Caile de Atac In Materia Contenciosului Administrativ
CAILE DE ATAC IN MATERIA
CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV
CAPITOLUL I
Evoluția reglementării în materia contenciosului
administrativ.
Dezvoltarea contenciosului administrativ în țara noastră începe
a avea o importanță deosebită abia în anul 1864 când se înființează la noi
Consiliul de Stat .
înainte de această dată nu poate fi vorba de un contencios
administrativ propriu-zis deoarece perioadele de timp anterioare se
caracterizează printr-o atotputernicie administrativă aproape deplină.
începând cu anul 1864 evoluția contenciosului administrativ
poate fi divizată în mai multe etape.
Prima etapă a fost marcată de înființarea la 11 februarie
1864 a Consiliului de Stat ca organ cu caracter consultativ pe lângă guvern
cu sarcini și de tribunal administrativ.
Consiliul de Stat era prezidat de Domn și în baza legii sale
organice cât și în baza unor legi speciale soluționa litigii.
Consiliul de Stat avea atribuțiuni de contencios administrativ
și exercita și un contencios de interpretare întrucât particularii se puteau
adresa direct acestuia spre a cere interpretarea unui decret , regulament sau
ordonanță , date în materii administrative și prin care s-ar aduce atingere
intereselor altor particulari .
Etapa a doua este cuprinsă între 12 iulie 1866 și 1 iulie 1905.
Această etapă este caracterizată de investirea tribunalelor de drept comun
după modelul anglo-saxon, abandonându-se sistemul francez al Consiliului
de Stat .
Prin Constituția din 1866 s-a desființat Consiliul de Stat iar în
baza unei legi ordinare , atribuțiile de contencios administrativ ale acestuia
au fost date tribunalelor ordinare potrivit regulilor de drept comun .
In urma acestei legi tribunalele s-au socotit competente să
judece actele de gestiune , în ceea ce privește actele de autoritate ,
tribunalele și-au recunoscut o competență redusă , nu se socoteau
competente să anuleze un asemenea act în baza acțiunii directe ci apreciau
numai în mod indirect legalitatea actului mai cu seamă sub raportul cauzării
injuste de prejudicii și acordării de despăgubiri pentru pagubele constante .
Etapa a treia cuprinsă între anii 1905-1948 este formată din
mai multe subperioade bine delimitate .
Această perioadă se caracterizează prin înființarea unui
contencios în anulare direct sau deghizat atribuit puterii judecătorești după
anumite forme și proceduri .
Ca element esențial de distincție față de perioada anterioară
este existența unor reglementări speciale cu privire la competența
instanțelor în materia contenciosului administrativ .
Legea din 1905 pentru reorganizarea Inaltei Curți de Casație și
Justiție a cuprins unele din cele mai clare reglementări . Sistemul introdus
prin această lege prezintă două caracteristici esențiale :
A . Se dă dreptul „particularilor" să atace pe calea unui
recurs principal și direct actele administrative ilegale și să ceară instanței
judecătorești să pronunțe anularea lor .
B . Pentru judecarea acestui recurs în cadrul înaltei Curți de
Casație, ca instanță obișnuită, se înființează o a treia secțiune – Secțiunea
de contencios administrativ .
Această Curte nu a avut o competență generală ci una redusă
și limitată la materiile riguros precizate în actul normativ respectiv iar din
punctul de vedere al deciziei ce o putea adopta instanța acest control era un
control de anulare întrucât judecătorul în deciziile lui nu putea decât să
anuleze sau, după caz, să confirme actul .
Unii autori consideră că , în anumite situații controlul era un
contencios de plină jurisdicție în sensul că Secțiunea a IlI-a judeca
recursurile în contra refuzului administrației de a rezolva cererea privitoare
la un drept , ceea ce implica și putința ca în decizia sa Curtea să recunoască
existența dreptului și chiar eventual să oblige administrația de a da
satisfacție cererii reclamantului, deși din textul legii nu reiese nimic în
această privință.
Acest sistem a funcționat până în anul 1910 când este
desființat de guvernul liberal ca fiind neconstituțional pe motivul că
întrucât a se recunoaște puterii judecătorești dreptul de a anula actele
administrației înseamnă un amestec direct în exercițiul funcțiunii
legislative .
Această reglementare a rezistat numai 2 ani, deoarece legea
din februarie 1912 stabilește cu anumite modificări , contenciosul de
legalitate al legii din 1905 reducându-1 numai la un contencios de
constatare a legalității , nu și de anulare a actului administrativ .
Următoarea subperioadă începe cu Constituția din 1923 care
prevede reglementări exprese la articolul 107 , făcând din contenciosul
administrativ o instituție de ordin constituțional .
Instituția contenciosului administrativ cuprinzând în sine și
dreptul puterii judecătorești de a cerceta legalitatea actelor administrative și
de a pronunța anularea lor s-a dovedit utilă .
In baza Constituției din 1923 care conține un text de trimitere
a fost adoptată la 23 decembrie 1925 Legea contenciosului administrativ .
Prin acest sistem puteau fi atacate numai actele administrative
care aduceau atingere drepturilor subiective, contenciosul fiind de plină
jurisdicție pentru actele de gestiune și respectiv de anulare pentru actele de
autoritate . Au fost menținute și jurisdicțiile aministrative . Prin Legea din 15 martie 1939 s-au înființat chiar și curți administrative .
Etapa a patra este cuprinsă între anii 1948 – 1965 fiind
marcată de adoptarea Decretului nr. 128/1948 , prin care s-a desființat
contenciosul administrativ .
Această măsură a fost explicată prin principiul socialist al
„ unității puterii de stat " , considerându-se la vremea respectivă, că în baza
acestui principiu toate organele statului inclusiv organele judecătorești , suntsubordonate Marii Adunări Naționale, ceea ce nu ar mai îngădui un controlal organelor judecătorești asupra activității organelor administrației de stat .
Pe această idee , în expunerea de moțiune a decretului se arată
că „ față de acest principiu și considerând că tot această adunare alege
prezidiul și formează guvernul …", rezultă în aceea ce privește organele
judecătorești o subordonare față de organul suprem .
Cu o asemenea structură nu se mai poate concepe că actele de
autoritate să fie puse în discuție de către particulari , iar aceștia să mai aibă
dreptul să cheme statul în judecată , pentru ca actele lui să fie cenzurate de
către o autoritate subordonată .
După anul 1948 , instanțele judecătorești au rămas cu dreptul
de a controla legalitatea actelor administrative pe calea acțiunii directe
numai în mod excepțional, în cazul expres prevăzut de lege , iar pe „ calea
excepției de ilegalitate, ori de câte ori intenția legiuitorului de a le
recunoaște această competență se desprinde în mod neîndoielnic din
interpretarea legii " .
Etapa a cincea cuprinde perioada 1965 – 1990 . Controlul
judecătoresc auspra legalității actelor administrative în această perioadă
avea ca fundament art 35 , coroborat cu art 103 din Constituția din 1965 ,
precum și Legea nr 1 /1967 .
O primă trăsătură a controlului judecătoresc asupra actelor
administrative din această perioadă , relevată în literatura de specialitate , a
reprezentat-o generalitatea. Astfel , s-a spus că era un control de principiu
formulându-se cel puțin două concluzii :
actele ce nu puteau fi atacate , reprezentau o excepție de la
regulă , trebuiau să fie expres prevăzute de lege ;
ori de câte ori un litigiu referitor la legalitatea actelor
administrative nu era dat prin lege în competența altor organe cu
caracter jurisdicțional , soluționarea lui era de competența instanțelor
judecătorești .
In spiritul terminologiei specifice epocii , instituția
contenciosului administrativ mai era calificată și „ o garanție juridică
superioară exercitării depline a drepturilor cetățenești " când în realitate era
vorba de o instituție pur formală fără relevanță practică .
Excepțiile erau foarte numeroase , ceea ce a transformat regula
în excepție și excepția în regulă .
Instituția contenciosului administrativ a avut în realitate un rol
pur propagandistic , fiind pur formală , fără relevanță în apărarea drepturilor
cetățenilor și contracararea abuzurilor autorităților administrative .
Etapa a șasea este cuprinsă între 1990-2004 fiind marcată de
adoptarea Legii nr 29/1990 privind contenciosul administrativ , unul din
primele acte normative adoptate de Parlamentul democratic al României .
Pentru prima etapă , după desființarea Consiliului de Stat se
creează în cadrul instanțelor judecătorești secții specializate de
contencios administrativ la nivelul tribunalelor și respectiv la nivelul Curții
Supreme de Justiție .
Este pentru prima dată când în legislația noastră este
consacrată în mod expres răspunderea pentru daune morale .
Constituția din 1991 schimbă sub anumite aspecte ,
fundamental , concepția asupra sferei contenciosului administrativ Legea
nr 29/1990 fiind implicit modificată .
Totodată trebuie menționat faptul că prin Legea nr 59/1993 de
modificare a Codului de procedură civilă a fost modificată competența
materială a instanțelor în ceea ce privește soluționarea acțiunilor de
contencios administrativ .
Astfel , potrivit art.2 lit c Cod procedură civilă Tribunalele
judecă în materie de contencios administrativ procesele și cererile care nu
sunt date în competența curților de apel , iar în conformitate cu prevederile
art 3 din același cod curțile de apel judecă în primă instanță procesele și
cererile în materie de contencios administrativ privind actele de competența
autorităților administrației publice centrale, ale prefecturilor, ale serviciilor
publice descentralizate la nivel județean , ale ministerelor și ale celorlalte
organe centrale , ale autorităților publice județene și a municipiului
București, iar ca instanțe de recurs judecă recursurile împotriva sentințelor
pronunțate de tribunale .
Inceputul celei de a șaptea etape este determinat de adoptarea
Legii nr 554/2004 , privind contenciosul administrativ .
Legea nr 29/1990 a fost o lege preconstituțională , multe din
soluțiile sale fiind altfel reglementate de Constituția României din anul
1991 .
Prin Legea de revizuire a Constituției din octombrie 2003 au
fost aduse modificări semnificative și cu privire la instituția contenciosului
administrativ , fiind lărgită sfera dreptului fundamental al cetățeanului și la
interesul legitim (art.52 din Constituție) , dar s-a introdus un alineat nou și
la textul consacrat competenței instanțelor judecătorești de a cenzura actele
administrative ale autorităților publice (art 126 alin 6) .
De asemenea , la art.21, care are ca obiect accesul liber la
justiție , s-a introdus un alineat nou , potrivit căruia Jurisdicțiile speciale
administrative sunt facultative și gratuite " .
In același timp , printr-o serie de legi speciale au fost date în
competența instanțelor de contencios administrativ , diverse litigii, cum ar
fî cele din materia achizițiilor publice , dar legea cadru a contenciosului
administrativ a rămas tot în forma din anul 1990 .
In aceste condiții era absolut necesară reglementarea
contenciosului administrativ printr-o altă lege , care să țină seama de noile
prevederi constituționale și să aibă la bază o altă concepție privind
apărarea drepturilor , libertăților fundamentale și intereselor legitime ale
cetățenilor .
CAPITOLUL II
Condițiile acțiunii directe în fata instanței de
5 5 » »
contencios administrativ
1. Generalități
In conformitate cu prevederile art . 52 din Constituția
României , persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes
legitim de o autoritate publică , printr-un act administrativ sau prin
nesoluționarea în termenul legal a unei cereri , este îndreptățită să obțină
recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim , anularea actului și
repararea pagubei . Condițiile și limitele exercitării acestui drept se stabilesc
prin lege organică .
Legea care stabilește aceste condiții și limite în care ciosului
administrativ a rămas tot în forma din anul 1990 .
In aceste condiții era absolut necesară reglementarea
contenciosului administrativ printr-o altă lege , care să țină seama de noile
prevederi constituționale și să aibă la bază o altă concepție privind
apărarea drepturilor , libertăților fundamentale și intereselor legitime ale
cetățenilor .
CAPITOLUL II
Condițiile acțiunii directe în fata instanței de
5 5 » »
contencios administrativ
1. Generalități
In conformitate cu prevederile art . 52 din Constituția
României , persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes
legitim de o autoritate publică , printr-un act administrativ sau prin
nesoluționarea în termenul legal a unei cereri , este îndreptățită să obțină
recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim , anularea actului și
repararea pagubei . Condițiile și limitele exercitării acestui drept se stabilesc
prin lege organică .
Legea care stabilește aceste condiții și limite în care se poate
obține anularea unui act administrativ sau obligarea autorității publice la
eliberarea lui este Legea contenciosului administrativ , nr 554/2004 .
Controlul judecătoresc asupra legalității actelor administrative
se realizează pe două căi : acțiunea directă la instanța de contencios
administrativ și excepția de nelegalitate a actului administrativ .
Legea nr 554/2004 reglementează condițiile în care se
realizează controlul judecătoresc al legalității actelor administrative , atât pe
calea acțiunii directe , cât și pe calea excepției de nelegalitate .
10
Această lege a adus unele modificări față de Legea nr 29/1990,
în ceea ce privește exercitarea acțiunii directe la instanța de contencios
administrativ.
Astfel, în deplin acord cu prevederile constituționale a fost
mărită sfera dreptului persoanei vătămate și la interesul legitim, nu numai
la dreptul subiectiv.
De asemenea, pentru a se asigura o protecție deplină a
drepturilor, libertăților fundamentale și intereselor legitime ale persoanelor
s-a prevăzut posibilitatea ca acestea să atace actele administrativ, adresate
unui alt subiect de drept.
Pe de altă parte a fost micșorată sfera actelor administrative
care nu pot fi atacate administrativ, fiind totodată stabilite limitele
controlului, în ceea ce privește atacarea actelor administrative emise în
situații speciale.
Astfel, în conformitate cu prevederile art 5 alin 3 din Legea
nr 554/2004, actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării
de război , al stării de asediu sau al celei de urgență , cele care privesc
apărarea și securitatea națională ori cele emise pentru restabilirea ordinii
publice, precum și pentru înlăturarea consecințelor calamităților naturale,
epidemiilor și epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere.
Ținând seama de prevederile Constituției și ale Legii
nr 554/2004 se poate aprecia că pentru exercitarea acțiunii directe la
instanța de contencios administrativ sunt necesare următoarele condiții :
actul atacat să fie un act administrativ ;
actul să vatăme un drept subiectiv sau un interes
legitim ;
actul atacat să emane de la o autoritate publică ;
11
• procedura administrativă prealabilă să fi fost
îndeplinită ;
• acțiunea să fi fost introdusă în termenul legal ;
Desigur , într-un proces de contencios administrativ,
reclamantul trebuie să aibă capacitatea de a sta în justiție și de a avea un
interes în promovarea acțiunii , dar acestea sunt condiții generale de
exercitare a unei acțiuni Injustiție și nu condiții speciale pentru acțiunile de
contencios administrativ .
2. Condiția ca actul atacat să fie un act administrativ
Legea nr 554/2004 permite exercitarea acțiunii în justiție atât
pentru actul administrativ propriu zis , cât și pentru nesoluționarea în termen
legal a unei cereri sau refuzul nejustificat de a soluționa o cerere .
Cu privire la nesoluționarea în termenul legal a unei cereri sau
refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept , anterior
intrării în vigoare a Legii nr 554/2004 , în literatura juridică au fost
exprimate opinii diferite . Astfel , într-o opinie a fost exprimată părerea că
acestea sunt fapte materiale asimilate de lege actelor administrative , iar
într-o altă opinie s-a susținut că sunt acte administrative . In sfârșit , într-o
altă opinie s-a considerat că nesoluționarea în termenul legal a unei cereri
sau refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sunt
„ acte administrative asimilate " .
Controversa a fost tranșată de noua lege a contenciosului
administrativ care prevede expres în art 2 alin 2 că „ se asimilează actelor
administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere
referitoare la un drept sau la un interes legitim , ori, după caz , faptul de a nu
12
răspunde solicitantului în termen legal " .
Prin art 2 lit c din Legea contenciosului administrativ actul
administrativ a fost definit ca fiind actul unilateral cu caracter individual
sau normativ , emis de o autoritate publică în vederea executării ori a
organizării executării legii , dând naștere , modificând sau stingând raporturi
juridice .
Potrivit aceluiași text sunt asimilate actelor administrative și
contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect : punerea în
valoare a bunurilor proprietate publică , executarea lucrărilor de interes
public , prestarea serviciilor publice și achizițiile publice .
Așa cum rezultă din textul citat legiuitorul nu face distincție
între actele administrative individuale sau normative , între actele
administrative externe și cele de ordine interioară (instrucțiuni , circulare) ,
între actele administrației publice centrale sau locale , între actele organelor
cu competență generală și cele ale organelor cu competență materială
specială ori între actele autorităților publice constituite în ierarhii sau cele
ale autorităților administrative autonome .
Ca urmare , orice asemenea act administrativ poate fi atacat la
instanța de contencios administrativ cu acțiune directă de către orice
persoană care se consideră vătămată prin emiterea lui .
Ca element de noutate Legea nr 554/2004 a prevăzut
posibilitatea de a se adresa instanței de contencios administrativ și persoana
vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act
administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept .
Identificarea concretă a actului administrativ constituie o
operație de apreciere a voinței „ autorității publice " emitente, de cercetare a
13
formei pe care o îmbracă , pentru a delimita actul administrativ de alte acte
juridice sau de alte înscrisuri care sunt simple operațiuni tehnico-
administrative . .
Pentru sesizarea legală a instanței de contencios administrativ
trebuie făcută cuvenita delimitare a actului administrativ de simplele
adrese , circulare sau note cu caracter pur tehnico-administrativ care nu
pot forma obiectul controlului judecătoresc și implicit al acțiunilor de
contencios administrativ .
Trebuie menționat însă faptul că potrivit art 18 alin 2 din
Legea nr 554/2004 „ instanța este competentă să se pronunțe și asupra
legalității actelor sau operațiunilor administrative care au stat la baza
actului supus judecății " . Aceasta constituie problema „actelor preparatorii"
care pot fi atacate odată cu actul administrativ emis pe baza lor .
Potrivit noii legi a contenciosului administrativ sunt asimilate
actelor administrative și contractele încheiate de autoritățile publice care au
ca obiect : punerea în valoare a bunurilor proprietate publică , executarea
lucrărilor de interes public , prestarea serviciilor publice și achizițiile
publice .
Ca urmare , în conformitate cu prevederile art 8 din lege
acțiunea directă la instanța de contencios administrativ poate avea ca
obiect și litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract
administrativ ori legate de aplicarea și executarea acestuia .
Cu privire la refuzul nejustificat al unei autorități publice de a
rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim , ori după
caz , faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal am menționat
că acestea constituie acte administrative asimilate și ca urmare pot forma
obiectul unei acțiuni directe la instanța de contencios administrativ .
14
Nu pot fi atacate la instanța de contencios administrativ actele
administrative menționate la art 5 alin l și 2 din Legea nr 554/2004 ,
respectiv actele autorităților publice care privesc raporturile acestora cu
Parlamentul , actele de comandament cu caracter militar și actele
administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede prin
lege organică , o altă procedură judiciară .
Prin noua lege a contenciosului administrativ a fost prevăzută
o categorie de acte administrative care pot fi atacate numai pentru exces de
putere . Din această categorie fac parte actele administrative emise pentru
aplicarea regimului stării de război , al stării de asediu , sau al celei de
urgență , cele care privesc apărarea și securitatea națională ori cele emise
pentru restabilirea ordinii publice , precum și pentru înlăturarea
consecințelor calamităților naturale , epidemiilor și epizootiilor .
Excesul de putere este definit de art 2 lit m din lege ca fiind
exercitarea dreptului de apreciere de către autoritățile administrației
publice prin încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale
cetățenilor .
Așadar pentru atacarea unor asemenea acte administrative la
instanța de contencios administrativ este necesară invocarea și dovedirea
existenței unui exces de putere din partea autorităților publice emitente ,
adică încălcarea unor drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor, prevăzute de Constituție sau de lege .
3. Condiția ca actul administrativ să vatăme un drept
subiectiv sau un interes leșitim
Din conținutul art 8 al Legii nr 554/2004 rezultă că una din
15
condițiile de admisibilitate a acțiunii directe la instanța de contencios
administrativ este ca reclamantul să fi fost vătămat într-un drept al său
recunoscut de lege sau într-un interes legitim prin actul administrativ a
cărui anulare o solicită , prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri
sau prin refuzul nejustificat de a rezolva o cerere .
In sens strict juridic condiția dreptului vătămat sau a
interesului legitim lezat , este necesară nu pentru declanșarea acțiunii de
contencios administrativ ci pentru tragerea la răspundere a autorității
publice pârâte .
Condiția dreptului subiectiv sau a interesului legitim vătămat
este prevăzută și de art 52 din Constituție care face referire la „ persoana
vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de o autoritate
publică " .
Prevederile acestui articol trebuie interpretate și aplicate în
acord cu dispozițiile art 21 din Constituție în care se arată că „ orice
persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților
și a intereselor sale legitime " .
Potrivit noii baze constituționale a contenciosului
administrativ o acțiune nu se poate respinge decât în situația în care
reclamantul nu are de apărat nici drepturi , nici libertăți și nici interese
legitime . Legitimitatea unui drept sau a unui interes este stabilită în
primul rând în raport cu normele Constituției , iar dispozițiile acesteia
privind drepturile și libertățile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate de
instanța de contencios administrativ în concordanță cu Declarația
Universală a Drepturilor Omului , cu pactele și tratatele internaționale la
care România este parte , așa cum stipulează art 20 alin l din Constituție .
Mai mult chiar , dacă există neconcordanță între pactele și tratatele
16
privitoare la drepturile fundamentale ale omului , la care România este
parte , și legile interne , au prioritate reglementările internaționale .
Interesul legitim în promovarea unei acțiuni directe la instanța
de contencios administrativ poate fi atât privat cât și public , așa cum se
prevede în art 1 din Legea nr 554/2004 .
Noua lege a contenciosului administrativ definește interesul
legitim privat ca fiind posibilitatea de a pretinde o anumită conduită în
considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil , prefigurat .
Interesul legitim public este explicat ca fiind posibilitatea de a
pretinde o anumită conduită , în considerarea realizării unui drept
fundamental care se exercită în colectiv ori , după caz, în considerarea
apărării unui interes public .
4. Condiția ca actul administrativ să emane
de la o autoritate publică
In conformitate cu prevederile art 1 și 8 din noua lege a
contenciosului administrativ „ autorul " actului administrativ ce poate fi
atacat la instanța de contencios administrativ trebuie să fie o autoritate
publică . Aceasta este, de fapt , o cerință constituțională prevăzută de art 52
din Constituția României în care se vorbește de vătămarea unui drept sau a
unui interes legitim de o autoritate publică , printr-un act administrativ .
Potrivit art 2 lit b din lege prin autoritate publică se înțelege
orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care
acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes
public . Sunt asimilate autorităților publice persoanele juridice de drept
privat care, potrivit legii , au obținut statut de utilitate publică sau sunt
17
autorizate să presteze un serviciu public .
Așadar se poate afirma că pot fi atacate la instanța de
contencios administrativ atât actele administrative prin care se realizează
administrația publică , cât și actele administrative prin care se realizează
activitatea administrativă a altor autorități publice .
Sub acest aspect autoritățile publice care emit acte
administrative supuse controlului judecătoresc pot fi grupate în următoarele
categorii :
organe ale administrației publice de stat (Președintele
României, Guvernul României, ministere, prefecturi , etc și structuri
subordonate acestora) ;
organe ale administrației publice autonome locale
(Consiliul Județean , Consiliul local , Primar și structuri subordonate
acestora) ;
organisme neguvernamentale (asociații , societăți ,
institute , barouri , academii, universități, etc) autorizate prin lege sau prin
alt act normativ să presteze servicii publice în regim de putere publică ;
Referitor la actele autorităților publice , altele decât autoritățile
administrative , trebuie făcută distincția necesară între actele de autoritate
prin care acestea își realizează competența (legi , hotărâri , mesaje în cazul
Parlamentului ; sentințe , decizii în cazul instanțelor judecătorești ; decizii și hotărâri în cazul Curții Constituționale , rapoarte în cazul Avocatului
Poporului , etc) și actele de autoritate prin care ele înfăptuiesc o activitate
de natură administrativă .
Ca urmare o lege , o hotărâre , un mesaj al Parlamentului nu
pot fi atacate în justiție , în timp ce o decizie administrativă a Biroului
Permanent , a secretarului general , a altor funcționari din aparatul
18
administrativ poate fi cenzurată pe calea contenciosului administrativ .
In mod corespunzător nu pot fi atacate la instanța de
contencios administrativ hotărârile judecătorești , modul de punere în
executare a unei hotărîri penale , o decizie a Curții Constituționale , etc .
In schimb pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ
actele de autoritate prin care aceste organe îndeplinesc o activitate de
natură administrativă , cum ar fi modul de organizare și desfășurare a unui
concurs pentru ocuparea unor posturi vacante , refuzul de întocmire a
actelor necesare pentru pensionarea unui salariat , etc .
5. Condiția îndeplinirii procedurii administrative
prealabile
Potrivit art 7 din Legea nr 554/2004 înainte de a se adresa
instanței de contencios administrativ competente , persoana care se
consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim , printr-un
act administrativ unilateral , trebuie să solicite autorității publice emitente ,
în termen de 30 de zile de la data comunicării actului , revocarea, în tot sau
în parte a acestuia . Plângerea se poate adresa în egală măsură organului
ierarhic superior , dacă acesta există .
Prevederile de mai sus se aplică și în ipoteza în care legea
specială prevede o procedură administrativ – jurisdicțională , iar partea nu a
optat pentru aceasta .
Rezultă că legea instituie obligativitatea exercitării unei
proceduri administrative prealabile prin care persoana ce se consideră
vătămată printr-un act administrativ unilateral , să solicite autorității publice
19
emitente să recurgă la o reexaminare a actului și să se pronunțe asupra
legalității lui .
In perioada de aplicare a Legii nr 29/1990 , în doctrina juridică
au fost exprimate opinii diferite cu privire la natura juridică a termenului
de 30 de zile în care trebuie formulată plângerea prealabilă către autoritatea
publică emitentă a actului administrativ considerat ilegal .
In acest sens au fost susținute teza termenului de prescripție , a
termenului de decădere procesual , a termenului de decădere substanțial și
teza termenului special pus la dispoziția autorității publice pentru a proceda
la reexaminarea actului în discuție .
Prin noua lege a contenciosului administrativ nu a fost
precizată natura juridică a termenului de 30 de zile în care trebuie
exercitată plângerea prealabilă .
In conformitate cu art 7 alin 7 din lege plângerea prealabilă în
cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce , pentru motive
temeinice , și peste termenul de 30 de zile prevăzut la alineatul 1, dar nu
mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului . Acest termen de 6 luni este
termen de prescripție .
Așadar , pentru motive temeinice , în cazul actelor
administrative unilaterale , plângerea prealabilă se poate introduce și peste
termenul de 30 de zile prevăzut de art 7 alin l din Legea nr 554/2004, dar
nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului .
Din coroborarea alin.l cu alin 7 ale art 7 din lege, rezultă că
termenul de 30 de zile este un termen de recomandare pentru sesizarea
autorității publice emitente .
Desigur , autoritatea publică , sesizată cu plângere prealabilă ,
peste termenul de 30 de zile , va aprecia dacă motivele invocate pentru
20
depășirea termenului sunt sau nu temeinice .
Eventuala respingere a plângerii prealabile, pentru tardivitate ,
poate fi cenzurată apoi de instanța de contencios administrativ în cadrul
acțiunii directe exercitată de persoana vătămată .
Ca element de noutate , Legea contenciosului administrativ
nr 554/2004 reglementează posibilitatea exercitării plângerii prealabile și
de către o terță persoană față de actul administrativ considerat ilegal .
In acest caz însă , terța persoană trebuie să introducă plângerea
prealabilă în termen de 30 de zile de la data când a luat cunoștință , pe orice
cale , de existența acestuia, dar în limitele termenului de 6 luni prevăzut de
art 7 alin 7 din lege .
Termenul de 6 luni , fiind termen de prescripție , este
susceptibil de suspendare sau întrerupere , iar repunerea în termen este
operantă .
Asemenea aspecte pot fi sesizate de reclamant autorității
publice prin plângere prealabilă , iar apoi instanței de judecată , prin
acțiunea directă de contencios administrativ .
Din coroborarea art 7 cu art 8 și art ll din Legea nr 554/2004
rezultă că procedura prealabilă este posibilă numai în cazul actului
administrativ unilateral tipic , adică numai atunci când este vorba de
manifestarea expresă de voință , nu și de refuz nejustificat sau de tăcere
din partea autorității publice .
Potrivit prevederilor art 7 alin 6 din Legea nr 554/2004
plângerea prealabilă este obligatorie și în cazul acțiunilor care au ca obiect
contractele administrative , în asemenea situații având semnificația
concilierii din litigiile comerciale .
Procedura prealabilă nu este necesară în cazul acțiunilor
21
introduse de orice persoană vătămată prin ordonanțe sau dispoziții din
ordonanțe ale Guvernului , și nici în cazul acțiunior care au ca obiect
excepția de nelegalitate a unui act administrativ .
De asemenea, procedura prealabilă nu este necesară în cazul
„ contenciosului obiectiv " , adică al acțiunilor exercitate de autoritățile
publice prevăzute de lege – prefect , Avocatul Poporului, Ministerul Public,
Agenția Națională a Funcționarilor Publici .
Cât privește termenul în care autoritatea publică emmitentă
este obligată să se pronunțe , legea face trimitere la art 2 alin l lit g unde se
prevede un termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii , dacă prin lege nu
se prevede alt termen .
In cazul în care procedura prealabilă nu a fost îndeplinită ,
acțiunea reclamantului , pentru anularea unui act administrativ , va fi
respinsă ca inadmisibilă de instanța de contencios administrativ .
O chestiune controversată legată de instituția procedurii
prealabile este cea legată de semnificația recursului ierarhic . Legea actuală
prevede atât posibilitatea unui recurs grațios cât și a unui recurs ierarhic ,
dar nu instituie obligația de a fi exercitat mai întâi recursul grațios și apoi
recursul ierarhic .
Ca urmare , autoritatea publică ierarhic superioară poate fi
sesizată concomitent cu exercitarea recursului grațios , dar și în acest caz
trebuie respectat termenul de 30 de zile de la comunicarea actului
administrativ sau de la data luării la cunoștință , de existența acestuia , în
cazul actului adresat unui alt subiect de drept .
22
6. Condiția ca acțiunea să fi fost introdusă în
termenul legal
Potrivit art 11 alin l din Legea nr 554/2004 , termenul pentru
sesizarea instanței de contencios administrativ cu acțiune directă pentru
anularea unui act administrativ individual , recunoașterea dreptului pretins
și repararea pagubei cauzate , este de 6 luni și se calculează după cum
urmează :
de la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau ,
după caz , data comunicării refuzului , considerat nejustificat , de soluționare a cererii .
de la data expirării termenului legal de soluționare a cererii ,
fără a depăși termenul prevăzut la alin 2
de la data încheierii procesului verbal de finalizare a
procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative .
In conformitate cu prevederile art 11 alin 2 din lege, pentru
motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi
introdusă și peste termenul prevăzut la alin l dar nu mai târziu de un an de
la data emiterii actului .
In cazul acțiunilor formulate de prefect , Avocatul Poporului ,
Ministerul Public sau Agenția Națională a Funcționarilor Publici termenul
curge de la data când s-a cunoscut existența actului nelegal , fiind
aplicabile în mod corespunzător prevederile art 11 alin 2 din lege .
In ceea ce privește ordonanțele Guvernului , sau dispozițiile
din ordonanțe care se consideră a fi neconstituționale , precum și actele
administrative cu caracter normativ care se consideră a fi nelegale , acestea
pot fi atacate oricând .
23
S-a prevăzut în lege că termenul de 6 luni este termen de
prescripție , iar termenul de un an este termen de decădere .
Așadar termenul de 6 luni este regula , de acest termen
beneficiind toate subiectele de drept , fără nici o condiționare. In schimb ,
termenul de un an de zile , apare ca o excepție , el rămânând la latitudinea
instanței , care va aprecia dacă motivele invocate sunt sau nu , în mod real ,
motive temeinice . Fiind o excepție , termenul de un an trebuie justificat în
flecare în caz în parte .
In ipoteza în care instanța de fond consideră că depășirea
termenului de 6 luni nu s-a datorat unor motive temeinice , va respinge
acțiunea pentru tardivitate , urmând ca asupra acestor aspecte să se pronunțe
și instanța de recurs , dacă va fi sesizată . Dacă instanța de recurs va aprecia
că , dimpotrivă , motivele invocate sunt temeinice soluția va fi de admitere a
recursului și casarea cu trimitere a sentinței pentru judecarea pe fond a
litigiului .
Cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de
6 luni , art ll alin l din lege are în vedere ipotezele reglementate de art 8 ,
adică acțiunile care vizează actul administrativ tipic , actul administrativ
atipic și respectiv , actul administrativ asimilat .
De fapt legea marchează momentul de la care începe să curgă
termenul de 6 luni pentru sesizarea instanței , după cum s-a primit sau nu
răspuns , respectiv după cum a expirat sau nu termenul legal de soluționare
a cererii , în cazul actelor administrative unilaterale .
Prevederile art ll alin l lit a din Legea 554/2004 vizează
două ipoteze : pe de o parte situația răspunsului la plângerea prealabilă ceea
ce înseamnă că există un act administrativ pe care reclamantul dorește să-1
atace în justiție , iar pe de altă parte situația refuzului considerat nejustificat
24
de soluționare a cererii, ceea ce înseamnă că nu există un act administrativ ,
acest refuz fiind în înțelesul legii , actul administrativ ce constituie temeiul
acțiunii în justiție .
Este evident faptul că , în prima situație, răspunsul este
considerat nesatisfacător de către petent, pentru că numai într-un
asemenea caz există interesul acestuia de a promova o acțiune directă la
instanța de contencios administrativ .
Data primirii răspunsului la plângerea prealabilă marchează
momentul de la care începe să curgă termenul de 6 luni de sesizare a
instanței .
Pentru a doua situație , cea a refuzului nejustificat momentul
de la care începe să curgă termenul , îl reprezintă data comunicării
refuzului autorității publice sesizate de a soluționa cererea formulată , cum
ar fi de exemplu refuzul de a elibera o autorizație de construcție .
In această situație este vorba de estimarea petentului asupra
caracterului nejustificat al refuzului , pentru că numai instanța va decide
dacă acest refuz a fost sau nu justificat , aspect care ține însă de soluționarea
litigiului pe fond .
Sub aspect procedural , reclamantul trebuie să facă dovada
introducerii cererii la autoritatea pârâtă și a refuzului acesteia de a o
soluționa .
In ceea ce privește prevederile art 11 alin 1 lit b din lege este
de menționat faptul că reclamantul trebuie să facă dovada introducerii
cererii la autoritatea publică , precizând că termenul de 30 de zile , sau
termenul prevăzut de legea specială , a expirat . Aceste prevederi sunt
opozabile și în situația în care autoritatea publică nu a dat un răspuns la
cererea prealabilă .
25
In situația prevăzută de art 11 alin l lit c din lege termenul de
6 luni începe să curgă de la data încheierii procesului verbal de finalizare a
procedurii concilierii în cazul contractelor administrative .
Așa cum prevede art7 alin 6 din Legea 554/2004 , în cazul
acțiunilor care au ca obiect contracte administrative, procedura concilierii
din litigiile comerciale reprezintă plângere prealabilă .
Inscrisul doveditor în asemenea situații este procesul verbal ,
care este un document ce face dovada finalizării procedurii de conciliere și
echivalentul plângerii prealabile .
Este de observat faptul că prin art ll alin 2 din Legea
contenciosului administrativ s-a stabilit că perioada de așteptare a
răspunsului la cereri sau , după caz , la plângeri prealabile , nu poate depăși un an de zile de la data emiterii actului , când există , respectiv de la data introducerii cererii , când actul administrativ nu există .
Această prevedere are rolul de a obliga subiectul de drept să
nu tergiverseze introducerea acțiunii la instanța de contencios administrativ
sub pretextul că nu s-a primit un răspuns de la autoritatea publică sesizată
și s-a așteptat primirea acestuia .
O prevedere specială este cuprinsă în art l9 din Legea
554/2004 pentru situația în care persoana vătămată nu a solicitat
despăgubiri prin cererea de anulare a actului administrativ .
In acest caz termenul de prescripție pentru cererea de
despăgubiri curge de la data când reclamantul a cunoscut sau trebuia să
cunoască întinderea pagubei . Cererea se adresează instanței de contencios
administrativ competente în termenul de un an prevăzut de art 11 alin 2 din
lege .
Judecata unor asemenea cereri se face potrivit normelor din
26
legea contenciosului administrativ și este supusă taxei judiciare de timbru
prevăzută de această lege .
27
CAPITOLUL III
Regimul juridic al recursului
/. Generalități
Recursul , este calea de atac prin care partea interesată sau
procurorul solicită în condițiile și pentru motivele prevăzute de lege
desființarea unei hotărâri date fără drept de apel , în apel , sau de un organcu activitate jurisdicțională .
Recursul trebuie caracterizat ca o cale extraordinară de atac
comună , de reformare și în principiu nesuspensivă de executare .
Spre deosebire de dreptul comun în materia contenciosului
administrativ există o singură cale de atac împotriva hotărârilor pronunțate
în prima instanță și anume recursul , așa cum prevede art 20 din Legea
554/2004 privind contenciosul administrativ .
Considerăm că existența unei singure căi de atac împotriva
sentințelor pronunțate de instanțele de contencios administrativ este
justificată de prevederile art 17 și 20 din Legea 554/2004 . Astfel , potrivit
art 17 din legea menționată , acțiunile de contencios administrativ se judecă
de urgență și cu precădere , iar hotărârile vor fi redactate și motivate de
urgență în cel mult 10 zile de la pronunțare . Prevederea referitoare la
judecarea de urgență a litigiilor de contencios administrativ este reluată și
în art 20 din lege în care ne arată că recursul se judecă de urgență .
28
Așadar prevederile legale menționate impun soluționarea de
urgență în mod irevocabil a litigiilor de contencios administrativ pentru a
se asigura restabilirea cu promptitudine a raporturilor juridice care au fost
nesocotite prin emiterea unor acte administrative ilegale sau refuzul
eliberării unor acte administrative legale cuvenite solicitanților .
De aceea , legiuitorul a considerat că este necesară prevederea
unei singure căi de atac , respectiv recursul , pentru a se evita prelungirea
nejustificată a litigiilor de contencios administrativ .
In materia contenciosului administrativ recursul este
suspensiv de executare conform prevederilor art 20 din Legea
nr 554/2004 . Aceasta înseamnă că o sentință a instanței de contencios
administrativ nu poate fi executată silit dacă împotriva ei s-a declarat recurs
de către una din părțile din proces sau de procuror . Prevederile art 20 din
Legea nr 554/2004 se coroborează cu dispozițiile art 300 cod procedură
civilă în care se arată că recursul suspendă executarea hotărârii în anumite
situații precum și în alte cazuri prevăzute de lege . Un asemenea caz expres
prevăzut de lege este cel la care se referă art 20 din Legea nr 554/2004 în
sensul că în materia contenciosului administrativ , recursul este suspensiv
de executare .
2. Obiectul recursului
Potrivit art 299 Cod procedură civilă sunt supuse recursului
hotărârile date fără drept de apel , cele date în apel precum și în condițiile
prevăzute de lege hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională .
Coroborând prevederile art 299 Cod procedură civilă cu ale
art 20 din Legea nr 554/2004 se poate afirma că în materia contenciosului
administrativ sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în primă instanță
de tribunale sau curți de apel întrucât acestea sunt date fără drept de apel .
In afară de hotărârile pronunțate în primă instanță de instanțele
de contencios administrativ pot fi atacate cu recurs și încheierile
premergătoare soluționării fondului . Aceste încheieri fac corp comun cu
hotărârea și în cererea de recurs nu este necesar să se facă mențiune
specială despre o anumită încheiere .
Cu toate acestea fac excepție încheierile prin care s-a întrerupt
sau suspendat cursul judecății , care pot fi atacate cu recurs , însă numai dacă
acestea sunt pronunțate de instanțe de contencios administrativ care judecă
fondul cauzei . Dacă încheierile de întrerupere sau suspendare a cursului
judecății sunt pronunțate de o instanță de contencios administrativ care
judecă în recurs ele nu vor putea fi atacate cu recurs deoarece decizia care
urmează a fi pronunțată este irevocabilă și deci nesusceptibilă de recurs .
O situație specială o prezintă încheierile și sentințele
pronunțate în baza art 14 din Legea nr 554/2004 prin care instanța de
contencios administrativ a dispus suspendarea executării actului
administrativ atacat, până la pronunțarea instanței de fond .
In conformitate cu prevederile art 14 alin 4 din lege încheierea
sau , după caz , sentința prin care se pronunță suspendarea este executorie de drept . Ea poate fî atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunțare .
Așadar , în cazul unei încheieri sau sentințe prin care s-a dispus
suspendarea executării unui act administrativ , recursul poate fi executat în
mod separat , în termen de 5 zile de la pronunțare .
Este disociată astfel problema temeiniciei admiterii cererii de
suspendare a actului administrativ de conținutul raportului juridic ce
constituie obiectul litigiului de fond în care se discută legalitatea actului
30
Administrativ , aceste aspecte reprezentând chestiuni diferite pentru instanța de recurs .
Partea din hotărâre supusă recursului este dispozitivul acesteia .
In practica judiciară s-a decis că numai dispozitivul hotărârii
poate fi atacat cu recurs deoarece numai această parte a hotărârii
judecătorești constituie ordinul instanței cu privire la rezolvarea raportului
juridic dedus judecății și este susceptibilă de executare silită .
Considerentele hotărârii judecătorești servesc numai pentru explicarea
dispozitivului , pentru precizarea întinderii și înțelesului acestuia și ca
urmare ele nu au putere de lucru judecat decât prin dispozitiv și numai în
măsura în care îl explică și se reflectă în el .
In mod excepțional , pentru unele motive de casare recursul
poate viza nu numai dispozitivul hotărârii atacate ci și considerentele
acesteia (când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de
natura pricinii – art 304 pct.7 Cod procedură civilă) , nu însă exclusiv
considerentele .
Dacă partea a avut câștig de cauză , recursul său împotriva
considerentelor urmează a fi respins ca lipsit de interes întrucât numai
dispozitivul hotărârii trece în puterea lucrului judecat .
Cu toate acestea, în practică s-au ivit situații în care se justifică
interes pentru atacarea separată a considerentelor . Spre exemplu , dacă
printr-o hotărâre se respinge cererea reclamantului ca prematură dar în
considerente se folosește o motivare subsidiară , arătându-se că cererea este
și nefondată , reclamantul fiind de acord cu soluția menționată în dispozitiv , are interes să declare recurs împotriva considerentelor subsidiare pentru ca
la introducerea unei cereri noi să nu i se opună putere de lucru judecat . O
asemenea situație se poate întâlni în materia contenciosului administrativ
31
atunci când acțiunea reclamantului a fost respinsă pentru lipsa procedurii
prealabile dar în considerentele hotărârii judecătorești s-a folosit și
motivarea subsidiară că cererea acestuia ar fi nefondată .
Se poate aprecia așadar că , chiar de lege lata , un recurs separat
împotriva considerentelor este admisibil în măsura în care partea sau
procurorul justifică un interes legitim .
Ca și în dreptul comun în materia contenciosului administrativ
hotărârile judecătorești își produc efectele numai față de părțile care au luat
parte la judecarea litigiului . Ca urmare cadrul procesual referitor la situația
părților stabilit la judecata în prima instanță nu poate fi mărit sau micșorat
cu ocazia judecării recursului . Nici uneia dintre părțile din proces nu i se
poate nega dreptul de a recura hotărârea pronunțată în defavoarea sa după
cum nici unei persoane din afara procesului nu i se poate permite să se
judece direct în fața instanței de recurs . Excepție face cererea de intervenție
accesorie prevăzută de art 51 cod procedură civilă , care poate fi formulată
direct în recurs .
Rezultă că numai părțile de la judecata în fond a litigiului au
dreptul de a exercita calea de atac a recursului în cazul hotărârilor
pronunțate de instanțele de contencios administrativ .
Calitatea de parte la judecata în fond a litigiului de contencios
administrativ nu este suficientă pentru exercitarea recursului , fiind necesar
să fie îndeplinite și celelalte condiții privind exercitarea dreptului la
acțiune. Astfel partea care a câștigat nu are interes să atace cu recurs
hotărârea pronunțată chiar și atunci când i s-au respins unele excepții
procedurale . Ea va putea reitera excepțiile respective în eventualul recurs al
părții adverse pentru combaterea motivelor de recurs sau se va folosi de ele
la rejudecarea fondului după casare .
32
3. Subiectele recursului
Partea care introduce recurs se numește recurent iar cel
împotriva căruia s-a declarat recursul poartă denumirea de intimat .
Calitatea de recurent o poate avea oricare dintre părțile de la judecata în
fond indiferent de poziția procesuală . O poziție aparte ocupă intervenientul
accesoriu al cărui recurs va fi considerat neavenit dacă partea în favoarea
căruia a intervenit nu a declarat și ea recurs , situație reglementată de art 56
cod procedură civilă .
In cazul coparticipării procesuale se aplică principiul
independenței procesuale în sensul că recursul unui coparticipant nu profită
dar nici nu vatămă coparticipanților care nu au declarat recurs .
Numai în situații speciale datorită naturii raportului juridic
dintre coparticipanți efectele admiterii recursului introdus de unul dintre ei
se vor extinde și în privința coparticipanților care nu au declarat recurs .
In mod excepțional cererea de recurs poate fi introdusă și de
unele persoane care nu au participat la judecata în fond . In acest sens
menționăm cazul succesorilor universali sau cu titlu universal care pot
introduce recurs dacă transmisiunea moștenirii a avut loc după pronunțarea
hotărârii instanței de contencios administrativ .
De asemenea, în baza art 45 Cod procedură civilă , procurorul
poate , în condițiile legii , să exercite căile de atac împotriva unei hotărâri
judecătorești și ca urmare poate declara recurs împotriva unei hotărâri
pronunțată de o instanță de contencios administrativ .
33
4. Sesizarea instanței și judecarea recursului
Competența soluționării recursurilor în litigiile de contencios
administrativ este stabilită de art.3 și 4 din Codul de procedură civilă, art 19
din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară și art.lO din Legea
nr 554/2004 privind contenciosul administrativ .
Potrivit acestor reglementări legale Curtea de Apel judecă
recursurile împotriva sentințelor pronunțate de tribunale în litigiile de
contencios administrativ iar Inalta Curte de Casație și Justiție judecă
recursurile declarate împotriva sentințelor pronunțate în aceeași materie de
Curțile de Apel .
Potrivit art 20 din Legea contenciosului administrativ
nr 554/2004 , termenul de recurs împotriva sentințelor pronunțate de
instanțele de contencios administrativ este de 15 zile de la pronunțare ori de
la comunicare .
Așadar, pentru partea care a fost prezentă la data când s-a
judecat fondul cauzei , termenul de recurs curge de la pronunțare , iar pentru
partea care a lipsit , de la comunicarea sentinței pronunțate .
Totodată , menționăm că în conformitate cu art 104 Cod
procedură civilă , cererea de recurs trimisă prin poștă se socotește depusă în
termen dacă a fost predată recomandat la oficiul poștal în termenul legal de
recurs .
Intreruperea termenului de recurs poate avea loc în condițiile
art 103 Cod procedură civilă adică în situația când partea dovedește că a
fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei de a declara
recurs în termenul prevăzut de lege . In acest caz cererea de recurs se va
introduce în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării , în același
34
termen urmând a fi arătate și motivele împiedicării .
De asemenea termenul de recurs se va întrerupe prin moartea
părții care are interes să facă recurs și prin moartea mandatarului căruia i
s-a făcut comunicarea hotărârii , situație reglementată de prevederile art 316
raportat la art 285 – 286 Cod procedură civilă .
In aceste două cazuri termenul de recurs începe să curgă din
nou de la data comunicării hotărârii pe numele moștenirii și respectiv de la
data unei noi comunicări a hotărârii la domiciliul părții al cărei mandatar a
decedat .
Termenul de recurs este un termen legal , imperativ , iar
depășirea lui atrage decăderea părții din dreptul de a mai exercita această
cale de atac .
Ca urmare recursul introdus peste termen va fi respins ca
tardiv , hotărârea atacată devenind irevocabilă pe data expirării termenului
de recurs .
Potrivit art 310 Cod procedură civilă dacă la prima zi de
înfățișare nu se dovedește că recursul este tardiv sau dacă această dovadă
nu reiese din dosar recursul se va socoti făcut în termen . Partea care a fost
decăzută din dreptul de a exercita recursul poate solicita instanței
repunerea în termen în condițiile art 103 cod procedură civilă . Prin aceeași
cerere și în același termen de 15 zile de la încetarea împiedicării la care se
referă art 103 Cod procedură civilă partea va solicita repunerea în termen și
va formula și motivele de recurs .
Competența de soluționare a cererii de repunere în termen și a
cererii de recurs aparține instanței de recurs chiar dacă acestea se depun la
instanța a cărei hotărâre se atacă .
Cererea de recurs va cuprinde mențiuni referitoare la numele
35
și domiciliul părților și al reprezentanților legali dacă este cazul, hotărârea
care se atacă , individualizată prin instanța care a pronunțat-o , numărul ei și
data pronunțării , precum și semnătura părții care declară recurs .
Cererea de recurs se depune la instanța a cărei hotărâre se
atacă sub sancțiunea nulității conform art 302 Cod procedură civilă .
De asemenea , cererea de recurs trebuie timbrată cu taxă
judiciară de timbru în condițiile Legii nr 146/1997 și cu timbru judiciar
potrivit prevederilor Ordonanței de Guvern nr 32/1995 .
Introducerea cererii de recurs are ca efect investirea instanței
de control judiciar cu judecarea recursului . Totodată cererea de recurs are
ca efect suspendarea executării hotărârii atacate conform art 20 din Legea
nr 554/2004 . Aceasta înseamnă că hotărârea atacată cu recurs nu poate fi
pusă în executare în condițiile art 24 din legea menționată .
Motivarea recursului se va face în termen de 15 zile de la
comunicarea motivării sentinței potrivit art 303 Cod procedură civilă .
Motivele de casare a unei sentințe pronunțată într-un litigiu de
contencios administrativ sunt cele prevăzute de art 304 pct l – 10 Cod
procedură civilă .
După cum am arătat , în materia contenciosului administrativ
sentințele nu pot fi atacate cu apel ci numai cu recurs . Ca urmare în această
materie sunt aplicabile prevederile art 3041 Cod procedură civilă în sensul
că recursul declarat împotriva unei sentințe pronunțată de instanța de
contencios administrativ nu este limitat la motivele de casare prevăzute de
art 304 instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele .
Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal de
15 zile de la comunicarea hotărârii atacate cu excepția cazurilor în care pot
fi invocate motive de ordine publică .
36
Așadar , în situația în care recursul nu a fost motivat în termen
legal , dar recurentul invocă un motiv de ordine publică nu se va putea
constata nulitatea recursului în condițiile art 306 Cod procedură civilă .
Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de
recurs care este însă obligată să le pună în dezbaterea părților .
Motivele de ordine publică pot viza aspecte cu privire la
compunerea instanței , competența materială , lipsa procedurii prealabile ,
depășirea termenelor prevăzute de art ll din legea nr 554/2004 , depășirea
atribuțiilor puterii judecătorești , pronunțarea hotărârii de alt judecător decât
cel care a luat parte la dezbaterea în fond a cauzei .
Procedura judecării recursului este reglementată de dispozițiile
art 308 și următoarele Cod procedură civilă . Astfel , după primirea
dosarului președintele instanței , după ce va constata că procedura de
comunicare a hotărârii a fost îndeplinită , va fixa termenul de judecată și va
dispune citarea părților și comunicarea motivelor de recurs .
Recursul se judecă în complet de 3 judecători conform art 57
din Legea nr 304/2004 privind organizarea judiciară .
La termenul de judecată fixat , președintele completului va da
cuvântul părților . Procurorul vorbește cel din urmă afară de situația când
este parte principală sau recurent .
Se rezolvă apoi excepțiile procesuale invocate de părți , care
fac inutilă cercetarea fondului . Dacă nu se invocă excepții sau ele sunt
respinse se dă cuvântul părților . Recurentul va dezvolta oral motivele de
recurs depuse în termen iar intimatul va răspunde acestor motive . După
cum am arătat , dacă instanța de recurs invocă din oficiu motive de ordine
publică să le pună în discuția părților pentru a respecta dreptul de apărare al
acestora și contradictorialitatea dezbaterilor .
37
Fiind o instanță de control judiciar , instanța de recurs va
verifica hotărârea atacată , pe baza probelor administrate în cauză fără a se
putea administra probe noi . Cu toate acestea, conform art 305 cod
procedură civilă în recurs pot fi aduse înscrisuri noi care pot servi la
soluționarea temeinică a cauzei .
Inscrisurile noi pot fi depuse atât de către recurent cât și de
intimat în tot cursul judecății de recurs fără să aibă relevanță motivul pentru
care nu au fost folosite la prima instanță ori nu au fost depuse odată cu
recursul sau la prima zi de înfățișare .
Examinând motivele de recurs instanța poate respinge recursul
dacă hotărârea atacată este legală și temeinică sau dimpotrivă poate admite
recursul dacă aceasta este nelegală și netemeinică .
Instanța de recurs poate pronunța însă soluții care nu sunt
rezultatul examinării „ fondului " hotărârii atacate , cum ar fi respingerea
recursului ca inadmisibil sau tardiv , anularea recursului ca netimbrat ori
constatarea perimării recursului .
Respingerea recursului ca nefondat intervine atunci cînd
instanța de recurs constată că hotărârea atacată este legală și temeinică .
Prin respingerea recursului ca nefondat sentința instanței de
contencios administrativ devine irevocabilă și va putea fi pusă în executare .
Dacă hotărârea atacată este nelegală și netemeinică instanța de
recurs va admite recursul și o va casa total sau parțial .
Potrivit art 20 alin 3 din Legea 554/2004 , în cazul admiterii
recursului instanța de recurs , casând sentința , va rejudeca litigiul în fond ,
dacă nu sunt motive de casare cu trimitere .
De altfel , pentru Curțile de Apel , casarea cu reținere constituie regula, deoarece art 312 alin 4 Cod procedură civilă stabilește că în caz de
38
casare ele vor judeca pricina în fond .
Urmare casării cu reținere Curțile de Apel pot menține în parte
hotărârea atacată sau pot schimba în întregime soluția pronunțată de
instanța de fond .
Casarea cu trimitere se poate dispune , pentru motivele
prevăzute de art 304 pct 1 – 5 și art 312 alin 5 Cod procedură civilă .
Când hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea
dispozițiilor referitoare la competența materială cauza se trimite la instanța
competentă .
Față de Codul de procedură civilă , noua lege a contenciosului
administrativ conține o prevedere specială în ceea ce privește casarea cu
trimitere în cazul în care hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a
se judeca fondul .
In această situație , conform art 20 alin 3 din lege cauza se va
trimite o singură dată spre rejudecare . Această , prevedere are rolul de a
asigura soluționarea cauzelor de contencios administrativ într-un termen
rezonabil , mai ales că prin lege se stabilește că judecarea acestora se face
de urgență și cu precădere .
In situația în care instanța de recurs constată că ea însăși era
competentă să judece litigiul în primă instanță , va casa hotărârea recurată și va soluționa cauza potrivit competenței sale .
In cazul admiterii recursului , procesul se judecă de instanța de
recurs sau de instanța de fond , după cum casarea a fost cu reținere sau cu
trimitere .
Limitele rejudecării diferă după cum casarea este totală sau
parțială . In cazul casării totale procesul se rejudecă în întregime iar în caz
de casare parțială se rejudecă numai ceea ce s-a desființat , restul hotărârii
39
devenind irevocabilă .
Conform art 315 alin 1 Cod procedură civilă decizia de casare
cu trimitere este obligatorie pentru instanța care rejudecă fondul în ceea ce
privește punctele de drept dezlegate , precum și asupra necesității
administrării unor probe .
Deși nu este reglementat expres în Codul de procedură civilă
principiul „ non reformatio in pejus " își are aplicare și în soluționarea
recursurilor civile, inclusiv în cazul litigiilor de contencios administrativ .
Conform acestui principiu , prin soluția pronunțată instanța de
recurs nu poate agrava situația recurentului în propriul recurs . Principiul se
aplică și în cazul exercitării recursului de procuror în favoarea unei părți .
5. Judecarea recursului în situații deosebite.
Prin noua lege a contenciosului administrativ , nr 554/2004 , a
fost introdusă o procedură specială de judecare a recursului în situații
deosebite .
Astfel, în conformitate cu art 21 din lege , recurentul , în
situații deosebite , cum ar fi împlinirea termenului până la care își poate
valorifica dreptul pretins , va putea solicita președintelui instanței
competente să soluționeze recursul și să stabilească termenul de judecată a
recursului chiar înainte de primirea dosarului .
Cererea de fixare a unui termen de urgență , împreună cu
dovada înregistrării recursului la instanța de fond se prezintă președintelui
instanței de recurs și trebuie soluționată în termen de 24 de ore .
In cazul admiterii cererii se va face o comunicare instanței de
fond care care are obligația să redacteze sentința , să o comunice părților și
40
să expedieze dosarul instanței de recurs , în termen de 5 zile .
In această situație specială , motivarea recursului trebuie
făcută , sub sancțiunea nulității , în termen de două zile de la comunicare .
Judecarea recursului într-un asemenea caz se face de urgență ,
astfel încît procedura de citare a părților și de comunicare a motivelor de
recurs se va efectua cu prescurtarea termenului la 48 de ore , urmând a se
realiza prin agent procedural sau prin orice alt mijloc rapid de comunicare
a informațiilor scrise .
Așadar, judecarea recursului , în condițiile art 21 din legea
contenciosului administrativ se realizează după „ un filtru " , chiar dacă nu se folosește expres această noțiune .
Este vorba de prima fază a admiterii în principiu a cererii de
fixare a unui termen de urgență pentru judecarea recursului . Urmează faza a doua a redactării și comunicării hotărârii recurate , faza a treia a motivării recursului , faza a patra a citării părților și în sfârșit faza a cincea care cuprinde judecata propriu zisă a recursului .
Această procedură specială este condiționată de admiterea în
principiu a cererii de judecare de urgență a recursului . Judecarea cererii în
termen de 24 de ore înseamnă analiza de principiu a existenței unei situații
deosebite , așa cum se prevede în alin l al art 21 din lege .
Din moment ce în alin 3 se folosește expresia „ soluția de
admitere a cererii " se deduce cu ușurință faptul că poate exista și„ soluția de respingere a cererii ", urmare, tocmai a dreptului completului de judecată de a aprecia dacă cererea se încadrează în prevederile art21 alin l din lege .
Legiuitorul a înțeles să ofere posibilitatea celor care se află
într-o situație limită să-și poată apăra interesele într-un termen util , dar nu
41
se poate interpreta că această ipoteză de excepție devine o regulă și că orice
cerere prin care se solicită judecarea recursului în situații deosebite , trebuie
judecată ca atare .
Respingerea unei cereri întemeiată pe prevederile art 21 alin l
din Legea 554/2004 nu echivalează cu respingerea recursului cel în cauză
urmând să-și valorifice dreptul la recurs în condițiile procedurii obișnuite
prevăzută de art 20 din lege .
42
CAPITOLUL IV
Alte căi de atac în materia contenciosului
administrativ.
Potrivit art 28 din Legea 554/2004 , dispozițiile acesteia se
completează cu prevederile Codului de procedură civilă , în măsura în care
nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de autoritate dintre
autoritățile publice , pe de o parte , și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime , pe de altă parte , precum și cu procedura
reglementată de prezenta lege . Compatibilitatea aplicării unor norme ale
Codului de procedură civilă se stabilește de instanță , cu prilejul soluționării
excepțiilor .
Ca urmare , hotărârile pronunțate de instanțele de contencios
administrativ pot fi supuse tuturor căilor extraordinare de atac , în condițiile
codului de procedură civilă .
In conformitate cu prevederile titlului V din Codul de
procedură civilă , căile extraordinare de atac împotriva hotărârilor
judecătorești sunt recursul , contestația în anulare și revizuirea .
/. Contestația în anulare
Contestația în anulare este reglementată de prevederile
art 317-321 Cod procedură civilă . Ea constituie o cale extraordinară de
atac , de retractare prin care se solicită însăși instanței care a pronunțat
hotărârea atacată, în cazurile și condițiile prevăzute de lege să desființeze
propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată .
43
Codul de procedură civilă reglementează două categorii de
contestație în anulare : contestația în anulare de drept comun prevăzută de
art 317 și contestația în anulare special prevăzută de art 318 Cod procedură
civilă .
Motivele contestației în anulare de drept comun sau obișnuită
sunt două : când procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat
pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii și când hotărârea a
fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică
referitoare la competență .
Primul motiv vizează aspecte legate de neîndeplinirea corectă
a procedurii de citare a părților în conformitate cu dispozițiile cuprinse în
art 85-100 Cod procedură civilă .
Al doilea motiv privește faptul când hotărârea atacată a fost
pronunțată cu încălcarea normelor de competență absolută , deci a
competenței generale , a competenței materiale și a competenței teritoriale
exclusivă .
Pentru invocarea acestui motiv se cere însă ca excepția de
necompetență absolută să nu se fi ridicat și respins în fața instanței
respective .
Pentru admisibilitatea contestației în anulare de drept comun
se cer îndeplinite două condiții : hotărârea atacată să fie irevocabilă și
motivele mai sus analizate să nu fi putut fi invocate pe căile ordinare de
atac .
Așadar , pentru ca o hotărâre a instanței de contencios
administrativ să poată fi atacată cu contestație în anulare se cere ca ea să fie
irevocabilă , iar motivele prevăzute de art 317 pct l și 2 Cod procedură
civilă să nu fi putut fi invocate pe calea recursului .
44
Ori de câte ori partea are la dispoziție calea recursului și nu a
folosit-o , contestația în anulare este inadmisibilă . Cu alte cuvinte , nu există opțiune între calea de atac a recursului și contestația în anulare pentru persoana fizică sau juridică ce a figurat ca parte într-un litigiu de contencios administrativ .
Ținând seama de această restrângere , practic pot fi atacate cu
contestație în anulare deciziile pronunțate în recurs de instanțele de
contencios administrativ și hotărârile pronunțate în urma unei alte
contestații în anulare sau a unei revizuiri .
Condiția susmenționată trebuie analizată în corelație cu
dispoziția din art 317 alineat final din Codul de procedură civilă potrivit
căreia contestația în anulare devine admisibilă dacă motivele au fost
invocate prin cererea de recurs dar instanța le-a respins pentru că avea
nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi
fost judecat în fond .
Contestația în anulare nu devine însă admisibilă în cazul în
care recursul a fost respins ca tardiv întrucât s-ar admite o eludare directă a
interdicției prevăzută de art 317 alin l Cod procedură civilă .
Contestația în anulare specială este reglementată de art 318
Cod procedură civilă . Pe calea ei se urmărește numai desființarea
hotărârilor pronunțate de instanțele de recurs în litigiile de contencios
administrativ .
Motivele contestației în anulare speciale sunt două : când
dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale și cînd
instanța respingând recursul sau admițându-1 numai în parte a omis din
greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare .
45
Primul motiv are în vedere erori materiale evidente cum ar fi
anularea greșită a unui recurs ca netimbrat ori respingerea greșită a acestuia
ca tardiv și altele asemănătoare .
Al doilea motiv poate fi invocat numai în situația în care
recursul a fost respins ca tardiv sau admis în parte . Atunci când recursul a
fost admis integral , casarea fiind totală , partea nu are deschisă calea
contestației în anulare deoarece , cu prilejul rejudecării în fond va putea
invoca aspectele omise .
Contestația în anulare specială nu poate fi folosită dacă
motivul de recurs necercetat a fost formulat tardiv sau dacă se pretinde că
nu au fost examinate motive de ordine publică pe care instanța de recurs
le-ar fi putut invoca din oficiu .
Fiind o cale de retractare , contestația în anulare se introduce la
instanța a cărei hotărâre se atacă .
Conținutul contestației în anulare trebuie să cuprindă numele
și domiciliul contestatorului , hotărârea care se atacă , motivarea în fapt și în
drept și semnătura .
In această cale de atac părțile se numesc contestator și
respectiv intimat . Contestator poate fi oricare din părțile care au figurat în
procesul de contencios administrativ , respectiv reclamantul , autoritatea publică pârâtă sau alte persoane care au fost introduse în cauză în condițiile codului de procedură civilă .
Pentru introducerea contestației în anulare contestatorul
trebuie să justifice un interes , altfel cererea sa va fi respinsă .
Spre exemplu , neîndeplinirea procedurii de citare nu va putea
fi invocată decât de partea care nu a fost legal citată iar nu de celelalte părți
față de care citarea s-a făcut conform legii .
46
De asemenea , recurentul căruia i s-a admis recursul și s-a casat
în întregime hotărârea atacată sau intimatul în cazul respingerii recursului
nu are interes să introducă contestația în anulare chiar dacă judecata
recursului s-a făcut cu procedura de citare neîndeplinită .
In cazul contestației în anulare speciale numai recurentul are
interesul de a o exercita .
In conformitate cu dispozițiile art 45 alin 3 Cod procedură
civilă procurorul poate exercita și el contestația în anulare indiferent dacă a
participat sau nu la judecata cauzei în care s-a pronunțat hotărârea ce se
atacă .
Potrivit art 319 Cod procedură civilă , contestația în anulare se
poate introduce înainte de începerea executării și în tot timpul executării
până la săvârșirea ultimului act de executare . In cazul hotărârilor
irevocabile care nu sunt susceptibile de executare silită contestația poate fi
introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință
de hotărâre dar nu mai târziu de un an de la data când aceasta a devenit
irevocabilă .
Hotărârile irevocabile ale instanțelor de contencios
administrativ se execută în condițiile prevăzute de art.24 din Legea nr.554/2004 în ceea ce privește înlocuriea sau modificarea unui act administrativ ori obligarea autorității administrative la eliberarea unui certificat , a unei adeverințe sau a oricărui alt înscris .
Partea din dispozitivul hotărârii referitoare la plata daunelor
materiale și morale sau a cheltuielilor de judecată se execută în condițiile
dreptului comun folosindu-se formule de executare silită prevăzute de lege .
Ca urmare , termenul de introducere a contestației în anulare
împotriva unei hotărâri irevocabile a instanței de contencios administrativ
47
se va calcula ținând seama și de aspectele specifice de punere în executare
a hotărârii în condițiile art 24 din Legea nr 554/2004 cu respectarea însă a
prevederilor art 319 Cod procedură civilă .
Datorită faptului că în cazul litigiilor de contencios
administrativ există numai calea de atac a recursului , în practică se
folosește cel mai des calea contestației în anulare specială , invocându-se
motivele prevăzute de art 318 alin l Cod procedură civilă .
Judecarea contestației în anulare se face de urgență și cu
precădere conform art 320 Cod procedură civilă , hotărârea pronunțată fiind
supusă căilor de atac ca și hotărârea atacată .
Aceasta înseamnă că în cazul contestației în anulare specială ,
care este mai frecventă în litigiile de contencios administrativ , hotărârile
care se pronunță nu sunt niciodată susceptibile de recurs deoarece
hotărârile atacate sunt irevocabile .
2. Revizuirea
Revizuirea este o cale extraordinară de atac , de retractare , care se poate exercita numai împotriva hotărârilor judecătorești definitive , în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege .
Revizuirea este o cale extraordinară de atac întrucât motivele
pentru care poate fi introdusă sunt limitativ prevăzute de lege . Ea este o
cale de atac de retractare , întrucât se adresează aceleeași instanțe care a
judecat pricina în fond , solicitându-i să revină asupra hotărârii atacate pe
baza noilor împrejurări invocate care de regulă s-au ivit ulterior pronunțării
hotărârii .
48
Potrivit art 322 Cod procedură civilă sunt supuse revizuirii
hotărârile rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare , precum
și hotărârile date de o instanță de recurs atunci când se evocă fondul .
In doctrină a fost subliniată ideea că spre deosebire de recurs ,
revizuirea vizează hotărâri prin care s-a rezolvat fondul pretenției ce a fost
dedusă judecății .
Analiza atentă a dispozițiilor art 322 Cod procedură civilă
conduce însă la următoarele concluzii :
In cazul recursului se urmărește , în principiu ,
remedierea erorilor de drept , în timp ce revizuirea are
drept scop , de regulă , înlăturarea erorilor săvârșite în legătură cu starea de fapt stabilită în hotărâre definitivă .
De aceea cele două căi de atac sunt complementare și
deci pot fi exercitate concomitent .
Revizuirea poate fi exercitată chiar dacă partea nu a
uzat de calea de atac a recursului .
Revizuirea se poate exercita atât asupra unor hotărâri
definitive cât și asupra unor hotărâri irevocabile .
■ Condiția ca hotărârea să fie de fond este prevăzută
implicit de art 322 numai în cazul hotărârilor pronunțate
de instanțele de recurs .
Ținând seama și de prevederile art 377 Cod procedură civilă
prin care se stabilește care hotărâri sunt definitive și care sunt irevocabile
se poate afirma că în materia contenciosului administrativ pot fi supuse
revizuirii următoarele hotărâri :
■ Hotărârile date în primă instanță de tribunale sau Curțile
de Apel , deoarece sunt date fără drept de apel ;
49
Hotărârile date în primă instanță de Tribunale sau Curțile de Apel, care nu au fost recurate ;
Hotărârile date în recurs de Curțile de Apel sau Inalta Curte de Casație și Justiție , atunci când evocă fondul ;
Hotărârile de fond pronunțate de instanțele de
contencios administrativ ca urmare a admiterii revizuirii , contestației în
anulare și contestației la executare .
Nu pot forma obiect al revizuirii hotărârile date de prima
instanță prin care nu s-a rezolvat fondul cum ar fi : hotărârea de declinare a
competenței , cea de rezolvare a unui conflict de competență , de constatare a perimării .
De asemenea nu pot fi revizuite hotărârile instanțelor de recurs
prin care recursul a fost respins fără a se evoca fondul , menținându-se
soluția pronunțată de instanța a cărei hotărâre a fost recurată .
Motivele de revizuire sunt expres și limitativ prevăzute de
art 322 pct 1 – 8 Cod procedură civilă .
Părțile în revizuire se numesc revizuient și respectiv intimat .
Revizuient poate fi oricare din părțile care a figurat în litigiul de contencios
administrativ, cu condiția ca acesta să justifice un interes. De asemenea
revizuirea poate fi exercitată de procuror în baza art 45 alin 3 cod
procedură civilă , indiferent dacă a participat sau nu la soluționarea
procesului în care s-a pronunțat hotărârea atacată .
Cererea de revizuire trebuie să cuprindă numele și domiciliul
revizuientului , hotărârea care se atacă , motivarea în fapt și în drept și
semnătura . Ea se introduce la instanța care a dat hotărârea ce se cere a fi
revizuită , așa cum prevede art 323 alin l Cod procedură civilă .
Termenul de revizuire este de o lună pentru motivele
50
prevăzute de art 322 pct 1 – 7 Cod procedură civilă și de 15 zile pentru
motivul prevăzut de art 322 pct.8 Cod procedură civilă . Calculul termenului se face după distincțiile prevăzute de art 324 cod procedură civilă .
Potrivit art 326 alin l Cod procedură civilă cererea de
revizuire se judecă conform dispozițiilor prevăzute pentru cererea de
chemare în judecată .
La cererea revizuientului instanța poate suspenda executarea
hotărârii atacată , cu condiția ca acesta să depună o cauțiune în cuantumul
stabilit de judecător .
Dacă cererea de revizuire este admisă instanța va schimba
total sau parțial hotărârea atacată iar în cazul revizuirii pentru contrarietate
de hotărâri va anula ultima hotărâre .
Hotărârea asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute
de lege pentru hotărârea revizuită . In cazul în care revizuirea a fost cerută
pentru hotărâri potrivnice calea de atac este recursul.
Deci hotărârea dată în revizuire poate fi atacată cu recurs dacă
privește o hotărâre prin care fondul pricinii a fost rezolvat în primă instanță
de tribunal sau curtea de apel. In cazul în care hotărârea dată în revizuire privește o decizieprin care fondul a fost rezolvat în recurs de o curte de apel sau Inalta Curte de Casație și Justiție, aceasta nu mai poate fi atacată cu recurs, întrucât hotărârea atacată este irevocabilă .
51
CAPITOLUL V
Concluzii
In conformitate cu prevederile art l alin 3 din Constituție ,
România este un stat de drept . Conceptul statului de drept are la bază
limitarea puterii statului prin autoritatea dreptului . Subordonarea puterii
față de drept este legată de recunoașterea drepturilor și libertăților
fundamentale ale cetățenilor .
Principiul separației puterilor în statul de drept , în baza căruia
sunt organizate și funcționează puterea legislativă , puterea executivă și
puterea judecătorească presupune atât o colaborare cât și un control
reciproc al activității lor , pentru a se asigura și principiul echilibrului
acestora .
Contenciosul administrativ așa cum este reglementat de art 52
din Constituție și Legea nr 554/2004 permite exercitarea controlului de
către instanțele judecătorești asupra actelor administrative emise de
autoritățile publice .
Aceasta constituie o formă juridică de apărare a drepturilor și
intereselor legitime ale cetățenilor împotriva eventualelor abuzuri ale
organelor administrației publice și a funcționarilor publici .
In acest sens potrivit art 52 alin l din Constituție „ persoana
vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de o autoritate
52
publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul
legal a unei cereri este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins
sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei " .
Contenciosul administrativ nu se limitează însă la dreptul
particularilor persoane fizice sau juridice , de a obține din partea justiției
recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei ci
include și dreptul instanțelor judecătorești de contencios administrativ de a
cenzura legalitatea actelor administrative și în alte cazuri decât cele
reglementate de art 52 alin 1 din Constituție .
Astfel potrivit prevederilor art 123 alin 5 din Constituția
României „ prefectul poate ataca în fața instanței de contencios
administrativ un act al consiliului județean , al celui local , sau al primarului în cazul în care consideră actul ilegal " . Actul atacat este suspendat de drept .
Pe de altă parte , prin Legea nr 554/2004 a fost perfecționat
cadrul legislativ în baza căruia instanțele judecătorești pot cenzura actele
administrative ale autorităților publice și le pot anula dacă sunt ilegale .
Se poate afirma așadar că în condițiile edificării statului de
drept are loc și o perfecționare a instituției contenciosului administrativ .
Spre exemplu , prin Legea nr 29/1990 a fost consacrată , pentru prima dată , răspunderea autorității publice pentru daune morale în cazul unui act administrativ ilegal .
Apoi , prin Legea nr 554/2004 , instituția contenciosului
administrativ a dobândit o reglementare nouă , modernă, în acord cu
prevederile Constituției revizuite și cu noile realități economico-sociale din tara.
Astfel , a fost menționată expres posibilitatea atacării
ordonanțelor Guvernului la Instanța de Contencios Administrativ , s-a
"
53
prevăzut modul de rezolvare a excepției de nelegalitate a unui act
administrativ , a fost mărită sfera subiectelor de sezină care pot investi
instanța de contencios administrativ , s-a redus categoria actelor
administrative ce nu pot fi atacate în justiție , au fost asimilate actelor
administrative contractele privind punerea în valoare a bunurilor
proprietate publică , executarea lucrărilor de interes public și prestarea
serviciilor publice .
Desigur instituția contenciosului administrativ va continua să
evolueze , mai ales în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană ,
urmând a fi găsite cele mai potrivite modalități de protejare efectivă a
drepturilor , libertăților fundamentale și intereselor legitime ale cetățenilor ,
în deplin acord cu Convenția Europeană pentru Apărarea Depturilor
Omului și a Libertăților Fundamentale .
Antonie Iorgovan
Antonie Iorgovan
C. Rarincescu
C. Rarincescu
V.I. Prisăcaru
V.I. Prisăcaru
V.M. Ciobanu
12.
13.
LISTA BIBLIOGRAFICA
– Noua lege a contenciosului administrativ.
Geneză și explicații.
Editura Roata, București, 2004
Tratat de drept administrativ
Editura Nemira, București, 1996
Contenciosul administrativ român, 1930
Contenciosul administrativ român, 1936
Tratat de drept administrativ român
Editura Lumina Lex, București, 1993
Contenciosul administrativ român
Editura AII Beck, București, 1994
Tratat teoretic și practic de procedură
civilă
:! Editura Național, București, 1996
Codul de procedură civilă comentat și
adnotat – Editura AII Beck, București,
1994
Constituția României – 2003
Revista Dreptul nr.5/2005
Legea contenciosului administrativ,
nr.29/1990
Legea contenciosului administrativ,
nr.554/2004 ;
Legea nr.304/2004 privind organizarea
judiciară
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Caile de Atac In Materia Contenciosului Administrativ (ID: 125715)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.