Drepturile Succesorale

CAPITOLUL I – Noțiuni Generale Privitoare la Moștenire

Secțiunea I – Moștenirea și felurile ei

Secțiunea II – Moștenirea legală

CAPITOLUL II – Drepturile Succesorale Ale soțului Supraviețuitor

Considerații Generale

Secțiunea I – Sediul materiei

Secțiunea II – Condițiile cerute soțului supraviețuitor pentru a putea moșteni

Secțiunea III – Corelația dintre dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor și comunitatea de bunuri a soților

Secțiunea IV – Enumerarea drepturilor succesorale ale soțului supraviețuitor

Capitolul III – Dreptul la moștenire al soțului supraviețuitor în concurs cu oricare dintre clasele de moștenitori legali sau în lipsa rudelor din cele patru clase

Secțiunea I – Câtimea dreptului la moștenire al soțului supraviețuitor

Secțiunea II – Imputarea cotei soțului supraviețuitor asupra masei succesorale și micșorarea, în mod corespunzător, a părților cuvenite tuturor celorlalți moștenitori

Secțiunea III – Caractere juridice ale dreptului la moștenire al soțului supraviețuitor

CALITATEA DE MOȘTENITOR LEGITIM

CALITATEA DE MOȘTENITOR REZERVATAR

OBLIGAREA SOȚULUI SUPRAVIEȚUITOR LA RAPORTUL LIBERALITĂȚILOR PRIMITE

SOȚUL SUPRAVIEȚUITOR NU ESTE SEZINAR

SOȚUL SUPRAVIEȚUITOR NU POATE REPREZENTA PE SOȚUL PREDECEDAT

CONCLUZII ASUPRA CARACTERULUI DREPTULUI SUCCESORAL AL SOȚULUI SUPRAVIEȚUITOR

Capitolul IV – Dreptul special la moștenire al soțului supraviețuitor asupra mobilelor și obiectelor aparținând gospodăriei casnice și asupra darurilor de nuntă

Secțiunea I – Mobilierul și obiectele aparținând gospodăriei casnice

Secțiunea II – Darurile de nuntă

Capitolul V – Dreptul de abitație al soțului supraviețuitor

Secțiunea I – Noțiune și condiții

Secțiunea II – Caractere juridice

Secțiunea III – Corelația dintre dreptul de abitație și legislația locativă

Subcapitolul V – Reglementarea rezervei soțului supraviețuitor în dreptul civil român

Secțiunea I – Aspecte generale, reglementare și particularități

Secțiunea II – Imputarea rezervei soțului supraviețuitor

Secțiunea III – Corelația dintre prevederile art. 939 cod civil și legea 319/1944

=== capitolul I ===

CAPITOLUL I – Noțiuni Generale Privitoare la Moștenire

Secțiunea I – Moștenirea și felurile ei

Moștenirea sau succesiunea, înseamnă transmiterea patrimoniului – adică a drepturilor și obligațiilor unei persoane defuncte (decedate) – către una sau mai multe persoane fizice care sunt în viaț㠖 ori către persoane juridice (statul, instituții de ocrotire, etc.).

În limbajul curent se folosește noțiunea de “moștenire” și pentru a desemna averea defunctului care formează obiectul transmiterii succesorale. Persoana care lasă averea succesoral㠖 prin decesul ei – spunem că este persoana despre a cărui succesiune este vorba și este denumită și “de cujus”.

Moștenitor este acela căruia i se cuvine o parte sau întreaga avere succesorală.

După ce s-a explicat înțelesul acestor termeni este necesar să prezentăm regulile în baza cărora are loc transmiterea patrimoniului (averii), transmitere declanșată prin moartea unei persoane.

Îndelungata viață juridică a impus două categorii de moșteniri: legală și testamentară.

În tradiția seculară a poporului român s-a încetățenit regula prin care defunctul lasă cu “limbă de moarte” celor care se aflau lângă patul său de suferință, felul în care aceștia să-și împartă între ei averea rămasă de pe urma sa. Această ultimă voință exprimată astfel de defunct era respectată cu sfințenie de către familia sa și rudele sale apropiate.

Mai târziu, exigențele vieții juridice moderne au impus consacrarea prin lege (în țara noastră Codul civil) a unor forme scrise, în care să fie consemnată această ultimă voință a defunctului.

În lipsa unei asemeni ultime voințe a celui decedat, legiuitorul a avut grijă să stabilească el însuși regulile și condițiile care să guverneze această transmitere succesorală.

În situația în care există un act de ultimă voință a defunctului (manifestat cu respectarea legii) vom numi această situație “moștenire testamentară”; în situația în care – fiind absentă ultima voință a defunctului este necesară suplinirea acesteia cu aplicarea normelor juridice anume instituite – vom vorbi de “moștenirea legală”.

Moștenirea se caracterizează esențial prin faptul că operează o transmisiune de patrimoniu numai în cazul decesului unei persoane. Dreptul la moștenire al persoanelor care se cred îndreptatite, se naște după moartea celui de la care rămâne succesiunea. În aceste condiții determinarea momentului nașterii dreptului la succesiune, este foarte important, dar totodată și ușor de realizat, deoarece coincide cu momentul încetării din viața a autorului moștenirii. În termeni juridici acest fapt al declanșării transmiterii succesorale prin moarte s-a numit “deschiderea succesiunii”. Dovada decesului și a datei sale se face cu certificatul de deces sau hotărârea judecătorească de declanșare a morții, rămasă definitivă. Înțelesul practic al datei deschiderii succesiunii rezultă și din începutul stării de indiviziune între moștenitori, momentul până la care retroactivează acceptarea sau renunțarea la succesiune, legea aplicabilă în cazul unui conflict în timp al unor acte normative succesive, referitoare la succesiune.

De aceeași importanță este determinarea locului deschiderii succesiunii, deoarece în raport cu acesta se stabilește notariatul și instanța de judecată competente să rezolve problemele legate de moștenire. Regula stabilită prin lege precizează că locul deschiderii succesiunii se situează la ultimul domiciliu al defunctului. În acest sens, nu are importanță (sub acest aspect) locul unde decedează persoana care lasă moștenirea. În cazurile în care defunctul nu are domiciliul în țară, este fără domiciliu sau cu domiciliu necunoscut, succesiunea se va deschide la locurile unde se află bunurile de mai mare importanță ale acestuia.

Indiferent de calea pe care se transmite moștenirea (legală sau testamentară) legea prevede îndeplinirea unor anumite condiții pentru ca o persoană să poată moșteni și anume:

a)    să aibă capacitate succesorală;

b)   să fie chemată la moștenire;

În cazul moștenirii legale, legea mai prevede – alături de cele două condiții și îndeplinirea unor condiții speciale negative – respectiv persoana să nu fie declarată nedemnă.

Prin urmare, pentru a determina dacă o persoană poate sau nu moșteni pe defunct, este necesar să se verifice – în prealabil – dacă întrunește condițiile arătate.

a.    Capacitatea succesorală. Potrivit art. 654 Cod civil, este capabilă de a moșteni, orice persoană care este în viață în momentul deschiderii succesiunii. Se recunoaște capacitatea succesorală și copiilor care nu sunt născuți dar concepuți anterior deschiderii succesiunii (timpul legal de concepție este perioada de timp cuprinsă între a treisuta și a o sută optzecea zi dinaintea nașterii unui copil și se socotește de la zi la zi – art. 61, Codul familiei. Copilul născut mort este considerat că nu există.

b.    Chemarea la succesiune. Este calitatea pe care o are o persoană de a culege – în totalitate sau în parte – moștenirea lăsata de o altă persoană decedată în temeiul legii sau a testamentului. Cu alte cuvinte, o persoană poate moșteni dacă există în viață și dacă este chemată la moștenire potrivit regulilor instituite de lege (moștenire legală) sau prin voința testatorului, exprimată prin testament (moștenire testamentară).

Persoana care îndeplinește aceste două condiții va fi totuși exclusă de la moștenire dacă se face vinovată de săvârșirea unor fapte grave față de autorul succesiunii (defunctului) pe care legea le prevede expres și pentru care este declarată nedemnă.

Aceste fapte sunt:

1.    a omorât sau a încercat să omoare pe cel care lasă moștenirea, fiind condamnat pentru aceasta prin hotărâre judecătorească definitivă;

2.    a făcut împotriva celui care lasă moștenirea o denunțare declarată calomnioasă de către instanța de judecată. Denunțarea trebuie să fie capitală, adică să îl expună pe cel denunțat la pedeapsa cu moartea. Această cauză de nedemnitate nu mai are aplicare în prezent, deoarece dispozițiile Codului penal care prevedeau pedeapsa cu moartea au fost abrogate în anul 1990;

3.    fiind major, nu a denunțat omorul a cărui victimă a fost cel care lasă moștenirea, deși avea cunoștință despre aceasta.

Trebuie să precizăm că un succesibil (viitorul moștenitor) este exclus de la moștenire pentru cauza de nedemnitate numai în cazul succesiunii legale. Nimic nu îi impiedica pe de cujus de a institui moștenitor pe nedemn prin testamentul său.

Nedemnitatea succesorală poate fi invocată de orice persoană interesată, inclusiv de nedemn.

Secțiunea II – Moștenirea legală

Moștenirea legală este o moștenire de familie în sensul că legea reglementează chemarea la succesiunea unei persoane decedate, fără testament, în funcție de legăturile specifice (în principal de rudenie) dintre defunct și succesibilii săi. Prin acest mod de reglementare, legiuitorul a limitat astfel, sfera persoanelor chemate să moșteneasc㠖 în temeiul legii – la acelea care au calitatea de rude cu defunctul.

Potrivit Codului civil sunt rude în grad de succesibil cu defunctul (adică în grad care să le confere chemare la moștenire) următorii: copiii, nepoții, strănepoții, etc., părinții, bunicii, străbunicii, etc., frații și surorile și descendenții acestora, unchii, mătușile și verii primari. Totodată, legea cheamă la moștenire și pe soțul supraviețuitor al defunctului, alături de oricare dintre rudele menționate.

Trebuie să precizăm că rudele nu vor veni la moștenire împreună, ci într-o anumită ordine – care urmează a fi explicată în continuare.

În materie de succesiuni, vocabularul juridic conține termeni ce necesită unele explicații:

–   Rudenia este legătura de sânge (rudenie firească) bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană (caz în care rudenia este în linie dreaptă) sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun (caz în care rudenia este în linie colaterală). Totodată, rudenia poate rezulta dintr-o legătură juridică (rudenie civilă) reieșită din înfiere;

–   Rudenia în linie dreaptă poate fi descendentă (coboratoare) – respectiv plecând de la părinți spre copii, nepoți, strănepoți, etc., la infinit – și ascendentă (suitoare) – plecând de la copii spre părinți, bunici, străbunici, etc., la infinit;

–   Rudenia în linie colaterală care poate proveni din descendența părinților defunctului (frați și surori, copiii și nepoții acestora) și a bunicilor defunctului (unchi, mătuși și copiii acestora – respectiv verii primari);

–   Rudenia bazată pe filiația din casătorie se numește din “căsătorie”, iar cea bazată pe filiația din afara căsătoriei se numește “din afara căsătoriei”. Legea acordă aceeași ocrotire – sub aspectul moștenirii – atât rudelor din căsătorie, cât și din afara căsătoriei (filiația exprimă faptul descendenței unui copil din părinții săi, bazându-se față de mamă pe însăși faptul nașterii, iar fața de tată pe faptul concepției, act ce creează legătura de sânge între copil și părinții săi).

Legătura de rudenie poate fi mai apropiată sau mai îndepărtată, iar distanța dintre rude se măsoară cu ajutorul gradului de rudenie. Gradul de rudenie se stabilește după numărul nașterilor care se interpun între două persoane.

După ce au fost explicate aspectele legate de rudenie, este necesar să arătăm că legea cheamă la succesiune următoarele categorii de moștenitori:

1.    rudele în linie dreaptă care pot fi:

–   descendenți – și anume: copii, nepoți, strănepoți, etc., la infinit;

–   ascendenți – și anume: părinți, bunici, străbunici, etc., la infinit;

2.    rudele în linie colaterală care pot fi:

– descendenți din părinți – și anume: frați și surori, copiii și nepoții acestora (nepoții și strănepoții defunctului (verii primari ai defunctului).

Deși legea stabilește sfera rudelor chemate la moștenire, totuși acestea nu pot culege toate împreună, bunurile succesorale, deoarece – în felul acesta – averile succesorale s-ar sfărâma în părți de valoare neînsemnată.

Pentru acest fapt, Codul civil grupează rudele succesibile ale defunctului în patru clase de moșteniri astfel:

– clasa – I – clasa descendenților (copii, nepoți, strănepoți, etc.)

– clasa – II – care cuprinde două categorii:

– clasa ascendenților privilegiați (părinți)

– clasa colateralilor privilegiați (frați și surori, copiii și nepoții acestora)

– clasa – III – clasa ascendenților ordinari (bunici, străbunici, etc.)

– clasa – IV – clasa colateralilor ordinari (unchi, mătuși și copiii acestora, respectiv verii primari ai defunctului).

Pentru a determina ordinea chemării la moștenire a succesorilor vom folosi cele două mijloace tehnice prezentate, respectiv clasa de moștenitori și gradul de rudenie.

Moștenitorii sunt chemați la succesiune în ordinea claselor din care fac parte. Această ordine de preferință se explică astfel:

1) Moștenitorii din clasa – I – (descendenții), dacă există și acceptă moștenirea, înlătură pe toți moștenitorii cuprinși în clasele II, III, și IV. Dacă nu sunt moștenitori din clasa I (ori renunță sau sunt, dar au fost declarați nedemni) vor fi chemați moștenitorii din clasa – II – care îi vor exclude pe cei din clasele III și IV.

Dacă nu sunt moștenitori din clasa – II – (ori renunță sau sunt declarați nedemni), vor fi chemați moștenitorii din clasa – III -, care îi vor exclude pe cei din clasa – IV -. În final – dacă nu sunt moștenitori din clasa – III – (ori renunță sau sunt declarați nedemni) vor fi chemați la succesiune moștenitorii din clasa – IV – (colateralii ordinari).

2) în cadrul aceleași clase, rudele în grad mai apropiat înlătură pe cele mai îndepărtate în grad de rudenie cu defunctul. Considerăm util să prezentăm mai pe larg această regulă având în vedere unele excepții în cadrul clasei – II – de moștenitori, după cum urmează:

–   în clasa I – copiii (rude de gradul I) îi înlătură pe nepoții defunctului, pe strănepoți, etc., la infinit;

–   în clasa II – părinții defunctului (rude de gradul I) vin împreună la moștenire cu frații și surorile defunctului (rude de gradul II);

– în clasa III – bunicii (rude de gradul II) înlătură pe străbunicii defunctului (rude de gradul III), etc. ;

–   în clasa IV – unchii și mătușile (rude de gradul III), înlătură pe verii primari ai defunctului (rude de gradul IV);

3) în cadrul aceleași clase, rudele de grad egal moștenesc în părți egale.

În cadrul acestei secțiuni o problemă specifică este reprezentarea succesorală.

Potrivit legii, reprezentarea succesorală este un beneficiu acordat descendenților din moștenitorii cuprinși în clasa I și clasa II (- dar numai a colateralilor privilegiați – respectiv frați și surori) de a urca în locul (gradul) ascendentului său predecedat (care este în grad mai apropiat cu defunctul) pentru a culege partea ce se cuvenea acestuia din moștenirea lăsată de defunct. Deci, reprezentarea este admisă numai în prezența descendenților în linie dreapt㠖 la infinit – și descendenților din frați și surori – dar numai până la gradul IV (adică copiii și nepoții acestora, respectiv nepoții și strănepoții defunctului).

Deci, în concluzie, reprezentantul (- dacă operează reprezentarea -) va ocupa locul celui reprezentat și va culege partea din moștenirea ce se cuvenea acestuia din urmă dacă ar fi fost în viață.

Soțul supraviețuitor deși nu face parte din nici o clasă de moștenitori, nefiind rudă cu defunctul, va veni la moștenire în concurs cu fiecare clasa de moștenitori; el nu înlătură, dar nici nu este înlăturat de moștenitorii din clasa chemată la moștenire.

=== capitolul II ===

CAPITOLUL II – Drepturile Succesorale Ale soțului Supraviețuitor

Considerații Generale

Sistemele transmisiunii succesorale adoptate de legislațiile de influența romanică au fost edificate pe principiul tradițional al legăturii de sânge existente între membrii aceleiași familii. În înțelesul noțiunii de membrii ai aceleiași familii au fost cuprinși ascendenții și descendenții defunctului, cât și colateralii acestuia care își găsesc ascendența în același autor comun cu al defunctului, indiferent cât de îndepărtat ar fi gradul de rudenie cu acesta.

Adoptarea acestui sistem de transmisiune succesorală, pe principiul legăturii de sânge între membrii aceleiași familii, justificat de o prezumata afecțiune a defunctului față de rudele sale, a atras o însemnată consecință materializată prin coservarea patrimoniului în mâinile aceleiași familii.

Aplicarea riguroasă a acestor principii, în diferite etape istorice de transformare a sistemului devoluției succesorale, a constituit un obstacol în recunoașterea unui drept succesoral direct soțului supraviețuitor. Deși, prin căsătorie acesta a devenit un membru al familiei, nu este rudă de sânge cu antecesorii defunctului. Teama de a se transmite un patrimoniu familial soțului supraviețuitor, în caz de deces fără moștenitori direcți ai soțului predecedat, a constituit explicația refuzului recunoașterii unui drept succesoral direct al soțului supraviețuitor.

I s-a recunoscut însă, în anumite circumstanțe, un drept de uzufruct asupra unei cote părți din bunurile succesorale. Prin aceasta nu se aducea nici o atingere patrimoniului familial, care se reîntregea odată cu stingerea uzufructului în caz de deces al soțului supraviețuitor. În același timp, era indirect reafirmat principiul tradițional al devoluției succesorale întemeiat pe rudenia de sânge și pe afecțiunea prezumată a defunctului.

Secțiunea I – Sediul materiei

Redactorii Codului civil român, inspirați de aceste principii tradiționale, au reglementat, în două secțiuni diferite, dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor.

Într-o primă secțiune (art. 679-683) a fost tratat dreptul succesoral al moștenitorilor neregulați din care făcea parte soțul supraviețuitor, iar în lipsa acestuia – statul.

Această reglementare a fost înscrisă și în art. 652, alin. 2, dispoziție care se află în capitolul destinat unor măsuri cu caracter general privind deschiderea succesiunilor.

Într-o a doua secțiune (art. 684) a fost reglementat dreptul de moștenire al văduvei care nu are avere și se află în concurs cu descendenții sau cu alte rude chemate după lege la succesiunea soțului predecedat.

Influența principiului dominant al legăturii de sânge a fost reafirmată în reglementarea generală a vocației succesorale a soțului supraviețuitor. Acesta era chemat la moștenire înaintea statului, cu condiția să nu fi existat rude de sânge până la gradul 12; (art. 679), ceea ce practic era aproape nerealizabil. Acest text a fost modificat prin art. 4 al legii de ordin fiscal din 28. 07. 1921, cunoscută și sub denumirea de Legea Titulescu, care a stabilit c㠓dreptul de moștenire ab intestant de la al 4-lea grad în sus se desființează”.

Ca urmare a art. 19 al Legii timbrului din 29. 04. 1927, s-a susținut că art. 4 al Legii fiscale din 28. 07. 1921, care a redus ordinea succesorală la gradul 4, a fost abrogat, revenindu-se astfel la reglementarea anterioară[1].

Controversa a fost tranșată prin art. 6 al Legii nr. 319 din 10. 06. 1944, în care s-a prevăzut în mod expres că dispozițiile art. 4 din Legea impozitului progresiv pe succesiuni, din 29 iulie 1921, care au modificat art. 675 Cod civil și au restrâns ordinea succesorală până la gradul 4, sunt și rămân în vigoare, paralel cu prevederile generale referitoare la dreptul succesoral al soțului supraviețuitor indiferent de sexul acestuia. Codul civil sub influența aceluiași principiu al legăturii de sânge, a reglementat vocația specială a văduvei sărace. Aceasta beneficia de un drept de uzufruct asupra unei cote variabile din succesiune, când la moștenire erau chemați numai descendenții. Când soțul predecedat nu avea descendenți, iar la moștenire erau chemați ascendenții sau colateralii, văduva săracă putea primi în plină proprietate o pătrime din bunurile defunctului.

Sistemul devoluției succesorale adoptat de Codul civil, precum și fundamentarea acestuia, au constituit obiect de îndreptățită critică. Prezumția unei afecțiuni a defunctului față de rudele sale de sânge, mai ales când acestea se aflau în grade îndepărtate, avea numai un caracter teoretic. Dacă în mod justificat, poate fi acceptată prezumția de afecțiune față de ascendenți, descendenți sau între soți, nu același lucru se poate spune de prezumția de afecțiune față de rude îndepărtate care să fie atât de puternică încât să înlăture de la moștenire pe soțul supraviețuitor.

Ridicarea la rang de principiu a unei simple prezumții a dus la crearea unor stări de fapt inechitabile, fiind înlăturat de la succesiune acela care în mod obișnuit contribuie la constituirea patrimoniului.

Unele sisteme de drept[2] au încercat, fără prea mare succes, să recunoască soțului supraviețuitor calitatea de moștenitor alături de succesorii legitimi. Sistemul tradițional nu a putut fi în totul modificat față de obiecțiunile formulate, în sensul că nici o prevedere legală nu împiedica instituirea soțului ca legatar. Pe de altă parte, s-a mai argumentat că prin partajarea patrimoniului comunitar se realizează o compensație suficientă a soțului care este privat de un drept succesoral. Acest argument se sprijină pe un raționament greșit, făcându-se o confuzie între consecințele regimului matrimonial și ale dreptului de a succede.

În legislația noastră, sistemul adoptat de Codul civil cu privire la dreptul succesoral al soțului supraviețuitor a fost abrogat prin Legea nr. 319 din 10 iunie 1944. Cu începere de la aceasta dată, a fost recunoscută soțului supraviețuitor vocația succesorală legală în concurs cu moștenitorii legitimi până la gradul al 4-lea.

Prin legislații speciale, determinate de evenimente de război, au fost recunoscute soției supraviețuitoare, văduvă de război, unele drepturi succesorale, fără însă ca prin aceasta să fi fost modificată condiția sa juridică de moștenitor neregulat, nesezinar și nerezervatar.

Legea din 21. 12. 1916 a recunoscut văduvei de război un drept de moștenire în plină proprietate de o treime în cazul în care vine în concurs cu un descendent, de o pătrime dacă doi sau mai mulți descendenți și de jumătate când vine în concurs cu ascendenții sau colateralii privilegiați.

În lipsa acestor rude de sânge, văduva de război moștenește întreaga avere, excluzând astfel de la succesiune pe colateralii mai îndepărtați.

Legea 609 din 1. 07. 1941 a recunoscut, de asemenea, văduvei de război un drept succesoral (Trib. Suprem dec. civ. 1166 din 13. 06. 1985 nepublicată), când aceasta vine la moștenirea soțului predecedat în concurs cu descendenții, dreptul său succesoral este de “o parte de copil”, fără însă ca acest drept să depășească 1/3 din succesiune. În concurs cu ascendenții sau cu colateralii privilegiați, ori împreună cu aceștia, dreptul său succesoral este de 1/2 din moștenire.

În absența acestor erezi, văduva de război moștenește întreaga succesiune, ascendenții și colateralii ordinari fiind astfel excluși de la succesiune.

Prin art. 7 al Legii nr. 319/1944, a fost prevăzut că dispozițiile Legii nr. 609/1941, care sunt mai favorabile văduvei de război în raport de noua reglementare generală a dreptului succesoral al soțului supraviețuitor, urmează a fi aplicate în continuare, rămânând în vigoare și sub imperiul noilor reglementări.

Este neîndoielnic faptul că numai văduvele de război sunt în drept să beneficieze de aceste dispoziții cu caracter special și derogator de la dreptul comun.

Secțiunea II – Condițiile cerute soțului supraviețuitor pentru a putea moșteni

Pentru a putea culege moștenirea la care este chemat, în calitate de succesor legitim, soțul supraviețuitor trebuie să îndeplinească unele condiții de ordin general, cerute oricărui moștenitor, și de ordin special, impuse de particularitatea dreptului său succesoral.

Moștenitorii cu vocație succesorală legală, cum este și soțul supraviețuitor, pierd capacitatea de a moșteni dacă a intervenit o cauză de nedemnitate, care atrage decăderea din dreptul de a succede (art. 655 Cod civil), la rândul său soțul supraviețuitor pierde dreptul de a moșteni dacă la deschiderea succesiunii căsătoria era desfăcută sau anulată prin hotărâre rămasă definitivă ca orice succesor, soțul supraviețuitor trebuie să fi acceptat succesiunea, în mod expres sau tacit (art. 689 Cod civil), în termenul prevăzut de lege.

Astfel, condițiile generale pe care soțul supraviețuitor trebuie să le îndeplinească pentru a moșteni sunt: de a nu fi considerat nedemn, să aibă calitatea de soț la data deschiderii succesiunii și de a fi acceptat în termen succesiunea.

a)NEDEMNITATEA

Constituie o cauză de decădere a moștenitorului care s-a făcut vinovat de o culpă gravă față de defunct sau față de memoria acestuia.

Cazurile de nedemnitate sunt cele limitativ prevăzute de art. 655 Cod civil: atentatul la viața defunctului; acuzația capitală calomnioasă adusă împotriva celui care lasă moștenirea: nedenunțarea omorului a cărui victimă a căzut cel despre a cărui moștenire este vorba.

Pentru ca soțul care a atentat la viața defunctului să fie declarat nedemn de a succede, este necesară intervenirea unei hotărâri judecătorești definitive de condamnare. Cu această ocazie, va trebui să se stabilească dacă tentativa sau omorul consumat a fost săvârșit cu intenție, deoarece numai această atitudine, de ordin subiectiv, îl face pe succesor nedemn, incompatibil cu condiția morală de erede. În consecință, omorul din culpă nu constituie o cauză de nedemnitate. Astfel accidentarea mortală a soțului aflat în autoturismul condus de celălalt soț rămas în viață, nu constituie o cauză care să atragă nedemnitatea, chiar dacă accidentul a fost produs dintr-o culpă gravă. În schimb, folosirea, cu intenția de a ucide, a unor mijloace care ar putea realiza acest rezultat, atrage nedemnitatea soțului în viață.

Condamnarea prin hotărâre definitivă a soțului care, cu intenție, a atentat la viața defunctului, atrage de drept nedemnitatea acestuia. Nu este astfel nevoie de o procedură jurisdicțională în fața instanțelor civile[3] cu ocazia dezbaterii succesiunii, pentru reiterarea unor stări de fapt intrate în puterea lucrului judecat, dedusă din hotărârea penală de condamnare.

Pronunțarea unei hotărâri civile va fi, însă necesară în cazul în care condamnarea soțului agresor nu mai este posibilă. În practica judiciară, situații asemănătoare au apărut ca urmare a încetării din viaț㠖 prin sinucidere – a soțului agresor, mai înainte de condamnarea sa.

Acuzația capitală făcută împotriva defunctului, sub forma unui denunț sau mărturii, declarată prin hotărâre judecătorească definitivă, calomnioasă, atrage, de asemenea, decăderea din dreptul de a succede.

Nu însă orice fapte care au format obiectul plângerii, denunțului sau mărturisirii declarate calomnioase atrag nedemnitatea. Fiind vorba de aplicarea unei sancțiuni civile severe – nedemnitatea de a succede – faptele denunțate ar trebui să atragă defunctului aplicarea pedepsei capitale. Hotărârea penală definitivă de condamnare pentru denunțare calomnioasă este suficientă pentru a opera de drept nedemnitatea. Instanța civilă, cu ocazia dezbaterii succesorale, nu va avea altceva de făcut decât să constate intervenirea unei decăderi din dreptul de a moșteni al denunțătorului.

Moștenitorul mai poate fi considerat ca nedemn în cazul în care nu a denunțat omorul a cărui victimă a fost defunctul. Pentru realizarea acestei decăderi, este necesar ca moștenitorul să fi cunoscut omorul și ca reticența să nu fie legal scuzabilă.

Lipsa de denunțare, astfel cum prevede art. 656 Cod civil, nu poate vătăma în drepturile lor succesorale pe ascendenții și descendenții autorului omorului, pe afinii săi de același grad, pe soțul sau soția sa, pe frații sau surorile sale, pe unchii sau mătușile sale, pe nepoții sau nepoatele sale. Aceste rude ale autorului omorului sunt apărate de nedemnitatea nedenunțării omorului, în considerarea relațiilor strânse de familie existente.

Decăderea din dreptul de a succede urmează să fie pronunțată de instanța civilă investită cu dezbaterea succesorală. Cu acest prilej urmează a fi stabilite eventualele cauze în justificarea nedenunțării omorului, sau condițiile cerute pentru aplicarea sancțiunii civile a nedemnității.

b)      SĂ AIBĂ CALITATEA DE SOȚ LA DATA DESCHIDERII MOȘTENIRII

Dacă soțul supraviețuitor a avut această calitate la data deschiderii succesiunii, nu are importanță durata căsătoriei cu defunctul, starea materială sau sexul soțului supraviețuitor, dacă au avut sau nu copii ori dacă conviețuiau la data deschiderii moștenirii sau erau atunci despărțiți în fapt[4], indiferent din vina căruia dintre soți.

Așa cum domiciliul separat al soților nu influențează raporturile patrimoniale dintre soți în timpul vieții, nu poate influența nici dreptul la moștenire al soțului supraviețuitor după moartea unuia dintre ei.

Împrejurarea că, o perioadă de timp, soții au întrerupt convietuirea, trăind despărțiți în fapt sau că s-au gospodărit separat, având domicilii deosebite, nu ridică calitatea comună a celor achiziționate de fiecare în perioada respectivă, deoarece soții continuă a fi căsătoriți și le sunt deci aplicabile dispozițiile art. 30 din Codul familiei.

Cu ocazia împărțirii bunurilor supuse regimului legal al comunității, se va ține seama însă, pentru stablirea cotei de contribuție, de împrejurarea că unele din bunuri s-au achiziționat fără aportul unuia dintre soți (Trib. Suprem, secția civilă, dec. nr. 1861 din nov. 1982)[5].

În schimb, conviețuirea a două persoane de sex diferit (concubinajul), oricât de durabilă ar fi fost, nu conferă vocație succesorală legală concubinului supraviețuitor[6].

Dispozițiile art. 30 din Codul familiei nu sunt aplicabile concubinilor. Aceasta nu împiedică, însă, dobândirea, pe bază de convenție expresă sau tacită, de către concubini a unor drepturi de proprietate în indiviziune cu privire la unele bunuri. Întinderea drepturilor cu privire la bunurile astfel dobândite este determinată de contribuția adusă de fiecare dintre concubini la achiziționarea acestora (Trib. Suprem, dec. s. civ. nr. 1047 din 9 iulie 1981).

Mai precizăm că deși concubinii nu au un drept de proprietate în codevălmășie asupra bunurilor dobândite în timpul concubinajului, ei pot avea asupra acestor bunuri un drept de proprietate în indiviziune ce urmează a fi constat de instanțe, pe bază de probe, la cererea oricăruia dintre ei (Trib. Suprem, dec. s. civ. nr. 128 din 19 ian. 1984).

Întrucât calitatea de soț se poate pierde prin divorț sau prin constatarea nulității ori prin anularea căsătoriei, urmează să facem în această privință unele precizări.

În caz de divorț căsătoria este desfăcută, potrivit art. 39 alin. 1 din C. fam. (astfel cum a fost modificat prin art. VIII pct.3 din Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 și a Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de conturi) în ziua când hotărârea judecătorească prin care a fost pronunțată a rămas irevovabilă. Până la această dată calitatea de soț se păstrează, chiar dacă moartea a intervenit în cursul procesului, eventual chiar după pronunțarea divorțului, dar înainte ca hotărârea să fi devenit irevocabilă. În această situație, efectele divorțului nu se mai produc, căsătoria încetând prin moarte, soțul supraviețuitor urmând să moștenească. Soluția dreptului la moștenire se impune întrucât art. 39 alin. 1 din C. fam., are caracter imperativ. Pe de altă parte, ea se justifică prin aceea că, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorț, nu se cunoaște soarta raportului juridic litigios dintre soți dedus judecății; poate interveni împăcarea părților în cursul procesului, admiterea sau respingerea acțiunii, atacarea cu apel și cu recurs a hotărârii pronunțate înainte de a fi rămas definitivă și irevocabilă etc. După rămânerea irevocabilă a hotărârii, fostul soț al defunctului, evident, nu mai are calitatea să moștenească.

Precizăm că dispozițiile Codului familiei privind opozabilitatea față de terți a efectelor matrimoniale ale divorțului[7], de regulă, nu influențează pierderea calitații de moștenitor al fostului soț. De altfel, terții (între ei, în primul rând, moștenitorii care – în prezența soțului supraviețuitor – ar fi suportat concursul lui sau ar fi fost înlăturați de către el de la moștenirea bunurilor gospodăriei casnice și a darurilor de nuntă) nici nu ar avea interesul să invoce menținerea acestei calități. Nu excludem însă posibilitatea – aspect nesemnalat în literatura de specialitate – ca terțul de bună-credință, care nu a avut cunostință de divorț și care a contractat cu fostul soț înainte de efectuarea mențiunii despre hotărârea de divorț pe marginea actului de căsătorie, să invoce inopozabilitatea efectelor patrimoniale ale divorțului. De exemplu moartea unuia dintre foștii soți intervine a doua zi după rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorț, iar terțul de bună-credință cumpără de la fostul soț rămas în viață, pe care îl consideră moștenitor în calitate de soț supraviețuitor, un autoturism sau chiar un imobil înainte de efectuarea mențiunii pe marginea actului de căsătorie. În locul mijloacelor de apărare la îndemâna oricărui posesor de bună-credință (cum ar fi art. 1909 C. civ. sau uzucapiunea de 10-20 de ani ori teoria moștenitorului aparent), el ar putea invoca inopozabilitatea efectelor divorțului în baza art. 39 alin. 2 C. familiei, textul nefăcând nici o distincție în această privință, iar “ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus”.

În caz de nulitate absolută sau relativă, căsătoria se desființează cu efect retroactiv, astfel încât problema unor drepturi succesorale nu se mai pune, chiar dacă hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea sau s-a anulat căsătoria a intervenit ulterior decesului unuia dintre soți. Calitatea de soț pe care soțul supraviețuitor o avusese la data deschiderii succesiunii se desființează cu efect retroactiv.

În mod excepțional, art. 23 din Codul familiei, care consacră instituția căsătoriei putative, prevede c㠓 soțul care a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei declarată nulă sau anulată păstrează, până la data când hotărârea instanței judecătorești rămâne definitivă, situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă[8]. Drept urmare, dacă decesul unuia dintre soți s-a produs înainte de rămânerea definitivă[9] a hotărârii de declarare sau de pronunțare a nulitații, iar soțul supraviețuitor a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei, el va putea veni la moștenire, fiindcă păstrează calitatea de soț pe care a avut-o la deschiderea succesiunii[10]. În schimb, dacă soțul supraviețuitor nu a fost de bună-credință, nu va putea moșteni, pierzând calitatea de soț cu efecte retroactive[11]. (1. În cazul în care instanța declară nulă sau anulează căsătoria, ea este obligată să stabilească, prin aceeași hotărâre, buna sau reaua credință a soților la încheierea căsătoriei. 2. Oricare dintre soți poate să ceară și să obțină constatarea că unul sau mai multe bunuri comune și nu proprii ale celuilalt soț, sau că, dimpotrivă sunt bunuri proprii. 3. Luarea consimțământului soțului neînfietor, în condițiile art. 69 alin. 2 din C. fam., este obligatorie, neîndeplinirea acestei condiții fiind sancționată cu nulitatea relativă a actului. Acțiunea în anulare poate fi exercitată numai de soțul căruia nu i s-a luat consimțământul. Nulitatea înfierii poate fi acoperită prin renunțare expresă sau tacită la executarea acțiunii (Dec. de îndrumare nr. 3/1974, în C. D., 1974, p. 11-14).

În același sens, întrucât potrivit art. 23 alin. 1 din C. fam., soțul care a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei declarate nule sau anulate păstrează, până la data când hotărârea instanței judecătorești devine definitivă, situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă, instanța are îndatorirea ca, odată cu declararea nulă sau anulată a căsătoriei, să verifice și să stabilească prin hotărârea sa dacă soțul reclamant a fost sau nu de bună-credință la încheierea căsătoriei. În acest mod se evită pornirea unui nou proces de către soțul interesat pentru stabilirea bunei sale credințe (Dec. s. civ. nr. 582 din 25 mai 1978, C. D., 1978, p. 146-147).

Dacă totuși instanța ar omite să se pronunțe în această privință, considerăm că buna-credință ar putea fi constată și ulterior, de aceeași sau de altă instanță competentă a judeca, de exemplu, procesul dintre moștenitori, îndrumarea urmărind numai – cum se și arată în deciziile citate – evitarea pornirii unui nou proces de către soțul interesat, în vederea stabilirii bunei sale credinte. Totuși E. Safta-Romano susține că dacă, totuși instanța a omis să se pronunțe cu privire la buna sau reaua credință, și aceasta va fi stabilită ulterior, o asemenea soluție ar permite instanței sesizată ulterior să ajungă la o altă concluzie decât instanța care a decis anularea căsătoriei și să se înfrângă astfel principiul lucrului judecat[12].

Evident, dacă moartea unuia dintre soți intervine după rămânerea definitivă a hotărârii de desființare a căsătoriei, nici unul dintre soți, fie și de bună-credință, nu va mai putea moșteni, neavând calitatea de soț; în materie de moștenire căsătoria putativă produce efecte numai pe perioada de la încheierea căsătoriei și până la rămânerea definitivă a hotărârii de desființare a ei (de declarare a nulitații sau anularea ei).

c)ACCEPTAREA SUCCESIUNII DE CĂTRE SOȚUL SUPRAVIEȚUITOR

Calitatea de moștenitor se confirmă prin actul de acceptare a acesteia, care, potrivit art. 685 Cod civil, poate fi simplă sau sub beneficiu de inventar. Din punct de vedere al modului în care se manifestă actul de acceptare, acesta poate fi expres sau tacit.

Acceptarea expresă intervine când succesorul îsi însușește titlul sau calitatea de erede printr-un act autentic sau privat. Acceptarea tacită intervine când moștenitorul face un act pe care n-ar putea să-l facă decât în calitatea sa de erede și care lasă să se presupună în mod evident intenția de acceptare a succesiunii. Față de finalitatea urmărită, considerăm că noțiunea de “act”, la care se referă art. 689 Cod civil, trebuie înțeleasă în sensul de act juridic, ca manifestare unilaterală de voință, înfăptuit cu scopul și intenția de a crea, modifica sau de a stinge raporturi juridice.

Această interpretare restrânge aria actelor pe care le poate face moștenitorul, limitând-o numai la actele a căror semnificație exprimă în mod evident intenția de însușire a calității de erede.

Actele de dispoziție la care se referă art. 691 Cod civil exprimă, în mod neechivoc, intenția de acceptare tacită a succesiunii. În privința actelor de imediată conservare, de îngrijire sau de administrare provizorie, acestea, potrivit art. 690, nu sunt acte de primire a moștenirii.

Sunt cosiderate ca fiind acte de conservare și de administrare provizorie actele impuse de o stare de urgență, cum ar fi inventarierea bunurilor, cererea de aplicare a sigiliilor, efectuarea de cheltuieli de înmormântare, etc.

Unele acte de administrare fără caracter provizoriu, care nu sunt determinate de o stare de urgență și care angajează patrimoniul succesoral, pot exprima totuși, intenția de acceptare a succesiunii.

Concluzia nu va putea fi trasă în urma stabilirii elementului subiectiv care a generat înfăptuirea actului de administrare a unora din bunurile succesorale sau a universalității bunurilor ce compun patrimoniul succesoral.

Instanța supremă a decis, în principiu, că art. 689 Cod civil nu cere ca o condiție pentru acceptarea tacită a succesiunii ca moștenitorul să fi “preluat în mod direct” bunuri succesorale.

Singura condiție care se cere a fi verificată este aceea a stabilirii, în absența oricărui echivoc, a intenției eredelui de a dobândi calitatea de moștenitor atunci când săvârșește actul de preluare a unor bunuri.

Urmând același raționament, s-a considerat că folosirea de către un soț a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei cu soțul predecedat nu este de natură să ducă la concluzia că el a acceptat succesiunea. Într-o atare situație, se impune a fi stabilite, prin administrare de probe, anumite împrejurări din care să rezulte neîndoielnic intenția de acceptare a succesiunii, atunci când aceasta este conturată[13]. Va putea constitui o dovadă tacită a succesiunii faptul ridicării unei importante sume de bani de către soțul supraviețuitor, dintr-un depozit C. E. C. comun, și distribuirea acesteia unor rude ale ambilor soți? Actele de dispoziție făcute de soțul supraviețuitor conduc fără echivoc la concluzia acceptării tacite a succesiunii. De asemenea, preluarea, în întregime, a bunurilor gospodărești casnice care reveneau soțului supraviețuitor, chemat la succesiune în concurs cu colateralii privilegiați, confirmă intenția acestuia de a prelua calitatea de erede[14].

Opinia contrară s-a întemeiat pe împrejurarea că soțul supraviețuitor a refuzat să facă un act de acceptare expresă succesiunii soțului predecedat. Refuzul de a face acte de acceptare expresă a succesiunii nu poate fi considerat ca determinant cât timp, prin acte posterioare, vor putea fi făcute acte, lipsite de echivoc, de acceptare tacită a succesiunii.

Soțul supraviețuitor va trebui să-și manifeste intenția de a deveni erede în termenul de 6 luni de la deschiderea succesiunii, care are loc la data încetării din viață a soțului predecedat. Acest termen va putea fi prelungit, instanțele urmând să examineze, astfel cum se desprinde și din decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 7 din 28 martie 1963, dacă pierderea termenului este sau nu imputabilă moștenitorului.

Succesiunea trebuie acceptată în termen de 6 luni de la încetarea din viață a autorului comun, chiar și în cazul devoluției testamentare, când preluarea legatului, de către moștenitorul legal este condiționată. Astfel, dacă defunctul, printr-un act de ultimă voință, a dispus de întreaga sa avere, lăsând soției supraviețuitoare uzufructul, iar unui nepot de frate nuda proprietate, acesta – în fapt – deși nu va putea prelua legatul decât la încetarea din viață a uzufructului este însă ținut să-și manifeste intenția de acceptare a succesiunii.

Actul de acceptare, pentru a fi valabil, nu trebuie să fie supus îndeplinirii unui eveniment viitor, chiar dacă acesta este cert că se va realiza, după cum el nu trebuie să fie supus nici unei condiții.

Secțiunea III – Corelația dintre dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor și comunitatea de bunuri a soților

În cazul decesului unuia dintre soți, prima problemă ce trebuie rezolvată pentru stabilirea drepturilor succesorale ale soțului supraviețuitor, iar dacă există și alți moștenitori (sau numai alți moștenitori deoarece soțul supraviețuitor nu vrea sau nu poate veni la moștenire) și pentru stabilirea drepturilor succesorale ale acestora, este determinarea masei succesorale, adică a drepturilor și obligațiilor care o compun.

Problema se pune pentru c㠖 în afara bunurilor (drepturilor și obligațiilor) proprii care au aparținut soțului defunct (inclusiv partea sa din proprietatea comună pe cote-părți cu soțul supraviețuitor sau cu alte persoane) și care, evident, intră în masa succesorală, și în afara bunurilor (drepturi și obligații) proprii aparținând soțului supraviețuitor și care nu intră în masa succesoral㠖 există bunurile (drepturile și obligațiile) comune ale soților (art. 30-35 C. familiei), care aparțin în codevălmășie ambilor soți. Întrucât la moartea unuia dintre soți comunitatea de bunuri încetează, trebuie să se determine partea cuvenită soțului defunct din această comunitate[15], care urmează să intre în masa succesorală, soțul supraviețuitor culegând partea ce i se cuvine din aceasta comunitate[16] nu în calitate de moștenitor, ci în calitatea sa de codevălmaș, adică titular asupra comunității.

Spre exemplificare în decretul numărul 2171 din 3 nov. 1980 se precizează că dreptul de proprietate comună în devălmășie asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei se caracterizează prin aceea că aparține nefracționat titularilor codevălmași, ca instituție specifică a dreptului de proprietate personală. Unicitatea sub care se prezintă această universalitate juridică, privită ca o masă de drepturi și obligații, face ca, în mod corelativ, la încetarea stării de comunitate, împărțeala să se realizeze, de asemenea, prin unicitatea de cote, stabilite pentru fiecare codevălmaș în raport de contribuția reală la dobândirea bunurilor luate în ansamblu, iar nu prin pluralitate de cote, adică nu prin diferențierea cotelor în raport de categoria de bunuri (Trib. Suprem, dec. nr. 2171 din 3 nov. 1980).

De asemenea, în decizia numărul 161/1981 se precizează că în situația bunurilor comune, cu ocazia împărțelii bunurilor, cotele de proprietate se vor stabili asupra totalității bunurilor și nu pentru fiecare bun în parte ori categorie de bunuri, mobile sau imobile (Trib. Suprem, dec. s. civ. nr. 161 din 10 feb. 1981).

Astfel fiind, recunoașterea acestui drept asupra comunității de bunuri dintre soți nu depinde de regulile care guvernează materia dreptului succesoral (de exemplu, acceptarea moștenirii, nedemnitatea succesorală, etc.). Soțul supraviețuitor are drepturi asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei cu defunctul în temeiul Codului familiei, a raportului de familie, iar nu ca moștenitor[17].

Împărțeala comunității se face potrivit dispozițiilor Codului familiei pentru desfacerea căsătoriei. Conform art. 36 alin. 1. Codul familiei, bunurile comune se împart între soți, “potrivit învoielii acestora”, iar dacă nu se înteleg “va hotărî instanța judecătorească”.

În materia analizat㠓învoiala” referitoare la determinarea și împărțirea bunurilor comune ale soților se poate realiza – în locul înțelegerii dintre soți – între soțul supraviețuitor și moștenitorii cu care vine în concurs. Se poate considera că dreptul soțului decedat de a se învoi cu privire la împărțeala bunurilor comune s-a transmis asupra moștenitorilor astfel, potrivit art. 77 alin. 2 din Legea nr. 36/1995, “în succesiunile care privesc bunurile comune ale autorului succesiunii și ale soțului supraviețuitor, cotele de contribuție ale acestora la dobândirea bunurilor se stabilesc prin acordul moștenitorilor”. În caz de neîntelegere hotărăste instanța judecătorească (art. 78 alin. 1 lit. b și alin. 3 din Legea nr. 36/1995).

Secțiunea IV – Enumerarea drepturilor succesorale ale soțului supraviețuitor

Asupra masei succesorale determinate potrivit celor arătate, respectiv asupra unor bunuri din această masă, Legea nr. 319/1944 recunoaște soțului supraviețuitor următoarele categorii de drepturi:

–         un drept de moștenire în concurs cu oricare dintre clasele de moștenitori legali sau în lipsa rudelor din cele patru clase (art. 1);

–         un drept de moștenire special asupra mobilelor și obiectelor aparținând gospodăriei casnice, precum și asupra darurilor de nuntă (art. 5);

–         un drept temporar de abitație asupra casei de locuit (art. 4).

=== Capitolul III ===

Capitolul III – Dreptul la moștenire al soțului supraviețuitor în concurs cu oricare dintre clasele de moștenitori legali sau în lipsa rudelor din cele patru clase

Regimul juridic succesoral, instituit prin Legea nr. 319 din 10. 06. 1944, a recunoscut soțului supraviețuitor calitatea de moștenitor legitim, alături de erezii care vin la succesiune, în temeiul raporturilor de rudenie cu defunctul.

Ceea ce particularizează dreptul succesoral al soțului supraviețuitor, față de acela al altor moștenitori, este modul cum a fost conceput.

Soțul supraviețuitor vine la succesiune în concurs cu toate clasele sau ordinele succesorale.

Înlăturarea de la succesiune a unei clase, pe baza ordinei de preferință constituită pentru moștenitorii legitimi, nu influențează dreptul succesoral al soțului supraviețuitor, vocația sa ereditară nu derivă din rudenie, pentru a fi operant principiul ordinii de preferință între diferitele categorii de rude, vocația sa succesorală își găsește originea în prevederea legală, inspirată din ideea prelungirii obligației de întreținere statornicită între soți, de norme de morală și reguli de conviețuire socială.

Datorită faptului că soțul supraviețuitor are vocație la succesiune cu toate clasele de moștenitori, dreptul său a fost stabilit prin cote variabile în funcție de clasa succesorală cu care vine în concurs. Stabilirea acestor cote a fost făcută în considerarea unei prezumate afecțiuni a defunctului față de diferitele sale rude, cât și în considerarea aceleiași prezumate afecțiuni față de soțul rămas în viață.

Sistemul actual, a consacrat un drept succesoral soțului supraviețuitor în concurs cu toți moștenitorii legitimi, reprezentând o însemnată evoluție față de concepția Codului civil care i-a creat o situație de inferioritate față de rudele defunctului.

Secțiunea I – Câtimea dreptului la moștenire al soțului supraviețuitor

Așa cum am văzut, soțul supraviețuitor nu face parte din nici o clasă de moștenitori legali, dar concurează cu oricare clasă chemată la moștenire. Înseamnă că el nici nu este înlăturat de la moștenire, dar nici nu înlătura de la moștenire rudele defunctului, indiferent din ce clasă fac ele parte.

Astfel fiind, Legea nr. 319/1944 acordă soțului supraviețuitor o cotă-parte din masa succesorală a cărei mărime variază în funcție de clasa (subclasa) de moștenitori cu care vine în concurs (art. 1):

a)dacă la succesiune sunt chemați descendenții în concurs cu soțul supraviețuitor, dreptul succesoral al acestuia este invariabil de 1/4 din masa succesorală. Restul de 3/4 se cuvine în cote egale descendenților, indiferent de numărul lor.

Dreptul la moștenire al copiilor nu creează nici o dificultate când, în număr de până la trei, vor lua o parte cel puțin egală, sau chiar mai mare ca cea a soțului supraviețuitor.

Ce se va decide dacă la succesiune vor veni patru sau mai multi copii? |n această situație ar însemna că dreptul lor succesoral să fie mai mic decât cel al soțului supraviețuitor deși fac parte dintr-o clasă privilegiată.

Va fi posibil ca, invocând calitatea de moștenitori rezervatari, precum și a prevederilor art. 841 Cod civil, să obțină o sporire a dreptului lor, micșorând corespunzător dreptul soțului, până la limita rezervei?

Aceasta soluție avantajează pe descendenți, dar este potrivnică prevederilor art. 1, lit. a din Legea nr. 319/1944, care, prin generalitatea termenilor folosiți, lasă a se înțelege că, indiferent de numărul copiilor, dreptul soțului supraviețuitor este de o pătrime.

Referirea la dispoziția art. 842 Cod civil nu modifică soluția, deoarece textul respectiv reglementează rezerva descendenților prin limitarea întinderii actelor de liberalitate ale defunctului, situație care nu are nici o incidență cu modul de stabilire a dreptului succesoral al soțului supraviețuitor.

b)      concursul soțului supraviețuitor cu clasa ascendenților privilegiați și a colateralilor privilegiați.

Potrivit art. 1 lit. b din Legea nr. 319/1944 când soțul supraviețuitor vine în concurs cu tatăl și mama defunctului, ori numai cu unul din ei, în ambele cazuri, împreună cu frații și surorile soțului încetat din viața și descendenții lor, sau numai cu unii dintre ei, moștenește 1/3.

Particularitatea pe care o prezintă acest drept succesoral nu rezultă din prezența la moștenire a soțului supraviețuitor. Acesta moștenește, invariabil 1/3 din succesiune. Particularitatea apare în legătură cu drepturile ce revin ascendenților și colateralilor privilegiați, când aceștia vin singuri la succesiune sau în concurs cu soțul supraviețuitor, vocația lor ereditară este egală, fiecare având chemare la jumătate din moștenire, în timp ce soțul supraviețuitor moștenește 1/3.

Drepturile egale ale ascendenților și colateralilor privilegiați nu se vor calcula, însă, în raport de întreaga masă succesorală, ci în raport de masa care a rămas după prelevarea de către soțul supraviețuitor a dreptului său de 1/3[1]. (În această cauză, în concurs au venit soțul supraviețuitor, cu mama defunctei cu frații și surorile acesteia. Trib. Suprem a stabilit în această cauză, că este greșit a se recunoaște ascendenților și colateralilor privilegiați cote succesorale raportate la întreaga succesiune și nu în raport de ce a rămas după stabilirea cotei succesorale cuvenite soțului supraviețuitor. Se atrage atenția că prima operațiune ce trebuie efectuată este aceea de a stabili masa succesorală deducând partea cuvenită soțului supraviețuitor din bunurile comune, în calitate de coindivizar. Ulterior se vor stabili drepturile parților cu privire la masa succesorală, urmând ca mai întâi soțul supraviețuitor să-și primească partea sa de moștenire, iar ceea ce a rămas să fie împărțit între mamă, frați și surori ale defunctei, conform art. 673 Cod civil. Ascendentul va primi, astfel 1/3, iar frații și surorile defunctei, restul de 3/4 după ce soțul supraviețuitor și-a luat partea sa de moștenire).

Cele 2/3 care au rămas în masa succesorală vor constitui baza de calcul a drepturilor egale ale ascendenților privilegiați și colateralii privilegiați.

c)dacă soțul supraviețuitor vine la moștenire în concurs numai cu ascendenții privilegiați sau numai cu colateralii privilegiați, în ambele cazuri indiferent de numărul lor, soțul supraviețuitor, culege 1/2 din moștenire.

În sistemul adoptat de dreptul comun, a fost reglementată situația vocației succesorale separate a ascendenților privilegiați, în absența colateralilor privilegiați, sau separat numai a colateralilor privilegiați, în absența ascendenților privilegiați.

Succesiunea se cuvine, precizează art. 670, ascendenților din gradul de rudenie cel mai apropiat, “dacă defunctul nu a lăsat posteritate, nici frate, nici sora, nici descendenți dintr-aceștia”.

Pe de altă parte art. 672 arată că: “În caz de a muri înainte tatăl și mama unei persoane moarte fără posteritate, frații, și surorile sau descendenții lor sunt chemați la succesiune, depărtând pe ascendenții și pe ceilalți colaterali”(ordinari).

În ambele situații, ascendenții privilegiați, sau colateralii privilegiați în absența primilor aveau vocație la întreaga succesiune.

Potrivit art. 1, lit. e din Legea nr. 319/1944, soțul supraviețuitor care intră în concurs cu fiecare din aceste categorii de erezi moștenește jumătate din succesiune. Dreptul său succesoral reduce, astfel, la jumătate vocația ereditară, deplină, pe care acești moștenitori o aveau în sistemul anterior Legii nr. 319/1944.

d)      concursul soțului supraviețuitor cu ascendenții sau colateralii ordinari până la gradul al patrulea inclusiv.

În absența succesorilor care fac parte din clasa ascendenților privilegiați sau colateralilor privilegiați, succesiunea, potrivit art. 670 din Codul civil, ar trebui să revină în totalitate ascendenților ordinari. Aceasta constituie o clasă separată care înlătură de la succesiune pe colateralii ordinari.

|n absența ascendenților ordinari, este chemată la succesiune, potrivit art.675 Cod civil, ultima clasă de moștenitori regulați, aceea a colateralilor ordinari.

Vocația ereditară a moștenitorilor care fac parte din aceste două clase a fost limitată de prevederile art. 676 Cod civil și de precizările făcute de art. 6 al Legii nr. 319/1944, la gradul al patrulea de rudenie inclusiv.

În ordinea succesorală prioritară stabilită de Codul civil, moștenitorii făcând parte din aceste clase aveau vocație asupra întregului patrimoniu.

Legea nr. 319/1944, în art. 1, lit. d. a stabilit ca soțul supraviețuitor moștenește 3/4 din succesiune, când intră în concurs cu ceilalți ascendenți, (bunicii) sau numai cu colateralii ordinari, vocația succesorală a acestora fiind redusă la 1/4.

Ca și în cazul concursului cu colateralii și ascendenții privilegiați, soțul supraviețuitor va mai moșteni, în afară de partea sa succesorală, mobilele și obiectele aparținând gospodăriei casnice, precum și darurile de nuntă.

e)în lipsa rudelor din cele patru clase, soțul supraviețuitor culege întreaga masă succesorală lăsată de soțul decedat.

Dacă soțul supraviețuitor vine la moștenire împreună cu rudele defunctului (a-d), stabilirea cotei ce i se cuvine se face cu întâietate față de stabilirea cotelor moștenitorilor cu care concurează.

În toate cazurile, se ține seama – pentru stabilirea părții succesorale a soțului supraviețuitor – numai de rudele împreună cu care el “vine la succesiune” (art. 1 din Legea nr. 319/1944), deci care moștenesc efectiv adică nu sunt renunțători, nedemni sau exheredați (dacă, în acest din urmă caz, nu sunt moștenitori rezervatari). Însă lipsa lor influențează cota soțului supraviețuitor numai dacă este totală în cadrul clasei sau subclasei respective. De exemplu, renunțarea sau nedemnitatea unuia dintre copiii defunctului, profită celuilalt (celorlalți) copii, cota soțului supraviețuitor de 1/4 nefiind afectată. În schimb, dacă toți copiii renunță, cota soțului supraviețuitor se mărește în funcție de clasa (subclasa) cu care urmează să concureze, iar dacă nu există moștenitori dintr-o altă clasă (și nici legatari), culege întreaga moștenire. Tot astfel, dacă unul dintre cei doi părinți ai defunctului renunță la moștenire, vor profita colateralii privilegiați (a căror cotă parte se va mări în mod corespunzător, de la 1/2 la 3/4 din moștenirea rămasă după defalcarea cotei cuvenite soțului supraviețuitor), cota de 1/3 din moștenirea soțului supraviețuitor – care vine în concurs cu ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați – rămânând nemodificată.

În legătură cu drepturile soțului supraviețuitor în concurs cu diferitele clase de moștenitori legali se pun două probleme speciale referitoare la:

a)      ipoteza existenței a doua sau mai multe persoane care pretind drepturi succesorale în calitate de soți supraviețuitori; (bigamie, poligamie).

b)      ipoteza în care soțul supraviețuitor concurează cu două clase (subclase) de moștenitori legali.

a)   în caz de bigamie, moștenirea lăsată de defunctul bigam sau cota-parte din această moștenire prevăzută de lege în favoarea soțului supraviețuitor în concurs cu diferitele clase de moștenitori legali, se împarte în mod egal între soțul din căsătoria valabilă și soțul inocent din căsătoria nulă, ei fiind, deopotrivă, de bună-credintă.

Menționăm că soluția atribuirii pentru fiecare soț supraviețuitor a unei cote integrale nu ar putea fi acceptată (mai ales dacă ei sunt singurii moștenitori care, oricum, trebuie să împartă masa succesorală), deoarece ar micșora fără temei cotele moștenitorilor cu care concurează (descendenții defunctului sau colateralii privilegiați) sau ar epuiza (în concurs numai cu ascendenții privilegiați sau numai cu colateralii privilegiați) ori chiar ar depăși moștenirea lăsată de defunct (în concurs cu moștenitorii din clasele III și IV), ceea ce, evident, nu este posibil.

b)   problema concursului soțului supraviețuitor cu două clase (subclase) de moștenitori legali se pune numai în caz de exheredare a unor moștenitori legali rezervatari. În caz de exheredare a moștenitorilor legali nerezervatari problema nu se pune, pentru că ei nu “vin la succesiune” (de exemplu, părinții defunctului, caz în care soțul supraviețuitor are dreptul la 1/2 din moștenire, iar nu la 1/3 cât ar fi avut în prezența fraților defunctului).

Dacă au fost exheredati părinții defunctului, ei culeg totuși rezerva în calitate de moștenitori legali rezervatari, astfel încât la stabilirea cotei cuvenite soțului supraviețuitor trebuie să se țină seama și de prezența lor. Rezultă c㠖 dacă există moștenitori din subclasa colateralilor privilegiați – soțul supraviețuitor va primi numai 1/3 din moștenire, deși ascendenții privilegiați au fost exheredați.

Dar dacă nu există colaterali privilegiați și, în lipsa lor și a părinților exheredați din cotitatea disponibilă, soțul supraviețuitor concurează cu moștenitorii din clasa III sau IV? Tot astfel, se pune problema în caz de exheredare a moștenitorilor din prima clasă și care culeg rezerva, soțul supraviețuitor concurând și cu moștenitorii din clasa următoare chemată la moștenire, de exemplu, părinții defunctului? Cota soțului supraviețuitor se va stabili în raport de moștenitorii din clasa mai apropiată și care culeg rezerva în calitate de moștenitori legali sau în raport cu clasa chemată datorită exheredarii ori se stabilește media aritmetică a cotelor prevăzute de lege în favoarea soțului supraviețuitor în concurs cu cele două clase (de exemplu, dacă descendentul este exheredat și, în consecință, la moștenire vin și părinții defunctului: 1/4+1/2 împarțit la 2=3/8)?

Soluția mediei aritmetice pare a fi cea mai echitabilă și corespunzatoare realitații întrucât soțul supraviețuitor concurează, în fapt, cu două clase.

Ea are însă inconvenientul că, deși soțul supraviețuitor concurează cu două clase de moștenitori legali, primește o cotă mai mare decât ar fi concurat numai cu prima dintre ele. Dacă, de exemplu, moștenitorul exheredat face parte din clasa întâi, soțul supraviețuitor ar primi 3/8, în loc să primească 1/4 (2/8)[2]. Pe de altă parte, în cazul concursului soțului supraviețuitor cu moștenitori din clasa II, în ipoteza exheredarii părinților rezervatari, media aritmetică ar urma să se facă între cota cuvenită soțului supraviețuitor numai cu colateralii privilegiați (deci 1/2) și cota lui în concurs cu ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați (de 1/3), rezultatul fiind de 5/12. În realitate, venind la moștenire ambele categorii care compun clasa II, cota soțului supraviețuitor va fi, potrivit art. 1 lit. b din Legea nr. 319/1944, de 1/3 (= 4/12) din moștenire.

Pentru aceste considerente, preferința noastră se îndreaptă către soluția stabilirii cotei cuvenite soțului supraviețuitor (și a rezervei lui, dacă este cazul) în raport cu moștenitorii din clasa mai apropriată cu care concurează. De exemplu, dacă concurează cu descendentul exheredat și cu moștenitorii din clasa II, cota legal a soțului supraviețuitor urmează să fie de 1/4, restul moștenirii (adică ceea ce rămâne după scăderea rezervei de 7/16 a copilului exheredat și a cotei legale de 1/4 a soțului supraviețuitor), deci 5/16 revenind moștenitorul din clasa II, între ei împărțirea fiind făcută potrivit art. 670-674 C. civ.)[3].

Secțiunea II – Imputarea cotei soțului supraviețuitor asupra masei succesorale și micșorarea, în mod corespunzător, a părților cuvenite tuturor celorlalți moștenitori

Cota – parte din moștenire recunoscută soțului supraviețuitor prin Legea nr. 319/1944, fără modificarea expresă a dispozițiilor din Codul civil, modifică (micșorează) implicit, dar inevitabil, părțile cuvenite rudelor defunctului cu care vine în concurs. Astfel, în prezența soțului supraviețuitor, descendenții defunctului împart între ei, în părți egale sau pe tulpini, nu “moștenirea” (întreagă) vizată de Codul civil (art. 669), ci numai 3/4 din moștenire, adică ceea ce rămâne după defalcarea cotei cuvenite soțului supraviețuitor (1/4 potrivit art. 1 lit. a din Legea nr. 319/1944). În caz contrar ar trebui admis că legea a dispus de cinci pătrimi, deși masa succesorală nu are decât patru pătrimi. Tot astfel, dacă soțul supraviețuitor concurează cu rudele din clasa III sau IV de moștenitori legali, el culege 3/4 din moștenire (art. 1 lit. d), iar aceștia numai 1/4, în locul “succesiunii” vizate de Codul civil (art. 670). Aceeași soluție se admite și în ipoteza în care soțul supraviețuitor vine în concurs cu moștenitorii din clasa II, dar numai cu ascendenții privilegiați, respectiv numai cu colateralii privilegiați. În aceste cazuri el moștenește o cotă de 1/2 (art. 1 lit. c), iar ascendenții privilegiați sau colateralii privilegiați moștenesc cealaltă jumătate, în loc de moștenirea întreagă vizată de Codul civil (art. 670-672). Rezultă, prin urmare, că partea soțului supraviețuitor, precizată de Legea nr. 319/1944, se impută asupra masei succesorale, micșorând părțile ce se cuvin celorlalți moștenitori cu care concurează.

Anumite îndoieli s-au exprimat – solicitându-se și intervenția legiuitorului – numai pentru cazul în care soțul supraviețuitor vine în concurs cu ascendenții privilegiați împreună cu colateralii privilegiați (art. 1 lit. b). Pentru acest caz s-a preconizat soluția după care pătrimea cuvenită fiecărui părinte, precum și treimea cuvenită soțului supraviețuitor să se calculeze asupra întregii moșteniri (deci 1/4+1/3=7/12, respectiv 1/2+1/3=5/6), iar colateralii privilegiați să se multumească cu restul moștenirii (5/12 dacă exista un singur părinte, și 1/6 dacă exista mai mulți[4]. Aceasta înseamnă că porțiunea cuvenită soțului supraviețuitor s-ar imputa numai asupra părții cuvenite colateralilor privilegiați, lăsând neatinsă cota-parte cuvenită părinților (ca și cum aceștia ar concura numai cu colateralii privilegiați).

În realitate, în toate cazurile, (așa cum a întrevăzut, dar n-a acceptat autorul citat), mai întâi trebuie să se atribuie soțului supraviețuitor cota ce i se cuvine potrivit Legii nr. 319/1944, iar cotele prevăzute de Codul civil în favoarea celorlalți moștenitori – modificate implicit prin această lege – să se calculeze asupra restului rămas din moștenire. Rezultă că și în cazul dublului concurs al ascendenților și colateralilor privilegiați cu soțul supraviețuitor, cota de 1/4 respectiv de 1/2 ce se cuvine părților în concurs cu colateralii privilegiați, trebuie să se raporteze la 2/3 din moștenire (1/4 din 2/3=1/6, iar 1/2 din 2/3=1/3), tot așa cum cota de 3/4, respectiv de 1/2 cuvenite colateralilor privilegiați trebuie să se raporteze tot la fracțiunea de 2/3 din moștenire (3/4 din 2/3=1/2, iar 1/2 din 2/3=1/3), și nu asupra întregii moșteniri.

În felul acesta se respectă proporția voită de legiuitor (art. 671 și 673 din C. civ.) în raporturile dintre ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați (1/4 la 3/4 sau 1/2 la 1/2, după cum există un singur părinte sau mai multi părinți). Pe de altă parte, nu s-ar putea admite că prin efectul Legii nr. 319/1944 s-a micșorat cota colateralilor privilegiați (de la 3/4=9/12, la 5/12, respectiv de la 1/2 la respectiv 1/2 din moștenire). O dată ce legiuitorul a recunoscut dreptul succesoral al soțului supraviețuitor în concurs cu toate clasele de moștenitori legali, este logic și echitabil ca acest drept să afecteze în egală măsură și partea succesorală a ascendenților privilegiați care vin la moștenire, în cadrul celei de-a doua clase de moștenitori legali, împreună cu colateralii privilegiați, așa cum afectează partea tuturor celorlalți moștenitori cu care soțul supraviețuitor concurează, inclusiv a ascendenților privilegiați ori colateralilor privilegiați atunci când nu vin împreună la moștenire.

De aceea, în majoritatea lucrărilor de specialitate[5] (cu excepția autorului citat și a soluțiilor adoptate de unele notariate și instanțe judecătorești[6]) se consideră că partea soțului supraviețuitor se impută asupra moștenirii și în consecință, micșorează părțile ce se cuvin celorlalți moștenitori fără să se admită vreo excepție – cu nimic justificat㠖 privitor la ipoteza dublului concurs al soțului supraviețuitor cu ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați. După cum a decis instanța supremă pentru această din urmă ipoteză, încă din 1960, “mai întâi” soțul supraviețuitor trebuie “să-și primească partea sa de moștenire, conform art. 1 lit. b din Legea nr. 319/1944, iar apoi ceea ce a rămas după deducerea părții sale, să fie împărțit între mama, frații și surorile defunctului, potrivit art. 673 C. civ. ”. În acest sens decizia colegiului civil nr. 452 din 16 martie 1960 precizează că, potrivit art. 1 lit. b al Legii nr. 319 din 10 iunie 1944, pentru dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor, atunci când vine în concurs cu mama împreună cu frații și surorile soțului încetat din viață, cum este cazul în speță, soțul supraviețuitor moștenește o treime din succesiune, ceea ce rămâne urmând a se împărți – conform art. 673 C. civ – între părintele în viață care primește 1/4 și frații și surorile soțului defunct, care primește restul de 3/4 din ceea ce a rămas după ce soțul supraviețuitor și-a luat partea sa de moștenire[7].

Secțiunea III – Caractere juridice ale dreptului la moștenire al soțului supraviețuitor

Regimul juridic al soțului supraviețuitor este reglementat, în prezent, de Legea nr. 319 din 10 iunie 1944. Prevederile acestei legi au abrogat, implicit, sistemul abrogat de Codul civil (art. 679 și 681-684) care îl situa într-o poziție de inferioritate față de moștenitorii legitimi.

Sistemul actual a realizat o modificare de structură a dreptului succesoral al soțului supraviețuitor. A fost – indirect – recunoscut ca făcând parte din categoria moștenitorilor legitimi, în timp ce Codul civil îl plasa alături de stat, ca succesor neregulat. În același timp, a fost instituit ca moștenitor rezervatar, recunoscându-i-se drepul, alături de descendenți, de a solicita raportul bunurilor la masa succesorală. Deși nu face parte din categoria succesorilor care beneficiază de sezină, trăsăturile generale ale dreptului său succesoral îl aproprie de moștenitorii legitimi cei mai favorizați, respectiv de descendenții și de ascendenții privilegiați.

CALITATEA DE MOȘTENITOR LEGITIM

Redactorii Codului civil au conceput sistemul devoluției succesorale “ab intestato”, făcând o delimitare între categoria moștenitorilor chemați la succesiune în raport de legăturile de filiație cu defunctul și persoanele chemate la succesiune în temeiul altor vocații.

Alineatul al doilea al art. 652, implicit abrogat prin Legea nr. 319/1944, stabilea că, în lipsă de moștenitori legitimi, bunurile se moștenesc de soțul supraviețuitor, iar, în lipsa acestuia, moștenirea revine statului.

Delimitarea făcută de Codul civil între succesorii legitimi, reprezentată prin moștenitorii care își revendică o ascendență comună și succesorii neregulați, a fost explicată prin urmările diferite pe care le produce transmisiunea succesorală.

Moștenitorii legitimi, descendenții, ascendenții și colateralii sunt considerați a fi continuatori ai persoanei defunctului. În aceasta calitate, ei preiau întregul patrimoniu sub forma unei universalități care cuprinde atât activul, cât și pasivul succesoral.

Succesorii neregulați sunt numai moștenitori la bunuri, chemarea lor succesorală nefiind datorată legăturii de rudenie cu defunctul.

Legea nr. 319/1944, instituind pe soțul supraviețuitor moștenitor alături de succesorii legitimi, i-a recunoscut implicit și calitatea de succesor legitim. Includerea sa în această categorie se confirmă prin acordarea dreptului la rezerva succesorală, alături de descendenți, sau de ascendenții privilegiați. Prin aceasta i s-a constituit o poziție privilegiată față de alți moștenitori legitimi, respectiv față de colaterali sau ascendenții ordinari. Deși aceștia se află în raporturi de rudenie cu defunctul, nu beneficiază decât de un drept succesoral în concurs cu soțul supraviețuitor, căruia i s-a recunoscut și calitatea de rezervatar.

Plenul Tribunalului Suprem[8] cu privire la modificările de structură aduse de Legea nr. 319/1944 a precizat că aceasta “a transformat pe soțul supraviețuitor într-un moștenitor neregulat, care culegea succesiunea soțului predecedat numai în lipsa descendenților și colateralilor, dintr-un moștenitor legitim și rezervatar. În acest fel, soțul supraviețuitor vine la succesiunea soțului predecedat în concurs cu toate clasele de moștenitori”.

În aceasta nouă calitate, soțul supraviețuitor nu va mai putea fi îndatorat să îndeplinească obligațiile care îi incumbau în calitate de moștenitor neregulat. Potrivit art. 681 și 682 Cod civil, soțul supraviețuitor avea obligația să ceară aplicarea de sigilii, să pretindă efectuarea inventarului și să transforme în inventar lucrurile mobile sau, în caz contrar, să dea cauțiune solvabilă pentru restituirea lor succesiunii.

Aceste prevederi, deși nu au fost expres abrogate de Legea nr. 319/1944, totuși sunt abrogate implicit, ele fiind incompatibile cu calitatea de moștenitor rezervatar a soțului supraviețuitor, deși nu este moștenitor sezinar.

Măsurile respective erau impuse soțului supraviețuitor sub sancțiunea prevăzută de art. 683, de obligare a sa la daune față de moștenitori, datorită împrejurării că se pot afla în posesia bunurilor succesorale care, prin moștenire, ar fi revenit în totalitate succesorilor legitimi.

Calitatea de moștenitor regulat a soțului supraviețuitor îl face continuator al persoanei defunctului. În aceste condiții, el preia atât activul, cât și pasivul succesoral. Pentru evitarea confuziei de patrimonii care intervine în momentul deschiderii succesiunii, este obligat ca, în cazul în care pasivul este superior activului, să declare că acceptă succesiunea în limitele activului (intra vivres hereditatis). Omisiunea unei astfel de declarații, în termenul de opțiune, atrage confuzia de patrimonii și obligarea sa la plata în întregime a pasivului succesoral.

CALITATEA DE MOȘTENITOR REZERVATAR

Persoana care deține un patrimoniu este liberă ca, în timpul vieții sale, să dispună de acesta prin acte cu titlu oneros sau gratuit. Din acest punct de vedere, dreptul de dispoziție nu suferă nici o restricție.

Din rațiuni de ordin moral, inspirate din existența unei obligații reciproce de întreținere între anumiți moștenitori, dreptul de a dispune, prin acte cu titlu gratuit, asupra propriului patrimoniu, a fost îngrădit. Beneficiarii acestei îngrădiri sunt descendenții, iar în lipsa lor, ascendenții privilegiați, precum și soțul supraviețuitor.

Instituirea sa ca moștenitor rezervatar rezultă din dispoziția art. 2 al Legii nr. 319/1944. Textul prevede că actele de liberalitate făcute de soțul precedat nu vor putea trece peste jumătate din drepturile succesorale recunoscute soțului supraviețuitor de prevederile art. 1 al aceleiași legi. Aceste drepturi succesorale sunt variabile, în funcție de clasa și gradul moștenitorilor chemați la succesiunea defunctului.

Rezerva apare astfel ca fiind o parte a moștenirii de care moștenitorul rezervatar nu poate fi privat. Restul, din patrimoniul persoanei a cărei succesiune se dezbate, ce depășește rezerva, este cota sau cotitatea disponibilă. Această parte a patrimoniului defunctului este disponibilă pentru el și va putea fi înstrăinată prin acte juridice. Rezerva succesorală se află, însă, indisponibilizată în mâinile sale, constituind dreptul de moștenitor intangibil al rezervatarilor.

Indisponibilitatea rezervei în mâinile defunctului afectează numai actele cu titlu gratuit pe care acesta le-a făcut în timpul vieții sale, deoarece numai acestea îi micșorează patrimoniul. Actele cu titlu oneros nu sunt afectate de indisponibilizare, deoarece este de presupus că o valoare echivalentă a înlocuit bunul înstrăinat.

Actele oneroase de înstrăinare sunt opozabile moștenitorilor regulați care vin la succesiune în calitate de continuatori ai persoanei defunctului, iar drepturile lor se întind numai asupra bunurilor existente la data deschiderii succesiunii.

Cele două componente ale patrimoniului persoanei a cărei succesiune se discută, rezerva și cotitatea disponibilă, se află într-o strânsă interdependență, determinarea lor fiind în funcție de numărul și calitatea succesorală a rezervatarilor.

Sistemul adoptat de Codul civil și menținut de Legea nr. 319/1944 stabilește numai întinderea cotității disponibile ordinare a defunctului. Aceasta, potrivit art. 841 Cod civil, este de jumătate din bunuri dacă la moștenire vine un copil; de o treime dacă vin doi copii și de un sfert dacă la moștenire vin trei sau mai mulți copii.

În cazul în care la succesiune vin numai ascendenții privilegiați, cotitatea disponibilă este de jumătate sau trei sferturi, în funcție de vocația ambilor ascendenți sau numai a unuia dintre ei.

Același sistem a fost adoptat și în cazul dreptului succesoral al soțului supraviețuitor, cotitatea disponibilă fiind stabilită la jumătate din drepturile sale succesorale.

Odată stabilită una din componentele patrimoniului, respectiv cotitatea disponibilă, restul constituie rezerva moștenitorilor, care se determină indirect, pe cale de consecință.

Datorită acestui sistem, rezerva moștenitorilor este colectivă, ea aparținând rezervatarilor ca o componentă a dreptului lor succesorale.

Rezerva soțului supraviețuitor este întotdeauna jumătate din dreptul său succesoral, spre deosebire de rezerva descendenților (art. 841 Cod civil) sau a ascendenților privilegiați (art. 843 Cod civil), care este egală cu dreptul lor succesoral.

Această particularitate se explică datorită faptului că instituirea soțului supraviețuitor ca moștenitor nu putea să afecteze rezerva sau dreptul succesoral al celorlalți erezi, astfel încât dreptul său trebuia calculat numai din restul disponibilului, respectiv din cotitatea disponibilă. Ori, dacă totalitatea dreptului său succesoral ar fi fost egală cu rezerva, s-ar fi ajuns ca întreaga cotitate disponibilă să fie absorbită de dreptul succesoral al soțului supraviețuitor, soluție inechitabilă[9].

În aceste condiții dreptul succesoral al soțului supraviețuitor are două componente. O primă componentă, rezerva, care este de jumătate din dreptul său succesoral și este indisponibilă pentru soțul predecedat. A doua componentă o reprezintă restul de 1/2 și are caracterul unui drept eventual, condiționat de neinițiere, în această limită, de către soțul precedat, a unor acte de dispoziție cu titlu gratuit. În caz de exercitare a acestui drept, soțul supraviețuitor va prelua numai rezerva de 1/2; în caz contrar, soțul supraviețuitor va prelua întregul său drept succesoral.

OBLIGAREA SOȚULUI SUPRAVIEȚUITOR LA RAPORTUL LIBERALITĂȚILOR PRIMITE

Potrivit prevederilor art. 751 Cod civil, obligația de a raporta donațiile primite a fost instituită și față de soțul supraviețuitor când vine la succesiunea soțului predecedat în concurs cu descendenții acestuia, sau cu succesorii lor, când sunt chemați la moștenire în concurs cu soțul supraviețuitor.

Obligația de raport a fost justificată pe o dublă prezumție:

a)      afecțiunea egală a autorului comun față de descendenții săi în linie dreaptă, precum și față de soțul supraviețuitor;

b)      donațiile primite de aceștia în timpul vieții defunctului nu reprezintă decât un avans asupra drepturilor succesorale ce le vor reveni la deschiderea succesiunii.

În cazul în care defunctul intenționează ca succesorul obligat la raport să păstreze donația făcută, primind, în acest mod, mai mult decât ceilalți succesori, această intenție va trebui să rezulte în mod expres.

În absența unei dispoziții de scutire de raport, reducerea la masa succesorală a donațiilor primite de descendenți sau de soțul supraviețuitor, realizează egalitatea patrimonială între erezii cu vocație succesorală.

Instituirea obligației soțului supraviețuitor de a raporta donațiile primite de la soțul predecedat a constituit o consecință firească a condiției sale de succesor legal și rezervatar, care i-a fost creată prin Legea nr. 319/1944.

Cum s-a mai arătat, în cazul în care defunctul intenționează să avantajeze, peste partea sa succesorală, pe unul din succesorii rezervatari, aceasta va trebui să rezulte dintr-o manifestare neechivocă de voință. Măsura respectivă nu aduce, însă, nici un prejudiciu moștenitorilor rezervatari, deoarece valoarea acestor donații se va imputa întotdeauna asupra acelei părți din masa succesorală care este disponibilă pentru defunct, respectiv asupra calității disponibile.

Potrivit art. 846 Cod civil, scutirea de raport constituie prin ea însăși o liberalitate[10], astfel încât trebuie să rezulte neîndoielnic din actul care conține o astfel de dispoziție. Aceasta nu înseamnă că se impune ca scutirea de raport să fie făcută în anumiți termeni, fiind suficient ca măsura să rezulte în mod neîndoielnic, din anumite elemente ale actului de dispoziție.

În practica judiciară s-a hotărât că intenția dispunătorului urmează a fi desprinsă din interpretarea directă a actului de liberalitate, dintr-un act ulterior sau, implicit, din modul în care dispunătorul a putut crea un folos gratuit în favoarea donatarului. Se impune ca, indiferent de modul de exprimare, să se desprindă dorința dispunătorului ca beneficiarul să primească liberalitatea peste partea să ereditară.

Astfel, în cazul unei donații cu o sarcină de întreținere, datorată de donatar, deși aparent sarcina este oneroasă, liberalitatea va putea fi socotită ca făcută cu scutire de raport în funcție de elementele concrete ale actului care are caracter aleatoriu[11].

Dovada intenției dispunătorului de a scuti de raport pe beneficiarul unor liberalități nu mai este cerută, în cazul când aceasta este prezumată de lege.

Potrivit art. 845 Cod civil, valoarea bunurilor înstrăinate unui succesibil în linie dreaptă, cu sarcina unei rente viagere sau cu rezervă de uzufruct, se va imputa asupra cotității disponibile. Această precizare evidențiază că scutirea de raport se sprijină pe ideea unei posibile simulații a realității actului juridic. Se consideră astfel că obligația de plată a unei rente viagere, sau reținerea uzufructului bunului donat de către donator, nu reprezintă decât o modalitate de disimulare a adevăratei naturi juridice, gratuite, a actului. Pentru evitarea unei asemenea interpretări, este necesar ca la data înscrierii convenției, restul de succesori să fi acceptat încheierea acestuia[12].

De asemenea, obligația de raport nu incumbă descendentului cu privire la bunurile donate copiilor săi, întrucât beneficiarul liberalității, nepotul donatorului, nu are calitatea și vocația de succesor. Donația respectivă va fi considerată ca fiind făcută din calitatea disponibilă.

SOȚUL SUPRAVIEȚUITOR NU ESTE SEZINAR

Moștenirea se transmite succesorilor cu vocație ereditară din momentul încetării din viață a autorului lor. Calitatea de erede nu conferă, prin ea însăși, calitatea de posesor al bunurilor succesorale. De asemenea, nu conferă nici dreptul de a exercita acțiunile pe care le-ar fi putut exercita defunctul.

Dreptul de a intra, din momentul deschiderii succesiunii, în posesia bunurilor succesorale și de a fi continuator al persoanei defunctului, în scopul exercitării acțiunilor de apărare a patrimoniului, a fost recunoscut de art. 653 Cod civil numai descendenților și ascendenților. Restul moștenirilor nu pot intra în posesiunea bunurilor succesorale, indiferent de gradul de rudenie cu defunctul, decât permisiunea justiției.

Deci, în concepția Codului civil, sunt moștenitori sezinari, având posesiunea de drept a bunurilor succesorale, numai descendenții și ascendenții.

Legea nr. 319 din 10. 06. 1944, care a instituit ca moștenitor pe soțul supraviețuitor și și-a recunoscut calitatea de rezevatar, nu a adus nici o modificare sistemului adoptat de Codul civil. Soțul supraviețuitor rămâne astfel alături colaterali, un moștenitor nesezinar. Pentru a intra în posesia bunurilor succesorale, este necesar să se adreseze organului notarial competent, în scopul deschiderii procedurii notariale și obținerii certificatului de moștenitor. Deși acest document nu constituie titlu de proprietate al bunurilor succesorale, el este actul care permite soțului supraviețuitor să intre în posesiunea bunurilor moștenite și să dobândească exercițiul drepturilor și acțiunilor care revin succesiunii.

Explicația neacordării soțului supraviețuitor a posesiunii de drept asupra bunurilor succesorale ar putea fi găsită în teama că acesta, deținător de fapt al lor, să nu le sustragă, prejudiciind pe moștenitorii cu care vine în concurs. O altă explicație este dată și de existența regimului separației de patrimonii, reglementat de Codul civil, vigoare până la data apariției Legii nr. 319/1944.

Remediul ar fi putut fi găsit în cadrul procedurii notariale de inventariere a bunurilor sau de aplicare de sigilii. De asemenea, și în prevederile art. 703 Cod civil, care constituie o dublă sancțiune civilă pentru moștenitorul care a ascuns lucruri ale succesiunii, sau în prevederile art. 712 Cod civil, referitoare la pierderea beneficiului de a se folosi de inventar în cazul ascunderii unor obiecte.

Practica judiciară[13] a făcut aplicația art. 703 Cod civil la cazul soțului supraviețuitor care a ascuns bunuri succesorale, hotărând că nedeclararea, cu prilejul inventarierii bunurilor rămase de pe urma soțului predecedat, a unor bunuri comune, sub pretextul că sunt bunurile proprii ale soției, demonstrează, cu prisosință, faptul că acestea au fost "date la o parte", astfel încât este cazul aplicarii sancțiunii civile prevăzute de art. 703.

Reținerea de către soțul supraviețuitor, care vine în concurs cu alți succesori decât descendenții, a unor bunuri care au fost inventariate și date acestuia în custodie, despre a căror existență succesorii au cunoștință, nu atrage, aplicarea sancțiunii civile prevăzute de art. 703 Cod civil.

În prezent, regimul legal al comunității de bunuri recunoaște soților un drept de proprietate în devălmășie care asigură legitimitatea posesiei univesalității de bunuri, de către soțul supraviețuitor. Teama care a dominat măsura neacordării soțului supraviețuitor a posesiei de drept asupra bunurilor succesorale, și-a pierdut, astfel, semnificația sa inițială.

În cadrul unei modificări legislative se impune reconsiderarea punctului de vedere adoptat prin Legea nr. 319/1944.

SOȚUL SUPRAVIEȚUITOR NU POATE REPREZENTA PE SOȚUL PREDECEDAT

Reprezentarea succesivă este definită ca un beneficiu al legii în virtutea căreia o persoană mai îndepărtată în grad urcă în locul și gradul părintelui său, care nu mai este în viață la deschiderea succesiunii autorului său, pentru a culege partea care s-ar fi cuvenit acestuia dacă ar mai fi fost în viață.

Potrivit art. 665 și 666 Cod civil, singurii moștenitori care beneficiază de reprezentare sunt descendenții în linie dreaptă, precum și descendenții din frații și surorile defunctului.

Prevederile art. 665 și 666 Cod civil sunt de strictă interpretare, astfel încât nici un alt moștenitor nu va putea culege o succesiune prin reprezentare. În consecință, soțul supraviețuitor nu va putea veni la moștenirea autorilor sau a altor rude ale soțului predecedat prin reprezentarea acestuia. [14]

CONCLUZII ASUPRA CARACTERULUI DREPTULUI SUCCESORAL AL SOȚULUI SUPRAVIEȚUITOR

Cu toate că soțul supraviețuitor nu poate fi considerat, în concepția Codului familiei și a Codului civil, ca fiind rudă cu soțul predecedat, totuși aceasta nu afectează calitatea sa de moștenitor.

Termenii folosiți de Legea nr. 319/1944 privind “Dreptul la moștenire al soțului supraviețuitor”, precum și prevederile acesteia, care precizează că soțul “moștenește”, evidențiază, fără echivoc, calitatea sa moștenitorilor legali.

Renunțarea la succesiune a moștenitorilor aparținând unei clase de succesori și intrarea soțului supraviețuitor în concurs cu o clasă inferioară atrag nemijlocit și modificarea întinderii vocației sale succesorale. Retractarea renunțării făcută de moștenitorii chemați inițial la moștenire, după acceptarea acesteia de către soțul supraviețuitor, nu va putea modifica întinderea dreptului său succesoral, astfel cum i-a revenit de pe urma renunțării. Această consecință se deduce din prevederile art. 701 Cod civil, precum și din calitatea sa de moștenitor legal, deoarece el nu vine la moștenire ca succesor la bunuri, ci în calitate de continuator al persoanei defunctului. [15]

=== capitolul IV ===

Capitolul IV – Dreptul special la moștenire al soțului supraviețuitor asupra mobilelor și obiectelor aparținând gospodăriei casnice și asupra darurilor de nuntă

Potrivit art. 5 din Legea nr. 319/1944, soțul supraviețuitor – dacă vine la moștenire în concurs cu moștenitorii din clasele II-IV – “va moșteni, în afara de partea sa succesorală, mobilele și obiectele aparținând gospodăriei casnice, precum și darurile de nuntă. ” Urmează deci să analizăm problemele care se pun în legătură cu acest drept special al soțului supraviețuitor.

Secțiunea I – Mobilierul și obiectele aparținând gospodăriei casnice

CONDIȚII SPECIALE. Pentru ca soțul supraviețuitor să nu fie privat de unele bunuri pe care le-au folosit împreună cu soțul decedat, modificându-i-se, fără o temeinică justificare, condițiile sale de viață, Legea nr. 319/1944 îi recunoaște în afară de partea succesorală din celelalte bunuri care i se cuvin în concurs cu diferitele clase de moștenitori legali – un drept special de moștenire asupra mobilelor și obiectelor aparținând gospodăriei casnice (art. 5). În aplicarea art. 5 din Legea 319/1944, pentru determinarea concretă a calității la care se referă textul, trebuie luate în considerare fie natura întrinsecă a bunurilor aflate în gospodărie, fie afectația dată acestor bunuri. În acest din urmă caz, trebuie avute în vedere condițiile obișnuite de viață ale soților, nivelul lor profesional și cultural, în așa fel încât, în ipoteza în care soțul supraviețuitor ar veni în concurs cu alte clase de moștenitori în afara descendenților, el să nu fie privat de folosința unor bunuri care intrau efectiv în gospodăria casnică, modificâdu-i-se fără o temeinică justificare condițiile sale de viață. [1]

Dar pentru ca soțul supraviețuitor să culeagă aceste bunuri, trebuie să fie îndeplinite două condiții speciale.

1. Soțul supraviețuitor să nu vină la moștenire în concurs cu descendenții defunctului (moștenitori de primă clasă), deci să fie chemat la moștenire împreună cu ascendenții și/sau rudele colaterale ale defunctului (moștenitori din clasele II, III sau IV). Soțul supraviețuitor are un drept exclusiv de moștenire asupra mobilelor, obiectelor gospodăriei casnice și a darurilor de nuntă numai în cazul în care vine la succesiune împreună cu ascendenții și colateralii, iar nu și atunci când se află în concurs cu descendenții. [2] Dacă soțul supraviețuitor vine în concurs fie și cu un singur descendent al defunctului, aceste bunuri se includ în masa succesorală[3] și se împart – ca și celelalte bunuri ale moștenirii – (1/4 soțul supraviețuitor și 3/4 ceilalți moștenitori care formează prima clasă).

În schimb, dacă soțul supraviețuitor concurează cu alți moștenitori legali (ascendenți sau colaterali) aceste bunuri i se cuvin lui, în totalitate și în mod exclusiv, în virtutea dreptului la moștenire special prevăzut de lege, urmând ca numai restul bunurilor (de exemplu imobilele, autoturismul, bijuteriile etc.), dacă există, să fie împărțite între soțul supraviețuitor și ascendenții sau rudele colaterale ale defunctului cu care vine în concurs. Deci soțul supraviețuitor culege aceste bunuri “peste cota sa succesorală din celelalte bunuri”.

Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 12 din 30 decembrie 1968, cu privire la unele probleme în legătură cu dreptul soțului supraviețuitor, când vine la succesiunea celuilalt soț în concurs cu alți moștenitori decât descendenții, a stabilit ca pentru asigurarea unei practici judiciare unitare, în baza art. 97 alin. 2 din Constituția RSR și a art. 28 din Legea nr. 5 din 19 iunie 1952 pentru organizarea judecatorească, republicată la 31 iulie 1958, să dea instanțelor următoarele îndrumări:

a)      “Mobilele și obiectele aparținând gospodăriei casnice”, la care se referă art. 5 din Legea nr. 319/1944, cuprind bunurile mobile care prin natura lor sunt destinate a servi în cadrul gospodăriei casnice și care au fost folosite de soți efectiv în acest scop.

b)      În cazul în care soțul supraviețuitor vine în concurs cu părinții soțului decedat, bunurile aparținând gospodăriei casnice și darurile de nuntă i se cuvin în totalitate soțului supraviețuitor, dacă soțul decedat nu a dispus de partea sa din aceste bunuri.

c)      În cazul în care soțul decedat a dispus de o parte din bunurile aparținând gospodăriei casnice sau din darurile de nuntă, prin acte între vii ori prin testament, aceste bunuri vor fi luate în calculul rezervei cuvenite părinților și soțului supraviețuitor, putând servi la întregirea ei.

Tribunalul Suprem, în compunerea prevăzută de art. 39 alin. 2 și 3 din legea pentru organizarea judecătorească, prin decizia nr. 70 din 7 octombrie 1978, prevede că prin art. 5 din Legea nr. 319/1944 i se recunoaște soțului supraviețuitor dreptul să moștenească, în afara părții sale succesorale, mobilele, precum și obiectele aparținând gospodăriei casnice, acestea în totalitate când nu vine în concurs cu descendenții, indiferent de întinderea acelor bunuri. Împrejurarea că ele au aparținut soțului defunct nu este de natură să modifice regimul lor succesoral instituit prin această dispoziție legală, care nu ține seama de proveniența, ci de destinația lor. Acesta fiind singurul criteriu ce urmează a fi avut în vedere, este lipsită de relevanță multitudinea bunurilor, chiar dacă sunt de același fel, deoarece nu interesează posibilitatea folosirii lor concomitente ca bunuri de uz casnic.

În categoria bunurilor de uz personal, la care se referă art. 31 lit. C din Codul familiei, intră toate acele bunuri care, prin natura lor, sunt destinate acestei afecțiuni speciale, și anume pentru a servi uzului personal al unuia dintre soți. Fac excepție de la această regulă obiectele de lux, cum sunt, de pildă, bijuteriile.

În cazul în care este vorba, de pildă, de metraje pentru confecții care, prin natura lor, sunt destinate uzului personal al unuia dintre soți, nu este necesară o transformare efectivă a bunului. Legea nu face o atare distincție, singura condiție fiind aceea de a distinge dacă bunul urmează a servi sau nu unui atare uz.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 319/1944, mobilele și obiectele aparținând gospodăriei casnice se cuvin soțului supraviețuitor, peste partea sa succesorală din celelalte bunuri, ori de câte ori acesta nu vine în concurs cu descendenții soțului decedat. Acest sistem legal este aplicabil în situația în care soțul decedat nu a dispus de o parte din aceste bunuri prin acte între vii sau prin testament. Un atare drept de dispoziție nu-i poate fi contestat soțului decedat, deoarece, pe de o parte, rezerva soțului supraviețuitor este recunoscută prin art. 2 a legii amintite numai cu privire la celelalte bunuri existente în succesiune, iar, pe de altă parte, dispozițiile referitoare la rezervă sunt de strictă interpretare, dat fiind caracterul lor derogator de la principiul liberalității pe care o are persoana de a dispune de bunurile sale. Prin urmare, bunurile aparținând gospodăriei casnice i se cuvin în totalitate soțului supraviețuitor, peste partea sa succesorală, dacă soțul decedat nu a dispus de partea sa din acele bunuri înțelegând să-l înlăture pe soțul supraviețuitor prin includerea și a acestor bunuri în masa celorlalte bunuri succesorale.

De asemenea, autorizația de împărțeală prevăzută de Legea nr. 58/1974 nu este necesară dacă terenul ce face parte din masa partajabilă este atribuit în întregime uneia dintre copărtași. [4]

2. Soțul decedat să nu fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin liberalități între vii (donații) sau pentru cauză de moarte (legate făcute prin testament).

Chiar dacă, uneori, se vorbește, generic, de “acte între vii”, sunt avute în vedere numai cele care reprezintă liberalități (donații). Actele cu titlu oneros sau cele cu titlu gratuit, dar care reprezintă acte dezinteresate, nu au nici o relevanță în materia cercetată.

Dreptul special al soțului supraviețuitor este înlăturat numai dacă testatorul dispune de bunurile gospodăriei casnice “în mod expres”, iar nu prin termeni generici, cum ar fi “oricare cereri”, care se poate referi la celelalte bunuri.

Precizăm că, prin conferirea unui drept special la moștenire în favoarea soțului supraviețuitor, legiuitorul a avut în vedere nu totalitatea bunurilor gospodăriei casnice, ci numai partea soțului decedat din astfel de bunuri comune ale soților, precum și bunurile proprii ale defunctului din această categorie (de exemplu cele dobândite cu el înainte de încheierea căsătoriei, cele dobândite prin moștenire sau donație în timpul căsătoriei etc. – art. 31 C. fam.).

Fac parte din gospodăria casnică bunurile care întrunesc cumulativ următoarele însușiri[5].

a) să fie bunuri mobile, imobile, fie ele chiar prin destinație, nu pot aparține acestei gospodării. Nu toate mobilele succesorale fac însă parte din gospodăria casnică, ci numai cele ce intră în prevederile art. 5 al Legii nr. 319/1944, adică, în interpretarea noastră, cele care întrunesc și condițiile ce urmează.

b) aceste mobile să fi fost afectate folosinței comune a soților;

Prin urmare, sunt excluse din gospodăria casnică bunurile care servesc unei profesiuni sau unei îndeletniciri personale a vreunuia dintre soți; aceasta din urmă soluție rămâne valabilă chiar și în cazul când soții au avut o profesiune comună (astfel, când soția supraviețuitoare și defunctul au fost intelectuali cu aceeași profesiune, bunurile care constituiau biroul profesional al soților – mobila de birou, casa de bani, clasorul – nu aparțin gospodăriei comune).

c) afectarea bunurilor unui scop de gospodărie casnică să fi fost efectiv înfăptuită;

Este însă indiferent dacă această destinație este sau nu conformă obiceiului; ceea ce se cere este să fi existat o afecțiune concretă și subiectivă; iar nu una abstractă și obiectivă. Așadar, face parte din gospodăria casnică tot ceea ce, ținând seama de nivelul de viață al soților, servește la instalarea modernă a unei gospodării, chiar dacă nu satisface o necesitate, ci numai o comoditate sau o plăcere comună a soților. Intră în această categorie: mobilierul, ustensilele de menaj, aragazul, frigiderul, aspiratoarele electrice, covoarele și scoarțele, biblioteca – întrucât nu are caracter profesional – radioul, televizorul, etc.

Tocmai pentru a evita o interpretare care ar fi restrâns înțelesul formulei legale de “obiecte aparținând gospodăriei casnice” doar la ustensilele de menaj, legea vorbește de “mobile” și “obiecte” pentru a cuprinde atât mobilierul, cât și toate bunurile mișcătoare afectate efectiv vieții comune a soților;

d) bunurile trebuie să fie de o valoare uzuală; operele de artă și obiectele rare, de o valoare deosebită, obiectele de lux nu sunt cuprinse în gospodăria casnică;

e) pot face parte însă din această gospodărie, credem, și mobilele necorporale, cum ar fi, spre pildă, creanța în despăgubire pentru stricăciuni pricinuite mobilierului din casă sau celorlalte obiecte din gospodărie;

a)      pentru ca soțul supraviețuitor să se bucure de dispozițiile art. 5 al Legii nr. 319/1944, nu se cere ca soții să fi conviețuit neîntrerupt până la data morții unuia dintre ei; drept urmare, în cazul în care a intervenit o separație de fapt între soți, nu vor face parte din gospodăria casnică decât bunurile care aparțineau acestei gospodării la data când a încetat viața comună;

b)      în sfârșit, din punctul de vedere al alcătuirii gospodăriei casnice este indiferent dacă mobilierul și celelalte obiecte din gospodărie au fost aduse de unul din soți la începutul căsătoriei sau au fost dobândite în timpul acesteia de oricare dintre soți ori de amândoi împreună;

Dar asemenea deosebiri trebuie făcute pentru a determina titlul cu care aceste bunuri rămân soțului supraviețuitor. Astfel, intră în gospodăria comună ce urmează a fi atribuită soțului supraviețuitor cu titlul de drept special de moștenire numai bunurile din gospodăria casnică ce erau avere proprie a soțului predecedat, precum și acea parte din gospodărie care, în urma împărțirii averii comune, a rămas succesiunii. Cealaltă parte din această gospodărie aparține, de asemenea, soțului supraviețuitor, dar nu în puterea dreptului său de moștenire, ci în calitate de soț devălmaș în cadrul comunității matrimoniale. Este posibil ca defunctul să fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin acte liberale făcute în favoarea unor terțe persoane ori în favoarea tuturor moștenitorilor săi (prin includerea acestor bunuri în masa celorlalte bunuri succesorale[6]) etc. În asemenea ipoteze bunurile în cauză nu mai pot fi dobândite în exclusivitate de soțul supraviețuitor în virtutea unui drept special. Actele liberale ale defunctului sunt valabile, soțul supraviețuitor nefiind rezervatar în privința acestor bunuri. Însă el (precum și părinții dacă este cazul), fiind rezervatar în privința dreptului de moștenire ordinar, bunurile din această categorie care au făcut obiectul liberalităților, ca de altfel și toate celelalte bunuri lăsate legat sau donate, vor fi incluse în masa de calcul pentru stabilirea rezervei cuvenite soțului supraviețuitor (și părinților, dacă este cazul), putând servi la întregirea ei.

Subliniem însă că soțul supraviețuitor va fi lipsit de acest drept special la moștenire numai dacă defunctul a dispus prin liberalități de toată partea sa din aceste bunuri[7]. Dacă a dispus numai în parte, de exemplu, a lăsat legat un televizor bun propriu unei terțe persoane, soțul supraviețuitor va culege restul bunurilor din această categorie în virtutea acestui drept, cu excluderea celorlalți moștenitori (din clasele II-IV) care vin în concurs cu el la moștenire.

În sfârșit, precizăm că dreptul special al soțului supraviețuitor nu se pierde, nefiind aplicabilă sancțiunea prevăzută de art. 703 C. civ., dacă el a dat la o parte sau a ascuns unele bunuri ale gospodăriei casnice, deoarece moștenitorii cu care vine în concurs (ascendenții și/sau colateralii) oricum nu are nici un drept asupra acestor bunuri (sustragerea sau ascunderea de către soțul supraviețuitor a bunurilor gospodăriei casnice, când nu vine în concurență cu descendenții nu are ca efect, pentru acesta, aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 703 C. civ., deoarece el este singurul moștenitor al totalității categoriei de bunuri respective)[8].

3. În cazul căsătoriei putative din cauza de bigamie, stabilirea drepturile soților supraviețuitori asupra mobilelor și obiectelor aparținând gospodăriei casnice urmează a se face în funcție de afecțiunea lor concretă folosinței comune în cadrul gospodăriei casnice. Prin urmare, soțul supraviețuitor din căsătoria valabilă cu defunctul va culege, dacă este cazul, bunurile din această categorie pe care le-au folosit în cadrul gospodăriei comune cu defunctul, iar soțul supraviețuitor de bună credință, din căsătoria nulă, dar putativă, va culege și el pe cele din gospodăria comună cu defunctul, fără a se lua în considerare valoare bunurilor în cauza[9].

4. Noțiunea de mobile și obiecte aparținând gospodăriei casnice.

Prin mobile și obiecte aparținând gospodăriei casnice se înțeleg bunurile care serveau la mobilarea locuinței soților (mobilierul, televizorul, radioul, covoarele, etc.) și obiectele care prin natura lor sunt destinate a servi în cadrul gospodăriei casnice (obiectele de menaj, mașina de gătit și de spălat rufe, frigiderul, aspiratorul, etc.) și care au fost afectate, în concret, folosinței comune a soților[10], corespunzător cu nivelul de trai al soților, chiar dacă nu satisfac o necesitate, ci numai o comoditate sau o plăcere comună a soților[11].

Dacă asemenea bunuri au fost aduse în gospodăria casnică și au fost folosite de soți ca atare, nu interesează proveniența bunurilor (de exemplu, dacă au fost dobândite împreună de soți sau de către unul dintre ei – defunctul – înainte sau în timpul căsătoriei). În concepția instanței supreme este lipsită de relevanță și multitudinea bunurilor, chiar dacă unele sunt de același fel, neinteresând posibilitatea folosirii lor concomitente. Considerăm însă că această din urmă teză, în principiu justă, nu trebuie să fie absolutizată, incluzându-se în această categorie de bunuri, de exemplu, mai multe frigidere de același fel, ci coroborată cu criteriul afecțiunii lor folosinței comune.

În concluzie, art. 5 din Legea nr. 319/1944 nu trebuie interpretat restrictiv, nefiind limitat doar la ustensilele de menaj. Dacă ar fi fost așa, legiuitorul ar fi spus-o expres, dar el a folosit termenii de mobile și obiecte. Aceasta a și determinat instanța supremă ca, printr-o decizie de îndrumare să statueze: “Mobilele și obiectele aparținând gospodăriei casnice, la care se referă art. 5 din Legea nr. 319/1944, cuprind bunurile mobile care prin natura lor sunt destinate a servi în cadrul gospodăriei casnice și care au fost folosite de soți efectiv în acest scop”.

Având în vedere criteriile arătate, nu intră în categoria mobilelor și obiectelor aparținând gospodăriei casnice:

a)      bunurile care, potrivit cu natura lor, nu pot și nu au fost folosite în cadrul gospodăriei casnice propriu-zise, cum ar fi: automobilul, motocicleta, pianul etc; bunurile necesare exercitării profesiunii sau meseriei defunctului și care, în relațiile patrimoniale dintre soți, constituie bunuri proprii conform art. 31 lit. c din C. fam. (de exemplu scule de ceasornicărie)[12] obiectele care prin valoarea lor deosebită (artistică, istorică sau fiindcă sunt confecționate din metale prețioase) depășesc înțelesul obișnuit al noțiunii de bunuri casnice[13].

b)      bunurile care nu au fost afectate folosinței comune în cadrul gospodăriei casnice, cum sunt: cele procurate în alt scop (de exemplu, pentru a face investiții sau pentru a fi donate); cele procurate după data întreruperii în fapt a conviețuirii[14]; obiectele de uz personal și exclusiv al defunctului. În principiu, pentru recunoașterea drepturilor succesorale ale soțului supraviețuitor în concurs cu diferitele clase de moștenitori sau în lipsa rudelor, conviețuirea la data deschiderii moștenirii nu prezintă relevanță. Soluție diferită se impune însă în privința bunurilor gospodăriei casnice, datorită criteriului afecțiunii lor. În schimb, dacă soții au avut gospodării separate din motive obiective (de exemplu, sunt încadrați în muncă în localități deosebite), se revine, și în această materie, la soluția de principiu: soțul supraviețuitor are dreptul la bunurile distincte gospodăriei casnice, indiferent de locul unde se aflau în momentul decesului celuilalt soț.

c)      bunurile gospodăriei gospodăriei țărănești (animalele de muncă și de producție precum și uneltele specifice țărănești)[15]. Aceste bunuri nu intră în categoria celor vizate de art. 5 din Legea nr. 319/1944 deoarece:

        textul vizeaz㠓obiectele aparținând gospodăriei casnice”, legate de viața intimă a soților, iar nu bunurile gospodărești în general, cum ar fi și cele din gospodăria țărănească, legate de îndeletnicirea agricolă, care evocă ideea de profesionalism, iar bunurile destinate exercițiului profesiei soților sau a unuia dintre ei, așa cum am văzut, prin însăși natura și destinația lor, împiedică includerea lor în categoria bunurilor gospodăriei casnice;

        întrucât terenul agricol se dobândește de către moștenitori potrivit regulilor generale[16], este indicat ca și celelalte bunuri din gospodăria țărăneasc㠖 strâns legate de cultivarea terenului (parte dintre ele fiind și imobile prin destinație, de exemplu, animalele de muncă, uneltele de arat etc. – art. 468 C. civil[17]) să fie tot astfel moștenite;

        includerea acestor bunuri în rândul celor vizate de art. 5 din Legea nr. 319/1944 ar fi excesivă și inechitabilă, mai ales cu moștenitorii din clasa II, care, chiar dacă sunt rezervatari (eventual au și gospodărit împreună cu defunctul), nu ar beneficia de ele, având în vedere natura juridică a acestui drept special al soțului supraviețuitor.

        Adoptarea soluției preconizate nu afectează funcția social-economică a gospodăriilor populației deoarece, pe lângă partea sa de proprietate asupra acestor bunuri, soțul supraviețuitor culege și el, potrivit legii, cotă-parte din moștenire, care include și partea defunctului din aceste bunuri, iar cotele dobândite de alți moștenitori pot constitui baza formării unor noi gospodării țărănești. De altfel, dacă dobândirea unor bunuri din categoria analizată de alte persoane decât soțul supraviețuitor ar prezenta pericolul destrămării gospodăriilor țărănești, legea nu ar recunoaște dreptul de dispoziție asupra acestor bunuri prin acte între vii (inclusiv donații) ori mortis causa. [18]

5. Natura juridică a dreptului special la moștenire al soțului supraviețuitor. Două teorii. În literatura de specialitate, urmată de practica judecătorească, s-a considerat multă vreme că soțul supraviețuitor culege bunurile prevăzute în art. 5 din Legea nr. 319/1944 în virtutea unui legat (cu titlu particular) prezumat, legea presupunând că defunctul a voit să lase soțului său, peste porțiunea succesorală legală prevăzută de art. 1, mobilierul și bunurile gospodăriei casnice. Fiind un legat prevăzut de lege, este supus regimului liberalităților testamentare.

Soluția ce preconizăm[19] este confirmată de art. 2 al Legii nr. 319 din 1944, care, pe de o parte, prevede că soțul supraviețuitor este rezervatar numai cât privește porțiunea sa ereditară prevăzută de art. 1, adică porțiunea sa succesorală ab intestant, iar pe de altă parte omite să facă trimitere, în această privință, și la dispozițiile art. 5 referitoare la drepturile succesorale speciale ale soțului supraviețuitor. Dar dispozițiile privitoare la rezervă sunt de strictă interpretare, ca unele care derogă de la principiul de drept comun potrivit căruia cel despre a cărui moștenire este vorba – dacă legea nu a prevăzut altfel – dispune liber de bunurile sale fie prin liberalități, între vii, fie prin liberalități testamentare. Rezultă că soțul nu se bucură de rezervă și în ceea ce privește darurile de nuntă sau bunurile care alcătuiesc gospodăria casnică.

În acest sens, Trib. reg. Cluj (col. civ. dec. nr. 847 din 1957, în I. N., an. XIII (1957), nr. 5, p. 921, cu nota de Linzmayer), a decis just că nici o dispoziție legală nu ridică soților dreptul de a dispune prin liberalități de partea din bunurile gospodăriei casnice pe care, evantual, acela dintre ei care va supraviețui ar urma să o dobândească prin moștenire. Prin aceeași decizie, Trib. reg. Cluj a stabilit că liberalitățile având ca obiect bunuri din gospodăria casnică sunt reductibile în măsura în care aduc atingere rezervei soțului supraviețuitor, care reprezintă jumătate din porțiunea succesorală prevăzută de art. 1 al Legii 319 din 1944. Acest tribunal rămâne astfel consecvent cu soluția justă dată prin dec. nr. 3796, din 1955, în L. P., an îi (1956), nr. 3, p. 334, potrivit căreia bunurile din gospodăria casnică trebuie trecute în inventar, deoarece fac parte din masa succesorală.

Începând cu anul 1968, în practica judecătorească s-a adoptat o alta concepție. Pornind de la ideea c㠓în sistemul dreaptului nostru succesoral este reglementată numai succesiunea legală și cea testamentară, nu și o a treia formă de devoluție succesorală, aceea a legatarului prezumat”, s-a ajuns la concluzia că dreptul special la moștenire al soțului supraviețuitor este tot un drept de moștenire legală, dar afectat scopului prevăzut de lege, adică având o destinație specială.

Deși după pronunțarea deciziei de îndrumare, doctrina juridică și majoritatea covârșitoare a jurisprudenței[20] a aplicat regula conform căreia dreptul asupra mobilelor și obiectelor aparținând gospodăriei casnice este un drept de moștenire legală cu destinație specială, însăși instanța supremă, într-o decizie de speță, a considerat c㠓mobilele și obiectele aparținând gospodăriei casnice formează obiectul unui legat prezumat stabilit de lege în favoarea soțului supraviețuitor” (Trib. Suprem, sect. Civ., dec. nr. 190/1983, în “Culegere de decizii pe anul 1983” pag. 84). Deși această decizie este oarecum izolată, ea dovedește existența unor ezitări în însăși practica instanței supreme.

Interesant este că și autorul teoriei “legatului” prezumat consideră dreptul asupra bunurilor cuprinse în art. 5 din Legea nr. 319/1944, “un drept succesoral special”[21].

Faptul că ne aflăm în prezența unui drept de moștenire cu destinație specială, rezultă după părerea noastră, din finalitatea prevederii art. 5 din Legea nr. 319/1944. Acest act normativ a urmărit ca, în virtutea sa, soțul supraviețuitor să beneficieze de toate “mobilele și obiectele aparținând gospodăriei casnice”, drept distinct de dreptul succesoral al soțului supraviețuitor asupra celorlalte bunuri ale soțului defunct. Dacă ne-am afla în prezența unui legat, în concurs cu părinții soțului decedat, soțul supraviețuitor ar trebui să se limiteze la cotitatea disponibilă, iar părinții să poată cere reducțiunea, în scopul reîntregirii rezervei. Ori, așa cum just s-a arătat în decizia de îndrumare la care ne-am referit, “în cazul în care soțul supraviețuitor vine în concurs cu părinții soțului decedat, bunurile aparținând gospodăriei casnice și darurile de nuntă i se cuvin în totalitate soțului supraviețuitor”.

Întotdeauna va fi calculată rezerva părintelui doar în raport cu celelalte bunuri, excluzându-se mobilele și obiectele aparținând gospodăriei casnice, la aceste bunuri neavând vocație succesorală.

De asemenea, dacă în cazul “legatului prezumat” soțul supraviețuitor va putea opta fie pentru legatul prezumat, fie pentru moștenirea legală potrivit teoriei dreptului la moștenire legală, opțiunea fiind indivizibilă, soțul supraviețuitor va cumula bunurile la care se referă art. 5 din Legea nr. 319/1944, cu celelalte bunuri ale moștenirii, la care el are drept succesoral.

SOLUȚII CONVERGENTE. Cu toate deosebirile fundamentale dintre cele două teorii, o serie de concluzii, de soluții practice sunt convergente, chiar dacă calea spre aceste soluții, adică motivarea lor, este, în parte, diferită.

a)   Astfel, în ambele teorii se arată că soțul supraviețuitor este rezervatar, potrivit art. 2 din Legea nr. 319/1944, numai în privința dreptului de moștenire pe care îl are în concurs cu diferitele clase de moștenitori legali prevăzut de art. 1, nu și în privința dreptului special la moștenire prevăzut de art. 5. În consecință, defunctul poate dispune liber de partea sa din bunurile vizate de art. 5 (dezmoștenindu-l – în tot sau în parte – pe soțul supraviețuitor din dreptul special) ca de altfel și de restul averii sale, cu condiția să nu aducă atingere rezervei soțului supraviețuitor și a celorlalți moștenitori rezervatari.

Defunctul poate înlătura dreptul special de moștenire al soțului supraviețuitor[22] prevăzut de art. 5 din Legea nr. 319 din 1944 fie dispunând de bunurile care alcătuiesc obiectul acestui drept, prin liberalități între vii sau pe cale de legat, fie dezmoștenind în mod direct, pe soțul supraviețuitor, însă numai cu condiția ca în felul acesta să nu aducă atingere rezervei soțului supraviețuitor, care, potrivit art. 2 al Legii nr. 319 din 1944, este de o jumătate din porțiunea succesorală la care are dreptul potrivit legii.

Subliniem că[23], dacă defunctul a dispus de partea sa din bunurile vizate de art. 5, rezerva soțului supraviețuitor, precum și a celorlalți moștenitori rezervatari se calculează în raport de întreaga masă succesorală (T. J. Covasna, sent. civ. nr. 4/1971, în CD, 1972, p. 177), inclusiv bunurile prevăzute de art. 5, întrucât – prin înlăturarea dreptului special – patrimoniul defunctului formează o singură masă succesorală care se împarte potrivit art. 1, în funcție de care se calculează apoi rezerva prevăzută de art. 2 din Legea 319/1944 în favoarea soțului supraviețuitor. În schimb, dacă defunctul nu aduce atingere dreptului soțului supraviețuitor prevăzut de art. 5, dispunând prin testament numai de celelalte bunuri din moștenire, atunci rezeva soțului supraviețuitor (iar în concepția dreptului special de moștenire legală și a celorlalți moștenitori rezervatari, adică a părinților) se calculează numai în raport de celelalte bunuri, exclusiv cele prevăzute de art. 5 (T. S., s. civ., dec. nr. 154/1972, p. 180). În speță, sentința T. J. Covasna a fost criticată sub aspectul analizat, numai pentru că a interpretat clauza testamentar㠓oricare averi” în sensul că se referă la întreaga masă succesorală, inclusiv bunurile gospodăriei casnice, iar nu fără aceste bunuri.

b)   Dacă soțul supraviețuitor vine în concurs cu moștenitori nerezervatari (ascendenți ordinari și rude colaterale ale defunctului) el culege integral bunurile prevăzute de art. 5, chiar dacă ele ar alcătui întreaga moștenire. Prin urmare[24], în cazul succesiunilor modeste, legiuitorul acordă preferință soțului supraviețuitor față de ascendenții ordinari sau de colaterali, chiar privilegiați, cât privește darurile de nuntă, mobilierul și obiectele ce alcătuiesc gospodăria casnică.

c)Dacă soțul supraviețuitor a dat la o parte sau a ascuns bunurile, sau o parte din ele, prevăzute de art. 5, nu pierde dreptul special la moștenire consacrat prin acest text, căci această sancțiune nu este aplicabilă decât succesorilor care au o chemare universală sau cu titlu universal la moștenire[25].

d)   În concepția legatului prezumat, soțul supraviețuitor care vine la moștenire alături de rudele defunctului – răspunde de pasivul patrimoniului succesoral numai proporțional cu partea din moștenire la care este chemat, în baza art. 1 din Legea nr. 319/1944, fără a ține seama de bunurile culese în baza dreptului special, în privința căruia este un legatar cu titlu particular, care în principiu nu răspunde de pasiv. Se recunoaște însă, că pasivul “îl poate atinge indirect, prin aplicarea regulii că nimeni nu poate face liberalități cât timp nu și-a plătit creditorii (nemo liberalis, nisi liberatus)”[26].

După părerea noastră[27], aceeași concluzie, dar cu altă motivare, se impune și în concepția dreptului special de moștenire legală. O dată ce soțului supraviețuitor i se recunoaște un drept special în virtutea căruia el culege bunurile prevăzute de art. 5, în totalitate și în exclusivitate, înseamnă că ceilalți moștenitori (ascendenți sau colaterali) pot veni la moștenire numai după ce, din restul bunurilor – inclusiv partea soțului supraviețuitor din aceste bunuri – a fost lichidat pasivul moștenirii[28]. Dreptul special al soțului supraviețuitor nu poate fi atins nici prin rezerva părinților și – în principiu – nici prin valorificarea creanțelor creditorilor succesiunii. Numai dacă pasivul moștenirii nu poate fi astfel satisfăcut, soțul supraviețuitor va răspunde și cu bunurile obiecte ale dreptului său special – nu în virtutea principiului c㠓nemo liberalis, nisi liberatus”, căci art. 5, consacră un act de generozitate[29] (liberalitate) al defunctului – ci potrivit principiului că orice moștenitor universal sau cu titlu universal acceptant răspunde de pasivul moștenirii, în limitele activului (intra vivres hereditatis) dacă a acceptat-o sub beneficiu de inventar sau “ultra vivres hereditatis” dacă a acceptat-o pur și simplu. Iar soțul supraviețuitor, culegând și aceste bunuri ca moștenitor legal, este succesor universal, nu cu titlu particular.

SOLUȚII DIVERGENTE. Deosebirile dintre cele două teorii atrag după sine și unele consecințe deosebite de ordin practic.

a)      În concepția legatului prezumat, dacă soțul supraviețuitor vine în concurs cu moștenitori rezervatari (în ipoteza cercetată poate fi vorba numai de părinții defunctului, fiindcă în concurs cu descendenții lui nu are acest drept special) el are dreptul la bunurile prevăzute de art. 5 numai în limita cotității disponibile, astfel încât -dacă rezerva părinților ar fi atins㖠dreptul la legatul prezumat, ca orice liberalitate excesivă, ar fi supus reducțiunii. [30]

În concepția dreptului special de moștenire legală, soțul supraviețuitor culege aceste bunuri în totalitate, chiar dacă ar fi singurele bunuri lăsate de soțul decedat. Rezerva părinților se calculează numai în raport de celelalte bunuri (dacă există), ei neavând vocație succesorală legal㠖 și deci nici rezervă legală – la bunurile prevăzute de art. 5, atunci când vin în concurs cu soțul supraviețuitor.

b)      În concepția legatului prezumat, soțul supraviețuitor poate opta diferit în privința dreptului la moștenire legală prevăzut de art. 1 și a legatului prezumat de art. 5 din Legea nr. 319/1944, întrucât un moștenitor legal, care este totodată și legatar, are dreptul de a opta diferit[31].

Din concepția dreptului special de moștenire legală rezultă că opțiunea este indivizibilă, deoarece ambele drepturi îi sunt recunoscute soțului supraviețuitor ca moștenitor legal.

CONCLUZII. După părerea noastră[32], oricât de ingenioasă ar fi teoria legatului prezumat, concepția adoptată și elaborată, în liniile sale genarale, în practica instanței supreme după anul 1968, este cea justă și mai corespunzătoare nevoilor practice.

Este interesant de semnalat că, după aplicarea consecventă a concepției dreptului special de moștenire legală timp de un deceniu și jumătate, secția civilă a Tribunalului Suprem – în cadrul unei decizii de speț㠖 a consacrat din nou teoria legatului prezumat, statuând ca “mobilele și obiectele aparținând gospodăriei casnice formează obiectul unui legat prezumat, stabilit de lege în favoarea soțului supraviețuitor” (dec. nr. 190/1983, p. 84). Întrucât această hotărâre nu a fost dată de Plenul TS și nici de completul de 7 jud., iar în speță soluția ar fi fost identică indiferent de concepția adoptată (s-a casat cu trimitere pentru a se verifica și stabili pe bază de probe “dacă o cadă din lemn, trei butoaie și o mașină de curățat porumb fac sau nu parte din categoria bunurilor la care se referă art. 5 din Legea nr. 319/1944), considerăm c㠖 deși dovedește o oarecare ezitare în problema analizat㠖 ea nu exprimă o revenire la concepția temeinic fundamentată și aplicată anterior.

După cum am văzut, art. 5 din Legea nr. 319/1944 conferă soțului supraviețuitor dreptul special, pe cale legală, așa cum o face și în privința drepturilor prevăzute la art. 1. De altfel, nu ar fi indicat ca soțul supraviețuitor să fie considerat moștenitor legal cu privire la unele bunuri și moștenitor testamentar cu privire la altele, știut fiind c㠖 în principiu – legiuitorul privește mai favorabil dobândirea prin moștenire legală, decât pe cale testamentară. În sfârșit, această concepție dă satisfacție mai deplin scopului urmărit de legiuitor, îndeosebi în ipoteza concursului dintre soțul supraviețuitor și defunctului, dacă rezerva acestora din urmă nu poate fi satisfăcută din alte bunuri ale moștenirii, în afara celor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 319/1944.

Secțiunea II – Darurile de nuntă

1.      În aplicarea regimului juridic al mobilelor și obiectelor aparținând gospodăriei casnice. Art. 5 din Legea nr. 319/1944, care reglementează dreptul special de moștenire al soțului supraviețuitor menționeaz㠖 alături de mobilele și obiectele aparținând gospodăriei casnice – și darurile de nuntă, fără a stabili reguli speciale, derogatorii, pentru acestea din urmă. Înseamnă că regimul juridic al bunurilor gospodăriei casnice, analizat mai sus, se aplică și în privința darurilor de nuntă. Este evident însă că noțiunea de daruri de nuntă diferă de noțiunea bunurilor gospodăriei casnice, ceea ce nu exclude posibilitatea afectării unor daruri de nuntă gospodăriei casnice.

2.      DEOSEBIRI. Prin daruri de nuntă se înțeleg, în principiu, darurile manuale făcute soților la celebrarea căsătoriei, indiferent că aceste daruri au fost făcute în comun ambilor soți sau unuia ori altuia dintre ei, inclusiv darul făcut de unul dintre ei celuilalt (sau reciproc) și indiferent de faptul dacă aceste bunuri au fost sau nu afectate folosinței comune a soților. Este însă evident că bunurile dăruite de terțe persoane ori de către soțul predecedat numai soțului supraviețuitor, precum și partea sa din darurile comune nu fac obiectul dreptului special de moștenire, fiindcă îi aparțin soțului supraviețuitor, la fel ca și mobilele și obiectele aparținând gospodăriei casnice care sunt ale soțului supraviețuitor.

În afară de noțiunea însăși a darurilor de nuntă, în literatura de specialitate se mai fac însă două precizări de amănunt pentru darurile de nuntă.

a) Astfel, se menționează că darurile făcute numai defunctului se contopesc cu patrimoniul lui și fac obiectul moștenirii de drept comun, împreună cu celalalte bunuri ale sale (adică potrivit art. 1 din Legea nr. 319/1944).

Observăm că această deosebire față de regimul bunurilor gospodăriei casnice nu rezultă din textul legii, mai ales că prin daruri de nuntă se înțeleg nu numai cele făcute ambilor soți, dar și cele donate unuia dintre ei. De aceea, în motivarea acestei soluții, discutabile, se invocă numai considerente de echitate; ”. . . nu sunt temeiuri ca ele să fie culese în virtutea unui drept special de către soțul supraviețuitor”[33]. În orice caz, dacă aceste bunuri fac parte dintre cele afectate gospodăriei casnice, soțul supraviețuitor le culege, ca atare, în virtutea dreptului special de moștenire.

Spre deosebire de soluția de mai sus (potrivit căreia art. 5 ar avea în vedere numai darurile făcute în comun ambilor soți), se admite că darurile de nuntă făcute soțului predecedat de către soțul supraviețuitor se dobândesc de acesta din urmă în baza art. 5 din Legea nr. 319/1944[34].

În legătură cu această precizare, neîndoielnic exactă, menționăm numai că reîntoarcerea acestui dar – chiar dacă prin daruri de nuntă s-ar înțelege numai cele făcute de terți ambilor soți – s-ar putea obține și prin revocarea donației făcute între soți care, potrivit art. 937 C. civ., este posibilă chiar și după moartea soțului donator.

Nu intrăm însă în amănunte[35], fiindcă problema dreptului special de moștenire al soțului supraviețuitor asupra darurilor de nuntă nu se pune în practică, iar de lege ferenda nici nu reține acest aspect al dreptului special.

[1] Cu privire la aceasta ratiune a art. 5 din Legea nr. 319/1944, TS, S. civ. dec. nr. 2219/1971, în RRD nr. 8, 1972, p. 160.

[2] TS, S. civ. dec. nr. 2213/1979 în CD, 1979, p. 121.

[3] Aceste bunuri se includ în masa succesorala, în vederea calcularii rezervei, chiar daca moștenitorul (mostenitorii) din prima clasa au fost exheredati. Dar cu ceilalti moștenitori, care vin la moștenire ca efect al exheredarii moștenitorilor din clasa intai, soțul supraviețuitor nu mai imparte aceste bunuri.

[4] Plenul TS, dec. de indrumare nr. 12/1968, în CD, 1968, p. 31; TS, completul de 7 jud., dec. nr. 70/1978, în CD, 1978, p. 161-164; TS, S. civ., dec. nr. 154/1972, în CD, 1972, p. 179/dec. nr. 2193/1979, în CD, 1979, p. 131; dec. nr. 2213/1979.

[5] M. Eliescu “Mostenirea și devolutiunea ei în Dreptul R. S. R. ”. Editura Academiei R. S. R. – București 1966 p. 138-139.

[6] Dacă soțul decedat a dispus de partea sa din aceste bunuri chiar în favoarea soțului supraviețuitor nu se pun probleme, pentru că acestea vor fi dobândite oricum de soțul supraviețuitor, el având opțiunea între a accepta legatul sau a culege aceste bunuri în baza art. 5 din Legea nr. 319/1944, T. S. S. civ., dec. nr. 154/1972.

[7] Se pare că prin dec. de îndrumare a T. S. nr. 121/1968 s-a adoptat o altă soluție, de vreme ce a statuat c㠓sistemul legal menționat este aplicabil numai în situația în care soțul decedat nu a dispus de o parte (s. ns. Fr. Deak) din aceste bunuri prin acte între vii sau prin testament”

[8] Decizia Secției civ. nr. 1349 din 25 iunie 1983, în c. d. 1983, p. 91-92 – dec. nr. 1349/1983

[9] Soluția împărțirii în mod egal ar putea fi aplicată numai dacă, în mod excepțional, anumite bunuri din această categorie (de ex. aparatul de radio portativ) ar fi fost afectate folosinței comune cu ambii soți supraviețuitori.

[10] Prin urmare trebuie avută în vedere nu numai natura intrinsecă a acestor obiecte, dar și afecțiunea lor concretă. Uneori cele două criterii sunt menționate alternativ: fie natura intrinsecă, fie afecțiunea dată acestor bunuri. Preferința noastră se îndreaptă spre prima soluție (ambele criterii concomitent), deoarece un obiect al gospodăriei casnice după natura sa, dar care nu a fost afectat folosinței comune, putea fi procurat și în alt scop (de ex. pentru a face o investiție, pentru a fi donat unor rude sau prieteni, etc.), interesele ocrotite de legiuitor prin recunoașterea dreptului special la moștenire nefiind prezente. În aplicarea corectă a legii, bunurile gospodăriei casnice se atribuie, la partaj, soțului supraviețuitor, peste partea sa succesorală, când nu există descendenți (art. 5 din Legea 319/1944). Decizia secției civ. nr. 190 din 27 ian. 1983.

[11] M. Eliescu “Moștenirea și Devoluțiunea ei în R. S. R. ”, Editura Academiei R. S. R., București 1966. I p. 138. Pot face parte din această categorie și mobilele necorporale, de exemplu, creanța în despăgubire pentru stricăciuni cauzate acestor bunuri, precum și indemnizația de asigurare platită de asigurator în virtutea contractului de asigurare facultativă complexă a gospodăriilor persoanelor fizice, sumele astfel obținute ocupând, în virtutea subrogației reale cu titlul universal, locul bunurilor în cauza, prin efectul art. 5 din Legea nr. 319/1944, care divide aceste bunuri – la decesul unuia dintre soți – într-o masa distinctă.

[12] M. Eliescu “Mostenirea și Devolutiunea ei în R. S. R. ” Editura Academiei R. S. R., București 1966, p. 138.

[13] M. Eliescu, op. cit. I, p. 139.

[14] M. Eliescu, op. cit. I, p. 139.

[15] E. Safta-Romano, “Dreptul de moștenire în Romania – Doctrina și jurisprudenta”, vol. I, Ed. Graphix, Iasi 1995, p. 114-115; D. Chirica, ”Drept civil : Succesiuni”, Ed. Lumina Lex, București 1966, p. 62; L. Stanciulescu “Drept civil, Dreptul de moștenire”, Ed. Atlax Lex, București 1966.

[16] Menționăm ca dobândirea terenurilor agricole prin moștenire nu este limitată. Numai în cazul actelor juridice între vii proprietatea dobânditorilor nu poate depăși 200ha de teren agricol în echivalent arabil, de familie (art. 2 alin. 2 din Legea nr. 54/1998), prin familie înțelegându-se soții și copii necăsătoriți, dacă gospodăresc împreună cu părinții lor.

[17] Se admite unanim că art. 5 din Legea nr. 319/1944 nu se referă la bunuri imobile, fie și prin destinație.

[18] O părere contrară, în sensul includerii bunurilor din gospodăria țărănească între cele vizate de art. 5, M. A. Ungur (I) ”În legătura cu dreptul de moștenire special al soțului supraviețuitor asupra mobilelor și obiectelor aparținând gospodăriei casnice, în R. S. R. nr. 11, 1998, p. 11 și urm.

[19] M. Eliescu “Moștenirea și devoluțiunea ei în R. S. R. ”, Ed. Academiei R. S. R., Bucuresti, 1966, p. 140.

[20] E. Safta – Romano “Dreptul de moștenire în Romania – Doctrina și jurisprudența” – vol. I, Ed. Graphix, Iasi 1995, p. 109-110.

[21] M. Eliescu “Moștenirea și Devoluțiunea ei în R. S. R. ”; Ed. Academiei R. S. R., București 1966, p. 140.

[22] M. Eliescu “Mostenirea și devolutiunea ei în R. S. R. ”, Ed. Academiei R. S. R., București 1966, p. 141, lit. a, vol. I.

[23] Fr. Deak “Tratat de drept succesoral”, Ed. Actami, București 1999, p. 143.

[24] M. Eliescu “Moștenirea și devoluțiunea ei în R. S. R. ”, Ed. Academiei R. S. R., București 1966, vol. I, p. 141, lit. b.

[25] Soluția a fost consacrată de Trib. Capitaliei, col. II civ., dec. nr. 3109 din 1956, în L. P., an III (1957), nr. 5, p. 607, cu nota de D. Rizeanu.

[26] M. Eliescu, op. cit., vol., p. 141-142, lit. e.

[27] Este o soluție (pe care nu o putem împărtăși), în sensul că soțul supraviețuitor contribuie la plata pasivului succesoral ținând seama și de valoarea bunurilor pe care le moștenește numai el, în temeiul art. 5 din Legea nr. 319/1944, Fr. Deak “Tratat de drept succesoral”, Ed. Academiei, București 1999, p. 144.

[28] C. Toader, “Moștenirea testamentară. Transmisiunea și împărțeala moștenirii”, de C. Toader, L. Stănciulescu, R. Popescu, V. Stoica, Ed. Actami, București 1944, p. 156.

[29] De la adj. ”Liberalis” – generos, binevoitor.

[30] M. Eliescu, op. cit., vol. I, p. 141, lit. c.

[31] M. Eliescu, op. cit., vol. I, p. 141, lit. d. .

[32] Fr. Deak, “Tratat de drept succesoral”, Ed. Actami, București 1999, p. 146.

[33] C. Statescu “Drept civil; Contractul de transport; Drept de creație intelectuală; Succesiunile”, Ed. Didactică și pedagogică, București 1967, p. 147.

[34] M. Eliescu, op. cit., vol. I, p. 139-146, lit. a.

[35] Fr. Deak “Tratat de drept succesoral”, Ed. Actami, București 1999, p. 148.

=== capitolul V ===

Capitolul V – Dreptul de abitație al soțului supraviețuitor

Secțiunea I – Noțiune și condiții

Potrivit art. 4 din Legea nr. 319/1944, soțul supraviețuitor are, din momentul deschiderii moștenirii, în afară de celelalte drepturi succesorale și indiferent de moștenitorii cu care vine în concurs, un drept de abitație asupra casei în care a locuit, dacă aceasta face parte din moștenire și el nu are o altă locuință proprie.

Prin urmare, în locul dreptului de folosință de care se bucură unul dintre soți în locuința proprietatea (exclusivă sau comună) a celuilalt, soțul supraviețuitor dobândește – din momentul deschiderii moștenirii – un drept de abitație, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

a)    la data deschiderii moștenirii a locuit (se subînțelege statornic, deci să fi avut domiciliul) în casa (apartamentul) care formează obiectul dreptului de abitație.

Întrucât stabilirea domiciliului se poate face în mod liber, este suficientă dovada locuirii (statornice) în casa care face obiectul dreptului de abitație, nefiind necesar “ca la deschiderea moștenirii soțul supraviețuitor să fi conviețuit cu defunctul în acea locuință”. [1]

b)      nu are altă locuință proprie;

c)    casa face parte din moștenire – în total sau în parte – fiind proprietatea exclusivă sau comună (împreună cu soțul supraviețuitor sau cu altul) a defunctului;

În caz de proprietate comună (în devălmășie sau pe cote-părți), dreptul de abitație vizează, evident, numai partea de proprietate ce a aparținut defunctului, căci partea proprie a soțului supraviețuitor îi aparține cu titlu de proprietate, iar asupra cotei-părți ce aparține altuia nu poate dobândi nici un drept prin moștenire (nu face parte din succesiune – art. 4).

d)    nu devine prin moștenire proprietarul exclusiv al locuinței. În acest din urmă caz (de exemplu, soțul supraviețuitor este moștenitorul unic al proprietarului exclusiv) el nu poate fi titular al dreptului de abitație, căci proprietarul nu poate avea un dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra bunului care îi aparține cu titlu de proprietate exclusivă (neminem res sua servit)[2]. Dacă este numai comoștenitor împreună cu alții, dreptul de abitație îi va permite să folosească locuința potrivit necesităților, iar nu numai în raport de cota-parte din dreptul de proprietate dobândit prin moștenire.

e)    defunctul nu a dispus altfel; el putea înlătura dreptul de abitație, ca drept de moștenire legală, fiindcă soțul supraviețuitor nu este rezervatar decât în raport de drepturile succesorale prevăzute de art. 1 din Legea nr. 319/1944.

Secțiunea II – Caractere juridice

Dreptul de abitație al soțului supraviețuitor se caracterizează prin următoarele:

a)    Este un drept real având ca obiect casa de locuit. Titularul dreptului va avea și dreptul de a se servi de terenul aferent, în măsura necesară folosirii locuinței[3] (inclusiv de părțile comune ale imobilului cu mai multe locuințe).

b)    Este un drept temporar care durează până la executarea ieșirii din indiviziune, dar cel puțin un an de la deschiderea moștenirii sau până la recăsătorirea soțului supraviețuitor.

c)    Este un drept strict personal, deci inalienabil, neputând fi cedat sau grevat în favoarea altei persoane. Spre deosebire de abitația de drept comun (art. 572 C. civ.), soțul supraviețuitor nu poate închiria partea din casa pe care nu o locuiește; dimpotrivă, comoștenitorii pot cere restrângerea dreptului de abitație, în cazul în care locuința nu-i va fi necesară în întregime (art. 4 alin. 2-3 din Legea nr. 319/1944). Mai mult decât atât, ei au dreptul să procure soțului supraviețuitor locuință, în altă parte, în caz de neînțelegere între ei hotărând instanța (art. 4 alin. 4-5). Fiind personal și inalienabil, dreptul de abitație este și insesizabil, creditorii titularului derptului (soțului supraviețuitor neavând dreptul să-l urmărească). [4]

d)    Acest drept este conferit de lege soțului supraviețuitor cu titlu gratuit (soțul supraviețuitor nu este obligat nici la cauțiunea prevăzută de art. 566 C. civ. pentru abitația de drept comun (art. 4 alin. 2), în sensul că, pe timpul cât se bucură de acest drept, nu este obligat să plătească chirie moștenitorului care a dobândit proprietatea casei. La stingerea acestui drept de abitație, soțul supraviețuitor devine în puterea dreptului său propriu de folosință locativă, chiriașul proprietarului, în înțelesul că acesta din urmă are obligația să încheie cu el contractul de închiriere[5]. Iar dacă este și el comoștenitor al casei, gratuitatea îi profită în sensul că nu este obligat să plătească chirie, nici înainte și nici după împărțeală (retroactiv), pentru cota-parte corespunzătoare dreptului comoștenitorilor.

Coproprietarul, care nu are drept de abitație și care folosește apartamentul, este obligat să plătească cota-parte din chirie corespunzătoare drepturilor celorlalți coproprietari, iar aceștia au dreptul să solicite cota-parte din echivalentul fructelor civile chiar și înainte de ieșirea din indiviziune[6].

Regimul juridic al fructelor civile (chirii) se aplică și echivalentului bănesc al folosinței exercitate de un coindivizar asupra bunului aflat în indiviziune. (Pe lângă elementele active aflate în patrimoniul unei persoane decedate, în momentul deschiderii succesiunii, în masa de împărțit se cuprind, printre alte categorii de bunuri, fructele produse de bunurile succesorale, ulterior deschiderii succesiunii. Prin urmare, moștenitorul care le-a cules este obligat, la cererea celorlalți moștenitori, să aducă la masa de împărțit fructele culese de el, precum și echivalentul bănesc al folosinței pe care el a exercitat-o asupra unei părți din imobil, scăzându-se eventualele reparații și îmbunătățiri aduse bunului diviz, cât și impozitele și taxele către stat). [7]

S-a susținut, de altfel, într-o formulare insuficient de clară, c㠖 în caz de “concurs cu alți moștenitori” – “dreptul de abitație care a luat naștere la deschiderea moștenirii va fi retroactiv desființat prin efectul declarativ al împărțelii și drept urmare, el va datora proprietarului chirie, de la deschiderea moștenirii. [8]

Este adevărat că împărțeala produce efecte declarative, retroactive (art. 786 C. civ.) în sensul că dreptul de coproprietate al soțului supraviețuitor (dobândit prin moștenire sau care i-a aparținut) se desființează ca și cum el n-ar fi fost niciodată proprietar, iar comoștenitorul în lotul căruia intră locuința va fi socotit proprietar exclusiv de la data deschiderii moștenirii. Dar dreptul de abitație (ca și dreptul de folosință gratuită în limita cotei-părți proprii de proprietate) nu se desființează cu efect retroactiv, ci va păstra efectele pe care le-a produs în trecut, așa cum aceste efecte se produc – în virtutea legii – și dacă comoștenitorul soțului supraviețuitor dobândește locuința în proprietate exclusivă de la data deschiderii moștenirii (de făcut o împărțeală de ascendent). Ori, soțul supraviețuitor nu poate avea o situație mai nefavorabilă dacă a fost coproprietar până la împărțeală, decât dacă n-ar fi avut deloc această calitate. În plus, plata chiriei cu efect retroactiv pe o perioadă mai îndelungată (presupunând că soțul supraviețuitor nu s-a recăsătorit, iar partajul se face după ani de zile) ar fi și prea oneroasă pentru el. De altfel, coproprietarul care a folosit bunul comun în limita cotei sale părți, niciodată nu este obligat să plătească retroactiv echivalentul folosinței copartajantului în lotul căruia a intrat bunul în cauză, deși dreptul său de coproprietate se desființează cu efect retroactiv.

Secțiunea III – Corelația dintre dreptul de abitație și legislația locativă

Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, legislația locativă specială nu a desființat dreptul de abitație, nici pe cel de drept comun și, cu atât mai puțin, pe cel reglementat de Legea nr. 319/1944.

Legislația locativă va primi aplicare în privința dreptului de folosință locativă a soțului supraviețuitor numai dacă soții au avut calitatea de chiriași. În acest caz, după moartea unuia dintre soți, soțul supraviețuitor va continua să folosească locuința în temeiul raporturilor de locațiune, iar dacă soțul decedat a fost titularul contractului de închiriere, soțul supraviețuitor va putea invoca beneficiul contractului (continuarea raportului de închiriere) în condițiile art. 27 din Legea locuției nr. 114/1996 (republicată în 1997)[9].

Prin urmare, soțul supraviețuitor va continua folosința locuinței în baza dreptului de abitație numai dacă aceasta a fost proprietatea exclusivă sau proprietatea comună (pe cote-părți sau în devălmășie) a defunctului; în toate cazurile, dreptul de abitație va servi ca temei al folosinței numai în limitele cotei-părți de proprietate dobândite prin moștenire de către comoștenitori. De exemplu, dacă garsoniera a fost proprietatea comună a soților, soțul supraviețuitor o va folosi în continuare, în parte în baza dreptului de proprietate (cota-parte din devălmășie și cota-parte moștenită) și în parte – corespunzător cotei dobândite prin moștenire de către alți moștenitori – în temeiul dreptului de abitație.

Potrivit părerii altor autori[10], dreptul de abitație se naște numai dacă defunctul era proprietar exclusiv sau că acest drept se naște numai dacă defunctul era coproprietar cu altcineva decât soțul supraviețuitor. Rezultă că, potrivit acestor păreri, dacă soțul supraviețuitor a fost (și este) coproprietar nu mai beneficiază de dreptul de abitație, conferirea acestui drept fiind inutilă. Aceasta înseamnă că va trebui să plătească chirie pentru cota-parte de proprietate moștenită de alții din locuința folosită, ceea ce nu este echitabil și nu rezultată din art. 4 al Legii nr. 319/1944. Pe de altă parte, dacă o cotă-parte de proprietate anihilează dreptul de abitație, textul nu mai are – aproape de loc – aplicabilitate practică, căci soțul supraviețuitor, chiar dacă nu a fost proprietar, moștenește cel puțin o cota-parte din proprietate.

După încetarea dreptului de abitație, soțul supraviețuitor va continua folosința în calitate de proprietar – dacă prin împărțeală locuința a căzut în lotul său – sau de coproprietar, dacă nu s-a făcut împărțeala și dreptul de abitație a încetat înainte de împărțeală (prin recăsătorire), plătind chirie dacă folosește mai mult decât cota sa parte din dreptul de proprietate asupra locuinței.

Iar dacă soțul supraviețuitor, la încetarea dreptului de abitație, nu va avea calitatea de proprietar sau coproprietar, fiindcă nu a avut și nici nu a dobândit prin moștenire această calitate, proprietatea exclusivă a defunctului fiind dobândită numai de comoștenitori sau fiindcă la partaj locuința a căzut în lotul acestora, el va putea fi evacuat în condițiile dreptului comun.

Subcapitolul V – Reglementarea rezervei soțului supraviețuitor în dreptul civil român

Secțiunea I – Aspecte generale, reglementare și particularități

În cadrul legal anterior Legii 319 din 10 iunie 1944, sub imperiul dispozițiilor din Codul civil, se reglementa dreptul la moștenire al soțului supraviețuitor (art. 652 alin. 2 și art. 679), indiferent de sexul acestuia și separat de drepturile văduvei sărace la succesiunea soțului predecedat (art. 684).

Fără a detalia aspectele de ordin istoric, trebuie remarcat faptul că soțul supraviețuitor era chemat la moștenire înaintea statului, cu condiția să nu fi existat rude de sânge până la gradul al 12-lea (art. 679 C. civil).

Această reglementare a fost modificată prin art. 4 al Legii asupra impozitului progresiv pe succesiuni[11], în sensul “desființării dreptului la moștenire de la gradul al IV-lea în sus”. (Din 28 iulie 1921 numită și Legea Titulescu, care dispunea: “Dreptul de moștenire ab intestant de la al IV-lea grad în sus se desființează, iar patrimoniile defuncților fără testament și fără rude până la al patrulea grad inclusiv, trec în folosul fiscului. Patrimoniile defuncților care nu lasă rude de la al cincilea până la al doisprezecelea grad trec în folosul Casei Meseriilor” – art. 4 – publicată în M. Of. Nr. 91/1921).

Totuși, datorită dispozițiilor ulterioare ale Legii timbrului și a impozitelor pe acte și fapte juridice (art. 19) a luat naștere o controversă, avansându-se și susținându-se ideea că art. 4 al legii fiscale din 28 iulie 1921 ar fi abrogat, revenindu-se implicit la reglementarea Codului civil.

Reglementarea actuală a dreptului la moștenire a soțului supraviețuitor se datorează dispozițiilor Legii nr. 319 din iunie 1944[12] care prin art. 6 prevede expres c㠓Dispozițiile art. 676 din Codul civil modificate prin art. 4 din Legea impozitului progresiv pe succesiuni, din 28 iunie 1921, prin care s-a restrâns ordinea succesorală până la gradul al IV-lea inclusiv, sunt și rămân în vigoare”.

Prin regimul juridic stabilit de Legea 319 din 10 iunie 1944 s-a recunoscut soțului supraviețuitor statutul de moștenitor legitim, alături de moștenitorii care vin la succesiune datorită legăturilor de rudenie cu defunctul.

Astfel, soțul supraviețuitor devine dintr-un simplu succesor neregulat, moștenitor rezervatar fiind, așa cum se arată în literatura de specialitate[13], obiectul unei măsuri de favoare, deși nu este rudă în linie dreaptă cu defunctul.

Art. 2 al Legii nr. 319 din 10 iunie 1944 privind dreptul la moștenire al soțului supraviețuitor stabilește rezerva soțului supraviețuitor la jumătate din porțiunea succesorală legală prevăzută de art. 1 al aceleiași legi.

În același sens s-a pronunțat și practica judecătorească, care stabilește că liberalitățile făcute de soțul precedat nu vor putea trece peste jumătate din drepturile succesorale prevăzute la art. 1 din Legea 319 din 10 iunie 1944.

Coroborând dispozițiile art. 2 cu cele ale art. 1 din Legea 319 din1944 vom avea următoarele situații, în funcție de clasa de moștenitori cu care soțul supraviețuitor vine în concurs:

a)    în concurs cu descendenții, rezerva este de 1/8 din moștenire (cota succesorală este de o 1/4, conform art.1 pct.a);

b)    în concurs atât cu părinții (ascendenții privilegiați), cât și cu colateralii privilegiați (frații și surorile defunctului), rezerva este de 1/6 din moștenire (cota succesorală fiind de 1/3, conform art. 1, pct. b);

c)    în concurs numai cu ascendenții privilegiați sau numai cu colateralii privilegiați ai defunctului și descendenții acestora din urmă, rezerva va fi de 1/4 din moștenire (cota succesorală fiind de 1/2, conform art. 1, pct. c);

d)    în concurs cu ascendenții ordinari, rezerva va fi de 3/8 din moștenire (cota succesorală este de 3/4 din moștenire, conform art. 1, pct. d);

e)    în lipsa oricăror moștenitori legali, în situația când soțul vine singur la moștenire sau este în concurs numai cu legatarii, rezerva va fi de 1/2 din moștenire (sotul supraviețuitor moștenind întreaga avere cu titlul legal, conform art. 1, pct. e)

Din cele expuse mai sus rezultă o primă particularitate a rezervei soțului supraviețuitor și anume faptul că rezerva este o cotă fixă (1/2) dintr-o cotă variabilă ce reprezintă partea succesorală la care are dreptul ca moștenitor legal, parte care variază după clasa de moștenitori cu care vine în concurs.

A doua caracteristică a rezervei soțului supraviețuitor este aceea că aceasta nu este o fracțiune calculată direct asupra moștenirii (ca în cazul descendenților privilegiați și a colateralilor privilegiați), ci o fracțiune calculată din partea care i se cuvine ca moștenitor legal.[14]

A treia particularitate prin care rezerva soțului supraviețuitor derogă de la dreptul comun, o constituie faptul că aceasta îi este întotdeauna atribuită individual, ea neavând deci, caracter colectiv în nici o împrejurare.

În doctrină[15] se mai enumeră și o a patra caracteristică ce o diferențiază de rezerva de drept comun care, în opinia arătată, se socotește în raport cu rezervatarii lăsați de defunct, în timp ce rezerva soțului supraviețuitor este în funcție de clasa de moștenitori care vine în concurs cu el la succesiune.

În practica judecătorească s-a decis în mod greșit că porțiunea succesorală a soțului supraviețuitor se calculează în funcție de rudele care au vocație utilă la moștenire în temeiul legii și care existau la moartea defunctului, fără a avea importanță dacă pot și vor să vină la moștenire[16].

Așa cum s-a arătat[17], drepturile succesorale (cota succesorală), cât și rezerva soțului supraviețuitor, nu pot fi calculate decât în raport cu clasa din care fac parte moștenitorii chemați efectiv la succesiune, fie pe cale testamentară, fie ab intestant, chiar dacă, fizic, ar exista alte rude în grad mai apropiat, ce renunțaseră sau fuseseră înlăturate de la succesiune în mod legal.

Privitor la determinarea rezervei soțului supraviețuitor se mai poate ridica o problemă legată de dispozițiile articolului 5 din aceeași Lege 319, conform căruia “în cazurile prevăzute la art. 1, pct. b-d inclusiv, soțul supraviețuitor va moșteni, în afară de partea sa succesorală, mobilele și obiectele aparținând gospodăriei casnice, precum și darurile de nuntă”.

Doctrina[18] a considerat că soțul supraviețuitor culege bunurile prevăzute la articolul menționat în virtutea unui legat (cu titlu particular) prezumat, neavând un drept de rezervă asupra acestora.

În jurisprudență[19], s-a admis acest punct de vedere, confirmându-se faptul că, în afară de partea sa succesorală, soțul supraviețuitor mai moștenește mobilele și obiectele aparținând gospodăriei casnice, precum și darurile de nuntă, numai dacă nu a rămas un testament valabil. În speță, soțul predecedat a dezmoștenit pe reclamant care este soțul supraviețuitor și care mai are dreptul doar la rezerva asigurată prin art. 2 din Legea 319/1944.

În consecință, defunctul putea înlătura pe soțul supraviețuitor de la succesiunea acestor bunuri, făcând donații sau legate, putându-l lipsi direct și printr-o dispoziție testamentară.

Prin aceeași decizie, instanța a admis că liberalitățile având ca obiect bunuri din gospodărie sunt reductibile în măsura în care aduc atingere rezervei soțului supraviețuitor, care reprezintă jumătate din porțiunea succesorală prevăzută de art. 1 al Legii 319/1944.

Printr-o sentință anterioară[20] aceeași instanță decisese că bunurile din gospodăria casnică trebuie trecute în inventar deoarece fac parte din masa succesorală.

Alte instanțe[21] au procedat în mod contrar, stabilind că mobilele și obiectele casnice și darurile de nuntă ar forma o rezervă specială a soțului supraviețuitor, când vine în concurs cu alți moștenitori decât descendenții, și deci nu ar putea constitui obiectul unor dispoziții testamentare în favoarea celorlalți moștenitori, sau chiar în concurs cu descendenții. [22]

Pus în fața unei jurisprudențe atât de diversificate, Tribunalul Suprem a decis în plen[23] să dea instanțelor anumite îndrumări, astfel în care soțul supraviețuitor vine în concurs cu părinții (ascendenții privilegiați) soțului decedat, bunurile aparținând gospodăriei casnice și darurile de nuntă i se cuvin în totalitate numai dacă soțul decedat nu a dispus de partea sa din aceste bunuri. În cazul în care soțul decedat a dispus de partea sa din bunurile aparținând gospodăriei casnice sau din darurile de nuntă prin acte între vii ori prin testament, aceste bunuri vor fi luate în calculul rezervei cuvenite părinților și soțului supraviețuitor, putând servi la întregirea ei. Practica instanței supreme a rămas consecventă acestor principii enunțate, în vederea realizării unei jurisprudențe unitare[24].

Secțiunea II – Imputarea rezervei soțului supraviețuitor

Întrucât soțul supraviețuitor vine la succesiune în concurs cu toate clasele de moștenitori, calculul rezervei soțului supraviețuitor comportă o discuție amănunțită[25].

Se disting două situații:

1)    În cazul în care soțul supraviețuitor vine singur la moștenire sau împreună cu alți moștenitori nerezervatari, calculul rezervei acestuia se va face raport de întreaga moștenire.

2)    În cazul în care împreună cu soțul supraviețuitor la moștenire vin și alți moștenitori a apărut problema dacă rezerva acestuia se va imputa (deduce) din cotitatea disponibilă a moștenirii sau din rezerva celorlalți moștenitori rezervatari (descendenți și/sau ascendenți privilegiați).

Prin soluțiile oferite la această problemă s-au detașat două curente de opinie:

Un prim curent are în vedere imputarea rezervei exclusiv asupra cotității disponibile pe care o micșorează fără a aduce vreo atingere rezervei celorlalți moștenitori rezevatari[26].

Pentru justificarea acestei opinii s-a adus argumentul că, în lipsa unei dispoziții legale contrare, se prezumă că legea nu a acordat o rezervă soțului supraviețuitor în detrimentul rezervatarilor, care constituie o categorie favorizată de legiuitor (legiuitorul de la 1865-subl. ns.) ci în defavoarea donatarilor și locatarilor gratificați de către defunct[27].

Tot în același sens este invocat și argumentul că rezerva cuvenită soțului supraviețuitor i se acordă individual, în timp ce copiii sunt moștenitori rezervatari și se bucură de o rezervă atribuită în mod colectiv.

Jurisprudența a urmat acest punct de vedere[28], stabilindu-se că rezeva soțului supraviețuitor se va imputa asupra cotității disponibile, neputând fi calculată prin micșorarea rezervei copiilor, care nu poate fi scăzută în nici un mod.

Într-o decizie[29] Tribunalul Suprem a decis, în conformitate cu această opinie, că prin instituirea rezervei soțului supraviețuitor nu s-a urmărit defavorizarea celorlalți moștenitori rezervatari, a căror rezervă a rămas neschimbată, stabilindu-se că ceea ce s-a micșorat, corespunzător cu întinderea rezervei soțului, a fost cotitatea disponibilă, asupra căreia se impută această rezervă.

Ulterior s-a constatat că o asemenea soluție implică consecințe ce nu pot fi admise, întrucât în anumite situații o liberalitate făcută de de cujus în favoarea unei persoane profită altor persoane decât cele agreate de defunct.

În acest context s-a decis în literatura juridică că rezerva soțului supraviețuitor se va imputa asupra moștenirii în întregul ei, în acest mod ea influențând atât mărimea cotității disponibile, cât și rezerva moștenitorilor rezervatari cu care soțul supraviețuitor vine în concurs[30].

Acest al doilea curent de opinie, ce are în vedere soluția imputării rezervei soțului asupra întregii moșteniri (deci atât asupra cotității disponibile cât și asupra rezervei descendenților și/sau ascendenților) se fundamentează pe două argumente.

Primul argument este unul de text și are în vedere faptul că Legea nr. 319/1944 a recunoscut anumite drepturi succesorale (inclusiv rezerva), în favoarea soțului supraviețuitor “din averea celuilalt soț” (art. 1 și 2 din Legea nr. 319/1944), deci din masa succesorală (fără a se distinge, deci, între cotitate disponibilă sau rezerva celorlalți moștenitori rezevatari).

Al doilea argument este unul de cosecvență, în sensul că dacă în cadrul devoluțiunii legale a moștenirii se admite că drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor restrâng drepturile (cota legală) succesorale ale celorlalți moștenitori, același lucru trebuie admis și în cazul devoluțiunii testamentare a moștenirii.

Pentru a evidenția diferențele între aceste două modalități de calcul se poate lua o speță fictivă; la succesiunea unei persoane X sunt chemați soțul supraviețuitor, părinții defunctului și sora defunctului care a fost investită legatară universală.

CALCULUL COTELOR DE REZERVA ALE MOȘTENITORILOR REZERVATARI și ALE DREPTURILOR SUCCESORALE ALE MOȘTENITORILOR NEREZERVATARI

În concluzie, datorită testamentului, sora instituită legatară universală nu va primi decât cota sa legală de 1/3 (4/12), și nu mai puțin decât cei doi părinți ca în cazul primului sistem. Deși mult mai echitabil, și acest sistem nu este lipsit de critici, în sensul că de legatul făcut surorii profită și părinții, care primesc mai mult decât cota lor stabilită în cadrul devoluțiunii legale a moștenirii.

În literatura juridică[31] s-a dat și un alt exemplu în care defunctul lasă la moartea sa bunuri în valoare de 15.000.000 lei, iar la moștenire vin 3 copii, soțul supraviețuitor și un legatar universal.

Comparativ, după cele 2 sisteme vom determina întinderea drepturilor succesorale.

În urma adoptării celui de-al doilea sistem se poate poate trage concluzia că prin dispozițiile Legii 319/1944 s-a modificat atât rezerva ascendenților privilegiați cât și a descendenților pentru care rezervele urmează să fie calculate numai după defalcarea rezervei soțului supraviețuitor.

În sprijinul acestui sistem poate fi amintită soluția Tribunalului Suprem care într-o speță în care veneau împreună la moștenire soțul supraviețuitor, mama defunctei, frații și surorile acesteia, a stabilit că este greșit a se recunoaște ascendenților și colateralilor privilegiați cote succesorale raportate la întreaga succesiune și nu în raport de ceea ce a rămas după stabilirea cotei succesorale cuvenite soțului supraviețuitor. Ca atare, “prima operație” ce trebuie efectuată este aceea de a stabili masa succesorală deducând partea cuvenită soțului supraviețuitor din bunurile comune în calitate de coindivizar. Ulterior, soțul supraviețuitor își va primi partea sa din moștenire, iar ceea ce a rămas să fie împărțit între mama, frații și surorile defunctei, conform art. 673 C. civil.

Secțiunea III – Corelația dintre prevederile art. 939 cod civil și legea 319/1944

Art. 939 C. civil dispune ca: “Bărbatul sau femeia care având copii dintr-un alt maritagiu, va trece în al doilea subsecvent maritagiu nu va putea dărui soțului din urmă decât o parte egală cu partea legitimă a copilului ce a luat mai puțin, și fără ca, nici într-un caz, donațiunea să treacă peste cuartul bunurilor”.

Rațiunea acestui text de lege a fost aceea de a apăra copiii din prima căsătorie de influențele și presiunile pe care cel de-al doilea soț le-ar putea exercita asupra părintelui recăsătorit.

Coexistența acestui articol (939 C. civil) și a dispozițiilor Legii 319 din 10 iunie 1944 a fost pusă sub semnul îndoielii în sensul că prin intrarea în vigoare a acestei legi s-a pus întrebarea dacă acesta nu a fost tacit abrogat.

Deși unele instanțe au decis în acest sens[32], Tribunalul Suprem a stabilit prin soluțiile pronunțate[33] că textul art. 939 C. civil nu a fost abrogat, el fiind compatibil cu prevederile Legii 319/1944 dar trebuind pus de acord cu acestea.

Problema care interesează este determinarea drepturilor succesorale ale soțului supraviețuitor care este beneficiar al unor libertăți în condițiile în care vine în concurs cu descendenții defunctului dintr-o căsătorie anterioară.

Prevederile articolului amintit (939 C. civil) dispun că, în prezența descendenților dintr-o căsătorie anterioară, soțul din ultima căsătorie nu poate fi gratificat decât în limitele unei cotități disponibile speciale și nu în limitele cotității disponibile ordinare. Această cotitate disponibilă este definită (delimitată) prin două condiții: una de maxim variabil (partea copilului care a luat mai puțin) și una de maxim fix (un sfert din moștenire)[34]. Fiind o dispoziție derogatorie de la dreptul comun reglementat de art. 841 C. civil care arată cât este rezerva descendenților, ea trebuie corelată cu acesta, rezultând că dimensiunea cotității disponibile speciale va trebui să fie cel mult egală cu cotitatea disponibilă ordinară.

Totuși, există în literatura juridică opinii din care rezultă că există posibilitatea ca uneori cotitatea disponibilă specială să fie mai mare decât cotitatea disponibilă ordinară[35]. Pe de altă parte, potrivit art. 1 și 2 din Legea nr. 319/1944, soțul supraviețuitor are drept la un sfert din moștenire când vine în concurs cu descendenții defunctului. Jumătate din această porțiune constituie rezerva soțului supraviețuitor în concurs cu clasa respectivă de moștenitori.

În vederea determinării cuantumului drepturilor succesorale ale soțului supraviețuitor gratificat în concurs cu descendenții defunctului dintr-o căsătorie anterioară, trebuie amintit că art. 939 C. civil este de strictă interpretare, dispozițiile sale vizând numai liberalitățile consimțite de către defunct sub imperiul sugestiei ori captației prezumate din partea soțului din ultima căsătorie.

Atât practica judecătorească, cât și doctrina nu sunt uniforme în susținerea unui anumit mod de calcul al cuantumului drepturilor succesorale ce revin soțului supraviețuitor dintr-o căsătorie subsecventă și care este totodată beneficiar al unor liberalități scutite de raport.

I.     Până la intrarea în vigoare a Legii 319/1944 se utiliza următorul sistem de calcul al cotității speciale: la numărul copiilor care au acceptat se adăuga o unitate. Activul net rezultat conform algoritmului operațiunilor de determinare a masei succesorale se împărțea la acest număr, rezultatul constituindu-l cotitatea disponibilă specială[36].

Acesteia i se impuneau două restricții: să nu fie mai mare decât partea copilului care a luat mai puțin și, în al doilea rând, să nu depășească un sfert de moștenire. Totuși, sistemul prezenta dezavatajul că nu putea fi aplicat în ipoteza în care unii dintre copii au primit liberalități scutite de raport, ori dacă un terț a fost gratificat. În acest caz[37], trebuie determinată cotitatea disponibilă ordinară din care face parte și cotitatea disponibilă specială. Consecința este aceea că natura, cuantumul (valoarea) acestor liberalități făcute de soțul prdecedat va influența dimensiunea cotității disponibile speciale.

II.   În practica Tribunalului Suprem s-a adoptat și un alt sistem, care are în vedere cazul soțului din a doua căsătorie care vine în concurs cu un singur copil din căsătoria anterioară a defunctului. Potrivit deciziei[38], “soțul supraviețuitor beneficiar al unei liberalități scutite de raport are dreptul la o pătrime din averea succesorală potrivit art. 939 C. civil, care constituie cotitatea disponibilă (specială) și, întrucât nici o dispoziție legală nu-i interzice să cumuleze această cotitate disponibilă cu dreptul succesoral prevăzut de art. 1 din Legea nr. 319/1944, acestuia i se mai cuvine încă o pătrime din bunurile succesorale”.

În speța citată, testamentul își produce efectele pentru 1/4 din moștenire, dar după ce anterior s-a determinat rezerva copilului, cât și a soțului, restul urmând a fi împărțit în conformitate cu dispozițiile art. 1 din Legea 319/1944. așa cum s-a arătat în literatura juridică[39], se ajunge pe cale de interpretare, la soluția potrivit căreia un text de lege în vigoare devine inaplicabil din moment ce copilul culege din moștenire aceeași portiune, chiar dacă nu ar fi existat art. 939 C. civil.

III. Pentru aceeași ipoteză, în care soțul din căsătoria subsecventă vine în concurs cu un singur copil dintr-o căsătorie anterioară a defunctului, s-a utilizat o altă metodă[40]:

a)    determinarea disponibilului asupra căruia se imputa liberalitatea: 1 – 1/2 șrezerva copiluluiț – 1/8 șrezerva soțului supraviețuitorț = 3/8, ceea ce reprezintă cotitatea de care ar fi putut dispune defunctul prin testament.

b)    sub incidența dispozițiilor art. 939 C. civil cotitatea disponibilă specială ar putea fi de maxim 1/4 (2/8) din averea succesorală, ceea ce înseamnă că nu se poate culege acest titlu (de legatar universal – subl. ns.) decât 2/8.

c)    împărțirea restului din succesiune de 3/4 (6/8) potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 319/1944, astfel:

–       soțul supraviețuitor: 1/4 x 3/4 =3/16, ceea ce reprezintă porțiunea legală;

–       copilul va primi: 3/4 x 3/4 = 9/16, ceea ce reprezintă mai mult decât rezerva sa succesorală (9/16 >1/2).

d)      cumularea cotelor ce revin soțului supraviețuitor:

– soțul supraviețuitor 2/8 + 3/16 =7/16, unde: 2/8 – cotitatea disponibilă specială; 3/16 – dreptul succesoral legal.

În doctrină s-a apreciat[41] că acest sistem de calcul al cotității disponibile speciale este în măsură să realizeze corelarea dintre prevederile art. 939 C. civil și cele ale Legii 319/1944, deoarece ține seama de prioritatea ce trebuie asigurată unei dispoziții speciale față de dispozițiile cu caracter general.Un al doilea avantaj este faptul că evidentiază imputarea cotității disponibile speciale asupra cotității disponibile ordinare.

Limita acestui sistem de calcul constă în aceea că modul în care se determina cotitatea disponibilă specială se raportează numai la una din restricțiile impuse de art. 939 C. civil (de a fi maxim 1/4 din moștenire) fără a ține seama și de cealaltă restricție, de a nu depăși partea copilului care a luat mai puțin.

Această parte a copilului care a luat mai puțin se determină după ce se împarte între copii și soțul supraviețuitor restul moștenirii.În urma acestui calcul partea ce revine unui copil trebuie să fie mai mică decât cotitatea disponibilă specială prevăzută de art. 939 C. civil.Consecința o constituie reducțiunea acestei cotități până la limita cerută de partea copilului care a luat mai puțin.

Diferența dintre cotitatea disponibilă specială stabilită inițial și cea stabilită în urma reducțiunii reprezintă o porțiune din masa succesorală care va fi împărțită, conform regulilor de la devoluțiunea legală, între soțul supraviețuitor și copii. În urma aplicării acestui sistem, în final partea unui copil va crește corespunzător, cotitatea disponibilă specială diminuându-se, ajungând la o cotă inferioară celor două restricții, defavorizându-l chiar pe soțul supraviețuitor gratificat de soțul predecedat (în baza dispozițiilor art. 939 C. civil).

IV.    În doctrină[42] s-a avansat un alt sistem de calcul care presupune următoarele operații:

1.    Stabilirea rezervei succesorale atât a soțului supraviețuitor, cât și a descendenților.

2.    Stabilirea cotității disponibile ordinare.

3.    Determinarea a cât anume din cotitatea disponibilă ordinară se încadrează în cotitatea disponibilă specială prevăzuta de art. 939 C. civil.

4.    Împărțirea eventualului rest, în cazul în care defunctul nu a mai făcut vreo liberalitate, între descendenți și soțul supraviețuitor conform art. 1 din Legea 319/1944.

5.    Îndrumarea cotelor ce revin fiecărui moștenitor.

Aplicarea acestui sistem cunoaște două soluții, după cum se impută rezerva soțului supraviețuitor: fie exclusiv asupra întregii succesiuni, micșorând nu numai cotitatea disponibilă ordinară, ci și rezerva moștenitorilor rezervatari.

Pentru o evidențiere cât mai exactă a efectelor aplicării acestui sistem este necesară o prezentare comparativă a situațiilor în care soțul supraviețuitor vine în concurs cu un descendent, doi descendenți sau trei descendenți ai defunctului.

A.       Soțul supraviețuitor vine în concurs cu un singur descendent al defunctului dintr-o căsătorie anterioară

Din prezentarea comparativă a celor două sisteme rezultă faptul că primul sistem favorizează copilul din căsătoria anterioară: 19/32 (38/64) > 37/64, în timp ce al doilea va crea un avantaj soțului supraviețuitor: 13/32 (26/64) < 27/64.

B.        Soțul supraviețuitor vine în concurs cu doi descendenți ai defunctului din care cel puțin unul dintr-o căsătorie anterioară

Se observă că și în această situație cel de-al doilea sistem este de natură a avantaja soțul supraviețuitor 37/96 > 8/24 (32/96) în timp ce primul sistem va favoriza fiecare descendent 8/24 > 59/192, adică 64/192 > 59/192.

C.       Soțul supraviețuitor vine în concurs cu trei descendenți ai defunctului din care cel puțin unul dintr-o căsătorie anterioară

În ipoteza expusă, soțul supraviețuitor va fi favorizat de cel de-al doilea sistem 11/32 >1/4, iar descendenții vor fi favorizați de primul sistem 1/4 (8/32) >7/32 și defavorizați de cel de-al doilea.

În aceste două situații, când soțul supraviețuitor vine în concurs cu doi și respectiv trei descendenți ai defunctului din care cel puțin unul dintr-o căsătorie anterioară, partea din rezervă ce revine fiecărui descendent este egală cu cotitatea disponibilă ordinară, ceea ce are drept consecință raportarea cotității disponibile speciale, în special la cea de-a doua limită impusă de art.939 C.civil (un sfert din moștenire).

Totuși, în situația în care la moștenire sunt chemați patru sau mai mulți descendenți, partea de rezervă ce revine fiecăruia se va diminua, devenind mai mică decât cotitatea disponibilă ordinară (aceasta fiind în toate cazurile 7/32 și deci mai mică decât un sfert din moștenire). În aceste situații va deveni funcțională cealaltă limită instituită de art.939 C. civil (partea unui copil “care a luat mai puțin” ).

D.       Soțul supraviețuitor vine în concurs cu patru descendenți ai defunctului din care cel puțin unul dintr-o căsătorie anterioară[44].

În determinarea cotelor succesorale ale fiecărui moștenitor se va utiliza numai al doilea sistem în care rezerva soțului supraviețuitor se impută asupra masei succesorale.

1.      Stabilirea rezervei succesorale a soțului supraviețuitor și a descendenților.

Rezerva soțului supraviețuitor este de 1/8, iar cea a descendenților de 3/4 din 7/8, adică 21/32, ceea ce înseamnă că fiecăruia îi va reveni o cotă de: 21/32 x 1/4 = 21/128.

2.      Stabilirea cotității disponibile ordinare: 1 – (1/8 + 21/32) = 7/32.

3.    Determinarea a cât anume din cotitatea disponibilă ordinară se încadrează în cotitatea disponibilă specială prevăzută de art. 939 C. civil.

Din compararea cotității disponibile ordinare cu partea din rezervă ce revine fiecărui descendent, rezultă că aceasta este mai mare: 7/32 – 21/128 = 28/128 – 21/128 = 7/128.

În consecință, cotitatea disponibilă ordinară se încadrează în cotitatea disponibilă specială, aceasta din urmă trebuind să fie egală cu partea unui copil, care nu înseamnă numai partea din rezerva succesorală ce se cuvine acestuia. În situația inexistenței oricărei liberalități a defunctului în limita cotei de 7/128, aceasta va trebui împărțită conform regulilor devoluțiunii legale a moștenirii.

3. Împărțirea restului, în cazul în care defunctul nu a mai făcut vreo liberalitate între descendenți și soțul supraviețuitor, conform art. 1 din Legea 319/1944.

Deoarece un copil va primi mai mult decât partea sa din rezervă, consecința va fi aceea că, cotitatea disponibilă specială va fi mai mare de 21/128, adăugându-se partea ce va reveni acestuia în urma împărțirii restului de 7/128. Pentru a facilita calculele se notează această parte cu “a”.

Deci cotitatea disponibilă specială va fi egală cu 21/128 + a, unde “a” este partea ce revine unui copil din cotitatea disponibilă ordinară, ce se împarte conform art. 1 din Legea 319/1944, însă numai după deducerea în abstract a cotității disponibile speciale.Vom nota cu “b” aceasta cotitate ordinară ce urmează să se împartă astfel: 1/4 din b va primi soțul supraviețuitor și 3/4 din b vor primi descendenții, iar fiecare din aceștia va primi: 3/4 x b : 4 = 3/4 x b x 1/4 = 3/16 x b, ceea ce reprezintă în fapt “a”.Deci a = 3/16 x b.

Pe de altă parte, restul de 7/128 se compune dintr-o parte “a” care se va alătura cotei copilului majorând-o și determinând astfel dimensiunea cotității disponibile speciale și o parte “b”, care, așa cum am mai spus, se va împărți.

Rezultă o a doua ecuație a sistemului: a + b = 7/128.

Soluțiile vor fi: a = 7/152 și b = 21/2432.

4.      Însumarea cotelor ce revin fiecărui moștenitor:

Fiecare descendent va primi: 21/128 + 21/2432 = 420/2432, care reprezintă de fapt dimensiunea cotității disponibile speciale, unde: 21/128 – porțiunea succesorală rezervată de lege; 21/2432 – porțiunea care îi revine din cotitatea disponibilă ordinară.

Soțul supraviețuitor va primi: 420/2432 + 1/8 + 7/608 = 752/2432, unde: 420/2432 – cotitatea disponibilă specială; 1/8 – porțiunea succesorală rezervată de lege; 7/608 – 1/4 din cotitatea disponibilă ordinară (7/152).

Trebuie făcută mențiunea că în toate ipotezele cotitatea disponibilă specială este mai mică decât cotitatea disponibilă ordinară, imputându-se asupra acesteia din urmă. În doctrină se apreciază ca acest sistem[45] se caracterizează printr-o unitate de soluții de natură a conduce la rezultate exacte în orice ipoteză.

M. Eliescu, op. cit., vol. I, p. 142.

[2] M. Eliescu, op. cit., vol. I, p. 142. În acest sens este exactă afirmația că dreptul de abitație este un drept propriu, născut direct în persoana soțului supraviețuitor – C. Stănescu, “Drept civil. Contractul de transport. Dreptul de creație intelectuală. Succesiunile. ”, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1967, p. 149; I. Zinveliu, “Dreptul la moștenire în R. S. R. ”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1975, p. 42. În fond însă, el dobândește dreptul de abitație de la defunct, ca un drept de moștenire legală, prin separarea unui atribut component al dreptului de proprietate ce a aparținut defunctului. Numai în cazul drepturilor ce nu au aparținut defunctului (de exemplu, dreptul de opțiune) se poate susține că sunt proprii, născute în persoana moștenitorului.

[3] Tr. Ionascu, S. Brădeanu, “Drepturile reale principale în R. S. R. ”, Ed. Academiei, Bucuresti, 1978, p. 121.

[4] M. Costin, “Marile instituții ale dreptului civil român”, vol. I, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p. 315.

[5] M. Eliescu, op. cit., vol. I, p. 144.

[6] Atât fructele naturale, cât și cele civile se dobândesc din momentul culegerii și devin ale coproprietarilor în virtutea dreptului de accesiune. Coproprietarii sunt îndreptățiți să le culeagă potrivit cotelor de proprietate, fără a fi obligați să solicite în prealabil ieșirea din indiviziune asupra bunului. (T. S., S. civ. dec. nr. 737/1979, în CD, 1979, p. 18-20).

Potivit legii nr. 603/1943, drepturile și obligațiile dintre coindivizari pot fi lichidate cu ocazia ieșirii din indiviziune. Prin instituirea acestei proceduri simplificate de împărteala nu s-a înlăturat însă, cu desăvârșire, orice altă posibilitate de lichidare și pe orice cale a drepturilor și obligațiilor între coindivizari în tot timpul cât durează starea de indiviziune și nu s-a infirmat principiul de drept substanțial că foloasele se cuvin tuturor coproprietarilor sub forma unor fructe naturale sau industriale pe măsura priceperii, iar cele civile zi cu zi.

Prin urmare, coproprietarii nu pot fi ținuți să-și valorifice dreptul la foloasele bunului indiviz numai cu prilejul ieșirii din indiviziune, mai ales că se pot ivi situații în care nu au interese ori nu pot ieși din indiviziune.

[7] T. S. Sec. civ., dec. nr. 1078/1980, în C. D. 1980, p. 94-96.

[8] M. Eliescu, op. cit., p. 143, alin. 1.

[9] Fr. Deak, “Contractul de închiriere a locuinței”, Ed. ACTAMI, Bucuresti, 1997, p. 47-49; I. Tucă, “Legea locuinței nr. 114/1996, temei al legislației locative”, Editura All, Bucresti, 1997, p. 97-100.

[10] D. Chirică, “Drept civil: Succesiuni”, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1996, p. 67, nota 1; E. Safta – Romano, “Dreptul de moștenire în România. Doctrina și jurisprudența”, vol. I, Ed. Graphix, Iași, 1995, p. 121.

[11] Din 29 aprilie 1927, care la art. 19 stabilea:”Patrimoniile defuncților fără testament și fără nici un moștenitor legal ab intestant, potrivit codurilor civile în vigoare, trec în folosul fiscului pentru alimentarea fondului cultural și de asistența [. . .]. Dreptul de moștenire al soților supraviețuitori este și rămâne neatins în cadrul legiuirilor în vigoare” – publicată în M. Of. Nr. 92/1927.

[12] Publicată în M. Of. Nr. 133 din 10 iunie 1944.

[13] M. Eliescu, “Moștenirea și devoluțiunea ei în R. S. R. ”, Ed. Academiei R. S. R., București, 1966, vol. I, p. 336.

[14] M. Eliescu, “Moștenirea și divoluțiunea ei în R. S. R. ”, Ed. Academiei R. S. R., București, 1966, vol. I, p. 338; C. Stănescu, “Drept civil; Contractul de transport. Dreptul de creație intelectuală; Succesiunile”, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1967, p. 200; R. Petrescu, Gh. Nichita, “Probleme teoretice și practice de drept civil”, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1987, p. 127.

[15] M. Eliescu, op. cit., p. 336.

[16] Trib. reg. Craiova, col. civil, decizia nr. 3743 din 17 iulie 1957, în L. P. nr. 2/1958, p. 110 cu note de Preda Savu, E. Pușcariu, Sc. Șerbănescu.

[17] Decizia citată deasupra., nota semnată de Scarlat Șerbănescu, p. 116-117.

[18] M. Eliescu, op. cit., p. 140; C. Stănescu, op. cit., p. 147-148.

[19] Trib. reg. Cluj, dec. civilă nr. 847 din 14 februarie 1957, în J. N. nr. 5/1957, p. 942 cu notă aprobativă de C. Linzmayer.

[20] Trib. reg. Brașov, dec. civ. nr. 3654 din 31 octombrie 1960, cu notă critică de V. Economu, în J. N. nr. 7/1962, p. 142-143.

[21] Trib. reg., Brașov, dec. civ. nr. 3654 din 31 octombrie 1960, cu notă critică de V. Economu, în J. N. nr. 7/1962, p. 142-143.

[22] Trib. pop raion Cehul-Silvaniei, sentința civilă nr. 44 din 8 februarie 1963, în J. N. nr. 12/1964, p. 99, cu note critice de Csiha Tamas și V. Economu care decide c㠓soțul supraviețuitor moștenește, în afară de partea sa succesorală, mobilele și obiectele de uz casnic, chiar când vine în concurs cu descendenții”.

[23] T. S. dec. de îndrumare nr. 12/1968, în C. D. 1968, p. 29-31 care stabilește că textul art. 5 din Legea 319/1944 reglementează un drept de moștenire legală, dar afectat scopului prevăzut de lege.

[24] T. S. dec. Secției civile nr. 1729 din 2 octombrie 1979, în C. D. 1979, nr. 51, p. 122.

[25] R. Petrescu, V. Scherer, Gh. Nichita, op. cit., p. 127-142.

[26] M. Eliecsu, op. cit., p. 338; C. Stătescu op. cit., p. 200; St. Cârpenaru “Dreptul de moștenire”, Edit. Știintifică și enciclopedică, București 1982, p. 681 I. Zinvileu, “Dreptul la moștenire în R. S. R. ”, Edit. Dacia, Cluj-Napoca 1975 p. 91; R. Petrescu, V. Scherer, Gh. Nichita, op. cit., p. 127.

[27] M. Eliescu, op. cit., p. 339.

[28] Trib. reg. București., col. I civil, dec. nr. 677/1955, în L. P. nr. 5/1955; p. 554 cu notă de Sc. Șerbănescu.

[29] T. S., s. civ., dec. nr. 662 din 15 martie 1972, în Repertoriu. . . 1969-1975, p. 207.

[30] Fr. Deak, Stabilirea drepturilor succesorale ale ascendenților privilegiați și colateralilor privilegiați în concurs cu soțul supraviețuitor, în R. R. D. nr. 4/1989, p. 33-35; în același sens Elena Boroi, G. Boroi, “Corelația între prevederile articolului 939 din Codul civil și Decretul Lege nr. 319/1944, p. 30.

[31] Dan Chiric㠓 Drept civil Succesiuni ”, Edit. Lumina Lex, București 1996, p. 161-162.

[32] Trib. pop. raion Odorhei, sentința nr. 43 citată în decizia col. civ. al T. S. nr. 120 din 7 feb. 1957.

[33] T. S. col. civ. dec. nr. 1054 din 25 mai 1955, în C. D., vol. I, p. 183: “Legea nr. 319/1944 n-a abrogat nici expres, nici implicit art. 939 C. civil”; nr. 1238 din 4 iunie 1955, idem, p. 185; nr. 170 din 7 februarie 1957; în acelasi sens, dec. nr. 25 din 8 ianuarie 1958 în J. N. nr. 4/1958, p. 746.

[34] O discuție detaliată a corelației dintre prevederile art. 939 C. civil și Legea 319/1944 în R. R. D., nr. 9 – 12/1989: Elena Boroi și Gabriel Boroi, Corelația dintre prevederile art. 939 din Codul civil și Decretul-Lege nr. 319/1944, p. 26-32.

[35] M. Eliescu, op. cit., p. 350; St. Cărpenaru, op. cit., p. 473;

[36] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, “Tratat de drept civil român “, vol. III, Edit. Națională, București 1988, p. 699-700; M. Eliescu, op. cit., p. 342; St. Cărpenaru, op. cit., p. 471-472.

[37] Elena Boroi și Gabriel Boroi, loc. Cit., p. 28-29.

[38] T. S. S. civ. dec. nr. 15 din 4 ianuarie 1972, în C. D. 1972, p. 176-177.

[39] Elena Boroi și Gabriel Boroi, loc. cit., p. 29.

[40] T. S. col. civ., dec. nr. 1485 din 31 dec. 1966, în C. D. 1966, p. 158 (citată de R. Petrescu, V. Scherer, Gh. Nichita, op. cit., p. 153, nota 59)

[41] R. Petrescu, V. Scherer, Gh. Nichita, op. cit., p. 154.

[42] Fr. Deak (coordonator), Camelia Toader, Liviu Stănciulescu, R. Popescu, V. Stoica, moștenirea testamentară. Transmisiunea și împărțeala moștenirii, Editura Proarcadia, București, 1993, pp. 81-83; în acelasi sens, Elena Boroi, Gabriel Boroi, loc. cit., p. 29-30.

[43] T. S., dec. civ. nr. 721 din 16. 02. 1974 (nepublicată) citată de R. Petrescu, V. Schrerer, Gh. Nichita, op. cit., p. 154, nota 62.

[44] Vezi Elena Boroi și Gabriel Boroi, loc. cit., p. 32.

[45] Elena Boroi și Gabriel Boroi, loc. cit., p. 32.

=== CAPITOLUL VI ===

CAPITOLUL VI – Considerațiuni finale

În cadrul legii noastre civile actuale, soțul supraviețuitor se bucură de importante drepturi în succesiunea soțului său predecedat, chiar în concurs cu clasa descendenților. Dar aceasta este rezultatul unei reforme recente. Codul civil, în forma sa primitivă, urmând o lungă tradiție, era mult mai zgârcit cu soțul rămas în viață.

În dreptul român clasic, soțul supraviețuitor în temeiul acelei bonorum possesio unde vir et uxor, create de pretor, moștenea întreaga succesiune a soțului defunct, însă numai în lipsa oricărui alt moștenitor, înaintea fiscului.

Mai târziu sub influența creștinismului, în perioada dreptului bizantin, Autentica Praeterea, extrasă din Novella 117, acorda văduvei sărace a patra parte din moștenire bărbatului afară numai dacă venea în concurs cu mai mult de trei copii când i se cuvenea o parte de copil.

În sfârșit, Novella 53 acorda bărbatului supraviețuitor sărac aceleași drepturi ca și văduvei sărace.

Cât privește vechile noastre legiuiri Codul Ipsilanti din 1780 atribuia soțului rămas în viață, fără deosebire între bărbat și femeie, un drept de moștenire în averea celuilalt soț, în concurs cu rudele acestuia, fără a fi nevoie ca soțul supraviețuitor să fie sărac.

Sub condiția de a fi avut copiii, femeia primea în concurs cu aceștia o porție de copil în uzufruct, pentru hrana vieții, iar bărbatul o treime. Dacă din căsătorie nu se născuseră copii, femeia își lua înapoi numai zestrea și darurile propter nuptias, iar bărbatul așternutul patului și calul de ginere.

Potrivit Codului Caragea, femeia supraviețuitoare moștenea, în concurs cu copiii, uzufructul unei porțiuni virile, iar în concurs cu alte rude, o șesime, în plină proprietate, însă numai în cazul când căsătoria a dăinuit 10 ani. În lipsă de rude, întreaga moștenire se cuvenea soției.

După părerea lui Alexandresco, aceste dispoziții se aplicau și bărbatului supraviețuitor.

Codul lui Andronache Donici reproducea Novella 117, adică văduvei neînzestrate și sărace un sfert de moștenire în plină proprietate, când erau mai puțin de 4 copii, iar în cazul contrar, o parte de copil.

Codul Calimah se inspira din Novella 53. El recunoștea soțul supraviețuitor, fără distincție de sex, dreptul la o parte în uzufruct, sub condiția, dacă este bogat, să nu se recăsătorească.

Femeile bogate, care nu au adus zestre, și bărbații bogați, care nu au adus daruri de nuntă, nu se bucurau de acest drept.

Femeia săracă, având până la trei copii de la defunctul ei soț, primea în uzufruct, din curata lui avere, o parte; iar dacă avea mai mulți copii, o porțiune virilă. În prezența copiilor dintr-o precedentă căsătorie, aceste drepturi erau atribuite în plină proprietate.

În lipsă de succesibili, averea se moștenea de soțul supraviețuitor, dacă soții au trăit nedespărțiți până la moarte.

Codul civil a împrumutat și în această materie sistemul atât de criticat al Codului Napoleon. Ca și modelul său francez, art. 679 C. civ. cheamă pe soțul supraviețuitor, în calitate de succesor neregulat, la întreaga succesiune a soțului defunct, însă numai înaintea Statului și după ultima rudă de sânge. În sistemul primitiv al Codului nostru, un simplu colateral al gradului al XXII-lea înlatura așadar, de la moștenire, pe tovarășul de viață al defunctului. Această situație succesorală atât de defavorabilă s-ar fi datorat, în Codul francez, unei simple greșeli materiale. În cursul discuțiilor de la Consiliul de Stat, Malleville ceru să se acorde o pensiune soțului supraviețuitor, dacă acesta era sărac. Treilhard răspunde că unul din articolele proiectului îi acorda uzufructul unei treimi din bunurile lăsate de soțul precedat. Cererea lui Malleville fu respinsă, fără altă cercetare, deși textul invocat acorda uzufructul descendenților, iar nu soțului.

Mai degrabă trebuie să credem că autorii Codului Napoleon au lucrat sub înrâurirea legii din Nivose anul II, care cuprindea o dispoziție asemănătoare. Pe de altă parte, grija de a păstra bunurile în familia de unde proveneau nu a fost desigur în preocupările lor; de asemenea este probabil că ei au socotit că, prin mijlocirea convențiilor matrimoniale sau a testamentului, fiecare dintre soți putea să asigure traiul celuilalt, pentru cazul morții sale.

În sfârșit, chiar în absența unor asemenea acte juridice, regimul legal matrimonial fiind acela al comunității, la moartea unuia dintre soți, cel rămas în viață, în calitate de soț comun în bunuri, avea dreptul la o jumătate din averea mobilă sau dobândită cu titlu oneros, în timpul căsătoriei.

În cadrul Codului nostru civil, care consacra ca regim matrimonial legal separațiunea de bunuri și potrivit tradițiilor noastre, care nu cunosc altă convenție matrimonială decât cea dotală, alcătuire întemeiată pe separațiunea intereselor celor doi soți, dispoziția art. 679 C. civ. trebuia necesarmente să producă rezultate mult mai inechitabile, ca în dreptul francez, ea nefiind corectată prin efectele comunității legale sau ale convențiilor matrimoniale inspirate din principiul comunității.

Poate din aceasta pricină, mai sigur sub înrâurirea propriei noastre tradiții, autorii Codului civil român au înlăturat însă numai în parte consecințele inechitabile ce izvorau din vocația succesorală prea îndepărtată a soțului supraviețuitor, acordând văduvei sărace o treime în uzufruct din averea mortului, dacă venea în concurs cu un singur descendent; o parte de copil în uzufruct, dacă erau mai multi descendenți; și, în sfârșit, o pătrime din proprietate dacă venea în concurs cu alte rude (articolul 684). S-a discutat dacă dreptul văduvei sărace este un drept de creanță, cum au susținut unii, sau un adevărat de moștenire, cum a isprăvit prin a decide, la sugestiile majorității autorilor, jurisprudența noastră.

Netăgăduit, dispoziția art. 684 îmbunătățea, însă numai parțial și neîndestulător, situația succesorală a soțului supraviețuitor. Pe de o parte, fiindcă spre deosebire de unele dintre vechile noastre legiuiri, nu se acordă nici un drept de moștenire văduvului sărac; pe de altă parte, fiindcă chiar văduvei nu i se recunoștea chemare succesorală, decât dacă era lipsită de avere la deschiderea succesiunii; în sfârșit, fiindcă în cazul concursului cu alte rude decât descendenții, partea cuvenită văduvei sărace era prea modestă.

Deosebit de aceasta, văduva mai avea dreptul de a lua din moștenire, în timpul anului de doliu, o sumă potrivită cu averea bărbatului, pentru abitațiune și veștmintele ei de doliu, căci “le femme ne doit pas pleure le mari ŕ ses dépens”. În sfârșit, în cursul aceluiaș an, văduva avea drept la alimente.

Aceasta era situația succesorală, cu totul nedreaptă, a văduvului și ceva mai favorabilă a văduvei, dacă era săracă, în cadrul Codului nostru civil.

Ulterior, drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor au fost îmbunătățite, direct sau indirect, prin efectul a diferite legi speciale.

Astfel, legea autorizând luarea de măsuri în vederea starii de război cu privire la averea celor mobilizați din 23 Decembrie 1916, prin art. 13-16, acorda văduvei celui chemat sub arme un drept de moștenire, în plină proprietate, de 1/3, dacă venea în concurs cu un singur descendent; de 1/4 când venea în concurs cu mai mulți descendenți; de 1/2 în concurs cu colateralii privilegiați, dacă valoarea moștenirii depășea 10 000 lei și, indiferent de valoare, dacă venea în concurs cu ascendenții. În lipsa rudelor arătate, văduva moștenea întreaga avere.

Văduva mai avea, potrivit acestei legi, un drept de abitație asupra casei defunctului, în care locuia cu acesta, dacă valoarea moștenirii nu depășea 10 000 lei. Ea nu era rezervatară.

Acest sistem a fost păstrat de legea nr. 609/1941 pentru măsurile excepționale aplicabile în timpul cât armata se afla în stare de război (art. 12), cu următoarele deosebiri:

a)      În concurs cu copiii legitimi, văduva moștenea o parte de copil, care nu putea depăși o treime.

b)     În concurs cu colateralii privilegiați, ea avea drept la jumătate, indiferent de valoarea succesiunii.

c)     Ea nu se mai bucura de dreptul de abitațiune, prevăzut de legea din 1916.

De asemenea, legea din 28 iunie 1923, prin derogare la art. 650 și urm. din Codul civil, asimilează pe soțul supraviețuitor, de data aceasta indiferent de sex, cu copiii legitimi, cât privește succesiune la dreptul de proprietate literară sau artistică (art. 4, 7 și 8).

Mai generale au fost efectele legii asupra impozitului progresiv pe succesiuni din 28 iunie 1921 care prin art. 4 dispunea că bunurile lăsate de defunct, în lipsă de testament și de rude colaterale până la al IV-lea grad inclusiv, trec în folosul fiscului. Neîndemânatica redactare a textului a permis unora să susțină că dreptul de succesiune al soțului supraviețuitor ar fi fost desființat. Ținând însă seama de scopul legii, care era exclusiv de a lămuri vocația succesorală a rudelor colaterale până la al IV-lea grad inclusiv, de lucrările preparatorii și în special de dezbaterile parlamentare, din care rezulta că legiuitorul, departe de a voi să excludă pe soțul rămas în viață de la moștenire, nutrea dimpotrivă de a-i îmbunătăți situația succesorală, cel puțin cât privește văduva; în sfârșit și mai ales de tabloul de impuneri care face parte integrantă din lege și care cuprindea alături de descendenții de gradul I și pe soți, jurisprudența a statornicit că reforma din 1921 a lăsat neatins atât dreptul succesoral al soțului supraviețuitor, cât și dreptul văduvei sărace (Apel Galați nr. 69 din 29. III. 1929, p. r. 1924 II. 35; Apel Iași nr. 114 din 5 Iulie 1923. P. R. 1924, I, II, III. 37; Cas. I nr. 1213 din 30 Iunie 1924, Jur. Gen. 1924 nr. 1685; Cas. I nr. 572 din 6 Mai 1936, Bul. P. 344).

Această interpretare jurisprudențială a fost confirmată prin art. 19 alin. 2 al legii din 29 Aprilie 1927.

La lumina acestei interpretări, legea din 1921 nu numai că nu a desființat dreptul de moștenire al soțului rămas în viață, dar indirect i-a îmbunătățit situația, prin aceea că în loc să fie înlăturat de la succesiune, de colateralii până la gradul al XII-lea, el primea întreaga succesiune în lipsă de colaterali de gradul al IV-lea.

Chiar astfel îmbunătățită, situația succesorală a soțului supraviețuitor nu putea stârni invidia dacă ar fi fost comparată cu aceea ce i-o recunoșteau legiuirile moderne din țările apusene, sau mai ales din Rusia Sovietică.

Astfel, în Franța, legea din 9 Martie 1891, modificată prin legile din 29 Aprilie 1925 și 3 Decembrie 1930, acorda soțului supraviețuitor, în uzufruct, după cum este bărbat sau femeie și fără a deosebi după cum este sau nu sărac, un sfert sau o parte de copil, în concurs cu descendenții; o jumătate, în concurs cu copiii nelegitimi, ascendenții sau colateralii privilegiați și uzufructul întregii succesiuni dacă vine în concurs cu colateralii ordinari. În concurs cu ascendenții sau colateralii, fie ei chiar privilegiați, soțul supraviețuitor primea în plină proprietate o jumătate de moștenire, în lipsă de orice alți succesibili, în afară de Stat.

Codurile moderne sunt mai generoase încă, față de soțul care supraviețuiește. Potrivit Codului elvețian, soțul poate cere, în concurs cu descendenții, fie uzufructul unei jumătăți, fie sfertul în plină proprietate a moștenirii; în concurs cu părinții defunctului sau posteritatea acestora, el are dreptul la un sfert în proprietate și la 3/4 în uzufruct; în concurs cu bunicii și cu posteritatea lor, el primește jumătate în proprietate și o jumătate în uzufruct; în lipsă de bunici sau de posteritatea acestora, întreaga moștenire se cuvine soțului rămas în viață.

Noul Cod civil italian dispune că soțul supraviețuitor va avea o jumătate din moștenire în uzufruct, dacă un singur copil legitim vine la succesiune, chiar dacă sunt și copii naturali, și 1/3 în uzufruct dacă sunt mai mulți copii legitimi. El primește în plină proprietate 1/3 dacă vine în concurs cu copiii naturali; 1/2 dacă vine în concurs cu ascendenții sau colateralii privilegiați; 3/4 dacă vine la moștenire cu alte rude până la gradul al IV-lea inclusiv și întreaga moștenire în celelalte cazuri.

Codul civil german acordă soțului rămas în viață 1/4 din moștenire, în plină proprietate în concurs cu descendenții; 1/2 în concurs cu moștenitorii din cl. II și bunicii; iar în lipsă de asemenea moștenitori, toată succesiunea.

În toate aceste trei coduri, soțul supraviețuitor are calitatea de moștenitor rezervatar.

Acest curent legislativ favorabil drepturilor succesorale ale soțului supraviețuitor se justifică cu ușurință.

În măsura în care vocația la succesiunea ab intestant se întemeiază pe afecțiunea prezumată a defunctului, trebuie să semnalăm, după cum spuneau Les assises de Jérusalem încă din veacul al XIII-lea, c㠓 Nimeni nu este moștenitorul atât de drept al mortului ca soția sa“, iar această afirmație este deopotrivă valabilă și cât privește soțul defunctei. Legea firii, deasupra legilor omenești, voiește ca omul să-și împartă afecțiunea, în primul rând, între copiii care au primit viață de la dânsul și tovarășul cu care a împărțit puținele bucurii și multele necazuri ale existenței. Din acest punct de vedere, soțul supraviețuitor, alături de descendenți, trebuie să treacă înaintea celorlalți succesibili.

Mai mult, averea fiecăruia dintre soți este de obicei rodul muncii amândurora și chiar dacă averea defunctului se datorează numai muncii sale, el n-ar fi putut să o agonisească, sau să o păstreze, fără spiritul de economie al celuilalt. Într-un sistem legislativ ca al nostru, în care regimul matrimonial, fie el legal sau convențional, este aproape întotdeauna întemeiat pe separațiunea de interese, singurul mijloc tehnic de a trage din această situație urmările de drept cerute de echitate este să se acorde un drept de moștenire soțului în viață, cu titlu de rezervatar.

Aceste considerațiuni, precum și exemplele produse de dreptul comparat, au condus pe legiuitorul nostru să purceadă la reforma înfăptuită prin legea nr. 319 din 10 iunie 1944, care reproduce în general sistemul consfințit de Codul civil român unificat din Septembrie 1940, elaborat de Consiliul Legislativ.

Bibliografie

–         Mihail Eliescu “Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul R.S.R.”, Editura Academiei R.S.R., 1966.

–         Contra; C. Hamangiu “Tratat de drept Civil român”, Editura Națională, București, 1928.

–         M.G.Marinescu “Curs de drept civil”, Universitatea București, 1945.

–         Henry et leon et Jean Mazzaud, Leçon de droit civil, Edition Manchestein, Paris, 1971, vol.II.

–         I.Filipescu “Tratat de dreptul familiei”, Editura All, București, 1993.

–         E.Safta-Romano “Dreptul la moștenire în România- Doctrina și jurisprudența”, vol.I, Editura Graphix, Iași, 1995.

–         R.Petrescu; V.Scherer; Gh.Nichita “Probleme teoretice și practice de drept civil”, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1987.

–         Raul Petrescu “Drept succesoral: Moștenirea. Devoluția și împarțeala”, Editura Oscar Print, București, 1996.

–         D.Chiric㠓Drept civil: Succesiuni”, Editura Lumina Lex, București, 1966.

–         L.Stănciulescu “Drept civil. Dreptul de moștenire”, Editura Atlax Lex, București, 1966.

–         Fr.Deak “Tratat de drept succesoral”, Editura Actami, București, 1999.

–         C.Toader; L.Stănciulescu; R.Popescu; V.Stoica “Moștenirea testamentară. Transmisiunea și împărțeala moștenirii”, Editura Actami, București, 1944.

–         C.Stătescu “Drept civil; Contractul de transport; Drept de creație intelectuală; Succesiunile”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967.

–         I.Zinveliu “Dreptul la moștenire în R.S.R.”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975.

–         Tr.Ionașcu; S.Brădeanu “Drepturile reale principale în R.S.R.”, Editura Academiei, București, 1978.

–         M.Costin “Marile instituții ale dreptului civil român”, vol.I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982.

–         Fr.Deak “Contractul de închiriere a locuinței”, Editura Actami, București, 1997.

–         I.Tuc㠓Legea locului locuinței nr.114/1996, temei al legislației locative”, Editura All, București, 1997.

–         Elena Boroi; G.Boroi “Corelația între prevederile art.939 din Codul civil și Decretul-Lege nr.319/1944”.

–         C.Hamangiu; I.Rosetti-Bălănescu “Tratat de drept civil român”, vol.III, Editura Națională București, 1988.

–         Fr.Deak (coordonator); Camelia Toader; Liviu Stănciulescu; R.Popescu; V.Stoica “Moștenirea testamentară. Transmiterea și împărțeala moștenirii”, Editura Proarcadia București, 1993.

–         Gheorghe Ghigeanu “Dreptul de moștenire. Rezerva succesorală – Teorie și practică -“, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1998.

–         Curtea de Casație, S.I. nr.596/1943, în complet de divergență publicată în Pandectele Romane, 1944 I.1.2.

–         T.S. s.civ. dec.nr.1861/1982 în R.R.D. nr.11/1983.

–         T.S. s.civ. dec. nr.1047/1981 în C.D./1981 dec.128/1984 în C.D./1984.

–         T.S., dec. civ. nr.1108/1971 în C.D./1971 și T.S. dec. civ. nr.277/1986 (nepublicată).

–         T.S., dec. civ. nr.2510/10.11.1984 (nepublicată).

–         T.S., s.civ. dec. nr.2171/1980 în C.D./1980; dec. nr.161/1981 în C.D./1981.

–         T.S. col. civ. dec. nr.452/1960, în C.D./1960, p.259.

–         C.S.J. s.civ. dec. nr.1526/1990, în culegere C.S.J.1990-1992, p.128-130.

–         Decizia de îndrumare a Plenului T.S. nr.12 din 30.12.1968 în C.D./1968, p.28.

–         T.S. dec. civ. nr.15/04.01/1978 și dec. civ. nr.248 din 3.02.1973 (nepublicate); T.S. dec. civ. nr.718/21.04/1976 și dec. civ. nr.725 din 21.04.1976 (nepublicate).

–         T.S. dec. civ. nr.740/25.02/1972 în C.D./1972, p.184 și T.S., dec. civ. nr.1883/30.11/1960, în C.D./1960, p.242.

–         T.S. dec. civ. nr.2395/24.10/1985 (nepublicată).

–         T.S. dec. civ. nr.1568/06.11/1968 în C.D./1968, p.95 și T.S. dec. civ. nr.226/11.02/1985 (nepublicată).

–         Nota II. Fr.Deak, contra Nota I, Marian Enache, sub. dec. civ. nr.299/8.10.1985 a Trib. Jud. Vaslui în R.R.D. nr.10/1986, p.54.

–         T.S. dec. civ. nr.2219/1971 în R.R.D. nr.8/1972, p.160.

–         T.S. dec. civ. nr.2213/1979 în C.D./1979, p.121.

–         Plenul T.S. dec. de îndrumare nr.12/1968, în C.D./1968, p.31; T.S., completul de 7 jud. dec. nr.70/1978 în C.D./1978, p.161-164.

–         T.S. s.civ. dec. nr.154/1972, în C.D./1972, p.179; dec. nr.2193/1979 în C.D./1979, p.131.

–         T.S. s.civ. dec. nr.1349 din 25 iunie 1983 în C.D./1983, p.21-22, dec. nr.1349/1983.

–         Trib.Capitlei, col.II civ. dec. nr.3109 din 1956, în L.P. an III (1957) nr.5, p.607, cu notă de D.Rizeanu.

–         T.S. s.civ. dec. nr.737/1979, în C.D./1979, p.18-20.

–         T.S. s.civ. dec. nr.1078/1980, în C.D./1980, p.94-96.

–         Trib.reg.Craiova , col. civil, dec. nr.3743 din 17 iulie 1957, în L.P. nr.2/1958, p.110 cu note de Preda Savu, E.Pușcariu, Sc.{erbănescu.

–         Trib.reg.Cluj, dec. civ. nr.847 din 14 februarie 1957, în J.N. nr.5/1957, p.942 cu notă aprobativă de C.Linzmayer.

–         Trib.pop., raion Odorhei, sentința nr.43 citată în decizia col. civ. al T.S. nr.120 din 7 februarie 1957.

–         T.S. col. civ. dec. nr.1054 ddin 25 mai 1955, în C.D. vol.I, p.183 “Legea nr.319/1944 n-a abrogat nici expres nici implicit art.939, C.civ.”; nr.1238 din 4 iunie 1955, idem. p.185; nr.170 din 7 februarie 1957; în același sens, decretul nr.25 din 8 ianuarie 1958 în J.N. nr.4/1958, p.746.

–         T.S. s.civ. dec. nr.15 din 4 ianuarie 1972, în C.D./1972, p.176-177.

–         T.S. col. civ. dec. nr.1485 din 31 decembrie 1966, în C.D./1966, p.158 (citată de R.Petrescu, V.Scherer, Gh.Nichita op. cit. p.153, nota59).

–         T.S. dec. civ. nr.721 din 16.02.1974 (nepublicată) citată de R.Petrescu, V.Scherer, Gh.Nichita.

=== ll ===

Importanța cunoașterii problemei succesiunii

Prin moștenire sau prin succesiune se ințelege transmisiunea patrimoniului unei persoane decedate la una sau mai multe persoane în viață.

Bunurile succesorale se transmit moștenitorilor fie în temeiul legilor fie pe baza voinței celui care lasă moștenirea exprimată prin testament.

În consecință și în conformitate cu art. 650 C. civ., moștenirea este legală și testamentară.

Prezentarea aspectelor teoretice și practice pe care le implică instituția moștenirii (succesiunii) impune cercetarea următoarelor probleme :

Considerații generale referitoare la moștenire (noțiune și caractere juridice) ;

Condițiile generale ale dreptului la moștenire ;

Rezerva succesorială ;

Drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor ;

Interdicția încheierii unor pacte asupra succesiunii viitoare – limită a dreptului de a dispune asupra moștenirii ;

Partajul succesoral ( împărțeala moștenirii ) .

Noțiunea moștenirii și caracterele juridice ale transmisiunii succesorale

a) Noțiunea moștenirii și felurile ei

Prin moștenire sau succesiune se înțelege transmisiunea patrimoniului unei persoane decedate la una sau mai multe persoane în viață.1Persoana decedată, a cărei patrimoniu se transmite prin succesiune, se numește „de cujus”, prescurtare a expresiei romane „is de cujus succesione agitur” (cel despre a cărui moștenire este vorba). Persoanele care dobândesc integral sau parțial patrimoniul celui care a lăsat moștenirea, sunt denumite generic „succesori” sau „moștenitori”.2

Bunurile succesorale se transmit moștenitorilor, fie în temeiul legii, fie în temeiul voinței celui care lasă moștenirea exprimată prin testament.Astfel prevederile

art. 650 Codul civil arată că „ succesiunea se deferă sau prin lege , sau după voința

_________________________________________________________________________________________________________________________________________

1 Vezi: Mihail Eliescu, „Moștenirea și devaluțiunea eii în dreptul R.S.R.” Edit. Academiei-Buc.1966, p.19; deasemenea Dumitru Macovei, „Drept civil-succesiuni” Edit.Fundației Chemarea,Iași, 1993,p.8”

2 Dumitru Macovei, op. cit, p.5-7

omului, prin testament”.Deci moștenirea este legală și testamentară.

A) Moștenirea este legală când transmisiunea din cauză de moarte (mortis causa) are loc în temeiul legii. Intervine numai atunci când de cujus nu a dispus prin testament ori donațiuni de bunuri viitoare, de bunurile sale în favoarea uneia sau mai multor persoane, ea mai fiind și moștenire ab intest (moștenire fără testament).Persoanele care dobândesc, în temeiul legii, patrimoniul lui de cujus, se mai numesc „moștenitori” sau „erezi”.

B) Moștenirea este testamentară în cazul în care transmisiunea moștenirii are loc pe baza testamentului, care reprezintă manifestarea voinței celui care lasă moștenirea. Cel care dispune de patrimoniul său, prin testament, se numește testator. Așa cum am amintit înainte, persoanele desemnate să moștenească, în temeiul unui testament se numesc legătari. Aceștia pot culege întreaga moștenire – caz în care devin legătari universali, sau bunuri singulare, anume determinate, caz în care se numesc legătari particulari.

Testamentul

Testamentul este un act unilateral de voință al celui care având în vedere eventualitatea decesului (fie că este bolnav, fie că este prevăzător și grijuliu față de celălalt soț sau alte persoane apropiate) stabilește în scris, în formele cerute de lege ce dorește. Testamentul se poate face în fața notarului sau trebuie să fie scris de cel în cauză și semnat, deci se numește olograf.

Testatarulcare face testamentul și are în vedere un anumit bun pentru o anumită persoană, face testamentul numai pentru acel bun, în acest caz actul respectiv va cuprinde dispoziția expresă cu privire la aceasta și persoana va fi moștenitoare daca soții nu au copii, aceștia își pot lăsa testamente reciproce. Este o dovadă de grijă a unuia față de celălalt pentru evitarea unor moștenitori cu care să ajungă la conflicte judiciare.

Testamentul poate fi revocat de cel care l-a întocmit, în mod expres în sensul unei mențiuni pe testamentul anterior sau prin înlocuirea unui alt testament pentru că valabil este cel cu data mai recentă. Este obligatoriu ca testamentul să cuprindă: numele, prenumele, domiciliul, mențiunea că testatorul este sănătos psihic și ce bunuri lasă moștenire.

b) Caracterele juridice ale transmisiuniisuccesorale sunt:

Transmisiunea succesorală este o transmisiune pentru cauză de moarte (mortis causa).Aceasta se produce numai la încetarea din viață a unei persoane fizice, constatată nemijlocit sau declarată judecătorește.

Transmisiunea succesorală este o transmisiune universală.Obiectul ei îl constituie patrimoniul persoanei decedate, adică totalitatea drepturilor și obligațiilor care au valoare economică și care au aparținut defunctului.

Transmisiunea poate privi întreg patrimoniul sau numai o fracțiune din patrimoniul defunctului și nu un bun specific determinat, ca în cazul transmisiunii prin acte juridice între vii. Având ca obiect o universalitate juridică, odată cu activul se transmite și pasivul moștenirii.1

Transmisiunea succesorală este o transmisiune unitară. Patrimoniul este privit ca un tot unitar ceea ce înseamnă că moștenirea are un caracter universal. Întreaga moștenire este guvernată de aceleași norme juridice, fără să se facă distincție după natura și originea bunurilor moștenirii.

Succesiune legală poate coexista odată cu succesiunea testamentară, fără a se putea vorbi de o derogare de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale.

De la caracterul unitar al transmisiunii succesoralese admit și unele excepții și anume:

în cazul drepturilor succesorale ale soțului supraviețuitor, potrivit legii nr. 319/1944, dacă acesta vine la moștenire în concurs cu alți moștenitori decât descendenții, el are un drept special asupra mobilelor, obiectelor aparținând gospodăriei casnice și asupra darurilor de nuntă aflate în patrimoniul soțului care a decedat, fără a suporta concursul celorlalți moștenitori;

în cazul în care patrimoniul defunctului cuprinde și dreptul de autor, transmisiunea succesorală a dreptului de autor este cârmuita de normele stabilite privind drepturile de autor;

în cazul în care cujusul este un cetățean român, având bunuri situate în

străinătate , sau un cetățe an străin având bunuri situate pe teritoriul țării noastre,

____________________________________________________________________

1 Vezi, Curtea Supremă de Justiție, decizia civ. 79/13.01.1994, în Buletinul Jurisprudenței pe anul 1994 (cu privire la cheltuielile de înmormântare).

succesiunea va fi reglementată în ceea ce privește imobilele de legea situării lor, iar în bunurile mobile de legea națională a defunctului, indiferent de locul unde s-ar afla această mișcătoare. În dreptul român, nu constituie o excepție de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale, cazul în care cel care lasă moștenirea a dispus prin testament numai de o parte din bunurile sale, restul urmând să fie diferite în temeiul legii.

Moștenirea testamentară poate coexista cu moștenirea legală .

Transmisiunea succesorală este o transmisiune indivizibilă. Patrimoniul succesoral este considerat un tot indivizibil și în consecință transmisiunea succesorală va fi și ea indivizibilă. Aceasta înseamnă că acceptarea sau renunțarea la moștenire are caracter indivizibil, neputând fi limitată la o parte a moștenirii. Datorită caracterului indivizibil, în cazul în care există mai mulți moștenitori cu vocație la întreaga moștenire, de renunțarea unuia sau a unora dintre ei profită moștenitorii acceptanți, în virtutea dreptului de acrescământ (dreptul de adăugire).

c) Data și locul deschiderii succesiunii

Succesiunea se deschide în clipa morții celui care lasă moștenirea. Persoana care pretinde moștenirea trebuie să dovedească moartea, precum și data morții celui pe care vrea să-l moștenească.1

Dovada morții și a datei acesteia se face, după caz, cu certificatul de deces sau cu hotărârea judecătorească declarativă a morții. Când hotărârea declarativă de moarte a rămas definitivă și irevocabilă cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită în hotărâre ca fiind cea a morții (art. 18 din Decretul nr. 31/1954). Data morții cuprinsă în certificatul de deces sau în hotărârea judecătorească declarativă de moarte face dovada până la proba contrară. Deoarece moartea este un fapt material, cei interesați pot folosi orice mijloc de probă pentru a dovedi adevărata dată a morții (ziua, ora, minutul). În cazul în care mai multe persoane, cu vocație succesorală reciprocă au murit în aceiași împrejurare, dovada clipei morții fiecăruia dintre aceste persoane este dificil de făcut. Dacă nu se poate stabili că una a supraviețuit celeilalte, sunt socotite că au murit deodată ; este situația comorienților, conform art. 21 din

____________________________________________________________________

1 A se vedea: Francisc Deak, Stanciu Carpenaru, ”Drept civil-Contractele speciale, drept de autor, drept de moștenire”,Tipografia Universității, București, 1983, p. 38; de asemenea Dumitru Macovei,op. cit. p. 10-15

Decretul nr. 31/1954. Stabilirea datei deschiderii moștenirii are o importanță practică deosebită. În raport de data deschiderii moștenirii, se stabilesc moștenitorii defunctului, capacitatea lor de a moșteni precum și drepturile ce li se cuvin asupra moștenirii.

Acest moment marchează data până la care retroactivează acceptarea succesiunii sau renunțarea la aceasta.

Când sunt mai mulți moștenitori, se marchează ziua în care începe starea de indiviziune între aceștia și până la care retroactivează efectul declarativ al împărțelii moștenirii. În cazul în care apare un comflict în timp al unor legi succesorale succesive, se determină, în funcție de această dată, legea aplicabilă.

Se va aplica legea în vigoare la data deschiderii moștenirii. În acest sens s-a decis că, legea aplicabilă pentru stabilirea chemării la moștenire este existența la momentul deschiderii moștenirii, chiar dacă cel care lasă moștenirea făcuse un testament după principiile altei legi, ce era în vigoare la data confecționării lui.1

Legislația în vigoare, elaborată după Revoluția din 1989, a abrogat Legea 58/1974 și Legea 59/1974, care stabileau, ca dreptul de proprietate asupra terenurilor se dobândește numai prin moștenire legală (art. 45 – „Terenurile proprietate privată, indiferent de titularul lor sunt și rămân în circuitul civil”).

Ele pot fi dobândite și înstrăinate prin oricare dintre modurile stabilite de legislația civilă, cu respectarea dispozițiilor din prezenta lege (art.47 alin. 2 – „Persoanele ce nu au cetățenie română și domiciliul în România – dobândesc în proprietate terenuri prin moștenire fiind obligate să le înstrăineze în timp de un an de la data dobândirii, sub sancțiunea trecerii în mod gratuit a acestora în proprietatea statului și administrarea ”Agenției pentru Dezvoltare și Amenajare Rurală”).Legea fondului funciar, nr. 18/1991, art.45, art.47 alin. 1-2).

Pentru rezolvarea diferitelor aspecte privind o moștenire nu este suficient să se stabilească data deschiderii ei, ci mai trebuie precizat și locul unde este considerată deschisă. În conformitate cu prevederile art. 13 din Decretul nr.31/1954 „Domiciliul unei persoane fizice este acolo unde își are locuința statornică sau principală”.

____________________________________________________________________

1 Vezi, Dumitru Macovei, op.cit. p. 10-14

Locul deschiderii succesiunii este locul ultimului domiciliu al celui care lasă moștenirea, încât, nu interesează locul unde a decedat cel care lasă moștenirea, ci ultimul său domiciliu.

Stabilirea ultimului domiciliu al defunctului ca loc al deschiderii moștenirii, se justifică prin aceea că în acest loc se vor rezolva mai ușor problemele puse de deschiderea moștenirii, deoarece aici pot fi obținute informații cu privire la moștenitori și bunurile defunctului. În caz de litigiu, dovada ultimului domiciliu al lui de cujus – fiind vorba de stabilirea unui fapt material se va putea face prin orice mijloc de probă admis de lege.

În cazul în care cel care lasă moștenirea nu avea domiciliul în țară, locul deschiderii moștenirii este locul din țară unde se află bunurile de mai mare importanță ale defunctului (art.1 din Decretul nr. 40/1953, pentru procedura succesorală notarială).În cazul în care domiciliul celui care lasă moștenirea nu este cunoscut întrucât a fost nomad, locul deschiderii succesiunii este locul unde se află bunurile de importanță mai mare ale moștenirii.1

Stabilirea locului deschiderii succesiunii prezintă importanță practică pentru determinarea organelor competente să rezolve diversele probleme pe care le ridică moștenirea, fie că sunt necontencioase, fie că sunt contencioase. Procedura succesorală notarială este de competența Notarului public de la Biroul Notarial, în raza căruia cel care lasă moștenirea a avut ultimul domiciliu.

Prin stabilirea locului deschiderii moștenirii se determină și instanța judecătorească competentă să rezolve litigiile privind moștenirea. În principiu, litigiile privind moștenirea se rezolvă de către instanța judecătorească de la ultimul domiciliu al celui care lasă moștenirea.

Conform art. 14 din Codul de Procedură Civilă (modificat prin Legea 18/1991), sunt de competența instanței celui din urmă domiciliu al celui care lasă moștenirea :

cererile privind validitatea sau executarea dispozițiilor testamentare ;

1 Pentru această opinie vezi Mihail Eliescu, op.cit. p. 56

cererile privitoare la moștenire, precum și cele referitoare la pretențiile pe care moștenitorii le-ar avea împotriva altuia ;

cererile legatarilor sau ale creditorilor celui care lasă moștenirea împotriva vreunuia din moștenitori sau împotriva executorului testamentar.

Nu sunt de competența instanței de judecată de la locul deschiderii succesiunii:

cererile privitoare la bunurile mișcătoare cuprinse în succesiune (acțiuni reale imobiliare), ce se vor soluționa de către instanța locului unde este situat imobilul ;

cererile făcute de moștenitori sau împotriva acestora, după efectuarea împărțelii moștenirii, vor fi soluționate de instanța domiciliului pârâtului, potrivit legii generale în materie de competență teritorială conținută în art. 5 din Codul de Procedură Civilă.

2. Condițiile generale ale dreptului la moștenire

a) Moștenirea și importanța ei în viața și activitatea oamenilor

Persoana decedată despre a cărei moștenire este vorba, se numește autor, defunct sau de cujus; abreviere din formula dreptului roman „is de cujus succesioni is (rebus) agitur” (cel despre a cărui moștenire/bunuri este vorba).

Persoanele care dobândesc patrimoniul defunctului se numesc moștenitori sau succesori, iar codul civil în mod frecvent, utilizează și termenul de eredere, erezi și coerezi.

În cadrul dreptului de moștenire, noțiunea de moștenire sau succesiune (uneori ereditate) se întrebuințează nu numai în sensul de transmitere a patrimoniului unei persoane fizice către una sau mai multe persoane în ființă, dar și pentru desemnarea a însuși patrimoniului transmis din cauză de moarte, deci în sens de masă succesorală.

Masa succesorală trebuie să fie stabilită fără adăugirile și înbunătățirile aduse de moștenitori bunurilor rămase de la defunct, eventualele modificări ulterioare neavând nicio influență. Tot astfel, despăgubirile acordate sau pretinse pentru moartea prin accident a unei persoane nu fac parte din masa succesorală lăsată, persoanele despăgubite putând valorifica dreptul la despăgubire potrivit regulilor care guvernează răspunderea civilă delictuală, inclusiv competența teritorială a instanțelor judecătorești.

În literatura de specialitate, în locul noțiunii de moștenire legală, uneori se folosește, din dreptul roman, noțiunea de moștenire sau succesiune ab intestat.1

Folosind această noțiune, care are avantajul de a preciza că regulile devoluțiunii legale se aplică întocmai în cazul persoanei decedate fără testament (ab intesto mori), trebuie totuși să avem în vedere că folosirea ei este pur convențională, fără semnificația din dreptul roman, în acest din urmă caz, ea fiind defapt improprie în dreptul nostru. Deci, în lipsa unui act de ultimă voință (testament), moștenirea se va împărți în conformitate cu legea, rudelor de sânge din cele patru clase de moștenitori și soțului supraviețuitor, persoane denumite moștenitori legali sau erezi.

În dreptul nostru moștenirea legală este regula, ea putând fi însă înlăturată – în tot sau în parte – prin testament lăsat de cujus. Deci, succesiunea este testamentară, când defunctul, prin acte de ultimă voință cuprinse intr-un testament, dispune de patrimoniul său, pentru momentul când nu va mai fi în viață.

Prin testament nu se pot institui moștenitori, ci numai legatari, care însă pot dobândi bunurile succesorale nu numai cu titlu particular, dar și cu vocație universală sau cu titlu universal, asemănător moștenitorilor legali, ceea ce justifică denumirea lor de moștenitori (testamentari).

Persoana chemată la o succesiune (legală sau testamentară), atât timp cât nu și-a exercitat dreptul de obțiune, se numește succesibil.

În legătură cu cele două feluri ale moșteniri prevăzute în art. 650 trebuie precizat că ele nu se exclud reciproc, ci, dimpotrivă, moștenirea legală poate coexista cu cea testamentară.

Succesiunea poate fi convențională în cazul donației de bunuri viitoare, care are ca obiect o moștenire, o fracțiune de moștenire sau bunuri succesorale singulare.

Dreptul la moștenire este reglementat în codul civil, Cartea a III-a privind diferite moduri prin care se dobândește proprietatea, în Titlul I, „Despre succesiuni” (art. 650-799) și Titlul II, „Despre donațiuni între vii și despre testamente” (art. 800-941), precum și în alte acte normative speciale.

1 Vezi, Dumitru Macovei, Drept civil, Succesiuni, Edit. Fundației „Chemarea” Iași, 1993, pag. 5-32

Prin deschiderea succesiunii se înțelege consecința juridică principală a morții unei persoane fizice, constând în încetarea calității de subiect de drept a persoanei decedate și marcând momentul transmiterii, de drept, a patrimoniului său către moștenitorii legali și testamentari, și, implicit, momentul în care încep să se aplice majoritatea dispozițiilor legale cu privire la moștenire și la drepturile și obligațiile moștenitorilor.

Faptul juridic care determină apariția dreptului de moștenire îl constituie moartea naturală (art. 651 din Cod civil).

b) Condițiile generale ale dreptului la moștenire

Sub titlul „Despre calitățile cerute pentru a succede”, C.civ. (art. 654-658) prevede două condiții pe care trebuie să le întrunească o persoană pentru a putea moșteni.

La aceste două condiții în literatura juridică se adaugă o a treia condiție, și anume, vocația la moștenire.

Nedemnitatea succesorală, în sistemul codului civil, art. 655-658, este specifică numai moștenirii legale și deci nu constituie o condiție generală a dreptului la moștenire.

Moștenirea este legală în cazul în care transmiterea moștenirii are loc în temeiul legii la persoanele, în ordinea și în cotele determinate de lege.

Sunt chemate la moștenire, în temeiul legii, rudele defunctului și, alături de ele, soțul supraviețuitor, iar în lipsa lor – dacă defunctul nu a dispus nici prin testament de bunurile moștenirii – statul.

Rudele defunctului cu vocașie succesorală legală general nu sunt chemate toate împreună și deodată la moștenire, legiuitorul instituind o anumită ordine de chemare concretă la moștenire. În acest scop, legea folosește două criterii tehnico-juridice – clasa de moștenitori și gradul de rudenie – cu ajutorul cărora determină vocația concretă de moștenire a rudelor, stabilind trei principii de bază ale devoluțiunii legale :

principiul chemării la moștenire a rudelor în ordinea claselor de moștenitori legali ;

principiul proximității gradului de rudenie între moștenitori din aceeși clasă ;

principiul egalității între rudele din aceeași clasă și de același grad chemate la moștenire .

Reprezentare succesorală este un beneficiu al legii în virtutea căruia un moștenitor legal de un grad mai îndepărtat – numit reprezentant – urcă în gradul, locul și drepturile ascendentului sau – numit reprezentat – care este decedat la deschiderea moștenirii, pentru a culege partea care i s-ar fi cuvenit acestuia din moștenire, dacă s-ar mai fi aflat în viață (art.664 – 668 C.civ.).

Utilitatea reprezentării constă în faptul că, prin efectele pe care le produce, înlătură unele consecințe injuste ale principiului proximității gradului de rudenie și ale principiului egalității între rudele de același grad.

Potrivit art. 665, 666, 672 C. Civ. reprezentarea succesorală este admisă în privința descendenților copiilor defunctului și în privința descendenților din frați și surori.

Rezerva succesorală

Noțiunea de rezervă succesorală și cotitatea disponibilă

Dreptul la succesiune a moștenitorilor legali ar fi foarte fragil și uneori chiar iluzoriu, dacă cel care lasă moștenirea ar fi liber, fără nicio îngrădire, să dispună de bunurile sale.

Consecințele unei asemenea libertăți nelimitate, s-ar face simțită, în cazul actelor cu titlu gratuit privind bunurile moștenirii, deoarece, prin natura lor, aceste acte nu fac să intre, în patrimoniul dispunătorului, o contravaloare a bunurilor ieșite din acest patrimoniu.

Pentru acest motiv, legea protejează pe anumiți erezi legali, în sensul că ei beneficiază de o parte din moștenire – numită rezerva succesorală – asupra căreia, cel care lasă moștenirea, nu poate face acte cu titlu gratuit.

Așadar, în prezența moștenitorilor rezervatari, dreptul celui care lasă moștenirea de a dispune cu titlu gratuit este limitat la partea lui succesorală, care excede rezervei succesorale și care poartă numele de cotitate disponibilă. Rezerva succesorală este sustrasă numai actelor cu titlu gratuit (donații și legate) ale dispunătorului, nu și actelor juridice cu titlu oneros.

În cazul în care există numai moștenitori legali nerezervatari, cel care lasă moștenirea poate dispune de bunurile sale proprii așa cum va dori, prin acte cu titlu oneros sau gratuit.

Rezerva succesorală este acea parte a moștenirii care este sustrasă actelor cu titlu gratuit ale celui care lasă moștenirea, el putând face acte cu titlu oneros.

Cotitatea disponibilă, la rândul ei, este partea de moștenire asupra căreia cel care lasă moștenirea poate dispune liber, atât prin acte cu titlu oneros, cât și prin acte cu titlu gratuit.

Când există moștenitori rezervatari,averea succesorală se divide în două părți :

rezerva

cotitate disponibilă

În acest caz, chiar dacă cel despre a cărui succesiune este vorba, a dispus prin testament de tot avutul său, moștenirea va fi numai în parte testamentară, iar pentru rest legală. Erezii rezervatari vor veni la moștenire, în măsura rezervei, chemați imperativ de lege, iar legatarii, în temeiul voinței de cujus – ului, vor culege legatele lor numai în măsura cotității disponibile.

Caracterele juridice ale rezervei succesorale

Rezerva succesorală este acea parte din moștenire, care în puterea legii, se cuvine unui moștenitor legal și de care, cel care lasă averea succesorală, nu poate dispune prin acte cu titlu gratuit.1

Din această definiție rezultă în primul rând că rezerva succesorală este o parte a moștenirii, potrivit legii, ea constituie o parte a moștenirii pe care legea o deferă erezilor rezervatari, împotriva voinței libere a celui care lasă moștenirea.

Trebuie remarcat că rezerva succesorală nu este o parte a moștenirii efective pe care o lasă de cujus, ci o parte din moștenirea pe care el ar fi lăsat-o dacă nu ar fi făcut liberalități (donații și legate).

1 Francisc Deak și Stanciu Carpenaru, op. Cit.,p. 466

Deși rezerva este o parte a moștenirii, totuși dreptul la rezervă este un drept pripriu, născut la data deschiderii succesiunii – în persoana moștenitorilor rezervatari – iar nu un drept dobândit de la de cujus pe cale succesorală.

Întrucât rezerva succesorală este o parte a moștenirii, înseamnă că :

rezerva succesorală poate fi pretinsă numai de moștenitorii care au vocație și care vin efectiv la moștenire. Deci, cel care a renunțat la moștenire nu poate să ceară partea sa de rezervă;

erezii rezervatari nu pot face acte de acceptare sau de renunțare cu privire la rezervă cât timp moștenirea nu s-a deschis. Asemenea acte ar constitui pacte asupra unei moșteniri nedeschise și, deci, ar fi lovite de nulitate;

rezerva este colectivă, globală, adică ea constituie o masă de bunuri pe care legea le atribuie unui grup de moștenitori, excepțional, soțului supraviețuitor i se atribuie rezerva în mod individual;

moștenitorii rezervatari au dreptul la rezervă în natură, adică au dreptul să culeagă bunurile din moștenire; ei sunt proprietari ai acestor bunuri, și nu simpli creditori ai unor valori;

rezerva este indisponibilă. Partea din moștenire care reprezintă rezerva succesorală este lovită de indisponibilitate. Această indisponibilitate este însă relativă și parțială.

Indisponibilitatea rezervei este relativă deoarece dreptul de a dispune al celui care lasă moștenirea este limitat numai în prezența moștenitorilor rezervatari.

Indisponibilitatea rezervei este parțială sub dublu aspect : pe de o parte ea lovește numai o paret a moștenirii rezervă și nu cotitatea disponibilă, iar pe de altă parte, ea primește numai actele cu titlu gratuit nu și cele cu titlu oneros.

Caracterul indisponibil al rezervei impune și interdicția exheredării moștenitorilor rezervatari, cât primește rezerva succesorală. Legiuitorul a prevăzut prin dispoziții imperative ca rezervă succesorală, ca parte a moștenirii, nu poate fi atinsă și trebuie lăsată moștenitorilor rezervatari în deplină proprietate, fără sarcini sau restricții privitoare la devoluțiunea, imparțială sau administrarea bunurilor ce o alcătuiesc.

Caracterul indisponibil al rezervei presupune că sunt interzise dispunătorului orice acte de natură să atingă bunurile ce alcătuiesc această parte din moștenire, cât și orice dispoziții, sarcini, condiții, clauze, care ar leza drepturile moștenitorilor rezervatari.

Moștenitorii rezervatari și întinderea rezervelor

Potrivit diapozițiilor Codului civil și ale Legii nr. 319/1944, au calitatea de moștenitori rezervatari: descendenții, ascendenții privilegiați și soțul supraviețuitor.

Rezerva succesorală a descendenților

Cu privire la rezerva descendenților, art. 841 ne spune : ”Liberalitățile fie făcute prin acte între vii, fie făcute prin testament, nu pot trece peste jumătatea bunurilor dispunătorului, dacă la moartea sa lasă un copil legitim, peste a treia parte, dacă lasă doi copii, peste a patra parte dacă lasă trei sau mai mulți copii.”

Așa cum privește art. 842 prin copii trebuie să înțelegem descendenții de orice grad : copii, nepoți, strănepoți, etc. Nu interesează dacă nepoții vin la moștenire în nume propriusau prin reprezentare. De asemenea, prin cipii, trebuie să înțelegem nu numai pe cei din căsătorie, ci și pe cei din afara căsătoriei și din adopție.

Pentru a stabili cuantumul rezervei descendenților se au în vedere acei descendenți care vin efectiv la moștenire; descendenții nedemni sau renunțători nu se iau în considerație, deoarece ei sunt străini de moștenire.

În legătură cu stabilirea rezervei, în cazul în care, la moștenire vin descendenți de alt grad, decât de gradul I, deosebim două situații :

când descendenții de gradul II, III vin la moștenire prin reprezentare, rezerva se va calcula nu după numărul descendenților care vin la moștenire (pe capete), ci după numărul tulpinilor, descendenții de gradul I; (exemplu: dacă de cujus a lăsat un fiu B și trei nepoți D, E, F, copii ai lui C care este fiul predecedat al lui de cujus, rezerva nu va fi ¾ din moștenire), ci de 2/3 din moștenire (socotind ca tulpini pe C predecedat).

descendenții de gradul II, III, etc. vin în nume propriu în mod firesc încât ar trebui ca rezerva să se calculeze după numărul lor. Dar, un asemenea mod de calcul ar putea să determine pe descendenții de gradul I, să renunțe la moștenire pentru a mări rezerva descendenților de gradul II, III, etc., încât numărul acestora din urmă ar fi mai mare decât numărul descendenților renunțători. De aceea, se consideră și în acest caz, că rezerva descendenților trebuie să se calculeze tot pe tulpini ca și în cazul moștenirii prin reprezentare1 (de exemplu dacă la moștenirea lui de cujus vin în nume propriu, nepoții săi A și B (fii ai lui T) și C și D (fii ai lui P), rezerva lor va fi de 2/3 din moștenire (după numărul tulpinilor P și T). Dacă s-ar calcula după numărul descendenților care vin la moștenire (A, B, C, D) atunci ascendenții lor (P și T), ar fi totdeauna tentați să renunțe la moștenire, creând astfel posibilitatea ca rezerva descendenților să crească la 3/4 din moștenire, față de 2/3 din moștenire cât ar fi cules ei dacă ar fi venit la moștenire.

B) Rezerva succesorală a ascendenților privilegiați

Ascendenții privilegiați, care au dreptul la rezervă, sunt părinții lui de cujus, din căsătorie, din afara căsătoriei și din adopție.

Art. 843 modificat prin Legea nr. 134/1947, prevede că rezerva părinților este de ½ din moștenire dacă vin la moștenire mama și tata și de ¼ din moștenire dacă vine la moștenire un singur părinte.2

C) Rezerva succesorală a soțului supraviețuitor

Prin Legea nr. 319/1944, soțul supraviețuitor a dobândit calitatea de moștenitor rezervatar.

Potrivit cu art. 2 din Lege, rezerva soțului supraviețuitor este de ½ din partea succesorală pe care o culege ca moștenitor legal. Cum partea succesorală a soțului supraviețuitor, depinde de clasa de moștenitor cu care acesta vine în concurs, înseamnă că și cuantumul rezervei va fi variabil, în funcție de clasa de moștenire cu

____________________________________________________________________

1 C. Hamangiu,Rosetti,Bălănescu,Alex. Băicoianu, Tratat de drept civil, Edit. Națională, București, 1928, p.692

2 Francis Deak și Stanciu Cărpenaru, op. cit., p. 468

care vin la moștenire.

Deci, rezerva soțului supraviețuitor va fi :

1/8 din moștenire, dacă vine în concurs cu descendenții de cujusului (partea succesorală este de ¼ din moștenire, deci ½ din ¼ ) rezerva soțului supraviețuitor este aceeași, indiferent de numele descendenților cu care vine în concurs ;

1/6 din moștenire, dacă vine în concurs atât cu ascendenții aceeași, indiferent de numărul ascendenților cu care vine în concurs ;

1/6 din moștenire, dacă vine în concurs atât cu ascendenții privilegiați, cât și colateralii privilegiați (partea succesorală este de 1/3 din moștenire) ;

¼ din moștenire, dacă vine în concurs numai cu ascendenții privilegiați sau numai cu colateralii privilegiați (partea succesorală este numai de ½ din moștenire deci ½ din ½ ) ;

3/8 din moștenire, dacă vine în concurs cu ascendenții ordinari sau colaterali ordinari (partea succesorală este de ¾ din moștenire, deci ½ din ¾ ) ;

½ din moștenire, în lipsa oricăror moștenitori din cele patru clase de moștenitori legali.

Atunci când însă legatul poartă și asupra nudei proprietăți, nu se mai poate vorbi despre executarea unui drept de opinie. Într-o atare situație, rezervatarul uzufructului are la îndemână acțiunea în reducțiune pentru a-și complini rezerva, iar legatarul nudei proprietăți urmează să suporte reducerea dreptului sau în limita cotității disponibile speciale, pentru ca rezervatorul uzufructului sa-și realizeze dreptul în deplină proprietate asupra rezervei cu păstrarea dreptului de uzufruct instituit prin legat.1

Rezerva soțului supraviețuitor prezintă unele particularități și anume :

rezerva soțului supraviețuitor este o cotă fixă ( 1/2 ) dintr-o cotă variabilă (partea succesorală la care are dreptul ca moștenitor, în raport de clasă de moștenitori cu care vine în concurs la moștenire).

rezerva soțului supraviețuitor, nu este o fracțiune calculată direct asupra

____________________________________________________________________

1 Trib. Mun. București, S. III civ; dec.847/1992 din Culegerea de practică judiciară civilă pe 1992.(Note de Ioan Mihuță)

moștenirii ca în cazul rezervei descendenților și ascendenților privilegiați, ci o fracțiune calculată din parte ce i se cuvine ca moștenitori legali .

rezerva soțului supraviețuitor i se atribuie individului; ea se calculează distinct, față de rezerva celorlalți moștenitori rezervatari cu care ar veni în concurs.

Potrivit legii, soțul supraviețuitor are un drept la o parte din averea succesorală în concurs cu toate clasele de moștenitori, un drept special asupra bunurilor aparținând gospodăriei casnice și darurilor de nuntă, precum și un drept de abitație.

Soțul supraviețuitor are un drept la rezervă numai pentru partea de moștenire la care este îndreptățit deci, acesta nu are un drept la rezervă pentru bunurile aparținând gospodăriilor casnice ori darurilor de nuntă. Soțul supraviețuitor poate fi înlăturat de la aceste bunuri prin acte cu titlu gratuit ale soțului care lasă moștenirea, cu condiția de a nu i se încălca rezerva succesorală la care are dreptul .