Integrarea Europeana
1. ANALIZA STĂRII ECONOMIEI NAȚIONALE
RADIOGRAFIA TRANZIȚIEI ÎN PERIOADA 1990-2000
1.1.1. TEORII ȘI CONCEPTE
1.1.2. EVOLUȚII ȘI, MAI ALES, INVOLUȚII ÎN NUMELE TRANZIȚIEI
1.1.3. ANALIZA PRINCIPALILOR INDICATORI DIN PERIOADA TRANZIȚIEI
1.1.3.1. INDICATORII CREȘTERII ECONOMICE
1.1.3.2. INDICATORII DEZECHILIBRELOR ECONOMICE
1.1.3.3. INDICATORII SOCIALI
1.1.3.4. INDICATORII FINANCIAR-MONETARI
1.2. STAREA ACTUALĂ A ECONOMIEI NAȚIONALE
2. UNIUNEA EUROPEANĂ
2.1. CE ESTE UNIUNEA EUROPEANĂ?
2.1.1. SCURT ISTORIC AL INSTITUIRII UNIUNII EUROPENE
2.1.2. ISTORICUL UNIUNII ECONOMICE ȘI MONETARE
2.1.3. MISIUNEA UNIUNII EUROPENE ȘI PRINCIPALELE OBIECTIVE
2.2. MEMBRII UNIUNII EUROPENE ȘI ȚĂRILE ASOCIATE
2.3. PRINCIPIILE UNIUNII ECONOMICE ȘI MONETARE
2.3.1. POLITICI ȘI ACȚIUNI COMUNE
2.3.2. ETAPELE UNIUNII ECONOMICE ȘI MONETARE
2.3.2.1. UNIUNEA VAMALĂ
2.3.2.2. UNIUNEA ECONOMICĂ
2.3.2.3. UNIUNEA MONETARĂ
2.4. PERSONALITATEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE
2.5. LECȚIILE INTEGRĂRII EUROPENE
3. INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
3.1. NECESITATEA INTEGRĂRII ȘI PREGĂTIREA ROMÂNIEI PENTRU ADERAREA LA UNIUNEA EUROPEANĂ
3.1.1. NECESITATEA INTEGRĂRII ECONOMIEI ROMÂNEȘTI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
3.1.2. PREGĂTIREA ROMÂNIEI PENTRU ADERAREA LA UNIUNEA EUROPEANĂ
3.1.3. COMPATIBILITATEA ECONOMIEI ROMÂNIEI CU CRITERIILE OCDE ȘI STRATEGIA DE DEZVOLTARE
3.2. RELAȚIILE ROMÂNIEI CU UNIUNEA EUROPEANĂ
3.3. PROBLEMA ACCELERĂRII ADERĂRII ROMÂNIEI LA UE
3.3.1 DURATA PERIOADEI DE PREADERARE
3.3.2. REGULILE DE NEGOCIERE
3.3.3. CONSTRUCȚIA ȘI FUNCȚIONAREA INSTITUȚIILOR
3.3.4. EFECTELE ADERĂRII ȘI ADOPTĂRII ACQUIS-ULUI COMUNITAR ÎN DOMENIUL COMERCIAL
3.3.5. CAPACITATEA FINANCIARĂ A ROMÂNIEI DE A SUPORTA COSTURILE APLICĂRII ACQUIS-ULUI COMUNITAR
3.4. ELEMENTE DE STRATEGIE PRIVIND INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
3.4.1.CONTEXTUL ISTORIC
3.4.2. PRINCIPALELE OBIECTIVE ALE INTEGRĂRII ROMÂNIEI ÎN UE
3.4.3. PRIORITĂȚILE INTEGRĂRII
3.4.4. RAPORTUL COST – BENEFICII
3.5. RAPORTUL COMISIEI EUROPENE PRIVIND PROGRESELE ÎNREGISTRATE DE ROMÂNIA LA SFÂRȘITUL ANULUI 2002
3.6. IMPLICAȚIILE ADERĂRII ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ PE PLANUL POLITICII COMERCIALE
3.6.1 IMPACTUL VAMAL AL INTEGRĂRII ÎN UE
3.6.2. MĂSURI NETARIFARE CU INFLUENȚĂ DIRECTĂ ASUPRA IMPORTURILOR
3.6.3. MĂSURI CU REPERCUSIUNI DIRECTE ASUPRA EXPORTURILOR
3.6.4 IMPLICAȚIILE ADOPTĂRII DE CĂTRE ROMÂNIA, ÎN PERSPECTIVA ADERĂRII LA UE, A ACQUIS- LUI COMUNITAR PRIVIND POLITICILE COMERCIALE MULTILATERALE, INTERREGIONALE, REGIONALE ȘI BILATERALE
3.6.5. IMPLICAȚIILE ADOPTĂRII DE CĂTRE ROMÂNIA A ACQUIS-ULUI COMUNITAR PRIVIND POLITICILE COMERCIALE ÎN DOMENIUL PRODUSELOR AGROALIMENTARE
3.6.6. ADOPTAREA DE CĂTRE ROMÂNIA A ACQUIS-ULUI COMUNITAR ÎN DOMENIUL POLITICII INDUSTRIALE, ÎN SPECIAL PRIVIND COMERȚUL CU PRODUSE INDUSTRIALE
3.6.7. IMPLICAȚII ALE ADOPTĂRII ACQUIS-ULUI COMUNITAR PENTRU COMERȚUL CU SERVICII AL ROMÂNIEI
3.7. FACTORI INTERNI ȘI EXTERNI CARE LIMITEAZĂ CAPACITATEA DE INTEGRARE A ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
4. RELEVANȚA INFORMAȚIEI CONTABILE ÎN PROCESUL DE INTEGRARE EUROPEANĂ
4.1. NEVOIA DE ARMONIZARE CONTABILĂ
4.2. OBSTACOLE ÎN CALEA ARMONIZĂRII
4.3. CONSILIUL PENTRU STANDARDELE INTERNAȚIONALE DE CONTABILITATE
4.4. PROGRAMUL DE ARMONIZARE CONTABILĂ DIN ROMÂNIA
4.4.1. PREMISE ȘI OPORTUNITĂȚI
4.4.2. COORDONATELE PROGRAMULUI DE ARMONIZARE
4.4.3. ANALIZA PROGRAMULUI ROMÂNESC DE ARMONIZARE CONTABILĂ – DIFERENȚIERI ȘI CONTROVERSE
4.5. IMPORTANȚA UTILIZATORILOR DE INFORMAȚIE CONTABILĂ
CONCLUZII ȘI PĂRERI PERSONALE
Pagini 60
=== Integrarea europeana ===
1. ANALIZA STĂRII ECONOMIEI NAȚIONALE
1.1. RADIOGRAFIA TRANZIȚIEI ÎN PERIOADA 1990-2000
Evoluția societății românești din secolul XX, anunța, pe căi mai mult sau mai puțin vizibile sau intuite, o iminentă schimbare. O trezire de speranța s-a înregistrat în masa populației după achitarea integrală a datoriei externe a statului român, speranță anihilată însă imediat prin decizia amânării îmbunătațirii calității vieții și a condiției umane.
1.1.1. TEORII ȘI CONCEPTE
Ceea ce părea iminent s-a produs în decembrie 1989. Unii apreciază momentul ca fiind o revoluție, alții îl consideră revoltă populară, nu puțini sunt cei care susțin punctul de vedere potrivit căruia a fost vorba despre o lovitură de stat, iar cei care evită un anume calificativ apreciază răsturnarea din 1989 ca fiind un “eveniment”.
România a intrat într-o perioadă nouă, care generează schimbări structurale în toate domeniile, perioadă definită, prin caracteristici și manifestări, drept tranzitorie.
De altfel, conceptul de tranziție a fost și este unul dintre cele mai frecvent folosite in terminologia politică, în mass-media, în vorbirea curentă. El rămâne, totuși, prea general, neclar, încărcat cu o diversitate de sensuri, fiind, nu de puține ori, generator de ambiguitate, chiar de confuzii, dar și un instrument facil de manipulare.
În concepția cea mai simplă, tranziția desemnează trecerea de la o stare la alta, de la o situație la alta.Înțelegerea tranziției în perspectivă terminologică presupune cunoașterea stării sau a situației din punctul de plecare, precum și o viziune cu privire la starea sau situația în care ea urmează a se finaliza.
Societatea umana cunoaște ”mutații de mare anvergură”, care “în cursul ultimului deceniu, au tulburat modalităților de organizare a muncii și metodele de producție din cauza introducerii masive, în uzine și întreprinderi, a informaticii și a tehnologiilor noi de comunicare”
Atunci când se discută despre tranziția postsocialistă din societatea românească, se impune a se ține seama de condițiile concret-istorice.Altfel spus, teoria asupra tranziției nu poate face abstracție de evaluarea stării sau a situației din punctul de răscruce –evenimentele din 1989-, precum și de anticiparea ideatică sau programatică a viitorului social-economic, material și spiritual.
Uneori, etapa în care se află în prezent România este caracterizată drept tranziție la economia concurențială de piață, alteori, tranziție la economia socială de piață.Potrivit unor aprecieri formulate in cadrul dezbaterii publicate în paginile “Opiniei naționale”, starea economiei românești, în prezent și în perspectivă, nu poate fi evaluată decât ținând seama de evoluția acestuia pe întreaga perioadă de tranziție, ce a fost și este însoțită de o serie de costuri economice și sociale.Tranziția reprezintă, după cum arată experiența, un șir de procese înlănțuite, pozitive și negative, de durate și intensități diferite, în funcție de sfera sau domeniul în care au loc – economic, politic, social, legislativ, comportamental, etic, cultural, educațional.Așadar, teoria asupra tranziției nu poate fi unilaterală, redusă la un singur domeniu, ci cuprinzătoare, oglindind complexitatea, întrepătrunderea și intercondiționarea tuturor proceselor care au loc în societatea românească postsocialistă.
Realitatea complexă a vieții arată că se impune,ca una din cerințele esențiale, să se ia în seamă și tranziția către un nou comportament social al oamenilor, către o nouă morală, întemeiată atât pe tradiția istorică a poporului român, cât și pe aspirațiile sale de a integra organic noii Europe și lumii în general, la cotele de performanța și exigență ale secolului al XXI-lea.
Potrivit unui sondaj de opinie METROMEDIA, din perioada 22-30 august 2000, 90% dintre intervievați sunt de părere că “România se află la ora actuală într-o stare de criză economică”.
Procesul reformelor în România a inclus preocupări și eforturi pentru elaborarea unor strategii generale.Au rezultat, astfel, diferite proiecte privind tranziția postsocialistă, integrarea în structurile europene, programele de guvernare și, nu în ultimul rând programele partidelor politice, în măsura în care acestea se referă la reforme viabile, adecvate societății românești.Ar fi dificil de susținut că tranziția românească ar fi fost și ar fi ghidată de o strategie cuprinzătoare, temeinic elaborată, cu necesara și indreptățita consultare populară.
Procesul reformelor în România a inclus preocupări și eforturi pentru elaborarea unor strategii generale, dar prima dintre ele apare abia după zece ani, fiind elaborată sub presiuni din afară, “pentru a folosi șansa istorică oferită de decizia Consiliului Uniunii Europene de la Helsinki din decembrie 1999 de a deschide negocierile de aderare cu România”2.
Diferitele proiecte privind tranziția postsocialistă, precum și integrarea în structurile europene, programele de guvernare și, nu în ultimul rând, programele partidelor politice, în măsura în care acestea se referă la reforme viabile, adecvate societății românești, nu au ajuns să se constituie într-o strategie cuprinzătoare, temeinic elaborată.Dimpotrivă, analizând ordinea în care s-au înfăptuit unele măsuri importante în procesul reformelor – liberalizarea prețurilor în raport cu eliminarea subvențiilor, corelarea restructurării economiei, a unităților economice cu privatizarea, chiar strategia privatizării, concepută de un guvern și “corectată” de alt guvern, “campaniile” de lichidare și inchidere a unor importante capacități productive, fară să se propună sau să se creeze efectiv altceva în loc – , nu pot fi ignorate neajunsuri grave în ce privește stabilirea priorităților, asigurarea unei coerențe între cerințele pieței și cerințele vieții sociale. Se reliefează deficiențe care țin tocmai de strategie.
1.1.2. EVOLUȚII ȘI, MAI ALES, INVOLUȚII ÎN NUMELE TRANZIȚIEI
Nu încape îndoială că, dincolo de ambiguitățile conceptuale, tranziția poate fi privită ca un șir de procese, ordinea în care se desfășoară acestea îndeplinind un rol important în definirea atât a direcției, cât și a conținutului etapei pe care o parcurge societatea românească, în speranța ajungerii la o anume stare de stabilitate și securitate socio-economică și politică.
O caracteristică esențială a proceselor transformatoare postdecembriste din România constă în aceea că s-au desfășurat, în primul rând, pe tarâm politic: democrația pluralistă a luat rapid locul sistemului totalitar.Transformările politice de esență democratică au absorbit cea mai mare parte a energiei sociale, au captat atenția, îndeosebi a factorilor decidenți.Cu toate că au existat forțe care au semnalat posibile pericole ale dezorganizării și prăbușirii economiei, cu consecințe previzibile asupra existenței oamenilor, mesajul nu a fost recepționat și nu s-a acționat atent, competent, coerent, pentru a se preveni o astfel de situație.Datorită faptului că producției agricole și industriale nu i s-a acordat atenția cuvenită și, cu deosebire, datorită modului în care s-au desfășurat și se desfășoară reformele, economia a intrat într-un pronunțat declin.Adoptarea, fără discernamânt, a unor măsuri pripite, insuficient studiate și nemotivate economic, sau a altora, cum a fost “terapia de șoc”- care, s-a dovedit deja, avea să eșueze și în alte țări est-europene-, a dus la secătuirea economiei naționale și a sporit tensiunile sociale.
Supusă unor politici economico-financiare care n-au dat rezultate scontate, producția națională a cunoscut o scădere dramatică în primii ani ai tranziției, iar echilibrul fragil realizat între 1993-1996 n-a rezistat, economia continuând să regreseze îngrijorător în ultimii ani.
Principalele caracteristici, tendințe și rezultate ale evoluției economico-sociale a României în perioada postdecembristă sunt:
Transformarea complexului economic național centralist-birocratic, cu o arhitectură dezechilibrată și bazată pe proprietatea de stat, deși începe cu întârziere, se desfășoară fără să existe o strategie prealabil elaborată.
“Strategia graduală”, dar efectuată în ritm rapid (“terapia de șoc”), este dublată de “strategia macroeconomică de restructurare” și de cea la nivel microeconomic, având ca obiectiv central crearea economiei de piață.
Reforma economică, al cărei scop esențial îl constituie restructurarea economiei naționale, redefinirea unei noi arhitecturi a acesteia, care să-i asigure flexibilitatea și eficiența în cadrele unei noi configurații a producției și comerțului intern și internațional, pe lângă lipsa unui suport politic ferm și cuprinzător, se dovedește a fi incoerentă, insuficient motivată și, în consecință, cu efecte sub așteptări.
Componente ale reformei economico-financiare, privatizarea și restructurarea, suferă de aceeași lipsă de viziune, de o slabă percepție a realităților economico-sociale ale tranziției, cu toate modificările succesive care se aduc strategiilor de privatizare și restructurare.
Diminuarea și limitarea rolului și atribuțiilor statului în complexele procese de schimbare economico-socială și ignorarea experienței valoroase a trecutului societății românești s-au răsfrânt negativ asupra procesului de creare a economiei moderne de piață și, deopotrivă, au favorizat apariția și proliferarea economiei subterane și a unui proces rapid de creștere a stării infracționale și a corupției.
Obiectivul esențial al reformei, în prima fază a aplicării ei a constat, în principal, în demolarea rapidă și la scară națională a vechii organizări economice, fără să se aibă în vedere, însă, crearea imediată a unor instituții corespunzătoare economiei de piață.
În industrie, tranziția spre o economie de piață a început târziu, la aproximativ trei ani de la evenimentele din decembrie ’89, ceea ce a afectat economia românească.Falsa dilemă – cu ce să se înceapă: restructurare înainte sau după privatizare – a generat imobilism, care, la rândul lui, a condus la agravarea unor fenomene vechi și apariția altora noi: necunoașterea sau slaba prospectare a pieței amplifică producția pe stoc, calitatea nesatisfăcătoare a unor produse determină autoexcluderea de pe piețe tradiționale, lipsa de capital sau insuficiența acestuia au condus la creșterea uzurii instalațiilor, mașinilor, înlocuirea conducerilor intreprinderilor pe criterii politice și nu pe criterii de competență profesională,…etc.
În agricultură, restituirea directă a pământului către foștii proprietari, având ca obiectiv constituirea și reconstituirea proprietății individuale, apreciată drept crucială în procesul de tranziție în România, pe lângă efecte pozitive, are și efecte negative, care constau în: demolarea formelor asociative rurale, de tip colectivist, fără consultarea prealabilă a membrilor acestora, manifestarea unei totale lipse de interes din partea statului, aplicarea defectuoasă a Legii 18, prin împroprietărirea cu terenuri a mii de persoane, satisfăcând, astfel, interese individuale și de grup, împărțirea unor considerabile suprafețe agrare la orășeni, subvenționarea derizorie a agriculturii de către stat,…etc.
Gestionarea defectuoasă a tranziției s-a răsfrânt negativ și asupra infrastructurii, comerțului intern și extern și, în general, asupra tuturor celorlalte domenii de activitate.
Tranziția nu poate fi privită și analizată numai prin prisma acestor elemente negative, preponderent sub aspect economic-social.Tabloul general al societății românești este, evident, mult mai complex, întrunind și aspecte pozitive, care trebuie relevate la dimensiunea lor reală.
Scurta trecere în revistă a principalelor caracteristici, tendințe și rezultate ale primului deceniu potrevoluționar pune în evidență cu claritate un adevăr – deziderat al tranziției, mereu invocat și încă neîmplinit: trecerea eficientă și ireversibilă de la economia centralizată birocratic, la economia reală de piață, concretizată prin asigurarea unei creșteri economice durabile, care să permită ridicarea nivelului de trai al cetățenilor.
Reputații economiști, analiști social-politici au subliniat frecvent, în anii din urmă, că nu există altă cale de “ieșire la liman” decât o creștere economică în ritm ascendent, astfel încât decalajul economic față de alte țări în tranziție și chiar față de unele țări din componența UE, să se reducă într-un timp cât mai scurt.Dar, după un deceniu de tranziție, nu numai că nu s-a ajuns la necesara și dorita creștere economică durabilă, ci, dimpotrivă, au urmat, consecutiv, ani de scădere continuă a producției în toate domeniile și a PIB-ului.Analiza obiectivă a acestei situații critice relevă o serie de factori negativi, generatori de instabilitate economică prelungită (inflație mare, depreciere accelerată a monedei naționale, privatizare lentă și, mai ales, ineficientă, neperformantă, politici economice și reglementări juridice incoerente etc).
1.1.3. ANALIZA PRINCIPALILOR INDICATORI DIN PERIOADA TRANZIȚIEI
Analiza indicatorilor economici constituie punctul de plecare în evaluarea realistă a mersului economiei naționale, una din problemele majore fiind modul diferențiat de raportare la acești indicatori de la o etapă la alta, uneori de la un an la altul sau chiar de la o lună la alta.
1.1.3.1. INDICATORII CREȘTERII ECONOMICE
Creșterea economică exprimă acele modificări ce au loc într-un anumit orizont de timp și într-un anumit spațiu, în sporirea dimensiunilor rezultatelor macroeconomice, în strânsă legatură cu factorii lor determinanți.
Calculele și analizele macroeconomice privind starea economiei naționale necesită informații sintetice referitoare la activitatea economică desfășurată de agenții economici.Într-o formă agregată, aceste informații sunt furnizate de Sistemul Conturilor Naționale (SCN), prin intermediul agregatelor macroeconomice.
Agregatele macroeconomice sunt mărimi sintetice care măsoară rezultatele întregii activități economice și care au ca efect producerea de bunuri și servicii.
Produsul intern brut (PIB) este principalul agregat din SCN și se definește ca producția finală brută realizată în decursul perioadei de calcul de către subiectele economice ce-și desfășoară activitatea în interiorul țării (unități rezidente),indiferent dacă factorii de producție (muncă, proprietate, capital) sunt furnizați de rezidenți sau de străini.
PIB-ul poate fi calculat prin trei metode diferite, pe baza a trei abordări distincte care conduc – teoretic – la evaluări identice, dintre care, cea mai cunoscută este metoda utilizării finale (sau metoda cheltuielilor)2.
Produsul intern brut al țării, indicator sintetic al dimensiunii, performanțelor și competitivității unei economii, care reprezintă substanța destinată consumului, indică la finele anului 2000, comparativ cu anul 1989 (100%), o linie descendentă, cu o ușoară revenire între 1993-1996, după care prăbușirea reîncepe, așa cum se observă și din următorul tabel:
Tabelul 1
Dinamica PIB, 1990-2000
*date estimate
Această reducere substanțială a PIB-ului este consecința a trei ani consecutivi (1997-1999) de declin economic programat, respectiv cu:
6,1% în 1997, comparativ cu 1996;
5,4% în 1998, comparativ cu 1997;
3,2% în 1999, comparativ cu 1998.
În anul 2000, s-a înregistrat o firavă creștere economică de 1,6%, obținută însă tot cu prețul scăderii, în continuare, ca și în precedenții trei ani, a puterii de cumpărare a populației.
Cauza fundamentală a scăderii accentuate a PIB-ului din perioada 1997-2000 o constituie reducerea producției naționale a României în toate ramurile sale.
Tabelul 2
Dinamica producției industriale,1990-2000
Producția industrială din anul 2000 a fost cu 20,4% mai mică comparativ cu anul 1996, ca efect al reducerilor substanțiale în anii 1997-1999, respectiv cu:
7,2% în anul 1997, comparativ cu 1996;
13,8% în anul 1998, față de 1997;
8,0 în anul 1999, comparativ cu 1998.
Această importantă scădere a producției industriale românești a fost numai într-o modestă măsură compensată de creșterea cu 8,2%, înregistrată în anul 2000.Totodată, producția industrială realizată în anul 2000 reprezintă numai 44,5% din producția industrială a anului 1989.
Ca efect al evoluției economiei românești între anii 1990 și 2000, concretizată în înregistrarea unui declin economic accentuat în perioada 1990-1992 și 1997-2000, respectiv realizarea de creștere economică în intervalul 1993-1996, contribuția principalelor ramuri la formarea PIB se prezintă astfel:
Tabelul 3
Contribuția principalelor ramuri economice la formarea PIB, 1996-2000
Se constată un fenomen mai mult decât ingrijorător din perspectiva necesității valorificării factorilor naționali de producție prin utilizarea acestora în ramuri economice eficiente din punct de vedere al potențialului lor de creare a unei valori adăugate brute cât mai consistente.
Diminuarea contribuției la crearea PIB a ramurilor industrie, agricultură, construcții și servicii financiar-bancare, care prezintă un potențial ridicat de creare a valorii adăugate brute, nu a fost decât într-o măsură redusă compensată de creșterea ponderii altor ramuri, cum sunt: tranzacții imobiliare și servicii publice, comerț și turism, transporturi și telecomunicații, al căror potențial de generare a valorii adăugate brute este inferior ramurilor economice care au înregistrat un pronunțat declin economic.
Se impune necesitatea unor politici macro și microeconomice, inclusiv sectoriale, pentru stimularea ramurilor economice cu un grad ridicat de valorificare a factorilor de producție și, implicit, de creare a unui volum cât mai substanțial de valoare adaugată brută – principala componentă a PIB-ului, care, la rândul său, asigură substanța destinată consumului și investițiilor.
Evoluția negativă din ultimii ani a volumului produsului intern brut al României s-a reflectat nefavorabil și asupra indicatorului PIB/locuitor ($), determinat pe baza parității puterii de cumpărare(PPC)1.
Tabelul 4
PIB / locuitor, 1990-2000
1.1.3.2. INDICATORII DEZECHILIBRELOR ECONOMICE
Dezechilibrele macroeconomice reflectate sintetic de nebalansarea dintre cererea agregată (absorbția internă) și oferta agregată (producția, venitul) se manifestă sub forma a două seturi de presiuni:
dezechilibre interne, datorate în principal unei greșite alocări a resurselor: inflația, șomajul, deficitul bugetar și dezechilibrul monetar;
dezechilibre externe, reflex a celor interne: deficitul contului curent al balanței de plăți externe.
a) Inflația
Un obiectiv esențial care se detașează în plan economic – cu implicații majore în caracterizarea și totodată reglarea stării sistemului economic – este reducerea inflației și asigurarea stabilității prețurilor.Inflația se constituie într-un cumul al tuturor celorlalte dezechilibre: monetare, bugetare, valutare, ale ocupării forței de muncă și distribuirii veniturilor.
Dezechilibrele financiare influențează și încurajează fenomenul inflaționist, care are cele mai nefavorabile consecințe pe termen scurt, mediu sau lung, atât în plan economic, cât și social.Acest aspect arată clar că adevăratele cauze ale procesului inflaționist din România nu au fost înlăturate, ceea ce a condus la cronicizarea acesteia, cu efecte grave asupra repartizării veniturilor populației, fiind un “decantor”subiectiv și periculos1, deoarece este generatoare de inechități sociale.Așa-zisul “mecanism” este foarte simplu: creșterea inflației generează transferuri de venituri în detrimentul cumpărătorilor (majoritatea populației) și în avantajul vânzătorilor (minoritatea), contribuind, astfel, la apariția și accentuarea decalajelor între diverse straturi ale populației.În timp ce majoritatea sărăcește, minoritatea prosperă, amplificându-și veniturile, inclusiv prin acțiuni ilicite.
Inflația “întreține” instabilitatea economică, prin imposibilitatea utilizării unor anticipații raționale, micșorează sensibil investițiile pe termen lung, datorită unor rate mari ale dobânzilor, inconsistența procesului investițional, interferenței distorsionate dintre cerere și ofertă.Inflația favorizează reducerea cererii populației, scăderea nivelului de trai și, implicit, diminuarea drastică a preocupărilor de economisire.
Corespunzător datelor CNS, rata anuală a inflației, în anul 1999 (creșterea medie a prețurilor de consum, în anul 1999, comparativ cu 1998) a fost de 45,8%, consecință a creșterii prețurilor de consum, cu 27,9%, la mărfurile alimentare, cu 52,3%, la mărfurile nealimentare și cu 84%, la servicii.
Este îngrijorătoare și situația monedei naționale, leul.Devalorizarea, internă și externă, a leului afectează serios economia națională.Procesul de erodare a valorii monedei naționale, început imediat după 1989 și care cunoaște și perioade explozive, continuă, politicile financiare și bugetare neraționale mărind gradul de instabilitate economico-financiară, îndepărtând perspectiva redresării și creșterii economice, alungând investitorii străini.
În perioada de tranziție de la economia centralizată la economia de piață, unul dintre indicatorii cei mai cunoscuți și mai utilizați este indicele prețurilor de consum (IPC), având o mare importanță economică, socială și politică, fiind calculat în toate țările și considerat o măsură a inflației în țara respectivă.Evoluția acestui indicator în perioada 1995-2000 este prezentată in următorul tabel:
Tabelul 5
Indicii prețurilor de consum, 1995-2000
b) Șomajul
Unul din obiectivele principale ale politicii economice, în orice țară, este acela al asigurării ocupării depline a forței de muncă, înțelegându-se o situație când rata șomajului1 are un anumit nivel acceptat (cca 4%).
Ca efect al prăbușirii economiei, se înregistrează o tendință de diminuare a populației ocupate, procesul diminuării forței de muncă fiind generalizat la scara întregii economii naționale, industria fiind însă ramura cea mai serios afectată.
Erodarea forței de muncă naționale se face prin disponibilizări de personal, care au funcția să diminueze sau să lichideze excedentele de personal și să determine creșterea productivității.Problema este, în cazul tranziției din România, cât, cum și în ce măsură coroborarea teoriei cu practica economică este corectă și conduce la efecte pozitive.
O altă sursă majoră a amplificării fenomenului de diminuare a populației ocupate o reprezintă creșterea demografică negativă, pe care România o resimte după 1989, și care, după unele estimări socio-demografice, se va amplifica îngrijorător în următorii ani, fiind afectată și forța de muncă, în proces de reducere continuă, dar și de imbătrânire.
Rata șomajului era în creștere în 1999, șomajul rămânând pronunțat în județele Hunedoara, Botoșani, Neamț, Brăila, Vaslui, Sălaj și Buzău.Numărul șomerilor înregistrați la agentiile pentru ocuparea forței de muncă și rata șomajului în perioada 1995-2000 sunt prezentate în următorul tabel:
Tabelul 6
Șomerii înregistrați și rata șomajului, 1995-2000
c) Balanța de plăți externe
Balanța de plăți externe poate fi definită ca un tablou statistic al tranzacțiilor economice internaționale ce au loc între agenții rezidenți și cei nerezidenți ai unei țări, tranzacții ce se efectuează în timpul unei perioade (an, trimestru, lună).
Balanța de plăți, într-o formă specifică, mai restrânsă, constituie, de fapt, o parte integrantă a Contabilității Naționale (contul 8-“Restul lumii”).
Evoluția soldului contului curent al balanței de plăți se prezintă în anul 2000 față de 1996, astfel:
Tabelul 7
Soldul contului curent al balanței de plăți, 1996-2000
Se constată îmbunătățirea poziției externe a țării, prin reducerea deficitului contului curent al balanței de plăți cu 32%, pe seama diminuării substanțiale a deficitului balanței bunurilor și serviciilor, precum și a creșterii excedentului balanței transferurilor.Același fenomen pozitiv se regăsește și la nivelul ponderii în PIB a deficitului contului curent, care a scăzut de la 7,3% în 1996, la 3,8% în anul 2000.
Trebuie subliniat că îmbunătățirea poziției externe a României s-a efectuat nu prin creșterea cantității și calitații ofertei interne de bunuri și servicii, care ar fi condus la sporirea exporturilor și, ca efect, s-ar fi majorat încasările valutare ale țării, ci prin utilizarea metodei de “strângere a curelei”1,prin aplicarea de politici economice având ca scop contracția cererii interne ceea ce a generat reducerea substanțială a producției naționale.
1.1.3.3. INDICATORII SOCIALI
Creșterea economică nu constituie un scop în sine, ci mai curând un mijloc pentru a crea condiții mai bune de trai, prin satisfacerea nevoilor populației definite ca integralități materiale și spirituale, individuale și sociale, prezente și viitoare.
Sărăcirea celor mulți a devenit un proces continuu, cercetările sociologice și datele statistice oficiale arătând că mai mult de trei sferturi din populație (după estimări recente, aproximativ 13 milioane de locuitori) o duc mai rău sau mult mai rău decât în urmă cu zece ani.Sărăcirea a proliferat la majoritatea straturilor sociale, la unele segmente ale acestora în mod dramatic, ele aflându-se deja la limita supraviețuirii biologice, după cum se observă și din următorul tabel:
Tabelul 8
Rata sărăciei, 1997-2000
Un aspect negativ îl reprezintă și creșterea rapidă a diferenței dintre salarii: cele mici se erodează rapid, în timp ce rezistența celor mari la șocurile tranziției este considerabil mai mare,astfel că nivelul mediu al salariului pe economie are o semnificație din ce în ce mai redusă.
Statisticile dovedesc că veniturile încasate de populație nu prea ajung pentru acoperirea cheltuielilor de consum, după cum se observă din următorul tabel:
Tabelul 9
Veniturile și cheltuielile totale ale gospodăriilor, 1999-2000
Ratele specifice conturilor naționale se prezintă dupa cum urmează:
Tabelul 10
Rate specifice conturilor naționale,1995-1998
Standardul de viață al populației se raportează și la problema locuințelor și a locuirii, care, la rândul ei, cunoaște o degradare vertiginoasă.Dat fiind faptul că, după 1989, statul se retrage aproape cu totul din politica de asigurare a locuirii, posibilitățile de obținere de către populație a unei locuințe s-au redus simțitor.
O problemă serioasă cu care se confruntă o importantă parte a populației o reprezintă condițiile calitative de locuire.Potrivit unor cercetări socio-demografice, numeroase familii, îndeosebi cele cu mulți copii, locuiesc în spații restrânse, mai ales în mediul urban.
Degradarea calității vieții se exprimă și prin creșterea alarmantă a numărului de îmbolnăviri și neputința populației de a preveni maladiile sau de a le trata corespunzător, din cauza scumpirii excesive a medicamentelor și deteriorării, în esență, a actului medical.Mulți analiști sociali consideră că starea de sănătate a populației se compromite vertiginos, afectând însăși ființa biologică a neamului.
Starea învățământului, științei și culturii naționale – factori de importanță hotărâtoare pentru viitorul țării, pentru gradul de educație și cultură ale populației – se află sub incidența constrângerilor economice, dar și a unor atitudini de ignorare și minimalizare a unor asemenea domenii de importanță capitală.Sub constrângerile tranziției, privită statistic, traiectoria învățământului de toate gradele, în perioada 1990-1999, arată că mărirea cifrei unităților de învățământ (datorată, în principal, inițiativelor private) este favorabilă creșterii numărului de studenți, în timp ce numărul elevilor este în scădere.Acest aspect se coroborează cu starea de sărăcie generalizată la scara întregii societăți.Din cauza costurilor ridicate pentru întreținerea unui elev (îmbrăcăminte, rechizite, transport) sau a condițiilor extrem de precare în care se desfășoară activitățile școlare (săli insalubre, clădiri dărăpănate, periculoase pentru sănătatea și viața copiilor), mulți dintre părinți nu mai pot sau chiar refuză să își trimită copiii la școală.
Datele privind învățământul, în perioada 1990-1999, arată creșteri și descreșteri cantitative în spatele cărora, este, însă, de semnalat diminuarea considerabilă a calității actului instructiv-educativ, absolvenții de liceu sau gimnaziu manifestând lacune serioase în pregătirea lor.
În perioada 1990-1999, din cauza deteriorării cunoscute a economiei și dificultăților în alcătuirea bugetelor naționale anuale, ponderea în PIB a cheltuielilor publice pentru învățământ nu a fost niciodată pe măsura cerințelor.Bugetul pe anul 2000 acordă învățământului 4%PIB.
Standardul scăzut de viața influențează negativ procesul instructiv-educativ, și, implicit, nivelul general de cultură al populației.
Un factor de seamă al dezvoltării sociale, al ieșirii din subdezvoltare îl reprezintă activitatea de cercetare științifică, un sector grav neglijat în procesul tranziției, în principal din cauza absenței sau nealocării, cât de cât raționale, a fondurilor de susținere.Numărul unităților cu activitate de cercetare-dezvoltare are tendințe descrescătoare, la fel ca și totalul angajaților din acest domeniu.În România, abia 0,15%PIB se alocă pentru cercetare și dezvoltare, foarte puțin în comparație cu alte țări europene.
Sărăcia resurselor conduce la aspecte negative și în planul culturii și artei românești.După 1990, scade substanțial numărul bibliotecilor și, implicit, al cititorilor; se diminuează numărul cinematografelor și se reduce producția de filme.De asemenea, s-a micșorat substanțial numărul de spectatori, inclusiv la spectacolele instituțiilor teatrale și muzicale.
Ca urmare a vieții democratice, a libertății și pluralismului politic, dar și a expansiunii economiei de piață, este de consemnat creșterea accelerată a numărului mijloacelor de informare în masă (ziare, reviste, canale de televiziune, posturi de radio etc).
1.1.3.4. INDICATORII FINANCIAR-MONETARI
a) Indicatorii bugetului public
Într-o economie de piață, statul influențează procesele economice într-o măsură mai mare sau mai mică, prin intermediul sectorului public.Statul iși are veniturile, cheltuielile și datoriile sale proprii, care sunt procurate și respectiv distribuite – în cadrul procesului repartizării PIB – cu ajutorul unor instrumente specifice de intervenție a statului în economie (impozite, taxe, împrumuturi publice, alocații, subvenții, transferuri bugetare etc).
Principalul instrument prin care statul își îndeplinește funcțiile sale este bugetul general consolidat al statului – o veritabilă balanță financiară la nivel macroeconomic- care servește la dimensionarea resurselor financiare ale statului, la precizarea destinației acestora și la fundamentarea echilibrului financiar.
Soldul bugetului general consolidat al României a fost, începând cu anul 1992, negativ, acesta înregistrând deficite anuale, care, pe fondul resurselor interne limitate, îndeosebi după 1996, s-a cronicizat.Evoluția deficitului bugetului general consolidat pe perioada 1996-2000 se prezintă după cum urmează:
Tabelul 11
Evoluția soldului bugetului general consolidat, 1996-2000
Comparativ cu anul 1996, în anul 2000 deficitul bugetului general consolidat este relativ apropiat (3,85% din PIB față de 3,66%), în condițiile când guvernarea precedentă a lăsat neachitate, la 31.12.2000, consumuri ale instituțiilor publice cu mult mai mari în termeni reali (comparabili) decât se înregistrase la finele lui 1996.
Totuși, media deficitelor anuale din perioada 1993-1996, care a fost de 2,19%, este în mod sensibil mai redusă decât media acelorași deficite înregistrate în intervalul 1997-2000, care a fost de 3,19%, așa cum rezultă din următorul tabel:
Tabelul 12
Deficitul bugetului general consolidat, 1993-2000
Degradarea serviciilor publice s-a produs, deși a crescut deficitul bugetar, așa cum am arătat mai sus, deoarece pentru consumurile instituțiilor publice s-au alocat tot mai puține fonduri, ca efect al creșterii dramatice a serviciului datoriei publice.Acesta a crescut de la 1,69% din PIB în 1996, la 5,01% în 2000, cu un vârf de 6,07% în 1998.
Un fapt deosebit de negativ, constatat la finele anului 2000, îl constituie grava indisciplină financiar-bugetară manifestată în perioada analizată, concretizată în volumul extrem de ridicat al datoriilor pe care instituțiile publice finanțate de la buget le-au înregistrat la 31.12.2000, cu mult mai mari, în termeni comparabili, decât cele de la 31.12.1996,astfel:
Tabelul 13
Datoriile instituțiilor publice finanțate de la buget, 1996-2000
*în prețurile anului 2000
Principalele ministere la care sunt localizate aceste importante restanțe la plată sunt prezentate în următorul tabel:
Tabelul 14
Principalele instituții publice debitoare, 1996-2000 -mld lei-
*în prețurile anului 2000
La fel de negativă ca și în cazul instituțiilor publice finanțate din bugetul de stat se prezenta și situația bugetului Asigurărilor Sociale de Sănătate , la finele anului 2000.Acestea înregistrează, la data respectivă, obligațiile neachitate însumând 2184 mld. lei, respectiv cu 76% (+941 mld lei) mai mult față de 1996.
În scopul stabilirii tipurilor de politică fiscal-bugetară promovate în fiecare perioadă este important de examinat ponderea veniturilor bugetului general consolidat și, respectiv, a cheltuielilor acestuia în PIB, situația prezentându-se, pentru intervalul 1996-2000 după cum urmează:
Tabelul 15
Veniturile și cheltuielile bugetului general consolidat, 1996-2000
Începând cu anul 1997, a crescut substanțial, în mod constant, de la un an la altul, ponderea în PIB a veniturilor bugetare, iar cheltuielile bugetare cresc în perioada analizată.
b) Indicatorii datoriei publice
Datoria publică este un alt mijloc de măsurare a operațiunilor administrației publice și de articulare între acestea, pe de o parte, și restul economiei și al lumii, pe de altă parte.Datoria publică este un indicator de stoc.Ea este definită ca sumă a împrumuturilor interne și externe pe care le face statul pe termen mediu și lung, pentru acoperirea deficitelor bugetare, sumă rămasă de rambursat la un moment dat.
Datoria publică se împarte în datorie publică internă (exprimată în lei) către rezidenți și datorie publică externă (exprimată în valute convertibile) către nerezidenți.
Situația datoriei publice interne și a serviciului aferent acesteia, dacă luăm ca și bază (100%) anul 1996, la sfârșitul anului 2000, a crescut, în termeni reali, cu 76%.Această majorare substanțială s-a produs atât datorită acumulării între 1997-2000 a unor deficite bugetare anuale în creștere (cu o medie de 3,19% din PIB, față de 2,19% între anii 1993-1996), cât mai ales, ca efect al exploziei datoriei publice generate prin acte normative speciale.
Soldul datoriei publice externe efective, exprimat în în milioane dolari, în anul 1996 este de 7185 mil.$, iar în anul 2000, crește cu 33%, adică 9585 mil.$.Acest indicator exprimă totalul dintre datoria publică externă directă a statului și datoria externă garantată de stat.
La finele anului 2000, România înregistrează un nivel moderat al gradului total de îndatorare, respectiv 32,3% din PIB (+4,4% mai mult față de 1996), comparativ cu criteriul de admitere în Uniunea Economică și Monetară, care este situat la 60% din PIB).
Consider că, în condițiile unei datorii publice externe și ale unor investiții străine net inferioare comparativ cu alte țări foste socialiste candidate la integrarea în UE, este dificil de previzionat ritmul de îmbunătățire a performanțelor economice ale României raportat la criteriile de aderare și la realizările altor state aflate în negocieri cu UE, care au beneficiat însă de un context extern și de premise inițiale cu mult mai avantajoase față de țara noastră.
c) Indicatorii monetari
Politica monetară reprezintă una dintre componentele esențiale ale politicii economice, ea concretizându-se, la modul general, în acțiunea monedei asupra economiei.
Evoluția principalilor indicatori monetari în perioada 1996-2000 este prezentată în următorul tabel:
Tabelul 16
Evoluția principalilor indicatori monetari, 1996-2000
Referitor la cursul de schimb al monedei naționale, cursul mediu anual în anul 1996 a fost de 3083 lei/$, acesta crescând de aproximativ 7 ori, în anul 2000, atingând nivelul de 21.693 lei/$.
Prin politica valutară aplicată de BNR s-a urmărit, pe de o parte, menținerea și creșterea competitivității exporturilor (deprecierea monedei naționale conducând la scăderea prețului extern al acestora), concomitent cu reducerea importurilor, în scopul păstrării în limite scăzute (ca efect al declinului credibilității țării față de creditorii externi) a deficitului contului curent al balanței de plăți.
1.2. STAREA ACTUALĂ A ECONOMIEI NAȚIONALE
Starea actuală a economiei românești se caracterizează, în mod sintetic, printr-un sistem instituțional slab structurat, determinat de: incertitudinea drepturilor de proprietate pentru o parte a avuției naționale (active imobiliare destinate privatizării aflate încã în patrimoniul public, bunuri aflate în litigii comerciale); construcția instituțională încă deficitară pentru asigurarea funcționalității mecanismelor economiei de piață și operaționalitatea redusã a acestora din cauza insuficienței coerente a cadrului normativ; desfășurarea într-o proporție considerabilă a activității economice pe palierul informal al societății; intervenția, de multe ori, discreționară a autorității publice, supusă, deseori, intereselor politice conjuncturale.
În aceste condiții, în funcționarea economiei sunt de remarcat, în principal, următoarele:
mulți agenți economici cu capital majoritar de stat sau chiar privatizați urmăresc cu deosebire, conservarea locurilor de muncă și creșterea salariilor, fără corespondent în creșteri de producție, productivitate și eficiență; la fel, la unii agenți economici privați, scopul maximizării profiturilor pare să fie atins nu prin utilizarea cu randamente superioare a factorilor de producție, cât, mai ales, prin majorarea prețurilor; în totalul agenților economici, cei cu performanțe reale sunt minoritari și în continuă scădere;
deprecierea drasticã a capitalului fix și a forței de muncă, limitarea investițiilor și blocarea dinamicii deciziilor pe termen mediu și lung;
submonetizarea economiei, cu efect negativ asupra funcționării normale a acesteia; sume importante disponibile nu-și găsesc plasament sigur în economia reală, în timp ce aceasta este grav decapitalizată;
existența unei economii subterane și lipsa unei demarcații precise a acesteia de economia oficială.
În viitor, se urmărește soluționarea următoarelor probleme:
pe plan internațional: integrarea europeană și euroatlantică, dezvoltarea relațiilor de bună vecinătate, afirmarea rolului României la nivelul instituțiilor regionale și internaționale, contribuția la consolidarea securității naționale, a stabilității democrației și a statului de drept, la respectarea valorilor democratice și a drepturilor omului și la dezvoltarea economiei de piațã funcționale, a comerțului internațional și investițiilor;
aderarea la Uniunea Europeană reprezintă prioritatea strategică a politicii României, a cărei realizare depinde de eforturile concertate ale instituțiilor guvernamentale, societății civile, mediului de afaceri și ale fiecărui cetățean român;
se va acționa pentru ca România să depășească situația actuală în care, în mod nejustificat și în contradicție flagrantă cu potențialul economic și uman al țării, este pe ultimul loc printre statele candidate din punct de vedere al indicatorilor economici și al progreselor în procesul de negociere;
aderarea la NATO este esențială pentru consolidarea stabilității și securității naționale, pentru asigurarea apărării României. De asemenea, aderarea României la NATO va contribui la consolidarea stabilității întregii regiuni, dar și la o credibilitate economică a țării în ceea ce privește investitorii străini, și nu numai, primul pas fiind făcut în acest sens prin invitarea la negociere;
intensificarea dinamicii procesului de pregătire pentru îndeplinirea criteriilor economice în concordanță cu "Strategia națională de dezvoltare a României pe termen mediu" și cu programele de preaderare prin care se asigură coordonarea de ansamblu și pe sectoare a politicilor, obiectivelor și măsurilor necesare;
asigurarea creșterii economice bazate pe sporirea ratei investițiilor prin participarea semnificativă a capitalului național și prin atragerea resurselor externe, mai ales sub forma de investiții directe, astfel încât sã se asigure un ritm mediu anual de creștere a produsului intern brut de 4,5-6%;
realizarea unei macrostabilizări consolidate prin asigurarea unor progrese semnificative în cadrul reformei structurale și în domeniul disciplinei financiare, obținerea unor deficite bugetare suportabile, dezvoltarea pieței interne, stimularea producției autohtone, accelerarea procesului de privatizare în condiții de eficiență și transparență, sprijinindu-se întreprinderile mici și mijlocii, gestionarea corespunzătoare a datoriei publice și deficitului contului curent, astfel încât sã se asigure reducerea treptată a inflației, care la nivelul anilor următori să poatã fi exprimată printr-o singură cifră;
îmbunătățirea substanțială a mediului de afaceri, în principal, pe baza asigurării unui cadru economico-financiar și legal corespunzător, prin: dezvoltarea competiției de piață, inclusiv prin reducerea sferei de acțiune a monopolurilor, calmarea inflației în vederea reducerii costului creditului și a recapitalizării societăților comerciale, extinderea și diversificarea instrumentelor bancare, reducerea dobânzii reale, întărirea disciplinei financiare și reducerea blocajului financiar etc;
promovarea unor politici coerente, compatibile cu mecanismele Uniunii Europene, vizând restructurarea selectivă a economiei, dezvoltarea și modernizarea infrastructurii fizice, științifice și sociale, revitalizarea și retehnologizarea industriilor cu potențial competitiv, construirea unei agriculturi întemeiate pe exploatații de dimensiuni optime, sprijinirea activităților bazate pe tehnologia informației și crearea unui mediu prielnic pentru extinderea și dezvoltarea turismului, diversificarea serviciilor financiare, a sectorului terțiar, în general;
se va urmãri, modernizarea și dezvoltarea serviciilor de utilitate publică, astfel încât acestea să răspundă cât mai bine nevoilor cetățenilor și economiei naționale, asigurându-se treptat apropierea de standardele țărilor membre ale U.E;
se va încerca promovarea unei politici financiare moderat-selective în scopul stimulării sectoarelor cu potențial de competitivitate internă și externă, al atragerii investițiilor străine și creditelor externe, precum și al utilizării în mod eficient a fondurilor publice;
realizarea cadrului instituțional necesar dezvoltării unei economii moderne, asigurarea unei piețe concurențiale puternice, reglementată, care să asigure pe de o parte libera concurență, iar pe de altă parte protejarea investițiilor și a intereselor cetățeanului;
implementarea strategiilor de dezvoltare a comunicațiilor, pregătirea pieței românești pentru globalizarea comunicațiilor, asigurarea serviciului universal și realizarea unei piețe concurențiale care să conducă la îmbunătățirea calității serviciilor, ridicarea nivelului tehnologic și scăderea tarifelor;
implementarea societății informaționale ca bază pentru creșterea economică, atragerea investițiilor străine, crearea de noi locuri de muncă și creșterea ponderii produselor și serviciilor tehnologiei informației în exportul României.
Este esențial ca toate aceste aspecte să fie urmărite în scopul de a îndeplini condițiile necesare aderării la Uniunea Europeană și în structurile euro-atlantice și de a ridica standardul de viață, dar și pentru conturarea programelor necesare a fi promovate în viitor, în scopul apropierii României de realizarea obiectivelor mai sus amintite.
2. UNIUNEA EUROPEANĂ
2.1. CE ESTE UNIUNEA EUROPEANĂ?
Uniunea Europeană (UE) este o comunitate de state europene independente – astăzi în numar de 15, reunite în jurul unor valori politice, economice, culturale și sociale comune, în urma procesului de cooperare și integrare început in 1951, odată cu semnarea Tratatului de la Paris.
Cele 15 țări din Uniunea Europeană sunt: Suedia, Belgia, Olanda, Finlanda, Franța, Marea Britanie, Danemarca, Austria, Luxemburg, Germania, Irlanda, Italia, Spania, Grecia și Portugalia.
2.1.1. SCURT ISTORIC AL INSTITUIRII UNIUNII EUROPENE
Gândirea promotoare a unei Europe unite este veche și a fost exprimată prin diverse idei. În secolul trecut, marele scriitor francez Victor Hugo vorbea de ziua în care toate națiunile continentului se vor uni într-o societate supremă și vor forma o frăție a Europei, fără a pierde caracteristicile remarcabile ale identității lor.
Europa a rămas însă profund divizată și afectată în mod deosebit de cele două războaie mondiale, care au izbucnit pe acest continent.
În 1947 a fost lansat "Planul Marshall", în scopul reconstrucției europene. Statele Unite ale Americii au oferit ajutorul lor pentru reconstrucție tuturor țărilor continentului, dar acest ajutor a fost acceptat, doar de țările care urmau să constituie Europa Occidentală.
La sfârșitul deceniului '40 a început să se contureze o nouă diviziune a Europei după criteriul politico-ideologic și sistemul economico-social, respectiv Europa Occidentală și Europa de Est. Contradicțiile dintre ele s-au adâncit prin crearea celor două blocuri militare -NATO (1949) și Tratatul de la Varșovia (1955). Cele două parți ale Europei divizate – Vestul și Estul – au urmat și în domeniul economic cursuri diferite.
Pentru administrarea ajutorului primit din SUA prin "Planul Marshall", aceste țări au creat în 1948 Organizația de Cooperare Economică Europeană. Aceasta a devenit mai târziu Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), care există și în prezent , având desigur alte obiective decât cele ale organizației înlocuite. În 1949 a luat ființă și Consiliul Europei.
Primele demersuri în scopul realizării unei noi unități europene aparțin lui Jean Monnet, pe atunci șef al Organizației Naționale a Planificării din Franța. El a propus ca producția de cărbune și oțel a Franței și Germaniei să fie administrată de un organism comun. Robert Schuman, ministrul de externe al Franței, a mers mai departe și a propus un plan, care i-a purtat ulterior si numele, "Planul Schumann” pentru crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Italia și țările Beneluxului au sprijinit acest plan și în 1951 a fost semnat "Tratatul de la Paris" între Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda. CECO a luat ființă la 10 august 1952, iar Jean Monnet a devenit primul președinte al Înaltei autorități a Cărbunelui și Oțelului.
Cele șase țări membre ale CECO au făcut un pas important în direcția unei uniuni economice generale și a unei uniuni în domeniul utilizării pașnice a energiei nucleare în 1956 , când au căzut de acord asupra unui raport în acest sens prezentat de Paul Spaak, om politic belgian, un adept frecvent al unității europene. Această înțelegere a dus la semnarea Tratatului de la Roma, la data de 25 martie 1957, de către cele șase țări, care au pus bazele Comunității Economice Europene (CEE) și ale Comunității Europene a Energiei Atomice (EURATOM). Astfel s-au născut cele trei Comunități Europene. La început, CECO, pe de o parte, CEE și EURATOM, pe de altă parte, aveau instituții proprii. În 1967, ele s-au unit funcționând sub denumirea de Comunitățile Europene, sau Comunitatea Europeană, cu instituții comune, unice. În mod curent, s-a folosit denumirea de Comunitate Economică Europeană (CEE) și adesea, "cei șase".
În următoarele două decenii, CEE se extinde prin aderarea în ianuarie 1973 a Danemarcei, Irlandei și Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Se constituie astfel "cei nouă”.În ianuarie 1981 aderă Grecia, iar în ianuarie 1986, Spania și Portugalia. CEE devine "cei doisprezece".
În ianuarie 1995 aderă înca trei țări – Austria, Finlanda și Suedia – constituindu-se "cei cincisprezece", actuala componență a Uniunii Europene.
Bazele juridice ale CEE au fost puse de Tratatul de la Roma din 1957. Procesul integrării a progresat și prevederile acestui tratat au fost revizuite și completate întrucât nu mai răspundeau evoluțiilor economice. De aceea, țările membre au semnat un nou document juridic – Actul Unic European – care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Actul a stabilit realizarea pieței unice pâna la 31 decembrie 1992, prevăzând libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalului și persoanelor pe tot cuprinsul Comunității.
În 1993, țările membre ale CEE au considerat că sunt pregătite condițiile pentru efectuarea pasului hotărâtor al integrarii. Ele au semnat un nou tratat – Tratatul de la Maastricht (Olanda) – care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul a modificat și extins tratatul pe baza caruia s-a stabilit Comunitatea Economică Europeană (CEE). Tratatul a prevăzut și schimbarea denumirii din Comunitatea Economică Europeană în Uniunea Europeană (UE). Tratatul de la Masstricht este un fel de constituție pentru UE.
Prin Tratatul asupra Uniunii Europene cetățenii statelor membre devin în mod liber cetățeni ai Uniunii, cu următoarele drepturi: să se deplaseze și să-si stabilească domiciliul în mod liber pe teritoriul statelor membre; să voteze și să candideze la alegerile municipale și europene care se desfășoara în statul în care își are fiecare domiciliul, să fie protejat de autoritățile diplomatice și consulare ale oricărui stat membru; să se adreseze parlamentului și avocatului poporului.
2.1.2. ISTORICUL UNIUNII ECONOMICE ȘI MONETARE
Uniunea Europeană este rezultatul eforturilor depuse începând din anii 1950 de către promotorii Europei Comunitare. Ea reprezintă cea mai avansată organizație de integrare multilaterală, având posibilitatea de acțiune atât în domeniul economic, social si politic, cât și în domeniul drepturilor omului și al relațiilor externe ale statelor membre.
Tratatul de la Paris din 1951 a întemeiat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), iar tratatul de la Roma din 1957, Comunitatea Economică Europeană (CEE) si Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA), constituind împreună Comunitațile Europene. Tratatul de la Roma a fost modificat în 1986, prin semnarea Acordului Unic European, și în 1991, prin semnarea Tratatului asupra Uniunii, adoptat la Maastricht.
Toate aceste acte din 1951, 1957, 1986 si 1991 constituie baza constituțională a ceea ce numim, în prezent, Uniunea Europeana (UE), stabilind între statele membre legături juridice care merg dincolo de relațiile contractuale între statele suverane.
Potrivit tratatului de la Roma (1957) și a dispozițiilor adoptate ulterior de către instituțiile europene, Uniunea Europeană urma să se realizeze treptat, pe etape, mai întâi sub forma unei uniuni vamale si apoi a unei uniuni economice si monetare, implicând, în prima etapă, asigurarea liberei circulații a mărfurilor, iar în a doua etapă, libera circulație a capitalurilor, serviciilor, forței de muncă și adoptarea monedei unice în teritoriul comunitații. Într-o etapă viitoare se prevede și realizarea uniunii politice a țărilor membre.
În concepția Tratatului de la Roma, uniunea economică și monetară implică pe lângă unificarea politicilor economice generale și sociale ale țărilor membre și o convertibilitate reciprocă totală și ireversibilă a monedelor țărilor membre și apoi punerea în circulație a unei monede unice. Prevederile referitoare la uniunea economică și monetară aveau un caracter general, sarcina concretizării lor revenind organelor comunitare create ulterior. Se aprecia că Uniunea vamală este o realizare prea fragilă, singură, nefiind în măsură să susțină edificarea pieței unice și a altor obiective cuprinse în tratat, fapt ce impunea ca uniunea economică să treacă printr-o uniune monetară.
Dacă până în 1970 nu s-au întreprins măsuri pe linia realizării uniunii monetare, deteriorarea situației monetare pe plan internațional, precum și măsurile luate de SUA pe linia întăririi dolarului american pe piața internațională, au relansat discuțiile țărilor comunitare pentru integrarea monetară în cadrul comunitații prin stabilirea unei identitați monetare proprii în raport cu dolarul. În acest sens, Acordul de la Washington-Smithsonian Agreement – din 1971, restabilea o oarecare ordine în relațiile monetare dintre dolar si monedele europene, fixând noi raporturi privind ratele de schimb, sub forma de parități. S-a convenit că monedele țărilor din Comunitatea Europeană să oscileze în jurul unei marje de 2,25% peste si sub paritatea dolarului, față de 9% cât era în acel moment.
Deteriorarea continuă a situației economice și sociale din țările Uniunii Europene, tulburarile monetare produse pe piețele de schimb, au diminuat, pentru un timp, interesul realizării Uniunii Monetare. Deci, Planul Werner (1970) {care prevedea realizarea într-o perioada de 10 ani, în două etape, a unei uniuni economice și monetare având ca obiective: asigurarea convertibilității depline a monedelor țărilor membre, eliminarea marjelor de fluctuație a cursurilor valutare și introducerea unei monede unice} n-a putut fi aplicat, singurele realizări mai importante fiind crearea la 24 aprilie 1972 a dispozitivului ,,șarpelui monetar" și înființarea în aprilie 1973 a Fondului European de Cooperare Monetară (FECOM) care să se ocupe de finanțarea europeană.Acest sistem și-a încheiat activitatea în martie 1979, ca efect al creării Sistemului Monetar European, al cărui obiectiv declarat era crearea unei zone de stabilitate monetară în EUROPA Occidentală, care să protejeze economiile acestor țări de instabilitatea financiar – monetară internațională și, în mod deosebit, de fluctuațiile puternice ale dolarului american în acea perioadă, precum și relansarea procesului de integrare europeană. Sistemul monetar european a însemnat nașterea unei noi monede – ECU (European Currency Unit)- ca unitate de cont. Cursul de schimb al ECU se calculează ca o medie ponderată a unui cost valutar alcătuit din monedele statelor comunitare.
Reuniunea la nivel înalt a Uniunii Europene, din 10 decembrie 1991, care a avut loc la Maastricht (Olanda), a decis cea mai importantă reformă din istoria Uniunii. La această reuniune, șefii de stat și de guvern ai țărilor membre ale UE au căzut de acord asupra proiectului de tratat cu privire la Uniunea Economică și Monetară și introducerea monedei unice – EURO.
Trebuie făcută distincția că o monedă comună nu este același lucru cu o monedă unică. Prima, subzistă împreună cu celelalte monede naționale. De exemplu, unitatea de cont ECU creată prin Sistemul Monetar European era o monedă comună. Moneda EURO, creată prin tratatul de la Maastricht, este o monedă unică.
Uniunea Europeană (UE) și-a început existența la 1 noiembrie 1993, fiind noua denumire a Comunității Economice Europene (CEE), înființată în 1957.
2.1.3. MISIUNEA UNIUNII EUROPENE ȘI PRINCIPALELE OBIECTIVE
Misiunea de bază a Uniunii Europene este de a organiza relațiile între statele membre și între popoarele lor într-o manieră coerentă și pe baza solidarității dintre ele.
Ca și obiective principale avem:
promovarea progresului economic și social (piața unică a fost stabilită în 1993; moneda unică a fost lansata în 1999);
afirmarea identității Uniunii Europene pe scena internațională (prin ajutorul umanitar către țările ce nu sunt membre, politica externă și de securitate comună, acțiunea în crizele internaționale; de asemenea, prin poziții comune în cadrul organizațiilor internaționale);
introducerea cetățeniei europene (care nu va înlocui cetățenia națională, ci o va completa și va conferi un număr de drepturi civile și politice cetățenilor europeni);
extinderea zonei libertății, securității și justiției (legat de operațiunile de pe piața internă și, mai ales, de libertatea de mișcare a persoanelor);
păstrarea și întărirea legislației UE existentă (întreaga legislație adoptată de instituțiile europene, împreuna cu tratatele fundamentale);
promovarea unei dezvoltări armonioase și echilibrate a activităților economice;
creșterea durabilă și neinflaționistă, respectând mediul;
promovarea unui înalt grad de convergență a performanțelor economice;
un nivel de folosire a forței de muncă și protecție socială ridicat;
creșterea nivelului de trai și a calității vieții;
promovarea coeziunii economice și sociale;
promovarea solidarității între statele membre.
2.2. MEMBRII UNIUNII EUROPENE ȘI ȚĂRILE ASOCIATE
De la 1 ianuarie 1995 UE are 15 membrii cu drepturi depline, respectiv Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Spania și Suedia.
În politica și în adoptarea măsurilor practice întâlnim o clasificare a membrilor UE în două categorii. În prima intră cele patru țări mari ale UE: Germania, Franța, Marea Britanie și Italia. În cea de-a doua intra celelalte țări membre, apreciate ca țări mijlocii și mici.
Dacă urmărim situația țărilor membre al UE pornind de la indexul dezvoltării umane (IDU) vom constata că ele se află în urmatoarele poziții: Olanda, Finlanda, Franța, Suedia, Spania, Belgia, Austria, Marea Britanie, Danemarca, Germania, Irlanda, Italia, Grecia, Luxemburg și Portugalia.
Prin urmare după acest index, rangul țărilor membre se deosebește de cel socotit dupa PNB pe locuitor. Luxemburg, de exemplu, care este pe primul loc după PNB pe locuitor este abia pe locul 14 după indexul dezvoltării umane. Tot astfel, Danemarca este pe locul doi după PNB pe locuitor și abia pe locul 9 după indexul dezvoltării umane.
De aceea în UE s-a stabilit un principiu de bază conform căruia țările mai bogate trebuie să le ajute pe cele ale căror PNB pe locuitor este mai mic de 75% din medie pe întreaga Uniune. O bună parte din bugetul UE este destinat fondurilor structurale pentru sprijinirea economiei țărilor din Sudul Europei mai slab dezvoltate (Portugalia, Spania si Grecia), precum si a Irlandei.
Pe lângă membrii cu drepturi depline "cei cincisprezece”, Uniunea Europeană are și țări cu statut de asociat. S-au semnat acorduri de asociere și au obținut acest statut șase țări din Europa Centrală și de Est (TECE): Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, România și Bulgaria.
În 1995, UE a semnat acorduri de asociere cu țările baltice Estonia, Letonia, Lituania, precum și cu Slovenia. UE mai are acorduri de asociere cu Malta și Cipru. Acordurile de asociere se mai numesc și Acorduri Europa.
Acordurile Europa (acordurile de asociere) cu Bulgaria, Cehia, Polonia, România, Slovacia și Ungaria sunt mai mult decât acorduri de comerț și cooperare.
Consiliul European din martie 1993 a confirmat posibilitatea democrațiilor din Europa Centrală și Răsăriteană de a deveni membre ale UE de îndata ce ele își pot asuma obligațiile economice și politice impuse de calitatea de membri. Polonia, Ungaria și România au depus deja cereri de aderare.
La întrunirea Consiliului European de la Essen din decembrie 1994, șefii de stat și de guvern ai țărilor membre ale UE au adoptat o strategie de pregătire a țărilor asociate în vederea accederii lor la statutul de membru al UE și au fixat începerea negocierilor de îndată ce ia sfârșit conferința interguvernamentală de revizuire a Tratatului de la Mastricht. După parerea presedintelui comisiei Europene, negocierile se vor derula practic simultan cu toate țările asociate, în condiții de egalitate.
2.3. PRINCIPIILE UNIUNII ECONOMICE ȘI MONETARE
Acțiunea statelor membre și a Comunității cuprinde instaurarea unei politici economice fondată pe îngustarea coordonării politicilor economice ale statelor membre, pe piața internă și pe definirea de obiective comune, în respectarea principiului unei economii de piața deschisă și în liberă concurență.
2.3.1. POLITICI ȘI ACȚIUNI COMUNE
Politicile și acțiunile comune se referă la:
eliminarea, între statele membre, a drepturilor de vamă și a restricțiilor cantitative la intrarea și la ieșirea mărfurilor, ca și a oricăror altor măsuri cu efect echivalent;
o politică comercială comună;
o piață internă caracterizată prin înlăturarea între statele membre a obstacolelor la libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului;
măsuri relative la intrarea și circulația persoanelor în piața internă;
o politică comună în domeniul agriculturii și pescuitului;
o politică comună în domeniul transporturilor;
un regim care asigură că nu este distorsionată concurența în piața internă;
o apropiere a legislațiilor naționale în măsura necesară funcționării pieței comune;
o politică în domeniul social incluzând un Fond social european;
întărirea coeziunii economice și sociale;
o politică în domeniul mediului înconjurător;
întărirea competitivității industriei;
promovarea cercetării și dezvoltării tehnologice;
încurajarea stabilirii și dezvoltării rețelelor transeuropene;
o contribuție la realizarea unui nivel ridicat de protecție a sănătății;
o contribuție la o educație și la o pregătire profesională de calitate ca și un avânt al culturilor statelor membre;
o politică în domeniul cooperării și dezvoltării;
asocierea țărilor și teritoriilor de peste mări în scopul sporirii schimburilor și de a continua cu efort comun dezvoltarea economică și socială;
o contribuție la întărirea protecției consumatorilor;
măsuri în domeniul energiei, protecției civile și turismului.
2.3.2. ETAPELE UNIUNII ECONOMICE ȘI MONETARE
Privită în timp, integrarea economică în cadrul Uniunii Europene poate fi stabilită ca un proces istoric desfășurat în perioada 1958-2000. Tratatul de la Roma semnat în 1957 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, a dus la înființarea Comunității Economice Europene (CEE), devenită Uniunea Economică și Monetară.
Procesul integrării economice europene de peste 40 ani a parcurs trei faze fundamentale: uniunea vamală, uniunea economică si uniunea monetară.
2.3.2.1. UNIUNEA VAMALĂ
Constituirea CEE a avut ca obiectiv inițial crearea unei uniuni vamale între țările membre. Conținutul esențial al acestuia a fost: liberalizarea schimburilor comerciale prin desființarea taxelor vamale între țările membre și instituirea unui tarif vamal comun față de țările terțe, adica cele care nu erau membre ale comunității. Uniunea vamală s-a încheiat la 1 iulie 1968.
2.3.2.2. UNIUNEA ECONOMICĂ
Uniunea economică este faza următoare a integrării, superioară primei etape, incluzând realizările acesteia la care s-a adăugat introducerea celor "patru libertăți":
libertatea de mișcare a bunurilor;
libertatea de mișcare a capitalurilor;
libertatea de mișcare a serviciilor;
libertatea de mișcare a persoanelor.
Prin realizarea celor "patru libertăți" s-a constituit piața unică europeană, care a început să funcționeze la 1 ianuarie 1993.
Prima etapă a UEM a permis mersul spre o mai mare convergență a politicilor economice a statelor membre și o consolidare a coordonarii politicilor monetare naționale. În cursul primei etape se avea în vedere ca programul pieței unice să fie terminat și noul tratat al UEM să fie subordonat ratificarii în toate statele membre, după procedurile constituționale naționale.
Impactul macroeconomic al creării marii piețe unice se referă la:
reducerea inițială a costurilor, ca urmare a desființării formalităților vamale și a obstacolelor în calea schimburilor;
reducerea costurilor ca urmare a extinderii economilor la scară;
reducerea prețurilor datorită intensificării concurenței;
câștiguri generate și de alte efecte decât cele legate de preț, cum ar fi intensificarea procesului de inovare, lărgirea gamei de produse, modificări în planul organizării producției.
Constituirea pieței unice a avut ca urmări:
desființarea controlului mărfurilor la frontiere, reducerea controlului persoanelor la frontierele interioare în cursul anului 1993;
securitate comună pentru toți cetățenii comunității, eliminarea dublei taxări la cumpararea de produse pentru uz personal din alte țări membre;
stabilirea cetățenilor Comunității pentru o durată nedeterminată într-un alt stat membru decât propriul lor stat;
recunoașterea calificărilor profesionale pentru toate statele membre, extinderea ofertei de produse mai ieftine pentru consumatori printr-o concurență sporită, concurența deschide posibilități suplimentare pentru crearea de noi locuri de muncă.
Termenul de constituire a pieței unice europene la 1 ianuarie 1993 nu înseamnă ca toate libertățile s-au realizat automat și în întregime la acea dată. Este vorba de un proces, în care unele măsuri s-au realizat anterior, sau se vor realiza în anii următori.
Formarea Uniunii Economice, a pieței unice europene, este un proces în care drepturile și libertățile economice sunt indisolubil legate de drepturile sociale. În decembrie 1989, țările membre au adoptat o cartă socială europeană, care include 12 drepturi fundamentale sociale:
dreptul de a exercita orice profesie într-una din țările Comunității, la alegerea sa, dreptul de remunerare echitabilă;
dreptul la ameliorarea condițiilor de viață și de muncă; dreptul la protecție socială asigurată prin sistemul în vigoare în țara primitoare;
dreptul la libertatea de asociere și la negociere colectivă; dreptul la formarea profesională; dreptul la egalitate de tratament între barbați și femei; dreptul la informație, la consultare și participare a salariaților;
dreptul la protecția sănătății și securitatea locului de muncă; dreptul la protecția copiilor și adolescenților;
garantarea unui venit minim pentru persoanele în vârstă, dreptul la integrare profesională și socială pentru persoanele handicapate.
2.3.2.3. UNIUNEA MONETARĂ
Cea de-a treia fază a formării Uniunii Europene, conform Tratatului de la Maastricht, este constituirea uniunii monetare. Concepția privind crearea Uniunii Monetare Europene în trepte urmărește ca până la finele secolului să apară pe piață euro – bacnotele si euro – monedele, ceea ce s-a și întâmplat.
Procesul formării uniunii monetare nu trebuie înțeles ca începând doar după înfăptuirea celei de-a doua faze – uniunea economică; acesta a apărut mult mai devreme, de aceea se vorbește de trei etape ale constituirii uniunii monetare:
1) Introducerea SME care s-a făcut în 1979 prin:
stabilirea unui mecanism al ratei de schimb a valutelor țărilor membre, care nu permitea o fluctuație mai mare de ±2,25%;
introducerea unității monetare europene (ECU – European Currency Unit), ca monedă de cont, ECU se formează ca un cost al valutelor țărilor membre, cu ponderi diferite ale acestora în funcție de forța economica a statelor membre, pe baza unor criterii convenite între parți.
2) Înființarea Institutului Monetar European (IME), care a început să funcționeze de la 1 ianuarie 1994. Dacă prima etapă a reprezentat începuturile uniunii monetare europene, aceasta etapă înseamnă consolidarea ei.
Obiectivele IME sunt: întărirea cooperării între băncile centrale europene naționale; o mai bună coordonare a politicilor monetare ale membrilor UE în vederea stabilității prețurilor; supravegherea funcționării SME; facilitarea utilizarii ECU; pregătirea condițiilor pentru trecerea la faza a treia prin crearea instrumentelor și procedurilor necesare aplicării politicii monetare unice.
3) În etapa finală s-a creat Banca Centrală Europeană (BCE), care a înlocuit IME. BCE emite o monedă unică. S-a convenit ca moneda unică sa se numească EURO, fiind folosită de la 1 ianuarie 1999.
Prin înființarea BCE s-a urmărit instituirea unei singure politici monetare, blocarea ratele de schimb, introducerea monedei unice care a circulat mai întîi între băncile centrale și comerciale, iar actualmente, circulă pe piață ca bancnote și monede din 2002.
2.4. PERSONALITATEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE
Personalitatea juridică a UE rezultă din prevederile tratatului de instituire a Euratomului (art.184), ale tratatului privind Comunitatea Economică Europeană (CEE – art.210) și din prevederile Tratatului de la Maastricht.
UE are personalitate juridică atât în ordinea juridică internă a statelor membre, cât și în cea internațională.
În relațiile internaționale, UE are capacitatea de a exercita anumite drepturi și să-și asume anumite obligații, în limitele prevăzute în tratatele comunitare.Ea are dreptul de a încheia anumite tratate internaționale, cum sunt acordurile tarifare și comerciale, acordurile de asociere cu statele terțe, acorduri de pescuit, acorduri în domeniul transporturilor, a mediului înconjurător sau al energiei.
UE dispune de puteri mai mari în materia încheierii de tratate internaționale decât alte organizații internaționale.UE are dreptul de legație activă și pasivă.Ea exercită pe deplin dreptul de legație pasivă prin primirea de misiuni diplomatice ale statelor membre, ale statelor asociate și ale altor state.Dreptul de legație activă se exercită prin trimiterea de delegații ale Comisiei în diferite state și delegațiile sale pe lângă alte organizații internaționale.
Uniunea poate fi parte în fața unui tribunal de arbitraj.De asemenea, ea poate acționa în justiție prin organele sale și să participe la procedurile de soluționare pașnică a diferendelor internaționale.
2.5. LECȚIILE INTEGRĂRII EUROPENE
Printre așa-zisele “lecții” ale integrării europene, putem aminti:
integrarea europeană a fost esențialmente un proces politico-ideologic.Ea nu a fost determinată de calcule economice minuțioase cu privire la costurile și beneficiile implicate, ci, mai degrabă, de o viziune globală cu privire la efectele economice derivate;
este foarte riscant să se acorde unor sectoare specifice standarde regulamentare specifice și o proprie birocrație.Fiecare dintre acestea poate face dificile procesele de reformă, chiar atunci când condițiile s-au modificat radical;
integrarea poate avea efecte regionale bazate la fel de mult pe efectele de demonstrație, de natură politică, ca și pe consecințele economice;
perioadele lungi de tranziție facilitează procesul de aderare a unor noi membri pentru ambele părți.Ele decuplează consensul instituțional de reținerea pentru ajustare, amânând-o pe cea din urmă până când prima este privită, mai mult sau mai puțin ca indiscutabilă;
efectele de distribuție sunt un factor major al procesului decizional comunitar, iar existența unor instituții care să le monitorizeze previne transformarea lor în frână în calea procesului de integrare și reduce riscul ca problemele distribuirii costurilor și efectelor să împiedice adoptarea celor mai bune decizii;
pe parcursul perioadelor de criză economică, rolul Comisiei de “gardian al Tratatelor”a fost vital pentru menținerea trendului integrativ;
rezistența în fața tentației de a elabora reglementări comunitare unde nu se maturizaseră condițiile a fost o inovație a Comisiei și o dovadă de inteligență.Recunoașterea și acceptarea reciprocă a regulilor naționale s-a dovedit o soluție mai bună decât intervenția organelor comunitare, chiar dacă, în ambele cazuri, efectul ar fi fost același;
să nu se aștepte perfecțiunea în sensul de manieră completă, atunci când se poate avansa cu acțiuni parțiale;
integrarea economiei reale poate fi stimulată de realizarea uniunii monetare, dar în anumite circumstanțe se poate și fără aceasta;
responsabilitatea pentru o politică comercială eficientă și pentru efectele sale trebuie concentrată la un singur nivel, într-un singur loc, iar acțiunile concrete trebuie supuse unor revizuiri periodice și de anvergură la nivelul unor organisme validate electoral;
armonizarea condițiilor de muncă și a politicilor sociale este în orice moment esențială pentru sucesul unor stadii de integrare;
politicile sectoriale comune nu sunt necesare în stadiul de uniune vamală, sunt importante în cel de piață comună și devin indispensabile în cel de uniune economică și monetară;
integrarea se dovedește mult mai reușită dacă presupune un grad înalt de liberalizare a circulației bunurilor, serviciilor și factorilor de producție, fuziunea piețelor și uniformizarea instrumentelor de acțiune;
trebuie să se dovedească realism de către fiecare grup de interese în legătură cu efectele pe care le generează.
3. INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Procesul complex, pluridimensional al trecerii dinspre economia de comandă spre cea de piață, impune utilizarea unor metode, căi și instrumente specifice interne, care, conjugate cu cele impuse de evoluțiile externe, oferă adevărata dimensiune a transformărilor.În acest context, asocierea și integrarea economică a României în structurile UE face parte din arsenalul utilizat în vederea atingerii scopului propus: asigurarea trecerii spre noile structuri economico-instituționale proprii economiei de piață cu costuri materiale și sociale minime, prin utilizarea modelelor teoretico-pragmatice oferite de dezvoltările economiei de piață în cadrul economiilor dezvoltate din UE.
Integrarea economică, prin forma ei specifică inițială de realizare, integrarea comercială, este privită sub un dublu aspect: ea constituie, înainte de toate, o etapă în cadrul procesului complex de apropiere a economiei românești de gradul și nivelul de dezvoltare al celor vest-europene, un moment, în pregătirea integrării totale (sub aspect politic, monetar, social și cultural) în structurile UE; ea este, în același timp, modul prin care dezvoltarea economică internă se asamblează dezvoltării economice mondiale prin intermediul unei grupări regionale importante precum UE.
3.1. NECESITATEA INTEGRĂRII ȘI PREGĂTIREA ROMÂNIEI PENTRU ADERAREA LA UNIUNEA EUROPEANĂ
3.1.1. NECESITATEA INTEGRĂRII ECONOMIEI ROMÂNEȘTI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Nevoia de apartenență la o zonă, la un spațiu geografic, economic și social, altul decât cel național, s-a manifestat cu intensitate diferită în diversele momente ale evoluției sociale.Istoria a dovedit că nu există autodezvoltare numai în spațiul național, că încadrarea unui spațiu economic național în circuitul de valori specific regional sau mondial, chiar în cazul în care acestea s-au realizat în mod forțat, a condus, în ultimă instanță, la creșterea securității și a bunăstării sociale și economice, întărindu-i prin aceasta poziția.
Adâncirea diviziunii muncii și creșterea specializării au obligat la lărgirea pieței de desfacere, iar proximitatea geografică a generat, în timp, formarea unor legături puternice care au condus la creșterea integrării naturale, realizată ca urmare a intensificării schimburilor comerciale în zonă.De-a lungul timpului, România, așezată în spațiul central-est-european și-a construit și consolidat structurile economice în conformitate cu cele ale marilor puteri ale timpului, în limitele impuse de interesele acestora, fără a exista nici un moment în care țările din vestul continentului să nu fi jucat un rol important în evoluția ei.
Procesul de asociere în vederea integrării în UE nu face altceva decât să continue și să amplifice legăturile statornicite în mod natural sau instituțional de-a lungul timpului între țara noastră și țările din vestul Europei, așezând economia românescă în spațiul european în conformitate cu schemele și structurile proprii noii diviziuni a muncii la nivel continental.
Nevoia de integrare a României în UE trebuie legată de nevoia de a realiza o creștere economică rapidă pentru ajungerea din urmă a țărilor avansate, corelată cu nevoia de a asigura stabilitatea socială și politică, pornind de la starea generală a economiei românești la începutul secolului XXI.
Diferențele înregistrate între performanțele României și cele ale unui număr de 24 de țări europene, calculate pe baza unui sistem format din 21 de indicatori economico-sociali și ai unui indicator sintetic agregat, scot în evidență nevoia acută de depășire a unei stări de fapt ce caracterizează societatea românească în ultimul deceniu.
Aspectele reliefate în primul capitol, cu privire la evoluția economiei românești în perioada 1990-2000 și după, obligă la luarea unor măsuri dure care să determine economia românească să se miște în sensul și direcția cerută de mecanismele economiei de piață, ale carei tipare se regăsesc, într-o varietate de tipuri și forme în cadrul UE.
Nevoia de integrare este dictată, în egală măsură, de vulnerabilitatea economiei românești.Vulnerabilitatea unei economii este definită pe baza raportului dintre avantajele și dezavantajele economiei naționale în raport cu mediul economic internațional, cu mediul social și politic intern, cu capacitatea acestuia de a face față provocărilor interne și externe prin forțe proprii.
O țară vulnerabilă din punct de vedere economic este expusă pericolului scăderii securității ei economice.În sens larg, aceasta se raportează la resursele de care dispune societatea și pe care aceasta le poate aloca pentru a-și păstra valorile și principiile fundamentale și pentru a asigura cetățenilor ei un nivel de trai în conformitate cu așteptările lor.
Interpretată în sens larg, securitatea economică a României este acoperită din punct de vedere al dotării cu factori primari, știut fiind faptul că țara noastră dispune de o paletă largă de resurse naturale, care îi permit să își asigure 66% din necesarul de resurse primare și energie. La aceasta se adaugă faptul că dispune de un important aparat industrial de producție, care, chiar dacă sub aspect calitativ este cu mult sub cel al țărilor dezvoltate, există și poate fi utilizat până la înlocuirea lui treptată cu un altul mai performant.Acest aparat industrial a contribuit, până în 1989, cu 53-54% la crearea PIB și a utilizat aproximativ 38% din totalul forței de muncă active a României.
O componentă la fel de importantă a securității economice o constituie existența unei forțe de muncă relativ tinere (în 1995 peste 66% din populația țării se situa sub limita de 44 de ani) cu un grad de calificare apropiat într-o oarecare măsură de cel al țărilor dezvoltate (dar cu o productivitate mult mai scăzută) și cu un nivel de educație comparabil cu cel din țările dezvoltate.
Nevoia de integrare este, de asemenea, dictată, de dimensiunea economiei românești.Literatura de specialitate consideră că, din punct de vedere tehnologic, o economie poate fi încadrată în cadrul categorial al economiilor mici atunci când piața nu poate să absoarbă producția realizată de firma cea mai performantă dintr-o ramură, ale cărei capacități de producție au fost utilizate la capacitate maximă.Din acest punct de vedere, dimensiunea economiei este diferită pentru fiecare din ramurile componente, însă poate fi definită per ansamblu în funcție de cele mai multe ramuri de un anumit tip.
Integrarea în Uniunea Europeană este o necesitate în ceea ce privește țara noastră dar trebuie să înțelegem că avem de parcurs un drum greu și foarte sinuos până atunci.
3.1.2. PREGĂTIREA ROMÂNIEI PENTRU ADERAREA LA UNIUNEA EUROPEANĂ
Guvernul României trebuie să acționeze, cu determinare maximă, pentru pregătirea aderării, prioritate de prim rang pentru activitatea tuturor ministerelor și organismelor guvernamentale.
Intensificarea dinamicii procesului de pregătire pentru îndeplinirea criteriilor economice se va realiza în concordanță cu "Strategia națională de dezvoltare a României pe termen mediu" și cu programele de preaderare prin care se asigură coordonarea de ansamblu și pe sectoare a politicilor, obiectivelor și măsurilor necesare.
Acțiunile ce se vor desfășura în acest domeniu iau în considerare concluziile recentelor dezbateri ale Parlamentului European pe marginea Raportului privind progresele înregistrate de România, în care sunt menționate ca principale nerealizări:
lipsa de progres, în ceea ce privește soluționarea problemelor copiilor instituționalizați;
starea economiei românești și cu deosebire, a agriculturii;
corupția răspândită la toate nivelurile societății românești;
întârzieri în reforma administrației publice, îndeosebi prin nealocarea de resurse către structurile teritoriale;
ritm lent în preluarea "acquis-ului comunitar".
Se impun acțiuni concrete pentru eliminarea deficiențelor menționate și pentru accelerarea procesului de negociere în vederea aderării, într-un timp rezonabil, la Uniunea Europeana. În acest scop, se vor urmări:
consolidarea gradului de îndeplinire a criteriilor politice potrivit cerințelor Uniunii Europene, cu deosebire a celor referitoare la standardele umanitare în sensul aplicării unor strategii de protejare a copiilor defavorizați; integrarea cetățenilor minoritari, îndeosebi a rromilor, în viața social-economică și culturală a țării, combaterea oricăror forme de extremism, șovinism și xenofobie;
coordonarea întregii acțiuni de pregătire a aderarii la Uniunea Europeană, de implementare a principiilor referitoare la drepturile fundamentale stabilite în cadrul Uniunii Europene prin Ministerul Integrării Europene, ca autoritate guvernamentală care va asigura:
pregătirea corespunzătoare a negocierilor, prin întocmirea riguroasă a dosarelor de fundamentare și a documentelor de poziție; evaluarea temeinică a problemelor proprii fiecărui capitol de negociere; creșterea numărului capitolelor care vor fi deschise pentru negociere în perioada următoare;
evaluarea și monitorizarea stadiului de pregătire a fiecarui capitol, atât din punct de vedere al transpunerii și aplicării acquis-ului comunitar, cât și din cel al reformelor economice și capacității instituționale, în vederea continuării și accelerării procesului de negociere;
monitorizarea programelor de dezvoltare în vederea pregătirii pentru aderare, în principal a Programului Național de Aderare a României la UE;
asigurarea corelației dintre programele naționale sectoriale de dezvoltare și politicile comunitare în domeniu;
realizarea priorităților din Parteneriatul pentru Aderare în corelație cu evaluările din Rapoartele anuale ale Comisiei Europene;
asigurarea cadrului legislativ pentru funcționarea mecanismului intern de coordonare a procesului de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană;
urmărirea unei bune pregătiri a integrării României în Uniunea Europeană atât la nivelul administrației publice centrale, cât și prin promovarea unor proiecte în care să fie tot mai mult implicate autoritățile administrației locale;
îmbunătățirea cadrului juridic și instituțional în vederea implementării și monitorizării programului PHARE și a instrumentelor financiare prestructurale ISPA (infrastructură și mediu înconjurator) si SAPARD (agricultură și dezvoltare rurală)
adoptarea cu prioritate, de către Parlament, a legilor vizând armonizarea cu legislația europeană;
folosirea transparentă și eficientă a fondurilor nerambursabile provenite de la U.E.;
informarea corectă a opiniei publice, autorităților administrației publice centrale și locale, altor instituții, asociații, organizații implicate în procesul de negociere a aderării României la Uniunea Europeană despre stadiul și rezultatele etapelor de negociere desfășurate, despre avantajele și costurile aderării la Uniunea Europeană;
elaborarea, împreună cu Comisia Europeană, a unei strategii de imagine a României în țările membre ale Uniunii Europene, de natură să accelereze procesul de negociere pentru aderare la Uniune;
obținerea deciziei Consiliului Ministerial al Uniunii Europene privind eliminarea în 2001 a obligativității vizelor pentru cetățenii români care doresc să călătorească în țările membre ale U.E.;
elaborarea unui program național de pregătire a tinerilor specialiști în domeniul afacerilor europene.
Guvernul României ar trebui sa se raporteze, în mod constant, la documentele Consiliului European de la Nisa din decembrie 2000, și anume: "Carta Drepturilor Fundamentale", "Agenda Socială Europeană", "Declarația asupra viitorului Uniunii Europene", pentru a asigura convergența acțiunilor de pregătire pentru aderare cu deciziile forurilor europene.
Programul de guvernare pe perioada 2001 – 2004 a creat condiții pentru îmbunătățirea substanțială a stării economice și sociale din România, prin transformarea societății românești într-un adevarat stat de drept, bazat pe libertate, justiție socială, dreptate și solidaritate, în cadrul unei democrații sociale moderne și al unei economii de piață bine structurate și funcționale.
3.1.3. COMPATIBILITATEA ECONOMIEI ROMÂNIEI CU CRITERIILE OCDE ȘI STRATEGIA DE DEZVOLTARE
Cercetarea modului în care România corespunde celor șase criterii majore de compatibilitate economică cu OCDE (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică) , trebuie să urmărească stabilitatea financiară, ridicarea standardului de trai, controlul șomajului, dezvoltarea instituțiilor economiei de piață, deschiderea către exterior, precum și stabilitatea politică. Aceasta furnizează informații interesante când sunt interpretate în corelație cu informațiile referitoare la performanțele celorlalte țări care sunt selecționate pentru discuțiile de aderare.
Stabilizarea macroeconomică generală presupune stabilizarea financiară, cel puțin prin: liberalizarea prețurilor, stăvilirea inflației, disciplină bugetară, liberalizarea cursurilor de schimb, convertibilitatea, precum și controlul nivelului de îndatorare pe piețele externe.Actualmente, România îndeplinește numai unele dintre criterii și acestea nu sunt dintre cele mai “atractive”.
Stabilitatea financiară strategică nu va putea fi atinsă în absența creșterii economice reale, precum și a elilinării deficitului balanței de plăți (prin expansiunea exporturilor).
Complexitatea și amploarea procesului de pregătire pentru integrarea în UE au făcut necesară adoptarea unei strategii naționale.Strategia națională de pregătire a aderării a devenit, pentru România, un adevărat program de reformă, aderarea reprezentând un instrument și, în același timp, un obiectiv al reformei. Aplicarea măsurilor prevăzute în strategie s-a realizat în mare măsură în strânsă corelare cu dinamica reformei, iar reforma s-a adâncit sau a fost încetinită în funcție de realizarea obiectivelor strategiei.
Strategia de aderare a României la UE, formulată în 1995, prevedea dezvoltarea și restructurarea economiei naționale, obiective realizate, din experiența țărilor în tranziție, prin:
stabilizarea macroeconomică însoțită de restructurare;,
privatizarea întreprinderilor de stat.
Stabilizarea macroeconomică a dobândit un statut de problemă globală și este urmărită prin intermediul unor parametri economici care se consideră informații de referință asupra stării unei economii naționale, informații tratate în capitolul 1.
3.2. RELAȚIILE ROMÂNIEI CU UNIUNEA EUROPEANĂ
România are legături tradiționale cu Uniunea Europeană, fiind prima și singura țara din Europa de Est care, înca din anii ’70, a avut un cadru juridic bine definit în relațiile cu CEE, iar în 1980 a procedat la recunoașterea "de facto" a acestei grupări economice, prin semnarea Acordului privind crearea Comisiei mixte România-CEE.
Acordul de asociere al României la Uniunea Europeană (Acordul European), semnat la 1 februarie 1993 și intrat în vigoare la 1 februarie 1995, a statuat cadrul juridic și instituțional al raporturilor româno-comunitare și a avut ca obiectiv fundamental pregătirea integrării României în Uniunea Europeană.
Cererea oficială a României de aderare la UE a fost înaintată la 22 iunie 1995. În conformitate cu prevederile Acordului European, s-au desfășurat o serie de reuniuni anuale ale Consiliului de Asociere România-UE, precum și reuniuni ale Comitetului de Asociere și a Subcomitetelor de Asociere sectoriale, care au analizat implementarea prevederilor Acordului European și evoluțiile înregistrate în procesul de pregătire a aderării. În același cadru, s-a constituit la București, la 20 aprilie 1995, Comitetul Parlamentar Mixt România-UE, care se întrunește semestrial.
În februarie 2000, la inițiativa ambelor părti, a fost constituit un Comitet mixt economic și social România-UE, având rol consultativ pentru Consiliul de Asociere România – UE.
Noul stadiu instituționalizat al relațiilor dintre România și Uniunea Europeană, odata cu intrarea în vigoare a Acordului European, a creat condiții pentru:
participarea României la dialogul structurat UE-țări asociate, la toate nivelurile (inclusiv reuniuni la nivel de șefi de state/guverne, marja Consiliilor Europene);
îmbunătățirea accesului produselor românești pe piața comunitară prin alinierea, de la 1 ianuarie 1995, a țării noastre la calendarul liberalizărilor aplicat Poloniei, Ungariei, Cehiei și Slovaciei. Începând cu 1 ianuarie 1996, în aplicarea principiului asimetriei din Acordul de Asociere, Uniunea Europeană a trecut unilateral, la liberalizarea schimburilor comerciale cu România;
includerea țării noastre în proiectele vizând extinderea și dezvoltarea rețelelor transeuropene de infrastructură (transporturi, comunicații, energie);
participarea României la diverse programe comunitare (cultura, cercetare, educație, pregătire profesională, tineret, energie, protecția mediului, întreprinderi mici și mijlocii).
În ceea ce privește regimul de vize aplicat cetățenilor români în spațiul comunitar, România a primit cu deosebită satisfacție adoptarea, de către Consiliul JAI a unei noi reglementări privind politica comună a UE în materie de vize, în care, între altele, se prevede eliminarea obligativității vizelor pentru cetățenii români care doresc să calătorească în statele membre ale Uniunii Europene, în unele condiții pe care partea româna va trebui să le satisfacă. Urmare a unui chestionar al Comisiei privind politica de vize a României, a fost elaborat un plan de acțiune în luna aprilie, menit să consolideze siguranța frontierelor estice și nordice ale României și armonizarea politicii de vize. Pe baza măsurilor luate, Comisia a elaborat un raport la 29 iunie 2001, care a fost distribuit statelor membre UE pentru a decide asupra efectivității ridicării obligativității vizelor în cadrul unei reuniuni a Consiliului. Acest raport recomanda Consiliului ca cetățenii români să beneficieze de scutirea de vize la intrarea în spațiul Schengen de la 1 ianuarie 2002.
3.3. PROBLEMA ACCELERĂRII ADERĂRII ROMÂNIEI LA UE
În prezent, în București și în alte capitale europene au loc discuții în jurul problemei privind aderarea României și Bulgariei la UE, simultan cu aderarea grupului celor zece țări candidate programate pentru anul 2004. .
Din punct de vedere științific și al realităților românești și europene, nici economia României și nici instituțiile sale nu sunt încă pregătite pentru aderare și nici regulile europene de primire a noilor țări candidate nu permit acest lucru atât timp cât nu sunt îndeplinite criteriile stabilite.
3.3.1 DURATA PERIOADEI DE PREADERARE
România și Bulgaria nu ar fi singurele țări europene care ar avea o perioadă de preaderare (comerț liber bilateral + negociere) atât de îndelungată – 14 ani (1993-2007). Spania a avut o perioadă de preaderare de 16 ani, Portugalia 13 ani, Grecia, Austria, Finlanda și Suedia câte 20 de ani. Faptul că alte țări în tranziție – Cehia, Polonia, Ungaria, Slovenia – au o perioadă de preaderare ceva mai scurtă – 11 – 12 ani – se explică, în cea mai mare parte, prin două fapte semnificative:
1) unele dintre aceste țări au demarat reformele economice și instituționale cu mult înainte de 1990;
2) aceste țări fiind situate în imediata vecinătate a UE, au făcut parte, încă de la începutul deceniului ‘90, din sfera țărilor aparținând primului cerc de aderare, cărora de multe ori și în mod tacit li s-a acordat un sprijin mult mai puternic decât celorlalte țări din zonă .
3.3.2. REGULILE DE NEGOCIERE
În domeniul aderării, Uniunea Europeană urmează și impune reguli de negociere care, așa cum subliniază Andras Inotai, diferă în mod substanțial de cele tradiționale folosite în diplomație. La negocierile cu UE punctul de pornire este Acquis-ul Comunitar care înseamnă un corp de politici comunitare conținute în cele circa 90.000 de pagini pe care toate țările candidate trebuie să le accepte, să le preia ca atare, nu să le negocieze. Procesul de negociere propriu zis se limitează la a cere să se cadă de acord asupra exceptării temporare de la aplicarea regulilor comunitare sau amânării aplicării acestora. Procesul de negociere include două elemente:
1) domeniul concret pentru care este cerută exceptarea temporară sau amânarea de la aplicarea unor directive;
2) timpul în care țara candidată urmează să realizeze pe deplin acquis-ul prin cele două momente: transpunerea legislativă și implementarea deplină a acestora în practică.
De exemplu, conform unor variante de programe, autoritățile române au făcut propuneri de implementare deplină a directivelor UE în domeniul protecției factorilor de mediu cu următoarele termene de realizare: anul 2010 pentru directiva cadru privind calitatea aerului; anul 2015 pentru directivele privind apa potabilă, apa de suprafață pentru pregătirea apei potabile și poluanți periculoși în apa subterană; anul 2022 pentru directivele privind apa uzată urbană și poluanții periculoși în apa de suprafață.
Trebuie subliniat că țările candidate au un câmp de manevră foarte limitat în perioada de negociere. O tratare superficială a problemelor și impunerea unei viteze prea mari negocierilor și aderării pot aduce mari prejudicii economiei naționale sau argumente că țara respectivă nu este încă pregătită pentru aderare.
3.3.3. CONSTRUCȚIA ȘI FUNCȚIONAREA INSTITUȚIILOR
De cele mai multe ori instituțiile din România, inclusiv cele nou create nu sunt încă armonizate cu cele europene și chiar dacă formal sunt armonizate, ele nu funcționează fie din lipsă de personal calificat, fie din obiceiul nostru de a nu respecta regulile, sau de a le modifica pe parcurs. Cele mai flagrante neajunsuri sunt în domeniile dezvoltării regionale, protecției mediului, agriculturii și dezvoltării rurale și ele se manifestă cel mai mult la nivel local ținând seama că majoritatea sarcinilor și problemelor se transferă de la nivelul central la cel local.
Toate aceste neajunsuri sunt semnalate de Comisia Europeană atât în rapoartele anuale cât și în evaluările făcute în legătură cu elaborarea de către partea română a unor documente importante.
3.3.4. EFECTELE ADERĂRII ȘI ADOPTĂRII ACQUIS-ULUI COMUNITAR ÎN DOMENIUL COMERCIAL
Aderarea României la UE atrage după sine mai multe categorii de măsuri pe linie comercială cu efecte importante, care nu pledează în favoarea grăbirii aderării:
a) prima categorie de măsuri se referă la înlăturarea barierelor tarifare și netarifare. În comerțul cu produse industriale aderarea nu va produce nici un șoc întrucât taxele vamale au fost abolite la începutul acestui an iar ritmul desființării celorlalte bariere numite netarifare (standarde, certificate de conformitate etc.) se desfășoară normal. La produsele agroalimentare însă, la care protecția vamală continuă să se păstreze relativ ridicată și în perioada de preaderare, momentul aderării va produce un puternic șoc sectorului agricol românesc ținând seama, de exemplu, că în 1999 taxele vamale la importul de produse agricole din UE erau de 5 ori mai mari decât la produsele industriale.
b) A doua categorie de măsuri se referă la adoptarea tarifului comun extern al UE. Evident, România va trebui să-și alinieze sistemul și nivelul său de protecție vamală la cele ale UE. Din acțiunea de aliniere va avea loc însă o diminuare substanțială a protecției vamale a producției naționale românești în raporturile comerciale cu terțe țări întrucât și aici se păstrează o diferențiere netă în ce privește nivelul de protecție vamală din România față de UE în raport cu alte țări atât la produsele industriale cât și la cele agroalimentare. De exemplu, în anul 1999, media simplă a taxelor vamale de import din terțe țări a produselor industriale prin aplicarea Clauzei națiunii celei mai favorizate a reprezentat pentru România 16,2%, în timp ce pentru UE 4,5% cu tendința de scădere sub 3%. La produsele agroalimentare media simplă a taxelor vamale la importul din terțe țări a fost în România de 33% iar în UE de 17,3%.
c) A treia categorie de măsuri se referă la acordarea unui regim vamal preferențial unor țări sau grupuri de țări terțe în virtutea unor acorduri de asociere, de comerț liber, a unor aranjamente și sisteme vamale preferențiale convenite între UE și țările sau grupurile respective. Și acest fapt va afecta negativ protecția unei game largi de produse naționale.
d) A patra categorie de măsuri se referă la adoptarea politicilor comerciale ale Uniunii pe plan multilateral, interregional, regional și bilateral, ceea ce va atrage după sine schimbări în politica comercială a țării și în statutul său și anume: alinierea României la aranjamentele UE față de Organizația Mondială a Comerțului, ieșirea României din grupul țărilor în curs de dezvoltare (din sistemul OMC și ONU), ceea ce va avea ca efect stingerea unor avantaje ce îi conferă acest statut, transformarea României dintr-o țară beneficiară într-una donatoare în cadrul Sistemului Generalizat de Preferințe, scăderea surselor de venituri bugetare. De exemplu, în virtutea acestui sistem, o gamă largă de produse românești exportate în terțe țări dezvoltate nu vor mai beneficia de reduceri sau de exceptări de taxe vamale de import, ca de exemplu, produsele metalurgice exportate astăzi în SUA.
3.3.5. CAPACITATEA FINANCIARĂ A ROMÂNIEI DE A SUPORTA COSTURILE APLICĂRII ACQUIS-ULUI COMUNITAR
Punerea în practică a acquis-ului Comunitar antrenează costuri foarte mari în domeniile mediului, agriculturii, transporturilor, politicilor regionale, dezvoltării economice și armonizării legislative. Potrivit estimărilor efectuate, numai în domeniul protecției mediului sumele necesare se ridică la 20-25 miliarde Euro. Evident, aceste costuri vor antrena însemnate cheltuieli de producție, cheltuieli bugetare care vor trebui eșalonate pe un număr apreciabil de ani. Potrivit experienței Ungariei, peste 50% din fondurile necesare sunt alimentate de la buget și numai circa 25% sunt suportate din fondurile UE. Se pune întrebarea dacă România va putea avea capacitatea de a susține asemenea cheltuieli într-un timp foarte scurt.
Acestea sunt doar câteva date și argumente luate ca exemple care pledează pentru a nu mai susține ideea de a formula cererea de aderare în anul 2004.
Un fapt mult mai rezonabil ar fi acela de a formula un program realist de preluare a acquis-ului comunitar, de a estima cât mai riguros costurile antrenate de realizarea acestui program, de a pune în funcțiune toate instituțiile care să fie capabile să aplice acquis-ul comunitar și, nu în ultimul rând, de a convinge UE să sporească fondurile acordate României pentru perioada de preaderare, garantând că tot ce se prevede în programele de lucru se va realiza.
Se înțelege neliniștea pe care a exprimat-o Asociația pentru dezvoltarea economică a României (ADER), precum și alte componente ale societății civile din România în legătură cu neajunsurile existente în economia României datorită rămânerii ei în urmă și sărăciei, precum și în legătură cu greutățile cu care se confruntă firmele românești datorită fiscalității excesive, arieratelor, birocrației și corupției. Accelerarea aderării României la UE ar fi calea cea mai sigură de înlăturare a neajunsurilor menționate întrucât economia României ar intra într-un sistem riguros și echilibrat de reguli competiționale ale Pieței unice europene, precum și într-un sistem consistent de sprijinire financiară a agriculturii, a dezvoltării regiunilor sărace, a întreprinderilor mici și mijlocii și a infrastructurii.
Potrivit reglementărilor și practicilor de până în prezent, UE exclude “ab initio” ideea de a primi în rândul ei o țară dacă ea nu este pregătită, dacă ea nu îndeplinește criteriile prestabilite, indiferent de nivelul ei de dezvoltare, iar neajunsurile interne ale acesteia nu pot fi transferate Uniunii. Totuși, reprezentanții UE trebuie să înțeleagă faptul că țările în tranziție mai puțin dezvoltate reprezintă cazuri speciale care nu trebuie tratate cu aceleași unități de măsură cu care sunt tratate țările dezvoltate.
3.4. ELEMENTE DE STRATEGIE PRIVIND INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
3.4.1.CONTEXTUL ISTORIC
România are legături tradiționale cu Uniunea Europeană, fiind prima și singura țara din Europa de Est care, înca din anii '70, a avut un cadru juridic bine definit în relațiile cu UE, iar în 1980 a procedat la recunoașterea “de facto” a acestei grupări economice prin semnarea Acordului privind crearea Comisiei mixte România-CEE. Totodată, o serie de factori obiectivi fac din UE principalul partener comercial al României, respectiv: apropierea geografică, complementaritatea și potențialul economic, precum și evoluția în timp a cadrului juridic.
Contextul istoric în care se încadrează demersurile României vizând integrarea în structurile comunitare se plasează sub semnul schimbărilor profunde care au intervenit în societatea românească după 1989, cum ar fi: construirea unei societăți democratice și instaurarea unei economii de piață,nesitatea unor reforme interne structurale, dublată de inevitabila sa extindere asupra țărilor europene ce subscriu acelorași valori democratice.
Prin încheierea Acordului de asociere la Uniunea Europeană (Acordul European), România s-a angajat ireversibil pe calea integrării europene. Strategia națională de pregătire a aderării României la UE, adoptată la Snagov în iunie 1995, a jalonat etapele procedurale și acțiunile ce urmează a fi întreprinse în procesul de apropiere de structurile comunitare. Conștientă de deficiențele și întârzierile semnalate în Avizul Comisiei Europene din iulie 1997, România a accelerat ritmul reformelor economice și instituționale. Statutul de candidat la aderare dobândit în urma Consiliului European de la Luxemburg și oficializat odata cu lansarea procesului de negocieri și aderare la UE, marchează un nou stadiu al relațiilor cu Uniunea și implică asumarea de responsabilități sporite în îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga, în alinierea la normele și practicile comunitare. Parteneriatul de Aderare semnat de România constituie actualmente elementul-cheie al strategiei consolidate de pre-aderare, enunțând principiile, obiectivele și prioritățile acționale și mobilizând într-un cadru unic toate formele de asistență comunitară.
România este pe cale să satisfacă criteriile politice, a facut progrese semnificative în crearea unei economii de piață viabile, deși aceasta reclamă eforturi substanțiale în continuare, însă întâmpină dificultăți majore în instaurarea unui veritabil climat concurențial.
3.4.2. PRINCIPALELE OBIECTIVE ALE INTEGRĂRII ROMÂNIEI ÎN UE
O abordare programatică a integrării României în Uniunea Europeană trebuie să se structureze pornind de la premisele statuate de Consiliul European la Copenhaga în 1993 drept criterii pentru dobândirea calității de membru al UE:
stabilitatea instituțiilor ce garantează democrația, statul de drept, drepturile omului, respectul față de minorități și protecția acestora;
existența unei economii de piață funcționale, precum și capacitatea de a face fața presiunii concurențiale și forțelor pieței din interiorul Uniunii;
capacitatea de a-și asuma obligațiile ce decurg din calitatea de membru al UE, inclusiv aderarea la țelurile uniunii politice, economice și monetare.
Dobândirea statutului de membru al UE, într-un orizont de timp cât mai apropiat, constituie o prioritate absolută a politicii românești.
Obiectivele majore ale României în perspectiva accederii în structurile comunitare vizează:
consolidarea sistemului politic și a instituțiilor democratice;
crearea unui climat economic și social care să ofere maximum de satisfacție și beneficii cetățenilor ei;
eficientizarea structurilor și mecanismelor economiei de piață;
întărirea cooperării politice, economice și culturale cu statele membre ale Uniunii Europene și cu țările candidate;
consolidarea statutului României pe scena europeană și internațională în termeni de stabilitate și securitate.
Atingerea acestor obiective este un deziderat național, ele constituind o necesitate obiectivă și nu doar simple premise pentru integrarea în structurile europene.
3.4.3. PRIORITĂȚILE INTEGRĂRII
Printre prioritățile în cazul integrării României în Uniunea Europeană, amintim:
a) Realizarea proceselor de reformă
Realizarea reformei și dezvoltarea României pe principiile economiei de piață impun, printre altele, o largă deschidere în economia mondială.Relațiile economice externe ale țării noastre se circumscriu prioritar în spațiul geopolitic european în care ne situăm.Cea mai mare parte a comerțului exterior se realizează cu țări din această parte a lumii, dar se dezvoltă, desigur, și relațiile economice cu celelalte state. Condițiile proprii României în lumea de azi o determina să facă din integrarea în structurile europene obiectivul fundamental al relațiilor sale externe, întrucât aceasta este singura cale pentru a-și asigura stabilitatea și integritatea națională.
Realizarea proceselor de reformă are în vedere următoarele aspecte:
Ajustarea structurală la cerințele Pieței Interne a Uniunii și la politicile comune ale UE:
atingerea și consolidarea stabilității macroeconomice în vederea creării condițiilor pentru dezvoltarea economică durabilă;
accelerarea ajustării structurale a economiei pentru a recupera întârzierile în domeniul transformărilor economico-sociale;
aplicarea unei politici monetare ferme, neinflaționiste și a unei politici fiscale capabile să corecteze deficitul bugetar și să impulsioneze activitatea economică, orientată în principal spre export;
dezvoltarea regională și locală, creșterea solidarității și a coeziunii economico-sociale;
atenuarea consecințelor defavorabile în plan social ale reformelor economice, cu precădere pentru categoriile vulnerabile;
relansarea dialogului social, la nivel central și local; stimularea consolidării și dezvoltării în continuare a societății civile;
armonizarea legislativă (preluarea și implementarea acquis-ului comunitar);
îndeplinirea, graduală, a criteriilor de convergență necesare pentru participarea subsecventă la Uniunea Economică și Monetară.
Alinierea la principiile, normele și acțiunile Politicii Externe și de Securitate Comune;
Ajustarea instituțională și operațională și întărirea cooperării cu statele membre și candidate în domeniul Justiție și Afaceri Interne;
Reforma structurală și funcțională a administrației publice, în vederea creșterii supleței, eficienței și coerenței actului administrativ, reducerii birocrației, eliminării disfuncționalităților și suprapunerilor de competențe și sporirii gradului de compatibilitate cu administrațiile din țările comunitare.
b) Dezvoltarea procesului de informare a opiniei publice românești asupra Uniunii Europene
Dezvoltarea procesului de informare a opiniei publice românești asupra Uniunii Europene, a structurii și funcționării sale, asupra beneficiilor și costurilor integrării europene a României, precum și asupra demersurilor și acțiunilor autorităților române în acest sens, constituie o necesitate obiectivă.
Românii sprijină puternic ideea integrării în Uniunea Europeană, deși doar unul din trei români consideră că este bine informat în legătură cu procesul de aderare, reiese din ultimul eurobarometru realizat de UE în țările candidate.
Conform rezultatelor eurobarometrului, 80 % din români sprijină aderarea la UE, în timp ce 85 % ar vota în favoarea ei. De asemenea, 70 % au încredere în Uniune. Despre cererea de aderare a României la UE au auzit 92 % din cetățenii țării, care se pronunță, totodată, pentru accelerarea procesului de aderare.
3.4.4. RAPORTUL COST – BENEFICII
Calitatea de membru al UE va avea un impact major asupra tuturor fațetelor vieții economice, politice și sociale. Implicațiile economice vor fi precumpănitoare, însa se vor înregistra mutații radicale și în domeniile: politic, de securitate, social și cultural.
Din perspectiva politicului, mecanismele de luare a deciziilor vor trebui reconfigurate, în sensul unui transfer de competențe către instituțiile comunitare; în același timp însa, România va beneficia de posibilitatea de a participa, în cadrul Uniunii, la complexele procese decizionale colective, putând astfel să-și promoveze și să-și protejeze mai bine interesele.
Principalele beneficii oferite de aderarea la UE ar fi:
un climat politic și economic stabil care ar stimula o dezvoltare durabilă;
o predictibilitate și o stabilitate crescute ale mediului economic;
creșterea competitivității pe piața internă, ceea ce va conduce la motivarea și stimularea agenților economici autohtoni în sensul sporirii productivității și a eficienței prin dezvoltarea de noi produse și servicii, introducerea tehnologiilor moderne și diminuarea costurilor de producție;
dezvoltarea comerțului, un stimul important pentru economia națională și piața forței de muncă;
accesul sporit la piețele de capital și investiții europene, la noile echipamente și sisteme informaționale, la “know-how”-ul managerial și tehnicile organizaționale din țările dezvoltate;
prezența agenților economici români pe o piață unică de mari dimensiuni și cu o importanță deosebită;
oportunități deosebite oferite de implementarea Uniunii Economice și Monetare;
întărirea securității naționale prin integrarea în mecanismele PESC;
oportunitatea de a participa plenar la procesele de luare a deciziilor privind viitoarea configurare a Europei;
creșterea prestigiului și consolidarea statutului României în relațiile cu alți actori statali, atât pe plan politic, cât și economic;
dobândirea de către cetățenii români a drepturilor decurgând din acordarea "cetățeniei europene";
perspective de perfecționare profesională și acces pe piața europeană a muncii pentru cetățenii români.
La aceste avantaje directe se adaugă, ca un corolar, și costul în termeni de “lost opportunities”(oportunități pierdute) pe care l-ar genera neaderarea României la Uniunea Europeană:
izolarea și îndepărtarea de la procesele de luare a deciziilor, de la mecanismele de PESC, implicând dificultăți și cheltuieli sporite pentru impunerea autonomă pe scena politică și economică;
izolarea economică a României, în condițiile în care UE deține în prezent circa 60 % din comerțul exterior românesc;
restrângerea posibilităților de acces a produselor românești pe piața comunitară;
creșterea vulnerabilității produselor românești în fața măsurilor de apărare comercială și a obstacolelor tehnice practicate de UE față de țările terțe;
creșterea decalajului economic dintre România și țările din zonă care vor adera la UE, datorită, în principal, imposibilității de a beneficia de fondurile comunitare de dezvoltare;
diminuarea șanselor de aliniere în perspectivă la "acquis"-ul comunitar, având în vedere că integrarea intracomunitară evoluează în permanență;
dificultăți în obținerea consensului la nivelul UE pentru aderarea altor țări candidate, în condițiile creșterii numărului de state membre ale UE;
scăderea posibilităților României de a dezvolta o agricultură competitivă ca urmare a neintegrării la timp în mecanismele Politicii Agricole Comune.
În ceea ce privește costurile ce trebuiesc suportate pentru aducerea economiei și a societății românești la standardele europene, trebuie remarcat că aceste sacrificii și eforturi sunt inerente în etapa de tranziție actuală, ele nefiind determinate arbitrar de exigențele UE, ci constituind prețul reformei indispensabile pentru relansarea României.
3.5. RAPORTUL COMISIEI EUROPENE PRIVIND PROGRESELE ÎNREGISTRATE DE ROMÂNIA LA SFÂRȘITUL ANULUI 2002
În cazul României actualul Raport Anual este de departe cel mai favorabil care a fost elaborat de către Comisie pâna acum.
Criteriul politic este îndeplinit în continuare de către România (evoluții pozitive în domeniul sistemului de protecție a copilului, dezincriminarea homosexualității, consolidarea drepturilor minorităților naționale etc). Comisia subliniază necesitatea implementării consecvente în viitor a activităților de îmbunătățire a situației copiilor instituționalizați, precum și realizarea demilitarizării poliției și a asigurării independenței puterii judecătorești.
Din punct de vedere economic se apreciază că România a făcut progrese semnificative în direcția creării unei economii de piață funcționale și, deși pe termen mediu nu va putea face față presiunilor concurențiale de pe Piața Unică, a luat măsurile care îi vor permite dobândirea în viitor a acestei capacități în condițiile în care se va menține pe calea actualelor reforme economice. România a înregistrat progrese în direcția stabilizării macroeconomice dar se mențin unele dezechilibre economice mai ales în privința ratei inflației, deficitului contului curent. De asemenea, trebuie acordată o atenție sporită și implementării programului convenit cu FMI, stabilirii disciplinei fiscale și creării fundamentelor juridice și instituționale ale unei economii de piață funcționale.
În ceea ce privește transpunerea acquis-ului, dintre aspectele deficitare au fost consemnate: cele patru libertăți ale Pieței Interne, agricultura, energia, audio-vizualul și telecomunicațiile. Politica comercială apare într-o lumină mai degrabă nefavorabilă, datorită deselor recurgeri la măsuri ce încalcă angajamentele asumate anterior în cadrul Acordului European. Aspectele pozitive subliniate sunt: dreptul societăților comerciale, concurența, impozitarea, pescuit, IMM, transporturi și uniunea vamală. Într-o lumină negativă apare capacitatea administrației publice de a implementa acquis-ul transpus și de a gestiona fondurile comunitare.
Raportul Comisiei Europene din acest an recunoaște apropierea României de momentul aderării la UE, continuând abordarea inițiată la Helsinki și apoi continuată și dezvoltată la Nisa și Göteborg.
Acest Raport constituie o recunoaștere implicită a faptului ca în condițiile în care ritmul reformelor economice și al pregătirii pentru aderare va continua să fie unul susținut, data de 1 ianuarie 2007 poate fi apreciată ca fiind fezabilă și realistă pentru momentul aderării la UE.
3.6. IMPLICAȚIILE ADERĂRII ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ PE PLANUL POLITICII COMERCIALE
3.6.1 IMPACTUL VAMAL AL INTEGRĂRII ÎN UE
Pe plan vamal, aderarea României la Uniunea Europeană implică suprimarea taxelor vamale la ansamblul importului din această grupare regională și adoptarea Tarifului vamal comun al Uniunii Europene, ceea ce va determina, pe de o parte, anularea completă a protecției vamale, încă menținute la importul din Uniunea Europeană și pe de altă parte, diminuarea, în general, a nivelului taxelor vamale la importul din țările terțe.
Principalele probleme care se ivesc în acest sens sunt:
evaluarea efectelor suprimării taxelor vamale la importul din Uniunea Europeană;
analiza implicațiilor ce decurg din adoptarea tarifului vamal comun al Uniunii Europene;
identificarea celor mai importante măsuri care ar putea atenua efectele nefavorabile, generate de adoptarea tarifului vamal comun, asupra economiei românești.
3.6.2. MĂSURI NETARIFARE CU INFLUENȚĂ DIRECTĂ ASUPRA IMPORTURILOR
Legislația României în domeniul măsurilor netarifare influențând direct importurile a fost deja armonizată, într-o proporție importantă, cu legislația Uniunii Europene.
În general, preluarea acquis-ului comunitar în domeniul măsurilor netarifare influențând direct importurile nu creează probleme majore pentru țara noastră. Unele dificultăți le generează alinierea la acquis în domeniul reglementărilor tehnice și standardelor privind produsele, ceea ce presupune și asigurarea capacității producătorilor români de a îndeplini cerințele acestor reglementări și standarde ale Uniunii Europene, spre a face față concurenței dure de pe piața unică comunitară.
3.6.3. MĂSURI CU REPERCUSIUNI DIRECTE ASUPRA EXPORTURILOR
Regimul de export din România este, deja, în mare parte, armonizat cu cel a Uniunii Europene, lucru care se reflectă, între altele, în următoarele:
procedurile vamale la export corespund, în general, cu cele ale Uniunii Europene;
România, ca și Uniunea Europeană, nu percepe taxe vamale și alte taxe la export;
ca și Uniunea Europeană, țara noastră nu aplică interdicții și restricții cantitative la export, bazate pe considerente comerciale;
reglementările privind controlul bunurilor și tehnologiilor cu dubla utilizare și comerțul cu arme sunt în concordanță cu cele ale Uniunii Europene;
țara noastră, ca și Uniunea Europeană, nu acordă subvenții la export pentru produse industriale.
Completarea procesului de armonizare a regimului de export cu cel al Uniunii Europene necesită, în special, aplicarea următoarelor măsuri:
armonizarea cu reglementările noi ale Uniunii Europene privind regimul de export, inclusiv cu reglementarea exportului bunurilor și tehnologiilor cu dublă utilizare, precum și de arme, adoptată de Consiliul Uniunii Europene în iulie 2000 și care urmează să intre în vigoare în viitorul apropiat;
adoptarea reglementărilor Uniunii Europene privind licențele de export automate, în scopuri statistice, în momentul aderării la Uniunea Europeană;
adoptarea legislației Uniunii Europene în materie de export, privind protecția consumatorului, mediului și animalelor, la data aderării la Uniunea Europeană;
preluarea sistemului Uniunii Europene de subvenții la exportul de produse agricole, în momentul în care România va deveni membră a Uniunii Europene;
renunțarea la reducerea impozitului pe profitul obținut la export, practică neuzitată de Uniunea Europeană și contrară regulilor Organizației Mondiale a Comerțului.
3.6.4 IMPLICAȚIILE ADOPTĂRII DE CĂTRE ROMÂNIA, ÎN PERSPECTIVA ADERĂRII LA UE, A ACQUIS- LUI COMUNITAR PRIVIND POLITICILE COMERCIALE MULTILATERALE, INTERREGIONALE, REGIONALE ȘI BILATERALE
Aceste implicații se referă la costurile și avantajele preluării de către țara noastră a acquis-ului comunitar privind politicile examinate și modalitățile de facilitare a acestei preluări.
Adoptarea de către România a politicilor comerciale ale Uniunii Europene pe plan multilateral, interregional, regional și bilateral necesită schimbări importante în politica comercială a țării noastre. Printre aceste schimbări menționăm următoarele:
renunțarea la statutul de țara în curs de dezvoltare și, în consecință, la avantajele de care beneficiază România în domeniul măsurilor de politică comercială, în virtutea acestui statut (angajamente mai reduse în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului – OMC, perioade de tranziție pentru aplicarea unor măsuri, asistență tehnica gratuită etc.); acest lucru implică și retragerea României din Grupul neoficial al țărilor în curs de dezvoltare din OMC și din "Grupul celor 77" de țări în curs de dezvoltare, care acționează în cadrul ONU;
alinierea angajamentelor țării noastre cu cele ale Uniunii Europene în cadrul OMC, în domeniile care fac obiectul politicilor comunitare;
consolidarea, în general, a taxelor vamale la un nivel sensibil mai redus decât nivelul consolidărilor actuale ale taxelor vamale ale României, la OMC, în special în cazul produselor industriale;
armonizarea cu angajamentele Uniunii Europene în materie de comerț cu servicii și aderarea la Acordul OMC privind achizițiile publice;
transformarea României din țara beneficiară a SGP în țara donatoare de SGP și retragerea din Sistemul Global de Preferințe Comerciale (SGPC) între țări în curs de dezvoltare și din Protocolul celor 16 țări în curs de dezvoltare;
participarea la acordurile preferențiale de parteneriat euro-mediteranean și de parteneriat între Uniunea Europeană și țările Africii, Caraibelor și Pacificului (APC);
aderarea României la acordurile de comerț liber ale Uniunii Europene cu țările din America Latina, Golful Persic și alte țări cu care Uniunea Europeană va încheia astfel de acorduri.
Aceste schimbări în politică comercială a României comportă atât costuri cât și avantaje. Pe plan comercial, asimilarea acquis-ului comunitar implică creșterea considerabilă a gradului de liberalizare a importurilor de bunuri și servicii, atât pe baza tratamentului națiunii celei mai favorizate, cât și pe o baza preferențiala, deci, diminuarea corespunzătoare a protecției producției naționale față de concurența străină. Este de notat însa, ca acest lucru ar fi intervenit, indiferent de aderarea României la Uniunea Europeană, ca urmare a imperativului încadrării țării noastre în tendința obiectivă de liberalizare a comerțului internațional și a pierderii inerente a statutului de țara în curs de dezvoltare, grație procesului normal al dezvoltării sale economice.
În scopul diminuării și eliminarii efectelor negative ale costurilor preluării acquis-ului comunitar, apare oportun a se acționa în următoarele direcții principale:
continuarea recurgerii, în perioada de preaderare, la procedura alinierii treptate la politica comercială a Uniunii Europene, spre a se evita șocurile adoptării dintr-o dată a unor măsuri de liberalizare;
sporirea eforturilor vizând creșterea competitivității internaționale a producției naționale, conform Strategiei naționale de dezvoltare economică a României pe termen mediu;
solicitarea, în caz de absolută necesitate, de perioade de tranziție pentru punerea în aplicare a acquis-ului comunitar (de exemplu, o astfel de solicitare ar putea deveni necesară, dacă Uniunea Europeană nu ar încheia un acord de comerț liber cu Republica Moldova până la data aderării României la această grupare de integrare);
negocierea unei contribuții financiare a României la bugetul comunitar, inclusiv ajutorul pentru dezvoltare, la un nivel compatibil cu posibilitățile economiei românesti.
În același timp, adoptarea acquis-ului comunitar este de natură să asigure avantaje importante pentru România. Pe plan comercial, aceste avantaje s-ar materializa, în special, prin ameliorarea substanțială a accesului produselor și serviciilor românești pe piața unică a Uniunii Europene și pe piețe ale țărilor terțe, în contrapartidă la măsurile de liberalizare a importului în România. În plus, în cadrul Uniunii Europene, România va putea să-și promoveze mai eficient interesele în negocierile comerciale internaționale.
3.6.5. IMPLICAȚIILE ADOPTĂRII DE CĂTRE ROMÂNIA A ACQUIS-ULUI COMUNITAR PRIVIND POLITICILE COMERCIALE ÎN DOMENIUL PRODUSELOR AGROALIMENTARE
Printre principalele beneficii ale adoptării acquis-ului comunitar privind PAC (Politica Agricolă Comună) se menționează:
accesul nerestricționat al produselor agroalimentare românesti în Uniunea Europeană;
accesul privilegiat al acestor produse la piețele țărilor terțe, cu care Comunitatea a încheiat sau va încheia acorduri preferențiale;
beneficierea de fondurile Uniunii Europene de pre-aderare pentru alinierea la acquis și de fondurile structurale, după aderare;
promovarea mai eficientă a intereselor României în negocierile agricole internaționale, prin intermediul Uniunii Europene.
Preluarea PAC de către România implică și unele costuri, între care:
sporirea concurenței pe piața internă a țării noastre, ca urmare a măsurilor de liberalizare a importului de produse agroalimentare;
contribuția la finanțarea PAC;
pierderea unor avantaje vamale limitate, ca rezultat al încetării beneficierii de SGP și SGPC.
Se apreciază că România, ca țară mai puțin dezvoltată decât actualele țări membre ale Uniunii Europene și alte țări candidate la aderare, ar trebui să fie o beneficiară netă a PAC, inclusiv în ceea ce privește raportul dintre sumele primite și cele vărsate la bugetul agricol al Uniunii Europene.
3.6.6. ADOPTAREA DE CĂTRE ROMÂNIA A ACQUIS-ULUI COMUNITAR ÎN DOMENIUL POLITICII INDUSTRIALE, ÎN SPECIAL PRIVIND COMERȚUL CU PRODUSE INDUSTRIALE
Alinierea la politica Uniunii Europene în domeniul industrial implică avantaje importante, dar și costuri. Printre avantajele adoptării acestei politici menționăm următoarele:
creșterea competitivității industriei românești;
facilitarea cercetării științifice și dezvoltării tehnologice în România în sectorul industrial, grație, între altele, participării la programele comunitare;
crearea de condiții favorabile pentru amplificarea cooperării industriale cu întreprinderi din țările membre ale Uniunii Europene, datorită mecanismelor comunitare de sprijinire a acestei cooperări;
accesul liber al produselor industriale românești la imensa piață unică internă a Uniunii Europene; accesul preferențial al acestor produse la piețele țărilor terțe, cu care Comunitatea are sau va avea încheiate acorduri comerciale preferențiale (țările europene în tranziție, care nu devin înca membre ale Uniunii Europene la data aderării României, țările mediteraneene, țările din Golful Persic, etc.);
beneficierea de fondurile Uniunii Europene de pre-aderare, iar după aderare, de fondurile structurale.
Avantajele preluării acquis-ului comunitar în domeniul industriei, sunt mai mari decât costurile sale, cu atât mai mult, cu cât, o buna parte a acestor costuri nu ar fi putut fi evitate, chiar dacă țara noastră nu ar fi aderat la Uniunea Europeana. De exemplu: costurile privind restructurarea și modernizarea industriei, respectarea reglementărilor tehnice și a standardelor Uniunii Europene privind produsele, reducerea protecției vamale, impusă de tendința obiectivă de liberalizare pe plan mondial, etc.
3.6.7. IMPLICAȚII ALE ADOPTĂRII ACQUIS-ULUI COMUNITAR PENTRU COMERȚUL CU SERVICII AL ROMÂNIEI
Aceste implicații se referă la:
acquis-ul comunitar în domeniul serviciilor;
situatia serviciilor in Romania;
stadiul adoptării de către România a acquis-ului comunitar în domeniul serviciilor;
avantajele și costurile adoptării de către România a acquis-ului comunitar în materie de servicii.
Aderarea României la Uniunea Europeană implică avantaje importante pentru sectorul de servicii din țara noastră, printre care menționăm:
accesul nerestrictionat al serviciilor romanesti pe vasta piata interna comunitara;
lărgirea ofertei de servicii de calitate și la tarife mai reduse pentru întreprinderile și consumatorii din țara noastră;
stimularea furnizorilor români de servicii să devină mai performanți, sub presiunea concurenței sporite a furnizorilor de servicii din celelalte țări membre ale Uniunii Europene;
accelerarea procesului de specializare în servicii pentru care România dispune de un avantaj comparativ sau ar putea obține un astfel de avantaj (servicii turistice, de construcții, informatice etc.);
modernizarea sectorului de servicii din țara noastră, ca urmare a preluării acquis-ului comunitar în acest domeniu și a resurselor financiare furnizate de Uniunea Europeană prin fondurile de pre-aderare, iar după aderare prin fondurile structurale;
atragerea, într-o măsura sporită, a investițiilor străine directe în sectorul serviciilor, grație apartenenței României la vasta piață internă a serviciilor din Comunitate;
beneficierea de o putere sporită de negociere în cadrul tratativelor interguvernamentale privind comerțul cu servicii, inclusiv în cadrul Acordului General privind Comerțul cu Servicii (GATS), tratative la care România va fi reprezentată de Uniunea Europeană, prin Comisia Europeană.
Adoptarea acquis-ului comunitar comportă și unele costuri, printre care ar fi:
investiții importante, în special pentru modernizarea și dezvoltarea infrastructurii serviciilor;
furnizorii de servicii mai puțin eficienți din România ar putea fi afectați de suprimarea completă a restricțiilor în comerțul cu servicii cu Uniunea Europeană, daca nu adoptă măsuri vizând sporirea competitivității lor;
pierderea avantajelor speciale decurgând din statutul de țară în curs de dezvoltare in cadrul GATS.
Beneficiile aderării la Uniunea Europeană în sectorul serviciilor sunt mai mari decât costurile sale, cu atât mai mult cu cât o serie de costuri ar trebui suportate, chiar dacă țara noastră nu ar adera la Comunitate (investițiile pentru modernizarea sectorului de servicii, pierderea statutului de țară în curs de dezvoltare).
Costurile neaderării la Uniunea Europeană în sectorul serviciilor ar fi mult mai mari decât cele impuse de aderare. În ipoteza neaderării la Comunitate, țara noastră ar risca să ramână în urmă în ceea ce privește dezvoltarea serviciilor și să fie marginalizată pe piața mondială a serviciilor.
3.7. FACTORI INTERNI ȘI EXTERNI CARE LIMITEAZĂ CAPACITATEA DE INTEGRARE A ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Evoluțiile în plan economic care au marcat perioada de timp care s-a scurs de la semnarea Acordului de Asociere și până în prezent au scos în evidență o serie de factori care limitează în timp și spațiu capacitatea de integrare a României în UE.Aceste limite trebuie căutate atât în planul evenimentelor interne, cu preponderență politice și sociale, dar și economice, care și-au pus amprenta asupra domeniilor privind asocierea și integrarea României în UE, cât și în cel al modificărilor intervenite în mediul economic european și mondial în ultima perioadă.
Din categoria factorilor limitatori interni se detașează prin complexitate, efecte, intensitate și mod de acțiune, următorii:
dimensiunea redusă a pieței interne și adâncirea declinului economic: spațial, piața românescă nu este deosebit de întinsă, iar economic ea are o variabilitate foarte mare.Din acest punct de vedere, produsele de calitate ale UE pot avea o cerere de dimensiuni restrânse, din cauza veniturilor, având vedere că România face parte din categoria țărilor cu salarii joase;
inflația și deprecierea monetară continuă: deprecierea continuă a monedei naționale, cu efecte cunoscute, de descurajare a importurilor, duce la scăderea puterii de cumpărare și, deci, la inhibarea importurilor din UE, la o reducere a ritmului relațiilor comerciale între cele două părți;
raritatea neofactorilor de producție și combinările lor ineficiente: în timp ce factorii de producție de bază sunt destul de bine reprezentați în economia României, cei caracteristici economiilor moderne – neofactorii – sunt relativ mai slab reprezentați;
similaritatea structurilor de industrie românești cu cele europene și declinul industriilor de bază din România: dezvoltarea industriei în România este puternic marcată de etapa în care s-a realizat industrializarea.Etapele parcurse de economiile europene, dar neparcurse de România, cum ar fi cea a reorientării fabricației către o gamă largă de modele pentru diferite piețe de desfacere, cu ajutorul standardizării și tipizării, sau cea bazată pe automatizare și utilizarea sistemelor flexibile de fabricație, în condițiile în care fiecare etapă a înglobat avantajele etapelor anterioare se înscriu ca limite în procesul de integrare;
dimensiunea ridicată a economiei subterane în România: pe fondul unui sistem legislativ instabil și al fragilității instituționale, s-au dezvoltat puternice accente ale economiei subterane, ceea ce împiedică formarea unui mediu economic și politic stabil care să permită îndeplinirea criteriilor de aderare la UE și, în același timp, împiedică funcționalitatea unei economii care s-ar dori compatibilă cu economiile moderne de piață;
eficiența scăzută în funcționarea pieței interne românești: eficiența scăzută este privită în sensul incapacității ei de a permite asimilarea rapidă a unor măsuri de politică economică și, totodată, lipsa capacităților tehnologice care sunt necesare pentru a face față concurenței acerbe de pe marea piață europeană și insuficienta dezvoltare a infrastructurii.
Integrarea în Uniunea Europeană nu este un scop în sine, prin integrare se urmărește, de fapt, accelerarea unei dezvoltări economice și atingerea unor parametri superiori de prosperitate și securitate globală.
4. RELEVANȚA INFORMAȚIEI CONTABILE ÎN PROCESUL DE INTEGRARE EUROPEANĂ
4.1. NEVOIA DE ARMONIZARE CONTABILĂ
De-a lungul timpului s-au manifestat, tacit sau explicit, anumite temeri (unele chiar bine argumentate) legate de necesitatea și utilitatea aplicării Standardelor Internaționale de Contabilitate la nivel național, știut fiind faptul că influențele economice, culturale, sociale și, de ce nu, chiar etnice și-au pus amprenta asupra filozofiei, doctrinei și politicilor naționale de contabilitate.
O serie de argumente hotărâtoare în favoarea Standardelor Internaționale de Contabilitate se referă la accentuarea globarizării economiilor naționale și a integrării piețelor financiare și sistemelor informaționale.Prin urmare, atragerea capitalului internațional se va baza și pe oferta de informații relevante, inteligibile și, mai ales, comparabile, ofertă elaborată într-un limbaj contabil universal înțeles.Standardele Internaționale de Contabilitate răspund acestor cerințe.
“Produsele finite” ale contabilității elaborate într-o țară sunt din ce în ce mai des utilizate și în alte țări.Presiunea armonizării contabile vine atât de la cei care utilizează informațiile contabile, cât și de la organismele naționale de normalizare și de reglementare a profesiei.
Investitorii și analiștii financiari trebuie să înțeleagă situațiile financiare ale firmelor străine ale căror acțiuni ar dori să le cumpere.Aceștia ar dori, de asemenea, să poată să compare situațiile financiare ale unor firme localizate în țări diferite și să se asigure că informațiile sunt relevante și “autentificate” prin auditare.
De exemplu, în ceea ce privește evaluarea stocurilor, practica utilizată în majoritatea țărilor este metoda FIFO, pe când în Marea Britanie se utilizează conceptul “cea mai mică valoare dintre cost – FIFO – și valoarea realizabilă netă”, iar în SUA conceptul “cea mai mică valoare dintre cost – LIFO – și costul curent de înlocuire”.
Ca urmare a acestor motive (și nu numai), numeroase organisme interguvernamentale, inclusiv Uniunea Europeană, sunt interesate de a proteja investitorii de diferite sfere de influență.De asemenea, firme care doresc să acceadă pe anumite piețe naționale de capital vor fi obligate să elaboreze situații financiare care să corespundă practicilor din țara respectivă.Avantajele utilizării Standardelor Internaționale de Contabilitate sunt resimțite mai pregnant de firmele care doresc să aibă acces la finanțare internațională (prin acceptarea propriilor titluri de valoare la cotațiile piețelor internaționale de capital).
Chiar și firmele care nu pot fi caracterizate ca “multinaționale” vor resimți presiunea armonizării.Numeroase aspecte legate de finanțarea investițiilor, evaluarea performanțelor, luarea de decizii în domeniul contabilității manageriale vor beneficia de pe urma armonizării.
Nu trebuie omis faptul că un alt grup implicat în armonizarea contabilă este cel al companiilor multinaționale de contabilitate (cunoscute și sub apelativul “Big Four”).Numeroși clienți ai acestor firme au cel puțin o filială sau sucursală într-o altă țară.Prin urmare, elaborarea, consolidarea și auditarea situațiilor financiare ale acestor companii ar genera costuri și respectiv onorarii mai reduse, odată cu armonizarea contabilă.
La nivelul autorităților fiscale există proceduri complicate cu privire la impozitarea veniturilor/profiturilor obținute în străinătate, datorită metodelor diferite de determinare a bazei de impozitare în țările de realizare.Aceste autorități fiscale au fost cele care au creat o bună parte din aceste diferențieri, ca urmare a avantajelor fiscale sau cerințelor fiscale exprese.Prin urmare, armonizarea ar reprezenta un avantaj și pentru guvernele naționale, care ar putea urmări și controla mai ușor operațiile companiilor multinaționale.
4.2. OBSTACOLE ÎN CALEA ARMONIZĂRII
Cel mai important obstacol în calea armonizării îl constituie dimensiunea diferențelor actuale privind practicile contabile naționale.Aceste diferențieri merg până la “rădăcina” problemei: modul de producere a informației contabile.Dihotomia generală dintre “acționar/reprezentare fidelă” și “creditor/prezentare conservatoare” reprezintă un obstacol suficient de important, care nu va putea fi depășit decât odată cu modificări de atitudine și legislație.
Nu este prea clar cum trebuie să “ne armonizăm” concret: producând și raportând un singur set de documente financiare sau două, unul pentru nevoile interne (naționale) și altul pentru nevoile externe (internaționale)?
O altă chestiune este legată de național/naționalism.La nivel național pot exista reticențe cu privire la acceptarea compromisurilor legate de schimbarea practicilor naționale, pentru a “semăna” cu cele ale altor țări.Această reticență se manifestă nu numai la nivelul unei țări, ci și la nivelul unei firme, care se teme că-și va pierde suveranitatea.
O altă preocupare legată de Standardele Internaționale de Contabilitate se referă la temerea că nu vor fi capabile de a răspunde schimbărilor de circumstanță sau atitudine, la nivel național.
Cu toate acestea, armonizarea contabilă câștigă teren, iar Standardele Internaționale de Contabilitate își întăresc tot mai mult poziția în Europa, atât în țările membre ale Uniunii Europene, cât și în țările foste comuniste.
4.3. CONSILIUL PENTRU STANDARDELE INTERNAȚIONALE DE CONTABILITATE
Standardele Internaționale de Contabilitate nu au apărut ca urmare a unui exercițiu de imaginație, ci s-au dezvoltat odată cu practicile generate pentru rezolvarea cazuisticii speciale, spețelor și proceselor economice particulare, utilizându-se experiența internațională.
Comitetul și apoi Consiliul pentru Standardele Internaționale de Contabilitate (IASC) s-au născut din dorința și nevoia de a distila, la nivel internațional, experiența contabilă specifică diferitelor țări, de a armoniza diferențierile culturale și caracteristicile socio-economice care "încarcă" sistemele contabile naționale și de a elabora un model conceptual unitar al situațiilor financiare.
Standardele Internaționale de Contabilitate nu oferă șabloane sau modele “tip”, ci încurajează utilizarea anumitor convenții și principii generale în construcția raționamentului profesional, fără să anihileze particularitățile naționale.
În prezent au fost elaborate 41 de standarde internaționale de contabilitate (IAS –uri) care acoperă, din punctul de vedere al reflectării în situațiile financiare, o gamă largă de operații economice din cele mai diverse sfere de activitate: industrie, servicii, finanțe, agricultură.
În anumite situații, IAS-urile permit două tatamente contabile pentru evenimente și tranzacții similare; unul dintre tratamente este considerat “de bază”, iar celălalt “alternativ”.Termenul “de bază” reflectă mai bine opțiunea Consiliului Director al Comitetului pentru Standarde Internaționale de Contabilitate pentru cele două alternative.Aceste tratamente se referă nu la modele de contabilizare, ci la modul în care informația contabilă trebuie să fie prezentată în situațiile financiare.Prin urmare, obiectivul esențial al IAS-urilor îl reprezintă situațiile financiare și mai puțin tehnica înregistrărilor contabile.
Cele mai mari avantaje de pe urma standardizării le au țările în care întreprinderile au investitori, auditori, filiale sau societăți-mamă din străinătate.Se poate afirma că IAS-urile au contribuit la dezvoltarea economiei mondiale și au favorizat în special țările în curs de dezvoltare, prin intermediul multiplelor legături economice.
4.4. PROGRAMUL DE ARMONIZARE CONTABILĂ DIN ROMÂNIA
4.4.1. PREMISE ȘI OPORTUNITĂȚI
Programul de armonizare contabilă din România a prins viață în 1997, odată cu primele încercări de a ne circumscrie unei contabilități de inflație.
De ce avem nevoie de un asemenea program? Bilanțul contabil, în vechiul format de raportare, nu oferea un suport informațional adecvat pentru utilizatori, alții decât statul – reprezentat de organismele administrației publice.
Numeroase critici au subliniat puternicul caracter fiscalist al informațiilor contabile raportate și îndepărtarea de la esența și fondul operațiilor economice care trebuiau oglindite în bilanț.
Multe întreprinderi românești au pus erodarea capitalurile proprii pe seama sistemului fiscal, care s-a impus detașat în contabilitate.
Un alt motiv, la fel de important, al acestei schimbări de optică la nivel guvernamental se bazează pe globalizarea accentuată a economiilor naționale și, mai ales, a piețelor de capital.
Globarizarea piețelor europene de capital și gradul tot mai înalt de integrare s-au făcut simțite încă din anii ’60, odată cu încercările de introducere a monedei europene, EURO ( ECU,la vremea respectivă).
Prin urmare, România a avut cel puțin două motive importante de a demara acest program de armonizare: primul este legat de necesitatea atragerii de investiții străine și al doilea de integrare în Uniunea Europeană.
Este evident că investitorii, dar și celelalte categorii de potențiali utilizatori de informație contabilă sunt interesați să obțină informații relevante, credibile, comparabile, care să reflecte fondul economic al evenimentelor și mai puțin efectele fiscale sau juridice.
De asemenea, încercările României de aderare la Uniunea Europeană nu puteau ocoli sistemul contabil național, mai ales că Uniunea Europeană se îndreaptă, încet dar sigur, până în 2005, spre aplicarea generalizată a Standardelor Internaționale de Contabilitate, Directivele europene modificându-se în acest sens.
Startul oficial în cursa “Standarde Internaționale de Contabilitate versus legislația contabilă națională” a fost dat în 1999, odată cu publicarea Ordinului Ministrului de Finanțe nr.403/1999 “Reglementările contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu Standardele de Contabilitate Internaționale”.
Ulterior a apărut o nouă reglementare legislativă – Ordinul Ministrului Finanțelor Publice 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunității Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate – care completează și clarifică o parte din problematica armonizării contabile românești.
Acest program de armonizare contabilă a suscitat și suscită numeroase polemici printre specialiștii din domeniile financiar-contabile, universitari și alte persoane afectate sau interesate de acest subiect.
Programul de armonizare din țara noastră în perioada 1999-2005 a avut și are următorul scenariu:
1999: programul de armonizare contabilă afectează situațiile financiare ale anului 1999, pentru un eșantion reprezentativ de societăți comerciale cotate la Bursă și întreprinderi de interes național care vor experimenta acest program;
2000: au fost integrate în acest program toate societățile comerciale cotate, regiile autonome, întreprinderi de stat de interes național, precum și întreprinderi care activează pe piața de capital;
2001: lista celor 197 de societăți comerciale care sunt vizate este prezentată în OMF 94/2001;
până în 2005 vor accede treptat la programul de armonizare contabilă următoarele categorii de societăți comerciale, după cum sunt prezentate în următorul tabel, fiind necesare cel puțin două din aceste criterii:
Tabelul 17
Criterii de încadrare în programul de armonizare contabilă
Începând cu exercițiul financiar 2006, rămân în afara prevederilor acestor reglementări întreprinderile mici și mijlocii, care vor aplica prevederile IAS, dar acestea vor fi preluate într-o formă simplificată.
4.4.2. COORDONATELE PROGRAMULUI DE ARMONIZARE
Principalele noutăți pe care aceste noi reglementări legislative le aduc față de Legea Contabilității nr.82/1991 și Regulamentul de aplicare a acesteia se referă cu predilecție la concepte și obiective noi, pe baza cărora va fi construită informația raportată în situațiile financiare.Există o serie de noutăți privind modul de structurare și prezentare a informațiilor în situațiile fianciare.
În ceea ce privește modificările conceptuale, situațiile financiare vor cuprinde următoarele documente, egale ca importanță:
Bilanțul;
Contul de profit și pierdere;
Situația modificării capitalurilor proprii;
Situația fluxurilor de numerar;
Politici contabile și note explicative.
Se remarcă apariția a două documente noi pentru practica de raportare contabilă din țara noastră, și anume, “Situația modificărilor capitalurilor proprii” – care detaliază variațiile elementelor de capitaluri proprii pe întreaga perioadă de raportare- și “Situația fluxurilor de numerar” – necesară pentru evidențierea fluxurilor de încasări și plăți ale perioadei.
De asemenea, au “dispărut” anexele la bilanț.Documentul care le înlocuiește se numește ”Politici contabile și note explicative” sau, mai pe scurt, “note”.Nu este doar o schimbare de formă, ci una substanțială, de fond, între cele două noțiuni existând diferențe clare.
Astfel, notele se deosebesc de anexe, deoarece detaliază, suplimentează și comentează informațiile cuprinse în situațiile financiare, pentru a majora relevanța informațională a raportării.Astfel, fiecare element al bilanțului, al contului de profit și pierdere, al situației fluxurilor de numerar și al situației modificării capitalurilor proprii vor fi însoțite de o trimitere la notele explicative.
De asemenea, în cadrul notelor explicative vor fi prezentate politicile contabile adoptate de întreprindere pentru a determina valorile elementelor din situațiile financiare.În acest fel se creează premisele comparabilității, la nivel internațional,a diferitelor societăți.
Prin urmare, notele explicative, pe lângă faptul că sunt egale ca importanță cu bilanțul, contul de profit și pierdere, situația fluxurilor de numerar și situația modificării capitalurilor proprii, vor fi mult mai voluminoase, mai detaliate și mai relevante decât clasicele anexe la bilanț (vor include și o parte de calcul și analiză a principalilor indicatori economico-finaciari).
Un alt pas important pe care OMF 94/2001 îl face este cel în domeniul principiilor și regulilor contabile.Astfel, regăsim principiile “clasice” (principiul continuității activității, principiul permanenței metodelor, principiul prudenței, principiul independenței exercițiului etc) care apar în Directiva a IV-a, cât și în IAS.
Apar și o serie de principii noi, din care o parte se regăsesc în Directivele europene, o parte în Cadrul general al IAS, și anume, principiul prevalenței economicului asupra juridicului (nu apare în Directivele europene), principiul evaluării separate a elementelor de activ și pasiv (nu apare în Cadrul general IAS) și principiul importanței semnificative (nu apare în Directivele europene).
Schimbările cele mai importante sunt cele referitoare la recunoașterea și evaluarea activelor, respectiv a datoriilor.Astfel, recunoașterea acestor elemente va avea la bază raționamentul profesional, cu ajutorul căruia se va stabili care din elemente vor fi prezentate în bilanț (ca active sau datorii) sau în contul de profit și pierdere (ca și cheltuieli sau venituri).
Tot cu ajutorul raționamentului profesional se va determina pragul de semnificație privind prezentarea, în situațiile financiare, a diferitelor elemente.Pragul de semnificație nu înseamnă ignorarea prezentării unor elemente “pentru că nu sunt semnificative”, ci presupune, spre exemplu, înregistrarea activelor în categorii distincte –dacă sunt semnificative –sau într-o categorie comună, generală –dacă sunt nesemnificative.
În ceea ce privește evaluarea elementelor de activ și pasiv, apar o serie de noutăți:
valoarea bilanțieră a activelor imobilizate va putea fi determinată fie pe baza valorii de intrare (costul istoric), fie prin reevaluare sau prin utilizarea unor metode de evaluare care să țină seama de inflație (cost curent, spre exemplu);
activele evaluate prin tratamentul alternativ pot fi reflectate în bilanț la valoarea justă, valoarea realizabilă netă sau valoarea recuperabilă;
reevaluarea imobilizărilor va genera rezerva din reevaluare (surplus sau deficit); această rezervă din reevaluare va fi trecută la venituri/cheltuieli dacă va compensa o creștere/descreștere a valorii activului printr-o nouă reevaluare; rezerva din reevaluare va fi “absorbită” de rezultatul reportat, atunci când activul este casat sau cedat;
se admit următoarele metode de evaluare a stocurilor (în situații excepționale se admite schimbarea metodei, cu prezentarea motivelor și a efectelor financiare asupra rezultatului):
metoda FIFO;
metoda costului mediu ponderat;
metoda LIFO;
altă metodă similară recunoscută de reglementările legale în vigoare.
Retratarea situațiilor finaciare, potrivit IAS 29 “Raportarea finaciară în economiile hiperinflaționiste” (utilizarea de metode de evaluare care să țină cont de inflație), va fi precedată de întocmirea unei balanțe de verfificare intermediare, care va conține toate modificările generate de incompatibilitatea politicilor contabile naționale cu prevederile IAS, după care se va proceda, eventual, la ajustarea la inflație, aferentă fiecărei poziții de active și pasive, cheltuieli și venituri.
Alte noutăți se referă la:
cheltuieile de dezvoltare, care vor fi prezentate în bilanț numai în anumite situații (IAS 38 “Active necorporale”);
amortizarea fondului comercial, care nu trebuie să depășească 20 de ani de la data achiziției (IAS 38 “Active necorporale”);
dividendele propuse sau declarate după data bilanțului, care nu trebuie recunoscute la data bilanțului;
retratarea situațiilor financiare ale perioadei precedente, pentru a permite comparații cu exercițiul financiar curent (IAS 8 “Profitul net sau pierderea netă a perioadei, erori fundamentale și modificări ale politicilor contabile”);
excluderea din situațiile financiare a acelor elemente (posturi) care nu au valori în cele două exerciții financiare succesive;
detalierea în note a elementelor influențate de tratamentele contabile alternative și prezentarea tratamentului fiscal al acestora (valorile costului istoric trebuie prezentate pentru comparație, precum și influențele asupra rezultatului).
În ceea ce privește formatul de prezentare cerut pentru situațiile financiare, OMF 94/2001 prevede doar o singură structură, cea verticală, după natură, fără să fie restrictivă.Formatul bilanțului și contului de profit și pierdere va respecta ordinea elementelor cerute în formatul obligatoriu, detalierile efectuându-se la pozițiile numerotate cu numere arabe1.În cazuri excepționale se admit chiar derogări de la acest format obligatoriu 2.
4.4.3. ANALIZA PROGRAMULUI ROMÂNESC DE ARMONIZARE CONTABILĂ – DIFERENȚIERI ȘI CONTROVERSE
Legea 82/1991 și Regulamentul de aplicare al acesteia, inspirate după modelul sistemului contabil francez, sunt bine realizate structural și conceptual.Dacă fiscalitatea nu ar fi pervertit sensurile economice ale acestor reglementări, raportările financiare anuale nu ar fi fost atât de compromise la ora actuală.
Din necesitatea alinierii la tendințele europene și internaționale, era necesară schimbarea de optică din 1999, încercându-se o soluție de mijloc în sensul combinării legislației contabile cu reglementările la nivel internațional.OMF 94/2001 încearcă să “netezească” drumul spre IAS-uri, fără să renunțe la controlul asupra întreprinderilor.
O altă problemă care se supune atenției este legată de costul programului de armonizare contabilă, pe care întreprinderile românești îl vor suporta.La costurile pregătirii prefesionale se vor adăuga costurile informatizării, adecvate Standardelor Internaționale de Contabilitate, precum și costurile consultanței permanente și ale auditării conturilor anuale.
O altă dilemă este cea referitoare la planul de conturi general.Aplicarea Standardelor Internaționale de Contabilitate (și în special a raționamentului profesional) nu este compatibilă cu un plan de conturi general, impus la nivel național.De altfel, IAS-urile “ignoră” conturile și corespondențele dintre acestea, nu pentru că le-ar considera neimportante, ci pentru că ceea ce contează de fapt este finalitatea, respectiv situațiile financiare și modul de structurare a informațiilor corespunzătoare și mai puțin “tehnica” prin care se ajunge acolo.
Programul de armonizare contabilă din România dorește să “curețe” informațiile financiar-contabile, să le dea o imagine “comercială” și să le “plaseze pe piață” pentru a găsi investitorii interesați.De asemenea, România dorește să dea semnale că își armonizează legislația în domeniul contabil cu Directivele Europene și că ține seama de noile tendințe de normalizare pe plan internațional.
Cea mai importantă consecință a acestui program este însă aceea că se deschide drumul afirmării profesiei contabile la adevărata sa valoare.
Este adevărat că acest program de armonizare contabilă are propriile sale slăbiciuni, sunt multe de făcut, în continuare, în domeniul modificării legislației contabile și a celei fiscale.În acest sens, profesia contabilă din România va trebui să se ajusteze acestor schimbări și să-și redobândească identitatea pierdută.
4.5. IMPORTANȚA UTILIZATORILOR DE INFORMAȚIE CONTABILĂ
Una din cele mai arzătoare probleme se referă la descrierea obiectivului situațiilor financiare.Importanța acestui prim pas este dată nu numai de stabilirea strategiei generale de urmat, ci și de mesajul pe care situațiile finaciare îl transmit utilizatorilor actuali sau potențiali.
Astfel, se poate afirma ca obiectivul situațiilor financiare, “furnizarea de informații despre poziția financiară, performanțele și modificările poziției financiare a întreprinderii, care sunt utile unei sfere largi de utilizatori, în luarea de decizii economice”1, se circumscrie importanței deosebite pe care cadrul conceptual o acordă beneficiarilor de informație.
Cadrul general specifică următoarele categorii de utilizatori: investitorii, personalul angajat, creditorii, furnizorii și alți creditori comerciali, clienții, guvernul și instituțiile sale, publicul și managerii întreprinderilor.Nevoile informaționale ale fiecări categorii sunt prezentate în tabelul următor:
Tabelul 18
Utilizatorii informațiilor contabile
Cunoașterea nevoilor de informare ale fiecărei categorii de utilizatori prezintă importanță deosebită în procesul de luare a deciziilor fiecăruia în parte.
CONCLUZII ȘI PĂRERI PERSONALE
După 1996, economia reală a consemnat o deteriorare a principalilor indicatori macroeconomici. Această evoluție este consecința mai multor factori. Un prim factor este modul de realizare a programului de reformă economică, prin care se urmărește restructurarea – privatizarea, schimbarea profilului de activitate și chiar lichidarea – întreprinderilor nerentabile care înregistrează pierderi și produc blocaj financiar. Un al doilea factor, de egală importanță, îl constituie reducerea puterii concurențiale a produselor românești, atât pe piața internă, cât și pe piața externă, nivelul redus de adaptare a acestora la condițiile actuale de calitate și preț, ca și întârzierea aplicării reformei în sectorul real al economiei. Acești factori au avut impact negativ în evoluția principalelor ramuri care contribuie la crearea venitului național, volumul de activitate, și implicit, a valorii adăugate brute în principalele sectoare ce contribuie la formarea produsului intern brut.
Produsul intern brut s-a redus substanțial începând cu 1996, înregistrând în anul 2000 o firavă creștere economică de 1,6%, obținută însă tot cu prețul scăderii puterii de cumparare a populației, însă cauza fundamentală a scăderii accentuate a PIB-ului din perioada 1996-2000 o constituie reducerea producției naționale a României în toate ramurile sale.
Se constată o ameliorare în ceea ce privește inflația, șomajul și poziția externă ( la finele anului 2000, România înregistrează un nivel moderat al gradului de îndatorare, respectiv 32,3% din PIB, comparativ cu criteriul de admitere în UE, care este situat la 60% din PIB), în schimb, rata sărăciei este în continuă creștere (44% în 2000).
România a înregistrat numeroase progrese în mai toate domeniile, după cum am arătat în analiza indicatorilor tratată în capitolul 1, însă mai sunt multe de făcut în vederea încadrării acestori indicatori între limitele cerute de UE.
Aderarea la Uniunea Europeană reprezintă prioritatea strategică a politicii României, a cărei realizare depinde de eforturile concertate ale instituțiilor guvernamentale, societății civile, mediului de afaceri și ale fiecărui cetățean român în parte.
Se va acționa pentru ca România să depășească situația actuală în care, în mod nejustificat și în contradicție flagrantă cu potențialul economic și uman al țării, este pe ultimul loc printre statele candidate din punct de vedere al indicatorilor economici și al progreselor în procesul de negociere. Este necesară intensificarea dinamicii procesului de pregătire pentru îndeplinirea criteriilor economice, asigurarea creșterii economice, realizarea unei macrostabilizări consolidate prin asigurarea unor progrese semnificative, îmbunătățirea substanțială a mediului de afaceri, promovarea unor politici coerente, compatibile cu mecanismele UE, modernizarea și dezvoltarea serviciilor de utilitate publică, promovarea unei politici financiare în sensul atragerii investițiilor străine, realizarea cadrului instituțional necesar dezvoltării unei economii moderne, implementarea societății informaționale ca bază pentru creșterea economică.
Consider că este absolut necesară integrarea României în Uniunea Europeană deoarece acest lucru ne-ar aduce numeroase beneficii: un climat politic și economic stabil care ar stimula o dezvoltare durabilă, stabilitate crescută a mediului economic, creșterea competitivității pe piața internă, dezvoltarea comerțului, accesul sporit la piețele de capital și investiții europene, oportunități deosebite în ceea ce privește întărirea securității naționale, oportunitatea de a participa plenar la procesele de luare a deciziilor privind viitoarea configurare a Europei, creșterea prestigiului și consolidarea statutului României în relațiile cu exteriorul, dobândirea de către cetățenii români a drepturilor ce decurg din acordarea “cetățeniei europene”, precum și multe alte avantaje, însă se pune problema dacă România va reuși să facă față costurilor ridicate generate de integrarea în Uniunea Europeană.
În domeniul contabil, este necesară armonizarea contabilă și standardizarea situațiilor financiare anuale din fiecare țară în vederea comparabilității lor.
Toate acestea sunt necesare în vederea atingerii principalului obiectiv al României în momentul de față, și anume, integrarea în Uniunea Europeană. Ar trebui să fim conștienți că nu este ușor, vom avea de parcurs un proces complex care va genera costuri ridicate, însă sperăm că efectele vor fi pe măsură și fiecare din noi va trebui să fie conștient de importanța acestui eveniment, să-l trateze cu seriozitate și să-și aducă aportul la realizarea lui cum poate mai bine.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Integrarea Europeana (ID: 125757)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.