiat cu această grupare fascizantă un cartel electoral prin care i se acorda un număr de 50 de locuri în parlament.

Hotărând să meargă independentă în alegeri, Garda de Fier își retrăsese sprijinul pe care îl acordase în trecut vaidiștitlor, așa încât aceștia erau amenințați să nu poată obține procentul de 2%.

Conștient de opoziția ce i se făcea, Gh. Tătărescu a încheiat acordul cu Frontul Românesc al lui Al. Vaida-Voevod, fără a-l supune aprobării forurilor statutare ale partidului.

Pe linia lărgirii „bazei de guvernare”, Gh. Tătărescu a reușit să atragă într-un cartel electoral Partidul German în frunte cu prohitleriști de felul lui Fritz Fabricius, cartel în care, pe lângă condiții electorale, au fost impuse guvernului și unele revendicări politice inspirate de conducătorii celui de-al treilea Reich: mărirea numărului de școli confesionale germane, introducerea învățământului german în școlile de stat cu elevi de origine germană, folosirea numelor germane de localități și a drapelelor hitleriste în regiunile populate de minoritatea germană etc.

Faptul că Partidul German – devenit component al coloanei a V-a naziste în România – intra într-un cartel electoral cu guvernul tătărescian, acordând sprijinul acestuia în disputa cu frontul opoziției, în care se găsea Garda de Fier, se explică prin aceea că unele personalități politice germane, printre care și ambasadorul Reichu-lui în România, W. Fabricius, deși întrețineau relații strânse cu grupările de dreapta, nu renunțaseră la ideea atragerii coroanei de partea taberei hitleriste, având în vedere faptul că aceasta acționa intens pentru instaurarea unui regim personal.

Argumentându-și părerea conform căreia partidele politice minoritare germane din România trebuiau să meargă alături de guvernul Gh. Tătărescu și nu cu grupările extremiste de dreapta care aveau șanse minime de a ajunge la putere, într-un timp mai mult sau mai puțin îndepărtat, ministrul german la București informa: „După părerea mea, minoritatea germană nu are interesul să meargă în politică alături de cele mai slabe partide românești. Căci în acest caz ea ar fi combătută de fiecare din partidele la putere și n-ar putea duce, cu perspective de reușită, lupta pentru păstrarea germanismului. Situația ar fi favorabilă acestei năzuințe numai dacă sprijinirea partidelor de dreapta de către minoritatea germană ar putea duce efectiv la victoria acestora. Din păcate însă, despre așa ceva nu poate fi vorba în nici un caz. De aceea, pentru moment, mi se pare mai just să cultivăm relații bune cu partidul încă puternic al liberalilor, care se bucură de încrederea regelui”.

Colaborarea regelui Carol cu unele partide fascizante (Partidul Național Creștin, Frontul Românesc) și cu o serie de personalități prohitleriste: Argetoianu, Gigurtu, Manoilescu, Urdăreanu etc., a determinat pe conducătorii Germaniei să privească cu simpatie acțiunea acestuia de subminare a regimului parlamentar constituțional. Corpul diplomatic german din România, în frunte cu Wilhelm Fabricius, acționa în scopul realizării unității forțelor pro-germanice într-un bloc având ca nucleu Garda de Fier, coaliție pe care să se sprijine dictatura carlistă. Aceasta explică faptul că în disputa dintre Carol al II-lea și Garda de Fier, care începând din toamna anului 1937 a îmbrăcat forma luptei directe pentru putere, Berlinul avea să se abțină o vreme de la o intervenție directă în favoarea uneia sau a alteia din părțile beligerante.

Prin manevra atragerii grupării valdiste, regele urmărea să dea guvernului liberal o „injecție naționalistă”, pentru satisfacerea forțelor fascismului intern și extern în plină fierbere și, în același timp, să contracareze influența formațiunilor politice care i se împotriveau. Primirea pe listele electorale ale unui partid cunoscut prin poziția sa de apărare a regimului parlamentar constituțional, a unor candidați de orientare fascistă și sacrificarea unor fruntași județeni vechi membri al P.N.L., care au fost radiați, a provocat o adâncă frământare în partid, accentuând procesul de înstrăinare a conducerii de masele de membri. Drept răspuns, unii dintre aceștia au amenințat că vor vota în alegeri fie listele național-țărăniste, fie pe cele ale Gărzii de Fier.

În interesul și din indicațiile cercurilor monarhiste dictatoriale, Gh. Tătăreiscu își submina partidul în osatura lui, printr-un proces de descompunere dirijat metodic.

Primită cu rezervă de majoritatea formațiunilor politice consultate, formula guvernului cu „bază lărgită” nu a putut fi realizată, noul guvern național liberal creat la 17 noiembrie 1937 nedeosebindu-se de precedentul cabinet decât printr-o incoerență sporită.

Tactica regelui Carol al II-lea de a constitui un guvern personal având ca suport o largă coaliție politică se dovedise fragilă în fața realității vieții politice care evidenția, în ciuda tuturor adversităților, rezistența regimului parlamentar constituțional. Aflate în situație dificilă, cercurile politice monarhiste au fost nevoite să accepte temporar o formațiune de compromis care purta amprenta unor curente și tendințe contradictorii, ceea ce o făcea incapabilă să asigure instaurarea unui regim de mână forte.

Menținerea la putere a grupării tătăreșciene a ascuțit și mai mult divergențele din însăși conducerea Partidului Național Liberal. Președintele Partidului Național Liberal, Dinu Brătianu, a pus în fața lui Gh. Tătărescu și a susținătorilor săi o serie de condiții de a căror îndeplinire depindea dacă el urma să sprijine guvernul sau nu. Printre acestea, el a cerut efectuarea unor schimbări în echipa ministerială, ca și unele avantaje la fixarea listelor de candidaturi. La insistențele hotărâte ale grupării „bătrânilor liberali”, Gh. Tătărescu a fost nevoit să treacă pe un plan secundar în guvern pe apropiații săi: Ion Inculeț (numit în conducerea Departamentului lucrărilor publice și comunicațiilor), pe Valer Pop (ministrul secretar de stat fără portofoliu) și să consimtă la sacrificarea reprezentantului grupării „hașiste”, Petre Bejan.

În fruntea Ministerului de interne – a cărui importanță creștea enorm în perioada organizării alegerilor – în ciuda dorinței lui Gh. Tătărescu de a numi pe Ion Inculeț sau Valer Pop, considerați ca oameni versați, energici și capabili să asigure succesul guvernului, la insistența lui Dinu Brătianu și prin voința regelui a fost impus Richratrd Franasovici.

Cu poziția sa conciliantă față de opoziție, în special față de Garda de Fier, de ale cărei represalii posibile se temea în mod deosebit, noul ministru de interne era prezentat opiniei publice ca o garanție a libertății alegerilor parlamentare ce trebuiau să aibă loc peste puțin timp.

Se pare că nu întâmplător regele Carol al II-lea s-a orientat pentru acest post asupra lui Franasovici. Deși susținea guvernul Tătărescu, în spatele căruia își făcea ultimele pregătiri ale loviturii, prin anunțarea organizării unor alegeri mai libere, regele urmărea să preîntâmpine coalizarea principalilor săi adversari și, în același timp, să aibă posibilitatea de a constata cât mai exact dispunerea și forța principalelor grupări și partide politice din țară.

De asemenea, Carol al II-lea căuta să nu provoace brutal opoziția – în special Garda de Fier – care în condițiile crizei vieții politice putea să declanșeze un război civil.

Înconjurat de vechii partizani din partid, pe care se sprijinea încă din 1934, Gh. Tătărescu, grație manevrelor cercurilor politice monarhiste, continua să prezideze un, guvern cu un instabil suport politic, al cărui caracter tranzitoriu spre o autoritate personală ieșea de data aceasta în evidență cu mai multă putere.

Aceasta a declanșat o explozie de indignare nemaicunoscută în rândurile opoziției de diferite orientări, ceea ce a avut drept urmare ascuțirea la maximum a luptelor interne și o regrupare politică – care, spre satisfacția atât a grupărilor fasciste, cât și a partizanilor dictaturii regale, a mărit la proporții apreciabile criza politică a regimului constituțional burghez.

Dramatica tensiune electorală care angajase principalele forțe politice într-o conjunctură al cărei dinamism prinsese aproape întreaga structură socială a țării, nu poate reprezenta însă decât o parte a tabloului vieții politice românești din această perioadă.

În condițiile permanentizării și, sub unele forme, ale intensificării exploatării capitaliste, milioanele de muncitori, țărani, funcționari, ignorate și asuprite, contând doar ca masă de manevră pentru aranjamente politicianiste, s-au ridicat în numeroase rânduri cu o energie care vădea puternica contradicție între aspirațiile maselor largi populare și demagogia partidelor reprezentând interesele claselor exploatatoare. Arsenalul propagandistic al partidelor burgheze conținând obișnuitele promisiuni în scopul captării de voturi, reușea din ce în ce mai puțin să-și atingă ținta.

În perioada 1934-1937, alături de puternicele acțiuni anticapitaliste organizate de clasa muncitoare, s-au ridicat la luptă împotriva exploatării importante detașamente ale țărănimii. Este de remarcat că răscoalele care s-au desfășurat în întreaga țară în primăvara și toamna anului 1937 (în special în județele Ilfov, Prahova, Iași, Vâlcea etc.), deși au păstrat caracterul spontan, au îmbrăcat un pronunțat conținut politic, evidențiind prezența factorului conștiinței politice.

În același timp, la numeroasele mișcări organizate de clasa muncitoare și țărănime împotriva exploatării burghezo-moșierești, s-au alăturat într-un număr considerabil sporit acțiunile de protest ale marii majorități a intelectualilor, precum și ale largii pături de meseriași, mici negustori etc. Omul de rând, preocupat de garantarea existenței, frământat de numeroasele greutăți pe care viața zilnică i le ridica în cale, refuza să mai facă obiectul politicianismului venal. Acest fenomen va avea ca urmare eșecul partidelor „istorice” în alegerile parlamentare din decembrie 1937, explicând și marele număr de absențe înregistrat la urne, ca expresie a protestului celor dezamăgiți.

Astfel, societatea românească înregistra la sfârșitul anului 1937, o considerabilă amplificare a contradicțiilor social-politice, ceea ce a determinat importante mutații în viața politică a țării, în perioada acre a precedat actul instaurării dictaturii regale.

2. Constituția din februarie 1938

La 20 februarie 1938, regele Carol al II-lea a prezentat națiunii „spre bună știință, învoire și aprobare” proiectul noii Constituții a României. Plebiscitul organizat a culminat cu promulgarea Constituției de către șeful statului la 27 februarie 1938. Așadar, fără respectarea reglementărilor de revizuire din Constituția din 1923, pe care jurase, Regele Carol al II-lea a supus poporului român această nouă Constituție din 1938.

Structura noii Constituții păstra sistematizarea constituțiilor din 1866 și 1923, cu două modificări, și anume: prima s-a efectuat în vechiul titlu „despre drepturile românilor” care a devenit titlul „Despre datoriile și drepturile românilor”, a doua, cea intervenită în cadrul titlului III, în cuprinsul căruia prerogativele regelui au fost plasate înaintea celor aparținând Reprezentanței naționale.

Potrivit noii Constituții organizarea statului se prezintă astfel:

– Regele, devenind personificarea suveranității României, e considerat „capul statului”, având prerogative, legislative, executive și militare.

Așadar, fără să se fi schimbat concepția doctrinei burgheze cu privire la izvoarele dreptului, perioada dictaturii regale reține atenția prin câteva lucruri importante:

– au căpătat prioritate decretele-legi – operă a regelui dictator, . în acest sens Constituția din 1938 statuând, în art. 46, prevedea că „regele „poate în timpul când adunările legiuitoare sunt dizolvate și în intervalul dintre sesiuni să facă în orice privință decrete cu putere de lege, care urmează a fi supuse adunărilor spre ratificare la cea mai apropiată a lor sesiune”.

Aceste decrete-legi au fost singura cale de legiferare, dar nu au fost supuse nici unui control din partea altui organ, lucru pe care l-au și dorit regele și camarila sa;

– în privința contractului ca izvor al dreptului, trebuie să arătăm că, în ceea ce privește tratatul internațional, Constituția din 1938, spre deosebire de constituția democrației parlamentare burgheze din România, a stabilit în art. 46 că regele încheie cu statele străine și „tratatele politice și militare” fără a se impune, pentru valabilitatea lor, ratificare de câtre parlament, așa cum se prevedea pentru „convențiile necesare pentru comerț, navigație și alte asemenea lor de el încheiate”.

Regele căpăta astfel, constituțional, mână liberă în subordonarea țârii unor puteri din afară, fără ca actele sale să poată fi supuse măcar în discuția vreunui organ al statului.

Constituția din februarie 1938 a fost opera regelui și a unui cerc restrâns al colaboratorilor săi. În acest fel prin plebiscit a fost supusă națiunii nu pentru a o aproba sau o respinge, ci așa cum prevedea și art. 100, „spre bună știință și învoire”.

Acesta înseamnă că plebiscitul a fost de așa natură organizat, încât rezultatul „nu putea fi decât larg pozitiv”. Cu toate acestea, au fost glasuri care s-au ridicat împotriva acestei constituții a „cizmei militărești”.

Constituția din 24 februarie 1938 a avut următoarele trăsături fundamentale:

– confuziunea puterilor statului în persoana regelui și primatul executivului asupra legislativului, transformarea parlamentului într-un organ auxiliar al regelui în materie legislativă;

– drepturile și libertățile democrate au fost fie ciuntite, fie lichidate complet, aceeași soartă având-o și instituțiile corespunzătoare ale regimului parlamentar;

– centralismul birocratic și autoritar în administrația de stat, stabilit în constituție în linii directoare, concretizat apoi de legislația ordinară;

– a introdus pentru prima dată principii constituționale împrumutate din legislația corporatismului fascist italian.

Totodată, în această perioadă legiferarea pe cale ordinară a fost foarte amplă. Astfel, s-a creat posibilitatea constituțională, de a stabili regula că exercitarea unui drept sau a unei libertăți urma a se face „conformându-se legilor care reglementează exercițiul acestui drept”, ceea ce a ușurat mult politica represivă antidemocratică și antimuncitorească a dictaturii regale.

Trebuie să mai precizăm faptul că, pe lângă intensa activitate de legiferare care a avut loc în această etapă, activitate care a mers până la elaborarea unor proiecte de coduri (cum a fost proiectul codului român, care nu a devenit însă cod), au fost menținute și aplicate vechile legi (coduri și alte legi), care au corespuns politicii promovate de regele dictator și camarila sa.

Constituția din 24 februarie 1938 a înscris din vechile instituții și principii: principiul suveranității naționale, apărarea proprietății particular – capitaliste, monarhia ereditară, menținând chiar și anumite aspecte ale regimului reprezentativ etc.

2.1 Dreptul constituțional

Pe baza prevederilor constituționale și ale legilor ordinare date în aplicarea principiilor Constituției din 1938, organele centrale ale statului român au fost:

2.1.1. Regele.

Această perioadă se caracterizează prin aplicarea în conducerea statului a principiului concentrării conducerii politice a concentrării întregii puteri în mâna unei singure persoane. În acest sens, Constituția din 1938 a declarat pe rege cap al statului (art. 30), unicul organ de conducere în stat, toate celelalte organe fiindu-i subordonate.

În această concepție s-a statuat că „puterea legislativă se exercită de rege prin Reprezentanța Națională” (art. 31) că „puterea executivă este încredințată regelui, care o exercită prin guvernul său…” (art. 32), iar privitor la activitatea judecătorească, cu toate că s-a prevăzut, prin art. 33 al Constituției din 1938, că se exercita de „organele ei”, hotărârile pronunțate în numele legii „se executau în numele regelui”.

În virtutea unei astfel de puteri, constituțional stabilită, care a consacrat instaurarea unui regim de dictatură autoritară, regele a avut în competența sa: inițiativa legilor, sancționarea și promulgarea legilor, cu mențiunea că el putea să refuze sancționarea legilor, dreptul de a face în orice privință „decrete cu putere de lege” în timpul când adunările legiuitoare erau dizolvate și în intervalul dintre sesiuni, dreptul de a avea singur inițiativa revizuirii Constituției, cu consultarea prealabilă a parlamentului, iar în legătură cu funcționarea parlamentului, pe lângă dreptul de a convoca adunările legiuitoare și a pronunța închiderea sesiunii lor, dându-i-se și dreptul de a „dizolva ambele adunări deodată sau numai una din ele”, nu s-a mai stabilit un termen anume pentru convocarea corpului electoral la noi alegeri, așa cum a fost prevăzut în vechea Constituție a României, ci s-a statuat doar că adunările trebuiau convocate cel puțin o dată pe an, iar în cazul în care regele amâna convocarea lor, ele se întruneau de plin drept la împlinirea unui an de la data amânării.

La întărirea puterii autoritare a regelui, alături de aceste prevederi, o contribuție importantă a avut-o și dreptul regelui de a numi senatori (art. 63 al Constituției din 1938 și art. 6-7 ale Legii electorale pentru Adunarea deputaților și Senat, din 9 mai 1939).

În afară de aceste prevederi de natură legislativă sau în legătură cu organele activității legislative, regele a avut importante atribuții – pe aceeași linie a unei puteri autoritare – în calitatea lui de unic șef al activității executive, și anume:

– a numit și revocat pe miniștrii săi;

– a numit sau confirmat în funcții publice;

– „potrivit legilor”, a avut dreptul de a încheia cu statele străine nu numai convențiile necesare pentru comerț, navigație și alte asemenea, cum a avut sub imperiul vechii Constituții a României, ci și tratatele politice și militare;

– a fost capul armatei;

– a avut dreptul de a declara război și a încheia pace;

– de a conferi decorațiile române;

– dreptul de a acredita ambasadori și miniștri plenipotențiari pe lângă șefii statelor străine;

– dreptul de a bate monedă;

– a avut dreptul de a cere urmărirea miniștrilor și trimiterea lor în judecata Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu toată această gamă foarte largă de atribuții, cu toate că a devenit factorul decisiv al conducerii statului, regele, prin art. 44 al Constituției din 1938, a fost scutit de răspundere, persoana lui a fost declarată inviolabilă, răspunderea deplasându-se la ministrul competent care, contrasemnând actul regelui, „prin aceasta însăși, devine răspunzător”.

2.1.2. Parlamentul.

Cu toate că a fost Constituția dictaturii de tip autoritar, Constituția din 1938 a înscris în art. 29 că: „toate puterile statului emană de la națiunea română” și că aceasta nu le putea exercita decât prin delegație și numai după principiile și regulile constituționale.

Neîndrăznind să consacre desființarea parlamentului, și aceasta, în primul rând, datorită luptei maselor populare pentru apărarea democrației și a instituțiilor ei, luptă la care s-au alăturat și multe elemente burgheze, Constituția din 1938 a menținut această instituție tradițională a democrației burgheze în structură bicamerală – Adunarea deputaților și Senatul.

Au fost luate însă o serie de măsuri legislative prin care s-a căutat să se facă din această instituție (denumită încă „Reprezentanță Națională”) un auxiliar al regelui. În viața politică, Carol al II-lea și cercurile din jurul său nu au reușit să transforme parlamentul într-un reazim al politicii lor. Parlamentul constituit în urma alegerilor din 1939, în scurta-i existență a devenit mai degrabă o tribună a răbufnirii unor puternice nemulțumiri ce existau în cercurile largi ale opiniei publice.

Parlamentul era compus astfel:

Adunarea deputaților, conform art. 61, din deputați aleși de cetățenii români, care au vârsta de 30 de ani împliniți și practică efectiv o îndeletnicire intrând în vreuna din următoarele trei categorii:

1. Agricultura și munca manuală

2. Comerțul și industria

3. Ocupații intelectuale

Prima mențiune care se impune este faptul că universalitatea votului, câștig al luptei revoluționare și democratice a anilor imediat primului război mondial, a fost lichidată, datorită majoratului politic fixat la 30 de ani. O a doua mențiune se referă la influența doctrinei corporatismului, dreptul de vot avându-l numai cei ce făceau parte efectiv din categoriile constituite pe profesii, circumscripțiile electorale fiind constituite în așa fel încât „să asigure reprezentarea felului de îndeletnicire a alegătorilor”.

Legea electorală pentru Adunarea deputaților și Senat, din 9 mai 1939, față de Constituția din 1938, a acordat drept de vot și femeilor la alegerea deputaților (art. 5), stabilind însă că „femeile nu sunt eligibile în Adunarea deputaților” (art. 4)

Senatul era compus, după prevederile art. 63, din senatori numiți, senatori de drept și senatori aleși. Se constată mai întâi că a apărut categoria senatorilor numiți. Numirea o făcea regele, și nici Constituția și nici Legea electorală nu au stabilit vreun criteriu pentru numirea senatorilor. Regele îi numea după bunul său plac. Ultimul alineat al art. 63 a prevăzut că senatorii numiți, în raport cu cei aleși, vor fi jumătate. Legea electorală din 1939 a modificat aceste dispoziții, statuând că: „Numărul lor este de 88, adică egal cu acela al senatorilor aleși”.

În legătură cu senatorii de drept, se observă că de acum intrau în această categorie toți principii familiei regale. Și astfel, prin cele două categorii de senatori amintiți, regele și-a asigurat majoritatea în Senat și i-a fost indiferentă poziția pe care o va lua cea de-a treia categorie, cea a senatorilor aleși. Aceștia au fost aleși pe o singură circumscripție electorală, după aceleași criterii ca și deputații. Se impun însă două sublinieri: prima se referă la faptul că în Referatul către Consiliul de Miniștri, făcut cu ocazia elaborării Legii electorale din 1939, s-a precizat că: „La senat dreptul de vot îl au numai acei cetățeni care sunt membri în organele de conducere ale corpurilor constituite in stat, dintre cele trei categorii de îndeletniciri prevăzute de Constituție”. Apoi s-a statuat prin art. 10 și 11 al Legii electorale, că femeile puteau alege și fi alese în Senat.

De acum, activitatea legislativă urma a se exercita de rege prin parlament și acest prin a însemnat transformarea parlamentului într-un organ numai de discutare și votare a proiectelor propuse de executiv. De fapt, dispozițiile art. 31 (alin, al VII-lea) al Constituției din 1938, după care: „Fiecare din cele două adunări pot propune clin inițiativă proprie numai legi în interesul obștesc al statului” sunt evidente, luând în seamă și faptul că noțiunea „de interes obștesc al statului” este foarte vagă.

Pe aceeași linie s-au înscris și alte prevederi ale Constituției din 1938, cum a fost faptul că dreptul de interpelare a miniștrilor și guvernului nu mai apare în noua Constituție (art. 55, prevede doar dreptul parlamentarilor de a pune întrebări miniștrilor), că validarea alegerilor pentru ambele camere și verificarea titlurilor parlamentarilor a fost dată de acum în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție

2.1.3. Guvernul.

Mergând pe linia lichidării principiilor regimului parlamentar – care erau în contradicție cu dictatura regală autoritară‚ Constituția din februarie 1938 a abandonat regula după care miniștrii trebuiau să fie recrutați din rândul majorității parlamentare și ca atare, să se bucure de sprijinul parlamentului (al majorității acestuia) în exercițiul activității lor. Pe această linie s-a statuat că: „Miniștrii exercită puterea executivă în numele regelui, în condițiile stabilite de Constituție și pe a lor răspundere”. Ei au devenit astfel funcționari ai regelui, care-i numea și-i îndepărta după bunul său plac. Alineatul al III-lea al art. 65 a stabilit ca regulă că: „Miniștrii au răspundere politică numai față de rege”. S-a stabilit apoi, prin art. 67, pe linia concepției dictaturii autoritare, că: „Nu poate fi ministru decât cel care este român de cel puțin trei generații”.

Structura și componența guvernelor dictaturii regale au reflectat oscilația regimului între gruparea anglo-franceză și statele fasciste (de la guvernul profascist Goga-Cuza, instaurat la 29 decembrie 1937, la guvernul condus de Ioan Gigurtu, în care au intrat și demnitari ai Gârzii de Fier, din 4 iulie 1940, au fost cunoscute și guverne în care a dominat orientarea proanglo-franceză, cum a fost cazul guvernului condus de Armand Călinescu).

Mai mult, au fost perioade, ca cea din ianuarie-februarie 1939, când Carol al II-lea ar fi putut renunța la puterea personală în favoarea unui guvern de coaliție național-democrată, care, sprijinit de masele largi populare, ar fi putut reveni în interior la rânduieli democratice, iar pe plan extern la o altă orientare a politici României.

2.2. Dreptul administrativ

În legătură cu organele centrale ale administrației de stat, am arătat la dreptul constituțional că regele a fost decretat unic șef al executivului, această activitate realizând-o prin guvernul său.

În cadrul guvernului și al întregului aparat central al administrației de stat, cu repercusiuni de sus și până jos, datorită intensificării intervenției statului în viața economică, au fost create o serie de ministere și instituții centrale, altele reorganizate. Astfel, a fost înființat Consiliul de coroană, cu caracter permanent, ca organ consultativ; a fost reorganizat Consiliul superior economic, lărgindu-i-se atribuțiile prin sarcini legate de elaborarea planului economic general, planurile întocmite de acest organism economic devenind obligatorii pentru departament după aprobarea de câtre Consiliul de Miniștri .și promulgarea prin decret-regal; a fost reorganizat Ministerul Industriei și Comerțului și transformat în Ministerul Economiei Naționale și i s-au sporit sarcinile legate de îndrumarea, coordonarea și încurajarea dezvoltării forțelor de producție, distribuirea producției în interior îndrumarea și supravegherea importului și alte sarcini legate de economia națională; a fost creat Ministerul înzestrării Armatei.

De asemenea, a fost acordată o atenție mare reorganizării aparatul represiv, pentru a corespunde politicii promovate de regimul dictaturii regale. Prin art. 1 al Decretului-lege din 5 ianuarie 1938, s-a reorganizat Prefectura poliției Capitalei și șeful ei a fost asimilat cu un ministru subsecretar de stat.

Pentru jandarmerie a fost elaborată legea din 1939, care a adus noi reglementări privitoare la organizarea efectivului și competența acestei importante părți a aparatului respectiv, iar prin art. 1 al Decretului-lege nr. 628 din 28 februarie 194023 s-a permis ca ofițerii și subofițerii de jandarmi, ofițerii de poliție judiciară, să poată fi detașați pe lângă poliția municipiilor și orașelor, aici lupta revoluționară, lupta antifascistă fiind mai efervescentă.

Prin Decretul-lege nr. 2370 din 12 iulie 1940 s-au contopit Direcția Generală a poliției cu Corpul de jandarmi și cu Prefectura poliției municipiului București și s-a creat un organism unic al reprimării prompte a luptei maselor pentru eliberarea socială și națională: Direcțiunea Generală a Poliției și Siguranței Statului.

În privința organizării teritorial-administrative a țării, Constituția din 1938 a stabilit prin art. 79 că: „instituțiunile administrative sunt statornicite prin legi”, lăsând astfel legiuitorului ordinar latitudinea reglementării în materie. La 14 august 1938 a fost elaborată Legea administrativă, care a pus la baza noii organizări administrative-teritoriale principiul centralismului birocratic și a consacrat organizarea cu caracter autoritar a administrației locale.

Unitățile cu personalitate juridică au fost: comuna și ținutul, județul au devenit alături de plasă, o simplă unitate de control (art. 1). Comuna urbană, rurală și stațiune balneo-climaterică, a fost condusă de:

– Primar, care era numit pe șase ani de prefectul județului, pentru comunele rurale și urbane nereședință, de rezidentul-regal, pentru comunele urbane reședințe de județe, și prin decret-regal la propunerea Ministrului de Interne pentru stațiunile balneoclimaterice și municipii, cerându-se îndeplinirea unor condiții de studii și vârstă și, bineînțeles, în primul rând oameni atașați regimului dictaturii regale.

Competența primarului a fost de șef al administrației comunale și de președinte al consiliului comunal. „El reprezintă comuna, are inițiativă și decide în toate chestiunile interne locale, în afară de acelea pentru care legea cere votul deliberativ al consiliului”.

– Consiliul comunal, compus din membri aleși și membri de drept, mandatul primilor fiind pe șase ani, al celor din urmă pe durata funcției care le-a dat calitatea de consilieri de drept.

Cu toate că legea a statuat, că acest organ avea și drept de decizie, enumerarea cazurilor arată clar caracterul minor al domeniilor în care acest organ putea decide, el rămânând, în principal, organ consultativ.

Ținutul a fost condus de:

– un rezident regal, numit pe șase ani prin decret-regal, dar în baza jurnalului Consiliului de Miniștri și la propunerea Ministrului de Interne, a fost echivalat pe scara administrației cu un subsecretar de stat, cerându-i-se studii și condiția de vârstă.

Prin art. 62, legea administrativă a prevăzut că rezidentul regal era reprezentantul guvernului în ținut și administratorul ținutului.

– Consiliul ținutului, compus din membri aleși (după sistemul corporativ), alegerea făcând-o consiliile comunale din ținut, pe de o parte, și camerele de agricultură, comerț, industrie și de muncă din ținut, pe de altă parte, durata mandatului fiind de șase ani, și membri de drept – o serie de demnitari ai ținutului, mandatul acestora durând cât dura funcția pe baza căreia au primit acest mandat.

Referitor la competența acestui organ, s-a statuat că: „Consiliul de ținut are atribuțiuni: deliberative și consultative”.

Stabilind pentru rezidentul regal și pentru primar o gamă largă de atribuții, inclusiv atribuții în legătură cu „ordinea publică și siguranța statului”, legea administrativă din 1938 le-a dat o putere deosebită în unitatea pe care au condus-o și aceasta în apărarea regimului dictaturii regale, prin reprimarea luptei revoluționare și democratice, a luptei antifasciste, a poporului.

BIBLIOGRAFIE

Arhiva istorică centrală, fond Casa regală, Cabinet – probleme interne, dosar 8/1930,

D.A.N.C. – Adunarea Deputaților, Ședința din 19 martie 1923;

D.A.N.C. Adunarea Deputaților, ședința din 20 martie 1923;

Monitorul Oficial din 16 mai 1919

“Adevărul”, 48, nr. 15429 din 28 aprilie 1934.

“Deșteptarea”, IV, nr. 71 din 15 martie 1936.

“Dreptatea”, VII, nr. 1855 din 23 noiembrie 1933.

“Dreptatea”, X, nr. 2547 din 19 aprilie 1936.

“Neamul românesc” din 26 martie 1923;

„Dreptatea”, anul XI, nr. 3000, din 17 noiembrie 1937.

„Epoca” nr. 2823, din 5 noiembrie 1937;

„Lumea nouă”, anul XIII, nr. 45, din 7 noiembrie 1937;

„Reporter”, nr. 35, din 7 noiembrie 1937.

„Scânteia”, nr 11 din 8 iulie 1938.

„Timpul” anul I, nr. 196 din 18 noiembrie 1937.

Cotidianul „Epoca” nr. 2624 din 6 noiembrie 1937;

A. Bădescu – Scurt istoric al partidului național liberal român, vol. I, 1928-1934 (Arhiva I.S.I.S.P., fond nr. 3, dosar nr. 1053, p. 48).

A. Onciul – Organizația României mari, Tipografia Hermen Czapp, cernăuți, 1920;

Al. Gh. Savu – Dictatura regală.

Al. Gh. Savu – Sistemul partidelor politice din România 1919-1940, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976;

Al. Kirițescu – Considerațiuni cu privire la o schimbare de regim în România, citat de Florea Nedelcu – De la instaurație la dictatura regală, .

Antonie Iorgovan – Drept constituțional și instituții politice. Teoria generală, Editura „Galeriile J.L Calderon”, București, 1994;

C. Argetoianu – Pentru cei de mâine, partea a VIII-a, nr. 1 (Arhiva C. C. al P.C.R., fond 104, dosar nr. 8599, p. 235-236).

C. Hamangiu – Codul general al României, op. cit., p. 372 și urm.

C. Sachelarie, V. Georgescu – Unirea din 1918 și unificarea legislației, în Studii Revista de istorie nr. 6/1968;

C.G. Rarincescu – Decretele legi și dreptul de necesitate, Studiu de drept comparat, București, 1924;

Colecțiunea de legi și regulamente, tomul al XVIII;

Confluențe istoriografice românești și europene, 90 de ani de la nașterea istoricului Gheorghe I. Brătianu, Coordonator Victor Spinei, Iași, 1988;

Constantin Bușe, Nicolae Dascălu – Nicolae Iorga și revizionismul maghiar, Editura Universității, București, 1993;

Corneliu Zelea Codreanu – Cărticica șefului de cuib, Sibiu, 1936;

Corneliu Zelea Codreanu – Circulările căpitanului, 1934-1937, București, 1937;

Costică Voicu, Ion T. Amuza, Bogdan Stanciu – Istoria statului și dreptului românesc, Editura Sylvi, București, 2001;

Cristian Sandache – Viața publică și intimă a lui Carol al II-lea, Editura Paideia, București, 1998;

D.V. Firoiu – Istoria statului și dreptului românesc, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976;

Dan Ciobanu, Victor Duculescu – Drept constituțional român, Editura Hyperion, București, 1993;

Eleodor Focșeneanu – Istoria constituțională a României. 1859-1991, Editura Humanitas, București, 1998;

Florea Nedelcu – De la restaurație la dictatura regală, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1981;

Florea Nedelcu – Viața politică din România în preajma instaurării dictaturii regale, Cluj, Editura Dacia, 1973;

George Ivașcu – O ideologie monstruoasă, Editura Politică, București, 1971;

Gh. Buzatu – Istorie Interzisă, Editura Curierul Doljean, 1990;

Gh. Buzatu – România cu și fără Antonescu, Editura Moldova, Iași, 1991;

Gh. I. Florescu – Partidul Poporului în ultimii ani de activitate (1932-1938), în “Marisia”, Tg. Mureș, VIII, 1978.

Gh. I. Ioniță – P.C.R. și masele populare (1934-1938), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978.

Gh. Savu – Dictatura regelui, Editura politică, București, 1970;

Gheorghe I. Ioniță – Pentru Front Popular Antifascist în România, Editura Politică, București, 1971;

Horia Sima – Istoria Mișcării Legionare, Editura Gordian, Timișoara, 1994;

Ioan Scurtu – Istoria României în anii 1918-1940. Evoluția regimului politic de la democrație la dictatură, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995;

Ioan Scurtu – Criza dinastică din România, Editura Enciclopedică, București, 1996;

Ioan Scurtu – Din viața politică a României. (1926-1947). Studiu critic privind istoria Partidului Național-Țărănesc;

Ioan Scurtu – Partidele politice din România (1918-1938), în Studii și articole de istorie, XXXIII-XXXIV, 1976;

Ion Rusu – Forma de guvernământ, Editura Lumina Lex, București, 1997;

Lucrețiu Pătrășcanu – Sub trei dictaturi, Editura Politică, București, 1970;

Matei Dogan – Analiza statistică a democrației parlamentare din România, București, 1946;

Mihai Fătu – În anticamera dictaturii fasciste, în Magazin Istoric, nr. 10/1970.

Mihai Manea, Bogdan Teodorescu – Istoria Românilor de la 1821 până în 1989, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996;

Mihail Ghelmengeanu – Împotriva fascismului, Editura Politică, București, 1971;

Mircea Mușat, Ion Ardeleanu – România după Marea Unire, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988, p. 286.

Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu – Așa cum l-am cunoscut, Editura Humanitas, București, 1992;

N. Iorga – Istoria românilor, vol. X;

N. Iorga – Doi ani de restaurație, Ed. VI-a, Vălenii de Munte, 1932;

Nichifor Crainic – Zile albe, zile negre. Memorii, Ediție îngrijită de Nedec Lemnaru, Casa Editorială Gândirea, București, 1991;

Nicolae Jurca – Social-democrația în România. 1918-1944, Editura Hermann, Sibiu, 1993;

Petre Constantinescu-Iași – Lupta pentru formarea Frontului Popular în România (1935-1937), Editura Academiei, București, 1968;

Petru Groza – Articole, cuvântări, interviuri – texte alese, București, 1973;

Simon – Regimul politic din România în perioada septembrie 1940 – ianuarie 1941, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976;

Stelian Neagoe – Triumful rațiunii împotriva violenței, Editura Junimea, Iași, 1977;

Titu Georgescu – Intelectuali antifasciști în publicistica românească, București, 1967.

Traian Brăileanu – După alegerile din decembrie, 1937, în revista „Însemnări sociologice”, anul III, nr. 10, ianuarie 1938, Cernăuți;

Vasile Avramescu – Sistemul constituțional din România în anii 1923-1938, în Contribuții la studierea istoriei contemporane a României, Editura Politică, București, 1980;

Vasile Gionea – Studii de drept constituțional și istoria dreptului, Vol. I, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 1993

Vasile Marin – Crez de generație, ed. a III-a, București, 1940;

Zaharia Boilă – Memorii, (Arhiva I.S.I.S.P., fond 6, dosar nr. 113, p. 420).