Uniunea Europena

Planul lucrarii

Capitolul I: Premisele crearii Uniunii Europene

Situatia Europei intre cele doua razboaie mondiale

Europa postbelica

Capitolul II: Istoricul Comunitatilor Europene

Crearea celor trei Comunitati Europene

Evolutia Comunitatilor Europene

Actul Unic European

Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Amsterdam

Capitolul III: Originalitatea Uniunii Europene

Misiunile și mijloacele Comunitatilor Europene

Modelul european de integrare

Etapele integrarii

Capitolul IV: Perspectivele Uniunii Europene

Dinamica și viitorul integrarii europene

Vocatia federala a Europei

Tratatul de la Nisa

Charta europeana a drepturilor fundamentale

Capitolul IV: Concluzii :

Finalitatea constructiei comunitare

Spre un multiculturalism european

Scurta sinteza

=== Uniunea Europena ===

CAPITOLUL I:

Premisele creării Comunităților Europene

Secțiunea I: Europa în perioada interbelică

Primele indicii concrete ale dorinței de a crea o Europă unică au apărut între cele două războaie mondiale. Imediat după primul război mondial întreaga Europă zăcea în ruine, bilanțul fiind tragic: aproape 10 milioane de morți.

În timpul primului conflict mondial a avut loc și “revoluția din octombrie” din Rusia. În scopul menținerii păcii popoarelor au fost împ…. Tratatul de la Versailles a marcat sfârșitul primului război mondial.

Pentru prima dată Statele Unite ale Americii s-au implicat în mod decisiv în soluționarea problemelor existente pe plan european.

Liga Națiunilor a fost creată pentru soluționarea amiabilă a eventualelor conflicte ce ar putea apărea în viitor.

Astfel, ca urmare a declinului politic al Europei problema organizării ei începe să fie limpede percepută. Deja apare opoziția între două concepții diferite despre construirea Europei:

O simplă cooperare care să menajeze suveranitățile statale existente.

O depășire a suveranității printr-un proces de unificare, de integrare a Europei, cum se va spune mai târziu.

1. Manifestul Pan Europa al contelui Kalergi

Pentru prima dată proiectul unei Europe unite a dobândit contur precis grație acțiunii diplomatului (contele) COUDENHOVE – KALERGI susținător al celei de-a doua concepții asupra Europei – în mod deschis federalistă.

Astfel în 1922 contele Kalergi a publicat la Viena manifestul “PAN EUROPA” în care afirma: “Problema Europei se reduce la două cuvinte: unificare sau prăbușire”. În 1926 el reunește la Viena Congresul constitutiv al Uniunii Pan Europene la care iau parte 2000 persoane.

Această mișcare s-a inspirat din modelul federal oferit de Statele Unite ale Americii.

2. Europa Communis

Mai puțin cunoscut, danezul Heerfordt a publicat în 1924 un eseu intitulat “Europa communis” care conținea o critică acerbă a Societății Națiunilor a cărei slăbiciune indică deja că aceasta interzice realmente recursul la război, dar și o analiză detaliată a ceea ce ar putea fi instituțiile unei Europe Communis, viitorul stat federal european.

Heerfordt a prevăzut în proiectul său o adunare interparlamentară, un director al șefilor de stat dispunând de un drept de veto și un minister federal responsabil în fața Adunării, un regim special pentru Agricultură și o perioadă de tranziție înainte de realizarea unei uniuni vamale.

3. Ideile federaliste ale lui Aristide Briand

Mai răsunătoare a fost inițiativa lui Aristide Briand, ministrul francez de externe în anii 1929-1930. În septembrie 1929, Briand a rostit în fața celei de-a zecea sesiuni a Adunării Societății Națiunilor un discurs care deși a avut un mare impact asupra opiniei publice europene, era totuși destul de echivoc: “Ideea europeană care a obsedat imaginația filozofilor și poeților a progresat în spirite. Cred că între popoarele care sunt grupate geografic așa cum sunt popoarele Europei trebuie să existe un liant federal”.

Așadar Briand, cu toate că este un partizan al noțiunii de federalism precizează de îndată că “liantul federal nu va trebui să atingă suveranitatea nici uneia dintre națiunile care ar putea face parte din această asociație”.

4. Memorandum-ul privind Uniunea Federală Europeană

Echivocul existent în discursul lui Aristide Briand nu a fost înlăturat nici în memorandum-ul mai detaliat privind Uniunea Federală Europeană, redactat de secretarul general din ministerul afacerilor externe francez Alexis Lejer, și prezentat Adunării Societății Națiunior pe 1.05.1930. Nu se poate nega că ideea unui federalism european, chiar lipsit de orice consecință pe plan practic a ridicat foarte multe obiecții în plan guvernamental.

Dintre membrii Societății Națiunilor doar Iugoslavia își manifestă adeziunea față de proiect. De pe o poziție conservatoare, Anglia s-a limitat doar la a reaminti legăturile sale speciale cu Commonwealth-ul.

În Germania alegerile din 09.1930 au constituit primele succese ale Partidului Național Socialist al lui Hitler, deci pe plan european se relevă încă o dată existența unor divizări și imposibilitatea conștientizării necesității de organizare a Europei.

Deci, regimurile dictatoriale și naționaliste care s-au instalat în Germania și Italia au fost total opuse acestui proiect care a eșuat. Începând cu această peioadă cuvinte precum comunitate și piață unică sunt utilizate în discusuri; colaborarea franco-germană care astăzi este o constantă a problematicii europene era considerată ca o condiție prealabilă a unificării europene.

Din nefericire, criza economică din 1929 și instaurarea unor regimuri naționaliste în Italia și Germania au distrus în fașă toate proiectele de constituire a unei Europe unite. A trebuit așteptat sfârșitul celui de-al doilea război modial pentru a asista la reapariția acestor proiecte stimulată de dorința ardentă de a garanta pacea în Europa (trebuia dată o consistență cuvintelor de ordine “niciodată să nu mai fie război”).

Procesul de criză a Uniunii Europene nu a început, deci, cu adevărat, decât după al doilea război mondial. El prezintă multiple etape, dintre care unele negative.

Secțiunea II: Situația post belică a Europei

1. Memorandumul asupra Statelor Unite ale Europei

Încă din anii de război ideile federaliste s-au răspândit în marea parte a mișcărilor de rezistență naționale. Guvernele țărilor ocupate, refugiate la Londra s-au preocupat de organizarea viitoare, politică și economică a continentului care urma să permită reconcilierea popoarelor și reconstruire economiilor.

Însă unicul proiect care s-a materializat a fost crearea Benelux-ului (1944). În octombrie 1942 într-o nouă Anglie devenită pol al Europei libere W. CHURCHILL i-a adresat lui Anthony Eden un memorandum asupra Statelor Unite ale Europei.

Odată reinstaurată pacea după al doilea război mondial W. Churchill revine asupra acestei idei cu prilejul conferinței care a avut loc la data de 19.09.1946 la Universitatea din Zurich.

În această conferință W. Churchill a preconizat crearea Statelor Unite ale Europei cu dorința de a “reconstitui familia europeană și de a-i oferi o structură care să-i permită să trăiască și să se dezvolte în pace, în securitate și libertate”.

Dar chiar prin rostirea acestei cuvântări se confirmă deja schisma dintre marii învingători precum și divizarea lumii pe care aceasta o va provoca: din “familia europeană” menționată de W. Churchill vor face parte numai popoarele din vestul continentului, marile regăsiri ale “familiei europene” având loc abia 45 ani mai târziu la momentul căderii Zidului Berlinului, moment care a marcat prăbușirea sistemului comunist.

2. Congresul Europei – Haga 1948 și constituirea Consiliului Europei

Acest apel al lui Winston Churchill a relansat acțiunea mișcărilor federaliste latente care în anii 1946-1947 s-au multiplicat. De aici, o primă sarcină care s-a impus a fost unificarea lor. Astfel s-a reunit un congres la Montreux în august 1947 care a lansat un apel pentru convocarea acestora.

În decembrie 1947 cele mai influente dintre mișcările europene au constituit sub președinția ministrului britanic Duncan Sandyes un comitet internațional de coordonare pentru Europa unită. Acest comitet a convocat de pe 7 până pe 10 mai 1948 la Haga un mare congres al Europei care a reunit 800 personalități din 19 țări.

Prezidat de Winston Churchill, congresul nu a fost decât o tribuna parlamentară, un vast forum pentru dezbateri și nu o conferință a reprezentanților guvernelor abilitați să elaboreze o bază juridică pentru uniune. Nu s-a finalizat, deci, prin formularea unor propuneri clare.

Congresul pe 10 mai 1948 a adoptat un mesaj către europeni: “nici una dintre țările noastre nu poate pretinde, ea singură apărarea serioasă a independenței sale. Nici una dintre țările noastre nu poate rezlova singură problemele pe care le ridică ecomonia modernă. În lipsa unei uniuni liber consimțite, anarhia noastră de acum ne va expune mâine unei uniuni forțate, fie prin intervenția unui imperiu din exterior, fie prin uzurparea unui partid, din interior.”

În rezoluția sa politică finală, congresul a cerut alegerea de către parlamentele naționale a unei Adunări parlamentare europene. Această propunere a fost transmisă în august 1948 de guvernul francez statelor membre ale Uniunii occidentale creată prin tratatul de la Bruxelles.

Astfel, o inițiativă privată avea să ducă la crearea unei organizații internaționale de drept internațional public. Cu toate acestea, două teze s-au confruntat în sânul Comitetului permanent pentru studiul și dezvoltarea federației europene, consituit de cele cinci state ale tratatului de la Bruxelles: britanicii nu agreau ideea reapariției concepției federaliste care să dea unei asemenea

adunări puteri largi, ci dorea o organizație foarte apropiată de modelul tradițional al cooperării interguvernamentale, o adunare strict dependentă de guverne, întrucât membrii săi urmau să fie aleși și mandatați de executive.

După teza franco-belgiană, noile instituții trebuiau să exprime direct opinia publică europeană evidențiindu-se astfel o concepție net federalistă. Adunarea trebuia să aibă un veritabil caracter parlamentar și să fie dotată cu o competență întinsă.

Compromisul realizat între cele două opinii s-a materializat prin tratatul consitutiv al Consiliului Europei, semnat la Londra pe 5 mai 1949. Cei cinci au invitat Italia, Danemarca, Norvegia, Suedia și Iralnda să li se alăture.

Tratatul a intrat în vigoare pe 5 mai 1949 și a creat o adunare internațioanală cu caracter parlamentar dar pur consultativă și ținută sub control de un comitet interguvernamental de tip clasic.

Organizația dispune de un larg domeniu de intervenție, dar mijloacele sale de acțiune efectivă sunt foarte limitate: articolul unu precizează “scopul Consiliului Europei este realizarea unei uniuni mai strânse între membrii săi”. Nici un sector nu este exclus din competența sa în afara problemelor relative la apărarea națională.

Consiliul ar fi putut servi drept punct de plecare pentru crearea unei uniuni a Europei. Dar nu a fost astfel întrucât Consiliul rămâne un cadru de discuții și de redactare a convențiilor (în special al convenției europene a protecției drepturilor omului și libertăților fundamentale, semnată la Roma în 1950).

El contribuie la cooperarea dintre statele europene pe o bază geografică mult mai largă decât cea a uniunii. Nimeni nu îl consideră ca prefigurând chiar de departe o uniune a Europei, mijloacele sale fiind mult prea slabe: articolul unu alineatul b “examinarea problemelor, încheierea de acorduri, adoptarea unei acțiuni comune”.

România s-a alăturat statelor membre ale Consiliului Europei, iar prin legea numărul 64 – 1993 a aderat la statutul acestei organizații internaționale care în prezent numără 41 de state. Ultimul stat care a aderat la Consiliul Europei este Georgia pe 27 aprilie 1999.

3. Planul Marshall și O.E.C.E.

Din partea Statelor Unite ale Americii a venit impulsul decisiv pentru realizarea primei forme de organizare europeană, care a fost economică. Dorința era de a face să renască economiile devastate de distrugerile celui de-al doilea război modial, în periada imediat următoare

acestuia nevoile Europei fiind mult mai mari decât capacitatea sa de a plăti.

Piața europeană a rămas fără monedă convertibilă. Chiar dacă țările europene au multiplicat acordurile comerciale bilaterale, acestea au rămas de nivel foarte limitat în raport cu nevoile existente în timp ce deficitele au epuizat rezervele în aur și dolari.

Pe 5 iunie 1947 într-un discurs ținut la universitatea Harvard, secretarul de stat american, generalul Marshall a propus statelor europene prelungirea și creșterea considerabilă a ajutorului economic nord-american care de la sfârșitul războiului îmbrăcase forme multiple.

Însă Statele Unite au pus o condiție pentru această ofertă: statele trebuiau să participe la o instituție însărcinată cu gestiunea colectivă a ajutorului acordat și să elaboreze un program de reconstrucție europeană.

În discursul său, generalul Marshall arăta că: “nu ar fi nici corect, nici util ca guvernul Statelor Unite să procedeze la stabilirea unilaterală a unui program destinat repunerii pe picioare a economiei europene. Aceasta este treaba europenilor”.

Pe 12 iulie 1947 a avut loc la Paris o conferință de cooperare economică europeană al cărei principal obiectiv era întocmirea bilanțului nevoilor economice comune.

Pe 16 aprilie 1948 s-a semnat convenția instituind O.E.C.E. la care au aderat 16 state. U.R.S.S. a privit în mod defavorabil constituirea O.E.C.E., impunând statelor din Europa centrală și răsăriteană să respingă oferta americană (în special Cehoslovaciei care acceptase propunerea generalului Marshall).

În afara repartizării ajutorului american, această organizație a avut drept obicetive și coordonare politicilor economice naționale, statele membre abandonând treptat condiția de asistență din partea Statelor Unite.

S-a mai avut în vedere punerea la punct a unui sistem multilateral de plăți (mecanism multilateral de compensație făcut să țină locul convertibilității monedelor), liberalizarea schimburilor, în special prin stabilirea așa-numitelor coduri de liberalizare și prin suprimarea restricțiilor cantitative.

Peste doisprezece ani, convenția din 14 decembrie 1960 a înlocuit O.E.C.E. cu O.C.D.E., ca urmare a redresării economiei statelor europene: intrarea Statelor Unite a consacrat constituirea comunității statelor industrializate.

4. Cooperări privind aparatele militare

A.U.E.O.

Pe 4 martie 1947, unei eventuale amenințări germane îi răspunde tratatul de alianță și asistență mutuală semnat de ministrul francez și cel britanic de externe Georges Bidault și Ernest Bevin în orașul Dunkerque care evoca orele dificile ale anului 1940: nici o alianță formală nu lega până în acel moment cele două puteri.

Dar tensiunea internțională care creștea și ale cărei semne se multiplicau: refuzul sovetic de a participa la planul Marshall, crearea Kominformului în septembrie 1947, eșecul în noiembrie – decembrie 1947 a conferinței de la Londra care îi reunea pe cei “patru mari” în vederea reglării chestiunii germane și austriece – dă de gândit că “dușmanul virtual nu este definitiv învins în urma ultimului conflict”.

În februarie 1948, Franța și Marea Britanie au invitat cele trei state ale Benelux să participe la sistemul de garanție mutuală consituit la Dunkerque. Un nou tratat al Uniunii occidentale s-a semnat astfel la Bruxelles pe 17 martie 1948: el cuprinde un angajament de asistență automată împotriva oricărei agresiuni, chiar dacă Germania este încă expres vizată; el organizează o rețea de relații nu numai militare dar și politice, economice, culturale.

Instanțele militare ale alianței sunt instaurate încă din timpul păcii simbolizate prin instalarea unui Stat major interaliat la Fontainebleau.

B.N.A.T.O.

Organizația care a rezultat din tratatul de la Bruxelles o evoca deja pe cea a Tratatului Atlanticului de Nord: consiliul consultativ compus din miniștrii de externe își schimba sediul alternativ în capitalele statelor membre.

În intervalul dintre sesiuni era dublat de o comisie permanentă instalată la Londra, compusă din ambasadorii în Marea Britanie a statelor părții și un reprezentant al Foreign Office. De asemenea era insituit un comitet al miniștrilor apărării asistat de diverse comitete specializate precum și forțe militare comune cu un comandament comun prezidat de mareșalul Montgomery .

În februarie 1948 are loc lovitura de stat de la Praga și în iunie 1948 s-a consacrat separarea cauzată de “zidul Berlinului”. Astfel senatul Satelor Unite, renunțând la veleitățile sale de izolaționism a autorizat prin rezoluția Vandenberg, guvernul de la Washington să deschidă negocierile în vederea întăririi sistemului de securitate europeană.

Tratatul Atlanticului de Nord s-a semnat la Washington pe 4 aprilie 1949 de către cele cinci state ale Tratatului de la Bruxelles la care s-au adăugat Canada, Danemarca, Statele Unite, Islanda, Italia, Norvegia și Portugalia.

Uniunea occidenatală a devenit astfel golită de substanță, organele sale militare fiind absorbite de comitetele permanente atlantice. Ea va supraviețui totuși cu sistemul său de securitate automată până la profunda sa reînoire din octombrie 1954.

Ca urmare a conferințelor de la Londra și de la Paris din octombrie 1954 acordurile semnate la Paris pe 23 octombrie 1954 au pus capăt regimului de ocupație al Germaniei federale și au modificat Tratatul de la Bruxelles prin crearea unei U.E.O. concepută ca o legătură între statele europene și alianța atlantică.

Ele consacră aderarea Germaniei federale si a Italiei la noua organizație. Ca răspuns la acest tratat, U.R.S.S. a creat cu sateliții săi pe 14 mai 1955 Pactul de la Varșovia căruia i s-a pus capăt în 1991.

Așadar aceste organizații internaționale care au precedat și au influențat constituirea comunităților europene se pot clasifica din punct de vedere al domeniilor în care au apărut ca fiind cu vocație

militară – N.A.T.O.

economică –O.C.E.E. transformată apoi în O.C.D.E.

politică – Consiliul Europei.

Toate aceste organizații internaționale erau însă organizații sectoriale cu vocații diferite care nu aveau posibilitatea să asigure concentrarea dezvoltării economice a statelor din vestul Europei.

Ca urmare a necesității găsirii unor noi soluții pentru dezvoltarea economică a acestor state au fost înființate cele trei comunități europene: C.E.C.A., C.E.E. și C.E.E.A. (EURATOM)

CAPITOLUL II:

Istoricul Comunităților Europene

Secțiunea I: Crearea celor trei Comunități Europene

1. Tratatul de la Paris – crearea C.E.C.A.

Eșecul proiectelor globale (prea ambițioase pentru a reuși) de construcție a unei Europe unite, l-au condus pe Jean Monnet la imaginarea unei metode noi de integrare care va fi la originea creării C.E.C.A.si apoi C.E.E. și Euratom pe o bază geografică foarte restrânsă din moment ce viza doar 6 state.

C.E.C.A. a servit pentru început rezolvării unei probleme de primă importanță: necesitatea de a permite reintegrarea Germaniei în Europa și reconstruirea capacității sale economice. Se admitea astfel dispariția barierelor și a controlului ce limitau această reconstrucție (precum Autoritatea internațională a Rhur-ului, creată în aprilie 1949, care controla activitatea siderurgică și carbonieră în această regiune). Această reintegrare era dorită de S.U.A. care estimau că era indispensabilă pentru a compensa extinderea considerabilă a sferei de influență a U.R.S.S.în Europa.

Era, de asemenea dorită de Germania însăși, fiind relevant în acest sens că Robert Schuman a pronunțat celebra sa declarație în ajunul unei reuniuni a „celor trei“ la Londra – în cursul căreia trebuia să fie examinată problema Germaniei – după ce s-a asigurat de acordul cancelarului Adenauer.

Era, astfel, reluată o sugestie formulată de Churchill în discursul său de la Zürich din 19 septembrie 1946 în care chema la crearea „Statelor unite ale Europei“și estima că trebuie creată de urgentă o apropiere între Franța și Germania. Winston Churchill, cu toate acestea își luase precauția de a preciza că Marea Britanie nu are vocația de a deveni un membru activ al acestor State Unite ale Europei.

Filozofia care a tins la crearea C.E.C.A. este perfect rezumată prin celebra declarație Schuman din 9 mai 1950 de la „Salonul Orologiului“ din Quai d‘Orsai“, redactată de Jean Monet și de colaboratorii săi: „ Europa nu se va face dintr-o dată și nici printr-o construcție de ansamblu: ea se va face prin realizări concrete, creând la început o solidaritate de fapt. Unirea națiunilor europene cere ca opoziția seculară dintre Franța și Germania să fie eliminată. Acțiunile întreprinse trebuie să fie rodul colaborării dintre șeful statului francez și șeful statului german.“

Trebuie subliniat rolul lui Jean Monnet datorită căruia s-au făcut primele demersuri în scopul realizării unei noi unitați europene, la vremea respectivă acesta îndeplinind funcția de șef al Organizației Naționale a Planificării din Franța.

Fraza cheie a declarației a constat în propunerea guvernului francez de a plasa ansamblul producței de cărbune și oțel sub o înaltă autoritate comună, într-o organizație deschisă participării celorlalte țări ale Europei.Solidaritatea producției care va fi astfel legată va conduce la ideea că orice război între Franța și Germania devine de neimaginat, dar și material imposibil.

Crearea acestei unități puternice de producție, deschisă tuturor tărilor care vor dori să participe, terminând prin a furniza tuturor țărilor pe care le va aduna, elementele fundamentale ale producției industriale în aceleași condiții, va pune bazele reale ale unificării economice.

Prin punerea în comun a producțiilor de bază și instaurarea unei Înalte Autorități ale cărei decizii vor lega Franța, Germania și țările care vor adera, această propunere realiza primele temeiuri concrete ale unei „federații europene“, indispensabilă prezervării păcii.

Această declarație definește caracterul foarte specializat al C.E.C.A. și demonstrează că statele membre vor delega organului principal al noii organizații (Înalta Autoritate) o capacitate autonomă de decizie și gestiune.

Declarația Schuman pune în evidență, de asemenea, noua metodă reținută pentru favorizarea construcției unei Europe unite: se renunță la proiectele globale și se favorizează realizările concrete care crează solidarități de fapt. C.E.C.A. este prezentată ca prima etapă a federației europene. Astfel, de la început, părinții fondatori ai Europei aveau ca ambiție să facă să prevaleze o concepție federală a Europei.

Propunerea lui Robert Schuman a fost întâmpinată favorabil de americani. Britanicii au fost mai rezervați și au decis pe 2 iunie să nu participe. Pe 3 iunie 6 țări (Franța, Republica Federală Germania, Italia și Benelux) au declarat că aderau la obiectivele declarației Schuman. Conferința interguvernamentală de redactare a tratatului s-a desfășurat de pe 20 iunie 1950 până pe 18 aprilie 1951, dată la care a fost semnată la Paris. După ratificare a intrat în vigoare la 25 iulie 1951. Luxemburg a fost fixat după îndelungi negocieri sediul provizoriu al C.E.C.A.

C.E.C.A. are o structură instituțională inedită:

– un organ independent, Înalta Autoritate – Jean Monnet a fost primul președinte – dotată cu principalele puteri de decizie; a intrat în funcțiune pe 18 august 1952

– un organ interguvernamental, Consiliul special al miniștrilor

– o adunare comună al cărei prim președinte a fost Paul Henri Spaak

– o curte de justiție

Deciziile Înaltei Autorități se impun tuturor și sunt direct aplicabile pe teritoriul statelor membre. Comunitatea este finanțată printr-o „prelevare“ vărsată direct de întreprinderi. Tratatul prevede realizarea unei piețe comune a produselor în limitele impuse. De asemenea, obligă întreprinderile să respecte regulile concurenței.

C.E.C.A. a suferit foarte repede din cauza caracterului său foarte specializat și declinului puterii economice a cărbunelui și oțelului în profitul petrolului. În plus, tratatul C.E.C.A. a fost semnat pentru o durată de 50 ani. C.E.C.A. va dispărea, deci în 2001.

C.E.C.A a reprezentat o formă nouă de structură interstatală și a jucat un rol important din punct de vedere economic – pentru dezvoltarea siderurgiilor și a comerțului intracomunitar- politic pentru că marchează debutul reconcilierii franco-germane și al construcției comunitare și în același timp un rol social întrucât condițiile de muncă s-au ameliorat.

Dar ea trebuie considerată de asemenea ca fiind „laboratorul“ în sânul căruia au fost experimentate anumite principii și mecanisme ale uniunii.

2. Eșecul tentativei de a crea o a doua comunitate „funcțională“: Comunitatea Europeană a Apărării

În iunie 1950, la câteva săptămâni după lansarea planului Schuman, a izbucnit războiul din Coreea. În septembrie 1950, la New York, Consiliul Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) a subliniat, pe fondul climatului de îngrijorare – provocat de ostilitățile din Coreea care au degenerat mai târziu într-un veritabil război – pentru prima dată posibilitatea unei contribuții a Germaniei la apărarea occidentală.

C.E.A. a apărut astfel sub presiunea americanilor care doreau să vadă constituit în Europa Occidentală un bloc puternic, susceptibil de a echilibra forțele sovietice, construirea acestui bloc occidental presupunând reînarmarea Republicii Federale Germania în sânul forțelor N.A.T.O. Cererea americană a fost prezentată în mod explicit de generalul Clay, comandant american în R.F.G., pe 7 mai 1950 și reînnoită de secretarul de stat al apărării pe 12 septembrie.

Rene Pleven, pe atunci șef al guvernului francez a prezentat Consiliului N.A.T.O. proiectul C.E.A. în octombrie 1950 la sugestia lui Jean Monnet. Acest proiect francez a fost realizat de către experții care au elaborat și planul Schuman.

Pe 15 februarie 1951 la invitația guvernului francez, delegațiile celor cinci țări (Franța, R.F.G., Italia, Belgia, Luxemburg) au început să negocieze tratatul. Olanda li s-a alăturat.

Guvernul american, la început ostil proiectului i s-a raliat (prin discursul Eisenhower în iunie 1951), în timp ce Marea Britanie și-a confirmat voința de a rămâne la distanță și U.R.S.S. înainta o violentă campanie împotriva lui. Negocierile, mult mai dificile decât pentru Tratatul C.E.C.A. s-au finalizat pe 27 mai 1952 – data semnării.

Tratatul a fost ratificat de cinci state încă din primăvara 1953. Dar în Franța, modificarea compunerii politice a Adunării Naționale odată cu alegerile din iunie 1951 a transformat ratificarea într-o incertitudine din cauza opoziției violente a două partide – Partidul Comunist și Adunarea Poporului Francez.

Nici un guvern nu a îndrăznit, deci, să prezinte tratatul Parlamentului până la Pierre Mendes-France. Acesta, el însuși foarte rezervat în privința tratatului, a încercat în timpul verii 1954 să obțină din partea celor cinci aprobarea pentru modificarea sa substanțială. Această tentativă, odată eșuată, Mendes–France a sesizat Adunarea Națională asupra problemei ratificării, neangajând responsabilitatea guvernului său asupra acestui punct.

Pe 30 august 1954 Adunarea Națională a refuzat să autorizeze ratificarea. Tratatul trebuia să fie însă ratificat de ansamblul semnatarilor pentru a intra în vigoare. Eșecul său a provocat negocierea rapidă a acordurilor de la Paris (23 octombrie 1954 ) ratificate de Franța la sfârșitul anului, incluzând Marea Britanie. Acestea, în mod paradoxal au realizat ceea ce Franța dezaprobase în 1950 și anume: reînarmarea R.F.G. care a intrat în N.A.T.O. prin ieșirea de sub statutul de ocupație.

C.E.A. avea ca vocație gerarea unei armate europene multinaționale în strânsă legatură cu N.A.T.O. Statele membre ale C.E.A. nu puteau păstra decât forțe limitate la dispoziția lor în scopurile indicate de tratat. Esențialul politicii de apărare era transferat astfel comunității care avea, deci, un caracter supranațional (termenul figura expresis-verbis în tratat ).

C.E.A. relua din punct de vedere instituțional structura C.E.C.A., cu o diferență importantă și anume, organul interguvernamental (Consiliul) deținea puterile de decizie esențiale, organul independent (Comisariatul ) având un rol de gestiune întins.

Proiectul C.E.A. era însoțit de un proiect de Comunitate Politică. Era prevăzut un executiv bicefal, un parlament bicameral și o curte. Proiectul Comunității Politice trebuia să asigure coordonarea politicilor externe ale statelor, realizarea unei piețe comune, fiind prevăzut un mecanism de extindere progresivă a competențelor sale.

Era vorba deci de o nouă tentativă de a crea o comunitate cu competențe largi ce presupunea un abandon de suveranitate în domeniul foarte sensibil al politicii externe și abandonuri ulterioare de suveranitate în alte domenii. Soarta proiectului era legată de C.E.A., deci relansarea unificării se va opera în următorii ani pe un teren strict economic, perspectiva unei Europe politice fiind îndepărtată pentru mult timp.

3. Tratatele de la Roma – Crearea C.E.E. și Euratom

După eșecul C.E.A. în 1954, crearea C.E.E. și Euratom-ului a permis relansarea construcției europene fiind stimulată de dorința de a realiza un mare spațiu economic (la care cele trei țări ale Benelux erau foarte atașate) și de a nu se limita la câteva acțiuni sectoriale de tip C.E.C.A.

Ideea că o Europă unită va fi mai prosperă și mai puternică era încă vie, dar nu primise decât concretizări partiale. La mijlocul anilor 1950, noul context economic a făcut în același timp mai ușoară și mai necesară continuarea integrării economice.

Reconstrucția Europei era terminată, creșterea generală impunând o dezvoltare continuă a fluxurilor comerciale, deci deschiderea frontierelor. Restricțiile cantitative au fost eliminate în mare măsură în cadrul O.E.C.E., dar taxele vamale, controalele la frontieră frânează schimburile și constituie bariere pentru dezvoltarea economică.

Numeroase proiecte au fost realizate: în centrul celui prezentat de ministrul olandez de externe, Johan Willem Beyen, se găsește libera circulație a mărfurilor, capitalurilor, și persoanelor, în timp ce Jean Monnet preconiza integrarea pe sectoare.

Pe 9 noiembrie 1954 Jean Monnet a anunțat intenția sa de a nu mai solicita reînnoirea mandatului său de președinte al Înaltei Autorități și de a milita pentru relansarea construcției europene. El a insistat asupra importanței energiei (și în special a energiei nucleare ) și a sugerat ca acest sector să fie ales pentru extinderea competențelor comunitare.

Pe 2 aprilie 1955, Paul Henri Spaak, vorbind în numele Belgiei a propus formal membrilor C.E.C.A. o asemenea extindere. Pe 4 aprilie, guvernul olandez a propus realizarea unei integrări economice fondată pe o uniune vamală. Pe 20 mai guvernele țărilor din Benelux au propus concilierea opțiunilor Beyen–Monnet prin realizarea în același timp a acțiunilor sectoriale de tip C.E.C.A.

Proiectele care au dat naștere C.E.E. și Euratom au fost examinate la conferința de la Messina în iunie 1955. Un comitet de experți, prezidat de Paul Henri Spaak, diplomat belgian a fost însărcinat cu pregătirea unui raport care urma să fie examinat la Conferința de la Veneția în mai 1956 și care a constituit documentul de lucru al Conferinței interguvernamentale însărcinate cu redactarea tratatelor.

Cele două tratate instituind C.E.E. și Euratom au fost semnate la Roma pe 25 martie 1957, ele intrând în vigoare pentru o durată nelimitată pe 1 ianuarie 1958.

Tratatul EURATOM nu a fost aplicat decât partial până în prezent, în principal din cauza caracterului său prea specializat și neîncrederii Franței la adresa sa.

Ambele organizații au ca acte constitutive în afara celor două tratate mai multe protocoale și anexe la fiecare din ele precum și o Convenție referitoare la unele instituții comune comunităților și un Act Final semnat la aceeași dată.

A.Primul tratat care a instituit C.E.E.

Acesta a enunțat obiectivele economice, ale organizației, precum și mijloacele de acțiune.

Astfel, Comunității îi revenea ca obiectiv fundamental instituirea unei piețe comune care să se sprijine pe o uniune vamală, pe armonizarea politicilor economice, pe libertatea întregii vieți economice: a producției, a serviciilor, a schimburilor, a factorilor umani și financiari.

C.EE.se fundamentează astfel pe patru libertăti esențiale: a capitalurilor, a serviciilor, a bunurilor și a persoanelor și pe mai multe politici comune, cu deosebire în domeniul agricol, al dezvoltării regionale, al transporturilor, precum și în domeniul social .

Principiile generale care guvernează Comunitatea sunt prevăzute în articolul trei al Tratatului C.E.E. :

– eliminarea piedicilor vamale ;

– organizarea unei bune funcționări a concurenței ;

– crearea unui tarif vamal comun ;

– armonizarea legislațiilor naționale ;

– instiuirea de fonduri speciale și a unei bănci de investiții ;

– asocierea cu alte țări la obiectivele Comunității ;

– abolirea tuturor obstacolelor în calea liberei circulații .

Sintagma „Piață comună“ a fost definită într-o hotărâre a Curții de Justiție ca vizând: „eliminarea tuturor piedicilor în calea schimburilor intracomunitare în vederea fuziunii piețelor naționale într-o piață unică, realizând condiții pe cât posibil destul de apropiate de acelea ale unei adevărate piețe interioare.

Uniunea vamală s-a realizat treptat, începând cu o reducere tarifară de 10% la 1 ianuarie 1959. A triumfat astfel abordarea pe cale economică, într-o concepție liberală a integrării europene.

Din punct de vedere instiuțional, Tratatul de la Roma, care a instiutit C.E.E., relua într-o mare măsură schema generală C.E.C.A., numai că spre deosebire de C.E.C.A., concepută pentru o perioadă de 50 de ani, C.E.E. are o durată nelimitată .

Tratatul C.E.E. a determinat apariția unei noi ordini juridice integrate în dreptul intern al statelor membre. Comunitatea a fost dotată cu atribuții proprii, cu personalitate juridică, cu capacitate de reprezentare internațională, cu puteri reale izvorâte din limitarea unor competențe ale statelor membre sau din transferul de atribuții ale acestora în favoarea Comunității.

C.E.E. este o comunitate de drept, ceea ce înseamnă că nici statele membre și nici instituțiile lor nu pot scăpa controlului de conformitate a actelor lor și nici prevederilor din Tratat.

Inițiativa legislativă a fost încredințată unei Comisii independente de guverne. Comisia dispune și de putere executorie, precum și de a negocia tratate bilaterale sau multilaterale .

Consiliul de miniștrii deține esențialul deciziei normative și este asistat de un Comitet al reprezentanților permanenți (COREPER).

Parlamentul are un rol deliberativ și de control, iar Curtea de Justiție un rol jurisdicțional.

B.Cel de-al doilea tratat semnat la Roma – EURATOM

Acesta la 25 martie 1957 a pus bazele C.E.E.A.; a intrat în vigoare tot la 1 ianuarie 1958. Dacă Tratatul C.E.E. a creat o integrare economică globală, Tratatul C.E.E.A. a avut un obiectiv sectorial – acela al energiei atomice civile. Comunitatea avea ca misiune să contribuie la pregătirea și dezvoltarea rapidă a industriilor nucleare, exclusiv pentru aplicații civile ale acestora .

EURATOM a reprodus schema instituțională a C.E.C.A. și C.E.E.

Tratatul se referă și la cooperarea în sectorul de cercetare, de difuzare a cunoștințelor tehnice în materie nucleară, civilă, de protecție sanitară și de securitate civilă atât pentru personalul din domeniu cât și pentru populație; are prevederi și în ceea ce privește coordonarea investițiilor.

In fond, tratatul reprezintă o organizare a pieței comune în domeniu cu eliminarea taxelor vamale, a restricțiilor cantitative și alte măsuri menite să elimine piedicile administrative.

Secțiunea II:Evoluția Comunităților Europene

1. Incercări de a contracara dezechilibrul produs prin înființarea comunităților (A.E.L.S.)

Din cauza greutăților pe care le-a întâmpinat, Marea Britanie s-a retras de la negocierile tratatelor de la Roma. Ca răspuns la crearea celor trei Comunități europene, Marea Britanie a pus bazele Asociației Europene a Liberului Schimb. Aceasta s-a dorit a fi o contracarare a dezechilibrului produs prin înființarea Comunităților .

A.E.L.S. a fost creată prin Acordul de la Stockholm având membri atât state ce nu fac parte din Comunitățile europene (Elveția, Norvegia), cât și state membre ale Comunităților (Franța, Belgia, Luxemburg, Grecia, Irlanda).

Scopul Asociației era crearea unei zone de comerț liber, constând în existența unei piețe libere pentru unele produse, fără un tarif vamal comun și a unei zone de liber schimb.

Organul A.E.L.S. este Consiliul, alcătuit din reprezentanți ai tuturor statelor membre.

Existența și funcționarea Asociației s-au dovedit în timp a fi viabile. În anul 1994 s-a realizat unirea organizației A.E.L.S. cu Comunitățile europene, dând naștere Spațiului Economic European, mai ales datorită faptului că țările membre A.E.L.S. au devenit membre ale C.E.

Romania și-a manifestat și ea interesul în colaborarea cu A.E.L.S.

2. Modificări care nu au bulversat economia sistemului instituit prin tratatele originare

La nivel comunitar au fost adoptate mai multe texte de drept pozitiv de natură să revizuiască sau să modifice prevederile tratatelor institutive. În principal este vorba despre adoptarea tratatelor tehnice (tratatul de fuziune a executivelor – Bruxelles 1965 – și despre tratatele bugetare – Luxemburg 1970 și Bruxelles 1975) și despre alegerea Parlamentului european cu vot universal, direct – 1976.

A.Tratatul de fuziune

În 1957, prin convenția referitoare la unele instituții comune, s-au unificat cele trei Adunări și Curți de justiție. S-a creat, de asemenea, un singur Comitet Economic și Social. S-au mai produs modificări în sensul adoptării unor texte din tratate cu prilejul adeziunilor noilor state.

Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unică a Comunităților europene s-a înscris pe aceeași linie de raționalizare și reducere organică a funcționării instituțiilor comunitare.

După lungi și laborioase discuții, tratatul a fost semnat la Bruxelles la 8 aprilie 1965 și a intrat în vigoare la 1 iulie 1967. În cele 39 de articole ale sale, grupate în cinci capitole, Tratatul înscrie competențele executivelor comunitare, în sensul că nu au suferit modificări, ci au rămas așa cum fuseseră determinate de tratatele de bază.

Articolul 4 a confirmat existența Comitetului Reprezentanților Permanenți, extinzându-i competențele și asupra C.E.C.O.

De mare importanță s-a dovedit a fi instituirea Comisiei unice, datorită specificității marcate atât a Înaltei Autorități cât și a Comisiilor C.E.E. și C.E.E.A.

Armonizarea a avut loc și prin unificarea serviciilor, a comisiilor de control a veniturilor și cheltuielilor (art 22), unificarea bugetelor (art 20) și a administrațiilor (art24), prin definirea uniformă a procedurilor de desemnare a membrilor comisiei și a duratei mandatului lor (art.10-18). S-a generalizat sistemul numirii de comun acord a membrilor (art10), cu precizarea că din Comisie trebuie să facă parte cel puțin un reprezentant al fiecărui stat membru.

Tratatul de fuziune apare ca un factor de optimizare a funcționării organizației și de aceea trebuie considerat ca o etapă determinantă a construcției comunitare.

B.Tratatele bugetare

Trebuie precizat în primul rând că sistemul financiar al comunităților era foarte simplu, bazându-se pe contribuțiile statelor membre.

Incepând cu 1965, instituțiile financiare au evoluat profund. Această evoluție s-a făcut de la un sistem financiar asemănător organizațiilor internaționale, alimentat prin cotizațiile statelor membre, spre un sistem de finanțe interne comparabile celor unui stat.

Mai multe motive explică această evoluție:

– fuziunea executivelor prin Tratatul de la Bruxelles a determinat refacerea mijloacelor financiare ale comunității (1965)

– în anul 1970 resurse proprii au fost substituite contribuțiilor anterioare (1970)

Evoluția comunităților s-a făcut în sensul unei integrări crescute, acest fapt reflectându-se și pe plan financiar.

Începând cu anii 1970, o nouă necesitate a apărut: aceea a controlării mai eficiente a finanțelor comunitare. Evoluția Comunității, lărgirile sale succesive, au contribuit la creșterea cheltuielilor în timp ce veniturile au rămas nesatisfăcătoare.

Această evoluție s-a materializat prin Tratatul de la Luxembourg (22 mai 1970) care a modificat Tratatele de la Roma, de la Paris și de la Bruxelles, integrând bugetul de cercetare și invesții al Euratom în cel al Comunităților. Contribuind la finanțarea cercetărilor non nucleare, acest buget a devenit bugetul „cercetărilor și investițiilor“.

De asemenea, prin Tratatul semnat la Bruxelles pe 22 iulie 1975 au fost aduse importante modificări dispozițiilor financiare prin care au fost mărite puterile bugetare ale Adunării (Parlamentul european deține ultimul cuvânt asupra cheltuielilor neobligatorii) și prin care a fost modificat controlul financiar, fundamentat pe viitor pe instituirea unei Curți de Conturi. Acest Tratat a însemnat, deci și apariția unei noi instituții pentru Comunitatea europeană.

C.Desemnarea membrilor Parlamentului european

De la încheierea tratatelor originale, era prevăzut că reprezentanții popoarelor statelor membre trebuiau să fie aleși cu sufragiu universal direct după o procedură uniformă în statele membre. Până la realizarea acestui deziderat, membrii instituției parlamentare au fost desemnați de către parlamentele naționale, în cadrul lor, după o procedură determinată de fiecare stat membru.

Abia pe 20 septembrie 1976 au intervenit actele comunitare care au fixat modalitățile de alegere prin sufragiu universal și direct. Primele alegeri care s-au desfășurat după aceste reguli au avut loc abia în iunie 1979.

Aceasta a reprezentat mai mult decât o simplă modificare a modului de desemnare a membrilor Parlamentului, și a transformat radical această instituție, fiind prima și unica în măsură să reprezinte voința directă a popoarelor europene în ansamblul lor. Legitimitatea Parlamentului european a fost întărită astfel în mod incontestabil.

Cu toate acestea alegerile europene s-au caracterizat foarte repede în statele europene prin niveluri de participare din ce în ce mai mici și întotdeauna net inferioare celor înregistrate la alegerile legislative naționale.

Ele nu au reprezentat cadrul unor veritabile dezbateri populare asupra Europei la nivel comunitar, cum sperau promotorii reformei .Ele au rămas în mod esențial un fel de consultări la nivel național, mult mai marcate de probleme de politică internă decât de cele propriu zis europene.

Această relativă lipsă de interes a electorilor a influențat mult capacitatea Parlamentului european de a-și consolida rolul său instituțional ca urmare a modificării modului său de desemnare.

3.Crize și eșecuri

Apariția C.E. a pus în discuție politicile economice naționale, acest fapt presupunând abandonul de suveranitate în domeniile care cad sub incidența tratatelor constitutive.

Conform principiului subsidiarității Comunitățile au devenit competente în principiu numai în domeniile delegate în mod expres de tratate, iar statele membre și-au păstrat plenitudinea de competentă pentru întregul ansamblu al domeniilor care nu au fost puse în discuție și pentru care nu au consimțit o delegare de suveranitate .

Legat de această problemă în anul 1965 a avut loc cea mai importantă criză care a condus la practicarea de către Franța a politicii „scaunului gol“. Criza a fost declanșată de discuțiile cu privire la politica prețurilor agricole care potrivit obiectivelor tratatelor comunităților europene, trebuia să se înscrie în politica agricolă comună.

În anul 1965 Franța a respins propunerile Comisiei de la Bruxelles, în domeniul politicii agricole comune, având impresia că se pune în discuție interesul național, Comisia depășindu-și atribuțiile.

Rațiunea acestei politici a „scaunului gol“ este de fapt alta: este vorba de finalizarea acelei perioade de tranziție în care Consiliul de Miniștri putea lua decizii cu unanimitate de voturi pe viitor prevăzându-se că acestea vor fi luate cu majoritate de voturi .

Astfel, Franța era împotriva trecerii de la unanimitate la majoritate în adoptarea deciziilor. Din cauza acestui fapt, s-a ajuns la o situație de criză, Franța luând hotărârea de a absenta de la ședințele Consiliului.

Pentru rezolvarea acestui diferend s-a convocat Conferinta guvernamentală de la Luxemburg, unde s-a adoptat „compromisul de la Luxemburg“. Prin acest „compromis“ statele au hotărât ca și pe viitor, pentru problemele importante, deciziile să se ia tot cu unanimitate de voturi.

Însă de la data „compromisului de la Luxemburg“ și până astăzi toate problemele au fost considerate „importante“, astfel că toate deciziile au fost luate numai cu unanimitate de voturi.

4. Noi eforturi pentru a crea o comunitate politică

A.Planul Fouchet

În 1962, pe baza înțelegerii franco-germane stabilită în urma numeroaselor întâlniri între de Gaulle și Adenauer, statele membre ale Comunităților au realizat progrese importante în tentativa de a crea o Uniune Europeană. Șefii de stat sau de guvern au purtat discuții în această privință cu prilejul summit-lui de la Paris (februarie 1961) și Bad Godesberg (iulie 1961).

S-a instituit astfel un comitet prezidat de francezul CHRISTIAN FOUCHET căruia i s-a încredințat misiunea de a elabora un proiect de statut. Acesta a prezentat pe 2 noiembrie 1961 un „statut al Uniunii europene“. Proiectul era bazat pe respectul personalității statelor membre. Era deci respinsă opțiunea federală.

Un al doilea proiect Fouchet a fost prezentat pe 18 ianuarie 1962. Cei 5 parteneri ai Franței au prezentat pe 20 ianuarie 1962 un contraproiect în care „Uniunea Europeană“ apărea ca o „Uniune a statelor și a popoarelor“.

În martie 1962, Franța pe de o parte, „cei 5“ pe de altă parte au confruntat textele și au examinat posibilitatea de a ajunge la un compromis. Acesta s-a relevat puțin câte puțin imposibil atât din cauza diferențelor de concepție asupra Uniunii (generalul De Gaulle opunându-se oricărei evoluții de tip federal) cât și din cauza divergențelor între Franța și partenerii săi asupra problemelor politice fundamentale precum atitudinea față de candidatura britanică și tipul legăturilor care urmau a fi stabilite cu Statele Unite ale Americii (Franța insistând asupra independenței Europei fată de aceștia) .

B.Raportul Tindemans

După acest eșec, U.E. nu a mai apărut decât ca un proiect teoretic la care mai multe texte au făcut referire. Astfel la summit-ul de la Paris din octombrie 1972, șefii de stat sau de guvern și-au fixat ca obiectiv major – transformarea, înaintea sfarșitului deceniului, a relațiilor dintre statele membre într-o U.E.

Summit-ul de la Paris din decembrie 1974 a încredințat belgianului TINDEMANS misiunea de a stabili un raport asupra „Uniunii Europene“.

Raportul Tindemans prezentat în 1975 propunea ameliorarea anumitor mecanisme instituționale comunitare și transformarea progresivă a Cooperarii Politice Europene într-o politică externă comună. Acest raport nu a produs consecințe notabile.

Consiliul European reunit la Stuttgart în iunie 1983 a adoptat o „Declarație solemnă asupra Uniunii Europene“. Acest text conține declarații de intenție și câteva angajamente mai precise ale șefilor de stat sau de guvern, în special în ceea ce privește Parlamentul european care a primit confirmarea că dreptul său la informare va fi respectat de Consiliul european în toate domeniile, inclusiv în ceea ce privește cooperarea politică.

Declarația nu definește ceea ce este U.E., ci indică faptul că „uniunea europeană se realizează prin aprofundarea și extinderea câmpului de acțiune al activităților europene pentru a acoperi într-un mod coerent, cu toate că pe baze juridice diferite, o parte crescută a raporturilor dintre satele membre și relațiile lor externe“.

C. Raportul Davignon

Cooperarea Politică Europeană – un substituit elaborat pentru Comunitatea Politică. Cu prilejul summit-lui de la Haga din decembrie 1969, șefii de stat sau de guvern au decis „să studieze cel mai bun mod de realizare a progreselor în domeniul unificării politice“.

Misiunea a fost încredințată unui înalt functionar belgian E.DAVIGNON pentru a realiza un raport în acest scop. Raportul Davignon a fost adoptat de miniștrii de externe în octombrie 1970 și a fost completat de alte rapoarte. El a constituit baza Cooperării Politice Europene până la intrarea în vigoare a Actului Unic European. C.P.E. a funcționat bine în limitele sale și a devenit un element important al raporturilor dintre statele membre ale Comunității Europene.

5.Lărgirea Comunităților Europene

Încă de la început trebuie precizat că nici Jean Monnet și nici Robert Schuman nu au conceput o Comunitate limitată la un anumit număr de state. Chiar dacă s-au adresat Franței și R.F.G., ei au declarat că participarea este deschisă tuturor statelor care vor voi să adere, noile adeziuni nefiind nu numai posibile, ci chiar dorite.

Condițiile aderării erau însă certe: regimuri democratice; respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului; acceptarea fără rezerve a principiilor Pieței Comune, așadar acceptarea tratatelor și a scopurilor lor economice, politice și sociale.

Conform tratatetor institutive C.E.E. și Euratom, având în compunere șase state membre își încep activitatea la 1 ianuarie 1958. Celor șase state fondatoare ale Comunităților Europene li s-au adăugat, în trei valuri succesive, alte nouă state, totalul lor ajungând astfel la 15.

A.Prima lărgire a Comunităților Europene

Prima lărgire a C.E. a avut loc la 1 ianuarie 1973 prin aderarea Danemarcei, Irlandei și Marii Britanii. La început Marea Britanie a refuzat participarea la comunități.

Primul refuz al britanicilor de a adera la organizația internațională în curs de formare a venit în 1950 din partea guvernului laburist, aflat sub președinția lui Clement Attlee, acesta nedorind să-și diminueze libertatea de acțiune prin angajarea sa într-o operație continentală. Este vorba de refuzul guvernului britanic de a participa la negocierile deschise la 2 iunie 1950, pentru crearea C.E.C.A.

A doua abținere a britanicilor a venit sub guvernul conservator al lui Anthony Eden și apoi al lui Harold Macmillan (1955-1956) care au încercat să împiedice chiar formarea Pieței Comune.

Marea Britanie vedea intrarea sa într-o astfel de comunitate ca o amenințare la adresa acordurilor speciale încheiate cu țările din Commonwealth.Totodată Marea Britanie nu dorea nici să-și piardă influenta pe continent unde Franța și Germania ar fi dobândit o putere politică și economică ce ar fi contribuit mult la creșterea prestigiului celor două state.

Astfel Marea Britanie a propus crearea unei zone de liber schimb între statele membre ale O.E.C.E., propunerea eșuând însă în fața împotrivirii „celor șase“, susținut și de S.U.A.

În contextul menționat, Marea Britanie a inițiat Convenția de la Stockholm, din 3 ianuarie 1960, prin care s-a înființat A.E.L.S.. Statele membre A.E.L.S. au intenționat să creeze nu numai un model de cooperare economică, dar și o contrapondere la C.E.E.

Date fiind succesele C.E.E. și faptul că economia Marii Britanii înregistra o stagnare, iar cea a „celor șase“ se afla în plină dezvoltare, guvernul Macmillan a decis să depună candidatura țării pentru aderare la 9 august 1961. Britanicii și-au depus candidatura cu condiția ca tratatelor de la Paris și Roma să li se aducă anumite modificări.

Această condiție a britanicilor nega practic o adevarată politică agricolă comună și totodată menținea în interesul propriu avantajele existente în schimburile cu țările din Commonwealth.

În mod practic, condițiile puse ar fi diminuat eficiența pieței comune. Negocierile purtate au fost dificile, britanicii refuzând să facă concesii și prin urmare, la 14 ianuarie 1963, veto-ul generalului de Gaulle a blocat intrarea Marii Britanii în Comunități.

După încă o încercare nereușită de aderare, plecarea generalului de Gaulle de la președinția Franței a redeschis dosarul britanic și noul președinte, Georges Pompidou, pentru motive de ordin intern și internațional s-a declarat de acord.

Negocierile au dus la semnarea tratatului de la Bruxelles care a consacrat adeziunea Marii Britanii (22 ianuarie 1972).

Odată cu aderarea britanicilor, au mai intrat în rândul statelor membre ale comunității Danemarca și Irlanda, ale căror candidaturi erau legate de Marea Britanie. Norvegia, care ar fi trebuit să devină cel de-al zecelea membru, deși semnase Tratatul de aderare, s-a văzut respinsă printr-un referendum național prin care nu l-a ratificat.

B. A doua lărgire

Cei 9 au înregistrat trei candidaturi: Grecia, Portugalia și Spania. După negocierile de rigoare, Europa a devenit a celor 12. Grecia a aderat la 1 ianuarie 1981, Spania și Portugalia la 1 ianuarie 1986.

Cererile de adeziune au avut loc după ce în țările respective se instalaseră regimuri democratice, pluraliste, intrarea lor în Comunitate fiind apreciată ca necesară consolidării democrației și dezvoltării economice. Venirea la putere a unor regimuri democratice în Grecia, Portugalia și Spania a înlăturat obstacolele majore în calea adeziunii lor la Comunitate.

Prin aderarea acestor trei state, Comunitățile s-au văzut cofruntate cu noi probleme: mai întâi de ordin economic, avându-se în vedere că nivelul de dezvoltare al statelor respective era inferior față de nivelul atins de „cei nouă“; în al doilea rând, de ordinul funcționării procedurilor de decizie ale instituțiilor comunitare. Prin negocieri și aranjamente speciale, aceste două inconveniente au fost înlăturate.

Mai trebuie precizat că, în legatură cu cererea de aderare a Greciei, a apărut și perioada de „pre aderare“cu o durată nedeterminată, necesară realizării reformelor.

C. A treia lărgire

Cea de-a treia lărgire a avut loc în ianuarie 1995, prin adeziunea Austriei, Finlandei și Suediei. Cererea de aderare a fost depusă de Austria la 17 iulie 1989, de Suedia la 1 iulie 1991 și de Finlanda la 18 martie 1992.

Cerere de adeziune a depus și Elvetia la 20 martie 1992, însă cererea a fost retrasă ulterior. De asemenea, depusese cerere de adeziune și Norvegia, la 25 noiembrie 1992, dar aderarea Norvegiei a fost respinsă prin referendum național.

Bineînțeles că, prin aderarea la C.E., statele aderante urmăreau realizarea unor interese proprii, astfel:

– Marea Britanie a văzut în aderarea la Comunități mijlocul de a evita izolarea sa politică în Europa și de a oferi întreprinderilor sale noi piețe de desfacere.

– Danemarca, țară de tradiție de liber schimb, vedea în participarea la Comunități posibilitatea de a profita de liberul acces la piața comună și de a valorifica la prețuri garantate producția sa agricolă excedentară.

– Irlanda spera că piața internă europeană va ajunge să absoarbă imensul potențial de producție al agriculturii irlandeze și să ofere noi piețe de desfacere industriei sale, la vremea aceea în plină expansiune. De asemenea, Irlanda spera să beneficieze de politica regională a Comunităților.

– Grecia tocmai dobândise structuri democratice și dorea să le consolideze participând la Comunitățile Europene. Aderarea sa trebuia să îi permită să-și amelioreze imaginea pe scena internațională și să-și însănătoșească economia.

– Spania a văzut în aderarea sa la C.E. mijlocul de a stimula agricultura sa deja destul de competitivă și de a reduce diferențele de dezvoltare între diferitele regiuni ale țării, grație creditelor comunitare destinate politicii regionale.

– Portugalia a aderat la C.E. pentru a ieși definitiv din izolarea sa politică și pentru a găsi modalitățile de restructurare a economiei sale în special în sectorul agricol.

– Austria a dorit să participe la C.E. pentru a-și mări piețele de desfacere a producției, favorizându-și astfel interesele economice și comerciale.

– Suedia a fost mult timp o țară nealiniată. Căderea „zidului Berlinului“ și dislocarea blocului comunist la începutul anilor 1990 au determinat Suedia să-și reconsidere strategia de nealiniere, prefigurându-se astfel aderarea ei la C.E.

– Finlanda a fost determinată și ea de evenimentele mai sus arătate să-și repună în discuție politica sa de neutralitate. Aderarea sa avea drept scop și beneficierea de politicile comune precum și asigurarea dezvoltarii economiei sale în aceleași condiții ca economiile concurente.

Secțiunea III: Actul Unic European și proiectul „Pieței Unice“

1. Etapele preliminare adoptării A.U.E.

A. Proiectul Spinelli

A.U.E. a fost precedat și într-o oarecare măsură determinat de inițiativa Parlamentului European care pe 14 septembrie 1984 a adoptat un avant proiect al tratatului instituind Uniunea Europeană.

Acest text a fost elaborat la inițiativa luată de A. Spinelli în iunie 1980. El prevedea crearea unei U.E. dotată cu competențe mult mai largi decât comunitățile precum modificarea macanismelor instituționale și în special o creștere considerabilă a puterilor Parlamentului European .

B. Raportul Dooge

În iunie 1984 inițiativa a fost reluată de guverne. Consiliul European de la Fontainebleau a decis constituirea unui comitet ad hoc pentru problemele instituționale (comitetul Dooge).

În raportul său remis în martie 1985, Comitetul s-a pronunțat pentru crearea unei „entități politice veritabile“ pentru ameliorarea obiectivelor instituționale și mai ales pentru realizarea obiectivelor prioritare în special „o veritabilă piață internă“. A fost propusă demararea procedurii de revizuire a tratatelor.

C. Cartea Albă

În iunie 1985 Comisia a făcut public raportul „Cartea albă“ despre piața internă. Acest document stabilea cu mare claritate și precizie lista obstacolelor care se opuneau unei veritabile libere circulații în interiorul comunității, precum și lista măsurilor de luat pentru a le suprima.

D.Semnarea Actului Unic European

Consiliul european de la Milano (28-29 iunie 1985), aprobând în ansamblu propunerile care îi erau făcute, a luat hotărârea printr-un vot majoritar (7 contra 3 – Marea Britanie, Danemarca, Grecia) de a convoca o conferință pentru elaborarea unui tratat asupra unei politici externe și de securitate și asupra modificării tratatelor comunitare. C.I.G. și-a început lucrările la Luxemburg pe 9 septembrie 1985.

Initial atașată elaborării unui act dublu după cum prevăzuse Consiliul european, conferința a optat totuși pentru formula „actului unic“. Din cauza întârzierii irlandeze în procesul ratificării Actul Unic nu a putut intra în vigoare decât pe 1 iulie 1987 deși a fost semnat pe 17 februarie 1986.

A.U.E. este un tratat internațional conform prezentării obișnuite. Titlul I, „dispoziții comune“, privește Consiliul european. Esențialul titlului îi a fost încorporat tratatelor comunitare.

2. Cauzele care au condus la elaborarea A.U.E.

Acestea au fost: absența unei legături organice între acțiunea comunitară și cooperarea politică, funcționarea nesatisfăcătoare a anumitor mecanisme instituționale (insuficiența puterilor Parlamentului European, ponderea prea mare a unanimității în cadrul procesului decizional din Consiliul european), caracterul parțial al celor 4 libertăți de circulație prevăzute de tratatul C.E.E. (mărfuri, persoane, servicii, capitaluri). A prevalat de asemenea dorința de a da o bază juridică solidă competențelor deja exersate de comunitate în noi domenii.

Analizat din perspectiva conținutului său, A.U.E. nu aduce nici o bulversare sistemului comunitar. Schimbarea majoră constă în imprimarea unui nou obiectiv comunităților, acela al Pieței Interne, fapt care a constituit cauza unei veritabile relansări a acțiunii comunitare. Prin aceasta reprezintă, deci un moment foarte important al istoriei Uniunii.

3. Aporturile A.U.E.

Principalul aport al A.U.E. consta în: conferirea unei baze juridice formale Consiliului european, lărgirea puterilor Parlamentului european (prin procedura de cooperare și aviz conform în două domenii), lărgirea ponderii votului cu majoritatea calificată în Consiliu.

Alte noutăți au fost: asigurarea unei baze juridice pentru crearea unei jurisdicții adiacente Curții, lărgirea domeniului politicii sociale, confirmarea competențelor în domeniul politicii regionale (denumită coeziune economică și socială), al cercetării și dezvoltării științifice, al protecției mediului înconjurător.

De asemenea a fost conferită o bază juridică formală Cooperării Politice Europene.

Pentru prima dată Uniunea europeană a fost menționată de un tratat în vigoare. Primul alineat al preambulului menționează „transformarea relațiilor statelor membre într-o uniune europeană“.

Articolul 1 pe de altă parte dispune: „Comunitățile europene și Cooperarea Politică europeană au ca obiectiv de a contribui împreună la progresul concret al Uniunii europene“.

Uniunea europeană nu este deci creată, ci este menționată ca un obiectiv de atins. Actul Unic European indică deja una din principalele sale caracteristici: faptul că se va baza pe doi „stâlpi“: Comunitățile Europene și Cooperarea Politică Europeană

Secțiunea IV: Tratatul de la Maastricht

1.Aspecte generale

Tratatul cu privire la U.E. a fost semnat la Maastricht pe 7. 02. 1992 și a intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1993. Acest tratat a înlocuit expresia „Comunitate economică europeană“ cu expresia „Comunitate europeană“. Această schimbare de vocabular este, evident, simbolică: ea lasă să se înțeleagă că Europa comunitară nu este numai o Europă a mărfurilor, că aventura comunitară, este mai mult decât un proiect economic și că construcția unei „Europe pentru cetățean“ se face, de asemenea, pe terenurile politicii, ale culturii și socialului.

Tratatul de la Maastricht face referință la noțiunea de „Uniune europeană“. Această U.E. nu are existență juridică în sine. Înțelesul acestei sintagme rămâne încă ambiguu, ea nevând o delimitare juridică și politică strictă. „Uniunea europeană“ apare mai mult în sensul de proces de aprofundare și de consolidare a construcției europene, deci, ca o prelungire a Comunităților.

Se poate spune că U.E. desemnează ansamblul constituit de cei 3 „stâlpi“ (piloni):

primul „stâlp“ este constituit de cele 3 Comunităti – este stâlpul originar;

al doilea îl constituie P.E.S.C.(Politica externă și de securitate comună );

al treilea îl constituie justiția și afacerile interne (J.A.I.)

Acești ultimi doi stâlpi funcționează pe o bază interguvernamentală și nu pe o bază comunitară.

În ceea ce privește structura tehnico-juridică și logico-formală, trebuie precizat că Tratatul asupra U.E. conține următoarele 7 titluri:

Titlul I: Dispoziții comune;

Titlul II: Dispoziții modificate ale C.E.E., în vederea stabilirii U.E.;

Titlul III: Dispoziții modificate cu privire la C.E.C.A.;

Titlul IV: Dispoziții modificate cu privire la EURATOM;

Titlul V: Dispoziții privitoare la PESC;

Titlul VI: Dispoziții asupra cooperării în domeniul justiției;

Titlul VII: Dispoziții finale.

La tratat au fost anexate 17 protocoale și 33 de declarații.

2. Uniunea Economică și Monetară

U.E.M. a fost foarte repede considerată de statele membre ale Comunității drept un obiectiv realizabil. Dar a fost necesar un eșec și realizări parțiale înainte ca realizarea sa să culmineze cu instaurarea unei monede unice pentru 11 state membre.

A. Eșec inițial și realizări parțiale

a. Planul Werner: la sugestia Comisiei din februarie 1969, șefii de stat și de guvern au luat decizia la Haga (în decembrie 1969) de a studia posibilitatea creării unei U.E.M.

În martie 1970 Consiliul l-a desemnat pe luxemburghezul Pierre Werner pentru a prezenta un raport pe această temă. Inspirându-se din acest raport, Comisia într-un mod prudent a propus crearea unei uniuni în 10 ani.

Aceste două inițiative au prefigurat propunerile din 1988. Anul 1971 a fost marcat de discuțiile purtate pe această temă. Dar dezordinea economică și monetară provocată de deciziile americane de a abandona sistemul de la „Bretton Woods“ (rata de schimb fixă între monede) și de a lăsa dolarul să fluctueze a provocat puternice tensiuni între europeni care au reacționat foarte diferit. Proiectul a fost, deci abandonat.

b. „Șarpele monetar european“: pe 21 martie 1972 în fața consecințelor (foarte prejudiciabile pentru funcționarea pieței comune) sistemului monedelor fluctuante, “cei 6“ (și Marea Britanie) au decis să reducă marja de fluctuație între monedele lor.

Acest mecanism nu s-a dovedit destul de eficace întrucât statele care au avut dificultăți foarte mari nu au avut altă soluție decât să iasă din sistem (Marea Britanie din iunie 1972, Italia în februarie 1973, Franța în ianuarie 1974, apoi, după o revenire în iulie 1975 – în martie 1976).

„Șarpele“ este cu toate acestea la originea creării unui mecanism comunitar durabil: FECOM (Fondul European de Cooperare Monetară instituit prin regulamentul Consiliului din 3 aprilie 1973).

c. „Sistemul monetar european“: Consiliul european de la Bréme (6-7 iulie 1978) a decis în principiu crearea S.M.E. Sistemul a intrat în vigoare pe 13 martie 1979. Elementul său esențial a fost constituit dintr-un mecanism de limitare a fluctuațiilor monedelor, unele în raport cu celelalte, bazat pe un angajament al băncilor centrale.

Ca și „șarpele“, acest S.M.E. este fundamentat nu pe acte comunitare, ci pe acorduri între guverne (care nu au nici măcar valoare de tratate internaționale). S.M.E. nu se aplică deci ansamblului statelor membre.

B. Noul proiect de U.E.M.

Cu ocazia negocierilor A.U.E., realizarea U.E.M. a fost din nou discutată. Reticentele Marii Britanii nu au permis decât o modificare formală a tratatului CEE constând în introducerea articolului 102A care formează primul capitol al titlului îi intitulat „cooperarea în materie de politică economică și monetară“ care nu adaugă nimic competențelor comunitare .

Dar acest precedent a permis Consiliului european de la Hanovra (27, 28 iunie 1988) să reamintească faptul că “adoptând Actul Uinic, țările membre au confirmat obiectivul de realizare progresivă a U.E.M.“ a cărei președinție a fost încredintată lui J. Delors, președintele Comisiei.

Raportul Comitetului a fost examinat de Consiliul European de la Madrid (iunie 1989) care, cu unanimitate (în ciuda puternicelor rezerve ale Marii Britanii) a considerat că răspundea întocmai mandatului care îi fusese încredintat și a decis în principiu o revizuire a tratatului CEE. Consiliul European de la Strasbourg (decembrie 1989 a decis că înainte de 1990 trebuia să înceapă conferința de revizuire ).

Tratatul de la Maastricht a prevăzut în toate detaliile crearea U.E.M. consacrându-se și două protocoale asupra Institutului Monetar European: primul conținând statutul BCE, iar cel de-al doilea, dispoziții despre deficitele excesive. Introducerea monedei unice a fost fixată pentru 1997 cel mai devreme și 1999 cel mai târziu.

Obiectivul capitolului din tratatul de la Maastricht consacrat politicii economice și monetare, este realizarea progresivă a unei U.E.M., aceasta bazându-se pe următoarele principii:

1) Sistemul economiei de piață sau al concurenței este liber acolo unde piețele sunt deschise spre interior, dar și spre exterior; 2) Stabilitatea monetară este dată de dezvoltarea temeinică a economiei; 3) Existența unui nivel înalt al politicii în domeniile muncii și al stabilitătii sociale; 4) Existența unor finanțe publice puternice și sănătoase în toate statele membre; 5) Libertatea deplină a mișcării capitalurilor și o perfectă integrare a pieței financiare;

6)Stabilitatea irevocabilă în ce privește cursul de schimb și, în final, o monedă unică.

Politica eonomică și financiară este guvernată de principiul subsidiarității, care prevede că statele membre păstrează responsabilitatea politicilor lor economice și financiare, care sunt considerate totuși ca fiind probleme de interes comun și coordonându-se la nivelul Comunităților.

Dezvoltarea economică a fiecărui stat membru, pe de o parte și a Comunităților, pe de altă parte este controlată sistematic în funcție de orientările stabilite.

Ce se întâmplă însă dacă, în cadrul procedurilor de urmărire multilaterală, se constată că politica economică a unuia dintre statele membre se îndepărtează de orientările stabilite sau amenință să pună în pericol buna funcționare a U.E.M. În acest caz, Comunitatea europeană poate adresa o recomandare statului membru în cauză.

Scopul acestor proceduri de supraveghere și de formulare a recomandărilor este acela de a garanta o politică economică și monetară a statelor membre compatibilă cu obiectivele U.E.M.

O obligație ce revine fiecărui stat membru, accentuată prin tratat, este aceea de a evita deficitul bugetar exagerat. În acest scop a fost stabilită interdicția acordării de credite de către băncile centrale serviciilor publice precum și responsabilitatea proprie a fiecărui stat pentru datoria publică.

Cu privire la etapa finală a U.E.M., dispozițiile tratatului prevăd:

stabilirea irevocabilă a cursului de schimb;

introducerea unei monede unice;

crearea unui sistem european de bănci centrale (S.E.B.C.) format dintr-o Bancă Centrală Europeană ( B.C.E.) și Băncile centrale naționale ale statelor membre (B.C.N.S.M.).

O Uniune monetară stabilă conferă multiple avantaje:

dispariția operațiunilor de schimb în tranzacțiile financiare;

eliminarea riscului de schimb în operațiunile comerciale și mișcările de capitaluri;

creșterea securității calculului prețului și a planificării;

creșterea numărului de investiții productive și implicit, micșorarea ratei șomajului.

În concluzie, Uniunea Monetară este una din cele mai însemnate realizări ale istoriei comunitare. Introducerea unei monede unice este un eveniment fără precedent în istoria monetară a continentului.

Pentru ca moneda unică să fie credibilă și stabilă este însă nevoie de o politică fiscală foarte riguroasă. Trebuie precizat totuși că politica monetară unică nu va putea garanta, de una singură, stabilirea preturilor, ci va trebui să fie însoțită de o disciplină fiscală adecvată la nivelul întregului ansamblu al U.E.M.

3. Noile domenii de competentă a U.E.

În tratatul de la Maastricht au caracter de noutate capitolele și titlurile ce se referă la: educatie, cultură, rețele transeuropene, industrie, sănătate publică, protecția consumatorului, cooperarea pentru dezvoltare.

În ce priveste educația și pregătirea profesională, care făcuseră deja obiectul unor programe specifice (de exemplu Erasmus), ele vor fi completate astfel încât să li se dea o dimensiune europeană.

În domeniul culturii, dispozițiile tratatului de la Maastricht urmăresc promovarea specificității culturii europene prin „promovarea culturilor naționale“, cu respectarea diversității naturale și regionale;

Titlul din tratat referitor la rețelele transeuropene prevede contribuția C.E. la „stabilirea și dezvoltarea rețelelor transeuropene, în sectoarele infrastructurilor de transport, de telecomunicații și de energie“.

În domeniul politicii industriale C.E. și statele membre au în vedere „asigurarea condițiilor necesare competitivității Comunității“.

În privința sănătății publice s-a stabilit că foarte importantă este asigurarea unui nivel cât mai ridicat de protecție a sănătății oamenilor, urmărindu-se totodată și încurajarea cooperării în acest domeniu între statele membre.

Cât privește protecția consumatorilor se pune accent pe o informare adecvată a acestora.

Politica în domeniul cooperării pentru dezvoltare avantajează dezvoltarea economică și socială a țărilor mai putin dezvoltate, integrarea progresivă a acestora în cadrul economiei mondiale, iar în ce privește țările în curs de dezvoltare se urmărește:

consolidarea democrației;

consolidarea statului de drept;

respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

4. Politica externă și de securitate comună

Cel de-al doilea „stâlp” al Tratatului asupra Uniunii europene, consacrat P.E.S.C. înlocuiește titlul trei al Actului Unic European care reglementa Cooperarea politică europeană și pe care T.U.E. îl abrogă. Termenul de „politică“ substiutit celui de „cooperare“ indică o evoluție spre o mai mare coerență a ceea ce rămâne totuși o cooperare.

Această politică ale cărei obiective sunt definite este pusă în aplicare prin proceduri ale căror actori sunt statele membre, Consiliul, dar și celelalte instituții comunitare. Pentru acțiunile U.E. având implicații în domeniul apărării se recurge la U.E.O..

P.E.S.C. este reglementată prin titlul 5 al tratatului de la Maastricht (articolele J-J11) completat printr-o declarație relativă la U.E.O.

Obiectivele definite se caracterizează prin generalitate (art.J1-1): întărirea securității, cooperare internațională, salvgardarea valorilor comune, dezvoltarea democrației, a drepturilor omului). Acest câmp de aplicare extrem de larg atestă dorința de suveranitate a statelor membre.

Ca obiectiv final, Uniunea a fixat afirmarea identității sale pe scena internațională prin punerea în aplicare a unei P.E.S.C. și definirea progresivă a unei politici de apărare comună care ar putea conduce la o apărare comună-ambiguitate diplomatică care să permită toate interpretările fiind un text de compromis ce menajează susceptibilitățile șefilor de stat.

Cooperarea prevăzută nu privește decât aspectele P.E.S.C. care nu țin de competența rezervată a statelor conform principiului subsidiaritătii. Nici o dispoziție a titlului 5 nu determină domeniile de interes comun. Se vorbește de diplomație și de securitate, dar în lipsa unei prevederi exprese în tratat, orientarile Consiliului European de la Lisabona din 27 iunie 1992 permit determinarea contururilor P.E.S.C.

Șase domenii se pretează unei acțiuni comunitare:

– respectarea drepturilor omului și mai ales ale minoritățilior;

– promovarea stabilității regionale;

– contribuția la o coordonare internațională mai eficace în caz de situații de urgență;

– lupta împotriva criminalității transfrontaliere.

Instrumentele P.E.S.C. sunt acțiunea comună și poziția comună.

Prima formă a instrumentelor de intervenție în domeniul P.E.S.C. este „cooperarea sistematică“ a statelor membre, în determinarea politicii lor (art J, 1-3) putând ajunge până la definirea unor poziții comune. Însă articolul J 2, care organizează această cooperare demonstrează că politica străină rămâne națională.

Cooperarea constă în mod esențial în informarea mutuală și în concertarea în sânul Consiliului. Ea va trebui să favorizeze „convergența“ acțiunilor și să asigure „influența combinată“ a statelor membre. Cu toate acestea ea poate să meargă până la definirea de către Consiliu, atunci când consideră necesar, a unor poziții comune. Dar acesta nu are ca efect decât să impună statelor membre să vegheze la coformitatea „politicilor lor naționale“ cu această poziție comună.

A doua formă a instrumentelor de intervenție în domeniul P.E.S.C. este reprezentată de acțiunile comune.

În cadrul orientărilor generale fixate de Consiliul european în domeniile în care există „interese importante în comun“ (articolul J1-3) Consiliul poate decide asupra acțiunilor comune ale cărei condiții și proceduri sunt definite prin art.J3. Urmând orientările generale definite de Consiliul european, Cosiliul poate decide dacă o problemă va face obiectul unei acțiuni comune.

El fixează durata, obiectivele, mijloacele și procedura acțiunilor comune.

În ce privește procesul de decizie în Consiliu se recurge la unanimitate cu câteva derogări de la regulă atunci când Consiliul defineste (cu majoritate de voturi) problemele cu privire la care deciziile pot fi luate cu majoritate calificată (după repartizarea voturilor conform articolului 148-2 din T.U.E.)

P.E.S.C. înseamnă în același timp și apărare. Această necesitate de includere a apărării în domeniul politicii comunitare este exprimată prin art J4, dar în termeni foarte prudenți: P.E.S.C. include „definirea la termen a unei politici de apărare comună, care ar putea conduce, odată sosit momentul, la o apărare comună.

Acestei prudențe îi corespund dispoziții deosebit de vagi: „decizii“, „acțiuni ale Uniunii pot avea implicații în domeniul apărării“; pentru asemenea probleme, U.E. cere U.E.O. să pună în aplicare aceste decizii și acțiuni. U.E.O. „face parte integrantă din dezvoltarea U.E.“

Această dispoziție trebuia să fie clarificată, tratatul mărginindu-se să delege organizarea raporturilor dintre U.E. și U.E.O. prin intermediul unor acorduri semnate de Consiliu și U.E.O.(articolul J4)

Două declarații anexe tratatului fixează câteva principii: este definit rolul U.E.O. în cadrul U.E. precum și în cadrul N.A.T.O.

Astfel, U.E.O. trebuia să devină „pe etape“ o componentă a Uniunii, pentru aceasta ea trebuind să pună în aplicare deciziile Uniunii. De asemenea, un alt obiectiv fixat privea întărirea părții europene a Alianței Nord-Atlantice prin relații strânse între instituțiile celor două organizații, prin armonizarea metodelor de lucru și sincronizarea datelor și locurilor reuniunilor.

5. Ratificarea tratatului de statele membre

În privința ratificării tratatului de către statele membre, o situație deosebită a prezentat-o Danemarca, țară în care mai întâi ratificarea tratatului a fost respinsă prin referendumul din 1992, iar apoi tratatul de la Maastricht a fost acceptat printr-un alt referndum, în 1993, cu o mică majoritate (56,8%).

Această situație deosebită din Danemarca i-a determinat pe șefii de state și de guverne întruniți la Birmingham și Edinburgh să adopte anumite decizii ce vizau apropierea de cetățeni a procesului de construcție a Europei.

Modificările aduse în tratat în scopul apropierii Europei de cetățeni vizează în primul rând: existența cetățeniei europene; respectarea principiului subsidiarității; instituirea procedurii de codecizie.

Danemarca a fost autorizată să nu participe la unele părți din tratat: cele referitoare la ultima fază a Uniunii monetare și la politica comună de apărare.

Secțiunea V: Tratatul de la Amsterdam

La 2 octombrie 1997 cei 15 miniștri ai afacerilor externe din țările membre ale U.E. au semnat la Amsterdam tratatul redactat în iunie 1997 cu prilejul încheierii Conferinței interguvernamentale care a avut loc la acea dată în capitala olandeză.

Tratatul de la Amsterdam reprezintă o etapă foarte importantă în desfășurarea procesului de reformă a instituțiilor comunitare, în sensul adâncirii integrării prin creșterea calității democratice a Uniunii, a identității ei în perspectiva lărgiri organizației, toate acestea trebuind să determine o Europă mai apropiată de cetățeni.

Probleme importante se ridică atât din punct de vedere al adâncirii integrării cât și din punct de vedere al lărgirii U.E. Aceste două aspecte sunt numai aparent distincte, în realitate ele fiind indisolubil legate.

– Adâncirea integrării înseamnă consolidarea solidarității dintre statele membre. Este vorba de atribuirea de noi competențe Uniunii, de crearea monedei unice, de consolidarea U.E.M., etc.

– Lărgirea organizației înseamnă procesul de extindere geografică prin adeziunea de noi state membre, așadar aspectul spațial în construirea Europei.

Trebuie precizat că la baza procesului de integrare stau câteva principii fundamentale: democrație, libertate, respectarea drepturilor omului, statul de drept, jusitție socială, solidaritate și coeziune.

Tratatul de la Amsterdam a lăsat intacte multe din prevederile Tratatului de la Maastricht (de exemplu, cele din capitolul referitor la U.E.M.). Totuși, în competențele U.E. vor intra sau se vor accentua noi domenii ca de exemplu: cele privitoare la un nivel crescut de ocupare a forței de muncă, la o dezvoltare echilibrată și neinflaționistă, la definirea progresivă a politicii de apărare comună.

O temă de mare importanță a Tratatului de la Amsterdam este accentuarea dezvoltării unui spațiu de libertate, securitate și justiție, în cadrul căruia să fie asigurată libera circulație a persoanelor prin măsuri adecvate controlului la frontierele U.E., controlului emigrărilor, azilului precum și prevenirii criminalității.

Puterile Parlamentului european au fost consolidate prin simplificarea procedurii codeciziei (a fost suprimată posibilitatea unei a treia lecturi de către Consiliu, textul fiind considerat neadoptat în cazul eșecului comitetului de conciliere) și prin extinderea cămpului său de aplicație. De asemenea procedura de consultare a fost suprimată în profitul celei de cooperare.

Tratatul de la Maastricht a fost completat cu texte mai ample și în ceea ce privește politica de mediu. Formula prevazută în Tratatul de la Maastricht de „respectare a mediului“ a fost înlocuită prin Tratatul de la Amsterdam cu formula „nivel înalt de protecție și de îmbunătățire a calității mediului“.

O altă schimbare adusă prin Tratatul de la Amsterdam constă în introducerea principiului „egalității dintre bărbați și femei“, alături de „promovarea unui nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și de protecție socială“. Principiul egalității dintre bărbați și femei constituie una din cele mai importante dispoziții din tratat.

Comparativ cu Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam a dat o mai bună definiție cetățeniei europene și a legat-o mai strâns de respectarea drepturilor omului, stabilind o regrupare a drepturilor referitoare la cetățenia europeană într-un capitol unic. Astfel, prin Tratatul de la Amsterdam s-a subliniat că definirea cetățeniei europene precum și mai buna respectare a drepturilor omului constituie un obiectiv prioritar în cadrul reformei Uniunii.

Sunt întărite astfel drepturile cetațenilor europeni, precum și ale persoanelor fizice sau juridice care au reședința sau sediul în U.E., consacrându-se un drept de acces la documentele instituțiilor (articolul 255 din T.C.E., care se aplică celui de-al doilea și celui de-al treilea „stâlp“ în virtutea articolelor 28 și 41 din T.U.E.).

De asemenea, tratatul prevede protecția personelor fizice cu privire la regimul datelor cu caracter personal (articolul 286 din T.C.E.). Două regulamente au fost adoptate pentru punerea în aplicare a acestor dispoziții.

Pentru prima dată, Tratatul de la Amsterdam creează un mecanism care permite sancționarea unui stat membru care s-ar face vinovat de o „violare gravă și persistentă“ (articolul 7) a drepturilor fundamentale permițând Consiliului să suspende dreptul de vot al statului respectiv.

Dacă constatarea violării nu poate interveni decât cu unanimitate (fără a număra bineînțeles votul statului în cauză), măsurile luate ca urmare a acestei constatări sunt adoptate cu majoritatea calificată. Cu toate că acest mecanism a fost perceput ca fiind destinat reglării unei curiozități juridice, criza suscitată de alianța guvernamentală încheiată în Austria a subliniat importanța lui practică.

Criza a revelat de asemenea necesitatea de a completa acest mecanism printr-un mecanism de alertă prealabilă, cei 14 parteneri ai Austriei improvizând în cursul anului 2000 o reacție comună permițând atenționarea guvernului austriac asupra oricărei abateri pe care ar fi putut să o săvârșească, fără a recurge totuși la o armă supremă precum recurgerea la articolul 7 care presupune o „violare gravă și persistentă“ pentru a fi utilizat.

Această criză a condus U.E. pentru prima dată să intervină în politica internă a unui stat membru în scopul prevenirii unei atingeri grave a principiilor fundamentale.

Problema care rămâne de rezolvat este de a știi care ar fi fundamentul juridic pe care s-ar baza U.E. pentru a sancționa un stat în cazul recurgerii la articolul 7, având în vedere că U.E. nu este parte la C.E.D.O., singura care ar putea oferi un răspuns pertinent este Charta drepturilor fundamentale adoptată solemn la Nisa.

În ceea ce privește politica externă și de securitate comună putem remarca faptul că Tratatul de la Amsterdam a clarificat mai multe dispoziții ale Tratatului de la Maastricht, în special prin redefinirea instrumentelor sale la care s-a adăugat unul nou: strategia comună. A fost instituit un Înalt reprezentant pentru P.E.S.C., funcție deținută de fostul secretar N.A.T.O. Javier Solana.

O altă inovație este reprezentată prin includerea în cadrul P.E.S.C. a misiunilor umanitare și de gestiune a crizelor, precum și a posibilitătii Uniunii de a recurge la U.E.O. pentru punerea în aplicare a misiunilor sale.

Consiliul european de la Köln din iunie 1999 a trasat primele jaloane ale apărării europene, șefii de stat și de guvern hotărând o întărire a P.E.S.C. și deci intrarea într-o nouă etapă a construcției europene. Decizia Marii Britanii de a nu se mai opune unei apărări europene a lăsat să se spere o nouă redimensionare a P.E.S.C.

Astfel, pe 13 noiembrie 2000, la Marsilia s-a semnat „actul de deces“ al U.E.O.. Semn al dezinteresului de care a suferit întotdeauna această organizație, foarte puțini miniștri de externe și ai apărării s-au deplasat la Marsilia pentru acestă reuniune ministerială, ultima din istoria U.E.O.

U.E. a preluat sarcinile U.E.O. cu o eficacitate sporită, se spera, după ce a decis în decembrie 1999, la summit-ul de la Helsinki, să-și asume noi responsabilități în materie de securitate și apărare.

Cei 15 au decis să preia anumite activităti ale U.E.O. pe care le consideră utile, dar majoritatea activităților cotidiene ale organizației vor înceta. Concret, Institutul de studii și de securitate al U.E.O., instalat la Paris și centrul-satelit al său de la Torrejon, din Spania, vor trece acum sub autoritatea U.E. Transformarea U.E.O. se va realiza progresiv, urmând a fi încheiată cel mai târziu la 1 iulie 2001.

Statul Major militar al U.E.O. va fi dizolvat de îndată ce va fi instituit cel al U.E.

U.E.O. nu va dispărea totuși complet. O structură reziduală, cu un secretariat alcătuit din 29 de persoane, va continua să funcționeze pentru a veghea la garantarea apărării reciproce, principiu înscris în Tratatul de la Bruxelles din 1948. Această garanție nu va fi, într-adevăr, transferată U.E., care a decis să se concentreze asupra operațiunilor de gestionare a crizelor.

Deși cuprinde multe dispoziții de natură a facilita progresul reformei instituționale în U.E., Tratatul de la Amsterdam lasă nerezolvate multe aspecte importante, ca de exemplu cele aparținând problemelor sociale, ocuparea forței de muncă, reducerea șomajului, armonizarea fiscală.

Capitolul III

Originalitatea Uniunii Europene

Secțiunea I: Misiunile și mijloacele comunităților Europene

1. Misiunile Uniunii Europene

A. Art 2 al Tratatului C.E.E. în versiunea Tratatului de la Roma din 1957

Acesta identifică 5 obiective:

– promovarea unei dezvoltări armonioase a activităților economice în ansamblul C.E.: această ambiție a justificat crearea unei politici regionale (ale cărei instrumente financiare sunt fondurile structurale) destinată reducerii diferențelor de dezvoltare între diverse regiuni ale C.E.;

– garantarea unei expansiuni continue și echilibrate: ne situăm în perioada creșterii economice care a însoțit efortul de reconstrucție după al doilea război mondial ;

– asigurarea unei stabilități crescute : stabilitatea este înțeleasă în toate elementele sale: economică socială și politică.

– o ridicare accelerată a nivelului de viață: este ideea că popoarele care au suferit de pe urma războiului trebuie să culeagă fructele creșterii la care au contribuit; este ideea că stabilitatea (socială și politică-al treilea obiectiv) nu poate fi garantată dacă nivelul de viață al popoarelor rămâne insuficient ;

– relații mai strânse între statele membre: era deja scopul care determina crearea Consiliului Europei. Aici, acest obiectiv ia o altă dimensiune, pentru că Comunitatea este o organizație de integrare și nu una de cooperare precum Consiliul Europei.

B.Articolul 2 al Tratatului de la Maastricht

Noul art 2 redefinește obiectivele Comunităților pentru a ține cont de noile preocupări ale statelor membre la începutul anilor 1990. Este vorba de a favoriza:

– promovarea unei dezvoltări armonioase și echilibrate a activităților economice în ansamblul Comunităților: se regăsesc aici obiectivele 1 și 2 din versiunea tratatului de la Roma;

– o creștere durabilă și neinflaționistă, respectând mediul înconjurător;

– un înalt grad de convergență a performanțelor economice, condiție prealabilă instaurării U.E.M.;

– un nivel al gradului de ocupare a forței de muncă și al protecției sociale ridicat ;

– coeziune economică și socială – constituie sinteza obiectivelor 1,2 și 3 în versiunea Tratatului de la Roma;

– solidaritatea între satele membre, adică în practică cea pe care cei mai bogați trebuie să o manifeste în direcția celor mai săraci.

2. Mijloacele comunităților Europene

A. Articolul 2 C.E.E. în versiunea tratatului de la Roma prevede două mijloace în serviciul obiectelor pe care le-a definit: stabilirea unei piețe comune și apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre.

B. Articolul 2 C.E. în versiunea Tratatului de la Maastricht redefinește mijloacele Comunităților Europene:

– stabilirea unei piețe comune și a unei uniuni economice și monetare, aceasta din urmă constituind noutatea;

– punerea în aplicare a politicilor sau acțiunilor vizate la articolul 3 și 3A: eliminarea drepturilor vamale și a restricțiilior cantitative la schimburi, o piață internă, o politică agricolă comună, o politică comună în domeniul pescuitului, transporturilor, o politică comercială comună, un regim asigurând concurența loială pe piața comună, alinierea legislațiilor naționale, o politică în domeniul social și în domeniul mediului înconjurător, întărirea coeziunii economice și sociale, întărirea competitivității industriei comunitare, promovarea cercetării și a dezvoltării tehnologice, rețele transeuropene, un nivel ridicat de protecție a sănătății,…

Secțiunea II: Modelul european de integrare

Construcția europeană este profund originală. Originalitatea sa ține esențial de faptul că C.E. este o organizație de integrare prin opoziție cu organizațiile internaționale clasice (O.C.D.E., O.N.U., N.A.T.O., O.M.S.) care sunt organizații de simplă cooperare interstatală. Pentru a califica C.E., Curtea de Justiție vorbește despre o “organizație interstatală autonomă”.

Integrarea europeană s-a realizat în principal prin drept; procesul de integrare este pe larg impus de caracterele specifice ale dreptului comunitar care primează asupra dreptului național și care poate fi invocat direct de către persoanele fizice în sprijinul unui recurs în fața judecătorului național.

Integrarea comunitară nu se poate realiza decât progresiv, pe etape.

A.U.E. și Tratatul de la Maastricht își au locul lor în acest proces de integrare. Dacă vocația federală sau confederală a Europei comunitare face obiectul unei dispute, miza este mai puțin de a reproduce un model existent decât de a inventa un nou sistem de integrare regională care să permită în același timp depășirea noțiunilor de “stat –natiune” și respectiv “identități naționale”.

În orice caz există o dinamică a integrării, două efecte ilustrând această dinamică: efectul de spill-over (de angrenaj) și efectul de cliquet care duc la ideea ireversibilității construcției europene .

1 Noțiunea de integrare – autonomia ordinii juridice comunitare

În celebra decizie dată pe 5 februarie 1963 – afacerea Van Gend En Loos, C.J.C.E. a indicat că C.E. este o “organizație interstatală autonomă.”

Aceasta semnifică faptul că ordinea juridică comunitară (adică ansamblul regulilor care reglementează structura, competențele și activitatea comunitară) este distinctă în același timp de o ordine juridică internațională și de o ordine juridică națională, precum și faptul că Tratatul de la Roma nu a instituit un sistem de simplă coordonare convențională între statele semnatare cum fac marea majoritate a tratatelor internaționale.

C.J.C.E. a definit perfect originalitatea ordinii juridice comunitare în decizia sa Costa contra ENEL din 15 iulie 1964 care precizează: “Spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite, Tratatul C.E.E. a instiutit o ordine juridică proprie integrată în sistemul juridic al statelor membre din momentul intrării în vigoare a tratatului. Instituind o comunitate de durată nelimitată, dotată cu atribuții proprii, cu personalitate și capacitate juridică, cu o capacitate de reprezentare internațională și mai precis cu puteri reale, rezultate dintr-o limitare de competență sau dintr-un transfer de atribuții ale statelor față de comunitate, acestea au limitat, chiar dacă în domenii restrânse, drepturile lor suverane și au creat astfel un corp de drept aplicabil resortisanților lor și lor înșiși.”

Judecătorul de la Luxembourg definea ordinea juridică comunitară ca un ansamblu de reguli constrângătoare pentru statele membre și resortisanții lor, autonomă în raport cu dreptul național.

Ea indica faptul că C.E. este dotată cu organe proprii cărora le sunt atribuite drepturi suverane și de asemenea cu proceduri specifice jurisdicționale sau nejurisdicționale, proprii asigurării respectului și aplicării dreptului comunitar.

Astfel, semnând Tratatul de la Roma, statele membre ale C.E. au renunțat, cu toate că numai în domenii limitate, la suveranitatea lor în favoarea instituțiilor comunitare. Aceasta semnifică faptul că în aceste domenii particulare statele membre nu mai au o putere autonomă de decizie.

Ele trebuie pe viitor să împartă puterea de decizie cu instituțiile comunitare, iar în anumite domenii (politica comercială comună, politica comună a prezervării resurselor pescuitului) doar Comunitatea deține astăzi putere de decizie pentru că această putere i-a fost transferată în totalitate de statele membre.

Acest transfer de suveranitate în profitul instituțiilor comunitare a fost, evident, liber consimțit de statele semnatare ale Tratatului de la Roma, un stat fiind întotdeauna liber să semneze sau să nu semneze un tratat internațional .

A afirma că C.E. este o organizație de integrare prin opoziție cu organizațiile de simplă cooperare, înseamnă că semnatarele Tratatelor de la Paris și Roma au vrut să integreze statele europene într-un ansamblu având o existență proprie și o identitate care nu se reduce la suma identităților naționale.

Ideea integrării face referire la o situație în care statele nu se mulțumesc să coopereze sau să coordoneze acțiunile lor, ci aleg să pună în comun anumite competențe ale lor și lasă unor instituții independente grija gerării intereselor astfel puse în comun .

2. Integrare prin drept – Particularitățile ordinii juridice comunitare

Nu putem să negăm că integrarea europeană a fost stimulată de deschiderea frontierelor și de instaurarea politicilor comune. Economia a fost și rămâne încă într-o mare măsură motorul integrării, dar dreptul a jucat și el în același mod un rol esențial, consacrând ireversibilitatea construcției europene.

Abilitatea “părinților fondatori “ a fost să facă din Europa o comunitate de drept încoronată de o Curte de Justiție destinată să fie “gardian al dreptului comunitar”.

Astfel, de exemplu în 1964, instanța de la Luxembourg a afirmat principiul fundamental al aplicării cu prioritate a dreptului comunitar asupra dreptului național, în timp ce acest principiu nu figura în tratatele institutive.

Cu toate acestea, C.J.C.E. estimează că acest principiu al primordialității trebuie să fie respectat deoarece constituie o exigență esentială a C.E..

Utilizând o metodă de interpretare teleologică a tratatelor comunitare, C.J.C.E. ajunge să impună respectarea unor principii care nu figurează expressis verbis în Tratate. Această metodă permite să se confere textului un maximum de eficacitate pentru a atinge obiectivele fixate prin tratate.

Metoda teleologică este o metodă finalistă, deci pentru C.J.C.E. contează mai mult finalitatea tratatului decât litera sa. Această metodă este viu criticată de adversarii integrării care văd în ea un instrument de “puci juridic”.

C.J.C.E. a consacrat în decizia Van Gend en Loos un alt principiu fundamental – principiul efectului direct al dreptului comunitar care semnifică faptul că particularii se pot prevala direct de dreptul comunitar în fata instanțelor naționale din momentul în care dispozițiile pe care le invocă în sprijinul recursului lor le conferă expres drepturi și impun statelor membre obligații clare, precise și neconditionale. Și aici dreptul comunitar se îndepartează de dreptul internațional clasic.

Se poate de asemenea observa faptul că C.J.C.E. a incorporat în dreptul comunitar principii generale de drept și drepturile fundamentale ale individului, în special prin legăturile cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cu dreptul constituțional al statelor membre.

Asfel dreptul comunitar este de aproape 40 de ani un puternic factor de integrare.

Dacă eliminăm sau minimalizăm dimensiunea de coeziune a dreptului comunitar ne asumăm riscul de a reduce Comunitatea la o vastă zonă de liber schimb, la un forum lipsit de substanță și de ambiții.

Secțiunea III: Etapele integrării

Construcția unei Europe unite este un lung proces în care alternează perioade de calm și etape decisive. Integrarea europeană nu poate fi decât progresivă.

Ea nu poate fi comparată cu crearea Statelor Unite ale Americii sau unificarea statelor italiene pentru că Europa regrupează state și comunități umane care au tradițiile lor proprii. Există deci diferite grade ale integrării.

Se disting tradițional cinci niveluri de integrare:

1. Zonă de liber schimb

Aceasta este o zonă în interiorul căreia taxele vamale și restricțiile cantitative pentru schimburi (contingente) au fost suprimate (de exemplu A.E.L.S.creată în 1960 sau A.L.E.N.A. între Canada, S.U.A.și Mexic creată în 1994.

Produsele din zonă pot circula liber și fară restricții cantitative în interiorul zonei fără să suporte taxe vamale la trecerea frontierelor interne ale zonei.

În Comunitate drepturile de vamă au fost suprimate progresiv între 1957 și 1968.

Dezavantajul este că într-o asemenea zonă există fenomenul deturnării traficului de mărfuri pentru că anumite produse originare din țări terțe nu fac decât să tranziteze prin țările zonei care practică slabe drepturi de vamă, pentru a profita de regimul de taxare la frontieră cel mai favorabil.

Pentru a evita aceste deturnări de trafic a fost necesară trecerea la stadiul următor al integrării: Uniunea vamală.

2.Al doilea stadiu al integrării: Uniunea vamală

Se vorbește despre uniune vamală când statele în cauză au eliminat drepturile vamale și contingentele nu numai între ele, dar au și creat un tarif vamal (sau tarif exterior) comun și o politică comercială comună.

Tariful vamal comunitar (art 19 alin.1 T.C.E.) se calculează stabilind media aritmetică a tarifelor aplicate în teritoriile vamale pe care le cuprinde Comunitatea. Primul tarif vamal comun a fost stabilit în 1968 și este revizuit periodic.

Într-o uniune vamală, obstacolele tarifare la schimburi au fost eliminate, dar subzistă alte obstacole netarifare în ceea ce privește schimbul de mărfuri legate în special de disparitatea regimurilor fiscale aplicabile mărfurilor care circulă în interiorul zonei, diversității normelor tehnice cărora trebuie să se conformeze produsele pentru a fi vândute în mod legal pe teritoriul anumitor state membre.

Pentru a garanta libera circulație a produselor și factorilor de producție (capitaluri, muncitori) numai trecerea la a treia etapă permite suprimarea ultimelor obstacole în ceea ce privește schimburile.

Această etapă este piața comună.

3. Piața comună

Se vorbește de piața comună când mărfurile, persoanele, capitalurile, serviciile (transporturile, băncile, asigurările, bursele) circulă libere pe piața respectivă – se evocă cele 4 libertăți fundamentale ale pietei comune).

Piața comună este mai ambițioasă decât uniunea vamală pentru că presupune mai ales aplicarea de reguli și legislații comune, în materie fiscală sau în domeniul concurenței de exemplu. Presupune de asemenea existența unor politici sectoriale comune, de exemplu în materie agricolă sau în domeniul transporturilor.

Noțiunea de piață comună a fost recunoscută în jurisprudență C.J.C.E. – decizia Schul din 5 mai 1982 prevede că: noțiunea de piață comună vizează eliminarea tuturor barierelor pentru schimburile intra comunitare în vederea fuziunii piețelor naționale într-o piață unică realizând condiții cât se poate de apropiate de cele ale unei veritabile piețe interioare.

A.U.E. viza tocmai consacrarea acestei etape pentru că autorii săi își fixaseră ca obiectiv finalizarea marii piețe interne cel mai târziu la 31 decembrie 1992 grație adoptării celor 300 de propuneri de directive prevăzute de Cartea Alba a Comisiei în 1985.

4. Uniunea Economică și Monetară

Dimensiunea monetară a Europei comunitare este cvasiabsentă din Tratatul de la Roma, care se mărginește să enunțe câteva principii în legătură cu coordonarea politicilor monetare naționale și politicilor de schimb (fixarea parităților între monedele statelor membre).

Dezintegrarea progresivă a S.M.I. și fluctuația generalizată a monedelor în anii 1970 au constrâns statele europene să se preocupe de dimensiunea monetară a construcției europene și să creeze un Sistem Monetar European (S.M.E.) în 1979 la inițiativa președintelui Valery Giscard D’Estaing și a cancelarului german Helmuth Schmidt.

Tratatul de la Maastricht este mult mai ambițios, pentru că prevede instaurarea unei U.E.M. cu crearea unei monede unice gerată de o B.C.E., cel mai târziu la 1 ianuarie 1999. După o perioadă tranzitorie în care moneda unică circula oarecum în paralel cu monedele statelor membre, Euro va înlătura definitiv monedele naționale în 2002.

U.E.M. este constituită astfel încât să asigure avantaje U.E.:

– ea permite reducerea riscurilor datorate multiplicității devizelor și limitează dependența Europei față de dolar;

– trebuie să permită eliminarea costurilor legate de gestionarea riscului de schimb, să simplifice gestiunea întreprinderilor, să favorizeze circulația liberă a cetățenilor în U.E. (aceștia putând utiliza o monedă unică pe întregul teritoriu al U.E.);

– va permite creșterea performanțelor economice ale U.E. grație unei convergențe a politicilor economice a membrilor săi.

5. Uniunea politică (ultimul grad al integrării)

Primele patru faze ale integrării europene privesc în mod esențial domeniul economic. Ultimul stadiu al integrării este Uniunea politică, aceasta putând lua mai ales forma unei federații (cu un guvern federal, cu o Cameră a statelor, cu o Cameră a popoarelor și o Curte Supremă după modelul german).

Din 1969 statele membre ale Comunităților Europene au mers mai departe în tentativa lor de a crea o Uniune politică, pentru că au dat unui Comitet prezidat de Christian Fouchet misiunea de a elabora un proiect de statut în acest sens. Acest Comitet a prezentat pe 2 noiembrie 1961 un statut al Uniunii politice. Acest proiect de statut refuză foarte clar opțiunea federală.

Cei cinci parteneri ai Franței au prezentat, deci pe 20 ianuarie 1962 un contraproiect de “Uniune Europeană” mult mai ambițios. Odată în plus, partizanii și adversarii federalismului s-au înfruntat (generalul De Gaulle se opunea oricărei evoluții de tip federal) și eforturile întreprinse pentru crearea unei Comunități politice au fost zadarnice.

Concepția gaullistă a constructiei europene a fost exprimată perfect cu ocazia unei conferințe de presă, pe 5 septembrie 1960: “A ne imagina că putem să construim ceva care să fie eficace, și care să fie aprobat de popoare, în afara și peste state este o himeră. Cu siguranță, este adevărat că s-au putut institui anumite organisme mai mult sau mai puțin extranaționale. Aceste organisme au valoarea lor tehnică, dar nu au și nu pot avea autoritate și în consecință eficacitate politică”.

A asigura cooperarea regulată a Europei occidentale este ceea ce Franța considera ca fiind de dorit, ca fiind posibil și ca fiind practic, în domeniile politic, economic, cultural și al apărării.

Va trebui așteptat anul 1980 pentru ca o nouă inițiativă să fie luată în vederea creării unei Uniuni politice.

E vorba de Proiectul Spinelli din iunie 1980 care prevedea crearea unei Uniuni dotate cu competențe foarte întinse precum și o întărire sensibilă a puterilor Parlamentului European.

Acest proiect, adoptat cu o mare majoritate de Parlamentul European pe 14 februarie 1984, a eșuat, dar constituie încă și astăzi o sursă de inspirație pentru membrii Adunării de la Strasbourg. Partizan al unei Europe de tip federal, Spinelli era liderul unui grup de parlamentari care se întruneau deseori la restaurantul strasbourgez “Crocodilul” (se vorbește astfel despre “grupul crocodililor”).

După toate aceste încercări, Tratatul de la Maastricht (1992) va crea o Uniune Europeană care este în același timp o U.E.M. și o Uniune politică. Această Uniune politică se fundamentează astăzi pe trei elemente principale:

– cetățenia europeană

– politica externă și de securitate comună (P.E.S.C.)

– justiția și afacerile interne (J.A.I.)

Fiindcă nu s-a reușit promovarea unei Uniuni politice înaintea semnării Tratatului de la Maastricht, țările membre ale C.E. au pus în aplicare, de la începutul anilor 1970, o cooperare politică europeană.

Această cooperare politică s-a fundamentat în principal pe Raportul Davignon, adoptat în octombrie 1970 la cererea șefilor de state și de guverne reuniți la Haga în decembrie 1969.

Capitolul IV

Perspectivele Uniunii Europene

Secțiunea I: Dinamica și viitorul integrării europene

1. Dinamica integrării presupune două efecte:

Integrarea nu este un fenomen static, ci dimpotrivă un fenomen dinamic, ce presupune doua efecte:

A. Efectul de spill-over ce presupune trecerea cvasi automată de la un stadiu la altul al integrării, integrarea sectorială tinzând la o integrare generală.

Realizarea unei zone de liber schimb face necesară realizarea unei uniuni vamale pentru că trebuie evitate deturnările traficului de mărfuri, uniunea vamală favorizand realizarea Pieței comune pentru că libera circulație a produselor și factorilor de producție stimulată de eliminarea obstacolelor tarifare impuse schimburilor, presupune stabilirea de reguli comune, armonizarea legislațiilor naționale, coordonarea politicilor economice.

Voința politică intervine puțin în acest proces. Logica internă a integrării este cea care permite depășirea progresivă a fiecărui stadiu și care conduce la uniunea politică (ultima etapă a integrării). Progresul pe calea integrării se efectuează cu toate acestea, impotriva diferitelor manifestări ale naționalismului și tentației întotdeauna puternică a protecționismului economic.

Construcția europeană depinde mult de tradițiile naționale pentru ca efectul de spill-over să-și poată manifesta pe deplin rolul său. Este evident de asemenea că, cu cât ne apropiem de ultimul grad al integrării cu atât ne apropiem de “nucleul dur” al suveranitătii naționale și statele sunt deci din ce în ce mai putin dispuse sî transfere o parte suplimentară din suveranitatea lor instituțiilor comunitare.

Însă, când există o vointă politică în acest sens construcția europeană este relansată. Concret, aceasta se traduce prin convocarea unei conferințe interguvernamentale însărcinată cu redactarea unui nou tratat care le va modifica sau le va completa pe cele precedent A.U.E. semnat pe 28 februarie 1986 și intrat în vigoare pe 1 iulie 1987 a constituit prima revizuire de ansamblu a Tratatului de la Roma de la crearea C.E.E.. El a permis relansarea construcției europene într-o perioadă în care aceasta se afla în impas. Jacques Delors a avut inițiativa A.U.E.

Tratatul de la Maastricht, realizat prin voința lui Francois Mitterrand și a cancelarului german Helmuth Kohl, a constituit a doua revizuire de ansamblu a tratatelor comunitare. El a permis mai ales introducerea de noi modificări instituționale necesare în perspectiva noilor adeziuni.

Conferința interguvernamentală din 1996 prevazută prin tratatul de la Maastricht s-a terminat prin semnarea unui nou tratat la Amsterdam . Aceasta este a treia revizuire de ansamblu a tratatelor precedente.

S-a reexaminat sistemul instituțional și decizional al U.E., însă rezultatele au fost dezamăgitoare întrucât statele membre nu și-au manifestat în mod decisiv voința politică favorabilă unor eventuale adeziuni.

De aceea, s-a impus o nouă conferință interguvernamentală care a avut loc la Nisa în decembrie 2000, în perspectiva unei noi lărgiri a U.E. la Malta, Cipru și țările din Europa centrală și orientală (au fost vizate probleme relative la: numărul membrilor Comisiei, ponderea voturilor statelor membre în Consiliu și măsurile necesare pentru a facilita activitatea instituțiilor și a garanta funcționarea lor eficace).

B.Efectul de cliquet

Efectul de cliquet semnifica faptul ca procesul de integrare este ireversibil,ca o intoarcere este putin probabila, intrucat costul economic și politic al intoarcerii este mult mai ridicat decat cel care ar rezulta dintr-un mers inainte.

Mai multe studii au demonstrat ca acest cost ar fi exorbitant:Raportul Cecchini din 1988 al Comisiei,Raportul Catherwood din1988 al Parlamentului.Este abordata aici o problema delicata-a ireversibilitatii constructiei europene.

Statele stiu ca orice progres pe calea integrarii este ireversibil,ca orice intoarcere este dificila și de aceea nu se angajeaza mai mult pe aceasta cale decat dupa o reflectare matura.

2.Europa cu mai multe viteze ?Cu geometrie variabila ?

Problema care apare este că dacă anumite state doresc o vastă reformă a instituțiilor altele preferă o simplă rearanjare a Tratatului de la Maastricht .

În orice caz, perspectiva unei noi lărgiri a U.E. pune cu o necesitate crescută problema unei Europe cu geometrie variabilă. Această Europă exista deja în domeniul social,in privinta monedei unice,apararii), dar viitoarea largire va trebui sa accentueze acest fenomen.

Tarile care nu doresc sau nu pot sa se integreze la fel de repede ca celelalte nu trebuie sa blocheze pe cei care vor sa avanseze.

Mai multe formule de “integrare diferențiată” sunt posibile dintre care se poate cita: ”Europa cu mai multe viteze”- aceasta semnifica faptul ca se prefera formarea unui “nucleu dur” de state membre care decid sa progreseze pe calea integrarii în domeniile în plina dezvoltare (moneda unica) sau în domenii încă embrionare (P.E.S.C.și J.A.I.).

Celelalte state membre subscriu dinainte la aceste obiective, dar ele vor prinde din urma acest “nucleu dur “ mai tarziu, cand vor fi pregatite .

Integrarea diferentiata ocupa un loc important în cadrul sistemului comunitar, chiar inainte de tratatul de la Maastricht (de exemplu exista perioade tranzitorii prevazute de acordurile de adeziune și unmeroase derogari introduse de A.U.E. referitor la obligatiile unor state membre în cadrul alinierii legislatiilor naționale).

Tratatul de la Maastricht a intarit fenomenul, astfel că integrarea diferentiata a devenit un element important al constructiei europene .

In anumite cazuri ea este reglementata de tratat,astfel că statele membre care beneficiaza de ea nu dispun de nici o influenta asupra modalitatilor sale (cazul perioadelor tranzitorii sau U.E.M.); în alte ipoteze,integrarea diferentiata nu este reglementata și statele membre au facultatea de a pune capat derogarilor de care dispun dupa vointa lor.

Este evident că integrarea diferentiata deroga de la principiul acquis-ului comunitar .Astfel nu ar trebui acceptata decat cu conditia respectarii obiectivelor Comunitatilor.De asemenea este clar că o integrare diferentiata durabila risca sa aduca atingere uniformitatii dreptului comunitar.

3. Antagonismul dintre aprofundarea și largirea U.E.

Constructia europeana ezita în permanenta intre doua logici: cea a aprofundarii (o Europa tot mai integrata) și cea a largirii(problema adeziunii).Adesea s-a spus că cele doua logici sunt ireconciliabile.

De fapt se poate remarcă faptul că au alternat în istoria constructiei europene perioade de aprofundare cu perioade de largire,cele doua tendinte completandu-se și impunandu-se succesiv pe scena europeana.

Aprofundarea a prevalat asupra largirii o prima data cand generalul de Gaulle a dat un termen negocierilor privind Marea Britanie în 1959 în cadrul O.E.C.E. pentru a ineca piata comuna intr-o vasta zona de liber schimb, apoi opunandu-se de doua ori consecutiv în 1963 și 1967 intrarii Marii Britanii în Comunitate.

Apoi largirea a intervenit în urma summitului de la Haga din 1969 cu ocazia aderarilor succesive la C.E.E. a Danemarcei, Irlandei și Marii Britanii pe 22 ianuarie 1972 .

Disputele asupra aprofundarii și largirii s-au relansat la sfarsitul anilor 1980 cu ocazia căderii zidului Berlinului și a imploziei imperiului sovietic.

Din nou Marea Britanie sprijinita de Danemarca a sustinut teza în favoarea unei largiri precipitate. Dar sub influenta cuplului franco-german s-a decis ca nici o cerere de adeziune nu va fi examinata cu exceptia unor circumstante exceptionale inaintea inceputului lui 1993 și că intre timp un acord vizand constituirea unui Spatiu Economic European va fi incheiat cu cele 7 tari ale A.E.L.S. și ca acorduri de cooperare, zise “europene” (adică care nu exclud adeziunea) vor fi semnate cu fostele “democratii populare” indeplinind anumite conditii.

Singura exceptie a fost consimtita în profitul Germaniei de Est (fosta R.D.G.) în masura în care fuziunea sa pe 3 octombrie 1990 cu R.F.G. a antrenat cu acordul partenerilor și a Parlamentului European integrarea sa în Comunitate, marind populatia acesteia la 340 milioane locuitori.

Cu toate acestea, o noua faza a largirii a inceput în 1993, Consiliul European decizand pe 11 și 12 decembrie 1992 la Edinburg sa angajeze negocieri cu Austria, Suedia, Finlanda și Norvegia din ianuarie 1993.

Dar dialectică aprofundarii și largrii nu se reduce numai la problema unei eventuale adeziuni a noilor membri la Comunitatea Europeana și eventual la U.E. Ea se intinde în mod egal la viitorul “Marii Europe”.

Grija manifesta dupa prabusire lumii comuniste de presedintele Republicii Franceze, Francois Mitterrand și de cancelarul R.F.G. Helmut Kohl a fost de a nu lasa sa se transforme C.E. intr-o vasta zona de liber schimb din punct de vedere economic, iar din punct de vedere politic intr-o vaga Confederație a Statelor în favoarea unei largiri ncontrolate.

Demonstrand prin aceasta o mare continuitate în raport cu politică externa a Frantei și mai ales fata de cea exprimata de generalul de Gaulle, Francois Mitterrand a dorit în special sa evite ca singura politică de stabilitate în vestul continentului european sa fie afectata de miscarea de dezagregare produsa în Europa prin trezirea naționalismelor.

Intr-o conferinta de presa acesta a afirmat: “Ce Europa îi va succede celei de la Yalta? Din fericire, Comunitatea celor doisprezece și CSCE exista. Sa le dam mai multa putere, mai multe mijloace. Acelora dintre cei doisprezece care ezita, le cer sa reflecteze la tensiunile care se vor naste din intoarcerea la luptele de influenta, și de ce sa nu spunem, la jocul aliantelor. Comunitatea nu le va rezista. Alegerea Frantei este facuta.”

Pe baza acestei alegeri, dplomatia franceza cu sustinere germana și-a convins partenerii la sumitul de la Dublin sa convoace la Roma, la jumatatea lui decembrie 1990, doua conferinte interguvernamentale în loc de una insarcinate cu pregatirea respectiv a U.E.M. și a Uniunii Politice a Europei.

In acest spirit, a fost decisa reportarea oricărei negocieri în vederea aderarii noilor membrii la Comunitate dupa 1 ianuarie 1993 pentru a-i constrange sa accepte și acquis-ul Comunitatii obtinut dupa realizarea Marii Piete interne și a Uniunii Europene asteptata de la viitorul tratat de la Maastricht.

Aceasta alegere propusa de Franta și Germania a fost numita atunci preferinta pentru aprofundare.

Dar, contrar a ceea ce a fost pretins uneori, aprofundarea pe termen scurt nu trebuia sa inlature eventualitatea largirii pe termen mediu sau lung. În acest timp, în cadrul comunitar a fost incheiat pe 2 mai 1992 la Porto acordul cu cele 7 tari A.E.L.S. asupra Spatiului Economic European în timp ce erau semnate cu Ungaria, Polonia, Cehia acorduri de asociere europene.

Și în afara acestui cadru, Francois Mitterrand a sugerat în mesajul sau de anul nou – 31 decembrie 1990 – ideea unei vaste confederații europene pe care a reluat-o fară mare succes la Praga în pezența lui Vaclav Havel în iulie 1991.

Evenimentul marcant al evoluției Europei celor doisprezece a fost la începutul anilor 90 negocierea și semnarea tratatului de la Maastricht. Din punct de vedere geografic, unde trebuie trebuie să se oprească spațiul comunitar?

Tratatul de la Maastricht, în articolul O, prevede că orice stat european poate cere să devină membru a Uniunii Europene. Pe baza acestui criteriu a fost refuzată cererea de aderare a Marocului formulată pe 8 iulie 1987.

Inventată pentru a guverna în 6 “metoda comunitară” nu s-a putut adapta unei comunități de doisprezece țări decât cu condiția dezvoltării practicii în sânul Consiliului, a votului cu majoritatea modificată.

Șefii de stat și de guverne prevazuseră convocarea unei noi conferințe interguvernamentale începand cu 1996, Francois Mitterrand declarând: ”Dacă dorim să construim Europa, trebuie să considerăm că această Europa are nevoie de apărarea sa proprie. Dacă ramâne dependentă de puterile externe, atunci ea nu este Europa însăși”.

Alternativa rămâne de a crea o Europa cu “carta” sau “cu mai multe viteze”, Marea Britanie și Danemarca deschizând calea altor tari dornice de a negicia noi exceptii.

Ceea ce pune problema stabilirii unui sistem politic capabil sa guverneze un spatiu public cu geometrie variabila. Problematica lărgirii UE

Tinand cont de fragilitatea echilibrului institutional comunitar și a numeroaselor adeziuni intervenite în ultimii 20 de ani, o eventuala largire a U.E. la tarile din Europa centrala și de est este greu de realizat .

In prezent mai multe state sunt candidate la adeziune:Turcia,Ungaria, Polonia, Cehia Slovacia, Slovenia, Romania, Bulgaria, tarile baltice, Malta și Cipru. Nivelul de viata în aceste tari este inferior celui ce predomina în statele U.E.

Mai multe decenii de comunism au stopat dezvoltarea economică și au perturbat structurile aparatului de stat, astfel încât aderarea la U.E. a tarilor central și est europene ar necesita o sporire considerabila a bugetului U.E. Aderarea prematura a acestor tari ar avea de asemenea ca efect agravarea eterogenizarii U.E. atat pe plan economic, cat și pe plan politic, cultural sau religios.

Orice largire, compromite asadar eficacitatea U.E. dacă nu este insotita de reforme institutionale care sa permita a se evita ca plusul cantitativ sa nu se traducă printr-un minus calitativ, printr-o paralizie a sistemului decizional.

Or, aceste reforme institutionale sunt intotdeauna dificil de negociat și rezultatele lor sunt destul de aleatorii, dupa cum o dovedeste Tratatul de la Nisa.

Dinamica largirilor, în ciuda a ceea ce s-a proclamat se opune formarii unui “actor”omogen din punct de vedere politic și aceasta din cauza complexitatilor tehnice de gestionare a unei U.E. cu mai mult de 25 de membri.

Sectiunea II: Vocatia federala a Uniunii Europene

1.Precizari

Aprofundarea constructiei europene pune cu acuitate problema finalitatii sale și deci problema denumirii sale viitoare. Politicienii și juristii sunt determinati sa discute despre natura U.E.și despre logica pe care o poarta, cu atat mai mult cu cat din perspectiva largirilor anuntate nu se cunoaste forma pe care o va avea Europa de maine.Aceasta presupune a indică opiniei publice ce structuri juridico – politice va lua asentimentul sau .

Timp indelungat o asemenea problema parea inutila sau indrazneata:in ce scop sa dezbati asupra termenilor de “federație” sau confederație intr-un fel de dezbatere teologică și sterila? Oare pragmatismul nu impune mai intai avansarea pas cu pas pe calea integrarii și consolidarea realizarilor decat pierderea capacitatii de a vizualiza ansamblul unei constructii nefinalizata în configurarea sa globala?

Insusi Robert Schuman a emis avertismentul în cadrul discursului de la “Sallon de l’horologe”: “Europa nu se va face dintr-o data și nici intr-o constructie de ansamblu” deschizand satfel calea spre ceea ce se va numi integrarea functionala, luand totusi în considerare posibilitatea unei federații.

Actuala discutie asupra formelor Europei demonstreaza foarte bine în acelasi timp aportul dar și limitele integrarii funcionale.

Aportul intrucat dezvoltarea solidaritatilor concrete intre statele membre avea ca obiect tocmai sa facă ineluctabila o alegere de ansamblu în privinta identitatii europei.

Limitele de asemenea pentru ca reusita unei integrari conceputa ca un proces tehnic a contribuit la deferirea problemei de fond :cea a formei constructiei europene.

Crearea U.E.M. prin tratatul de la Maastricht, insotita de crearea “stalpilor “ P.E.S.C. și J.A.I. a inceput sa impuna intrebarea “spre ce fel de Europa ?”.Aceasta rezulta mai ales din lucrurile nestipulate expres: crearea unei U.E.(diversa în ceea ce priveste dispozitiile sale), dar refuz de a-i acorda o personalitate juridică și refuz de a inscrie vocatia sa federala.

Incepand cu Tratatul de la Maastricht aceasta dezbatere s-a focalizat pe opozitia dintre “suveranisti “ și “federalisti”.Perspectiva Largirilor U.E. la statele Europei centrale și orientale,la republicile balte, la Turcia, la Cipru și la Malta explică interesul renascut pentru problema definirii viitoarei Europe.

Fondata pe indiscutabile motive politice (nu trebuie perpetuata divizarea continentului european care a apasat timp de aproape o jumatate de secol asupra libertatii a milioane de europeni) aceasta largire depaseste de departe pe toate cele care s-au produs în trecut și care au dublat, aproape numarul statelor europene membre de la crearea comunitatilor europene.

Astazi se doreste a se sti ce se construieste exact:

– Europa federala dorita de parintii fondatori?

– Europa națiunilor dorita de De Gaulle? (Europa de la Atlantic la Urali)

– Europa de tip confederal pe care pesedintele Mitterrand a evocat-o uneori?

Sau exista o alta cale posibila care asigura sinteza tuturor acestor Europe?

Problema este destul de teoretică; ea s-a pus la fiecare etapa a constructiei Europei de la originea ei. În cursul negocierilor care au precedat adoptarea tratatului de la Maastricht mai multe tari (printre care și Franta) cerusera ca vocatia federala a Europei sa fie inscrisa în noul tratat .Au trebuit sa renunte în fata opozitiei anumitor state printre care Marea Britanie .

Cu toate acestea, de la origine, vocatia federala a Europei figureaza implicit în tratate datorita faptului că parintii fondatori aveau în mod clar acest obiectiv în calcul.

Trebuie sa fie vorba despre o federație de tip clasic, ca cele pe care le vedem functionand astazi,in special în Germania și Statele Unite ale Americii?Este vorba despre reproducerea unui model existent?

Aceasta din urma nu pare nici posibila nici de dorit. Este vorba mai degraba despre inventarea unui nou sistem de integrare care sa permita în acelasi timp depasirea notiunii de stat natiune și respectarea identitatilor naționale. orice tentativa de integrare europeana care ar nega realitatile naționale ar fi sortita esecului .

2. O cale fara iesire reproducerea unui model existent,modelul federal

C.E. nu este o federație careia statele membre sa-I fie subordonate în domeniile competentei sale.

Comisia europeana nu este un guvern federal, Consiliul nu este asimilabil unei camere a stetelor (Bundesrat-ul german). Parlamentul europen nu are puterile unei camere a popoarelor (Bundestagul german) și curtea de justitie de la Luxembourg nu este o curte suprema.

In plus, și este esential tratatele comunitare nu formeaza o constitutie a Europei celor 15. Spre deosebire de un stat federal care constituie o uniune de drept constitutional U.E.ramane în mod fundamental o uniune de drept internațional.

Un stat federal poseda o constitutie federala elaborata de o putere constituanta și este dotat cu plenitudinea suveranitatii.U.E. este încă departe de aceasta structura.

C.E. nu constituie o confederație.O confederație este o uniune durabila de state care decid în unanimitate în cadrul unei “Diete”(congresul sefilor de stat sau ambasadorilor).Ori votul cu unanimitate care este regula intr-o confederație este mult mai marginal în C.E. fiindcă Consiliul statueaza cel mai adesea cu majoritate.

C.E. nu functioneaza dupa modelul “dietei” pentru că normele comunitare sunt adoptate dupa proceduri complexe care pun în fata institutii originale (Consiliul, Comisia, Parlamentul) care nu se reduc la un congres al sefilor de stat sau ambasadorilor .In plusn modelul confederal apartine trecutului Confederațiile au incetat sa existe pentru că ele au dat nastere statelor federale.

Nu se poate masura progresul integrarii și structurii institutiilor comunitare cu cea a unui stat natiune, fie el federal sau, pentru că statele federale sau confeedrale, ca și cele unitare au fost concepute ca state natiune.Inacest cadru ele s-au dezvoltat și nu se pot dezvolta în afara lui.

Dacă Germania și S.U.A. sunt dotate cu o structura statala aceasta se intampla pentru că poporul german sau american au autorizat-o.Un stat feedral este un stat natiune și nu exista state –natiune fara natiune sau fara sentimentul poporului ca apartine unei singure națiuni.

Or, Europa este formata din state și din popoare diverse, fara o unitate istorică sau culturala.Este o utopie sa doresti construirea unei federații pe o baza atat de diversa.

3. O cale de viitor – depasirea notiunii de stat natiune respectand identitatile naționale

U.E. este astazi o constructie hibrida. Anumite domenii sunt puternic integrate (agricultura,moneda); altele sunt foarte putin integrate (P.E.S.C. și J.A.I.) și nu implică deci un abandon de suveranitate în profitul unei puteri centrale.

In ceeace priveste Uniunea politică în versiunea tratatului de la Maastricht presupune riscul unei regresiuni a constructiei europene de la federalism spre interguvernamentalism, de la integrare spre cooperare interstatala, intrucat al doilea și al treilea stalp scapa mecanismelor institutionale și decizionale comunitare clasice și controlului judecatorului de la Luxembourg.

Se astepta că Tratatul de la Amsterdam sa aducă lamuriri noi în aceasta problema, însă putem constata ca statele membre au refuzat sa o facă.

Singura solutie rezonabila consta în depasirea notiunii de “stat natiune “respectand identitatile naționale.In acest scop Jaques Delors a propus crearea unei “federații de state naționale

Germania a formulat până în prezent propunerile cele mai elaborate în ce priveste vitorul constructiei europene pronuntandu-se în favoarea crearii unui ansamblu federal dotat cu o constitutie ce garanteaza cetatenilor protectia drepturilor lor fundamentale și prevazand o repartizare clara a competentelor intre U.E. și statele membre pe baza principiului subsidiaritatii.

Astfel, declarandu-se public favorabil transformarii Uniunii Europene intr-o veritabila federație, ministrul afacerilor externe Joschka Fischer care s-a exprimat desigur în nume personal pe 12 mai 2000 la universitatea Humboldt din Berlin,a avut cel putin meritul de a pune în discutie o problema esentiala pentru viitorul Europei.

Ministrul francez al afacerilor europene Pierre Moscovici nu a ascuns niciodata că moneda unică nu va avea o adevarata semnificatie decat în cadrul unei Europe federale, adaugand imediat ca nu trebuie utilizat un asemenea cuvant.

Aceste propuneri care se adreseaza cu prioritate Frantei – partenerul privilegiat al Germaniei în Europa – și care nu par totusi sa angajeze oficial guvernul federal, raman relativ imprecise fara indoiala pentru a menaja marea majoritate a “sensibilitatilor” politice.

In Franta, reactiile la acest discurs, per ansamblu, au fost favorabile cu exceptia adeptilor suveranitatii sau a unor personalitati care “au denuntat” tendinta Germaniei de a imagina pentru Europa o structura federala care corespunde modelului sau.

Calificata de Jacques Delors drept “obiect politic neidentificat”, Uniunuea Europeana pare sa ezite perpetuu în dorinta de a se transforma intr-o veritabila federație și continua încă sa fie marcata în anumite domenii de alte modele precum cel confederal.

Ideile ministrului german al afacerilor externe nu au totusi nimic foarte nou și se inscriu intr-o anumita continuitate, aceea a tradițiiei europeiste care a precedat crearea primei Comunitati Europene. Ele se situeaza în continuitatea declaratiei Schuman la care se refera de altfel în mod expres.

Textul sau, dupa ce defineste un federalism original, fundamentat pe statele națiuni, incearcă sa traseze conturul reformei institutionale care va trebui sa îl însoțească.

Joschka Fischer considera că a devenit indispensabila transformarea U.E. intr-o Federație fara a ajunge la disparitia statelor care o compun. Singurul mijloc pentru a evita o stagnare sau un recul a constructiei europene este dupa Joschka Fischer imprimarea unei dimensiuni politice care lipseste U.E. pentru a perfectiona integrarea europeana.

Pentru Joschka Fischer, numei o Federație a statelor națiunii fondata pe un tratat constitutie ar permite iesirea din acest impas, dar cu conditia că totusi sa se sprijine pe realitatile institutionale și culturale existente. În conceptia sa, trebuie asociate cat mai mult posibil, institutiile și tradițiile naționale acestui proces de integrare și de asemenea trebuia tinut cont de diferentele lingvistice sau istorice care constituie de altfel bogăția Europei.

Ministrul german preia astfel o veche idee dezvoltata acum 40 ani de ministrul francez Robert Schuman, dupa care “supranaționalul va fi fundamentat pe național”.

Aceasta formula de “Federația Statelor Națiuni” al cărui principal adept a fost Jacques Delors, pare totusi prea putin realista și mai degraba destinata a linisti sau a nu ingrijora prea mult pe cei care au ramas adeptii suveranitatii naționale – sau pentru a nu se lovi prea mult de susceptibilitatile britanice și daneze.

Are deci în realitate un continut mult mai politic sau cultural decat în mod real juridic. Însă se întrevede cu dificultate posibilitatea ca o federație sa nu conducă la disparitia statelor care o compun și de asemenea se întrevede cu greu care va fi soarta națiunilor europene, stiut fiind faptul că nu poate exista stat fara natiune, chiar dacă uneori s-a întamplat ca statul sa preceada natiunea.

Joschka Fischer recunoaste de altfel că euro, care deja a determinat pierderea suveranitatii monetare a celor unsprezece în profitul Bancii Centrale europene, constituie deja o federație. Ce ar putea deveni în aceste conditii un stat privat de marea majoritate a atributelor suveranitatii naționale?

Acestei viziuni integrationiste a constructiei europene, Marea Britanie opune o viziune suveranista și minimalista care privilegiaza interguvernamentalismul și presupune o renaționalizare a politicii comunitare. Margaret Thatcher a incarnat mult timp aceasta viziune. Franta manifesta multa neincredere fata de propunerile Germaniei, dorind intarirea eficacitatii procesului decizional comunitar.

Secțiunea III: Acordul de la Nisa – încercare de rezolvare a dificultăților instituționale provocate de viitoarea lărgire a Uniunii Europene

Prezentare generală

În noaptea de duminică 10 spre 11 decembrie 2000, după summit-ul cel mai lung din istoria construcției europene constând în patru zile de negocieri, cei cincisprezece șefi de stat și de guvern ai Uniunii europene au decis să consolideze puterea marilor țări și să perfecționeze sistemul de decizie. Acordul de la Nisa este totuși un document nefinalizat.

Deși Jacques Chirac a calificat acordul ca fiind “convenabil”, a concluzionat totuși că rezultatele sunt sensibil inferioare ambițiilor afișate. Miza majoră a acestei reuniuni era pregătirea lărgirii Uniunii europene prin reformele ce vizau funcționarea instituțiilor sale.

Cele patru puncte principale care figurau pe ordinea de zi au fost: compunerea Comisiei Europene, poderea voturilor în Consiliul de mniștri, extinderea domeniului deciziilor luate cu majoritatea calificată, mecanismul “cooperărilor întărite”.

Acest bilanț nesatisfăcător se pare că indică faptul că integrarea în 15, și a fortiori într-o Europă lărgită la mai mult de 20 de țări, a atins poate limite politice de care va trebui ținut cont în dezbaterile asupra viitoarei arhitecturi a Europei. Acestea au fost formal lansate la Nisa și se dezvoltă progresiv pentru a culmina în cadrul unei noi confernițe interguvernamentale în 2004.

În mod manifest interesul unor state membre ale Uniunii Europene din punct de vedere al aprofundării construcției europene este scăzut (în special în Marea Britanie și Suedia) față de ceea ce dorește restul Uniunii Europene.

Acesta nu este unicul motiv al eșecului de la Nisa. Ambianța crispată a negocierilor a fost cauzată de starea proastă a relațiilor franco-germane, evidentă cu ocazia evocării problemelor financiare legate de criza vacii nebune, cât și în ceea ce privește fixarea unei noi grile de voturi în Consiliu.

Cele patru puncte principale care figurau pe ordinea de zi.

Summit-ul de la Nisa era o întâlnire la nivel înalt asupra puterii – deci dificilă, sensibilă, politică până la cel mai înalt nivel. Obiectivul era distribuirea puterii într-o Europă lărgită deci reformarea regulilor de funcționare ale Uniunii Europene indispensabilă în a împiedică o lărgire a Europei în detrimentul integrării.

Împărțirea voturilor în Consiliu.

Începând cu ultimele lărgiri ale Uniunii Europene dezechilibrul s-a accentuat între marile și micile puteri în detrimentul primelor. Nisa a avut deci ca obiectiv principal restaurarea influenței celor “patru mari” (Germania, Franța, Marea Britanie, Italia) la care s-a adăugat Spania și în curând Polonia.

În prezent cei patru dispun de un număr egal de voturi, un echilibru pe care Franța nu dorea să-l rupă. Refuzul Franței de a da mai multe voturi Germaniei care are o populație mai mare cu 20 milioane locuitori a deschis dezbaterile asupra împărțirii voturilor, marea majoritate a celorlalte țări susținând poziția Berlinului.

Iritarea împotriva Franței s-a amplificat când președinția a cerut anumitor țări să facă concesii pentru aceleași motive demografice, în timp ce ea însăși refuza.

Astfel a fost propus un proiect favorabil Olandei și un avantaj analog în profitul Spaniei refuzându-se aplicarea acelorași ajustări demografice Germaniei. Belgia și Portugalia au emis proteste vehemente.

Blocajul provocat a fost rezolvat după ce președinția franceză a acceptat să amâne până în 2005 intrarea în vigoare a noii repartizări, cât și desemnarea președinților Comisiei cu majoritatea calificată a statelor membre.

Germania a obținut cu toate acestea o serie de compensări în instituțiile comunitare: astfel “clauza de verificare demografică” care prevede că toate deciziile Consiliului vor trebui luate de state reprezentând cel puțin 62% din populația Uniunii Europene este favorabil Germaniei. De asemenea noua repartizare a locurilor în Parlamentul Europei acordă un avantaj net Berlinului.

Acordul prevede deci triplarea la 29 a voturilor de care dispun cei “patru mari” și le mențin paritatea.

Spania obține 27 de voturi întocmai ca Polonia când va fi membră a Uniunii Europene. Îndepărtarea de obiectivele urmărite (reechilibrarea modului de acordare a voturilor și facilitarea luării deciziilor prin reducerea pragului majorității calificate) a fost astfel consacrată, reechilibrarea fiind mai modestă decât cea propusă la începutul summit-ului și mai ales pragul majorității care a fost ridicat de la 71% la 73,4%. Se poate afirma că, totuși, marile țări au obținut global câștig de cauză în acest domeniu, abandonarea dreptului de veto fiind în parte reportată pe mai târziu.

Extinderea majorității calificate.

Dintre cele 20 de subiecte de o importanță inegală (față de 40 anunțate inițial), care vor forma obiectul unei adoptări cu majoritate calificată și nu cu unanimitate, 5 mari domenii rețineau atenția: comerțul internațional, imigrarea, ajutoarele regionale, fiscalitatea și politica socială.

Rezultatele obținute în aceste domenii sunt cu mult inferioare ambițiilor afișate la început. În anumite cazuri acordul a amânat decizia de trecere la majoritatea calificată fără vreo certitudine în ceea ce privește rezultatul final; în altele renunțarea la unanimitate este însoțită de condiții restrictive. În fine, capitolele privind fiscalitatea și politica socială au fost excluse din acord în urma opoziției Marii Britanii.

a). Negocieri comerciale. În acest domeniu dreptul de veto a fost calificat ca fiind un handicap, desi votul cu majoritatea calificată este regula pentru schimbul de marfuri reprezentând 80% din politica comercial externă. Cei 20% care rămân reprezintă serviciile, investițiile și proprietatea intelectuala.

Luarea unei decizii cu unanimitate în aceste domenii era posibilă cu greu în 15 membri însă nu va mai fi posibilă în 20 sau 25 membri.

Miza urmarită prin această modificare ține de structura comertului internețional, negocierile deplasându-se la domeniile clasice care sunt mărfurile și tarifele, spre domenii noi precum serviciile, proprietatea intelectuală și tot ceea ce reprezintă întrepătrunderea protecției comerciale a mediului inconjurător și a sănătății.

Dacă se ramânea la unanimitate asupra acestor probleme, mandatele de negociere s-ar fi obținut dificil pentru negocierea și încheierea acordurilor comerciale. În plus, posibilitățile pe care le aveau statele terțe puternic industrializate precum China, Statele Unite ale Americii, Japonia, Rusia de a influența pe unul din statele membre ale comunității actuale sau viitoare ar fi crescut

Franța ar fi trebuit să recunoască faptul că, în unanimitate posibilitatea de a obține un mandat pentru protejarea drepturilor de proprietate intelectuală scade, pentru că vor exista întotdeauna în Uniunea Europeană țări pentru care miza proprietății intelectuale nu este atât de mare cât este pentru Franța..

Deci, flexibilizându-și poziția Franța a acceptat acest principiu în măsura în care obținea câștig de cauză pentru a obține unanimitatea asupra problemelor relative la cultură (cinema și audiovizual), sănătate și educație.

b). Imigrare, vize, azil. În acest domeniu acordul prezintă un important progres față de tratatul de la Amsterdam în măsura în care prevede trecerea la majoritatea calificată pentru cooperarea judiciară în materie civilă ,cu excepția aspectelor ce țin de dreptul familiei. Pentru anumite capitole “sensibile” (control la frontierele externe, libera circulație și sejurul cetățenilor terți) aplicarea majorității calificate este amânată până pe 1.ianuarie 2004.

În ceea ce privește azilul, Germania subordona trecerea la majoritatea calificată definirii principalelor orientări ale viitoarei politici comune.

c) Ajutoare regionale. Trecerea la majoritatea calificată se va efectua începând cu 01.ianuarie 2007 pentru tot ceea ce ține de politica fondurilor structurale. Această amânare a datei a fost decisă la cererea insistentă a Spaniei care va păstra dreptul de veto până în 2013.

d) Fiscalitate și politică socială. Tony Blair a refuzat categoric și cea mai mică concesie în ceea ce privește politica socială și fiscalitatea. Britanicii și-au atins astfel scopul: lărgirea Europei poate merge înainte fără ca Londra să fi acceptat un plus de integrare.

În ceea ce privește Agenda socială, Summit-ul de la Lisabona din martie 2000 adoptase o strategie pentru a ajuta Uniunea Europeană să se adapteze noii economii.

Dîndu-și acordul pentru această strategie de inspirație mai degrabă liberală puternic influențată de britanici, Parisul obținuse în schimb un mandat pentru a o completa cu un plan de acțiune permițând progresul modelului social european care se caracterizează, reafirmă concluziile de la Nisa, “prin legătura indisolubilă înte performanța economică și progresul social”.

Această agendă socială care fixează priorități de acțiune pentru 5 ani viitori face obiectul unui text destul de confuz în anexele concluziilor.

Sunt prevăzute 6 mari orientări: ameliorarea calității și a numărului de locuri de muncă, dezvoltarea unui echilibru nou între suplețea și securitatea locurilor de muncă, lupta împotriva excluderii, promovarea egalității bărbat-femeie, întărirea prevederilor sociale ale procesului de răcire și în politica externă a Uniunii Europene.

Mărimea Comisiei Europene.

Timp de 10 ani cel puțin, fiecare stat membru al Uniunii europene va fi reprezentat de un comisar în sânul executivului european.

Aceasta era dorința micilor țări ale Uniunii Europene.

Marile țări doreau însă o comisie mai puțin numeroasa și pe cât posibil să nu depășească pragul actual de 20 de membri pentru ca funcționarea sa să nu fie paralizată.

Numai din momentul în care Uniunea Europeana va număra 27 de membri o decizie va fi luată pentru fixarea numarului definitiv al membrilor Comisiei care eventual va fi inferior numarului 27. În această ipoteză acordul de la Nisa prevede un mecanism de rotație pe țări.

Mecanismul “cooperarilor întărite”.

Acest mecanism al cărui obiect este de a permite unui grup de state să meargă înainte fără ca celelalte țări să poată să le interzică, figura deja în tratatul de la Amsterdam, dar cu asemenea restricții că utilizarea sa era cvasi imposibilă.

Obiectul acordului de la Nisa a fost de a flexibiliza acest mod de funcționare.

Astfel, dreptul la veto de care dispunea fiecare stat membru pentru a se opune unei cooperări întărite a dispărut. Este mențiunut cu toate acestea un anumit numar de reguli destinate asigurării ca acest mecanism nu va aduce atingere pieței unice și prin aceasta ansamblul ordinii juridice comunitare.

Pentru a evita ca ele să nu devină o “unealtă” obișnuită a politicii europene, ele vor trenui valitate de Comisie și aceasta dacă cel puțin 8 state formează o cerere . La presiunea Marii Britanii președenția franceză a limitat considerabil politica externă și de securitate comună.

Criza vacii nebune.

Poziția președenției franceze a fost salvată într-o anumită măsură de apariția bovinelor bolnave în Germania și în spania.

Dintr-odată toți membri Uniunii Europene au ajuns la un acord, în ciuda rezistențelor din Suedia și Finlanda asupra realizării de teste și suspendarea făinilor animale în alimentația tuturor tipurilor de animale. Consiliul se limitrază să ceară ca toate aceste măsuri să fie rapid puse în aplicare.

S-a dezbătut însă în delung asupra măsurilor financiare care trebuie luate pentru a face față acestei crize, măsuri ce privesc în special suma compensațiilor care vor trebui vărsate crescatorilor ale căror turme vor fi distruse.

Acest aspect preocupă mai multe țări începând cu Gernamia. Cancelarul Schorder a estimat că repartizarea acestei cheltuieli (70% pentru bugetul european, 30% pentru statele membre) este contestabilă.

Acestea ar putea să se dovedească a fi nult mai ridicate decât cele estimate în prezent și ar putea astfel antrena o depașire a perspectivelor financiare ale Consiliului de la Berlin din martie 1999.

Această temere a fost exrpimată de mai multe delegații și J.Chirac le-a aprobat. Cei 15 au decis crearea unei viitoare autorități alimentare europene care va deveni operațional în 2002

Acord asupra creării unui statut al societății europene

Cei 15 șefi de stat și de guvern au reușit pe 8 decembrie să ajungă la un acord asupra statutului societășii europene în discuție de 30 ani. Acest acord prevede o mai largă participare a muncitorilor la viața întreprinderii.

S-a urmărit un statut unic pentru societatile europene instalate în mai multe țări ale Uniunii Europene în scopul armonizării funcționării lor și a regulilor sociale aplicate salariaților.

Celălalt avantaj adus de statut este că întreprinderile nu vor mai trebui sa creeze noi entități juridice în momentul implantării lor într-o altă țară europeană. Economiile în cheltuieli de procedura sunt estimate la 35 miliarde euro pe an.

Doua tradiții se confruntă în dezbaterea din jurul acestei societăți europene: latinii obișnuiți cu relații sociale deseori conflictuale și nordicii care susțin un sistem în care salariații sunt reprezentate la toate nivelurile puterii.

In 1970 Comisia a făcut o propunere de regulament asupra unui statut de societăți europene fără a obține un consens intre cele 9 state membre de atunci. Dezbaterea a fost în 1989 cu o propunere de directivă privind locul muncitorilor în inteprindere.

De mai multe ori înscrisă pe ordinea de zi a Consiliului Europei consacrate problemelor sociale și a locurilor de muncă, aceste proiecte de regulamente sau de directive, nu s-au finalizat niciodată printr-un acord politic din lipsa unanimității.

Îngropată în1993, ideea a renăscut în 1997 cu un nou impuls dat cu ocazia Consiliului European de la Amsterdam șefii de stat și de guvern se angajau atunci sa termine dosarul “St. S.E” înainte de 1 ianuarie 1999.

De aproape 18 luni proiectul de statut făcea obictul unui acord în 14 dar Spania continua sa se opună textului în ceea ce privește un punct particular despre fuziunea întreprinderilor.

După compromisul acceptat la 8.12.2000, țările care doresc au dreptul de a refuza transpunerea de la nivel național a numitor dispoyitii ale acordului asupra participării muncitorilor. În schimb nici o Societate Europeană precticând participarea nu-și va avea sediul în aceste țări

Acordul la care au ajuns cei 15 deschide calea unui alt acord al unei directive privind informarea și consultarea muncitorilor care face deja obictivul unui consens al celor 15.

Patru ani pentru a reflecta la un proiect constituțional

Dezbaterile asupra unui viitor federal al Uniunii Europene lansate în luna mai 2000 de ministrul german de externe Josckha Fischer reluate de președintele Franței Jacques Chirac în Bundestag-ul german în iunie se vor continua.

La cererea insistentă a Germaniei susținută de Italia cei 15 au căzut de acord la Nisa asupra calendarului unui nou “șantier instituțional” care va trebui sa fie gata în 2004. Se va decide atunci dacă Uniunea Europeană va trebui să fie dotată cu un fel de consituție sau lege fundamentală. Numeroase propuneri circulă deja încurajate de succesul negocierilor asupra Chartei drepturilor fundamentale.

Această Charta proclamată la Nisa nu are pentru moment nici un statut juridic . Britanicii care deja nu au dorit să o accepte nu puteau merge înainte.

Integrarea sa în tratate sau într-un eventual proces constituțional, eventual ca un preambul va fii obictul noii reflecții pe care cei 15 s-au angajat să o deschidă sub președinție suedeză începând cu ianuarie 2001.

Celelalte două mari axe ale aceste reflecții sunt clasificarea tratatelor și delimitarea competențelor între instituțiile europene și instituțiile statelor, respectiv regiunilor. Acest ultim punct era esențial pentru cancelarul Schröder pentru a face statele – regiuni germane care au cuvântul lor de spus în ratificarea Acordului de la Nisa.

Este prevăzut ca în decembrie 2001 la summit-ul de la Laeken, sub președinție belgiană conducătorii europeni să precizezeconținutul și calendarul, dar și metoda de lucru a cestui “șantier”.

Metoda conferințelor interguvernamentale care este acuzată de a menține opacitatea asupra negocierilor va fi cu atât mai mult crititcată cu cât a ajuns la rezultate nesatisfăcătoare la Nisa.

Dimpotrivă, cea a convenției care a negociat Charta asociind guvernele și pe parlamentarii naționali și euorpeni a apărut mai bună în asigurarea transparenței asupra temelor care trebuie să poată fi dezbătute pe larg în sânul societăților.

Data de 2004 lasă timp suficient pentru cizelarea reflecțiilor și prezintă avantajul de a se situa 2 ani după importantele schimbări electorale așteptate în 2002 în Franța și Germania și înaintea dificilei renegocieri a perspectivelor financiare ale viitoarei Uniunii Europene lărgite în 2006.Tony Blair care nu putea face prea multe concesii la Nisa – luând în calcul propriile sale alegeri, în primăvara 2001 va fi și el mai puțin expus .

Secțiunea III: Charta drepturilor fundamentale

1. Istoricul negocierilor și cauzele care au determinat crearea Chartei

Șefii de stat și de guvern au decis cu ocazia Consiliului european de la Cologne că în stadiul actual al dezvoltării U.E. este necesară redactarea unei Charte a drepturilor fundamentale de care pot beneficia cetățenii U.E. în interiorul ei. Principalul obiectiv a fost asigurarea unei transparențe crescute adunând într-un text unic drepturile existente în prezent care formează fundamentul societatii și sistemului politic european.

Consiliul european extraordinar asupra justiției și afacerilor interne ținut la Tampere pe 15 și 16 octombrie 1999 a definit compunerea și metodele de lucru specifice ale unei adunări care a luat apoi numele de „Convenție“ căreia i-a fost încredințată misiunea de a redacta un text conținând drepturile fundamentale care trebuie să aibă forță executorie la nivelul U.E.

Proiectul Chartei a fost prezentat Consiliului european de la Biarritz (13-14 octombrie 2000) care l-a aprobat cu unanimitate și l-a transmis diferitelor instituții în vederea proclamării sale solemne care a avut loc cu ocazia Consiliului european de la Nisa (8-11 decembrie 2000).

Există mai multe cauze care au dus la necesitatea întăririi rolului drepturilor omului în cadrul politicilor U.E.

În primul rând trebuie menționat faptul că lărgirea competențelor U.E., progresiv, odată cu fiecare revizuire a tratatelor originare, a determinat creșterea probabilității ca drepturile cetățenilor să fie afecate – prin actiunile instituțiilor comunitare sau ale statelor membre atunci când aplică dreptul comunitar- fată de perioada inițerii constructiei europene. Aceasta cu atât mai mult cu cât anumite competențe noi poartă asupra unor domenii foarte sensibile precum securitatea și apărarea, justiția și afacerile interne.

De asemenea necesitatea de a găsi răspunsuri globale problemei șomajului și reorganizării piețelor forței de muncă demonstrează necesitatea de a avea drepturi sociale fundamentale la nivelul U.E.

În al doilea rând iminența unei lărgiri a U.E. – care va permite pătrunderea în U.E. a unor țări care până nu cu mult timp în urmă erau supuse unor regimuri nedemocratice – pare să întărească temerile în ceea ce privește drepturile omului.

În acest context, înaintea unei noi lărgiri, a părut necesară identificarea explicită a drepturilor fundamentale care reprezintă fundamentul culturii și sistemului U.E. Toate aceste temeri au fost recent suscitate de rezultatele alegerilor din Austria. Pentru prima dată U.E. s-a confruntat cu posibilitatea ca unul dintre membrii săi să nu împărtășească valorile comune ale democratiei și respect al drepturilor fundamentale simțindu-se nevoia adoptării unor măsuri politice și legislative care să demonstreze angajamentul univoc al U.E. fată de drepturile omului.

În al treilea rând raporturile pe care U.E. le întreține cu statele terțe în materia drepturilor omului s-a putut remarca un dezechilibru evident între exigențele impuse de U.E. țărilor candidate la aderare și țărilor terțe în domeniul protecției drepturilor fundamentale și sistemul de protecție a acestor drepturi în sânul comunității.

Astfel, Charta drepturilor fundamentale este în acelasi timp un mesaj adresat cetățernilor europeni despre importanța drepturilor civile, sociale, economice, politice și culturale pentru proiectul european. Ca manifestare a valorilor comune ale Uniunii, charta "va contribui în același timp la întărirea identității Europei și se va identifica cu Europa“ 1.

2.Structura Chartei

Drepturile sunt regrupate în jurul a 6 valori fundamentale: demnitate, libertate, egalitate, solidaritate, cetațenie și justitie. Principala preocupare a Conventiei a fost elaborarea unui text concis care să poată fi înțeles de toți, intrucât obiectivul primordial al chartei este, după concluziile președinției de la Cologne de a face mai transparente în ochii cetățenilor drepturile la care au acces în virtutea dreptului comunitar.

Conținutul Chartei a fost repartizat în 3 categotii de drepturi și 54 de articole: drepturile și libertătile fundamentale precum și drepturile de procedură astfel cum sunt garantate de C.E.D.H. și astfel cum rezultă din traditțile constiuționale comune statelor membre (drepturi civile și politice), drepturile fundamentale rezervate cetățenilor U.E. și drepturile economice și sociale astfel cum au fost enunțate în Charta socială europeană și în Charta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor.

După cum se poate remarca, Conventia a avut drept bază de redactare C.E.D.H., Charta socială europeană precum și Charta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor. Cu tote acestea Conventia a utilizat și alte instrumente precum jurisprudența C.J.C.E. și articolele tratatelor. Astfel textul explicativ al Secretariatului Convenției indica în mod clar sursa fiecărui articol.

Insă repartizarea conținutului chartei în 3 categorii de drepturi a fost sursă de controverse incă de la inceput, în primul rând pentru că linia de demarcație între anumite drepturi este destul de greu de stabilit mai ales în ceea ce privește drepturile cetățenilor. S-a subliniat de asemenea caracterul indivizibil al drepturilor civile și sociale, separarea acestora fiind datorată esențial motivelor istorice. Consecința acestor concluzii a fost tocmai faptul că drepturile au fost regrupate în jurul celor șase valori fundamentale.

O altă controversă a fost generată de dispozitiile relative la drepturile sociale pentru că dacă drepturile civile și politice sunt considerate a fi fundamentale în toate tările membre ale U.E., situația nu este aceeași în ceea ce privește drepturile sociale. Aceasta întrucât anumite drepturi sociale pot fi imediat executorii pe când altele sunt numai „obiective de politică“ sau „drepturi programatice“ și necesită o intervenție a statului, prin alocarea de resurse bugetare, posibilitatea lor de a fi aplicate este contestată și este foarte dificil de invocat în fața judecătorului.

3.Probleme ridicate de conținutul Chartei.

Chiar dacă la Nisa Charta a fost adoptată solemn în cursul celui mai lung summit din istoria construcției comunitare, totuși aceasta nu i-a conferit nici o valoare juridică.

Modul de redactare a textului, prezentat ca exemplar, a asociat reprezentanților statelor membre și ai instituțiilor comunitare numeroși parlamentari și reprezentanți ai “societății civile”. Cu toate acestea, Charta este departe de a forma unanimitatea în sânul opiniei publice, cel puțin în redactarea sa actuală.

În perspectiva unei viitoare constituționalizări propriu-zise a textului sunt prezentate câteva probleme principale care vor trebui rezolvate și care în prezent sunt obiect de controversaă

Dacă principiile relative la protecția demnității persoanei sunt acceptate definitiv, interzicerea „clonării reproductive a fiintelor umane“ pare foarte restrictivă celor care condamnă orice manipulare a embrionului, chiar în scopuri terapeutice sau științifice.

Dispozițiile relative la „respectul vieții private și familiale“ au ridicat proteste vii, iî special în rândul asociațiilor feministe și homosexualilor. Prevalează astfel sentimentul că, în redactarea sa actuală, Charta privilegiază formele tradiționale ale familiei („dreptul la căsătorie și dreptul de a fonda o familie sunt garantate“, dar sunt indisociabile?) în timp ce uniunea liberă, concubinajul sau căsătoria homosexuală schimbă peisajul social.

Într-o altă ordine de idei apropiată, dispozițiile relative la “egalitatea dintre bărbați și femei” par foarte generale și de exemplu nu fac nici o referire la egalitatea în materie politică, în timp ce aceasta a devenit un obiectiv legal în mai multe state membre.

“Protectia mediului înconjurător”și “protecția consumatorilor”nu sunt enunțate decât în termeni vagi . Fată de tratatul de la Maastricht, care enuntș principiul protecției diplomatice a unui cetățean al U.E.pe teritoriul unui stat terț în care statul său nu este reprezentat, prin prezentarea în fața autorităților diplomatice și consulare ale oricărui alt stat membru al U.E.-Charta nu enunță decât formal această protecție, știut fiind că mecanismul nu poate functiona decât cu acordul statelor membre în cauză. Este pusă astfel problema personalității juridice internaționale a U.E.

Charta afirmă “libertatea întreprinderii” și formulează în articolul 27 și următoarele, condițiile sociale în care trebuie să se concretizeze: dreptul la informație și dreptul la consultare ale muncitorilor în cadrul întreprinderii; dreptul la negociere și la acțiune colectivă, inclusiv la greva; protecția în caz de concediere nejustificată; condiții de muncă juste și echitabile; interzicerea muncii copiilor și protejarea femeilor. Toate acestea afirmă un echilibru între democratie, drepturile omului și economia socială de piață.

4.Raportul dintre Charta drepturilor fundamentale și C.E.D.O.

Incă de la începutul redactării Chartei s-a exprimat temerea că rezultatul acestui proces ar putea ameninta sistemul de protecție a drepturilor omului pe care Consiliul Europei l-a ridicat în timpul celor cincizeci de ani de la înființarea sa.

Această situație riscă să antreneze problema existenței a două tipuri de drepturi în Europa, creând prin aceasta “două categorii de cetățeni care s-ar bucura de drepturi diferite”. Mai pot apărea și siuatii în care din cauza unor probleme de interpretare și coordonare s-ar ajunge la decizii diferite în materia drepturilor omului.

Charta conține o dispoziție ce stipulează că “în măsura în care prezenta Chartă contine drepturi ce corespund unor drepturi garantate de C.E.D.O., sensul și întinderea lor sunt aceleași precum cele indicate în convenția amintită.

Această dispoziție nu reprezintă un obstacol pentru ca dreptul U.E. să acorde o protecție mai întinsă“. În determinarea întinderii drepturilor, memorandumul explicativ anexat Chartei stipulează că se va ține cont nu numai de textul Convenției, ci și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Din această dispoziție rezultă că C.J.C.E. trebuie să urmeze jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului atunci când interpretează dispozițiile Chartei care sunt împrumutate din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Astfel, s-ar putea garanta o interpretare coerentă a dispozițiilor care sunt comune celor două texte. Prin urmare, nivelul de protecție oferit de Chartă nu poate în nici un caz să fie inferior nivelului care este garantat de C.E.D.O., ceea ce implică faptul că dispozițiile permițând restricții nu pot merge dincolo de nivelul garantat de Convenție.

Rămân de rezolvat mai multe probleme legate de protecția coerentă a drepturilor fundamentale în Europa, precum realizarea unui sistem de recurs care ar permite C.J.C.E.să supună problemele de interpretare Curtii Europene a Drepturilor Omului, cu condiția ca acestea să cadă sub competența ei.

5.Natura juridică a Chartei

Unul din punctele cele mai controversate în elaborarea Chartei a fost natura sa constrângătoare sau nu, precum și o posibilă includere a sa în tratatele originare și dacă va fi inclusă, sub ce formă se va petrece aceasta.

Decizia aparține șefilor de stat și de guvern care au amânat la Nisa luarea unei decizii în acest domeniu până în 2004; acesta, întrucât poziția statelor membre ale U.E.este diferită: pe de o parte, Danemarca și Marea Britanie susțin că ar trebui ca textul să ramână un document declarativ și văd Charta ca pe un mesaj destinat cetățenilor și țărilor candidate la aderare pentru a afirma respectul U.E. fată de drepturile omului, iar pe de altă parte, alte țări susțin faptul că dacă se rămâne la nivelul unei Charte lipsite de valori concrete s-ar crea repercusiuni negative asupra opiniei publice și țările candidate ar putea considera că problema drepturilor omului este mai mult o problemă de bune intenții decât o veritabilă voință politică de apărare a cetățenilor.

În altă opinie se susține necesitatea grupării dispozițiilor de natură constituțională într-un document unic care ar putea avea drept preambul Charta drepturilor fundamentale. S-ar realiza astfel o separare fată de dispozițiile cuprinse în tratate și care au rolul legislației ordinare a U.E., asigurându-se totodată o coerență sporită a ansamblului ordinii juridice a U.E. Parlamentul European este în mod special adeptul acestei opinii pentru care și-a dat avizul conform în martie 2000.

Charta drepturilor fundamentale este perfectibilă, însă va fi foarte greu de conciliat tradițiile deseori foarte diferite ale mediilor confesionale împărțite între conservatori și progresiști și ale mediilor laice adepte ale liberului arbitru. Astfel, în timp ce anumite versiuni vorbesc de “patrimoniul cultural și religios”, altele susțin ideea unui “ patrimoniu cultural și spiritual al Europei.

Capitolul V: Concluzii

Secțiunea I: Finalitatea construcției comunitare

Deci, putem finaliza afirmand ca este foarte dificil de precizat care este calea pe care va evolua constructia europeana,aceasta mai ales pentru ca ea depinde de vointa politica a statelor europene și deci a popoarelor lor de a se desprinde de trecut și de a acorda o mai mare pondere ideii de unitate,de destin comun.

Dupa sfarsitul razboiului rece,dezbaterea relativa la finalitatea constructiei europene a cunoscut o puternica relansare în timp ce tratatele de la Maastricht și Amsterdam au facut sa progreseze Uniunea,inclusiv în domeniile politicii externe și de aparare.

Europa este, cu toate acestea,departe de a poseda toate atributele puterii și în ciuda faptului ca are o moneda unica anii 1990 au aratat limitele prezentei sale ca actor internațional.Dezbaterea asupra finalitatii Uniunii Europene este veche și inedita: ea se transforma odata cu aceasta constructie insasi.Prima idee a fost aceea a organizarii unui spatiu conflictual pentru a face din el un spatiu al cooperarii pe calea unei dezvoltari economice cu o puternica sarcina integratoare.

U.E. este deci astazi “un monstru juridic și politic”:mai mult decat un simplu spatiu (cum demonstreaza U.E.M. sau gestionarea comuna a problemelor interne-J.A.I.),mai putin decat un actor pe care îl doreau Francois Mitterrand sau Helmuth Kohl.

Tratatul de la Maastricht a modificat logica interna a constructiei europene,obiectivele și mijloacele sale dar nu a rezolvat problemele politice și institutionale.Ratificarea sa a fost lenta,angajand unele guverne în dezbateri febrile.In plus,Tratatul de la Maastricht avea slabiciuni de fond.Tratatul instituia o cronologie lunga pentru probleme diplomatice și de aparare care s-au regasit rapid în fata unei crize reale,in Iugoslavia,de exemplu .

Tratatul de la Maastricht nu rezolva direct problema “dezghetului centrului Europei”. Problema care urma sa devina centrala în cativa ani (disparitia Pactului de la Varsovia modifica oare logica fundamentala a constructiei europene?) era absenta din tratat.Comunitatea,apoi Uniunea aveau desigur diverse strategii fata de fostii membrii ai Pactului.Dar aceste strategii de ajutor,de asociere,de parteneriat au ramas însă partiale și periferice în raport cu constructia Uniunii insesi.

La cativa ani dupa Maastricht,de exemplu intre criza bosniaca și razboiul din Kosovo care este arhitectura noii Europe? Ca raspuns la problemele de securitate ale Uniunii se poate remarca faptul ca P.E.S.C. exista din punct de vedere statistic(pozitii,actiuni,strategii comune), dar nu politic.In nici un caz ea nu este un element determinant în crize concrete;pentru ca ea este în permanenta dublara de unilateralisme naționale;pentru ca ea urmeaza mecanisme interguvernamentale foarte complexe și pentru ca ea nu dispunea de mijloace militare pentru a se concretiza.

Nu exista nici o structura de cooperare militara europeana (suportul cooperarii militare europene fiind Alianta Nord-Atlantica), nici experienta de cooperare militara intre europeni. Alianta, compromisa la inceputul deceniului prin disparitia dusmanului sau s-a instalat deci pe pozitia unei organizatii de referinta pentru dezbaterile privind securitatea în Europa,pozitie recunoscuta de toate statele europene, inclusiv Franta.

Doua elemente completeaza acest peisaj și demonstreaza mai mult decat P.E.S.C. nasterea unui spatiu politic sui-generis:problema largirilor și constructia rapida a U.E.M. care constituie un formidabil semn de coeziune interna.Concret,nasterea Euro este un succes cel putin pentru ca demonstreaza vointa de a face sa convearga politicile bugetare.

In ciuda relansarii globale intervenite la Amstrdam în 1997 cand s-a incercat revizuirea tratatului în special în domeniul P.E.S.C.puterea putativa europeana a fost complet absenta din criza și apoi din razroiul din Kosovo,Uniunea multumindu-se sa fie ecoul aprobator al deciziilor N.A.T.O.

Sectiunea II: Spre un multiculturalism european?

Numeroase dezbateri despre cetățenie, naționalitate și identitate europeană au însoțit transformarea progresivă a unei mari piețe unice într-un spațiu politic. Europa unită ține de la originile sale de un pluralism de fapt: diversitate lingvistică și culturală, instituțitonală, naționali și regionali, majoritari și minoritari.

Proiectul politic european nu poate ignora această pluralitate în cadrul căreia se exprimă și se impun diferitele culturi naționale. Problema unui nou spațiu politic înseamnă printre altele și constituirea unui nou model de societate. Un model pluralist ce tinde prin aporturile diferitelor culturi naționale/minoritare la formarea unei culturi europene comune.

Problema care se pune este de a ști dacă multiculturalismul este la baza divizărilor în cadrul statelor națiune sau ar putea conduce la crearea unei identități europene, prin schimburi culturale și politice.

Aceasta pune problema unei cetățenii, a unei intervenții a instituțiilor supranaționale în definirea și elaborarea conceptului de cetățenie și identitate în Europa pentru a ajunge dincolo de definiția juridică la formarea unei culturi politice europene.

Una din reflecțiile asupra Europei unite poartă tocmai asupra depășirii modelelor statale percepute ca particulariste și asupra mijloacelor de a lega diferitele spații juridice, culturale și politice care o compun se propune păstrarea suveranităților naționale și protejarea identităților prin crearea unei constituții care să le recunoască

Sectiunea III: Scurta sinteza

De patruzeci de ani Europa s-a dovedit a fi cea mai creativa,cea mai inventiva dintre ariile strategice: constructia Comunitatilor,apoi a U.E. demonstreaza eforturile facute pentru organizarea unuia din spatiile cele mai complexe ale lumii.

Națiunile europene au fiecare istoria ei.Franta și Marea Britanie pastreaza din trecutul lor imperial o amintire pozitiva și nu au fata de exercitarea puterii neincrederea instinctiva a germanilor,carora puterea nu le-a adus decat catastrofe.

Multi europeni(cei din tarile mici) sunt obisnuiti de mult timp cu situatii în care sunt cel mai adesea spectatori și nu “actori”,nefiind umiliti,ci estimand ca o societate democratica trebuie mai intai sa se preocupe de bunastarea cetatenilor sai.

Viitorul Uniunii și al Comunitatilor Europene nu trece prin constructia unui stat federal ci prin inventarea unor structuri inedite,sprijinite de metoda comunitara, fundamentate pe matricea institutionala comunitara, care nu au cu adevarat precedent nici în experientele statale nici în cooperarea internaționala organizata.

Uniunea de maine, ale carei tratate constitutive vor fi fost rationalizate și restructurate, care va beneficia poate de personalitate juridica,va continnua sa se fundamenteze pe vechile națiuni care nici nu se vor prabusi și nici nu se vor diviza în comunitati multiple.

Ea va continua,de asemenea, sa fie acest ansamblu multinațional în care anumite competente statale vor fi exercitate în comun conform principiului subsidiaritatii dupa proceduri simplificate și mai transparente,implicand diverse institutii.

In final, va fi o federație? O confederație? Constitutia americana nu cuprinde cuvantul “federal” și functioneaza de mai bine de doua secole;constitutia elvetiana este “constitutia federala a Confederației Helvetice”din 1874 și tocmai a fost reinnoita printr-o revizuire generala in1999: daca Uniunea Europeana va trebui să-și inventeze propriul sau model, nu trebuie sa se lase paralizate de etichete.

Lista bibliografica

I. Cursuri, tratate, comentarii:

Boulouis J.,”Droit institutionel desCommunautes Europeennes”, Montchrestien, Paris, 4-eme edition, 1994

Cartou L., “Les Communautes Europeennes”, Dalloz, Paris, 1994

Constantinesco V., Jacques J.P., Kovar R, Simon D., “Traites instituant la CEE, commentaire article par article, economica, Paris, 1992; commentaire article par article du traite de Maastricht, Economica, Paris,1994

Favret J.M.,”Droit et pratique de L’Union europeenne”, Puf, Paris, 1996

Filipescu I.P., Fuerea A., “Drept institutional comunitar european”, Actami, Bucuresti, 2000

Isaac G.,”Droit communautaire general”, Masson, Paris, 1994

Manin P, “Les Communautes Europeennes, L’Union Europeenne, Droit institutionnel, Paris, A.Pedone, Paris

Moreau Defarges Ph.,”Les institutions europeennes”, Colin, Paris, 1993

Moroianu Zlatescu I., Demetrescu R.C., “Drept institutional european”, Olimp, Bucuresti, 1999

Quermone J.L., “Le systeme politique de l’Union Europeenne”,Clefs, Monchrestien, Paris,1994

Rideau J.,”Droit institutionnel des Communautes europeennes et de l’Union europeenne”, LGDJ, Paris,1994

Zorgbibe C.,”Histoire de la construction europeenne”, Paris, 1993

II. Reviste de specialitate:

“Revue du Marche Commun et de L’Union europeenne”, Paris

“Revue trimestrielle de droit europeen”, Paris

“Cahiers francais”, Paris

III. Legislatie

Tratatul de la Paris, instituind CECA – 1951

Tratatele de la Roma, instituind CEE și EURATOM 1957

Tratatul de la Bruxelles, unstituind o Comisie unica și un Consiliu unic

Tratatele de la Luxembourg și Bruxelles, privind sporirea puterii bugetare a Parlamentului european-1970, respectiv 1975

Actul Unic European-1996

Tratatul la Maastricht, privind U.E.

Tratatul de la Amsterdam, privind U.E.

Planul lucrarii

Capitolul I: Premisele crearii Uniunii Europene

Situatia Europei intre cele doua razboaie mondiale

Europa postbelica

Capitolul II: Istoricul Comunitatilor Europene

Crearea celor trei Comunitati Europene

Evolutia Comunitatilor Europene

Actul Unic European

Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Amsterdam

Capitolul III: Originalitatea Uniunii Europene

Misiunile și mijloacele Comunitatilor Europene

Modelul european de integrare

Etapele integrarii

Capitolul IV: Perspectivele Uniunii Europene

Dinamica și viitorul integrarii europene

Vocatia federala a Europei

Tratatul de la Nisa

Charta europeana a drepturilor fundamentale

Capitolul IV: Concluzii :

Finalitatea constructiei comunitare

Spre un multiculturalism european

Scurta sinteza