Legitimarea Sanctiunilor Juridice

CAP.Ι

RĂSPUNDERE ȘI RESPONSABILITATE

1. DELIMITARE CONCEPTUALĂ

1.1. Aspecte introductive

Problema pe care o pun aceste două noțiuni este de mult timp un subiect de meditație la o suită de autori din diferite domenii , fiind considerată ca aparținând atât eticii și teoriei dreptului cât și praxiologiei, sociologiei generale.Este în mod clar un aspect care leagă dreptul ca domeniu general de sociologia generală,dar mai ales sociologia juridică.

Trebuie astfel facută o retrospectivă istorică în ansamblul evoluției societății, întrucât o dată cu aceasta a avut loc și o inerentă dezvoltare a conținutului lor, pentru a analiza modul de abordare a acestor noțiuni în cadrul școlilor sociologice cele mai semnificative.

1.2. Scurtă privire istorică

Școala sociologică franceză , al cărei inițiator este Emile Durkheim, cu toate că a avut ca punct de plecare ideea că responsabilitatea este un fenomen obiectiv, cu determinare socială, concluziile sale din punctul de vedere al acestei lucrări au fost negative, în sensul că acești autori au apreciat ca imposibilă responsabilitatea, întrucât individul, fiind în totalitate determinat de societate nu poate fi ținut răspunzător de nici una din acțiunile sale, el este “constrâns să gândească și să acționeze într-un anume fel, să comită abateri sau infracțiuni”.

Cel mai fervent susținător al teoriei sus enunțate , A. Bayet, în lucrarea sa “La morale scientifique” susține chiar desființarea răspunderii, în opinia sa infractorul fiind victima agenților sociali care i-au inoculat săvârșirea acțiunii infracționale respective, voința sa neavând practic nici o semnificație.Este o concepție criticabilă, atât teoretic, dar mai ales prin prisma unor posibile consecințe practice.

Din interiorul acestei școli se detașează poziția lui P.Fauconnet, care în lucrarea sa “La responsabilite” încearcă o teoretizare a resposabilității, dar se referă doar la răspundere, ca perspectivă a individului care comite o infracțiune, și nu ca acțiune socială, răspundere a oricărei atitudini sau comportament.

Astfel, nefăcând nici o diferențiere in terminus, pune doar problema unei răspunderi ca o iluzie, lipsită de un suport obiectiv, apărând ca un mijloc formal prin care societatea își liniștește membrii săi, prin sacrificarea infractorului care in concepția autorului este un “vinovat fara vină” transformîndu-l în “țap ispășitor“ al unor păcate sociale.

Cu toate acestea trebuie arătat că acest autor identifică totuși unele elemente ale răspunderii, precum ar fi judecățile de responsabilitate (care au la bază norme prestabilite, denumite de el “reguli ale resposabilității”), dar și sentimentul personal pe care îl are individul față de propria sa responsabilitate, care este tot un fapt social, căci el invocă adevărul și justiția, și nu o opinie proprie.

Ceea ce ar distinge responsabilitatea ca fapt social de alte fapte sociale este SANCȚIUNEA, responsabilitatea și sancțiunea fiind două fețe ale aceluiași mecanism social, care în realitate se referă tot la răspundere. Această “responsabilitate”, cât și sancțiunea au aceleași reguli , arată în continuare autorul, care de fapt se exprimă în sisteme normative.Fauconnet arată că societatea pe care o concepe în maniera specifică lui Durkheim, posedă “habiatusuri colective”, exprimate prin sisteme normative, cu scopul de a orienta comportamentul indivizilor sau cel colectiv și de a fixa granițele binelui sau răului , care , deci preexistă societății.

Funcția de bază, finalitatea primordială a “responsabilității “ ar fi deci să “ conserve și să întărească autoritatea sistemului de credințe care asigură solidaritatea membrilor săi”, în aceste condiții ” orice slăbire a acestor credințe fiind începutul unui proces de disoluție și moarte, iar sancțiunea vine ca o condiție vitală a existenței sociale ca să restituie credința zdruncinată”, prin aplicarea sancțiunii, deci, societatea dă colectivității sentimentul de justiție permanentă.

O altă etapă istorică a evoluției conceptuale a responsabilității a fost reprezentată de teoriile sociologice ale lui Max Weber, precursor al teoriei moderne a acțiunii, care conturează problematica responsabilității prin definirea unor concepte precum acțiune, cu ajutorul unor criterii ca semnificație și comportament.Deși nu ajunge la o teorie a responsabilității, Weber consideră responsabilitatea ca o dimensiune esențială a agentului acțiunii , acțiunea socială fiind un act responsabil.

Teoria modernă a responsabilității și-a găsit geneza în filosofia și sociologia din perioada interbelică, când problemele acțiunii umane au ocupat pozitii centrale în viziunile autorilor, chiar dacă de pe poziții teoretice și metodologice diferite.

Este perioada în care s-au pus bazele teoriei moderne a acțiunii umane (sociale) ca disciplină de sine stătătoare , mai ales prin lucrările lui Parsons și Kotarbinski, a apărut deontologia ca ramură nouă interdisciplinară , logica deontică sau normativă și calculul imperativelor, dar datorită separării lor ca domenii distincte teoriea acțiunii sociale nu a avut o abordare cuprinzătoare.

Filosofia neotomistă abordează o perspectivă originală și interesantă, în sensul că această orientare pune problema acțiunii sociale, deci și a responsabilității, dar , într-o interpretare finalist/teleologică , se arată că orice acțiune umană, ca și orice acțiune pamântească este dirijată de voință și instrucțiunile transmise transcendent de divinitate, omul apare ca un simplu instrument al divinității.Această perspectivă duce însăși ideea de responsabilitate își pierde sensul întrucât responsabilitatea este o dimensiune a agentului , nu a instrumentului care execută dispoziția.

Existențialismul ca orientare filosofică abordează problematica responsabilității într-un mod diferit de cele enumerate anterior , arătînd că între individ și societate există o ruptură și nu un determinism obiectiv, responsabilitatea nu este o parte a raportului dintre individ și societate , ci o parte a raportului dintre individ și propria sa conștiință, existînd astfel mai ales un mod de a privi lucrurile din punct de vedere al moralității(o responsabilitate morală).

J.P.Sartre , ca reprezentantul cel mai semnificativ al existentialismului francez arată cu titlul de principiu angajarea socială, care apare și consecința și condiție a responsabilității, responsabilitatea există intrinsec omului , de la naștere, pentru că ” omul este condamnat să fie liber .Condamnat pentru că el nu s-a creat pe sine insuși și, de altfel, deoarece el este responsabil de tot ceea ce face “.

1.3.Concluzii actuale

Evident că abordări sunt mult mai multe , dar o concluzie necesar a fi trasă este că nu există una care să surprindă exhaustiv cele două concepte, pentru că deși se au în vedere numeroase premise teoretice și metodologice , toate toriile sunt atinse de microbul unilateralității, astfel că, după cum arată profesorul M. Florea, “nu se poate vorbi despre o teorie generală a responsabilității din perspectiva sociologică a teoriei acțiunii umane eficiente”.

Tot profesorul M. Florea arată însă că viziunile autorilor actuali au tendința de a borda fenomenul interdisciplinar, existînd tendința unui efort comun în rezolvarea acestei “probleme de interes general: filosofic și sociologic, social și politic, moral și juridic”.Responsabilitatea este tratată în ansamblul acțiunii sociale.

La Congresul International de Filosofie de la Viena, din 1968, s-a statuat că triada de concepte care definește societatea actuală este și trebuie să fie :

” LIBERTATE, RESPONSABILITATE, DECIZIE “

( autorul acestei remarci, profesorul american A.Frankena enuntînd astfel rolul pe care îl joacă responsabilitatea îl are în societate, alături de celelalte dimensiuni perene ale sale: adevărul, frumusețea, egalitatea ).

Deși lucrările acestui Congres nu au reușit să epuizeze problematica subiectului propus , măcar a evidențiat recunoașterea interesului filosofic pentru problema responsabilității , și faptul că se impune imperios o nouă abordare care să treacă de cele unilaterale: morala, individ, și să privească acțiunea socială în ansamblul ei ca interdependență a tuturor domeniilor vieții sociale.

2.ÎNCERCARE DE DEFINIRE

2.1.Geneza fenomenelor de responsabilitate și răspundere

Aceste noțiuni trebuie în mod necesar delimitate, fapt afirmat de unanimitatea autorilor care au scris despre ele.Astfel de încercări de delimitare, de definire conceptuală sunt foarte actuale, întrucât între ele este greu de găsit o linie de contur precisă , de făcut o distincție stricată , însă un asemenea demers este absolut necesar, ”prima și cea mai indispensabilă condiție a oricărei probe și verificări”.

Pentru a realiza conexiunea necesară dintre cele două concepte trebuie plecat de la geneza lor, care se regăsește în societatea umana ca “produs al interactiunii umane”.

Pornind din acest punct de legătură cu realitatea este evident că omul, zoon politikon, își petrece viața într-un mediu determinat atât fizic, natural, cat și social, istoric.In acest mediu omul intra în legătură cu alți oameni, dar și cu societatea în ansamblu, care încearca să îi fixeze limitele acțiunii individuale, astfel încât să îi dea posibilitatea sa își prefigureze scopurile sale (Marx aprecia că superioritatea omului stă tocmai în abilitatea sa de a își prefigura scopurile, rezultatele finale ale actiunii sale) în funcție de aceste limite, care sunt exprimate în mod general prin reguli , norme, cu natură diferită : morale, sociale, juridice…

Aceste reguli normează în mod necesar relațiile sociale ,după cum arată Marx “caracterul lor acut imperativ sau mai permisiv e determinat de importanta relatiilor sociale a caror integritate este asigurată de societate …”

Se poate spune chiar că aparitia sistemelor normative este cauzată de o cerință obiectivă a existentei în societate, după cum arată și Pavel Apostol “nu poate fi concepută o societate fără existența unor norme care să reglementeze relațiile sociale în funcție de cerințele legilor obiective de dezvoltare socială și de interesele grupurilor sociale”.

Este evident că acțiunile umane nu se pot desfășura în cadru dezorganizat și în acelasi timp sa ducă la dezvoltare.Astfel că de-a lungul evoluției , au apărut în conștiința umană anumite legi obiective ale dezvoltării, care, sunt supuse unui proces de analiză din care se filtrează normele sociale, de conduită în societate, care se vor decanta ulterior și în alte categorii specie de norme.

2.2.Delimitare terminologică

Este necesară o astfel de delimitare întrucât se observă atât în ce privește , după cum am arătat anterior , în teoriile de diferite naturi, dar și în limbajul și conștiința oamenilor o confuzie in terminis.După cum arată mai mulți autori români ( M.Florea, N.Popa) se folosesc în limba romana, în mod curent, cu aceeași semnificatie sau semnificatii apropiate și destul de lipsite de precizie, termenii de răspundere și responsabilitate. Acest lucru este datorat insuficienței distincții dintre ele, care duce la dificultăți de înțelegere și folosire.

Se arată astfel că în mod obișnuit, ambele notiuni au sensul de obligație exterioară, impusă mai ales în virtutea unei norme , de a face sau a nu face, evident în sens larg, dar și de obligație de a repara un prejudiciu, în toate formele ei. Se are astfel în vedere mai ales un raport impus din exterior individului, ignorîndu-se latura subiectivă, interioară a acestora, reprezentată de reflectarea în conștiința individului a acestor fapte și acțiuni.

Accentul cade mai ales pe obligațiile cu caracter juridic, care au izvorul în lege în sens larg, putîndu-se spune deci că avem de-a face cu un sens juridic al termenilor de răspundere și responsabilitate. Fenomenul prezentat mai stiința umană anumite legi obiective ale dezvoltării, care, sunt supuse unui proces de analiză din care se filtrează normele sociale, de conduită în societate, care se vor decanta ulterior și în alte categorii specie de norme.

2.2.Delimitare terminologică

Este necesară o astfel de delimitare întrucât se observă atât în ce privește , după cum am arătat anterior , în teoriile de diferite naturi, dar și în limbajul și conștiința oamenilor o confuzie in terminis.După cum arată mai mulți autori români ( M.Florea, N.Popa) se folosesc în limba romana, în mod curent, cu aceeași semnificatie sau semnificatii apropiate și destul de lipsite de precizie, termenii de răspundere și responsabilitate. Acest lucru este datorat insuficienței distincții dintre ele, care duce la dificultăți de înțelegere și folosire.

Se arată astfel că în mod obișnuit, ambele notiuni au sensul de obligație exterioară, impusă mai ales în virtutea unei norme , de a face sau a nu face, evident în sens larg, dar și de obligație de a repara un prejudiciu, în toate formele ei. Se are astfel în vedere mai ales un raport impus din exterior individului, ignorîndu-se latura subiectivă, interioară a acestora, reprezentată de reflectarea în conștiința individului a acestor fapte și acțiuni.

Accentul cade mai ales pe obligațiile cu caracter juridic, care au izvorul în lege în sens larg, putîndu-se spune deci că avem de-a face cu un sens juridic al termenilor de răspundere și responsabilitate. Fenomenul prezentat mai sus este consecința faptului că dreptul este domeniul științific care s-a ocupat cel mai fervent de definirea acestor doi termeni.

Strict în domeniul dreptului , răspunderea desemnează o obligație juridică, cu izvorul în lege, iar responsabilitatea desemnează posibilitatea de a face pe cineva raspunzător de o faptă proprie sau dependența de el, în temeiul unei legi juridice si al unei normalități psihice.

Ieșind din domeniul dreptului pe terenul celorlalte științe sociale, se resimte, după cum arată prof. M.Florea o acută necesitate de existență a unui termen care să releve situația când individul este cel care , în mod conștient , își asumă sarcini și atitudini proprii față de ea, se raportează la ea și mai ales se simte solidar cu scopurile, finalitățile acesteia.

Acelasi autor evidentiază astfel existența concomitentă, interdependentă, ba mai mult, complementară a două fenomene sociale diferite, care au fundamente și criterii de delimitare diferite, dar și consecințe și funcții diferite, ambele coexistînd în cadrul general al raporturilor dintre indivizi și dintre indivizi și societate.

O distincție terminologică este cu atât mai necesară cu cât în chiar dicționarele de diferite naturi explicațiile sunt nu atât diferite, cât confuze și incomplete.

Dicționarul Larousse consemnează termenul de responsabilitate fără a desemna un termen corespunzător și pentru răspundere, care nu există în limba franceză, conferindu-i mai multe sensuri : obligația de a repara un prejudiciu cu toate condițiile și formele ei, obligația de a suporta pedeapsa prevazută de lege pentru o anume infractiune comisă, capacitatea de a lua o decizie fără a se referi la o autoritate superioară, etc. De asemenea este consemnat termenul de responsabilitate colectivă, care desemnează faptul de a considera pe toti membrii unui grup ca solidar responsabili pentru actul comis de către unul dintre membrii grupului.

Aceeași perspectivă unilaterală este abordată și de Dicționarul Enciclopedic român ca și de cel explicativ care nu numai că nu diferentiază cei doi termeni, ci chiar pune semnul identității între ei, acordîndu-le același sens de “obligație de a raspunde de efectuarea unor acțiuni, sarcini, etc. de a da socoteală de ceva”.

Este clar faptul ca responsabilitatea , însuși conținutul său este vazut doar din punctul de vedere al încălcării unei obligații , nu și al respectării normei , apare ca un fenomen totdeauna post festum,”un factor care acționează totdeauna pe terenul răului deja înfăptuit, și nu un fenomen care veghează curent și permanent la respectarea normelor și raporturilor sociale în condițiile functionalității lor normale”.

2.3.Delimitare de conținut

Avînd în vedere diferențierea terminologică pe care am facut-o în subcapitolul anterior vom continua cu o diferențiere de conținut, pentru a forma o imagine clară despre conținutul termenilor pe care ulterior o să îi folosesc.

Se arată de către majoritatea autorilor că cele două fenomene sunt în mod clar diferite, dar în același timp există între ele o puternică interdependență, care merge mai departe de atât, putîndu-se spune că sunt legate de o evoluție care își are punctul de plecare în cerință obiectivă de a trăi în societate, precum și în necesitatea de a norma viața umană sub aspect atât individual cât și colectiv.

Ambele sunt fenomene sociale, dar ceea ce le diferentiază fundamental este izvorul lor , pentru că în timp ce răspunderea presupune o obligație exterioară care este impusă unei persoane, indiferent de atitudinea sa exterioară sau interioară, responsabilitatea exprimă, după cum arată profesorul Popa în Prelegerile sale de sociologie, ”un act de angajare a individului în procesul interacțiunii sociale”.

Prof. M. Florea arată că trebuie atribuită termenului de responsabilitate semnificația de “asumare conștientă și deliberată , în fața colectivității și a propriei conștiințe a unei atitudini active…” față de societate și de scopurile ei pe care și le asumă.

O idee fundamentală este faptul că responsabilitatea se referă la o activitate din proprie inițiativă și în cunoștință de cauză, avînd la bază o opțiune între mijloace posibile.

O altă reprezentare a ideii de responsabilitate este situația în care individul aderă în mod conștient la activitatea întreprinsă de alții sau organizată prin norme sociale, atât în prima ipoteză cât și în cea de-a doua condiția primordială este libertatea de opțiune, opțiunea constînd în acțiunea propriu-zisă, prin care subiectul se încadrează în sistemul respectiv.

Prin contrast cu responsabilitatea socială, care vizează sfera realizării normei sociale de orice natură ar fi ea “nivelul și măsura ei sunt apreciate în funcție de gradul și conținutul procesului de transpunere conștientă în practică a prevederilor normelor sociale în acțiunile umane”

Responsabilitatea presupune asumarea răspunderii față de rezultatele acțiunilor proprii , este un raport între agent și colectivitate, spre deosebire de răspundere care este un raport care pleacă de la societate spre agent, de la autoritatea acesteia catre individ.

Răspunderea apare ca un raport impus de către societate, din exterior și pe care de cele mai multe ori agentul îl acceptă în lipsă de altă opțiune, în timp ce în cazul responsabilității cel care își asumă inițiativa este chiar agentul, în mod voit și conștient. Astfel responsabilitatea apare ca o dimensiune internă a individului.

Concluzia ar fi ca între cele două termene există diferențieri de conținut esențiale, pe care profesorul Popa le evidentiază , pornind de la o comparație între responsabilitate socială și juridică și respectiv răspundere socială și juridică.

Astfel se arată că distincția trebuie să pornească de la temeiurile celor două fenomene, în cazul răspunderii fiind supunerea de bună voie sau nu, în cazul responsabilității fiind cunoașterea și capacitatea de apreciere, atitudinea activă, opțiune , convingere și angajare.

In continuare se relevă faptul că structurile sociale și obiectivele la care se raportează sunt diferite, ca și natura lor, pentru că în timp ce răspunderea are mai ales o natură de ordin normativ, responsabilitatea are una de ordin valoric, naturi diferite percepute ca atare de subiect, adică impusă, respectiv acceptată.

O alta diferență pe care am mai relevat-o anterior este cea legată de sensul desfașurării raportului dintre societate și agent ( în cazul răspunderii impus de autoritate din exterior, iar în cel al responsabilității ca urmare a voinței umane, personalității , opțiunii individului, care , la rândul său nutrește dorințe față de societate).

Consecințele functionării lor sunt diferite, în sensul că fiecare are o altă funcție socială, pentru că în timp ce răspunderea urmărește păstrarea unui sistem social așa cum există și functionează, responsabilitatea vizează dezvoltarea , îmbunătățirea lui.

Pentru asigurarea functionării ei normale societatea instituie sancțiunea de diferite naturi : morală, politică; juridică, etc. Sancțiunea asigură efectivitatea normelor, raportîndu-se la fiecare ins în cazul răspunderii, dar mai ales la capacitatea interioară de alegere în cazul responsabilului.

Între aceste două fenomene unitare și simultane poate apărea conflictul, rezolvat prin exprimarea unei opțiuni de către agent, fie de a se supune sistemului prin alegerea normei și răspunderii , fie prin acțiune asupra sistemului în sensul unei dezvoltări bazate pe o alegere rațională și liberă.

Responsabilitatea și răspunderea se influențează reciproc una pe cealaltă , responsabilitatea fiind chiar într-un anume fel un suport al răspunderii, “ în sensul că un agent responsabil are într-o mai mare măsură capacitatea de a judeca și aprecia obligațiile care i se impun și de a le corela într-un sens mai echilibrat cu idealurile și aspirațiile sale”.

Responsabilitatea nu exclude răspunderea, ci se extinde dincolo de ea, dincolo de limitele pe care sistemele de norme le impun activității umane, pe tarâmul gândirii și alegerii libere, bazate pe creativitate, cu rezultate pozitive atât din punct de vedere individual cât și al societății. Răspunderea în același timp nu exclude responsabilitatea, dar nici nu o presupune în mod obligatoriu.

Regăsirea celor două concepte în toate formele de comportament uman face ca distincția dintre ele sa devină cu atât mai importantă cu cât amploarea raporturilor umane este crescândă.

3. RĂSPUNDEREA ȘI FORMELE EI

Scopul dreptului, considerat de către Jhering ca și creator al dreptului, este asigurarea coerenței într-o societate, lucru care nu poate fi făcut decât prin crearea , dar și siguranța normei.

Ideea fundamentală la baza dreptului este cea de justiție, ca reprezentare a egalității , armoniei, a proporției, a ordinii.Ordinea este călcată prin nedreptate , și este restabilită prin aplicarea sancțiunii normei. Dar sensul nu este unic pentru că , la rândul său, dreptul este o consecință a nedreptății, întrucât ” nainte de a se naște dreptul a trebuit să existe nedreptatea, care l-a provocat”.

Aceeasi idee trebuie să stea și la baza realizării dreptului, a punerii lui în aplicare , punere în aplicare care este inevitabil legată de relațiile sociale , care prin intermediul normei de drept devin raporturi juridice. După cum arată Mircea Djuvara , justiția apare în sensul ei specific ca o regulă determinată de conviețuire în relațiunile dintre stat si subiect.

Este evident că dreptul vine să consacre realitatea societară prin prisma ideii de justiție, avînd ca “teatru istoria, iar ca izvor etern spiritul uman”.

Am arătat anterior că dreptul a apărut din necesitatea imperioasă pe care a resimțit-o societatea umană de a delimita acțiunile individuale

într-un cadru normativ, treapta pregătitoare în realizarea dreptului fiind constrângerea individuală, dictată de scopul realizării și asigurării condițiilor de viață.

Dreptul , avînd de partea sa în mod necesar apanajul puterii, vine să apere echilibrul dintre interesul individual pe de o parte și cel general pe de altă parte, dar și între interesele individuale și interesul superior al echității așa cum este ea percepută ea la un moment dat.

Dar avînd în vedere că realizarea dreptului are loc în planul relațiilor sociale , iar în esență orice raport juridic este un vinculum juris sau după cum arată Giorgio del Vecchio, “ogni suggetto deve pensarsi come contraposto a un altro soggetto” , trebuie în mod necesar avută în vedere în cadrul creării, aplicării și ocrotirii dreptului și posibilitatea încălcării lui.

Această idee stă la baza apariției instituției răspunderii, care a devenit un principiu fundamental de drept, ca și fațetă predominantă a principiului fundamental al responsabilității, enunțat ca atare de către prof. Nicolae Popa.

Revenind la ideea centrală de justiție, în sensul de ordine , echilibru, armonie, atunci am putea spune că pentru funcționarea răspunderii ca instituție fundamentală a dreptului pozitiv este esentială existența în conștiința destinatarilor dreptului a credinței că legea este justă , este dreaptă, deci acel sentiment al responsabilității.

Pentru a se putea crea o normă eficientă trebuie să se aibă în vedere de către legiuitor condițiile de ansamblu în care se va aplica norma respectivă, dar și acea posibilitate a încălcării ei, care trebuie sancționată pentru a se restabili echilibrul încălcat prin conduita umană contrară.

Această conduită contrară se poate manifesta sub forme extrem de diferite, și poate avea la bază extrem de multe motivații, dar independent de aceste elemente, această conduită rămâne contrară ordinii de drept, deci trebuie sancționată ca atare de către societate, evident că în cadru organizat și de către organisme ale statului care , ca “organizație socială a forței, forma definitivă a aplicării puterii pentru scopurile omenești” , este titularul obligației de a restabili ordinea încălcată , așa cum subiectul activ al încălcării este titular al obligației de a răspunde.

Sensul în care operează răspunderea este invers față de cel al responsabilității, întrucât vine dinspre societate, care declanșează, stabilește forma concretă , aplică sancțiunea individului .Răspunderea apare ca o consecință a unei nedreptăți în sens generic din partea individului și pentru care acesta trebuie să răspundă în fața societății, dar ea nu poate exista decât exclusiv în baza legii , avînd un temei normativ cât și limitele în lege, lucru firesc dacă avem în vedere că instituția răspunderii vine să apere și să conserve sistemul de relații care există și este exprimat, definit în lege.

Mecanismul practic prin care funcționează răspunderea este aplicarea sancțiunii, care a evoluat și ea ca forme de-a lungul istoriei, sancțiunea care a plecat de la o funcțiune socială inițial represivă, pentru a ajunge astăzi la un rol preponderent educativ.

Trebuie însă făcută distincția clară între cele două noțiuni, întrucât răspunderea și sancțiunea , lăsînd la o parte faptul că sunt fațete ale aceluiași mecanism de reacție societară, sunt diferite, întrucât după cum arată Gh.Boboș: “răspunderea juridică este un raport de constrângere , iar sancțiunea este obiectul acestui raport”. Raportul de constrângere apare ca o consecință directă a încălcării normelor de conduită de către individ, iar sancțiunea apare ca o restitutio in integrum atât față de către cel lezat în mod direct, cât și fată de societatea însăși și ordinea ei firească.

Cât privește formele acestei răspunderi juridice, ele sunt diferite în funcție de raportul juridic material în cadrul căruia apare încălcarea normei , diferind de la ramură la ramură de drept. Putem vorbi despre o răspundere penală, civilă, administrativă, chiar despre o răspundere juridică cu caracter politic al cărei subiect pasiv ar putea fi organul legislativ al statului , fiecare cu sancțiuni și condiții de aplicare diferite.

Ceea ce le este comun este caracterul juridic, deci baza în lege, astfel că apar pe ansamblu ca forme agravate ale răspunderii sociale, întrucât încălcările sancționate de aceste forme de răspundere au un caracter mai grav pentru ceea ce înseamnă ordine de drept, astfel încât reacția societății se va manifesta prin organele sale specializate si prin aplicarea de măsuri cu caracter preponderent punitiv, care aplicare apare pentru acele organe însărcinate cu ea ca o obligație de serviciu.

Răspunderea juridică , cu multiplele ei forme este analizată pe larg în cadrul diferitelor ramuri de drept, toate reprezentînd tot atâtea perspective ne-exhaustive din care poate fi privită răspunderea juridică.

Condițiile răspunderii juridice sunt enunțate de catre prof. Nicolae Popa în a sa teorie generală a dreptului ca fiind conduita ilicită, prin care autorul înțelege un comportament ( acțiune sau inacțiune) care nesocotește o prevedere legală și care se poate înfățișa sub diferite forme cu grade la fel de diferite de pericol social, vinovăția, care reprezintă atitudinea psihică a celui care a comis fapta față de aceasta și consecințele ei, și legătura cauzală, care trebuie să existe între faptă și rezultatul acesteia (condiția obiectivă a răspunderii).Autorul enunță condițiile în care sunt întrunite elementele care duc la declanșarea răspunderii și care trebuie să fie stabilite cu exactitate în fiecare caz în parte.

O definiție a răspunderii este dată de M. Costin care arată ce reprezintă “un complex de drepturi și obligații conexe care în conformitate cu legea se nasc ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii statului , prin aplicarea sancțiunilor juridice”.

4. Sancțiunea juridică. Rolul ei în sistemul de drept

Ideea de la care trebuie plecat în analiza rolului și poziției sancțiunii juridice în cadrul unui sistem de drept a fost enunțată de Socrate în urmă cu mult timp atunci când a întrebat retoric: “oare crezi că este cu putință să dăinuiască și să nu se surpe statul în care legile făurite nu au nici o putere, ci sunt călcate și nimicite de fiecare particular?”

Sancțiunea juridică este un element fundamental al dreptului

pozitiv, este reacția societății, prin punerea forței organizate în stat în serviciul dreptului la conduita ilicită a particularului.Avînd în minte aceesi idee de justiție despre care vorbea M.Djuvara și care trebuie să fie un precept fundamental în crearea și aplicarea dreptului, trebuie arătat că pentru a avea un drept eficient trebuie să existe cu necesitate sancțiuni.

Rolul acestor sancțiuni este de a reechilibra balanța fină a armoniei din societate, armonie care este consacrată prin legile drepte ale acesteia,pentru că “atât legea, cât și interpretarea ei nu se explică decât ca un rezumat concentrat între formula abstractă a cazurilor concrete cari se prezintăin toate zilele, cazuri în care conștiința noastră arată ce este drept și ce nu este drept, și prin urmare legea trebuie să satisfacă această conștiință a noastră”.

La fundamentul unei legi drepte trebuie să fie morala, care vine să explice însuși conceptul de drept , un drept fără un corespondent în morală fiind unul forțat și condamnat la ineficiență și moarte.Mai mult, datorită faptului că norma de morală își gă seste izvorul direct în opinia publică , ea are o dinamică mai mare, iar norma de drept trebuie să încerce să țină pasul, întrucât fundamentul moral al reglementărilor juridice , legitimitatea morală a legă turilor dreptului cu morala se datorează eforturilor coordonării relațîilor sociale cu principiile eticii și echității.

Impunerea unei legi nedrepte este o eroare juridică,întrucât

nedreptatea nu poate să fie scopul nici al legii și nici al legiuitorului sau interpretatorului legii, întrucât astfel s-ar produce o sciziune inacceptabilă între drept și morală, care inevitabil ar duce la prăbușirea autorității normei respective. Puterea normei , autoritatea textului de lege nu se naște exclusiv din inserarea într-o scriere căreia i se dă titlul de lege, ci își are fundamentul rațional în aceea că răspunde unei necesități obiective a societății respective.

Este esențial ca scopul atât al legiuitorului în crearea legii, dar și al funcționarului ,fie el administrativ sau judecătoresc în aplicarea ei să fie aceea idee de dreptate, de corespondență cu morala, care să acorde valoare soluțiilor de drept.

S-a exprimat ideea că sistemul de drept ar conține două tipuri de norme care ,adunate după criteriul folosit ar duce la crearea unei diviziuni a dreptului în drept determinator și drept sancționator.Prima parte a acestei dihotomii conține acele norme care arată ce trebuie să facă o persoană, încercînd să o determine pe aceasta să adopte acea atitudine conformă cu dispoziția normei, iar cea de-a doua organizează sanctiuni pentru cazurile când persoanelenu respectă dispozitiile normelor din prima categorie. Normele care contin sanctiuni juridice, de orice natură ar fi ele sunt in mod evident incluse în cea de-a doua.

In realitate părerea mea este că această dihotomie are un caracter mai mult științific, și nu practic, întrucât în regulă generală fiecare normă este constituită din trei părți: ipoteza, care determină situația concretă căreia I se aplică norma, dispoziția, care arată conduita pe care trebuie să o adopte conform legii particularul în situația prezentată și sancțiunea, măsura care se va abate prin intervenția statului asupra particularului în cazul în care va încălca dispoziția normei.

Este adevărat că există norme cu caracter dispozitiv sau supletiv, mai ales în ramurile de drept privat, care permit particularilor să dreoge prin efectul propriei lor voințe de la ele, dar aceste norme sunt cele care introduc reguli cu caracter general prin care statul a înteles să acorde un cadru de desfășurare a activității individuale.Exemplele din dreptul civil sau comercial sunt evidente, dar și cele din unele ramuri de drept public precum dreptul administrativ și constituțional, care conțin norme ce nu dispun sancțiuni în cazul încălcării lor.

Statul consideră ca o putere a sa pe aceea de a interveni și reglementa activitatea particularilor, iar sanctiunea își are rolul ei bine definit în acest mare mecanism, întrucât chiar și în ramuri care au la bazâ libertăți fundamentale ca cea de a contracta statul nu poate permite să apare haosul, iar cauza să fie lipsa sanctiunilor.Chiar dacă în aceste materii nedreptățile comise sunt la nivel simbolic doar împotriva particularilor, idea de la care trebuie să se plece este cea expusă de Jhering în “ La lutte pour le droit”: “orice nedreptate s-ar comite împotriva unui particular , oricât de mică ar fi , este o nedreptate care se face față de societatea întreagă”, iar atunci când cineva luptă pentru realizarea propriilor drepturi luptă pentru paza ordinii legale, care este misiunea socială a statului, întrucât respectarea dreptului sub toate formele sale interesează întreaga societate, care ar fi condamnată la haos în lipsa respectului pentru drept.

Fundamentul sanctiunii trebuie privit atât la legiferare, cât și la aplicare de către autoritățile statului.Spun asta pentru că în istorie sancțiunea a avut o evoluție continuă, pornind de la întelegerea încă din antichitate a ideei că un particular nu poate să își facă justiție singur , ci această justiție trebuie să aibă loc într-un cadru bine definit, pe care realitatea istorică a demonstrat că nu îl poate oferi decât statul, ca creator șî aplicator al dreptului în virtutea unui drept propriu al său , izvorât din suveranitate.Am arătat anterior ca dreptul pozitiv nu este în totalitate un drept sancționator, astfel că trebuie observat și că sancțiunea are aplicare efectivă cel mai mult în dreptul penal și respectiv privat intern. Este de reținut ca dreptul pozitiv nu se confundă deci cu sancțiunea, cu toate că ambele sunt atribute ale statului.

Revenind la istorie, trebuie indicat faptul că formele primitive ale răzbunării aveau la bază ideea de răzbunare, sistemele oferite ulterior de către jurisconsultii romani nefăcînd altceva inițial decât să îi acorde un cadru pretorian de desfă șurare, apărînd instituțiile manus injectio și pignoris capio, care , într-un cadru sacramental ofereau particularului posibilitatea să pună singur în aplicare pedeapsa asupra celui condamnat.Aceste procedee au dispărut în perioada perfecționării procedurii romane sub forma procedurii formulare, dar ideea care stătea la baza lor se menține și anume că chiar dacă particularul era cel care în ultimă instanță aplica pedeapsa , cel care îl autoriza să o facă este statul, care se prefigurează încă de atunci ca deținător exclusiv al sanctiunii . Evolutia dreptului a făcut ca în fapt și astăzi să existe sancțiuni care se aplică de către particular , dar de asemenea în respectarea cadrului reglementat de lege. Este cazul acelei exceptio non adimpleti contractus, sau al pactului comisoriu de diferite grade, dar și al dreptului de retenție, care permit particularului parte la un contract sinalagmatic să îl sanctioneze pe cocontractantul său în cazul încălcării obligațiilor contractuale.Este deci o sancțiune perfect contemporană care este aplicată de individ, dar numai fiindcă este autorizată de legea statului.

Foarte interesant este cazul dreptului de legitimă apărare ,care nu există legiferat ca atare , ci doar ca o circumstanță care înlătura caracterul penal al unei fapte penale, ducînd în mod automat și la înlăturarea răspunderii cu aceeași natură, în cazul în care îndeplinește anumite cerințe obiective și analizate de la caz la caz.Această legitimă apărare poate fi privită și ca acordare unui drept particularului de a se apăra singur, fără intervenția statului în anumite cazuri justificate de situatii primejdioase pentru persoana sa sau pentru persoane apropiate și în același timp de a aplica o sancțiune celui care l-a atacat în mod direct , material , injust și de neînlăturat în alt mod.

Legitima apărare trebuie însă să fie proporțională cu atacul, în cazul depășirii de către cel atacat prin reactia sa a intensității atacului initial nu mai avem de-a face cu o legitimă apărare ci poate doar cu circumstanța atenuantă a provocării. Deci nu se poate spune totuși în acest caz după părerea mea că statul acordă particularului dreptul de a aplica o sancțiune pentru că același stat vine să verifice legitimitatea reacției la atac astfel încât această reacție să constituie o apărare , iar nu o pedepsire anticipată.

Ideea fundamentală care trebuie reținută este deci că chiar dacă particularul este uneori abilitat să inițieze acțiuni de aplicare a sancțiunilor juridice, uneori chiar să le oprească sau să le aplice, unicul titular al creării și aplicării sancțiunii juridice este statul, prin organele sale desmnate și abilitate în acest sens prin dreptul pozitiv existent la un anumit moment și într-o societate dată.

4*Tipuri de sancțiuni juridice

Am arătat în partea anterioară a lucrării că reglementarea relatiilor sociale prin norme juridice este o necesitate socială pentru crearea cadrului adecvat desfăsurării activitătii individualilor.

Structura logică a normei trebuie să deservească scopul ei , astfel că ea trebuie să fie înteleasă și percepută coerent de către destinatarii ei.Această structură logică contine trei elemente si anume ipoteza, care descrie împrejurările în care intră în acțiune dispoziția sau sancțiunea normei, dispozitia, în care sunt cuprinse drepturile si obligatiile subiectelor de drept participante la raporturile sociale, mai exact conduita pe care trebuie să o adopte individul implicat în situația descrisă de normă, și sanctiunea, care este punerea fortei organizate în stat în serviciul dreptului.

Strict la obiect sanctiunea poate desemna fie urmările nefavorabile care survin in cazul nerespectării dispozitiei sau ipotezei normei (sancțiune negativă) , fie măsuri de stimulare , de cointeresare a subiectului , în promovarea conduitei dorite (sanctiune pozitivă).

Dar trebuie spus de asemenea că sanctiunea juridică nu este singurul tip de sanctiune care apasă asupra celui condamnat pentru comiterea unei fapte ilicite, întrucât sociologii au remarcat reactii ale societății civile fie asociate cu sanctiunile juridice, fie înaintea sau in afara lor.

Acestea reprezintă reactii, sancțiuni neformale , prin comparație cu cele formale, juridice, care presupun intervenția oficială a forței de constrângere a statului, lipsa de formalism fiind datorată faptului că au un caracter spontan , nu obligatoriu, venind din partea grupului, comunitătii din care face parte cel vinovat sau presupus vinovat.

Trebuie arătat de asemenea că în contextul cresterii importanței mass media in societatea contemporană , aspect pe care îl dezvolt in partea a doua a acestei lucrări, cresc direct proportional reacțiile societătii civile, care aplică uneori exagerat sancțiuni morale, religioase, politice, mergind pană la blamul public , dezaprobarea, decăderea morală și socială a persoanelor respective din statutul vut până în momentul respectiv.Exagerarea este alimentată de setea de senzațional a presei si televiziunii, care ajung să exercite atât asupra celor acuzati de diferite activităti ilicite, cât și asupra celor care urmaresc prezentările respective o formă de violență simbolică extrem de profundă.

Modul de acțiune a acestor sanctiuni este diferit și uneori extrem de violent, datorat și faptului că modul în care sunt prezentate anumite persoane le face mai simpatice , sau mai antipatice in ochii publicului.Rezultatele însă sunt uneori mai devastatoare asupra persoanei implicate decât să spunem o pedeapsă cu caracter penal, deci juridic.

Pentru a face respectată o normă legiuitorul include în cuprinsul ei sanctiunea, dar a fost evidentiat faptul că, oricat de gravă ar fi sanctiunea, daca norma pe ansamblu nu are la bază un sistem armonizat de valori și criterii, care să corespundă viziunii societare de la momentul respectiv, ea nu va fi eficientă.

Sanctiunea este deci o reacție a societății fată de individ, este exprsia autoapărării sociale față de comportamentul deviant ,al membrilor săi,iar fixarea conținutului ei in chiar normă are rolul de a asigura legalitatea tragerii la răspundere , de către organele statului special abilitate in acest sens.

O altă clasificare , care are la bază criteriul naturii sancțiunilor, duce la impărtirea acestora in sanctiuni privitoare la patrimoniul persoanei (patrimoniale) , privitoare la drepturile sale (decăderile) ,privitoare la actele sale (nulitățile), privitoare la persoană (privarea de libertate).

În legătură cu această clasificare se poate spune așa cum remarca M.Djuvara că în istoria omenirii începutul a aparținut sancțiunilor care priveau libertatea sau corpul personei, chiar dacă în fapt fapta incriminată era una care ținea de dreptul comercial sau civil. Este cunoscut faptul că în dreptul roman datornicii plăteau cu libertatea lor, fiind vânduți în ultimă etapă a executării silite ca sclavi, deci reduși la stadiul de bunuri.

Ulterior , în Evul mediu , atât pedepsele, cât și tehnicile de aflare a adevărului au devenit forme de tortură , în accepțiunea actuală evident.Însă în ultimele două secole s-a remarcat o tendintă de atenuare a severității pedepselor, care devin din ce în ce mai mult mijloace de reeducare și nu de pedeapsă, societatea preferă să îi recupereze pe cei care s-u depărtat de la calea dreaptă și nu să îi izoleze definitiv.Cu atât mai mult în cazul tinerilor delincventi în cazul cărora se preferă aplicarea măsurilor de reeducare în locul sanctiunilor privative de libertate.

O altă clasificare relevantă este cea care are la bază criteriul ramurii din care face parte norma care conține sancțiunea respectivă, astfel sancțiunile pot fi penale , civile , disciplinare, administrative, financiare.

In anumite ramuri de drept, precum dreptul constituțional sancțiunea nu joacă un rol important, lucru în mare parte datorat faptului că normele care apartin acestei ramuri de drept nu conțin ca regulă generală această parte a structurii logice.

Aplicare efectivă își găseste sanctiunea mai ales în dreptul penal, dar și în cel civil in sens larg.Formele pe care le ia sanctiunea sunt diferite, dar dacă la început în istorie ele erau foarte putin diferentiate, fiind strâns legate, acum atât modalitățile de aplicare, condițiile și regimul de aplicare sunt foarte bine definite.

Modalitătile de exercitare a sanctiunilor juridice sunt foarte diferite.Titularii actiunilor sunt diferiti, pentru că în timp ce în cazul sancțiunilor de drept penal cel care are dreptul , dar și obligația, atât să inițieze , cât și să deruleze actiunea penală este statul prin reprezentantul său , procurorul, e adevărat cu unele excepții în care titularul este persoana vătămată, pe când în cazul acțiunii civile , aceasta, datorită faptului că vine să protejeze interese de ordin privat, aceasta poate fi pornită doar de persoana privată care îndeplineste condițiile legii civile.

Și în cazul acestei acțiuni există exceptii , întrucât conform art.45 din codul de procedură penală prevede dreptul procurorului de a intenta anumite acțiuni civile atunci când ele sunt menite să apere interesele anumitor persoane, precum minorii, dispărutii sau incapabilii.

De asemenea trebuie spus că spre deosebire de dreptul civil în care sanctiunile iau forma executării asupra bunurilor, întrucât executarea asupra persoanei a fost abrogată în dreptul român ,o dată cu abrogarea închisorii datornicilor, în dreptul penal exista două tipuri de sancțiuni și anume amenda penală și pedeapsa privativă de libertate , accentul punîndu-se pe cea de-a doua categorie dacă avem în vedere ultimele modificări ale Codului penal.

Sancțiunile penale se aplică după principii bine exprimate in adagiile latine nulla crimen sine lege, respectiv nulla poena sine lege, dar ceea ce este foarte important este caracterul lor profund personal, datorat individualizării pedepsei, principiu enuntat de Raymond Salleylles, și conform căruia judecătorul trebuie să aplice o pedeapsa penală avînd în vedere toate circumstanțele cauzei, de la cele care privesc fapta la cele care privesc persoana făptuitorului, inclusiv gradul său de vinovătie, astfel incât sanctiunea care se va aplica să fie atât proporțională cu fapta comisă , cât și adecvată scopului acesteia, care este atât punitiv, cât si educativ.

Trebuie arătat în plus că în procesul penal se încearcă acordarea de tot mai multe garantii pentru cel judecat, astfel incât să I se acorde acestuia exercitarea dreptului la un proces echitabil, așa cum este perceput astfel, dar și de a se crea conditiile eliminării erorilor judiciare

Nu se mai are în vedere astăzi acea lege a talionului despre care Immanuel Kant spunea că este un ideal de dreptate, ci o lege mult mai umană, care să acorde și societătii protectia socială de care are nevoie , dar să dea și celui condamnat posibilitatea de a ispăși fapta și de a se reintegra în societate.

4** Limitele sancțiunii juridice

Nu vreau să fac vorbire aici despre limite de aplicare în timp sau spatiu, ci mai degrabă aplicare în suflet și conștiință. Arătam mai sus că o normă care nu corespunde sistemului de valori al unei societăti , oricât de dură ar fi , nu va fi eficientă. Este o afirmație adevărată, dar la fel de adevărat este că sufletul uman este foarte complex și infinite posibilități de atitudini sunt posibile.

Sanctiunea nu poate atinge libertatea de gândire si de conștiință , și nu neapărat pentru că ar fi drepturi consacrate in tratatele de drepturile omului, ci pentru că spatiul spiritual , interiorul profund al unei persoane este elementul său individual , și chiar dacă este în mod clar influentat de elementul social, de legătură cu mediul rămâne intangibil față de presiuni exterioare ca cea a sancțiunii juridice.

Exemplele istorice sunt foarte multe, cel al lui Copernic care și ars pe rug a crezut în adevărul știintei sale, cel al creștinilor atât de prigoniti de popoare,și care poate tocmai din această prigonire au tras forța de a rezista de-a lungul secolelor, cel al lui Manet care a fost primit de contemporani cu indignare, a cărui Olympia a fost caracterizată ca obscenă, dar care astăzi sunt exemple ale celei mai fundamentale libertăți umane: libertatea de constiintă.

CAP.ΙΙ

VIOLENȚA –PREZENȚĂ PERMANENTĂ ÎN SOCIETATE

1. ETIOLOGIA VIOLENȚEI CA FENOMEN SOCIAL

1.1.Aspecte introductive

Etiologia violenței a reprezentat de-a lungul timpului un subiect care a suscitat multe controverse și dispute teoretice.Înțelegerea cauzelor fenomenului criminal a presupus mai întâi modalități specifice de cunoaștere în cadrul cercetării criminologice prin care se vizeaza aflarea cauzelor, condițiilor sau factorilor care determină sau favorizează acest fenomen.Comportamentul criminal a fost privit ca un răspuns al personalității față de o situație determinată, astfel că s-au căutat cauzele fie ”în personalitatea delincventului , fie în situația precriminală, fie în conjugarea celor două elemente”.

Studierea cauzelor, condițiilor și factorilor care favorizează sau determină fenomenul criminal a constituit obiectul unei ramuri a criminologiei , și anume criminologia etiologică.

Cât privește explicațiile cu privire la fenomenul criminal care au fost formulate de-a lungul istoriei , Auguste Comte arată că ele au marcat erele din evoluția umanității: era teologică , căreia îi corespundea o viziune diabolică asupra crimei, specifică Evului Mediu, era metafizică, căreia îi aparține concepția clasică, utilitaristă , cu punctul de pornire în ideile lui Cesare Beccaria ,și , în fine era pozitivistă, care debutează cu teoriile formulate de scoala pozitivistă italiană și se continuă cu teoriile etiologice moderne.

1.2.FUNDAMENTĂRI CRIMINOLOGICE

1.2.1.CESARE BECCARIA, MARCHIZUL DE BECCARIA

Acest “ilustru necunoscut” la data reespectivă a revoluționat întreaga concepție despre fenomenul criminal, dar activitatea sa s-a concentrat mai ales în domeniul prevenirii și combaterii acestui fenomen, decât în studierea cauzelor sale.

În principala sa lucrare, ”DESPRE DELICTE ȘI PEDEPSE” , el enunță pentru prima oară principiile umaniste care vor defini ulterior toate sistemele penale europene de mai târziu, ba chiar vor fi preluate în articolele 7,8 din DECLARAȚIA DREPTURILOR OMULUI ȘI CETĂȚEANULUI din 1789.

Datorită faptului că opera lui se axează mai ales pe perspectiva justificării aplicării într-un anume mod și pe baza unor anume principii a legii în scopul prevenirii și combaterii fenomenului criminal, și nu pe etiologia acestuia, voi analiza ideile acestuia în ultima parte a lucrării, care se referă exact la legitimarea aplicării sancțiunilor juridice.

1.2.2. ȘCOLILE CLASICE

Acestea pleacă de la ideile lui BECCARIA perioada lor istorică fiind a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ele oferind primele explicații ale fenomenului criminal, care pleacă de la descoperirea și evidențierea ca factori determinanți ai acestui fenomen pe cei sociali, fizici sau economici.

O primă astfel de școală a fost cea cartografică sau geografică, ai cărei reprezentanți, Lambert Adolphe Jacques QUETELET și Andre-Michel Guerry au plecat în formularea teoriilor lor de la primele statistici criminale care au fost efectuate în Franța anilor 1826-1830.Primul autor, privind fenomenele sociale prin prisma metodelor fizicii, creează o “fizică socială”, arătînd că individul criminal este cel care se află la extrema societății, al cărei centru este majoritatea populației, subliniind și importanța pe care o are educația morală.

Anticipînd teoriile sociologice ale lui DURKHEIM de mult mai târziu, tot QUETELET arată că “nu sărăcia generează criminalitate, ci mai degrabă discrepanța dintre posibilitățile materiale și nevoile, aspirațiile oamenilor”.Atât QUETELET, cât și colegul său de generație nu atribuie cauzelor criminalității nici sărăcia, nici instrucția școlară.

Scoala lyoneză ( Școala mediului social ), urmînd în mod firesc cronologic celei cartografice, reprezentată de profesorul de medicină legală de la Facultatea din Lyon ANDRE LACASSAGNE, a pus accentul pe factorii sociali în stabilirea etiologiei criminale, mediul social arată acest autor fiind “le bouillon de culture” – supa de cultură a criminalității, microbul fiind crimnalul, care nu se manifestă decât în momentul în care este lăsat să fermenteze în supa sa, ca concluzie fiecare societate avînd criminalii pe care și-i merită. În ciuda acestor idei acest autor a rămas un admirator secret al determinismului biologic al lui LOMBROSO.

Scoala socialistă, care pleacă de la ideile fundamentate de MARX și ENGELS, găsește factorul determinant al criminalității în condițiile economice, în sensul că inegalitatea economică generează criminalitatea, iar cum această inegalitate este considerată ca proprie capitalismului, înseamnă că însuși capitalismul este generatorul acestui fenomen.

Interesante sunt însă cele două tipuri de explicații pe care le-au găsit reprezentanții acestei școli, și anume, cele care aparțin reprezentanților din țările socialiste sau comuniste și care arătau că criminalitatea este expresie a moștenirii capitaliste, sau un “accident individual”, și pe de altă parte cele ale autorilor din unele țări capitaliste, care arătau că este o expresie a luptei de clasă, criminalul fiind victima capitalismului care are la bază exploatarea omului de către om.

Relevant pentru această dezbatere este punctul de vedere al lui Gabriel Tarde, care constată, plecînd de la ideea că raporturile interumane sunt bazate pe imitație, arată că “fiecare individ se comportă potrivit cutumelor acceptate de către mediul său” și prin urmare și comportamentul criminal este unul imitat.

Școala sociologică a lui EMILE DURKHEIM enunță însă pentru prima dată ideea că crima este un fenomen de normalitate socială, arătînd că nu a existat și nu va exista o societate umană fără acest lucru, ea provine din însăși structura culturală a societății respective, caracterul sau pregnant fiind cel de permanentă, dar în același timp de apartenență la o cultură determinată în timp și spațiu.Acest autor este și creatorul conceptului de anomie, care a fost reluat și ulterior, termen pe care îl înțelege ca “o slăbire a legilor”, stare care apare în urma tendinței crescînde pe care o are individul de a își satisface anumite idealuri de confort material și prestigiu.

1.2.3. POZITIVISMUL ITALIAN

Acest curent criminologic este fără îndoială o piatră de temelie a teoriilor criminologiei etiologice atât pentru că oferă o bază științifică ideilor sale, cât și pentru că reprezintă punctul de plecare pentru teoriile etiologice moderne.

Prin “studierea completă a delictului nu ca abstracție juridică, ci ca acțiune umană, ca fapt natural și social”, ca și prin aplicarea metodelor inductive, dar și prin folosirea noilor la data respectivă teorii evoluționiste ale lui Charles Darwin, pozitivismul, prin marii săi reprezentanți: LOMBROSO, GAROFALO și FERRI, au negat perspectivele de atunci asupra fenomenului criminal, negînd liberul arbitru prin înlocuirea lui cu determinismul bio-psiho-social, răspunderea morală prin înlocuirea ei cu una socială, și au justificat activitatea juridico-penală prin rațiuni de apărare socială, care presupune măsuri de protecție dar și măsuri de prevenire.

LOMBROSO este cel care enunță teoria anormalității biologice opera sa fiind sistematizată de DI TULIO ca parcurgînd trei faze în ceea ce privește justificarea fenomenului criminal; prima fază a fost cea în care plecînd de la existența unor stigmate ca foseta occipitale, Lombroso a arătat natura atavică a criminalului – așa numita teorie a criminalului înnăscut, o a doua fază a evoluat înspre revelarea raportului dintre degenerescență și criminalitate, raport bazat pe numeroase anomalii de ordin morfologic și funcțional de natură degenerativă care au fost sesizate pe parcursul cercetărilor criminologului, iar cea de-a treia fază și cea de maturitate a semnificat privirea asupra criminalității ca formă de epilepsie, în care convulsiile sunt înlocuite de impulsuri violente și irezistibile spre crimă.

Criminalitatea ar reprezenta o anormalitate biologică bazată pe atavism organic și psihic și pe o patologie epileptică. Exprima Lombroso chiar o afirmație pe care o face, în Hamlet, Shakespeare cu mult timp în urmă: există unii oameni care poartă de la naștere câteva stigmate triste de care nu sunt responsabili, pentru că nu au avut alegerea propriei origini”.

Teoria anormalității morale a lui GAROFALO pleacă însă de la cu totul alte premise și caută cauzalitatea crimei în lipsa moralității individului, prin asta înțelegînd de fapt lipsa sentimentelor altruiste: mila și probitatea.Ceea ce diferențiază, scoate din normal pe criminal față de omul obișnuit este indiferența morală, el este un “monstru moral, avînd caracteristici comune cu sălbaticii, iar alte caracteristici îl decad chiar dedesubtul umanității”.

Apogeul pozitivismului italian este reprezentat însă de opera lui ENRICO FERRI: Sociologie criminală, care dezvoltă o superbă teorie multifactorială: teoria anormalității bio-psiho-sociale, evidențiind ca factori criminogeni anormalitățile biologice, sociale, dar luînd în calcul și factorul psihic.

Concluzia la care ajunge Ferri în lucrarea sa este că “delictul este o rezultantă ce include atât anormalitatea specială, permanentă sau tranzitorie, congenitală sau dobândită, a constituției organice sau psihice, cât și circumstanțe exterioare, fizice și sociale, care concură într-un anumit timp și loc date, la determinarea acțiunii unui anumit om”.

Ferri ajunge, pornind de la această determinare cauzală, la o clasificare în cinci categorii de criminali, a căror delincvență este în mod predominant cauzată de un anumit tip de factor: criminalul nebun (toate cazurile de bolnavi mintali), criminalul născut, criminalul obișnuit sau din obișnuință dobândită (caracterizat de acea slăbiciune morală despre care vorbea Garofalo), criminalii de ocazie (împinși de anumite condiții care țin de mediul socio-economic căruia îi aparțin) și criminalii din pasiune.

Factorii criminogeni care concură la apariția fenomenului criminal sunt și ei grupați de Ferri în mai multe categorii, și anume cei antropologici (constituția organică și anomaliile ei, constituția psihică, caracteristicile personale ale criminalului biologice și bio-sociale), cei telurici sau cosmo-telurici(toate cauzele care țin de mediul fizic: clima, temperatura, conditii atmosferice, etc.) și cei sociali(care rezultă din mediul social în care a trăit criminalul: opinia publică, religie, dezvoltare industrială, organizare economică și politică, sistemul de justiție, etc.).

1.2.4. TEORIILE ETIOLOGICE MODERNE

Continuînd tradiția teoriilor anterioare ale pozitivismului italian, aceste teorii au abordat de această dată numai dintr-o perspectivă multifactorială problema cauzalității fenomenului criminal, în același timp reluînd ideea existenței uor factori preponderenți: biologici, morali, sau sociali, dar mai ales plecînd de la premisa că și comportamentul criminal, ca toate celelalte comportamente umane este unul psihologic, factorul comun fiind tocmai acesta.

Astfel, teoriile psiho-biologice au atribuit comportamentul criminal unor cauze de natură biologică din cele mai diverse categorii, de la constituția corporală la structura bio-psihica: personalitate, disfunctionalități hormonale, ereditate, vârsta și procesele de imbătrânire pe care le atrage, până la teoria aberației cromozomice, care, deși încă insuficient fundamentată științific ar putea oferi în viitor date foarte interesante pornind de la structura cariotipului uman.

Teoriile de tip psiho-social au acordat, evident, caracter predominant factorilor care țin de mediul social în care trăiește individul, fie la momentul săvârșirii infracțiunii, fie înainte, dupa cum arată

E. SUTHERLAND în “Principles of Criminology”.Sutherland neagă o eventuală participație la apariția fenomenului criminal de către ereditate, atribuind cauze precum educația, în viziunea sa comportamentul criminal fiind învatat, mai ales într-un grup restrâns de persoane, acest proces de învățare presupunînd și o orientare a mobilurilor, cât și o interpretare a normelor care poate fi favorabilă sau nu, ducînd la manifestare antisocială.Foarte interesante sunt și teoria conflictului cultural a lui THORSTEN SELLIN: CULTURE CONFLICT AND CRIME”, conflict care apare între valori morale și norme de conduită opuse sau în dezacord; precum și teoria anomiei a lui ROBERT K. MERTON, care pleacă de la DURKHEIM pentru a găsi și el ca și cauză a criminalității starea de anomie durkheimiana, care se instalează atunci când există un prea mare și evident decalaj între aspirațiile, scopurile propuse de indivizi și mijloacele legitime pentru a le atinge.

În cadrul ultimei categorii de teorii etiologice moderne sunt cele psiho-morale, care pleacă de la studierea mentalității criminale, a mecanismelor de formare și a trăsăturilor care o diferențiază de cea a omului obișnuit, ele poartă majoritar amprenta freudiană sau o combat.

FREUD, de departe cel mai intrigant “personaj “ din istoria criminologiei găsește de-a lungul activității sale mai multe explicații ale fenomenului criminal care, fiecare din ele ar necesita mult prea mult spațiu în această lucrare, așa că mă voi opri la simpla lor enunțare. Freud amintește că factori care duc la apariția nevrozelor predispozițiile ereditare, influența unor evenimente din copilărie, așa numita “renunțare reală”, adică toate nenorocirile vieții care îl fac pe individ să renunțe la dragoste, condițiile sociale defavorabile: la Freud “nucleul nevrozelor” ar fi faimosul “complex al lui Oedip”.

Referirile directe la acest fenomen apar mai rar la Freud, una dintre ele aparînd în lucrarea “Totem și tabu”, unde, plecînd de la analizarea unor tabuuri cu relevanță criminologică (ucidere sau incest) autorul arată că transgresarea acestora reprezintă satisfacerea unor dorințe refulate, și face chiar o frumoasă fundamentare a sistemului juridic din acest punct de vedere.

O explicație mai directă pe care Freud o dă cu privire la crimă este și cea în care o vede ca pe expresia sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor, anterior crimei, sentiment care ”a constituit mobilul crimei”.

1.2.5. TEORIILE ACTUALE

Imaginea de ansamblu asupra acestui fenomen, chiar dacă nu exhaustivă, apare în aceste teorii ale secolului XX, care oferă explicații de tip non-cauzal, urmărind mai ales mecanismele, procesele care duc la apariția acestui fenomen, care precedă așa numita trecere la act. Autorii implicați creează modele particulare de trecere la act, dar interesant este modelul general, “modelul arborelui” al lui ALBERT COHEN, care în lucrarea sa “Deviance and Control” a intenționat realizarea unei teorii aplicabile comportamentului deviant, ”un sistem de propuneri aplicabile numeroaselor varietăți de devianță”.

Cohen pune accentul pe factorii criminogeni de natură socială, avînd de altfel foarte multe elemente în comun cu teoriile lui Sellin, Merton sau Sutherland.Actul deviant apare la Cohen ca o succesiune de etape în interiorul căreia autorul poate face mai multe alegeri, nu toate ducînd la producerea crimei; el acordă astfel o relativă autonomie actorului, care prin actul său de voință, e drept că afectat de variabilele situației face sau nu să se producă crima.

1.2.6. CONCLUZII

În ultima perioadă a criminologiei a fost evidentă controversa cauzată de faptul că teoriile clasice – în sens larg nu reușeau să determine clar etiologia fenomenului deviant, neprezentînd o variantă coerentă și clară asupra factorilor cauzali și asupra ponderii lor în conduita criminală.Reacția naturală a fost apariția unor teorii non – cauzale, teoriile dinamice pure, care s-au constituit în așa numita criminologie a actului după cum arăta autoarea franceză Lygia Negrier-Dormont.

Tendința clară este de a reda forța liberului arbitru ca prerogativă umană indiscutabilă și de a justifica astfel represiunea penală, pentru că aceste teorii pleacă de la liberul arbitru pe care îl văd ca sursă a actului criminal, și se întorc la el pentru a îl vedea ca bază a represiunii penale.

După cum arată prof. VALERIAN CIOCLEI aceste teorii, fie că sunt cauzale sau non-cauzale nu se exclud reciproc, ci se completeaza, în sensul că surprind două faze distincte ale fenomenului criminal: cauzele care îl determină pe actor să adopte conduita criminală, și respectiv ceea ce se întamplă în chiar momentul trecerii la act în sine.

2.FUNDAMENTĂRI SOCIOLOGICE

2.1.VIOLENȚA- PREZENȚĂ CONSTANTĂ ÎN SOCIETATE

Una dintre întrebările la care au dorit să răspundă sociologii de-a lungul secolelor a fost aceea dacă violența este “o permanență umană”, dacă este sau nu un element care definește societatea și traiul în comun al oamenilor.

Unii antropologi sociali precum JEAN MARIE DOMENACH afirma cu convingere că ea este indisociabilă de condiția umană, întrucât socializarea individului presupune în mod evident legături cu ceilalți în scopul realizării propriei identități, autorul arată chiar că “violența este inclusă, încă de la origini, în formarea conștiinței, în afirmarea autonomiei”.

În acord cu Domenach, și HEGEL integrează violența în geneza conștiinței, considerînd-o un prealabil pentru umanizarea relațiilor interpersonale.Autorul arată că violența, deși prin ea însăși polul opus al rațiunii, îi este intrinsecă, fiind asociată și tuturor instituțiilor societății.

Aceste afirmații ale antropologilor filosofi nu trebuie în mod clar absolutizate, dar este un lucru incontestabil faptul că violența a fost un fenomen prezent în toate tipurile de societate ale istoriei, nedepinzînd de etapa de dezvoltare economică, după cum arăta KONRAD LORENZ într-un studiu asupra societății contemporane, care evidenția faptul că dezvoltarea economică nu duce la reducerea violenței, ci la diversificarea ei.

Rolul istoric al violenței este de asemenea de necontestat, avînd în vedere faptul că de-a lungul istoriei chiar instituțiile statului și noile forme de organizare socială au fost impuse prin manifestări de o asemenea natură, fie că era vorba de o violență legitimă sau nu, evidentă sau ascunsă.

Ideea care transpare însă din toate studiile făcute până azi este aceea că este într-adevăr nevoie de o abordare interdisciplinară, în care să se reunească perspective sociologice, antropologice, psihologice, medicale , filosofice și, de ce nu, juridice.

2.2.TEORII SOCIOLOGICE ASUPRA ETIOLOGIEI VIOLENȚEI

2.2.1.Violența și sacrul

Este o perspectivă care apare ca foarte interesantă mai ales dacă se are în vedere societatea primitivă, în cadrul căreia ritualurile religioase au jucat un rol foarte important, chiar determinant.Despre această formă de violență vorbește R.GIRARD când amintește de “violența fondatoare”.

Principala formă de manifestare a acestei “violențe fondatoare “ este sacrificiul ritual, care are o dualitate legitim –nelegitim ascunsă care îl caracterizează.El a apărut fie ca o datorie sfântă care trebuie respectată pentru a nu se comite un păcat, fie ca o crimă pe care nu o poți comite decât avînd în vedere represaliile pe care le vei suferi în consecință.

Sacrificiul apărea însă mai ales ca o formă de legatură cu divinitățile timpurilor trecute și sacrificatori, care, în viziunea acestora din urmă nu implica violența. Credincioșii o ignorau, pentru că victima sacrificiului este oferită în numele tuturor membrilor societății și mai ales pentru toți membrii societatii.R.Girard arată că “sacrificiul protejează întreaga comunitate de propria sa violență, deturnînd-o spre victime care îi sunt exterioare.Sacrificiul polarizează asupra victimei germenii disensiunii, răspândiți pretutindeni, și îi împărștie, propunîndu-le o satisfacție parțială”.

Avînd în vedere semnificația cu caracter religios pe care o are sacrificiul, trebuie arătat că aria lucrurilor pentru care se făcea era foarte vastă, cuprinzînd în general toate doleanțele de interes general ale comunității.Însă semnificația cea mai profundă a sacrificiului ține de aceea că el este elementul social care stăpânește și canalizează violențele spontane și restaurează armonia, întărind unitatea socială, pentru că în concepția anticilor violența fără această supapă de ieșire ar fi dus la distrugere și haos.

O altă formă de violență refulată este răzbunarea, acel “ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, pentru că atât actul pe care răzbunarea îl pedepsește cât și actul răzbunării însăși au aceeași formă de manifestare.Realitatea paradoxală este că întotdeauna represaliile atrag în mod inevitabil alte represalii, ceea ce duce la declanșarea unui “chain reaction”, reacție în lanț care poate duce la distrugerea unei comunități.

Încercarea de a domoli efectele dezastruoase pe care le are răzbunarea asupra societății a dus la apariția jurisdicțiilor statale, care au canalizat-o într-un unic act de represalii care se afla în mod simbolic în mâna tuturor membrilor societății o singură dată.Efectul este diferit pentru că cercul vicios al violenței este întrerupt, chiar dacă în fapt baza principială a celor două forme de răzbunare: ”privată” și “publică” este aceeași: după faptă și răsplată.

Sistemul public, judiciar apare astfel ca mult mai rațional, pentru că, neabătîndu-se de fapt de la principiul răzbunării, o raționalizează, limitînd-o și transformînd-o într-un mijloc de prevenire a ei. De asemenea, prin faptul că autoritatea justițiară deține un monopol absolut și încrederea, cel puțin în principiu a membrilor societății, întrucât nu reprezintă un grup, ci întreaga comunitate, ea are o eficiență infinit mai mare.

2.2.2.Teoriile clasice

Explicațiile oferite inițial de către sociologi pot fi grupate, după cum arată prof. EREMIA în trei teorii principale: teoria violenței înnăscute; teoria violenței –frustrare; teoria violenței –învățare.

Teoria violentei-înnăscute care îi aparține lui BERTOLD BRECHT este și cea mai combătută de către cercetările actuale, fie ele biologice, sociologice, sau psihologice, întrucât afirmă că individul se naște cu tendințe de agresivitate, predispoziții spre violență pe care societatea, prin procesul de socializare i le inhibă.

Teoria violenței-frustrare are la bază ideea că violența este cauzată de frustrarea cauzată unui individ de faptul că nu poate avea plăcerea satisfacerii unor trebuințe pe care el le consideră importante. Autorii ei arată că în cazul în care un individ nu are posibilitatea satisfacerii unor nevoi pe care el le consideră fundamentale, fie că ele sunt pur și simplu umane sau modelate socio-cultural, cu ajutorul mijloacelor și finanțelor care îi sunt la dispoziție în nișa sa ecologică, acesta va suferi o stare de frustrare, responsabilă pentru apariția impulsului violent.

În cazul în care individul este parte a unei comunitati care are la îndemână toate resursele din nișa ecologică el va fi linistit și fără impulsuri agresive pentru a-și sastisface nevoile.Dacă în schimb grupul nu dispune de suficiente mijloace de satisfacere atunci individul va apela la violență pe care o va privi ca metodă de insușire a unei părți din nișa biologică a grupului, care să îi garanteze satisfacția personală.

Însă aceiași autori ai teoriei evidențiază și faptul că pe masură ce o comunitate se dezvoltă, unul din efecte este diversificarea și multiplicarea nevoilor, care tind să nu mai poată fi satisfăcute cu mijloacele care se regăsesc în nișa ecologică inițială; mai mult, pe masură ce grupul își extinde și își perfecționează metodele de exercitare a agresiunii, el va ataca și va încerca să domine și resurele care se găsesc în alte nișe ecologice .

Cât privește cauzele frustrării, acestea sunt identificate ca fiind factori naturali sau sociali.Din prima categorie face parte raritatea ca disproporție dintre nevoile indivizilor și resursele care ar trebui să le satisfacă, lucru care în mare măsură nu mai poate fi astăzi considerat ca un factor natural, întrucât, după cum arată JEAN ZIEGLER raritatea reprezintă în societățile moderne “un fapt social, și nu un fapt natural.Este o raritate dorită, organizată”.

Factorii sociali apar ca determinanți în teorii precum cea a lui T.R.GURR – teoria privării relative sau cea a lui SAMUEL HUNTINGTON – teoria frustrării prin modernizare.Primul autor definește conceptul de privare relativă ca fiind decalajul pe care îl percepe individul între așteptările pe care le consideră legitime: fie ele lucruri materiale, condiții de viață, etc și posibilitățile pe care le are la dispoziție pentru a le obține, sau mai bine zis pe care societatea i le permite pentru a-și atinge scopul.Acest decalaj este în opinia autorului mai-sus citat sămânța impulsului spre violență.

Huntington însă face o diferențiere între tipurile de societăți pe scara evolutiei lor: traditională, de tranziție și modernă, arătînd că o dată cu dezvoltarea unei societăți într-un anume ritm nevoile, aspirațiile și dorințele membrilor ei cresc și se diversifică mult mai rapid, astfel încât decalajul între resurse și nevoi va fi disproporționat mai ales în faza de tranziție către o societate dezvoltată.În acest caz nu sărăcia cauzată de incapacitatea unei societăți de a satisface nevoile membrilor ei este cauza, ci modernizarea în sine, care în fazele de început face ca respectiva societate să nu dispună de forme legale de manifestare a nemulțumirii, frustrării indivizilor.

Este totuși adevărat, arată prof. EREMIA, că nu se poate generaliza această teorie la toate formele de dezvoltare societare.

Teoria enunțată mai sus nu explică însă decât apariția violenței directe, personale, izvorâtă din impulsul spre agresivitate ca răspuns la diferente dintre variabile personale: asteptările individului și variabile societare: condițiile pe care starea unei societăți le ofera la un moment dat pentru satisfacerea nevoilor.

Teoria violenței –socializare( teoria culturală) vine să explice modul în care se exercită violența nu ca rezultat al unui impuls interior , ci ca influentă a societății prin factori ca mijloacele de comunicare în masă, stări sociale precum șomajul, recesiunea sau creșterea econumică. Cei care achiesează la această teorie arată că prin procesul de socializare în sine modul de organizare al societății acționează în sensul declanșării agresivității individului.Ei evidențiază profunde disfuncții sociale critice care caracterizează societățile democratice de astăzi, baza științifică fiind oferită de anchetele guvernamentale care au fost făcute mai ales în Franța și S.U.A., care indică drept cauze ale violenței factori precum: predispozițiile biologice și psihologice, alcoolismul, drogurile, mijloacele de comunicare în masă.

Influența mass-media este demonstrată de cercetările sociologice făcute în țări precum Franta, Canada, Marea Britanie, Finlanda; aceste cercetări au arătat faptul că se acționează în acest mod asupra comportamentelor violente din societate.

Problema fundamentală este că se poate acționa negativ în două sensuri: pe de o parte în lumina principiilor democratice, o dată cu garantarea libertății de exprimare s-a dat posibilitatea supra publicizării unor evenimente extrem de violente care pot duce la apariția incitării la violență, care asigură celor interesați posibilitatea de a-și atinge sau de a-și face cunoscute anumite scopuri; pe de altă parte publicitatea agresivă –ea în sine o formă de violență simbolică prin exploatarea posibilităților oferite de limbaj, practic o dublă violență, pentru că se exercită atât asupra posibilului client, cât și asupra concurenței prin nelipsitele comparații – care face să devină mai evidente decalajele deja existente între aspirațiile “provocate” ale individului și posibilitățile sale concrete de satisfacere a lor.

Însă aceleași cercetări arată și faptul că prin mijloacele de comunicare în masă se poate influența în bine opiniile publicului, se pot modela comportamente și forma atitudini care să nege violența ca mijloc rezonabil de satisfacere a nevoilor.

Concluzia este deci că în societățile actuale influența mass media este nu doar incontestabilă, dar extrem de profundă, acest factor poate dacă nu să determine direct cel puțin să favorizeze fenomenul criminal, sau, dimpotrivă, să ajute la reprimarea lui prin modelarea opiniei publice în sensul dezaprobării comportamentelor violente.

Teoria violenței –funcționalitate se referă la un tip relativ nou de violență, și anume cea care rezultă din activitarea sistemelor și organizațiilor societale.Rolul acestora în cadrul fenomenului de violență este evidențiat și de cercetările guvernamentale care s-au făcut în ultimii ani, cercetări care au arătat că birocrațiile, societățile, fie ele publice sau private, fie că urmăresc un interes de grup sau general, sunt și ele generatoare de violență.

În acest caz violența apare ca o consecintă a faptului că în atingerea scopului urmărit, aceste organizații trebuie să elimine sau să marginalizeze interesele individuale.

3. TIPOLOGIA VIOLENȚEI

3.1.Aspecte de ordin introductiv

Autorii care au studiat de-a lungul timpului fenomenul de violență au arătat că pentru a se înțelege acest fenomen trebuie să pornim de la înțelegerea fenomenului de agresivitate și de comportament agresiv. Dicționarul Walman descrie ca accepțiuni ale agresivității cinci sensuri: tendința de a arăta ostilitate prin manifestări agresive, tendința de a depăși opozițiile întâlnite , tendința de autoafirmare prin promovarea propriilor interese, hiperenergia în atitudini și reacții, ca și tendința de dominare în cadrul grupului social și respectiv comunitar.

Etimologic vorbind, cuvântul “agresivitate” provine din latinescul ”agressio”( a ataca ), reprezentînd o stare a sistemului psihofiziologic, prin care o persoană răspunde printr-un ansamblu de conduite ostile in plan conștient, inconștient și fantasmatic, cu scopul distrugerii, degradării, constrângerii, umilirii sau negării unei ființe sau lucru învestite cu semnificație, pe care agresorul le simte ca atare și reprezintă pentru el o provocare.

Formele sub care apare această stare umană prin excelența dar nu în exclusivitate, s-au diversificat o data cu dezvoltarea societății și s-au nuanțat în consonanță cu complexitatea sufletului omului contemporan.Se poate spune chiar că societatea contemporană a fost “le bouillon de culture” pentru noi și grave forme de violență psihoafectivă precum frica, angoasa, spaima, acest fenomen fiind accentuat de faptul ca mijloacele de comunicare în masa care azi oferă o imensă deschidere sunt “însetate de senzaționalul agresiv”.

Ceea ce este clar exprimat la aceasta dată este faptul că agresivitatea este o însușire incontestabilă a fiintei umane, ba mai mult, a ființelor vii pe toată scara de evoluție ,datorită existenței mecanismului de excitabilitate al sistemului nervos central (S.N.C.).Acest mecanism acționează la mai multe niveluri: pulsional, afectogen, atitudinal, comportamental, aria sa de desfășurare fiind mult mai mare decât cea a violentei propriu-zise.Formele agrsivității : excitabilitatea, impulsivitatea,propulsivitatea, asociate sau nu cu stări patologice, pot duce la apariția violenței.

Continuînd demersul logic, trebuie să evidentiem aceeasi origine latină a cuvântului violentă care provine de la vechiul “ vis” (forță), semnificînd la inceput utilizarea fortei pentru demonstrarea superiorității; geometria atât semantică cât și simbolică acestui cuvânt a fost variabilă și schimbătoare, ținînd de epocă , de topografie, circumstanțe, cutumă, evolutia moral-spirituală a comunităților.Jean –claude Chesnais arăta pentru a evidentia tendința de complicare a fenomenului de violentă că s-a plecat de la vilenta in plină lumină pentru a seajunge la o violență ascunsă.

Ideea de la care se pleacă în alcătuirea de tipologii ale violenței este că nu se poate face una generală , care să se aplice tuturor societăților care au existat în istorie.Toate tipologiile propuse de diferiți autori se referă la societăți bine plasate în timp și spatiu , pentru că formele sub care se manifestă violența sunt diferite în funcție mai ales de cele două variabile mai-sus menționate.

Clasificările care au fost făcute au diferite criterii , precum natura intereselor afectate (fizică , biologică, culturală, psihologică ) , modul de manifestare , modul de apreciere; sunt vederi majoritare de plan, funcție de un criteriu anumit.

Interesantă mi se pare viziunea lui Jean Claude Chesnais care experimentează o perspectivă geometrică asupra violenței, pe care o vizualizează în trei cercuri concentrice: un nucleu format de violența fizică, pe care o consideră cea mai gravă întrucât duce la moartea ființei umane, la vătămarea corporală și a libertății ,această formă de violență este caracterizată ca fiind brutală, crudă, sălbatică; cercul imediat următor este cel al violentei economice, in care autorul include toate atingerile aduse bunurilor materiale, avind o infinitate de forme, si cel mai larg este cel al violenței morale.

3.2.Violența legală și nelegală

Se are în vedere în aceasta dihotomie pe de o parte formele de violență permise de lege (exemplul evident fiind cea sportivă ) dar și cele care au loc în numele și in cadrul legal , conform unor norme și în limitele acestora.

Reversul medaliei ar fi violența exercitată în afara sau cu depășirea regulilor existente într-un sistem de drept dat la un moment dat.

Ar trebui în mod clar corelată această tipologie cu cea care se referă pe de o parte la violența privată si violența colectivă ,evident criteriul fiind cel al subiectului activ.În cadrul primei categorii regăsim mai multe forme: violență privată criminală (mortală, corporală, sau sexuală, avînd în vedere criteriul obiectului acțiunii violente ) și violență privată noncriminală în cadrul căreia se află accidentul, dar și suicidul si tentativa de suicid.

Prin contrast, în cadrul violenței colective, adică cea care este exercitată de o colectivitate, comunitate, grup în sens generic nu regăsim aceeași încadrare , care să ducă la ideea de legal sau nu ca în cazul primei trihotomii, ci se vorbește despre violență a cetățenilor contra puterii, în cadrul căreia este încadrat terorismul , dar și revoluțiile, grevele, reunite în această clasificare probabil avînd unicamente în vedere criteriul general al subiectului activ,dar și cel al subiectului pasiv generic:statul sau societatea. Pe de altă parte , ca reprezentare completă a ideii de acțiune și reacțiune la polul celălalt stă în această clasificare violența puterii contra cetățenilor , prin formele sale: terorismul de stat, dar și violența industrială, și nu în ultimul rând forma cea mai gravă a violentei colective este violența paroxistică : războiul.

Trebuie spus că tipologia mai sus menționată este cea acceptată oficial de către Organizația Internațională a Sănătății și de Interpol , fiind folosită ca instrument operațional în stabilirea stării de drept social și moral în societatea contemporană.

3.3.Violență legitimă și nelegitimă

Și această dihotomie pleacă de la premisa existenței unui sistem juridic , care să confere statului și organelor lui monopolul legitimării violentei , pentru că după cum arată MAX WEBER violența este “un mijloc propriu statului “, care este singura formă de organizare titulara a sursei exclusive a dreptului de a utiliza violenta”.

Am putea vorbi tot aici și de o violență pozitivă și de una negativă, distincție facută în funcție de scopul pe care și-l propune să îl atingă respectiva manifestare. Apare o problemă de cultură aici , pentru că din punct de vedere cultural se face această distincție, în sensul că ceea ce primitivii considerau normal, precum sacrificiul ritual apare prin prisma culturii moderne ca o barbarie, clară manifestare de violență inadmisibilă. Arderile pe rug din Evul Mediu sau sacrificiile rituale ale antichității ni se par absurde în peisajul moralității actuale și cu toate acestea ele reprezentau elemente definitorii, care nu numai că erau importante, ci indispensabile pentru asigurarea echilibrului din universul acelor popoare care se conduceau după alte coduri culturale. De asemenea se pot folosi mai multe criterii pentru a determina caracterul pozitiv sau negativ al unei manifestări de violență: statutul celor care o exercita putind fi unul dintre ele. Este clasic cazul statului roman în care sclavii erau obiecte care puteau face obiectul dreptului de proprietate, unul din atributele acestuia, dispoziția, jus disponendi permițînd stăpânului sa aibă drept de viață și de moarte asupra primului, se poate face evident comparația cu situația drepturilor omului așa cum este descrisă ea spre exemplu de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, când se garantează atat libertatea, cât și egalitatea șiinterdicția sclaviei.

Cât privește criteriul statului subiectului activ al agresiunii, acesta ar trebui să nu mai fie unul relevant în actuala societate, avînd în vedere că printre principiile fundamentale ale statelor de drept se numără și egalitatea în fața legii, principiu ale cărei valențe se regăsesc sau ar trebui să se regăsească în toate structurile vieții sociale.

Astfel, ca și în cazul violenței legitime sau nelegitime, caracterul pozitiv sau negativ poate fi dat de numărul sau poziția în societate a celor care o exercită : violența exercitată de majoritate sau de cei la putere

într-o anumită comunitate asupra grupului minoritar este privită ca o situație normală, de restabilire a echilibrului societal încălcat .In același timp însă, agresiunea grupului minoritar asupra celui majoritar este violență negativă , trebuind reprimată.

Un alt criteriu la care ne putem raporta pentru a stabili caracterul negativ sau pozitiv este cel al naturii umane, care, ca orice criteriu cultural, este o problemă subiectivă. Este foarte bine surprinsă această problemă în teoria conflictelor de culturi a lui Thorsten Sellin , care dă exemplul conflictului dintre două atitudini perfect morale din punctul de vedere al culturilor cărora le aparțin.In acest caz caracterizarea ca negativă sau pozitivă a unei manifestari de violență depinde exclusiv de perspectiva unuia sau a celuilalt cod moral. In acest caz individul care acționează violent din perspectiva unui anume cod moral nu are reprezentarea acestui fapt, manifestîndu-se în conformitate cu propria suită de valori.

Se poate face legătura și cu o altă dihotomie , care împarte formele de violenta în: personală (exercitată de un individ sau de un grup mic ) si structurală ( impersonală , care este exercitată de agenți neindividualizați ai unor structuri mari, birocrații , organizații) , întrucât în mod clar o manifestare de violență a unei singure persoane sau a unui grup restrâns va crea aparența de negativ, ceea ce nu se poate spune în cazul în care ea este exercitată în cadru organizat, intituționalizat, când imaginea este pozitivă.

Percepția umană caracterizată în mod esențial prin subiectivism are o mare contribuție în apariția aparențelor istoriei, manifestări care la data apariției lor erau privite ca evenimente cu un impact negativ și violent asupra societății s-au dovedit a fi ulterior binefaceri ale omenirii.

De altfel părerea mea este că toate schimbările majore din toate punctele de vedere care au avut loc în istorie au apărut în ochii contemporanilor mai întâi ca un act de violență , chiar dacă a fost vorba despre lucrările ieșite din comun ale unui pictor ca Edouard Manet, despre poezia lui Baudelaire sau despre ideile revoluționare ale lui Garibaldi.

3.3.1. Problematica pedepsei cu închisoarea

Monopolul legitimării violenței îl deține fără îndoială statul , iar principalele forme sub care se manifestă sunt două, și anume cea de natură politică, de la lupta electorală la scena politică, care uneori este profund violentă, dar și o violență a represiunii penale, care se manifestă în lupta statului de înnăbușire a fenomenului criminal.

Se poate vorbi în ultimul caz de o formă de violență legitimată de procesul penal și care afectează cetățeanul care este condamnat pentru comiterea unei infracțiuni.Cea mai gravă formă este în mod evident pedeapsa cu închisoarea, care afectează profund pe cel care trebuie să o facă.Executarea acestei pedepse presupune izolare din mai multe puncte de vedere: social, psihologic, de societate și de familie.

Efectele asupra psihicului condamnatului care ispășește pedeapsa merg de la crearea convingerii că aceasta este exagerată , deci injustă comparativ cu fapta, dar și unele mult mai grave, precum crize psihice , care duc și mai mult la pierderea angajamentului și așa precar pe care condamnatul îl are cu societatea.

Acest eșec al pedepsei cu închisoarea din punct de vedere educațional, sau mai bine zis reeducațional, este evidentiat de statistici, care arată că peste jumătate din recidiviști au vârsta de până la 30 de ani; majoritatea au o primă condamnare de sub 2 ani; de asemenea , cu toate că au fost eliberați condiționat după prima condamnare, peste 60% din ei au trădat încreaderea societății și au revenit la infracțiune, iar după numărul de condamnări anterioare 40% au mai fost condamnați o singură dată , 20% de două ori, iar 3% au fost condamnați de zece ori și mai mult.

Acset studiu este realizat în 1982 și remarcă foarte bine impactul psihologic pe care îl are recluziunea asupra celui condamnat, care își pierde spațiul personal, conduce o viață dominată de reguli impuse și monotonă, renunță la orice plăceri personale , de orice natură ar fi ele; aceste lucruri duc la crearea și accentuare în timp a frustrării pe care o resimte atât fată de pedeapsă , cât și față de societate, cu consecința cresterii agresivității, iar contactul cu “ cultura” carcerală duce la îmbogățirea formelor de manifestare cu noi dimensiuni.

În spațiul închisorii detinutii formează celule, grupuri conduse de lideri,obiceiuri, limbaj propriu și specific, care nu duc decât la depărtarea de societate, și la micșorarea posibilităților de reintegrare la ieșirea din acest mediu.

Mai mult, din convietuirea în acest mediu apar așa numitii recidiviști reali, pentru care infracțiunea constituie un mod de viață, care prezintăun grad mult mai ridicat de pericol social, și care în cele mai multe cazuri sunt declarați irecuperabili de către societate. Diferența care trebuie făcută este față de recidivistul întâmplător, care se abate în general în mod neintentionat de la calea cea dreaptă a doua oară.

Impactul pe care îl are acest tip de pedeapsă se datorează faptului că acționează asupra sufletului, nu numai în timpul efectiv de încarcerare, ci și după , când cel ieșit din închisoare trebuie să înfrunte percepția celor din jur.Este un lucru știut faptul că în general persoanele din anturajul acestuia anterior condamnării refuză sau oricum sunt mult mi reticente la contactul ulterior ieșirii, este mult mai grea găsirea unui loc de muncă, toate aceste lucruri făcând ca reintegrarea să fie un preces dificil, pe care nu multi dintre condamnați îl parcurg până la sfârsit, iar uneori aleg calea reîntoarcerii la crimă.

Este poate motivul pentru care modificările legislației penale au creat facilități pentru angajatorii care oferă de lucru condamnaților penal reabilitați; dar cel mai important este că s-a schimbat și modul de executare a acestei pedepse .Actuala legislație penală oferă posibilitatea executării în diferite regimuri de deținere diferențiate pe categorii de infractori, după durata condamnării, starea de recidivă și alte criterii/

Regimurile de deținere pot fi în comun, regimul de deținere celulară, cel mixt, cel progresiv .fiecare dintre aceste regimuri are avantajele si dezavantajele sale, cel mai avansat din perspectiva reeducațională este cel din urmă, care constă în deținerea la început în regim celular și, pe măsura îndreptării și a comportării bune a condamnatului , trecerea ladeținerea in comun, apoi la faza intermediară a semilibertății, iar in final faza de libertate conditionată.Prin aceste regim se ajunge la pierderea din exclusivitate a scopului punitiv, detinerea este și um mijloc de readaptare progresovă, o preparare graduală și pe etape la reîntoarcerea la viața liberă și la reintegrarea socială.

Acest sistem permite condamnatului să treacă prin toate aceste faze prin meritul personal, pe baza conduitei bune și ajunge la liberarea condiționată prin propriile forțe.La noi există și posibilitatea executării pedepsei într-o anumită fază și cu îndeplinirea anumitor condiții , sub forma muncii în afara penitenciarului, fără pază și supraveghere.

Mai mult, anumitor deținuți li se poate acorda șansa de a îndeplini funcții de supraveghere a celorlalți, lucru menit a demonstra încrederea acordată si a le reda încrederea în posibilitatea reintegrării.

O idee foarte bună a fost și introducerea cursurilor de calificare și recalificare profesională, care pot oferi posibilitatea obținerii pe acest criteriu a unui loc de muncă.

Este adevărat că cei care au săvârșit infracțiuni , mai ales cei care

s-au făcut vinovați de săvârșirea unor infracțiuni cu un grad mare de pericol social trebuie să fie pedepsiți pentru a reechilibra balanța echilibrului societar, dar în acelasi timp nu trebuie să renunțăm de la început la acordarea unai a doua șanse, acolo unde este posibilă.

3.4.Violență materială și simbolică

Criteriul folosit pentru delimitare în acest caz este instrumentul folosit pentru exercitarea violenței; în primul caz este vorba de obiecte materiale, privind proprietatea, producerea și circulația lor, controlul exercitat de anumite persoane asupra acestora limitînd accesul altora la ele.

Violența simbolică este în perioada contemporană poate cea mai subtilă, mai diversificată și mai răspândită formă de violență; subtilă și cu acțiune profundă, pentru că ea acționează prin intermediul simbolurilor create de anumite raporturi de putere în scopul de a servi acestora. Propagarea simbolurilor se face în diferite moduri de la învățământ, cultură, politică, știință și mai ales prin mijloacele de comunicare în masă.

Violența simbolică apare ca metodă incredibil de eficientă pentru manipularea maselor, lucru dovedit de la propagandele care au avut loc încă din perioada celor două războaie mondiale și confirmat de realitatea actuală.

Calea cea mai folosită pentru a realiza această formă de violență a fost limbajul, care oferă imense posibilități de exploatare pentru, spre exemplu, crearea de imagine în cazul conflictelor diplomatice și militare actuale, în care principalul front este constituit de lupta pentru imagine în războiul informațional.

Formele sub care se prezintă agresivitatea prin limbaj sunt foarte diferite, cele mai relevante în actualitate fiind violența prin cuvânt și cea prin imagine.

Limbajul a constituit întotdeauna o armă, fiind principalul mijloc de comunicare interumană, al cărui potențial în acest sens a fost perceput încă din Antichitate.Cuvântul poartă o mare încărcare afectivă și în același timp este un declanșator de emoții pozitive sau negative, mai ales la nivelul omului modern, care este datorită dezvoltării cailor de comunicare mult mai sensibil la acest stimul.Este de altfel firească această sensibilitate, avînd în vedere că, în fond, cuvântul clădește întregul sistem de cunoaștere, relație și acțiune psihofizică a personalității și conștiinței, cu atât mai mult cu cât aproape 94% din contactele umane se fac prin intermediul cuvintelor, fie ele scrise sau spuse.

Argumente ca cele arătate mai sus și multe altele au fost folosite de autori pentru a demonstra gradul de periculozitate pe care îl are această formă de agresivitate comparativ cu altele.Această agresivitate atinge în valorile cele mai importante ale ființei umane, putînd duce la atingerea personalității, a reprezentării de sine demnitatea, în fond cele mai necesare valori pe care se bazează eul și personalitatea socio-morală.

Formele de agresivitate prin limbaj sunt calomnia, denigrarea, dar și ironia și sarcasmul.

Dintre ele cea mai agresivă, fie că intervine pe cale verbală sau scrisă, este calomnia, foarte folosită de omul modern ca armă, dacă avem în vedere mai ales societatea actuală, bazată pe concurența care este mai mult sau mai puțin loială, mai mult sau mai puțin morală.Tendința extrem de puternică de afirmare care se insuflă tânărului din zilele noastre pentru a reuși, pentru a dobândi gloria, a dus la un exhibitionism social, în cadrul căruia arma cea mai puternică pentru a învinge este calomnia.

Un extrem de important aspect cu privire la această formă de agresivitate este că ea este sancționată penal, un caz specific fiind cel al calomniei prin presă. Este foarte greu de definit diferența dintre calomnia prin presă și acel grad de exagerare în prezentarea faptelor reale care este permisă prin definiție unui ziarist. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în acest caz fără a intra prea mult în această dezbatere extrem de delicată că un ziarist dispune de posibilitatea de a se folosi de o doză de exagerare, chiar provocare dar care este limita? Acest lucru nu poate fi stabilit decât de la caz la caz, atestă Curtea, așa că nu se poate crea clar o delimitare între provocare și calomnie.

Oricum, este clar că efectul traumatic pe care îl are agresivitatea prin cuvânt este mult accentuat în cazul în care el este propagat la nivelul presei scrise, trezind reacții de mai lungă durată mai ales când sunt asociate și cu mitinguri, radio sau televiziune.Informația transmisă prin presă, avînd și apanajul tehnologiilor moderne care dau posibilitatea uriașă de multiplicare și de difuzare, a captat condiția de sistem de condiționare a întregii vieți intime și sociale.Un alt argumnt în demonstrarea locului extrem de important pe care îl ocupă presa scrisă este și acela că de-a lungul timpului ziarul a fost învestit cu o autoritate imensă din punct de vedere moral, respect și chiar admirație.Concepția despre libertatea presei ca principiu fundamental al unui stat de drept și democratic a dus la exacerbarea rolului pe care aceasta îl are în societate, devenind o a patra putere în stat.

Astfel “disecarea morală și socială” facută într-un ziar de mare tiraj înseamnă a fi arătat în toată goliciunea în fața societății, reducînd personajul până la statutul de nimeni o persoană care cu o zi înainte beneficia de prestigiu și autoritate.Acest efect de depersonalizare, de umilire, de condamnare la decădere morală și socială este relativ ușor de obținut prin intermediul efectului direct asupra percepției cetățeanului a informației credibile dintr-un ziar.

Este deci o evidentă necesitatea de a crea un echilibru și cum altfel decât prin norme juridice care să dispună de aceeași autoritate în fața societății între dreptul la informare, pe care noile dispoziții în materia drepturilor omului îl consacră ca drept fundamental, dreptul la exprimare, care are același statut, dar și dreptul la respectarea vieții intime, familiale sau private, dreptul la respectarea demnității umane, de asemenea cu statut de drepturi fundamentale ale omului modern.

Legitimarea sancțiunilor juridice este în acest caz născută din chiar necesitatea de a crea și a respecta acest echilibru între multe variabile societare, care oscilează în importanță o dată cu modificarea și evoluția conceptelor despre om și poziția sa în societate, dar spre deosebire de epocile anterioare în care cadrul era cel al unui stat național, acum problema se pune în cadrul european și nu numai la nivel comunitar, creîndu-se necesitatea unei armonii care să reprezinte în conștiința cetățeanului ideea de justiție despre care făcea arătare Giorgio del Vecchio.

O altă formă de agresivitate simbolică, poate chiar cea cu efectul cel mai percutant și violent asupra conștiinței omului contemporan este cea prin imagine. Aceasta produce un șoc la nivelul tuturor receptorilor umani, care percep virulent realitatea plastică și elementele senzoriale pe care le conține. Fiind de altfel cel mai accesibil mijloc de comunicare în masă încă de la invenția televiziunii în 1923, televiziunea a ajuns unul din factorii de creare a personalității și comportamentului omului modern, devenind chiar cel mai puternic factor de influențare și manipulare, evident că atât în sens negativ cât și pozitiv, cu efecte colaterale uneori din cele mai nefaste.

Modalitatea de transmitere a violenței prin acest canal a devenit și mai traumatizantă din momentul exploatării imaginii traumatizante, care a devenit eveniment senzațional . Senzaționalul este la ora actuală căutat și folosit la maximum pentru creșterea audienței posturilor de televiziune și deci a ratei lor de publicitate, de multe ori neluîndu-se în considerare colateralele acestui fenomen asupra populației tinere, mai ales în formare.

Se poate vorbi chiar despre o generație care, puternic influențată în formare de transmisiunile televizate ale evenimentelor violente, dar și a filmelor cu o puternică tentă agresivă sau pornografică, în paralel cu proliferarea literaturii cu subiecte de aceeași natură, pierde din conștiință legătura cu realitatea obiectivă în care acele fapte cu caracter violent sunt profund negative.

S-a demonstrat că cel putin 50% din oameni nu ar putea suporta perceperea directă a unei crime, nici măcar a unui accident cu răniți sau morți, deoarece aceste fapte depășesc capacitatea emotivă normală.

În schimb, medierea prin intermediul televizorului plasat într-un spațiu care îi conferă siguranța propriei persoane duce la pierderea în timp a șocului respectiv, mai ales în cazul tinerilor care au fost “crescuți “ cu televizorul, ba mai mult în unele cazuri relatarea de amănunte picante despre acțiuni violente, tehnologii ale morții, modus operandi a diferiților infractori oferă modele mintale pentru foarte mulți potențiali ucigași sau agresori, prin forța de sugestie și informația metodologică.

Evident că norma juridică, prin sancțiunea sa trebuie să vină și să reglementeze limitele între care trebuie să se desfașoare libertatea de exprimare, dar și dreptul de informare al cetățeanului, astfel încât să se respecte acel echilibru între dreptul și interesele cu caracter individual, dar și un deziderat societar, și anume creșterea unor generații sănătoase din punct de vedere moral și social.

CAP.ΙΙΙ LEGITIMAREA SANCȚIUNILOR JURIDICE

3.1. Legitimarea prin religie

Nașterea dreptului este un moment istoric imposibil de determinat.Este însă relevantă pentru istoria omenirii apariția creștinismului, care vine să ofere prin intermediul profeților săi, primele legi cu putere juridică, chiar dacă fără apanajul statului.

Legile lui Dumnezeu anticipează statul evreu, este primul caz în istorie când legea anticipează statul, apare ca să îi dea naștere. Aceste legi sunt conținute mai întâi în Decalogul dat lui Moise pe calea teofoniei pe muntele Sinai și sunt dezvoltate ulterior în Deuteronom, cea de-a doua lege, ultima carte a Pentateucului,primele cinci cărti ale Bibliei, care de altfel reprezintă prima legislație a israelitilor.

Această revelație dă legitimitate normelor si sanctiunilor cuprinse în lege. Cele zece porunci stau la baza aproape a tuturor sistemelor de drept ale destinului și condiției umane, ele conținînd idei care și astăzi sunt actuale în morala umană, precum “ să nu ucizi”, “să nu fii desfrânat”, “să nu furi”, “să nu dai mărturii mincinoase asupra aproapelui tău”, “să nu poftesti la femeia aproapelui tău și să nu doresti casa aproapelui tău, nici țarina lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici asinul lui, nici nimic din cele ce sunt ale aproapelui tău”.

Este de necontstat că aceste reguli au dat naștere unui “drept profetic, religios, naționalist, războinic, dar în același timp umanist și raționalist” .Acest lucru este evidențiat de anumite aspecte precum cele referitoare la libertatea conștiinței, care nu numai că era interzisă, dar apostazia era pedepsită cu moartea:”De se va afla la tine, în vreuna din cetățile tale, pe care ți le va da Domnul Dumnezeul tău, bărbat sau femeie, care să fi făcut rău înaintea ochilor Domnului Dumnezeului tău, călcînd legământul Lui, și se va duce și se va apuca să slujească altor dumnezei și se va închina acelora… și ti se va vesti și vei auzi aceasta, să cercetezi bine si de se va adeveri aceasta și se va fi făcut urâciunea aceasta în Israel, să scoți pe bărbatul acela sau pe femeia aceea care au făcut răul acesta la porțile tale și să îi ucizi cu pietre”(Deuteronomul,

17.2-5).

Este în mod clar o atitudine ce azi ar fi interpretată ca intolerantă și violentă față de libertatea de conștiință a omului, libertate fundamentală în societatea contemporană.Sancțiunea aplicată era moartea , ceea ce a fost și va fi în toate timpurile cea mai gravă dintre toate, cea care pedepsește cele mai grave crime ale omului.

Foarte interesantă este și legea Talionului:”Să nu –l crute ochiul tău, ci să ceri suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior”(Deuteronomul, 19.21), lege care , deși a fost considerată de Kant ca un ideal de dreptate, este azi contestată până în temelii și negată de conceptia actuală de drept penal.

Insă este de necontestat faptul că acest Deuteronom consacră temeiurile care ar trebui să stea la baza dreptului și a sancțiunilor sale, precum principiul aflării adevărului:”caută dreptate și iar dreptate”, “cu dreptate să judeci pe aproapele”, dar mai ales ideea de compasiune și cea de dreptate, fixînd imperativul căutării și găsirii ei.

3.2.Legitimarea prin forță

Legea dă forță sau forța creează legea? Autoritatea conferă legitimitate noemei chiar dacă este o autoritate impusă prin violență?

Sunt întrebări la care regimurile autoritare au dat răspunsuri afirmative, chiar dacă au încercat să adauge și diferite alte explicații ideologice și de propagandă.

Răspunsul maieuticii lui Platon a venit atunci când prin gura lui Socratea a contrazis părerea lui Callicles, personaj imaginar, tipul sofistului cinic, care afirma că “dreptul se definește prin faptul că cel puternic conduce pe cel slab și stăpâneste mai mult ca el…”.Callicles spune că baza acestei afirmații este legea naturii, conform căreia cel mai puternic mănâncă pe cel mai slab, dar să fie legea naturii cea care dă legitimitate a sancțiunii aplicate de cel mai puternic asupr a celui mai slab?

Nu, vine elementul soluție al lui Platon să dea răspunsul, forța nu este legitimarea corectă pentru sancțiunea juridică , ci poate cel mult voința majoritătii, oricum legea în sine este o forță și dispune de forță morală și nu numai.

Societatea lui Socrate l-a ucis pe Socrate. El a murit pentru că nu a respectat un comandament care contravenea conștiinței lui și în același timp a respectat legile cetății sale prin faptul că nu a acceptat să fugă și să se scape cu pretul rușinii.El era un învățător și ca atare nu putea să încalce ceea ce a predicat discipolilor săi, nu putea” să răspundă ,înjositor, cu nedreptate la nedreptate și cu rău la rău”; a rătînd implicit că legea trebuie respectată cel putin procedural, chiar dacă moral ea nu corespundea spiritului său.A afirmat deschis libertatea conștiintei sale și acea limită a sancțiunii juridice care este granița spiritului uman.

Important este faptul că Platon exprimă ideea necesității obiective de respectare a legilor, și implicit a sancțiunilor pe care le impun ele.Dar același autor înțelege și că o lege nedreaptă și deci o sancțiune nedreaptă nu poate beneficia de legitimitate, astfel că identifică la fundația legii înțelepciunea, binele, știința supremă.

Paradoxul este că Platon vede ca posesor al întelepciunii și conferitor al legitimitătii pe un singur om, care nu are neapărată nevoie de legi, regele-filosof care deține adevărul absolut,și care pentru a își îndeplini misiunea trebuie să dispună și de putere absolută, acel Führerprinzip care se regăseste in toate justificările regimurilor totalitare.

Spun că există un paradox pentru că în același timp autorul admite și că legea ,și deci sanctiunea trebuie să își găsească criteriul , deci legitimarea într-o ierarhie a valorilor.Legitimarea nu este în fortă , ci în dreptate, pentru că “ Străine, legileCretei nu se bucură degeaba de cea mai înaltă reputațieînaintea tuturor grecilor: pentru că aceia care le respectă să fie mulțumiți trebuie ca ele să fie drepte.Și într-adevăr, toate binefacerile vin de la legi.Și există două tipuri de astfel de binefaceri: unele umane (și aici enumeră sănătatea, frumusetea,vigoarea, bogăția ), iar altele divine (aici include înțelepciunea, modestia,inteligența, curajul).Acestea din urmă le determină pe primele și dacă o cetate deține darurile superioare ,ea le câștigă ulterior și pe cele inferioare, dacă nu, pierde tot…”. Iar legea umană este înțeleaptă și deci legitimă atunci când corespunde legii divine, pentru ca “ divinitatea este măsura tuturor lucrurilor”.

Înțelepciunea trebuie să confere legii acea legitimitate dată numai de faptul că “răspunde imperativului moderației și dreptății și nu cupidității și ambiției “.

3.3.Legitimarea prin stat

Ubi societas, ibi jus.Ubi jus , ibi societas.

Statul a apărut într-un punct nedefinit al evoluției omului, ca un răspuns la o necesitate .Romanii au exprimat acest lucru prin adagiile de mai sus, care sintetizează legătura indestructibilă dintre cele două concepte.

Dar în același timp s-a sustinut și că ar exista anumite drepturi naturale, imuabile, care aparțin omului dintotdeauna și trebuie respectate de orice orânduire.Hugo Grotius, reprezentantul cel mai semnificativ al Scolii dreptului natural arăta că dreptul natural este totalitatea principiilor pe care rațiunea le dictează pentru satisfacerea înclinării naturale a omului pentru viata socială, lucru preluat de legiuitorii Revoluției Franceze, care în proiectul de cod civil al comisiunii din anul VIII notau că “ există un drept universal, imuabil, izvor al tuturor legilor pozitive; el nu este decât rațiunea naturală, întrucât aceasta guvernează pe toți oamneii”.

Insă punctul culminant , spre care se îndrepta cultura oricărui popor este crearea statului și dreptului, adevărata istorie incepe o dată cu apariția statului și dreptului. Statul a presupus existenta ordinii, imperios necesară pentru coerența oricărei organizări, iar necesitatea ordinii a dus la crearea regulilor sociale.

Inițial, regulile sociale erau constituite numai din obligații de a nu face, multe dintre ele regăsindu-se azi în legislatiile penale ale statelor, obligatii a căror încălcare ducea la sanctiuni atât morale, de repulsie a membrilor grupului față de cel care le încălca, dar și mult mai grave, excluderea, chiar moartea.

Sancțiunile juridice își găsesc legitimare și în elemente mistice, de magie, care le conferă mult mai multă autoritate , se poate vorbi deja de un drept primitiv .Argumentul este oferit de Hoebel, care scrie că “ o normă socială devine normă de drept dim momentul in care neglijarea sau încălcarea ei este urmată, sub formă de amenințare sau în mod real, de aplicarea unei forte fizice, exercitată de un individ sau de un grup, ca privilegiu socialmente recunoscut al acestuia.”

Ideea fundamentală este aceea că de esența oricărei comunităti este stabilirea pe cale normativă a unor criterii de comportament, cu atât mai mult la nivelul statului, aceste reguli se nasc dintr-o experiență societară și solidaritate socială.

Modificările care apar o dată cu crearea statului sunt legate și de aplicarea sancțiunilor, pentru că dacă în societătile primitive se făcea de întreaga comunitate (fie că era vorba de alungarea din trib sau de aplicarea legii talionului), o dată cu aparitia statului, care presupune prin definiție structuri ierarhice administrative, se produce un transfer , o delegare la acest nivel.

Incă din Grecia antică , evolutia statului a dus la aparitia claselor conducătoare, la desprinderea claselor după avere, iar apoi la împărtirea administrativă a cetătilor după criterii strict teritoriale.S-a creat astfel ruptura ideatică a statului de cetățeni, aceste două concepte se despart, căpătînd o individualitate proprie.

Prin definitivarea conceptului de stat se definitivează implicit și conceptul de drept; după cum arăta Imre Szabo “ prin invenția statului ia naștere dreptul.Fără stat nu există drept “.

Sancțiunile juridice au evoluat o dată cu evolutia dreptului și a statului, după Max Weber parcurgînd patru etape: revelația dreptului de către profeții dreptului, creatia și descoperirea empirică a dreptului, administrarea dreptului de către imperiul laic și de către puterile teocratice și ultima elaborarea sistematică a dreptului.

Insă coordonatele intre care se înscrie dreptul în societate trebuie să fie , pe orizontală relatia echilibrată dintre interesul individual si cel general, iar pe verticală noblețea, acuratetea actului de justitie.In matca societătii – dreptul , sanctiunile , constituie granitele care despart libertatea individuală absolută de libertatea dată de conștiința juridică a poporului.

Conștiința juridică , reflectarea în planul dreptului a solidaritătii sociale despre care vorbea M.Djuvara, acționează ca un receptoral stimulilor emiși de societatea civilă , și care au justificări sociale, economice sau culturale, dar și ca o sită prin care cerne acești stimuli , alegîndu-i doar pe cei care corespund din punct de vedere axiologic societătii respective.

Statul tinde să păstreze, să conserve “forma” pe care o are, prin pârghii ca răspunderea juridică , în același timp însă societatea civilă tinde spre evolutie, are un dinamism accentuat.

M.Djuvara remarca faptul că , în conținutul lor, legislatiile sunt mereu altele, desi – în esență și în formă – există ceva care planează asupra lor și le servește de cadru permanent – ideea de obligatie , tendința ideală spre sancțiunea juridică…

Sancțiunea este, inevitabil legată în orice sistem de drept de ideea de obligație, de comandament , despre care vorbea Djuvara, care arăta că “ideea de dreptate si nedreptate , implică, în orice relațiune juridică între oameni, ideea de comandament”.Acest comandament provine de la legiuitor, care nu le dă în nume propriu, ci în numele ideii de justitie, ideea de dreptate cuprinzînd în ea comandamentul.

Practic, diferitele comandamente pe care trebuie să le urmeze omul sunt aplicări concrete ale ideii de justitie, iar pentru a se sustine puterea acestei idei și sănătatea raporturilor juridice legiuitorul adaugă sanctiunea în cazul încălcării comandamentului.Statul, prin legiuitor, este titular al puterii de a crea dreptul și in același timp titular al puterii de a-l face respectat.

Firescul în orice societate ar fi ca dreptul să beneficieze de asemenea autoritate morală în conștiinta destinatarilor săi încât să nu fie nevoie de existența sanctiunilor, acel sentiment de responsabilitate socială despre care vorbea M. Florea, dar realitatea social istorică a demonstrat că acestea asigură eficiența dreptului acolo unde el nu este împărtășit.

Ideea rațională a dreptului și pe care statul vine să o apere cu ajutorul sancțiunilor este aceea că omul trebuie să se supună normei; este ideea care stă la baza sistemului juridic.Însă legitimarea ideii de obligațîune stă în constatarea unor valori care există în fundamentarea ei.Valorile fac să se realizeze o subordonare între interesele individuale, din care unele sunt din punct de vedere rațional mai importante, pentru că sunt aplicări în concret ale ideii de justitie.

Fără această idee de obligație, arată M.Djuvara, nu s-ar putea stabili nici un fel de ierarhie între interese, ar fi haos, “ ideea de obligațiune face să intervină ideea de valoare și arată că un interes are o mai mare valoare din punct de vedere rațional , decât altul, și deci trebuie să se subordoneze acestuia din urmă”.

Ierarhia are în vârf regulile principiale de drept, care au valoare prin ele însele, fiind necondiționate.Nu necesită justificare o regulă precum “să nu ucizi”, pentru că ea există în virtutea unui drept preexistent, inviolabil, imuabil al omului, ea nu este calificată prin scop ci prin însăși rațiunea umană.

O altă caracteristică fundamentală a dreptului , care justifică existența și aplicarea sancțiunilor juridice, este violabilitatea legilor.Această violabilitate , Incălcarea potențială de către om a comandemantelor , duce la constatarea stării de libertate a individului.Spre deosebire de legile științifice, care , în principiu , nu pot fi încălcate, legile juridice , cu toate că sunt construite pentru a crea o ordine ce trebuie respectată, sunt supuse încălcării.

Opțiunea îi aparține omului, și ea apare între posibilitatea de a respecta și cea de a încălca norma, “ regula de drept are caracteristica aceasta , că permite violarea ei, și asta rezultă din însăși ideia de obligațiune rațională”.

Libertatea individuală de a respecta sau nu dreptul este de esența acestuia, este o realitate socială concretă.

Dar de ce vine dreptul să sanctioneze încălcarea sa?

Pentru că la baza sa stă conceptul de rațiune; rațiunea aplică criterii, ca cele morale spre exemplu, și constată dacă actul unei persoane este drept sau nedrept.

Treapta care pregătește aparitia simțului dreptătii, sentimentului de dreptate despre care vorbeste Jhering în lucrarea sa “Scopul în drept” este cea a constrângerii individuale , dictată de scopul realizării și asigurării condițiilor de viață; constrângerea individuală consacră contrastul dintre interesul comun , superior și cel individual.Acesta din urmă este în ordinea firească a lucrurilor subordonat ,iar sustinerea de fapt a acestei ierarhii se face prin preponderența puterii de partea dreptului.

Regula juridică vine să consacre și să ocrotească voința fiecăruia dintre noi în activitatea sa legitimă, “ în așa fel încât fiecare dintre noi să putem să urmărim prin concepția pe care o avem despre țelurile morale, idealurile care ne convin, dar nu ideluri imorale.”

Regula de bază este deci că voința fiecăruia trebuie respectată atâta timp cât este în armonie cu idealurile morale ale societății, dreptul și sanctiunea ” ocrotesc personalitatea morală a fiecăruia dintre noi, astfel încât să o pună în posibilitate să urmărească telurile morale în mod nestânjenit și în condițiunile cele mai favorabile în societate”.

Astfel argumentează Djuvara axioma legăturii indestructibile care trebuie să existe între drept și morală, care este “ miezul dreptului” ; “dreptul întreg este punerea în actiune a moralității în așa fel încât fiecare personalitate să își poată desfășura activitatea, nestânjenit în societate”.

Siguranța dreptului este pretutindeni opera și meritul poporului, care nu îl poate lua cadou din partea istoriei, ci îl cucerește cu imense sacrificii câteodată, dacă avem în vedere morții libertății din întreaga lume.

Încălcarea dreptului de către individ duce la ruperea echilibrului fin dintre drept și idealurile morale. Ele trebuie restabilite , și aceste lucru se face prin procesul judiciar, care trebuie să aplice sancțiunea juridică.Dar la baza acestei aplicări stă “ aprecierea juridică”, ce trebuie să fie bine fundamentată pe legile științifice ale psihologiei, dar și ancorată într-o bună cunoaștere a faptelor.

Rolul avocatului devine extrem de important în această situatie , pentru că “ pedeapsa” trebuie să fie si ea conformă cu ideea de justitie, astfel încât să corespundă realitătii faptei respective.numai prin folosirea “ tehnicilor” sociologice, psihologice, se poate ajunge la solutia corectă, pentru că sancțiunea trebuie să restabilească un echilibru, nu să atârne balanța justiției de partea cealaltă.

Justiția nu mai este oarbă, ci este un imperativ ca ea să vadă cât mai adânc în sufletul omului.Însă tot timpul trebuie respectată ideea de obligațiune rațională , care stă la baza tuturor raporturilor juridice.

În societățile primitive, dar și în cele mai evoluate, omul aplică singur sancțiunea asupra celui vinovat în ochii săi.Este cazul sancțiunii private din dreptul roman , dar și a duelului romantic de secol XIX,și al vendettei siciliene.În dreptul roman injustiția trebuia plătită nu numai prin restabilirea dreptului încălcat, dar și printr-o satisfacție particulară pentru a compensa contestarea dreptului adversarului care a câștigat.

Tendința umană fundamentală este de a nu lăsa nepedepsită o nedreptate, în sufletul uman se poate spune că există chiar o nevoie de a aplica o condamnare, fie ea și doar morală, pentru ca cel ce a săvarșit un rău să fie pedepsit. M.Djuvara exprimă acest lucru în mod complet , atunci când afirmă că “ o dată ce există ratiune, există nevoia de a condamna vinovăția, ca rezultantă a ideii de obligațiune și astfel sancțiunea în întregime se explică”.

Evoluția sancțiunii a avut ca punct de plecare sancțiunea privată, dar, așa cum arătam în partea a doua a lucrării, referitoare la violentă, aplicarea acestui tip de sanctiuni ducea inevitabil la crearea unui cerc vicios al violenței.

Necesitățile obiective ale societății au impus apariția statului, și, o dată cu el, a monopolului asupra sancțiunii, care îi aparține de drept. Sancțiunea este luată astfel din terenul privat și ajunge să fie exercitată unicamente de organele statului, în cadrul normativ creat de acesta.

Mai mult, ideea de justiție prin intermediul statului este dezvoltată de aceea de egalitate a persoanelor în fața legii și a organelor care o realizează.

Indivizii trebuie tratați în mod egal de lege; este un proces de generalizare profund rațional, pe care societatea l-a preluat în mod natural din legile științifice; ”toată știința dreptului tinde spre generalizare și ca atare tinde spre un ideal care stă ascuns în sufletulși în rațiunea noastră, dar pe care nu îl atingem niciodată, nu putem nici măcar să îl înțelegem perfect, care se chiamă justiție”.

Tot ce poate face omenirea prin organizarea ei politică: statul, este să îl perfecționeze cât mai mult, să îl aducă cât mai aproape de idealul intangibil al justiției absolute.Justiția este un concept rațional, ea presupune egalitatea rațională între persoane libere, limitate în activitatea lor de drepturi și obligații conexe.

Raționalitatea conceptului de justiție stă la baza aplicării sancțiunii proportionale cu vina. Individualizarea pedepsei penale este dacă nu cea mai evidentă, atuni cea mai necesar de făcut aplicație a ideii de proportionalitate care caracterizează justiția.

Aceasta din urmă trebuie să cuprindă în sine echitatea, iar aceste coordonate trebuie să fie în permanentă comunicare, astfel încât să corespundă ideii de dreptate, așa cum pare ea în ochii poporului. Dreptatea presupune coincidența într-un caz concret a justiției, echității și dreptului (sancțiunii).

Însă în același timp trebuie remarcată evoluția continuă a percepției pe care o are societatea despre ceea ce înseamna idealul de justiție, el se schimbă în diferite stadii de civilizație; fundamentul dreptului – și deci al sancțiunii evoluează în salturi mici, respectînd regulile istoriei. Dreptul a evoluat și el, o dată cu societatea, în sensul că de la o structură ordin – pedeapsă, în care statul este o organizație polițienească, a ajuns să reprezinte o formă de încadrare și organizare profundă a activității cetățenilor.

Ceea ce rămâne constant în evoluția paralelă a dreptului și statului este faptul că atributul poate cel mai important al acestuia din urmă este “coercițiunea juridică”, care izvorăște din conceptul de suveranitate.

Dreptul nu este o pură teorie, ci este o forță vie, o forță implicată într-o continuă luptă, pentru a-și atinge scopul: “la paix est le but que pursuit le droit, la lutte est le moyen de l’ atteindre”.Conservarea speciei este legea supremă a tuturor ființelor, manifestată prin instinctul de conservare, iar prin drept omul protejează existența sa morală, care îl diferențiază de animale, lipsa dreptului ar putea fi echivalată cu suicidul moral.

Astfel că fiecare om are, spune autorul citat mai sus, o datorie de a combate prin toate mijloacele posibile nerespectarea dreptului în propria persoană.Lupta pentru drept este poezia caracterului.

Legea, mai ales cea penală, are ca scop asigurarea condițiilor de viață ale societății, iar aplicarea pedepsei intervine doar atunci când intervine o crimă prin care sunt periclitate condițiile de viață ale societății și când această periclitare nu poate fi înlăturată altfel.

Concluzia ar fi că ”l’epée sans la balance c’est la force brutale, la balance sans l’epée c’est l’impuissance du droit”.

3.4. Legitimări sociologice și criminologice ale

sancțiunilor juridice

Ideea de la care se poate pleca în acest demers logic este de ce anumiți indivizi respectă legea, iar alții o încalcă.

Răspunsurile sunt diferite, foarte interesantă este opinia care arată că diferența este făcută de existența sau nu în sufletul persoanei a ideii de angajament.Criminolgul și sociologul american Becker a emis teoria conform căreia individul respectă legea ( legea penală) pentru a nu pierde avantajele pe care le presupune viața socială în care este “angajat”.Reciproca este și ea adevărată, în sensul că cel care comite o faptă penală o face fiindcă nu este suficient de “angajat” în angrenajul social, “pentru cel care nu are nici reputație de apărat, nici slujbă de păstrat în viața convențională, menținerea aparențelor conforme convențiilor nu reprezintă o miză, el este deci liber să se supună impulsurilor sale”.

Aplicarea sancțiunii juridice de către societate asupra sa trebuie să vină ca o reacție de reangrenare a individului, cu atât mai mult cu cât în actualul rol al “pedepselor” penale crește preponderența intenției educative.

S-au emis și teorii care îl consideră pe delincvent ca persoană rațională, ce calculează strategic raportul dintre mijloace – scop-rezultat, înainte de comiterea eventualei fapte ilicite.El își orientează faptele în funcție de ceea ce îi poate aduce crima propriei persoane (concepția hedonistă) și de ceea ce reprezintă consecințe posibile ale faptei sale.

Delincventul luptă în același timp contra victimei sale și împotriva pedepsitorilor săi, astfel că potențiala reacție sancționatorie din partea statului ar putea duce la înnăbușirea intenției infracționale.

Tendințele criminologiei contemporane sunt în sensul unei reîntoarceri în forță a liberului arbitru, atât de mult timp negat de teoriile deterministe.Consecința naturală este că represiunea penală își reintră în drepturile “firești”, iar justificarea pedepselor este evidentă.

Nu mai sunt actuale acele teorii care acordau întreaga vină pentru săvârșirea infracțiunii către societate, considerîndu-l pe delincvent ca o victimă în plus, asupra căruia pedeapsa penală nu trebuia aplicată pentru că nu se justifica.

Sociologii contemporani acordă veridicitate ideii de libertate de alegere a persoanei : ”potrivit analizei criminologiei actului, delincventul dispune, în lume, de o libertate care îi permite să aleagă actele sale”.În aceste condiții, indiferent de explicațiile cauzale sau non-cauzale acordate fenomenului criminal, acestea nu exclud, ci justifică aplicarea sncțiunii juridice.

Comportamentul criminal este, deci, o rezultantă a alegerii pe care potențialul delincvent o face, o manifestare a liberului arbitru; evident nu se iau în considerare cazurile patologice, care sunt de competența medicinei.

Libertatea este o condiție esențială a răspunderii, lucru evidențiat și de M.Djuvara, dar mai ales a responsabilității sociale și juridice.Kant arată că delincventul, înțeles ca persoană, dispune de libertatea care îi permite să gestioneze propriul liber arbitru.

Folosindu-se de acest concept atât de controversat care este liberul arbitru, Maurice Cusson creează o corespondență directă între el și cel de răspundere; ”conceptul de răspundere stabilește o relație între două noțiuni: aptitudinea la sancțiune pe de o parte, și cauza culpei, pe de altă parte.Un individ este răspunzător când este pasibil de o pedeapsă pentru că el a fost cauza efectivă a unui delict”.

Folosind argumente științifice, la care adaugă constatări empirice , M. Cusson conclude însă că nu se poate nega, în același timp, nici existența liberului arbitru, dar nici existența unui determinism societar (aici incluzînd pe cel biologic, genetic, social, economic,etc).Este, în opinia mea, încă un argument în favoarea individualizării pedepsei, întrucât este clar că aceasta trebuie să aibă ca justificare ansamblul circumstanțelor de ordin personal, dar și social ale cauzei.

Se pote vorbi despre indivizi iresponsabili, indivizi parțial răspunzători și indivizi pe deplin răspunzători. Liberul arbitru nu funcționează decât în ultimele două cazuri, întrucât iresponsabilii, persoanele afectate de tulburări psihice ce duc la pierderea discernământului nu răspund penal, în cazul lor nu există liberul arbitru.

O premisă a existenței liberului arbitru și deci a reprsiunii penale este codificarea riguroasă a delictelor și pedepselor, elaborarea unui corp de legi clare și accesibile, astfel încât cetățeanul să cunoască ceea ce este permis și ceea ce este interzis; înaintea pedepsei trebuie să existe avertismentul.

Avertismentul este menit să prevină fenomenul criminal, Beccaria arată că utilitatea pedepsei stă mai ales în faptul că este un “mijloc de prevenire” a crimei, și nu un act de violență asupra persoanei; “merită mai mult să previi crimele, decât să le pedepsești”.

Pentru a îndeplini acest scop și a rămâne legitimă, pedeapsa trebuie să îndeplinească anumite conditii: să fie “ publică, promptă, necesară, cea mai slabă dintre pedepsele aplicabile în circumstanțele date, proporțională cu delictul și stabilită prin lege’.

Legitimarea sancțiunii vine, deci, și din faptul că este o componentă esențială în cadrul politicilor anti-criminale, de prevenire strategică fenomenului criminal.

Problemele de justificare a pedepselor penale se pun mult mai dificil în cazul persoanelor considerate parțial responsabile. In situația acestor persoane acționează și alte circumstanțe, care se suprapun liberului arbitru.

Aceste circumstanțe pot consta în afecțiuni psihice care diminuează , fără a aboli discernământul, dar și în alte situații personale sau exterioare individului, legate de faptă sau de mediul în care s-a dezvoltat individul; “răspunderea poate fi considerată ca fiind diminuată când o crimă a fost comisă în mod impulsiv, un act comis sub imperiul provocării nu va fi considerat atât de răspunzător ca cel care este realizat cu răceală și cu premeditare…”.

În aprecierea răspunderii delincventului trebuie luat în considerare și argumentul vârstei, sărăciei, dependenței de droguri, etc.;” răspunderea unui delincvent este atenuată atunci când capacitatea sa de a rezista tentațiilor este mult slăbită din diferite motive; imaturitate, sărăcie, alcoolism, presiunea circumstanțelor…delictele comise de tineri sunt văzute cu indulgență, pentru că lor le este mai dificil să – și controleze impulsiunile… în realitate nu este ușor să rămâi pe calea cea dreptă atunci când ai avut părinți criminali, când ai avut o educație familială în mod grav inadecvată, când la școală sau la serviciu nu ai cunoscut decâț eșecuri și probleme, când ai fost expus influenței unor amici delincvenți…”.

Aceste afirmații sunt extrem de precare din punct de vedere strict penal, întrucât răspunderea penală fie există, fie nu există, nu se pot stabili grade de răspundere, ci, poate, cel mult grade de responsabilitate.

Relevant este pentru această lucrare ideea că pentru a aplica o sancțiune legitimă trebuie avuți în vedere și factorii determinanți ai comportamentului deviant, de natură biologică, socială sau economică, dar și unii factori afectivi: tentații, impulsuri.

Tentația, impulsul încălcării legii există în fiecare dintre noi. Cusson spunea că “nous sommes tous des delinquants”. Deci delincvența este un fenomen care în general se înscrie în banalitatea cotidiană a vieții omului contemporan, este omniprezentă în societate.

Din punct de vedere mistic religios, suntem cu toții păcătoși, dar din punct de vedere penal problema apare diferită, întrucât transgresarea legii penale presupune săvârșirea unei fapte care iese din banalul cotidian, iar criteriul care o separă este gravitatea ei sporită.Este evidentă legătura existentă între această gravitate și gradul de pericol social pe care trebuie să îl aibă o faptă pentru a fi considerată infracțiune.

Dar cu toate acestea, o faptă de furt, spre exemplu, chiar dacă obiectul material este de mică valoare rămâne un furt și la fel de grav.Eventualele circumstanțe atenuante pot atenua pedeapsa eventuală, dar nu înlătura caracterul penal al faptei.

Sancțiunile juridice trebuie să treacă examenul evoluției fenomenului infracțional. Statisticele arată că în ultimii ani a avut loc o stagnare a infracțiunilor violente, în ciuda accentului pus de televiziune în special pe evenimentele senzaționale prin violența lor, s-a observat în schimb o creștere a infracțiunilor de profit, care au “beneficiat’ de o perfecționare a tehnicilor și a metodelor de operare, cu atât mai mult cu cât asistăm la un boom informatic.Sancțiunile și mai ales modalitățile de tragere la răspundere trebuie să capete același stadiu de inteligență ca și acest tip de infracțiuni.

Un alt mod de a privi lucrurile este din perspectiva responsabilitătii.Se poate vorbi despre o responsabilitate a societătii și despre una individuală, a omului care este membru al societătii.acest lucru este determinat de faptul căindividul acționează atât la nivel singular, cat si ca membru al grupului,existind nivele diferite ale acțiunii: acțiunea individuală și acțiunea colectivă, ceea ce crează niveluri diferite ale responsabilitătii.

Responsabilitatea , conștientizarea la nivelul individului, dar și la cel al grupului a citeriilor , a valorilor morale care conduc individul și grupul poate constitui cel mai bun mod de justificare, de legitimare a sancțiunilor juridice. Normele sociale , criterii ale răspunderii , nu sunt întotdeauna și criterii ale responsabilitătii, pentru că între individ și sistemul social în care trăiește se poate crea un decalaj moral.Este edificator înacest sens exemplul lui Thorsten Sellin privind conflictulde ulturi și de coduri morale, atyunci când descrie cazul unui sicilian care, după sosirea ca imigrant în America suportă o jignire la adresa familiei sale pe care o pedepsește singur , în virtutea codului său moral , prin moartea ofensatorului.Acesta, o dată arestat de justiția americană nu înțelege cauza pentru care se află în ilegalitate și imoralitate, întrucât fapta sa se afla în perfectă armonie cu propriul sistem de valori

Este un a rgument în dovedirea faptului că valorile morale ale unei persoane nu pot constitui criterii ale responsabilității atâta timp cât ele nu sunt și ale grupului din care face parte.

Responsabilitatea colectivă a societății își are sursa în responsabilitatea individuală a fiecăruia dintre membrii , pe legile de compoziție ale acestui grup ,și , desigur, pe solidaritatea dintre aceștia.Formarea unui grup responsabil presupune membri capabili de

a-și asuma responsabilitatea acțiunilor proprii, dar și pe acelea ale grupului.

Responsabilitatea devine un atribut al societății care justifică reacția acesteia din diferite puncte de vedere: moral, politic, pe planul inițiativei legislative.Responsabilitatea colectivă trebuie să se întemeieze pe alegerea unor alternative social și moral corecte, și împărtășite de membrii grupului, pe înțelegerea și adoptarea liberă a comandamentelor morale și acționale ale colectivității.

Coincidența alegerilor morale și sociale făcute de majoritatea membrilor societății duce la crearea responsabilității sociale, iar una dintre formele acesteia este responsabilitatea juridică, al cărei conținut este atitudinea agentului social prin care acesta își însușește conținutul normelor și raporturilor juridice statornicite în societate, ca respect și promovare liberă, angajată a acestora.

Sancțiunea juridică vine să suplinească prin exercitarea răspunderii lipsa responsabilității la nivel individual; căci cele două concepte sunt complementare. In organizarea socială acolo unde nu acționează responsabilitatea, acționeazăcu necesitate răspunderea, altfel ordinea socială s-ar transforma în anarhie.Consecinta este că , în ultimă instantă, printr-un complex de determinări cauzale, conditionale și funcționale, agentul individual devine răspunzător pentru propriile fapte , dar mai ales pentru lipsa sa de responsabilitate.

Societatea încearcă să ofere individului cadrul normativ în care să își desfășoare activitatea într-un mod cât mai liber, dar în același timp trebuie să limiteze această libertate individuală în sensul exercitării ei cu respectarea libertății celorlalți participanți la raporturile sociale, mai ales juridice, dar și a interesului comunitar.

In același timp societatea nu poate să își asume riscurile produse prin rezultatele negetive ale membrilor ei, ea este un cadru existențial și acțional pentru toți indivizii reali și posibili, iar aceste rezultate negative echivalează cu punerea în pericola colectivității și chiar a speciei umane.legile societățîi trebuie să aibă în vedere apărarea în orice condiții a existenței colectivității, iar reprezentantul statului trebuie să își exercite datoria de a acționa în interesul cetățenilor sub acoperirea responsabilității pe care și-o asumă și a răspunderii pe care o angajează.

CAP.IV ( În loc de) Concluzii

Pledoarie pentru responsabilitate

Legea permanentă a omenirii este schimbarea. Astfel spus , singurul lucru constant în societate este faptul că totul se schimbă, totul se transformă și acest lucru nu este valabil doar pentru corpurile materiale, ci și pentru sufletul oamenilor.

Un alt lucru permanent în istorie este violența, ceea ce a arătat istoria a fost că o eradicare a ei nu este o soluție realistă, ci doar o diminuare la nivelul societățile concrete, determinate istorico-geografic. Aceste societăți trebuie să traseze limitele și modalitățile de diminuare a fenomenului criminal.

Acestea fiind spuse, am realizat actualitatea unei fantastice idei a lui Hugo, si anume că omenirea vede înspăimântătorul răsărit al unui soare moral necunoscut.Moralitatea evoluează, iar legile omului nu țin totdeauna pasul cu ea.

Singurul lucru care nu are nevoie de justiție, lege, judecători, este iubirea, cu toate fațetele ei.Societatea a pierdut în timp iubirea de oameni, accentul contemporanilor cade poate prea mult pe hiperspecializare, pe individualizare, iar noțiuni ca responsabilitate, dreptate își pierd înțelesul profund uman.Aceste valori atât de universale se pierd în monotonia autoimpusă a vieții omului contemporan.

Poate că ar trebui rememorate cuvintele lui Hugo: “o. tu , dreptate, culme iradiind lumină/ lege și călăuză a minții spre iubire/ etern înger de pază, al inimii cântar,/fără de care răul , ce trece, ar rămâne,/…fără de tine omul e orb, iar duhu-I – umbră;/fără de tine noaptea se așterne pe cetate,/fără de tine omul umblă decapitat.”

Sancțiunea trebuie să fie simbol al dreptății, trebuie păstrat un echilibru între fenomenul de delincvență și represiunea lui.Pedeapsa penală nu trebuie să cadă asupra inocentului, iar pentru îndeplinirea acestui deziderat procesul penal trebuie să respecte acele garanții elementare necesare pentru a exista un proces echitabil.

Este necesar să existe în acelasi timp o responsabilitate a justiției și a celor care o înfăptuiesc. Aceștia trebuie să manifeste acea “moralitate administrativă” despre care vorbea Maurice Hauriou , acea superlegalitate, prin care autoritatea statului asupra individului să fie limitată, controlată. Mai mult, avînd în vedere complexitatea vietii sociale, desfășurare de acțiuni și reacțiuni între care se stabileste în general un echilibru instabil, regimul politico-juridic trebuie să joace un rol moderator între numeroasele forte din societate: politică, morală, religioasă, moderator între individ și stat.

Societatea umană tinde , ca efect al evoluției continue, către acea stare de anomie durkheimiană, de distrugere a solidarității , “răul care macină astăzi societatea prin slăbirea normelor juridice și morale care o tructurau, o organizau”.

Este o necesitate , dar și o tendință actuală revenirea la ideea de justitie , care “ este deasupra legilor care emană de la Stat și constituiesc dreptul pozitiv” , și care ” poate fi violată prin actiunea statului , dar niciodată suprimată în esența ei și în valoarea ei ideală”.Legile pozitive trebuia să fie construite după modelul legii justitiei, cea care unifică statul ideal, statul arhetip al unei exigențe deontologice.

Fiecare persoană va trebui să învețe să se respecte libertatea de a fi a celorlalți ; fiecare om este condamnat să fie liber , iar acest respect este expresia tolerantei , pentru că calitatea de persoană , proprie fiecărui subiect , nu poate fi materie de votare și nici chiar de renunțare proprie.

` Tendinta la nivel mondial este de globalizare , de dezvoltare a unor comunități mult mai largi decât sfera unei singure națiuni, dar acest lucru nu trebuie confundat cu omogenizarea, uniformizarea , ci cu atât mai mult, reacția ar trebui să fie de păstrare a individualității.

Nu trebuie sacrificată prin intermediul dreptului și a sancțiunii juridice libertatea de gândire și de conștiință a minorităților, pentru că “ dreptul unui om este tot atât de sacru ca și acela al milioane de oameni.”

Individul contemporan este titular de drepturi și de libertăți care îi conferă puterea de decizie în legătură cu propria viață.Această decizie este un element fundamental al responsabilității sociale și juridice și are ca bază , în esență , libertatea de acțiune.

Este aceasta premisa acțiunii sale , “axa supremă în jurul căreia se învârte omul”.Dar nu este o libertate absolută, pentru că această reprezentare poate fi luată doar ca “ o totală lipsă a culturii gândirii”; este o dimensiune umană , care nu poate fi însă privită doar din perspectiva strict individuală , ci trebuie să fie o exprimare multidimensională : morală, socială, istorică.libertatea despre care vorbesc este o rezultantă a trei forme : libertatea de alegere, libertatea de decizie și libertatea de acțiune.

Normele , fie că sunt sociale, morale sau juridice nu pot enunta reguli general valabile, sau , mai bine spus ele nu pot acoperi specificul fiecărui individ.Astfel încât vor ră mâne totdeauna cazuri neacoperite, deci variabile libere ale sistemului , astfel că în aceste cazuri aprecierea , evaluarea și comparația între diferitele variante posibile de acțiune apartine agentului care trebuie să aplice criteriile aflate la intersecția nevoilor sale individuale cu cadrul social.

El alege în functie de sistemul său valoric , de idealurile, interesele și scopurile formulate pe baza aprecierii proprii.Dar alegerea se face într-un cadru predeterminat și pe care statul îl apără prin pârghii ca răspunderea.In situația în care agentul aderă prin convingere și prin efectul vointei sale la sistemul de valori si idealuri ale societății din care face parte , obiectivele sale vor coincide cu cele acceptate de aceasta , iar responsabilitatea sa este parte a responsabilității sociale a colectivitătii și va fi orientată în sensul asigurării conservării și funcționării normale a sistemului istoric determinat.

Responsabilitatea individuală va tinde în continuarea răspunderii și normelor sociale existente , spre ameliorarea sistemului.Rolul responsabilității va fi de a valorifica posibilitătile de dezvoltare și progres ale societății , vine să desăvârsească funcția socială a răspunderii.

In cazul existentei unui decalaj între sistemele de valori individuale , respectiv sociale, responsabilitatea acestuia pleacă de la valorile , interesele , idealurile proprii și tinde către depășirea calității date a sistemului..Acest al doilea caz este o formă de comportament deviant , dar nu în mod antisocial, ci în mod responsabil.

Este o tendință naturală ce ține de esenta oricărei specii , cu atât mai mult a speciei umane; evolutia.Dreptul este un produs al omului, astfel încât crearea sa este un proces continuu , iar “principalul mijloc de schimbare deliberată în societatea modernă este legislația”.

Legislația trebuie să încerce să contenească fenomenul criminal întrucât istoria omenirii a dovedit că o eradicare nu este posibilă, veridică.Contenirea se poate face atât prin sancțiuni, dar și prin , sau mai ales prin cultivarea unei responsabilități sociale , de respect atât față de individualități valoroase, cât si față de comunitate și valorile sale.

Idealul juridico-social ar fi echilibrul, iar acest echilibru dă nastere statului legitim.

Bibliografie

1.NICOLAE POPA, IOAN MIHĂILESCU, MIHAIL EREMIA

Sociologie juridică, Editura Universității, București,1999

2.NICOLAE POPA, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, București, 1998

3.CONSTANTIN PĂUNESCU, Agresivitatea și conditia umană, 1994

4.SIGMUND FREUD, Totem și tabu, în Opere, vol.1, Editura Stiințifică,1991

5.RENE GIRARD, Violența și sacrul, Editura Nemira, 1995

6.MIRCEA DJUVARA, Curs de enciclopedia dreptului

7.RUDOLF VON JHERING, La lutte pour le droit, Editura Chevlier maresco,1890

8.RUDOLF VON JHERING, Scopul în drept, București –Sibiu, 1898

9.ION BĂLĂNESCU-ROSETTI, Dreptul în general și notiunile sale fundamentale

10.VASILE PĂTULEA, STELU ȘERBAN, GABRIEL IOAN MARCONESCU, Răspundere și responsabilitate socială și juridică ,Editura Stiințifică și enciclopedică, 1988

11.VASILE PREDA, Profilaxia delincvenței și reintegrarea socială, Editura Științifică și pedagogică,bucurești, 1991

12.VALERIAN CIOCLEI, Manual de criminologie, Editura All Beck, București, 1998

13.MIRCEA DJUVARA, GIORGIO DEL VECCHIO:Justitia, individul și statul

14.MIRCEA DJUVARA, Drept și sociologie

15.CICERO, Despre supremul bine și supremul rău.Despre legi.Despre stat.

16.EMIL MOLCUT, DAN OANCEA, Drept roman, Editura Sansa,București, 1997

17.NICOLAE POPA , Prelegeri de sociologie juridică, Tipografia Universității București,Bucuresti, 1989

18.TUDOR BOGDAN, Probleme de psihologie judiciară

19.MIHAI FLOREA, Responsabilitatea actiunii sociale, Editura Științifică și enciclopedică, Bucuresti, 1976

20.ION NEAGU, Tratat de procedură penală, București, 1998

21.ION P. FILIPESCU,Tratat de dreptul familiei, Editura All Beck, București,2000

22.CTIN MITRACHE, Drept penal-partea generală ,Bucuresti, 1999

23. LIVIU POPESCU, Comentariul la Decizia C.E.D.O. în cazul Dalban contra României, Dreptul 5/2001

24.PHILIPPE MALAURIE, Antologia gândirii juridice, Editura Humanitas, București,1997