Activitatea Jurisdictionala In Ue

Listă de abrevieri

A.C.L. -Asociația comerțului liber

A.E.L.S./A.E.L.E. -Asociația europeană a liberului schimb

A.U.E. -Actul unic european

B.C.E. -Banca Centrală Europeană

B.E.I. -Banca Europeană de Investiții

C.E. -Comunitatea europeană

C.E.C.A./C.E.C.O. -Comunitatea europeană a cărbunelui și

oțelului

C.E.A. -Comunitatea europeană de apărare

C.E.E. -Comunitatea economică europeană

C.E.E.A./EURATOM -Comunitatea europeană a energiei

atomice

C.E.S. -Comitetul economic și social

C.J. -Curtea de Justiție

C.J.C.E. -Curtea de Justiție a Comunităților

Europene

COREPER -Comitetul reprezentanților permanenți

C.S.C.E./O.S.C.E. -Conferința/Organizația pentru

securitate și cooperare în Europa

C.R. -Comitetul regiunilor

F.E.D. -Fondul European de Dezvoltare

F.M.I. -Fondul Monetar Internațional

G.A.T.T. -Acordul general pentru tarife și comerț

I.M.E. -Institutul Monetar European

J.A.I. -Justiție și afaceri interne

J.O.C.E. -Jurnalul Oficial al Comunităților

europene

N.A.T.O. -Organizația Atlanticului de Nord

O.C.E.D. -Organizația pentru cooperare

economică și dezvoltare

O.N.U. -Organizația Națiunilor Unite

P.E.S.C. -Politica externă și de securitate comună

PHARE -Polonia și Ungaria -ajutor pentru

reconstrucția economiilor lor

P.N.A.R. -Programul național pentru aderarea

României

S.M.E. -Sistemul Monetar European

T.C.E. -Tratatul instituind Comunitatea

europeană

T.P.I. -Tribunalul de Primă Instanță

T.U.E. -Tratatul asupra Uniunii Europene

U.E. -Uniunea Europeană

Activitatea jurisdicțională în cadrul

Uniunii Europene

CAPITOLUL I NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Apariția Comunităților europene

Delimitări conceptuale

Ordinea juridică, internă, internațională și comunitară

CAPITOLUL II CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE ȘI

TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANȚĂ

Generalități

Componența Curții de Justiție

Competența

Procedura în fața Curții de Justiție

Recursurile în fața Curții de Justiție

CAPITOLUL III CONTROLUL JUDECĂTORESC. ELEMENT AL JUSTIȚIEI

COMUNITARE

Controlul judecătoresc al actelor juridice comunitare

Controlul judecătoresc efectuat de statele membre

Alte cazuri de exercitare a controlului judecătoresc

CAPITOLUL IV ACTIVITATEA JURISDICȚIONALĂ ÎN LUMINA CONSTITUȚIEI

EUROPENE

CAPITOLUL V SCURTĂ PREZENTARE A UNOR CAUZE SOLUȚIONATE DE CURTEA EUROPEANĂ

Hotărârea Dassonville

Hotărârea Reyners din 24 iunie 1974

Hotărârea Van Binsbergen din 3 decembrie 1974

CAPITOLUL VI CONCLUZII

CAPITOLUL I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Secțiunea I

Apariția Comunităților europene

1. Generalități.

Este, deja, de notorietate faptul că, după cel de-al doilea Război Mondial, reconstrucția continentului european s-a realizat, inclusiv prin contribuția organizațiilor de cooperare, unele dintre ele datorându-se, ca existență, inițiativelor americane.

Astfel, au apărut mai multe categorii de organizații internaționale, între care menționăm în domeniul militar (două organizații): Uniunea Europei Occidentale (înființată în temeiul Tratatului de la Bruxelles, din 17 martie 1948, revizuit prin Acordul de la Paris, din 23 octombrie 1954, care conține o clauză de angajament militar ipso facto, în caz de agresiune împotriva unuia dintre membrii organizației: Franța, Regatul Unit, Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania, Italia, ulterior, Spania, Portugalia și, în final, Grecia); Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (înființată prin Tratatul de la Washington, din 4 aprilie 1949) care include mai multe state europene, Statele Unite ale Americii, precum și Canada, într-o alianță în care s-a reușit o veritabilă integrare militară, cu deosebirea, față de U.E.O., că nu se prevede angajamentul militar reciproc.

De asemenea, trebuie amintită, în domeniul economic. Organizația europeană de cooperare economică, constituită la 16 aprilie 1948, ca o condiție de acordare a posibilității de a gestiona în comun ajutorul american oferit statelor europene în cadrul Planului Marshall. Aceasta a devenit, mai târziu, Organizația pentru cooperare economică și dezvoltare, prin intrarea în organizație a S.U.A. și a Canadei, în anul 1960.

În domeniul politic, Consiliul Europei vine să completeze organizațiile precedente, reunind, în temeiul Statutului de la Londra, din 9 mai 1949 (intrat în vigoare la 3 august, același an), statele europene care beneficiau de un regim democratic pluralist și erau atașate idealurilor de promovare și de protecție a drepturilor omului. Cadru al dialogului politic, Consiliul Europei este, totodată, un instrument de armonizare a drepturilor omului la nivel internațional. Cea mai importantă convenție adoptată este, bineînțeles, Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 și intrată în vigoare la 3 septembrie 1953, instrument esențial pentru activitatea Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg.

Ca reacție la aceste organizații internaționale înființate de către statele Europei Occidentale, apare, în Est, un alt bloc, dispărut de peste 10 ani, având în componența sa democrațiile populare ale Europei Centrale și de Est, sub dominația evidentă a U.R.S.S. Astfel, au apărut, în domeniul economic, Consiliul de ajutor economic reciproc în ianuarie 1949, organizație pusă în mod real în acțiune în anul 1959 și, în domeniul militar, Tratatul de la Varșovia (încheiat la 14 mai 1955), reunind tot statele Europei Centrale și de Est. Aceste două organizații internaționale s-au desființat în anul 1991, ca urmare a dispariției blocului comunist prin căderea zidului Berlinului în anul 1989.

Pentru a completa cadrul organizațional din acea perioadă, adăugăm, din punct de vedere economic, organizația care a servit drept model pentru înființarea celor trei Comunități Europene: este vorba despre Uniunea vamală a statelor membre ale Benelux-ului.

Trebuie spus faptul că cele trei Comunități europene au urmărit drept obiectiv principal realizarea, între statele membre, a unei cooperări mai puternice decât cea care rezulta din cadrul organizațiilor de cooperare. Urmărind acest scop, ele s-au plasat într-o perspectivă mai apropiată aspirațiilor federale. La momentul actual, Comunitățile europene reprezintă singurele organizații de integrare din lume; încercări de a imita acest sistem există, însă fără succes.

2. Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului (C.E.C.A./C.E.C.O.).

C.E.C.A. – prima dintre cele trei Comunități – a apărut din inițiativă franceză. Un rol important îi este atribuit lui Jean Monnet, președintele Organizației naționale a planificării din Franța, în acea etapă, datorită căruia s-au făcut primele demersuri în scopul realizării unei noi unități europene. Acesta, primind de la Robert Schuman, ministrul Afacerilor Externe al Franței, misiunea de a realiza un sistem prin intermediul căruia să reintegreze R.F.G. în concertul european, a propus ca producția de cărbune și oțel din Franța și Germania să fie administrată de către un organism supranațional. La 9 mai 1950, Robert Schuman, primind fără rezerve propunerea lui Jean Monnet, lansa Declarația care concretiza ideea acestuia din urmă, prin care propunea înființarea unei piețe a cărbunelui și oțelului, care să fie condusă potrivit metodelor supranaționale care implicau părăsirea metodelor tradiționale de cooperare dintre state. Realizarea acestei piețe nu a fost considerată un demers final, ci un prim pas pe calea dezvoltărilor ulterioare. Este vorba, potrivit acestei concepții, de a da naștere solidarității sectoriale, în special în domeniul economic, premergător unificării politice care se preconizează a se împlini din ce în ce mai pregnant în etapa actuală.

Astfel, "Planul Schuman”, conceput pentru a evita o nouă conflagrație mondială, punând ramurile de bază ale industriei de armament sub control internațional, prin intermediul unui tratat inviolabil, a fost acceptat de Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg, care, alături de Franța, formează cele șase state fondatoare a ceea ce, în prezent, poartă denumirea de Uniunea Europeană.

Dezbaterile "Celor șase" din prima linie a construcției comunitare au permis să se contureze edificiul internațional avut în vedere. Independența și atribuțiile înaltei Autorități nu au fost repuse în discuție, deoarece ele constituiau punctul central al propunerii. La cererea Olandei, a fost constituit un Consiliu de Miniștri, care trebuia să dea, în anumite situații, avizul său conform. Adunarea parlamentară și Curtea de justiție au completat ansamblul instituțional comunitar inițial.

Tratatul instituind Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului a fost semnat pe data de 18 aprilie 1951 la Paris și încheiat pentru o perioadă de 50 de ani, fiind ratificat de cele 6 state semnatare (Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg). La 10 august 1952 a intrat în vigoare Tratatul care a pus bazele CE.CA.; la aceeași dată, înalta Autoritate, prezidată de Jean Monnet, se instala la Luxemburg, începându-și activitatea. Jean Monnet a fost primul președinte al Executivului comunitar. Tratatul instituind C.E.C.A. a ieșit din vigoare la data de 23 iulie 2002. Potrivit art. 1, par. 1 din Protocolul asupra consecințelor financiare ale încetării Tratatului instituind C.E.C.A. și a Fondului de cercetare pentru cărbune și oțel, anexat Tratatului de constituire a Comunității europene, "toate bunurile și obligațiile C.E.C.A., așa cum se găsesc ele la data de 23 iulie 2002, sunt transferate Comunității europene, începând cu data de 24 iulie 2002".

3. Premisele semnării Tratatelor de la Roma.

Realitatea etapei reprezentată de războiul din Coreea a determinat reînarmarea Germaniei, ceea ce a condus, destul de repede, la formularea unor noi propuneri franceze. "Planul Pleven", prezentat în octombrie 1950, propunea să se recurgă, cu anumite adaptări, la metoda supranațională de apărare. Comunitatea europeană de apărare (CE.A.) trebuia să se traducă prin înființarea unei armate europene integrate, ceea ce implica realizarea unei Comunități politice. Un Tratat, în acest sens, a fost semnat la 27 mai 1952. Proiectul C.E.A. a fost abandonat, ca urmare a refuzului Adunării Naționale Franceze, la 30 august 1954, de a deschide dezbaterile asupra împuternicirii de ratificare. Acest eșec antrena, totodată, abandonarea Comunității politice (un anteproiect, elaborat de o Adunare ad-hoc, formată din membrii Adunării C.E.C.A. și din membrii supleanți, a fost transmis, la 9 martie 1953, guvernelor celor 6 state semnatare ale Tratatului de la Paris). Reînarmarea Germaniei intervine în temeiul acordurilor de la Paris, încheiate la 23 octombrie 1954, urmărind aderarea Germaniei la N.A.T.O. și la U.E.O.

Învățând din aceste eșecuri ale construcției comunitare, oficialii europeni au început relansarea acesteie adaptări, la metoda supranațională de apărare. Comunitatea europeană de apărare (CE.A.) trebuia să se traducă prin înființarea unei armate europene integrate, ceea ce implica realizarea unei Comunități politice. Un Tratat, în acest sens, a fost semnat la 27 mai 1952. Proiectul C.E.A. a fost abandonat, ca urmare a refuzului Adunării Naționale Franceze, la 30 august 1954, de a deschide dezbaterile asupra împuternicirii de ratificare. Acest eșec antrena, totodată, abandonarea Comunității politice (un anteproiect, elaborat de o Adunare ad-hoc, formată din membrii Adunării C.E.C.A. și din membrii supleanți, a fost transmis, la 9 martie 1953, guvernelor celor 6 state semnatare ale Tratatului de la Paris). Reînarmarea Germaniei intervine în temeiul acordurilor de la Paris, încheiate la 23 octombrie 1954, urmărind aderarea Germaniei la N.A.T.O. și la U.E.O.

Învățând din aceste eșecuri ale construcției comunitare, oficialii europeni au început relansarea acesteia, fiind readusă în discuție prin Conferința europeană de la Messina (1-2 iunie 1955), care a contribuit la depășirea crizei. O negociere, în acest sens, a fost angajată pe baza "Raportului Spaak" din 21 aprilie 1956. Raportul avea drept temă principală înființarea a încă două Comunități: pe de o parte, o Comunitate economică generală și, pe de altă parte, o Comunitate în domeniul utilizării pașnice a energiei atomice.

4. Comunitatea europeană a energiei atomice (C.E.E.A. -EURATOM). Comunitatea economică europeană (C.E.E.).

La Roma, negocierile au început prin propunerea de înființare a două noi Comunități: Comunitatea europeană a energiei atomice (C.E.E.A./EURATOM), care urmărea o solidaritate sectorială și Comunitatea economică europeană (C.E.E.), care viza realizarea unei piețe comune generalizate. Tratatele instituind C.E.E.A. și C.E.E. au fost semnate la 25 martie 1957, depozitar fiind statul italian. În aceeași zi, a fost semnată și Convenția cu privire la instituțiile comune (Adunarea parlamentară comună și Curtea de justiție). Tratatele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Noile Comunități s-au inspirat din concepțiile instituționale puse în practică, deja, de CE.CA. Ele se înscriau pe calea unei "uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele europene", uniune evocată în preambulul Tratatului instituind C.E.E., confirmând apropierea funcțională originală.

Astfel, pe fondul căutărilor generate de necesitatea găsirii unor noi soluții pentru dezvoltarea economică, dar și pentru interese de natură politică, în subsidiar urmărite, au apărut cele trei Comunități europene: Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului (C.E.C.A.), în anul 1951, Comunitatea europeană a energiei atomice (C.E.E.A./ EURATOM) și Comunitatea economică europeană (C.E.E.), în anul 1957. Sunt elaborate, deci, trei Tratate: unul cu vocație generală și celelalte două cu vocație sectorială.

Deși o perioadă au existat, în paralel, trei sisteme instituționale internaționale, încă de la intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma, în anul 1958, s-a avut în vedere reunirea instituțiilor celor trei Comunități în instituții unice, ducând, însă, la îndeplinire atribuții/ competențe stabilite prin toate cele trei Tratate institutive. Unificarea s-a finalizat în anul 1965, prin "Tratatul de fuziune de la Bruxelles instituind o Comisie unică și un Consiliu unic".

Așadar, cele trei Comunități europene au fost înființate prin încheierea unor tratate internaționale, care au dat naștere unor mecanisme instituționale fără precedent în dreptul internațional public, dar care, în timp, și-au dovedit viabilitatea și un succes deosebit.

Secțiunea a II-a

Delimitări conceptuale

1. Instituțiile comunitare.

Instituțiile comunitare formează structura de bază și sunt în număr de 5: Consiliul de Miniștri (Consiliul UE), Comisia, Parlamentul, Curtea de justiție și Curtea de Conturi. Acestora li se adaugă, începând cu anul 1988, Tribunalul de primă instanță, ca instituție asociată Curții de Justiție.

Instituțiile comunitare fundamentale prezintă următoarele caracteristici:

a) Fiecare dintre ele ocupă un loc distinct în organizarea Comunităților, răspunzând unor nevoi fundamentale:

Consiliul reprezintă interesele statelor membre;

Comisia apără interesul Comunităților, în ansamblul lor;

Parlamentul reprezintă interesele popoarelor statelor membre;

Curtea de justiție, ca și TPI, asigură respectarea regulilor de drept;

Curtea de Conturi instituită din anul 1993 (TUE), asigură legalitatea folosirii resurselor financiare.

b) Fiecare instituție reprezintă un principiu determinat, are un
fundament politic și sociologic distinct și exprimă, fiecare, o legitimare proprie.

c) Funcțiile între instituțiile comunitare nu se suprapun schemei
statice moștenite de la Montesquieu. În cadrul Comunităților, omologul
puterii legislative este Consiliul, puterea bugetară este împărțită, Parlamentul putând contesta Comisia, dar Comisia este executivul; Consiliul cumulează funcțiile legislativă, executivă, guvernamentală.

d) Instituțiile comunitare participă direct la decizia comunitară.

e) Instituțiile Comunităților europene nu au personalitate juridică.

Instituțiile fundamentale sunt comune pentru toate cele 3 Comunități, acestea exercitându-și atribuțiile pe baza celor trei tratate, la care se adaugă cele exercitate în cadrul cooperării inter-guvernamentale din cadrul Uniunii europene.

2. Organele comunitare.

Datorită complexității problemelor care intră în competența instituțiilor comunitare, în activitatea lor acestea se bazează pe sprijinul diferitelor organe comunitare.

Unele dintre aceste organe comunitare sunt prevăzute de tratate, altele sunt înființate de instituțiile Comunităților europene, iar altele nu sunt prevăzute nicăieri, formând așa-numita categorie a organelor paracomunitare.

Principala caracteristică a organelor comunitare este aceea că, spre deosebire de instituțiile C.E., acestea nu participă direct la decizia comunitară, ci ele doar pregătesc decizia comunitară.

Secțiunea a III-a

Ordinea juridică, internă, internațională și comunitară

1. Ordinea juridică internă.

Ordinea juridică internă este într-o legătură strânsă cu conceptul de suveranitate, văzută sub dublul aspect, intern și internațional. Suveranitatea este criteriul însuși al statului, manifestându-se odată cu formarea acestuia; pe de altă parte, acest concept este valoarea-nucleu, pe baza căreia se construiește dreptul internațional.

Toate statele se bucură de egalitate suverană, având drepturi și obligații egale și sunt membrii egali ai comunității internaționale, indiferent de deosebirile de ordin politic, economic, social sau de altă natură.

O consecință a suveranității statelor, în relație cu dreptul internațional, o constituie autonomia constituțională a acestora, statuându-se în jurisprudența internațională că nici o regulă de drept internațional nu pretinde ca un stat să aibă o anumită structură politică. De asemenea, s-a afirmat că pe principiul fundamental al suveranității se bazează întregul drept internațional, din acest principiu decurgând și libertatea statului de a-și alege sistemul politic, social, economic și cultural, el putând, de asemenea, să-și aleagă politica externă.

2. Ordinea juridică internațională.

Dreptul internațional constituie subiectul unor puternice discuții între școli.

A. Negarea dreptului internațional.

Un prim curent care se impune atunci când se discută pe marginea ordinii juridice internaționale, este cel care își are originea în ideile lui Hobbes și Spinoza: negarea dreptului internațional.

Obiecțiile comune îndreptate împotriva dreptului internațional derivă din concepția generală a dreptului. Dreptul constituie un sistem de reguli obligatorii. Dar, pentru a putea fi completă, o definiție a dreptului trebuie să arate modul în care se poate oferi normelor sale obligativitate. Societatea îndreptată împotriva dreptului trebuie să aibă o organizație care să cuprindă autorități supreme: un legiuitor care să stabilească regula de drept; un judecător care să soluționeze diferendele cu privire la aplicarea sa; un „jandarm” care să sancționeze, la nevoie prin măsuri de constrângere materiale, nerespectarea sa. Existența acestor instituții supreme, ca și constrângerea materială au un rol decisiv pentru existența dreptului, care sunt cuprinse în această definiție, ca parte integrantă a acesteia. Astfel, în cadrul statului, dreptul intern este „drept” pentru că statul este o societate instituționalizată, dotată cu o organizare juridică superioară indivizilor și distinctă de aceștia.

Pornind de la aceste premise, se poate desprinde concluzia că existența dreptului internațional este condiționată de existența unei organizații suprastatale a societății internaționale. Or, o astfel de organizație este incompatibilă cu suveranitatea statului. Astfel, nu se poate să regăsim aici o societate internațională a unui legiuitor, a unui singur judecător și a unui „jandarm”. În lipsa acestei trinități necesare, dreptul internațional nu este decât un mit.

B. Existența dreptului internațional.

Dreptul internațional există, susțin adepții acestei teorii, pentru că statele, oamenii politici, mișcările de opinii, organizațiile internaționale, guvernamentale sau nu, îl recunosc și îl invocă.

Guvernele, în special, țin cel mai mult cont de existența dreptului internațional, ceea ce nu înseamnă că îl și respectă.

Dreptul internațional este un drept pozitiv deoarece el este recunoscut ca atare de către state.

Raportul dintre ordinea juridică internațională și cea națională este avut în vedere în ceea ce privește repartizarea materiilor între cele două ordini juridice.

Absența legiuitorului în societatea internațională poate fi evocată numai dacă această instituție este privită ca făcând parte din cadrul intern. Într-adevăr, nu există nici un organ specializat în edictarea de norme internaționale; însă, ca în orice ordine juridică, normele internaționale fac obiectul unui proces formal de elaborare în cadrul căruia intervin, în primul rând, șefii de state, precum și destinatarii acestor reguli.

Diferențele evidente pe care le întâlnim în procedurile de elaborare și de

aplicare a normelor internaționale, pe de o parte, și a normelor interne, pe de

altă parte, conduc la întrebarea dacă există o ierarhie între aceste două tipuri de norme. De asemenea, apare problema de a ști dacă există posibilitatea pentru o autoritate dintr-o ordine juridică să fie superioară unei autorități din cadrul celeilalte ordini juridice sau dacă există vreo obligație pentru una dintre aceste autorități să aplice o normă ce aparține celuilalt sistem de norme.

În încercarea de a oferi un răspuns la aceste probleme, doctrinarii domeniului nu au ajuns la un consens, astfel încât, în prezent, există două opinii cu privire la această problemă, și anume: cea formulată de către susținătorii unicității ordinilor juridice și cea oferită de adepții dualității celor două ordini juridice.

a. Monismul.

Pentru unii, dreptul internațional este de aceeași natură ca și dreptul intern; între cele două nu există nici o diferență. Lumea juridică este unitară deoarece și dreptul este unul singur: o dublă definiție a dreptului nu poate fi pertinentă. Partizanii acestei teze, sunt denumiți, în mod tradițional, moniști.

Teoria monistă susține faptul că dreptul internațional se aplică direct în ordinea juridică a statelor deoarece raporturile sunt unele de interpenetrare, fiind posibile datorită apartenenței la un sistem unic fondat pe identitatea de subiecte (indivizii) și de izvoare de drept.

Adepții monismului resping orice „recepționare” formală a normelor internaționale în ordinile juridice interne.

b. Dualismul.

Cei ce susțin teza dualistă își fundamentează convingerile pe diferențele fundamentale dintre dreptul internațional și dreptul intern. Potrivit tezei dualiste, cele două ordini juridice sunt distincte una de cealaltă.

Pentru susținătorii dualismului, nu pot exista conflicte între normele interne și cele internaționale. Aceste norme nu au același obiect de reglementare. Norma internă se aplică exclusiv în cadrul statului și nu poate interveni în ordinea juridică internațională.

Comunicarea dintre cele două ordini juridice nu se poate face decât prin proceduri proprii fiecăreia dintre ele și prin transformarea unei norme specifice unei ordini juridice într-o altă normă, caracteristică celeilalte ordini juridice.

Subiectele de drept nu pot fi aceleași în cele două ordini juridice. Fiecare are o sferă de aplicare bine delimitată: una a raporturilor interstatale, cealaltă a raporturilor interpersonale. Dreptul internațional nu poate să reglementeze relațiile dintre indivizi în cadrul intern.

3. Ordinea juridică a Comunităților europene.

Comunitățile formează o nouă ordine juridică care se inspiră, simultan, din dreptul internațional de tip clasic și din modelele cunoscute de dreptul federal, împrumutând, cumulativ, din acestea. Aceasta este o ordine juridică intermediară, după cum a definit-o Curtea de justiție a Comunităților europene: „noua ordine juridică internațională căreia statele membre ale Comunităților europene i-au cedat, deși în domenii restrânse, o parte din drepturile lor suverane”, „o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre”, „ … corp de drept aplicabil resortisanților statelor membre și lor însele (statelor)”.

Ordinea juridică comunitară reprezintă ansamblul de norme care guvernează raporturile stabilite de către Comunitățile europene cu următoarele categorii de subiecte de drept: statele membre; statele nemembre ale Comunităților europene; alte organizații internaționale; persoane fizice și juridice care nu aparțin statelor membre ale Comunităților europene.

Această nouă ordine juridică este guvernată de două principii de bază:

integrarea directă a ordinii juridice comunitare în ordinea juridică internă
a statelor membre ale Comunităților europene; aplicabilitatea prioritară a dreptului comunitar în dreptul intern al statelor membre.

Ordinea juridică comunitară prezintă două caractere fundamentale, și anume:

A este o ordine juridică autonomă, caracter afirmat atât de Curtea de justiție a Comunităților europene, cât și de jurisdicțiile interne. Această autonomie, legată de autonomia instituțională, îmbracă mai multe aspecte:

autonomia izvoarelor dreptului comunitar;

autonomia reglementării jurisdicționale a diferendelor, cu concursul Curții
de justiție și al Tribunalului de primă instanță;

autonomia normelor comunitare.

B este o ordine juridică integrată în dreptul statelor membre, caracter
afirmat de către Curtea de justiție a Comunităților europene, admis de toate
jurisdicțiile interne prin prevederi constituționale.

Această integrare prezintă și ea mai multe aspecte, și anume:

subiectele de drept comunitar sunt statele membre, dar și particularii;

organele naționale, inclusiv tribunalele naționale, aplică regulile dreptului
comunitar; această aplicare trebuie să fie identică în spațiu și în timp.

Ordinea juridică a Comunităților europene în ansamblul său, are în compunere două categorii de norme juridice:

norme juridice cu valoare de lege fundamentală, constituțională (tratatele institutive și cele modificatoare);

norme juridice cu valoare de legi ordinare elaborate de instituții în existența și funcționarea lor.

CAPITOLUL II

CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE ȘI

TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANȚĂ

Secțiunea I

Generalități

1. Delimitări conceptuale.

A. Considerații preliminare.

Înființarea, încă de la începutul procesului de integrare europeană, a unei Curți de Justiție având rolul de a asigura respectarea dreptului comunitar în interpretarea și aplicarea Tratatelor, a avut o influență determinată asupra evoluției Comunităților. De altfel, însăși existența unei Curți de Justiție este un element esențial pentru un proces de integrare, deoarece sistemul de repartizare a competențelor pe care acesta îl comportă presupune, pe de o parte, garanția pentru fiecare stat membru că respectarea sa va fi asigurată atât de instituții, cât și de către statele membre și implică, pe de altă parte, menținerea uniformității de aplicare a regulilor comune. Acesta este și motivul pentru care prin tratatele comunitare s-a conferit Curții de Justiție, ca instituție jurisdicțională, misiunea generală de a asigura respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea Tratatului C.E..

Această funcție este exercitată de către Curtea de Justiție în condiții identice celor ale jurisdicțiilor statale, și nu după modelul jurisdicției internaționale, întrucât Curtea de Justiție nu este o jurisdicție internațională, ci o jurisdicție internă a Comunităților.

În timp ce justiția internațională clasică este, în principiu, voluntar consimțită, competența obligatorie fiind excepțională, Curtea de Justiție a Comunităților europene este competentă de drept în cazurile prevăzute de Tratate, fără a mai fi necesar pentru statele membre să accepte această competență. Potrivit articolului 219 din Tratatul C.E. (articolul 193 din Tratatul C.E.E.A. și articolul 87 din Tratatul C.E.C.A.), statele membre se angajează să nu supună un diferent referitor la interpretarea sau aplicarea Tratatului unui alt mod decât cel prevăzut de acesta.

Sintetizând se poate reține că, față de jurisdicțiile internaționale de tip clasic, Curtea de Justiție a Comunităților europene prezintă deosebiri esențiale datorită obiectivelor intervenției sale, rolului său și raportului cu jurisdicțiile naționale, accesului direct pe care îi au particularii.

B. Instanțe jurisdicționale internaționale.

În sistemul juridic internațional actual, existența unor instanțe judiciare constituie o excepție, iar ele sunt create prin acordul statelor.

Astfel, au fost înființate Curtea europeană a Drepturilor Omului și o Curte Interamericană în același domeniu, dar este vorba despre un domeniu limitat și, evident, aceste Curți nu au ca obiect diferendele internaționale, ci încălcări ale drepturilor omului, ceea ce le situează la un nivel diferit.

În convențiile internaționale, nu se găsesc prevederi care să stabilească obligația părților de a se adresa anumitor mijloace de reglementare pașnică a diferendelor, în funcție de natura lor politică sau juridică. Ele fac, însă, în unele cazuri, recomandări. Astfel, Convenția de la Haga, din anul 1907, în articolul 37, prevede, în esență, că pentru litigiile privind probleme cu caracter juridic, ar fi de dorit ca, în caz de nevoie, părțile contractante să recurgă la arbitraje, pe cât le-ar permite împrejurările.

Potrivit unei definiții date în doctrină, „arbitrajul este modul de reglementare a diferendelor internaționale în care părțile , printr-o convenție formală, se supun deciziei unei terțe părți, care poate fi una singură sau mai multe, în urma unei proceduri contencioase din care rezultă o hotărâre definitivă”.

Prin Convenția de la Haga, a fost creată o Curte Permanentă de Arbitraj, dar care nu a judecat decât 20 de litigii. Deși nu a fost desființată, aceasta continuă să existe fără să funcționeze, exceptând prezentarea de către aceasta a grupelor naționale drept candidați la Curtea Internațională de Justiție. În fapt, Curtea Permanentă de Arbitraj, nu a reprezentat o jurisdicție internațională, ci numai o listă din care se recomanda părților să-și aleagă arbitrii.

În cadrul organizațiilor cu vocație universală di sistemul Națiunilor Unite există jurisdicții administrative. Astfel, anterior O.N.U., dar menținut în vigoare, este Tribunalul Administrativ al Organizației Internaționale a Muncii, din 1927, a cărui jurisdicție a fost acceptată și de alte instituții specializate. Printr-o Rezoluție a adunării Generale din anul 1949 a fost stabilit Tribunalul Administrativ al Națiunilor Unite, al cărui Statut a intrat în vigoare la 1 iulie 1950.

Însă, singura jurisdicție internațională permanentă care are o competență generală este Curtea Internațională de Justiție.

C. Curtea Internațională de Justiție.

Ideea de a înființa o structură judiciară permanentă pentru rezolvarea diferendelor internaționale a inspirat mulți autori și a dat naștere unor inițiative din partea mai multor state. Prima instanță judiciară a fost Curtea de Justiție Centro-americană, creată prin Tratatul de la Washington din anul 1907, dar aceasta și-a încetat activitatea în anul 1918, ca urmare a denunțării de către Nicaragua a Convenției prin care a fost înființată.

Prima Curte Internațională de Justiție a fost cea înființată prin Pactul Societăților Națiunilor. În ceea ce privește competența ei, aceasta era subordonată competenței statelor, prevăzând totuși faptul că statele pot declara că acceptă jurisdicția ei obligatorie.

O dată cu crearea Organizației Națiunilor Unite, s-a prevăzut, în articolul 95 din Cartă, faptul că organul judiciar principal a Națiunilor Unite este Curtea Internațională de Justiție, care va funcționa conform Statutului anexat la Cartă, la care vor fi părți ipso facto toate statele membre ale O.N.U.. Un stat care nu este membru O.N.U., poate deveni parte la Statut în condițiile în care urmează a fi determinate, în fiecare caz în parte, de către Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate.

Curtea judecă diferendele apărute între statele care sunt părți la statutul acesteia

și care acceptă jurisdicția ei.

Potrivit Statutului Curții, în competența acesteia intră toate cauzele care-i vor fi supuse de părți, precum și toate cauzele speciale prevăzute de Carta O.N.U. sau în tratatele în vigoare.

În această competență facultativă, Curtea poate avea o competență obligatorie, statele putând declara oricând că o recunosc în diferendele de ordin juridic, având ca obiect interpretarea unui tratat, orice problemă de drept internațional, existența oricărui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constituit încălcarea unei obligații internaționale, precum și natura și întinderea despăgubirilor pentru încălcarea unei obligații internaționale2.

D. Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Instituind Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Consiliul Europei a creat un sistem internațional de protecție a drepturilor omului, unic în felul său. Principala caracteristică a acestui sistem constă în obligarea statelor contractante de a proteja, de o manieră efectivă, drepturile omului conținute în Convenție și de a accepta un control internațional al respectării acestor drepturi. Această responsabilitate și-au asumat-o Comisia și Curtea europeană a Drepturilor Omului.

De la intrarea în vigoare a Convenției, în anul 1953, numărul statelor membre aproape s-a triplat, ceea ce a determinat o adaptare a mecanismului de control, în sensul de a menține pe viitor o protecție internațională efectivă a drepturilor omului.

Obiectivul acestei reforme este de a crește eficacitatea mijloacelor de protecție, de a reduce durata procedurilor și de a menține un nivel ridicat de protecție a drepturilor omului. În acest scop, s-a decis să se stabilească, ca o parte integrantă a Convenției, o Curte europeană a Drepturilor Omului, care să înlocuiască instituțiile de control existente.

În prezent, Curtea examinează litigiile care i-au fost înaintate, dar competența sa nu este obligatorie decât pentru statele-părți care i-o recunosc printr-o declarație specială.

Hotărârile Curții definesc standardele europene în materia libertății de exprimare, în special a libertății presei și formulează raporturile dintre guvernanți/politicieni și presă, dintre autoritățile publice și libera exprimare a individului.

E. Curtea Penală Internațională.

Curtea Penală Internațională a fost creată ca instituție jurisdicțională permanentă, cu competență obligatorie pentru statele-părți la Statutul acesteia. Jurisdicția acesteia este complementară jurisdicțiilor penale naționale. Statutul Curții a fost adoptat printr-o Convenție între state și a fost deschis semnării la 17 iulie 1998, la sediul O.N.U., urmând să intre în vigoare după depunerea a 60 de instrumente de ratificare. Sediul Curții este la Haga.

Prin Statutul său, Curtea dispune de personalitate juridică internațională, fiind competentă să-și exercite funcțiile pe teritoriul oricărui stat-parte la Statut.

Curtea este competentă să judece și să pedepsească persoanele fizice vinovate de comiterea unor infracțiuni deosebit de grave -definite prin exemplificare în Statutul Curții penale internaționale- care aduc atingere intereselor ansamblului comunității internaționale:

crime de genocid;

crime împotriva umanității;

crime de război;

crime de agresiuni.

Curtea este competentă să judece si să pedepsească persoanele fizice vinovate de comiterea infracțiunilor precizate mai sus, dacă au împlinit vârsta de 18 ani. Calitatea oficială de șef de stat sau de guvern, de președinte de parlament, de demnitar sau funcționar public nu exonerează pe autorul faptei de răspundere penală în fața Curții și nici nu constituie un motiv de reducere a pedepsei. Imunitățile sau regulile de procedură speciale care însoțesc calitatea oficială a unei persoane nu împiedică Curtea să-și exercite competența față de persoana în cauză. Răspunderea penală a persoanelor fizice, este o răspundere individuală. Nu se admite răspunderea colectivă a acestora.

Comandanții militari, pe lângă responsabilitatea pentru propriile crime, răspund penal în fața Curții și pentru crimele comise de către forțele plasate sub comanda și controlul lor efectiv.

F. Tribunalele penale speciale.

La nivel internațional, au fost constituite instituții jurisdicționale penale, cu competență specială și cu o durată temporară de activitate, limitată la soluționarea cauzelor pentru care au fost create. Din această categorie de instituții jurisdicționale fac parte:

a) Tribunalul Militar Internațional de la Nürenberg – acesta a fost instituit prin Acordul de la Londra din 1945 privind urmărirea și pedepsirea principalilor criminali de război. A funcționat între 20 noiembrie 1945 și 1 octombrie 1946. În baza Statutului de funcționare, Tribunalul putea să aplice pedeapsa cu moartea sau orice altă pedeapsă. Statele părți la acordul de înființare a Tribunalului aveau obligația de a preda instituției, spre judecare, criminalii de război.

b) Tribunalul penal internațional pentru judecarea și pedepsirea persoanelor vinovate de încălcarea dreptului internațional umanitar pe teritoriul fostei Iugoslavii – Tribunalul a fost creat prin Rezoluția 808 din 1993 a Consiliului de Securitate al O.N.U.. Tribunalul este o instanță jurisdicțională internațională ad-hoc, mandatul său fiind limitat la judecarea actelor comise în perioada cuprinsă între 1 ianuarie 1991 și până în momentul restabilirii păcii.

Tribunalul este competent să se pronunțe în legătură cu faptele care constituie grave încălcări ale dreptului umanitar internațional, reglementate de Convențiile de la Geneva sau pe cale cutumiară (crime de genocid, crime împotriva umanității, epurări etnice, deportări, transfer ilegal de populație, exterminări, ucideri etc.).

Persoanele care răspund în fața Tribunalului sunt autorii, complicii și instigatorii la comiterea faptelor menționate mai sus, precum și superiorii pentru faptele subordonaților.

c) Tribunalul internațional penal pentru pedepsirea persoanelor responsabile de comitere crimelor de genocid și alte violări grave ale dreptului umanitar pe teritoriul Rwandei sau al statelor învecinate -s-a instituit prin Rezoluția 955 din 1994 a Consiliului de Securitate O.N.U.. Organizarea, competența și procedura de judecată a acestui Tribunal sunt similare cu cele ale Tribunalului pentru fosta Iugoslavie, cu precizarea că în acest caz, a fost vorba de un conflict la nivel național, spre deosebire de cel din Iugoslavia care prezintă atât elementele unui conflict național, cât și internațional.

2. Scurt istoric.

În timp ce celelalte organe comunitare, cum ar fi Parlamentul, Consiliul sau Comisia au avut o istorie „zbuciumată”, fiind afectate de mai multe valuri reformiste privind mecanismul de vot, modul de alegere a membrilor, relațiile lor cu celelalte organe, împărțirea de competențe, dreptul la inițiativă, C.J.E. a rămas o insulă de stabilitate, un element de continuitate care a suferit mai puține schimbări spectaculoase.

Istoria C.J.E. începe odată cu înființarea C.E.C.O. Mai precis parafarea Tratatului de înființare a C.E.C.O. a avut loc în 19.03.1951, a urmat semnarea acesteia în 18.04.1951, și a intrat în vigoare la 23.07.1952.

Curtea de Justiție a Uniunii Montane era formată din 7 judecători și din 2 avocați generali. Ședința de deschidere a Curții a avut loc în data de 10.12.1952 în Luxemburg sub președinția lui Massimo Pilotti.

Principala atribuție, competență a acestei instanțe a fost exercitarea controlului legalității deciziilor luate de înalta Autoritate și de către guvernele statelor membre, la sesizarea sau pe baza plângerilor depuse de reprezentanții guvernelor sus-amintite, respectiv ale reprezentanților întreprinderilor din domeniul producției oțelului și cărbunelui.

Deși prin semnarea Tratatelor de la Roma în 25.03.1957 privind înființarea Comunității Economice Europene și a Comunității Europene a Energiei Atomice (intrate în vigoare la 01.01.1958) numărul structurilor de integrare europeană a crescut de la unu la trei, cele trei Comunități urmau să fie deservite din punct de vedere jurisdicțional de un singur organ.

Potrivit „Convenției privind organele comune ale Comunităților Europene” semnat imediat după tratatele de înființare sus-amintite, a fost creată o Curte de Justiție unică pentru cele trei comunități, deși în rest în afara Parlamentului care de asemenea a fost unul singur, cele trei forme de integrare au continuat, respectiv au început să funcționeze cu organe sau instituții paralele.

Noua C.J.E. a început să funcționeze începând din 07.10.1958, având 7 judecători dintre care unul era desemnat de Consilii iar ceilalți șase de guvernele statelor membre.

C.J.E. având ca principală atribuțiune „asigurarea respectării dreptului în aplicarea și interpretarea tratatelor” nu s-a abținut nici un moment în sancționarea încălcărilor comise de Comisie sau de statele membre. Mai mult în cursul anilor '60 odată cu scăderea entuziasmului privind supranaționalitatea în cadrul Comunităților, Curtea a reușit să compenseze pierderile de acest gen cu succes prin jurisprudența sa mai ales după aderarea a așa-numiților membrii „eurosceptici” (Anglia, Danemarca).

Aderarea unor noi state la Comunitățile Europene de fiecare dată a determinat schimbarea numărului judecătorilor și avocaților generali, aceste schimbări fiind necesare atât pentru asigurarea unui judecător din partea fiecărui stat membru, cât și pentru menținerea numărului impar de judecători.

Astfel în 01.01.1973 odată cu intrarea în vigoare a tratatelor de aderare la C.E. a Angliei, Danemarcei și Irlandei numărul judecătorilor s-a modificat de la 7 la 9, iar cel al avocaților generali de la 2 la 4.

O dată cu aderarea Greciei la 01.01.1978 numărul judecătorilor s-a schimbat de la 9 la 11, iar cel al avocaților generali de la 4 la 5.

Aderarea Portugaliei și Spaniei începând din 01.01.1986 a atras majorarea numărului judecătorilor de la 11 la 13 și a avocaților generali de la 5 la 6.

Intrarea în vigoarea a Actului Unic European la 01.07.1987 prin includerea de noi domenii în domeniul cooperării comunitare a implicat în mod indirect și extinderea sferei de competență a C.J.E.

În anii '60 -70 în timp ce integrarea politică a comunităților europene era în stagnare C.J.E. a preluat funcția de „motor al integrării” de la Comisie. Deja la începutul anilor '60 în primele sale decizii a elaborat cele două principii fundamentale care stau la baza edificiului supranumit „comunitatea de drept”: principiul aplicabilității directe și principiul primordialității dreptului comunitar față de dreptul statelor membre.

Începând cu anii '80 s-a simțit o încărcare din ce în ce mai mare a C.J.E. Astfel s-a ajuns ca acțiunile directe să fie soluționate în medie în 24 de luni, în timp ce acțiunile pentru obținerea prehotărârilor (hotărârilor preliminare) aveau o durată de 18 luni. Față de această situație prin AUE s-a creat posibilitatea creării unui organ judecătoresc complementar de primă instanță.

În 24.10.1988 Consiliul votează o hotărâre cu privire la înființarea unei Curți Europene de Justiție de Primă Instanță. Aceasta urma să funcționeze ca instanță subordonată C.J.E. cu sediul în Luxemburg cu competențe în domeniul concurenței, litigiilor privind acordarea unor despăgubirilor și în domeniul dreptului funcționarilor comunitari.

Curtea de Justiție de Primă Instanță sau potrivit terminologiei franceze Tribunalul sau Tribunalul de primă instanță și-a început activitatea la data de 30.10.1989 dar în primii ani de funcționare nu a adus ușurarea scontată a activității C.J.E. Din această cauză în anul 1993 printr-o nouă hotărâre a Consiliului, Tribunalul a preluat toate acțiunile directe introduse de persoane fizice sau juridice private cu excepția celor care sunt introduse pe baza dreptului antidumping.

Tratatul de la Maastricht semnat la 07.02.1992 privind instituirea Uniunii Europene, intrat în vigoare la 01.11.1993, nu a trecut neobservat nici în domeniul justiției comunitare.

Astfel acest tratat în articolul L s-a referit în mod special la C.J.E. stabilind următoarele: „Dispozițiile din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, din Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și din Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice care privesc competența Curții de Justiție a Comunităților Europene și cele care se referă la exercitarea acestei competențe nu se aplică decât următoarelor dispoziții din prezentul tratat:

dispozițiile care modifică Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană în vederea instituirii Comunității Europene, Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice;

alineatul al treilea al articolului K.3, paragraful 2, litera c);

articolele L-S".

Așa cum rezultă și din dispozițiile articolului sus-arătat Curtea a păstrat competențele sale, privind cele trei comunități care din 1993 formează așa numitul Primul Pilon. Deși al treilea Pilon are un titlu care pentru laicii în cele ale dreptului comunitar dă de înțeles implicarea C.J.E. și anume „Dispoziții privind cooperarea în domeniile justiției și afacerilor interne”, C.J.E. nu a primit competențe în cadrul acestuia.

O dată cu aderarea din 01.01.1995 după intrarea în U.E. a Suediei, a Austriei și a Finlandei, numărul judecătorilor a crescut la 15, iar cel al avocaților generali la 9. Însă în cazul avocaților generali numărul lor începând din 06.10.2000 a revenit la 8.

Tratatul de la Amsterdam intrat în vigoare la data de 01.05.1999 a adus următoarele modificări semnificative pentru competența C.J.E.:

Curtea de Justiție este competentă să decidă, cu titlu prejudiciar (prin judecarea unor acțiuni preliminare), asupra validității și interpretării deciziilor-cadru și a deciziilor (adoptate de Consiliu), asupra interpretării convențiilor încheiate în virtutea dispozițiilor prevăzute în Titlul VI din Tratatul U.E. privind „cooperarea judiciară și polițienească în materie penală”, precum și asupra validității și interpretării măsurilor lor de aplicare. Curtea nu este competentă să verifice validitatea sau proporționalitatea operațiunilor conduse de poliție sau de alte servicii ale unui stat membru însărcinate cu aplicarea legii și nici să se pronunțe asupra îndeplinirii responsabilităților care incumbă statelor membre pentru menținerea ordinii publice și salvgardarea securității interne.

Curtea în domeniul sus-amintit este competentă să controleze legalitatea deciziilor-cadru și a deciziilor, atunci când un stat membru sau Comisia formulează o plângere întemeiată pe lipsă de competență, pe încălcarea formelor substanțiale, pe încălcarea tratatului sau a oricărei norme de drept privitoare la aplicarea lui, sau pe abuz de putere.

Curtea a dobândit competența de a judeca orice diferend între statele membre cu privire la interpretarea sau aplicarea actelor adoptate în domeniul cooperării judiciare și polițienești în materie penală, atunci când diferendul nu a putut fi soluționat de Consiliu în termen de 6 luni de la data de la care unul din membri l-a sesizat.

Competențe asemănătoare (judecarea unor acțiuni preliminare sau prejudiciare) a primit C.J.E. și în domeniul intitulat „Vize, azil, imigrație și alte politici care țin de libera circulație a persoanelor”.

Dacă până acuma C.J.E. era competentă să se pronunțe asupra acțiunilor introduse de Parlamentul European și de B.C.E. pentru protejarea prerogativelor lor, după Amsterdam va trebui să judece și acțiunile similare ale Curții de Conturi.

Tratatul de la Amsterdam a preluat „acquis-ul Schengen”. Convenția de la Schengen referitoare la suprimarea graduală a controalelor la frontierele comune a fost semnat de unele state membre ale U.E. la 14.061985 și 19.06.1990, iar această cooperare se va desfășura în viitor în cadrul juridic și instituțional al U.E. Consiliul, hotărând în unanimitate, va determina, în conformitate cu dispozițiile pertinente ale tratatelor, temeiul juridic pentru fiecare dispoziție sau decizie care face parte din acquis-ul Schengen. Cu privire la aceste decizii și dispoziții, și în conformitate cu temeiul juridic determinat de Consiliu, C.J.E. își va exercita competențele care îi sunt conferite prin dispozițiile pertinente din tratate, care sunt aplicabile.

Prin aceste modificări C.J.E. a dobândit competențe noi în cadrul pilonului unu al U.E., dar în același timp a avut loc extinderea competențelor acesteia și asupra unor domenii din pilonul trei comunitar sau mai mult și asupra unor domenii noi cum ar fi „acquis-ul Schengen”. Astfel putem conchide că ori de câte ori are loc adâncirea integrării în anumite domenii se impune extinderea competențelor C.J.E. pentru a se asigura controlul jurisdicțional ca în orice tip de organizare socială de tip democratic. Tratatul de la Nisa semnat la începutul anului 2001 (26 februarie), dar care va intra în vigoare numai într-un termen de minim 18 luni, a adus următoarele noutăți în ceea ce privește C.J.E.

Tribunalul prin modificarea art. 220 din Tratatul C.E.E. a ajuns din punctul de vedere al ancorării sale în dreptul comunitar original la nivelul C.J.E. deoarece noul articol prevede că: „Curtea de Justiție și Tribunalul de primă instanță asigură în cadrul competențelor ce le revin, respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea prezentului tratat”.

Curtea va dobândi potrivit art. 40 din Tratatul U.E. noi competențe în domeniul „cooperării accentuate a statelor”.

Pentru a descongestiona și mai mult activitatea crescândă a celor două instanțe noul text prevede posibilitatea înființării unor „Camere de judecată” care vor fi subordonate ca grad de jurisdicție Tribunalului. Mai mult Tribunalul va deveni instanță de cale de atac, urmând să judece recursurile declarate împotriva hotărârilor adoptate de Camere.

Potrivit modificărilor aduse Curtea de Justiție va pierde monopolul adoptării hotărârilor preliminare, deoarece Tribunalul va dobândi în anumite domenii și competența de a judeca acțiunile preliminare.

Astfel justiția comunitară începe să prindă conturul unui adevărat sistem jurisdicțional care nu se mai epuizează la nivelul unui simplu organ (C.J.E.) așa cum ne-am obișnuit în cazul organizațiilor internaționale clasice.

Acest tratat spre deosebire de alte tratate de revizuire sau de modificare ale dreptului original comunitar care nu s-au atins de statutul C.J.E. și al Tribunalului a modificat și statutul sus-amintit, aducându-i următoarele modificări:

Conform noului art. 1 al statutului, constituirea și funcționarea C.J.E. se bazează nu numai pe tratatele comunitare dar și pe Tratat de înființare a U.E. care așa cum am arătat mai sus, după Amsterdam prevede anumite competențe noi pentru C.J.E.

Noul statut reglementează în mod expres modul de schimbarea a judecătorilor la sfârșitul mandatului și modul de formare a camerelor și a camerei mari (micul plen).

Modificările în art. 20 alin. ultim conțin o posibilitate de simplificare a procedurii în cazul în care cererea de chemare în judecată nu ridică probleme juridice noi.

noutate absolută constituie faptul că prim avocatului general a fost rezervată competența de a declanșa un „recurs în interesul legii” comunitar, ori de câte ori este de convingere că printr-o hotărâre adoptată de Trib. este pusă în pericol unitatea și coerența dreptului comunitar.

3. Noțiunea și natura juridică a Curții de Justiție.

Definiție: Curtea de Justiție Europeană este un organ comunitar sau o instituție comunitară comună celor trei comunități europene care are ca atribuție principală asigurarea respectării dreptului comunitar în aplicarea și interpretarea actelor normative comunitare. În ceea ce privește pilonul doi și trei precum și cu privire la Consiliul European Curtea nu deține competențe în afara misiunii de a se pronunța în problemele de delimitare ale competențelor comunitare de cele ale competențelor conferințelor interguvernamentale (art. K3 alin. 2, lit. C, art. L,S din Tratatul U.E. nemodificat) și de cele introduse prin Tratatele de la Amsterdam și Nisa despre care s-a făcut vorbire la Titlul 2, Capitolul 3 al acestei lucrări.

Poziția importantă a C.J.E. în cadrul instituțiilor comunitare este în strânsă legătură cu caracterul Comunității care apare ca o comunitate a dreptului. Astfel Comunitatea are o funcție legislativă prin organele sale iar executarea și aplicarea actelor sale normative este atât de competența și obligația organelor sale cât și ale statelor membre, în același timp procesul de aplicare a normelor comunitare este supus prin dreptul originar unui control jurisdicțional independent care este realizat de C.J.E. Curtea fiind menită să asigure o interpretare unitară a dreptului comunitar pe întreg teritoriul comunitar apare ca organul jurisdicțional comunitar. Totodată ca natură juridică având în vedere că are o competență obligatorie și nu opțională pentru statele membre are calitatea de organ jurisdicțional supranațional veritabil.

Dacă avem în vedere că în premieră Curtea are în compoziția sa și un organ jurisdicțional de primă instanță putem vorbi deja despre un sistem jurisdicțional comunitar.

De asemenea C.J.E. având ca justițiabili state, păstrează natura unui organ jurisdicțional internațional. Iar dacă avem în vedere că hotărârile sale nu pot fi atacate pe căi ordinare de atac aceasta are și natura unei instanțe supreme în accepțiunile dreptului național. În același timp însă dacă ținem cont și de justițiabilii persoane fizice și juridice am putea spune că are și valențe de instanță națională. Astfel având atât caractere de instanță națională cât și de instanță internațională ar avea teoretic un caracter mixt, însă practic este o instanță „SUI GENERIS” fiind organul jurisdicțional a unei ordini juridice independente nemaiîntâlnite în cadrul dreptului statal sau internațional public.

Pentru a intra în stabilirea naturii juridice a C.J.E. în prealabil este necesar să ne ocupăm cu natura juridică a C.E.

C.J.E. este în primul rând unul dintre cele cinci organe ale C.E. Ea reprezintă puterea tipică judecătorească într-un sistem căruia categoriile clasice ale separației puterilor în stat nu prea corespund. Astfel Consiliul (Consiliul Miniștrilor) și Comisia au atât funcții legislative cât și executive, iar Parlamentul European nu poate fi pus pe același plan cu un parlament național având atât atribuții legislative cât și de natură consultativă.

Mai mult Consiliul apare ca organul legislativ principal și este compus din membrii executivului din statele membre, iar statele membre în calitate de „ctitori” ai tratatelor comunitare prin acorduri de drept internațional public pot aduce oricând modificări întregii „opere comunitare” (acquis communitaire).

Față de această situație la înființarea comunităților s-a considerat că este necesară, rezervarea unei poziții jurisdicționale puternice C.J.E. sau mai bine zis unei puteri jurisdicționale adevărate, veritabile, dacă în rest nu a existat voința politică de a înzestra Parlamentul cu competențe legislative depline, cea ce a atras după sine în mod inevitabil minimalizarea competențelor de control ale Parlamentului față de executiv. Totodată nu s-a dorit nici mandatarea Comisiei și Consiliului cu competențe absolute motiv pentru care a fost conceput un sistem de control și supraveghere prin C.J.E. Deși în ultima perioadă Parlamentul European a dobândit competențe legislative sporite, în mare situația a rămas neschimbată, iar C.J.E. are un rol foarte important în asigurarea echilibrului instituțional comunitar dar și în asigurarea unor relații armonioase dintre Comunitate și statele membre.

C.J.E. este o instituție supranațională (suprastatală) menită să asigure respectarea dreptului în aplicarea și interpretarea tratatelor comunitare, ale căror scop fundamental este integrarea europeană.

Dar ce este integrarea europeană și ce înseamnă supranațional, suprastatal?

Termenul integrare provine din limba latină (integratio) și înseamnă reproducerea, reconstrucția unui întreg.

Dacă urmărim istoria străduințelor creării unei Euorpe unite ajungem la trei curente semnificative: federalismul, confederalismul și funcționalismul.

Prin federalism înțelegem modelul de organizare a statului în care se integrează subunități regionale, numit și model constructivist. Federația în sens clasic este uniunea a mai multor state autonome (care își păstrează propria organizare) în cadrul unui stat unitar, cu un guvern central și cu organe de stat comune. Federaliștii europeni au luptat pentru crearea „Statelor Unite ale Europei”.

Confederaliștii susțin tot ideea unei uniuni de state dar cu state componente cu drepturi suverane extinse. De fapt prin confederație în sens clasic înțelegem o uniune de state independente sau de unități teritoriale autonome, înființată pe baza unui acord internațional, prin care se determină condițiile de asociere a statelor și de funcționare a acestora.

Funcționaliștii promovează o cooperare pragmatică între state în domeniul comerțului și economiei, cu posibilitatea transferării unor competențe în favoarea organelor comunitare în măsură ce acesta se impune pe baza experiențelor în cazuri individuale.

Integrarea spre deosebire de „modelele” elaborate de curentele sus-amintite, în sens larg cuprinde toate străduințele statelor europene de a obține o contopire prin creștere comună în diferite domenii. Însă U.E. potrivit art. 6, alin.3 din Tratatul U.E. modificat prin Tratatul de la Amsterdam, respectă identitatea națională a statelor membre chiar dacă scopul principal este făurirea unui întreg.

Integrarea în sens restrâns spre deosebire de cooperarea interstatală sau interguvernamentală pe baza dreptului internațional public (de altfel principiu de bază al dreptului internațional public), înseamnă o colaborare mai strânsă orientată spre un scop, o finalitate politică și economică în cadrul unei structuri unice noi, care a luat naștere prin transferarea competențelor decizionale și de acționare în favoarea unor organe și instituții supranaționale. Integrarea spre deosebire de formele de cooperare internațională clasică poate fi treptată în funcție de durata realizării sale în timp. În prezent, mai ales după intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam există posibilitatea ca unele state să ajungă la realizarea „întregului" mai repede decât celelalte potrivit formulei „Europa vitezelor diferite" (a geometrie variable), ceea ce înseamnă că acele state membre care doresc accelerarea integrării, nu pot fi opriți, frânați, stopați de celelalte state care vor rămâne voluntar sau involuntar în urmă.

Europa Unită sau Uniunea Europeană este o construcție economică, juridică, politică supranațională.

Termenul supranațional sau supranaționalitate este în strânsă legătură cu Comunitățile Europene și a fost folosit la prezentarea Planului Schuman respectiv a fost inclus în Tratatul C.E.C.O. din 1951.

În acest tratat despre înalta Autoritate (care prin Tratatul de fuziune din 1965 a fost unificată cu Comisia Europeană) datorită activităților și competențelor independente și largi cu care a fost înzestrată, se spunea că are caracter „suprastatal” (fr. supranațional). Chiar și tratatele neratificate ale Comunității Europene de Apărare și ale Comunității Politice Europene au folosit termenul de supranațional.

După eșecul neratificării Tratatului de înființare a Comunității Europene de Apărare de către parlamentul francez în 1954, Tratatele de la Roma nu au mai folosit termenul suprastatal în 1957 deși structura lor organizatorică era asemănătoare cu ceea a C.E.C.O., iar în 1965 odată cu semnarea Tratatului de fuziune s-a ajuns până acolo încât prin înglobarea înaltei Autorități în Comisie s-a pierdut și unica prevedere care se referea la supranaționalitate.

Cu toate acestea literatura juridică, politică și științifică de specialitate a folosit cu precădere termenul ca pe un atribut, o trăsătură a Comunității Europene.

Etalarea și renașterea de astăzi a termenului de supranaționalitate se pare că este avantajată tocmai datorită faptului, că deocamdată este nedefinibilă. Prin caracterul său deschis este destul de flexibil, ca în mod ideal să se adapteze dreptului comunitar și să se dezvolte odată cu acesta, care este din punct de vedere dogmatic la fel de nedefinibil și în continuă schimbare.

Comunitățile supranaționale în ciuda originii lor de drept internațional public și a caracteristicilor specific statale, au o ordine juridică care nu se confundă nici cu cea internațională și nici cu cea statală, mai mult se ridică din aceste două, fiind diferită de acestea în punctele sale esențiale.

Această distincție dogmatică are efecte asupra întrebărilor juridice și de interpretare ce se ivesc de la caz la caz și în funcție de treapta de integrare în care se află Comunitățile. Astfel în cazul interpretării sau acoperirii carențelor dreptului comunitar nu se apelează direct la principiile specifice dreptului internațional public, ci la principiile specifice dreptului comunitar. Invers nici dreptul comunitar nu poate avea pretenția că ar contribui în mod direct la dezvoltarea dreptului internațional public.

Supranaționalitatea în raport cu dreptul internațional public se distinge în mod pozitiv, însemnând totalitatea împuternicirilor, drepturilor, competențelor care țin de suveranitate transferate de la state în favoarea comunităților, iar în raport cu statele membre se diferențiază din punct de vedere negativ însemnând totalitatea acelor competențe care nu au fost încă transferate comunităților.

În delimitarea Comunităților de celelalte organizații internaționale clasice, supranaționalitatea se definește prin următoarele caracteristici:

independența organelor;

principiul luării deciziilor pe baza votului majoritar;

împuterniciri materiale relativ cuprinzătoare obligativitatea directă a normelor în raport cu indivizii;

protecție juridică efectivă permanentă;

finalitate politică

Unele dintre aceste caracteristici se regăsesc însă și la alte organizații internaționale mondiale sau europene, dar în comparație cu acestea Comunitățile Europene supranaționale tind să devină din ce în ce mai mult o uniune sui generis de state, datorită acumulării din ce în ce mai multe competențe statale la nivelul instituțiilor comunitare.

C.J.E. în acest context apare ca singurul organ jurisdicțional competent ale celor trei comunități europene cu caracter supranațional și „sui generis”.

Are caracter supranațional, deoarece este înzestrat cu unele prerogative care în mod normal revin numai organelor puterii judecătorești statale și are caracter „sui generis” deoarece combină caracterele mai multor tipuri de organe jurisdicționale interne, internaționale și ad-hoc, la care până în prezent nu a existat precedent, de altfel cum nu există precedent nici pentru forma de cooperare care se realizează în cadrul comunităților.

Datorită paletei largi a competențelor cu care este înzestrată, C.J.E. apare în ipostaza mai multor feluri de instanțe judecătorești întrunind caracteristicile acestora.

Astfel C.J.E. poate fi numită instanță internațională în sens clasic, dacă o privim din prisma acțiunilor înaintate de Comisie sau de statele membre împotriva unui alt stat membru (art. 226-228 fostele art.169-171 din Tratatul C.E.).

În situațiile în care C.J.E. este sesizată printr-o acțiune preliminară privind interpretarea și stabilirea valabilității unor norme juridice (art. 234 fostul art. 177 din Tratatul C.E.) apare în ipostaza unei curți constituționale.

Dacă avem în vedere acțiunile îndreptate împotriva acțiunilor sau inacțiunilor organelor comunitare (art. 230-233 fostele art.173-176 din Tratatul C.E.) putem constata că avem de a face cu o instanță de contencios administrativ.

Pentru funcționarii comunitari sau instituțiile de angajare care aduc situațiile lor conflictuale, litigiile lor izvorâte din raporturile juridice de muncă în fața C.J.E., aceasta apare ca o instanță de muncă specifică sistemului de drept de tip occidental, iar de cel care solicită despăgubiri pentru pagubele cauzate de funcționarii comunitari în lipsa unor obligații contractuale, este percepută ca o instanță civilă.

Pe baza clauzelor compromisorii dintr-un contract sau pe baza unor convenții de arbitraj, Curtea devine comisie sau instanță de arbitraj.

Totodată dacă privim întregul sistem jurisdicțional comunitar, trebuie să constatăm că această curte de justiție europeană apare și ca instanță de recurs și instanță supremă calitate care nu este specifică instanțelor internaționale care de regulă sunt concepute cu un singur grad de jurisdicție asigurând numai posibilitatea exercitării unor căi de atac extraordinare.

Ca instanță constituțională și supremă C.J.E. are obligația de a asigura existența unei jurisprudențe comunitare unitare și să contribuie la acoperirea carențelor legislative și la dezvoltarea Comunității ca o comunitate a dreptului.

4. Principiile fundamentale de funcționare și caracteristicile semnificative ale Curții.

În adoptarea hotărârilor sale C.J.E. se ghidează după următoarele principii fundamentale și metode de bază:

Principiul împuternicirii speciale limitate, ceea ce înseamnă că aplicarea și asigurarea respectării dreptului comunitar este în primul rând sau rămâne în continuare „misiunea” instanțelor naționale, în timp ce C.J.E. revin numai competențele rezervate în mod expres prin art. 220 (164) și următoarele din Tratatul C.E., competențe care sunt individual determinate.

Principiul interpretării unitare și autonome a dreptului comunitar în toate statele membre. Mai mult Curtea se străduie să interpreteze termenii juridici într-un sens aparte comunitar, diferit de înțelesul lor național, cu scopul de a forma o ordine juridică nouă, originală.

Principiul efectului util (effet utile) sau principiul aplicării dreptului comunitar cu cea mai mare eficacitate, pentru a se obține cea mai mare eficiență din actele normative comunitare elaborate de cele mai multe ori de economiști, politicieni și în general de non-juriști. Acest lucru presupune inclusiv promovarea practicii „in dubio pro comunitate” care are ca scop mai ales în cazul obligațiilor financiare, crearea unor datorii cât mai reduse pentru Comunitate.

Principiul dezvoltării dinamice a dreptului comunitar în corelație cu scopurile și obiectivele de integrare stabilite. Respectarea acestui principiu atrage după sine adaptarea dreptului comunitar „în mers” la modificările majore aduse de Actul Unic European, de Tratatul de la Maastricht sau de Tratatul de la Amsterdam.

Principiul interpretării dreptului secundar în conformitate cu dreptul originar dar cu respectarea principiului „implied powers” cea ce înseamnă că puterea comunitară provine nu numai din tratatele de înființare, ci și din actele normative create ulterior acestora de instituțiile comunitare.

Principiul dreptului comparat sau cerința respectării principiilor de drept fundamentale specifice statelor membre și sistemelor de drept europene pentru a identifica principiile fundamentale de drept specifice, dar și pentru a putea prevedea efectul unor hotărâri într-un anumit sistem de drept (probleme privind executarea acestora).

Principiul subsidiarității (art. 5 fostul art. 3b din Tratatul. C.E.) potrivit căruia, la nivel comunitar trebuie realizate numai acele activități care nu pot fi realizate satisfăcător la nivelul statelor membre.

Cu titlu de caracteristici semnificative ale C.J.E. sau ale actului jurisdicțional comunitar ar putea fi amintite următoarele:

C.J.E. controlează atât legalitatea actelor normative comunitare cât și ale afacerilor administrative ale instituțiilor comunitare, supraveghind astfel atât legislativul cât și executivul comunitar.

C.J.E. poate soluționa atât litigiile existente între organele comunitare, între organe și statele membre, între statele membre, precum și litigiile existente între acestea și persoane fizice sau juridice, respectiv între persoane fizice sau între persoane juridice.

Competența C.J.E. este una obligatorie, părțile în litigiu nu au posibilitatea de a refuza jurisdicția Curții, cu excepția câtorva cazuri limitativ prevăzute.

Deciziile Curții sunt definitive și au forță executorie, în cadrul limitelor teritoriale comunitare fiind dispensate chiar și de procedura „exequatorului” sau de orice altă aprobare din partea statului pe teritoriul căruia urmează să fie puse în executare.

C.J.E. este abilitată să pronunțe inclusiv sancțiuni pecuniare împotriva oricărui justițiabil, respectiv să modifice orice sancțiune pecuniară împotriva oricărui justițiabil, respectiv să modifice orice sancțiune pecuniară stabilită în mod administrativ de celelalte organe comunitare – mai ales cele aplicate de Comisie dacă cuantumul acestora este contestat de cel amendat.

Instanțele supreme ale statelor membre în UE sau mai bine zis instanțele naționale de ultim grad de jurisdicție sunt obligate în materia interpretării sau stabilirii valabilității normelor de drept comunitar să ceară părerea C.J.E. ori de câte ori apar neclarități în acest sens, iar Curtea fără a prejudeca fondul printr-o prehotărâre va tranșa problema pur teoretică, de drept, ridicată de instanța națională.

În unele situații C.J.E. intervine în procedura de ratificare a tratatelor de drept internațional public încheiate de Comunitate, organele comunitare fiind obligate să se consulte cu aceasta înainte de semnarea unor astfel de tratate.

Jurisprudența Curții – în lumina propriei sale aprecieri – deși nu este considerată unanim și în mod expres ca izvor de drept, este acceptată ca sursă subsidiară a dreptului comunitar, contribuind la complinirea lacunelor acestuia, precum și la lămurirea formulărilor mai puțin clare ale actelor normative comunitare. Mai mult în materia acțiunilor în anulare, hotărârea Curții are autoritate absolută de lucru judecat, nu numai inter partes (ca în cazul excepției de ilegalitate).

C.J.E. este o instanță cu caracter permanent, cu sediul în Luxemburg.

Ședințele de judecată, dezbaterile în fața C.J.E. sunt publice, respectându-se astfel principiul publicității specific dreptului procesual comun sau clasic.

C.J.E. judecă în primă și ultimă instanță, dar în același timp este și instanță de recurs, de cale de atac.

C.J.E. în general dispune de o competență exclusivă, deoarece potrivit art. 292 (art. 219) din Tratatul C.E. statele membre sunt obligate în mod expres ca litigiile privind aplicarea și interpretarea dreptului comunitar să nu reglementeze într-un mod diferit celui prevăzut în tratat.

Secțiunea a II-a

Componența Curții de Justiție

1. Judecătorii.

În ceea ce privește judecătorii, interesant este faptul că nici o dispoziție a Tratatelor nu prevede ca aceștia să aibă cetățenia statelor membre.

Prin Tratatul de la Nisa s-a instituit, regula, care a funcționat anterior ca regulă nescrisă, ca fiecare stat membru să aibă desemnat un resortisant al său ca judecător care să intre în compunerea Curții. Acest lucru a fost și este de dorit deoarece, atunci când deliberează în plen, Curtea să poată avea un judecător familiarizat cu sistemul juridic al fiecărui stat membru.

În aplicarea articolului 223 din Tratat, judecătorii trebuie să fie aleși dintre persoanele a căror independență este mai presus de orice îndoială și care posedă calificările cerute pentru numirea în cele mai înalte funcții jurisdicționale în țările lor ori care sunt juriști de o competență recunoscută. Se impune, deci, ca persoanele în cauză să-și fi revelat în decursul anilor în cadrul activității lor juridice acele trăsături care să nu-i facă susceptibili la influențe exterioare în interpretarea și aplicarea dreptului și care să le accentueze caracterul onest, integru. Pe de altă parte cealaltă condiție de alegere constând în calificările și funcțiile lor profesionale nu presupune ca în mod necesar persoanele respective să fi îndeplinit funcții de judecător în cadrul tribunalelor lor naționale. Deoarece legea nu distinge, pot fi calificați pentru o asemenea activitate oricare dintre persoanele de formație juridică, îndeplinind doar aceste două condiții, cum ar fi, spre exemplu, judecătorii, procurorii, avocații, cercetătorii științifici în domeniu, arbitrii din cadrul unor structuri organizatorice etc..

Judecătorii nu pot să dețină vreo funcție politică ori administrativă și pot să exercite vreo activitate profesională, indiferent că aduce sau nu câștig, afară dacă o dispensă este acordată în mod excepțional în acest sens de către Consiliu. Este cazul, de exemplu, al funcțiilor didactice sau al cercetării științifice juridice.

Judecătorii vor fi numiți prin acordul comun al guvernelor statelor membre, fără să mai fie necesară vreo procedură comunitară specifică de conformare sau ratificare din partea organismelor comunitare. În regulă generală guvernul fiecărui stat își propune un candidat care este național al acestuia, dar, în prealabil, în cadrul unor consultări informale, alte state membre pot să convingă, uneori, acel guvern să propună alt candidat. Nu este impusă vreo procedură de consultare de către guvern a altor instituții naționale ale statului respectiv, dar aceasta nu împiedică o acțiune discreționară în acest sens. Cu toate acestea, desemnarea lor exclusiv de către guverne nu ar putea să fie prejudiciabilă pentru acestea, față de ipoteza contrară, când ar fi necesar acceptul altor foruri, deoarece Curtea de Justiției are între atribuțiile sale principale și pe aceea de revizuire a actelor statelor membre și nu se vede cum acel judecător desemnat ar putea să acționeze cu evidență contrară propriului guvern care l-a propus, ca atare, așa cum ar fi posibil să acționeze un judecător la a cărui numire a contribuit hotărâtor o instituție națională constituită pe principii partizane, cum este, de exemplu, parlamentul național.

Totuși, faptul propunerii judecătorilor de către statele de origine și al alegerii de către fiecare guvern național a permis o anumită politizare a recrutării membrilor Curții, dat fiind că în mai multe state membre, unde există o tradiție de reprezentare a principalelor partide politice, numirea unui judecător la Curte este inclusă în procesul general de echilibrare a posturilor de răspundere, precum numirile de ambasadori, ministeriale sau de comisari europeni, dar, spre deosebire de numirea președintelui Comisiei, judecătorii sunt cei care îl aleg pe președintele Curții.

O confirmare formală a numirii de către guverne, din partea unei instituții comunitare, survine, totuși, dar aceasta nu este doar pur și simplu în spiritul dreptului comunitar, Consiliul nefiind competent să decidă potrivit vreunui text legal, reprezentanții statelor membre acționând în această ipoteză doar ca împuterniciți ai guvernelor unor state independente întruniți în Consiliu spre a încheia un acord sau lua o decizie care nu poate să fie supusă revizuirii pe cale judecătorească.

Desemnarea a câte unui judecător din fiecare stat membru contribuie la promovarea, în procesul de luare a deciziilor Curții, a unei varietăți în gândirea juridică, ca și a ideilor personale valoroase, această varietate fiind indispensabilă pentru funcționarea Curții, deoarece numai dacă toate sistemele juridice existente în Comunitate sunt corespunzător reprezentate în Curte, deciziile sa le au un efect integrator, care trebuie să cuprindă Comunitatea.

O parte într-o cauză oarecare aflată pe rolul instanțelor comunitare nu poate să ceară o schimbare în compunerea instanței pentru motive fie de naționalitate a unui judecător, fie de absență din Curte sau din Cameră a unui judecător de naționalitatea acelei părți în litigiu1, aceasta pentru că instanța respectivă nu este națională și la rândul ei trebuie să-i fie indiferentă naționalitatea sau poziția justițiabililor. Prin comparație, la Roma, există dispoziția expresă că în compunerea Camerei Curții ce examinează fiecare cauză trebuie să se afle din oficiu și un judecător-cetățean al statului în cauză sau, în lipsa lui, o persoană la alegere, pentru a servi ca judecător.

Judecătorii sunt numiți pe o perioadă de 6 ani, mandatul lor putând fi reînnoit fără limită. Practica arată că ei rămân în funcție, în medie, timp de două mandate2. Pentru a se asigura o anumită permanență și continuare în structura Curții, reînnoirile se fac în proporție de 50% o dată la 3 ani. Nu este prevăzută nici o limită de vârstă pentru judecători.

Durata scurtă a mandatului judecătorilor a determinat, în perioada negocierilor, discuții critice în care se susțineau puncte de vedere din care rezultă că magistrații Curții, nefiind numiți pe viață, ar aduce atingere principiului inamovibilității, garanție fundamentală a independenței judecătorilor în accepțiunea doctrinei juridice occcidentale3. În opinia majorității specialiștilor de drept comunitar, criticile aduse nu sunt concludente.

Independența judecătorilor Curții este garantată, mai ales de caracterul strict secret al deliberărilor în Camera de consiliu. Procedura „opiniei separate”, întâlnită la Curtea Internațională de Justiție, nu este admisă. Hotărârile Curții sunt decizii colective care angajează instanțe în întregul ei. De asemenea, independența judecătorilor mai este garantată și de statutul acestora, de drepturile și incompatibilitățile pe care le prevăd tratatele în acest scop.

În prezent din fiecare stat este numit câte un singur judecător, dar, având în vedere numărul inițial par, al statelor membre, mai era desemnat încă un judecător aparținând unui dintre cele mai mari cinci state comunitare.

Calitatea de judecător al Curții încetează prin înlocuirea legală normală, prin deces sau prin demisie. În plus, un judecător își poate pierde funcția sa ori dreptul la pensie sau la alte beneficii suplimentare numai dacă, în opinia unanimă a judecătorilor și avocaților generali ai Curții, nu mai îndeplinește condițiile necesare ori nu mai face față obligațiilor privitoare la funcția sa, judecătorul în cauză neputând să ia parte la deliberarea respectivă. Condiția care nu mai este îndeplinită s-ar putea reduce la încălcarea obligației de independență, pentru că nu s-ar pune problema calificărilor profesionale sau a competenței care a fost verificată pe parcursul activității profesionale. În privința neîndeplinirii obligațiilor, ea ar putea fi consecința imposibilității materiale de executare a atribuțiilor.

Conform Regulilor de procedură din 19 iunie 1991 ale Curții de Justiție, când Curtea este chemată să decidă dacă un judecător nu mai îndeplinește condițiile menționate sau nu mai poate face față obligațiilor privind funcția sa, președintele va invita pe judecătorul în cauză să-și spună cuvântul în fața Curții în ședință închisă, în absența grefierului. Statele membre, deși propun judecători, în nici o ipoteză nu îi pot revoca. Decizia pe care o ia Curtea este comunicată de către grefier președinților Parlamentului și Comisiei și este notificată președintelui Consiliului. În cazul unei decizii privind pierderea funcției, această ultimă notificare înseamnă că funcția respectivă a devenit vacantă.

În cazul în care un judecător demisionează, scrisoarea sa de demisie este adresată președintelui Curții spre a fi transmisă președintelui Consiliului. Această ultimă notificare înseamnă că funcția respectivă a devenit vacantă.

2. Președintele.

Judecătorii desemnează, dintre ei, prin vot secret, pe președintele Curții de Justiție, pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit. Judecătorul francez Robert Decourt a exercitat, astfel, 3 mandate succesive, în perioada cuprinsă între anii 1967-1976. Președintele conduce lucrările Curții prezidează audierile acesteia, precum și deliberările în Camera de Consiliu. Competențele sale jurisdicționale, pe care și le exercită prin ordonanțe, sunt limitate.

3. Avocații generali.

Curtea este asistată de 8 avocați generali care au obligația ca, acționând cu completă imparțialitate și independență, să prezinte, în ședință publică, concluziile motivate, în cauzele care, potrivit Statutului Curții reclamă intervenția lor. La cererea Curții, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate să mărească numărul lor. Statutul lor nu diferă de cel al judecătorului, regulile în legătură cu numirea, durata mandatului, înlocuirea sau încetarea funcțiilor judecătorilor le vor fi aplicabile. La fiecare 3 ani, patru dintre ei urmează să fie înlocuiți. Germania, Franța, Italia, Marea Britanie și Spania au câte un avocat general permanent. Celelalte state iau parte la un sistem implicând rotația a trei avocați în ordine alfabetică.

Avocatul general își expune opinia sa la sfârșitul procedurii orale, ea devenind publică, ceea ce ar putea atrage riscul ca mandatul său să nu fie reînnoit atunci când ar exista deosebiri față de opiniile guvernului său.

Opiniile avocaților generali nu sunt obligatorii, ele fiind însă urmate în cele mai multe cazuri de instanță. Ele sunt o importantă sursă de informații asupra raționamentului care se află în spatele unei hotărâri și, mai mult, ele pot servi ca un instrument de a testa ideile despre dezvoltarea dreptului, fără a se angaja deplina autoritate a dreptului față de ele, noi idei pot fi transmise unui public larg și tonul oricărei dezbateri ulterioară pot să indice dacă o inovație juridică va fi sau nu primită favorabil. Avocații generali au o mai mare latitudine de a exprima opinii radicale decât judecătorii.

Curtea îl numește, dintre avocații generali, pe primul avocat general pe o perioadă de 1 an, așa încât pe durata mandatelor de 6 ani aproape toți avocații generali vor putea îndeplini această funcție. El va prezida întrunirile acestora și va încredința fiecare cauză unuia dintre ei de îndată ce a fost desemnat judecătorul-raportor.

Înainte de a-și începe exercitarea atribuțiilor în general, judecătorii și avocații generali vor depune un jurământ privind executarea obligațiilor imparțial și corect și să păstreze secretul deliberărilor Curții.

Judecătorii și avocații generali beneficiază de privilegii și imunități care au scopul de a asigura independența lor mai ales față de statele membre pe timpul exercitării mandatului lor. În plus față de imunitatea de jurisdicție pe această perioadă, ei beneficiază de imunitate și după încetarea funcției lor în privința actelor îndeplinite în calitatea lor oficială, inclusiv enunțurile exprimate scris sau verbal. Curtea, întrunită în plen, le poate ridica imunitatea. Dacă, în fapt, ea este ridicată și a fost introdusă o acțiune penală contra unui judecător, el nu va putea să fie judecat în oricare dintre statele membre decât de curtea competentă să judece pe membrii celei mai înalte magistraturi.

4. Grefierul.

Grefierul este numit de către Curte, cu consultarea avocaților, pentru o perioadă de 6 ani. Curtea este cea care îi stabilește și statutul, iar atunci când constată că acesta nu mai corespunde condițiilor cerute sau nu-și îndeplinește obligațiile ce-i revin îl poate revoca.

Grefierul este asistat de un grefier adjunct, care-l poate înlocui la nevoie.

Ca și judecătorii și avocații generali, grefierul este obligat să depună jurământul în fața Curții, în sensul că își va exercita atribuțiile cu toată imparțialitatea și nu va divulga secretul dezbaterilor. El are un dublu rol, îndeplinind, pe de o parte atribuții de ordin procedural, iar pe de altă parte, atribuții administrative. Sub controlul președintelui, grefierul are misiunea de a primi, transmite și conserva toate documentele și, de asemenea, să realizeze eventualele notificări sau comunicări de acte pe care le comportă aplicarea Regulamentului de procedură. Totodată, asistă și la ședințele de audiere ale Curții și ale Camerelor. Are în grija sa arhivele și se ocupă de publicațiile Curții.

Ca atribuții administrative, grefierul le are pe cele de gestiune și contabilizare a Curții cu ajutorul unui administrator.

Grefierul are în subordinea sa, sub controlul general al președintelui, funcționarii și agenții Curții, tot el fiind cel abilitat să propună, dacă este cazul, orice modificare de organizare a serviciilor Curții.

5. Raportorii adjuncți.

Protocoalele adiționale reglementează o instituție asemănătoare auditoriului din Consiliul de Stat belgian sau francez, respectiv instituția raportorilor adjuncți, care, în practică, nu a fost folosită până în prezent. Ei au sarcina să ajute președintele în procedura de urgență și pe judecătorii raportori în îndeplinirea atribuțiilor lor. Nu au dreptul să participe la vot, dar pot lua parte la deliberări în cauza pe care au avut-o în studiu.

6. Referenții.

Fiecare judecător și avocat general primește, pe lângă altele, asistența personală a doi referenți, juriști calificați, de obicei doctori în drept, având aceeași cetățenie ca și judecătorul sau avocatul. Referentul atașat persoanei fiecărui membru al Curții și depinzând numai de el, constituie cabinetul acestuia și are un rol deosebit de important în funcționarea Curții, mai ales în cazul avocaților generali.

Secțiunea a III-a

Competența

1. Competența organelor jurisdicționale comunitare.

A. Competența Curții de Justiție.

Competența este aptitudinea recunoscută de lege unei instanțe judecătorești de a judeca o anumită pricină, de a soluționa un anumit litigiu.

Normele de competență pot fi împărțite în reguli de competență generală și reguli de competență jurisdicțională, în funcție de sfera de activitate a organului de jurisdicție, mai exact după cum delimitarea se face prin raportarea la alte organe sau la organe de aceeași categorie.

Pentru stabilirea organului competent se impune această dublă și succesivă delimitare, pe de o parte delimitarea sferei de activitate a categoriei de organe în care se integrează organul respectiv de jurisdicție față de sfera de activitate a celorlalte organe, ceea ce se numește competență generală, iar pe de altă parte delimitarea între organele de jurisdicție aparținând aceluiași sistem de organe de jurisdicție și pe care o denumim competență jurisdicțională.

După caracterul imperativ sau dispozitiv al normelor care reglementează competența, aceasta se împarte în competența absolută și competența relativă.

De regulă după soluționarea problemei competenței generale pentru stabilirea instanței competente, se impune în primul rând o alegere între instanțele de grad diferit pe linie verticală, iar apoi o alegere între instanțele de același grad pe linie orizontală. Este alegerea care se face prin aplicarea regulilor de competență materială și teritorială.

În cadrul competenței materiale, se distinge între competența materială funcțională, care se stabilește după felul atribuțiilor jurisdicționale ce revin fiecărei categorii de instanțe și competența materială procesuală, care se stabilește în funcție de obiectul, natura sau valoarea litigiului.

Competența teritorială poate fi de drept comun, alternativă (facultativă) și exclusivă (excepțională), după cum cererea se introduce la instanța de drept comun din punct de vedere teritorial, ori reclamantul are alegerea între două instanțe sau mai multe deopotrivă de competente sau cererea trebuie introdusă la o anumită instanță.

Competența generală, competența materială și cea teritorială exclusivă au un caracter absolut, iar competența teritorială de drept comun și competența teritorială alternativă au caracter relativ.

La stabilirea competenței generale trebuie să avem în vedere faptul că existența unor litigii specializate, cu un pronunțat caracter tehnic, precum și necesitatea de a degreva instanțele judecătorești de unele cauze foarte simple, impun existența unor organe jurisdicționale sau cu atribuții jurisdicționale din afara sistemului instanțelor judecătorești, ceea ce înseamnă că autoritatea judecătorească nu are monopolul funcției de a judeca, unele cauze fiind încredințate prin lege, altor instanțe.

Curtea de Justiție și Tribunalul, care este un organ jurisdicțional subordonat Curții, sunt singurele organe jurisdicționale comunitare. Cu toate acestea mai sunt și alte instituții sau organe înzestrate cu atribuții jurisdicționale mai puțin importante.

În primul rând instanțele naționale ale statelor membre trebuie să judece și în baza dreptului comunitar care are prioritate și aplicabilitate directă în dreptul național. Acest lucru rezultă din prevederile art. 240 (183) din Tratatul C.E., art. 155 din Tratatul Euratom și art. 40 din Tratat. C.E.C.O. care arată că litigiile în care Comunitatea este parte nu pot fi sustrase pe acest motiv competenței instanțelor naționale, cu excepția cazurilor în care competența este atribuită Curții de Justiție prin tratatele sus-amintite.

Este prima dată când o organizație internațională a renunțat la imunitatea în fața instanțelor naționale.

Între organele comunitare există și o Curte de Conturi cu sediul la Luxemburg care asigură controlul conturilor comunitare, având ca atribuții principale: examinarea tuturor conturilor de venituri și cheltuieli ale tuturor organismelor create de Comunități, examinarea legalității și regularității veniturilor și cheltuielilor, prezentarea Parlamentului European și Consiliului a unei declarații de asigurare privind fiabilitatea conturilor precum și legalitatea și regularitatea operațiilor subiacente. Curtea de Conturi întocmește un raport anual după încheierea fiecărui exercițiu bugetar. Acest raport este transmis celorlaltor instituții comunitare și este publicat în J.O.C.E., alături de răspunsurile formulate de aceste instituții la observațiile Curții.

Unii autori au atribuit acestui organ funcția de jurisdicție, în timp ce alți autori consideră că în ciuda numelui său, folosit înainte de toate pentru motive de prestigiu, nu este o jurisdicție (nu are funcții jurisdicționale).

Ne raliem la ceea de a doua opinie deoarece Tratatul C.E. nu prevede competențe jurisdicționale în favoarea acestei Curți, acest organ rămânând și după intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam un simplu organ de control care nu poate lua măsuri împotriva celor care nu respectă disciplina financiar-bugetară comunitară, singura lui posibilitate fiind sensibilizarea celorlaltor organe comunitare (Parlament, Consiliu, chiar și C.J.E.).

Tratatul EURATOM în art. 18 prevede înființarea unei Comisii de Arbitraj în domeniul acordării licențelor în materie nucleară. Deciziile acestei Comisii de Arbitraj pot fi atacate în fața C.J.E., care va verifica legalitatea deciziei și modul în care Comisia a interpretat tratatul sus-amintit.

Alte organe de care se delimitează instanțele comunitare prin competența lor generală stabilită de art. 220 (164) din Tratatul C.E., sunt „Oficiul comunitar al speciilor vegetale” respectiv „Oficiul de armonizare în piața internă (mărci, prototipuri, desene și modele)” care își desfășoară activitatea în domeniul normelor care privesc regimul proprietății intelectuale în Comunități. Hotărârile aduse de aceste oficii pot fi atacate de cei nemulțumiți în fața „Camerei de recurs al Oficiului de Armonizare”, iar împotriva deciziilor adoptate de această cameră, pot fi depuse plângeri la Tribunal, (art. 130-131 din C.proc al Trib.).

Din cele sus-arătate rezultă că ori de câte ori nici o dispoziție specială nu prevede expres competența altui organ de jurisdicție sau cu atribuții jurisdicționale, litigiul va reveni spre soluționare instanțelor comunitare, care au plenitudinea de competență în materie comunitară. Mai mult, chiar dacă unele organisme, instituții sau organe din cadrul Comunităților sunt înzestrate cu atribuții jurisdicționale, cele două instanțe comunitare au competența de a controla hotărârile pronunțate de acestea.

În cazul sistemului jurisdicțional comunitar nu se pune problema competenței teritoriale în sensul delimitării competenței în spațiu între instanțe de același grad, deoarece există numai două instanțe care sunt de două grade de jurisdicție diferite.

În schimb se pune problema extinderii competenței celor două instanțe în spațiu, problema delimitării spațiului comunitar, spațiului aplicării dreptului comunitar.

Având în vedere că instanțele comunitare asigură respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor de înființare ale Comunităților Europene, competența lor teritorială se extinde asupra întregului spațiu pe care se extind prevederile tratatelor.

Tratatele de înființare ale comunităților fiind tratate de drept internațional public au valabilitate potrivit art. 299 (227) alin. 1 din Tratatul C.E.E. pe teritoriile tuturor statelor membre care în prezent sunt în număr de 15. Spațiul de aplicate a tratatelor astfel se extinde sau se micșorează odată cu modificările intervenite cu privire la granițele statelor membre.

De exemplu prin unificarea celor două Germanii, începând din 3 octombrie 1990 dreptul comunitar s-a extins și asupra landurilor care formau cândva Republica Democratică Germania. Exemple de micșorarea ale spațiului de valabilitate al dreptului comunitar sunt cazul Algeriei care prin exercitarea dreptului la secesiune al popoarelor coloniale, în 1962 s-a separat de Franța; cazul Groenlandei căreia din 13.03.1984 nu se mai aplică dreptul comunitar sau cazul Antilelor Olandeze care din 13.11.1962 au primit „statutul țărilor și teritoriilor de peste mări”.

Dreptul comunitar se aplică în spațiul aerian, în apele maritime interioare, în marea teritorială, platoul continental și zonele de pescuit (200 de mile marine în Atlanticul de Nord și în Marea Nordului) ale statelor membre.

Reglementări speciale sunt valabile pentru departamentele franceze de peste mări, respectiv pentru insulele Ceuta și Melilla. Țărilor și teritoriilor de peste mări li se aplică regimul special de asociere prevăzut de tratate. Tratatele se aplică teritoriilor europene ale căror reprezentare externă a fost asumată de un stat membru (cazul Gibraltarului).

Tratatele nu se aplică insulelor Feroe, zonelor de suveranitate ale Angliei în Cipru, insulelor Anglo-Normande, insulei Man respectiv insulei Aland.

În ceea ce privește competența teritorială a instanțelor comunitare, instituțiile competenței teritoriale alternative (facultative) și exclusive (excepționale) nu își găsesc aplicarea, existând o singură competență teritorială de „drept comun” și anume regula că toate cererile de chemare în judecata se depun la sediul unic al celor două instanțe comunitare din Luxemburg. Astfel CJE și Trib. fiind unice au o competență teritorială pe întregul spațiu comunitar.

Competența celor două instanțe este o competență absolută, normele de competență comunitare fiind obligatorii atât pentru părți cât și pentru instanță. Părțile nu pot, pe cale de convenție să deroge de la aceste reguli pentru a stabili competența unei alte instanțe. Invers C.J.E. sau Tribunalul pot fi instanțe alese de părți în cazul în care norme de competență (relative) ale dreptului național permit acest lucru.

O altă competență a celor două instanțe comunitare este acea personală determinată de o anumită calitate a reclamantului.

Ab initio cele două instanțe pot fi sesizate numai de anumite subiecte de drept ale dreptului internațional public și anume de statele membre, de organele comunitare și de persoanele juridice care își au sediul în spațiul comunitar.

O noutate absolută adusă de C.J.E. a fost la începuturile înființării comunităților, faptul că prima dată în istorie, Curtea era abilitată să soluționeze litigii în care apăreau ca părți și particularii.

Calitatea persoanei, odată cu înființarea Tribunalului, joacă un rol important și în împărțirea competențelor jurisdicționale între cele două instanțe. Tribunalul inițial a preluat acțiunile introduse de funcționarii comunitari iar pe urmă i-au fost acordate spre competentă soluționare majoritatea acțiunilor introduse de persoane fizice și juridice.

Curtea de Justiție din punct de vedere al competenței materiale funcționale este o instanță care judecă: în primă instanță, în recurs și în căile extraordinare de atac. Tribunalul din acest punct de vedere are competențe de primă instanță și posibilitatea de a judeca în căile de atac extraordinare.

Competența materială jurisdicțională a C.J.E. se extinde asupra următoarelor tipuri de acțiuni sau proceduri, grupate în funcție de natura juridică a procedurii urmate și în funcție de caracterul împrumutat de acțiune Curții:

I. Procedura de drept constituțional (acele acțiuni în care este vorba de litigii între statele membre și organele comunitare sau între organele comunitare)

A. Litigii între statele membre:

procedură jurisdicțională (art. 227 (170) din Tratatul C.E., art. 142 din Tratatul C.E.E.A., art. 89, alin. 1 din Tratatul C.E.C.O.)

procedură de arbitraj (art. 239 (182) din Tratatul C.E., art. 154 din Tratatul C.E.E.A., art 89, alin. 2 din Tratatul C.E.C.O.)

B. Litigii între statele membre și organele comunitare:

acțiuni de control sau de constatare a încălcării tratatelor (art. 226 (169), alin.
2 din Tratatul C.E., art. 141, alin. 2 din Tratatul C.E.E.A., art. 88, alin. 2 din Tratatul C.E.C.O.)

acțiuni ale Consiliului de Administrație al Băncii Europene de Investiții și ale
Consiliului Băncii Centrale Europene introduse împotriva statelor membre sau
băncilor centrale naționale (art. 237 (180 lit. a și d) din Tratatul C.E.)

acțiuni introduse împotriva statelor în vederea penalizării acestora (art. 228
(171, alin. 2) din Tratatul C.E., art. 143, alin. 2 din Tratatul C.E.E.A.)

acțiuni împotriva organelor comunitare:

acțiuni în anulare împotriva Comisiei sau Consiliului (art. 230 (173, alin. 1) din Tratatul. C.E., art. 146, alin. 1, din Tratatul CEEA, art. 33 alin. 1 din Tratatul C.E.C.O.);

acțiuni în constatarea abținerii nejustificate contra Comisiei sau Consiliului (art. 232 (175) din Tratatul C.E., art. 148 din Tratatul C.E.E.A., art. 35 din Tratatul C.E.C.O.);

acțiuni pentru probleme cauzate economiei naționale (art. 37, alin. 3 din Tratatul C.E.C.O.);

acțiuni pentru ridicarea hotărârilor Parlamentului sau Consiliului (art. 38, alin. 1 din Tratatul C.E.C.O.);

acțiuni cu privire la obligațiile ce decurg din statutul și hotărârile organelor Băncii Europene de Investiții (art. 237 (180 lit. a,b,c) din Tratatul C.E.).

C. Litigii între organele comunitare.

acțiuni în anulare sau în carență introduse de Consiliu împotriva Comisiei,
Parlamentului sau Băncii Centrale Europene (B.C.E.) (art. 230(173), 232 (175)
din Tratatul C.E., art. 146,148 din Tratatul C.E.E.A., art. 33,35 din Tratatul C.E.C.O.);

acțiuni în carență introduse de Parlament împotriva Comisiei, Consiliului sau
B.C.E. (art. 232 (175), alin. 1 din Tratatul C.E., art. 148, alin. 1 din Tratatul C.E.E.A.);

acțiuni în anulare introduse de Parlament cu scopul protejării propriilor
prerogative (art. 230 (173) din Tratatul C.E., art. 146 din Tratatul C.E.E.A., art. 33 din Tratatul C.E.C.O.);

acțiuni ale Comisiei contra Consiliului, Parlamentului sau B.C.E. (art. 230 (173), 232 (175) din Tratatul C.E., art. 146, 148 din Tratatul C.E.E.A., art. 38, alin. 1 din Tratatul C.E.C.O.);

acțiuni ale Comisiei contra hotărârilor Consiliului Guvernatorilor și Consiliului de Administrație al Băncii Europene de Investiții (art. 237 (180 lit. b,c) din Tratatul C.E.);

acțiuni ale B.C.E. împotriva Comisiei, Consiliului și Parlamentului pentru
încălcarea drepturilor proprii prin acțiune sau abțineri nejustificate (art. 230
(173), 232 (175) din Tratatul C.E.);

II. Procedura de drept administrativ (acele acțiuni în care diferite persoane fizice sau juridice intră în conflict cu organele comunitare):

acțiuni în constatarea abținerii nejustificate a organelor comunitare (art. 232 (175), alin. 3 din Tratatul C.E.);

acțiuni prin care se atacă sancțiunile adoptate prin regulamente de Parlament
sau de Consiliu (art. 229 (172) din Tratatul C.E., art. 144 din Tratatul C.E.E.A., art. 36, alin. 2 din Tratatul C.E.C.O.);

acțiuni legate de eliberarea licențelor în domeniul nuclear (art. 12, alin. 4,5, art.
144 din Tratatul C.E.E.A.;

III. Alte proceduri (această categorie cuprinde totalitatea acțiunilor care rezultă din mixajul celor sus-amintite, respectiv totalitatea acțiunilor „sui-generis” care nu pot fi atribuite nici uneia dintre cele două categorii de competențe sus-amintite):

acțiunile preliminare sau recursurile în interpretare (art. 234 (177) din Tratatul
C.E., art. 150 din Tratatul C.E.E.A., art. 41 din Tratatul C.E.C.O.);

controlul incidental de norme (art. 241 (184) din Tratatul C.E., art. 156 din Tratatul C.E.E.A., art. 36 din Tratatul C.E.C.O.);

proceduri „sui generis”:

aprobări, propuneri, avize, luări de poziții (art. 300 (228) din Tratatul C.E., art.18, alin. 1 din Tratatul C.E.E.A., art. 95, alin. 4 din Tratatul C.E.C.O.);

propuneri făcute Consiliului privind stabilirea și modificarea competenței Tribunalului (art. 225 (168 a) din Tratatul C.E.);

plângeri împotriva deciziilor adoptate de Comisia de Arbitraj (art. 18, alin. 2 din Tratatul C.E.E.A.);

acțiuni introduse pe baza unor prevederi suplimentare la tratate sau ale legilor naționale (art. 43 din Tratatul C.E.C.O.);

eliberarea din funcție a membrilor Comisiei (art. 13 din Tratatul de fuziune);

ordonanțe președințiale (art. 243 (186) din Tratatul C.E., art. 8 din Tratatul C.E.E.A., art. 39, alin. 3 din Tratatul C.E.C.O.);

suspendarea unor executări silite (art. 256 (192, alin. 4) din Tratatul C.E., art. 164, alin. 3 din Tratatul C.E.E.A., art. 92, alin. 3 din Tratatul C.E.C.O.);

suspendarea executării actului contestat (art. 242 (185) din Tratatul C.E., art. 157 din Tratatul C.E.E.A., art. 39, alin. 2 din Tratatul C.E.C.O.);

acordarea unor aprobări pentru măsurile de executare silită îndreptate împotriva bunurilor Comunităților Europene (art. 1 din Protocolul privind privilegiile și imunitățile C.E.);

nerecunoașterea unor pretenții de pensii ale membrilor Comisiei la cererea Comisiei sau Consiliului (art 10, alin. 3 din Tratatul de fuziune);

proceduri pe baza statutelor Curții (art. 39,40,41 din Statutul C.E., art. 40,41,42 din Statutul C.E.E.A., art. 36,37,38 din Statutul C.E.C.O.);

interpretarea Tratatului de la Bruxelles.

IV. Recursurile declarate împotriva hotărârilor adoptate de Tribunal (art. 49 din Protocolul privind cele trei statute ale C.J.E., art. 3 al Hotărârii Consiliului nr. 88/951 privind înființarea unui Tribunal de primă instanță).

V. Căile de atac extraordinare exercitate de părți în fața CJE:

terța opoziție sau contestația în anulare (art. 97 din C. proc. al C.J.E.);

revizuirea (art. 98-100 din C. proc. al C.J.E.);

cererea de interpretare;

Competența instanțelor comunitare ar putea fi clasificată în funcție de izvorul de drept care prevede aceste competențe, în competență prevăzută de dreptul primar, de dreptul secundar sau de convenții de arbitraj.

Competența personală a instanțelor comunitare și-a câștigat consacrarea practică după modificarea competențelor Tribunalului, deoarece acțiuni de aceeași natură, cum ar fi acțiunea în anulare sau recursul în carență, intră în competența ambelor instanțe, diferența, departajarea fiind făcută de calitatea de persoană fizică sau juridică a reclamanților.

Așa cum am arătat și în cele de mai sus, competența C.J.E. în funcție de natura acțiunilor, litigiilor ar putea fi clasificată în: competența de drept constituțional; de drept administrativ; de dreptul muncii; de drept financiar; de drept de proprietate intelectuală sau de drept internațional public.

În sfârșit, apropo de competența de drept internațional public al Curții trebuie să remarcăm faptul că acest organ jurisdicțional are anumite competențe jurisdicționale de natura dreptului popoarelor în domeniul Spațiului Economic European (S.E.E.). Potrivit art. 111 alin. 3 din Tratatul S.E.E. părțile dacă nu se înțeleg cu privire la interpretarea prevederilor tratatului și dacă în cadrul Comisiei Comune a S.E.E. litigiul nu se rezolvă în 3 luni, părțile pot decide ca litigiul să fie soluționat de C.J.E. care va adopta o decizie cu privire la problemele de interpretare existente.

B. Competența Tribunalului de primă instanță.

Curtea de Primă Instanță sau Tribunalul este o instanță cu un grad de jurisdicție inferior CJE și este formată din 15 judecători.

Având locul lângă Curte, independența funcțională a Tribunalului este garantată prin existența unei grefe distincte condusă de un grefier. Fiind o instituție asociată Curții, președintele în exercițiu (ales pentru 3 ani), împreună cu președintele Curții stabilesc de comun acord modalitățile în care funcționarii comunitari și alți agenți atașați Curții își îndeplinesc serviciul în Tribunal pentru a permite asigurarea funcționării sale.

Caracteristicile specifice ale acestui organ jurisdicțional prin care se deosebește de CJE ar fi următoarele:

în cadrul lui nu sunt avocați generali anume numiți pentru această funcție, dar atribuțiile care ar reveni acestora pot fi îndeplinite de către judecători;

nu are competența de a judeca acțiuni preliminare;

hotărârile sale pot fi atacate cu recurs în fața CJE;

are 5 camere formate din 3 și 5 judecători;

recursul formulat împotriva hotărârilor Tribunalului privește numai problemele de drept fără reanalizarea problemelor privind starea de fapt;

Competența materială jurisdicțională a Tribunalului care înainte de înființarea lui aparținea C.J.E. potrivit Hotărârii Consiliului nr. 591/1988 era următoarea:

I. Procedura de drept administrativ:

litigii de dreptul muncii și disciplinare (art. 236 (179) din Tratatul C.E., art. 152 din Tratatul C.E.E.A., art. 91 din Statutul funcționarilor și art. 3 din H.C. nr. 591/1988);

acțiunile în anulare și recursurile în carență în domeniul concurenței (art. 230 (173 alin. 2), art. 232 (175 alin. 3) din Tratatul C.E., art. 3 din H.C. nr 591/1988);

acțiunile în anulare și recursurile în carență în domeniul cotelor și contribuțiilor (aii. 33 alin. 2, art. 35 din Tratatul C.E.C.O., art. 3 din H.C. nr. 591/1988);

II. Acțiunile în despăgubire pentru prejudiciile cauzate de instituțiile comunitare (art. 235 (178) din Tratatul C.E., art. 151 din Tratatul C.E.E.A., art. 40 alin. 1,2 din Tratatul C.E.C.O., art. 3 din H.C. 591/1988);

Aceste competențe au fost modificate în 1993 și în 1994 prin hotărâri ale

Consiliului.

Competențele Tribunalului în urma acestor modificări suferite, sub rezerva dispozițiilor contrare cuprinse într-un act care instituie o entitate de drept comunitar, au devenit următoarele:

acțiunile exercitate de funcționarii comunitari împotriva angajatorilor în legătură

cu serviciul (art. 236 (179) din Tratatul C.E., art. 152 din Tratatul C.E.E.A.);

acțiunile în anulare introduse de persoane fizice sau juridice (art. 230 (173), alin. 2,3 din Tratatul C.E., art. 146, alin. 2 din Tratatul C.E.E.A., art. 33, alin. 2 din Tratatul C.E.C.O.);

recursurile în carență promovate de persoane fizice sau juridice (art. 35 din Tratatul C.E.C.O., art. 148 alin. 3 din Tratatul C.E.E.A.);

acțiunile promovate de persoane juridice sau fizice pentru repararea daunelor în răspunderea extracontractuală a Comunităților (art. 235 (178) din Tratatul C.E., art. 151 din Tratatul C.E.E.A., art. 40, alin. 1,2 din Tratatul C.E.C.O.);

acțiunile introduse de persoane fizice sau juridice pe baza unor clauze compromisorii înserate într-un contract de drept public sau de drept, privat încheiat de Comunitate sau în numele Comunității (art. 238 (181) din Tratatul C.E., art. 153 din Tratatul C.E.E.A., art. 42 din Tratatul C.E.C.O.);

Așa cum reiese din cele sus-arătate Tribunalul va putea judeca și pe bază de convenție de arbitraj, cu condiția ca aceste „compromisuri” să fie încheiate după data de 15.03.1994 (data intrării în vigoare a ultimei hotărâri de modificare a competenței). Convențiile de arbitraj trebuie să respecte repartizările de competențe ale celor două instanțe comunitare neputând stabili competența C.J.E. pentru un litigiu care în mod normal trebuie rezolvat de Tribunal.

2. Competența C.J.E. ca organ comunitar.

A. Principiul împuternicirii speciale limitate.

Dreptul comunitar este aplicat atât de Curtea de Justiție Europeană cât și de instanțele naționale. Însuși dezideratul Curții este ca fiecare instanță națională să aibă curajul de a-și asuma roiul de instanță comunitară. Numai așa se va putea realiza integrarea deplină care a pornit din domeniul oțelului și cărbunelui a trecut în domeniul economiei și se extinde actualmente la nivel monetar, al politicii externe și de apărare respectiv în domeniul afacerilor interne și al justiției. Însă dreptul comunitar trebuia și trebuie aplicat în continuare și de către instanțele naționale, acestea neputând aștepta deplina realizare a unei integrări jurisdicționale numai prin eforturile exclusive ale C.J.E.

Astfel este foarte greu să fundamentăm competența jurisdicțională a C.J.E. pe o clauză generală, potrivit căreia toate litigiile de drept comunitar ar trebui soluționate de instanțele comunitare.

Potrivit principiului împuternicirii speciale limitate ancorat în art. 7 (4, alin. 1) ultima propoziție din Tratatul C.E.E. și art. 3, alin. 4 din Tratatul EURATOM, scos în evidență și în art. 46 (L) din Tratatul U.E., C.J.E. își va exercita activitatea în cadrul competențelor ce i-au fost rezervate de tratatele de înființare, activitate în cadrul căreia însă poate proceda la umplerea, astuparea găurilor existente în sistemul comunitar de protecție judiciară.

Tratatele vorbesc în continuare despre „competența C.J.E.” (art. 242 (185) Tratatul C.E.E.) sau stabilesc, că „este competentă pentru anumite proceduri”. Aceste prevederi nu au fost modificate odată cu înființarea Tribunalului de primă instanță ele rămânând valabile potrivit art. 225 (168 a, alin. 2) din Tratatul C.E.E. și art. 4 din Decizia Consiliului din 1988 și pentru Tribunal.

Astfel prin expresia „competența C.J.E.” înțelegem competența organului comunitar în raport cu competența instanțelor statelor membre.

B. Fundamentul legal al competenței C.J.E..

Art. 230 (173) din Tratatul C.E.E. prevede că acțiunile în anulare împotriva actelor organelor comunitare trebuie introduse în fața C.J.E. stabilind astfel competența C.J.E. în acest domeniu. Acest lucru nu înseamnă că legalitatea acțiunilor comunitare nu ar putea constitui și obiectul unor acțiuni introduse în fața instanțelor naționale, așa cum ne arată posibilitatea asigurată de acțiunile preliminare prevăzute de art. 234 (177 lit. b) din Tratatul C.E.E. Astfel competența C.J.E. potrivit art. 230 (173 alin. 1) din Tratatul C.E.E. este fundamentată în funcție de tipul sau de natura acțiunii, pentru o anumită acțiune (în care se urmărește anularea acțiunii unui organ comunitar).

Delimitarea competențelor C.J.E. de cele ale instanțelor naționale se poate face și în funcție de obiectul acțiunii. Astfel acțiunile pentru răspunderea extracontractuală ale comunităților sunt de competența C.J.E. potrivit art. 288 (215 alin.2) din Tratatul C.E.E. și art. 43 din Tratatul C.E. fără vreo referire la tipul de acțiune. Corespunzător potrivit art. 91 alin.1 din Statut competența se stabilește pentru toate litigiile dintre comunități și o persoană căreia îi este aplicabil „statutul”.

Invers dreptul comunitar poate transfera competența de a judeca anumite acțiuni instanțelor naționale, așa cum este în cazul art. 256 (192 alin. 4) din Tratatul C.E.E. în domeniul supravegherii legalității măsurilor de executare. Totodată potrivit art. 81 din „Regulamentul privind condițiile de muncă pentru funcționarii comunitari auxiliari” litigiile dintre funcționarii locali și organul în cadrul căruia își desfășoară activitatea, trebuie introduse în fața instanței competente potrivit normelor juridice ale locului unde se află locul de muncă, această instanță fiind ceea competentă. (în Germania de exemplu competența în asemenea situații revine instanțelor de muncă și celor sociale).

3. Legătura cu jurisdicția statelor membre și cu organele jurisdicționale

internaționale.

În acest capitol vom trata problematica unui eventual conflict de competență între instanțele comunitare și Curtea de Justiție Europeană a Drepturilor Omului (C.J.E.D.O.) respectiv Curtea Internațională de Justiție (C.I.J.) ca două dintre cele mai reprezentative instanțe internaționale.

C.I.J. este organul judiciar principal al O.N.U. potrivit art. 92 din Carta O.N.U. C.U. este una dintre instituțiile de judecată internaționale cu caracter permanent,

deschisă tuturor statelor și având un rol important în soluționarea diferendelor internaționale și acordarea de avize calificate din punct de vedere juridic, la cererea unor organe ale ONU sau a instituțiilor specializate ale organizației.

Este de precizat că toate statele membre ale O.N.U. sunt părți „ipso facto” la Statutul Curții, iar statele membre ale C.E. sunt membre de asemenea în O.N.U.

Teoretic astfel statele membre pot aduce diferendele lor privind aplicarea sau interpretarea tratatelor comunitare și în fața C.U. Mai mult, s-ar putea susține că statele membre ar avea posibilitatea de a se judeca în fața C.U. în litigiile ivite în domenii care nu sunt de competența C.E. Acest lucru însă este imposibil, deoarece potrivit art. 34 alin. 1 din Statutul C.U., „numai statele pot fi părți în cauzele dezbătute de Curte”.

Practic însă conflictul poate fi rezolvat pe baza unei prevederi imperative a dreptului . comunitar și a unei prevederi permisive a Cartei O.N.U. privind alegerea jurisdicției de către state. Astfel potrivit art 292 (219) din Tratatul C.E. „Statele membre se angajează să nu supună nici un diferend privind interpretarea sau aplicarea prezentului tratat unui alt mod de soluționare decât cele prevăzute de acest tratat”. În lumina acestor prevederi, alegerea jurisdicției C.U. de către două sau mai multe state membre în domeniile sus-arătate, ar putea fi considerată ca o acțiune de încălcare a dreptului comunitar.

În același timp art. 95 din Carta O.N.U. prevede că: „Nici o dispoziție din prezenta Cartă nu va împiedica pe membrii Națiunilor Unite să încredințeze rezolvarea diferendelor lor altor tribunale, în temeiul unor acorduri aflate deja în vigoare sau care ar putea fi încheiate în viitor”.

Astfel având în vedere că jurisdicția C.U. este una facultativă, poate fi închipuită inclusiv situația în care diferendele extracomunitare ale statelor membre, atât în O.N.U. cât și în C.E., să fie aduse pe baza unui compromis chiar în fața C.J.E. cu condiția ca diferendul să fie în legătură cu obiectul Tratatelor de înființare a comunităților.

Statele membre ale C.E. sau U.E. sunt membre fără excepție și la Consiliul Europei. Ori în cadrul Consiliului Europei a fost adoptată în 1950 faimoasa Convenție a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (C.E.D.O.) care prevede și un organ de control privind respectarea și protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Acest organ este C.J.E.D.O. cu sediul la Strasbourg care funcționează ca instanță independentă, permanentă de la intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11/11.05.1994 la C.E.D.O.

Potrivit art. 33 și 34 din C.E.D.O. Curtea poate fi sesizată privind încălcările aduse C.E.D.O., atât de către state, cât și de persoane fizice, organizații internaționale neguvernamentale sau de grupuri de particulari. Ori în condițiile în care instanțele naționale ale statelor membre au reproșat de mai multe ori la adresa tratatelor comunitare că nu respectă drepturile fundamentale ale omului, exista posibilitatea ca particularii să sesizeze C.J.E.D.O. cu privire la încălcarea drepturilor lor de către organele comunitare. Acest pericol va exista în continuare chiar dacă Tratatul de la Nisa aduce un Catalog U.E. al drepturilor fundamentale, deoarece acest catalog deocamdată are statutul de anexă la tratat și nu prevede în mod clar competențe pentru C.J.E. în domeniu.

Teoretic și practic conflictul virtual de competență între C.J.E. și C.J.E.D.O. se rezolvă în felul următor:

Art. 6 alin. 2 din T.U.E. nu creează o legătură juridică cu CEDO care nu a fost
ratificată de nici una dintre comunitățile europene. Totuși prevederile CEDO având în
vedere că toate statele membre au ratificat convenția, pot fi folosite ca principii generale
de drept.

Conform jurisprudenței C.J.E. (Cazul „Aderarea la CEDO”, Culegerea 1996, p. 1-1759) Comunităților pe baza principiului împuternicirii speciale limitate le lipsește competența necesară aderării la C.E.D.O., deoarece o asemenea aderare ar implica modificări structurale ale sistemului comunitar care ar putea fi realizate doar prin modificarea tratatelor de înființare. C.J.E. totodată a avertizat în acest context asupra relativizării monopolului său jurisdicțional în cazul în care CJEDO ar avea posibilitatea de a se pronunța asupra actelor comunitare.

Potrivit art. 59 din C.E.D.O. există și piedici tehnice care exclud a priori aderarea C.E., deoarece conform acestui articol doar statele pot adera la această convenție.

C.J.E.D.O., în calitate de instanță chemată să supravegheze respectarea drepturilor omului prin respectarea obligațiilor asumate de către statele membre ale C.E.D.O., a stabilit că nu poate controla după standardul C.E.D.O. actele normative ale unei organizații internaționale nemembre. În schimb, aceeași C.J.E.D.O. a arătat că este incompatibilă cu sensul și scopul C.E.D.O. ideea că acțiunea statelor de a transfera anumite domenii de suveranitate asupra unei organizații internaționale ar fi de natură să transfere și responsabilitatea statului pentru eventuala nerespectare a drepturilor fundamentale. Responsabilitatea statelor rămâne în continuare pentru garantarea respectării drepturilor omului chiar și după un transfer supranațional.

Astfel C.J.E.D.O., prin imputarea acestor acțiuni statelor membre ale C.E., prin intermediul acestora a ajuns să se pronunțe asupra dreptului primar sau dreptului secundar comunitar din privința compatibilității acestora cu C.E.D.O. În acest sens exemplificativă este decizia adoptată în cazul „Mathews” în care C.J.E.D.O. a spus că Marea Britanie este responsabilă și a încălcat dreptul persoanei la alegeri libere în momentul în care a consimțit ca prin actul normativ care a introdus alegerile directe pentru Parlamentul European, Gibraltarul să nu fie considerat teritoriu britanic și să nu se organizeze alegeri în acest teritoriu, chiar dacă este vorba de „alegeri europene”, în moment ce locuitorii acestui teritoriu sunt cetățeni britanici și prin urmare au cetățenie unională.

În concluzie putem spune că deși nu există un conflict de competență deschis între C.J.E. și C.J.E.D.O., cele două instanțe apelând la „artificii juridice” intervin în mod reciproc în sfera de competență a celeilalte. Astfel C.J.E. spune că aplică prevederile C.E.D.O. arătând că acestea au valoarea unor principii generale de drept comune tuturor statelor membre, iar C.J.E.D.O. își permite să „controleze” actele normative comunitare spunând că orice încălcare a drepturilor fundamentale care ar avea izvorul în acestea este de fapt imputabilă statului membru al cărui cetățean este victima.

În viitor însă dacă noul „Catalog UE al drepturilor fundamentale va intra în vigoare pentru CE este prea puțin probabil ca cetățeanul unional să apeleze la „serviciile” C.J.E.D.O. în cazul în care consideră că organele C.E. i-au încălcat drepturile, în moment ce catalogul stabilește un standard echivalent celei din C.E.D.O., dar în plus hotărârile C.J.E. pot fi executate mult mai ușor pe plan național și cetățeanul nici nu va trebui să parcurgă toate gradele de jurisdicție și să exercite toate căile de atac pentru a ajunge în fața C.J.E.

Secțiunea a IV-a

Procedura în fața Curții de Justiție

1. Procedura ordinară.

Procedura ordinară cuprinde mai multe faze, și anume:

a) faza scrisă (urmată de o eventuală fază de anchetă);

b) faza orală;

c) faza deliberărilor, care se materializează prin hotărârea ce va fi dată în cauza respectivă.

A. Faza scrisă.

Prima fază a procedurii în fața Curții de Justiție începe prin sesizarea Curții de către un stat membru, de către un resortisant al unui stat membru (persoană fizică sau juridică), de către o instituție ori un organ al Comunităților sau, mai rar, de către o instanță națională cu o plângere care se depune la grefier. Plângerea este obligatorie. Aceasta trebuie să se introducă în anumite termene peremptorii, care variază după obiectul cauzei, de la o lună la 5 ani și care sunt expres prevăzute chiar în textul tratatelor. Acestor termene de recurs li se adaugă termenele de distanță” calculate în funcție de distanța până la sediul Curții.

Când actul atacat emană de la o instituție comunitară, termenul începe cu ziua imediat următoare notificării sau la 15 zile după publicarea în J.O.C.E.. Dacă ultima zi este o zi liberă sau o altă sărbătoare legală, acesta expiră abia la finele zilei lucrătoare care urmează.

În principiu, termenele nu pot fi suspendate. Din textele Tratatelor rezultă, totuși, o singură excepție, și anume cazul fortuit sau forța majoră. Nici chiar vacanțele judiciare nu suspendă termenele.

Plângerea, redactată într-o anumită limbă, se depune la grefier, care are obligația să o trimită celeilalte părți cu toate piesele anexe, indicând și termenul în care trebuie depus memoriul de întâmpinare. Termenul, în principiu, este de o lună. Întâmpinarea este trimisă, tot prin intermediul grefierului, celeilalte părți, care poate, ca într-un anumit termen, fixat de președinte, să prezinte un memoriu în replică, împotriva căruia pârâtul poate prezenta un alt memoriu în duplică. În acest caz, termenele se reduc numai la cele de distanță.

Regula este că fiecare parte poate să depună în proces numai câte două memorii, în practică însă, judecătorii pot autoriza și un al treilea memoriu (cam pentru 5-6 din cauze).

În ceea ce privește procedura anchetei, Curtea poate decide ca aceasta să fie făcută de către judecătorul raportor, cu participarea avocatului general, părțile având posibilitatea să asiste. Părțile pot să ia cunoștință, prin intermediul grefierului, de toate procesele-verbale, de audieri, de martori sau experți și chiar să obțină, pe cheltuiala lor, copii ale acestor acte.

În unele situații, Curtea poate da un termen în favoarea părților pentru ca acestea să poată prezenta în scris, observații cu privire la măsurile de anchetă și la rezultatele lor.

B. Faza orală.

Având în vedere data închiderii anchetei sau hotărârea de deschidere, fără anchetă, a procedurii orale și, în funcție de faptul că nu există cauze prioritare ori că părțile nu au cerut, de comun acord, judecarea cauzei la o anumită dată, președintele Curții stabilește data la care cauza urmează să fie dezbătută.

Faza orală începe cu audierea publică. Ședința publică de audiere începe prin citirea raportului de audiere de către judecătorul raportor. După aceasta, președintele Camerei deschide dezbaterile. Părțile nu au dreptul să pledeze personal, pentru ele pledând agenții, avocații sau consilierii.

Pledoariile părților se prezintă, în general, în limitele conținutului memoriilor înaintate în scris, care, adesea, sunt detaliate.

În continuarea ședințe publice, se dă cuvântul avocatului general care prezintă concluziile sale asupra cauzei, așa cum rezultă ele în raport cu situația de drept.

După ascultarea avocatului general, președintele închide procedura orală și anunță luarea cauzei în deliberare. Redeschiderea procedurii orale se poate admite numai în mod excepțional.

C. Deliberarea și hotărârea.

Deliberarea este secretă și are loc în Camera de consiliu. Pentru a nu fi probleme provocate de limba de redactare, fiecare judecător poate cere ca problemele ce se ridică și urmează a fi supuse la vot să fie formulate în una din cele 11 limbi oficiale ale Comunităților europene, indicată de el.

Hotărârea este dată în numele Curții și nu în numele majorității judecătorilor. La dezbateri nu se admite procedura opiniei separate. Hotărârea se citește în ședință publică și trebuie să fie semnată de președinte, de judecătorul raportor, de judecătorii care au luat parte la deliberare și de grefier. Minuta hotărârii, parafată și ea, va fi depusă la grefă și câte o copie certificată a hotărârii se notifică părților.

2. Excepții de la procedura ordinară.

A. Asistența juridică gratuită.

În situația în care una din părți este în imposibilitate de a face față, total sau parțial, cheltuielilor necesitate de proces, ea poate, în orice moment, să ceară beneficiul asistenței juridice gratuite.

Cererea pentru asistență juridică gratuită trebuie să fie însoțită de documentele doveditoare și, în special, de un certificat eliberat de autoritatea competentă în materie din care să rezulte lipsa de mijloace bănești pentru partea în discuție.

Cererea este repartizată uneia dintre Camerele Curții, care, după desemnarea unui judecător adjunct și după prezentarea observațiilor scrise ale celeilalte părți și ascultarea avocatului general, hotărăște admiterea totală sau parțială la beneficiul asistenței juridice gratuite. Camera decide asupra cererii prin ordonanță motivată. Dacă cererea este admisă, casieria Curții va acorda sumele necesare, urmând ca, ulterior, prin hotărârea prin care se va decide asupra cheltuielilor de judecată, Curtea să se pronunțe și intrarea în casierie a sumelor avansate de aceasta cu titlul de asistență juridică gratuită. Sumele vor fi recuperate de către grefier de la partea căreia îi revine suportarea cheltuielilor de judecată.

Deși din denumire ar rezulta că această asistență ar fi gratuită, în realitate ea reprezintă un împrumut pe care casieria Curții îl, face în anumite condiții și pe care îl recuperează de la partea condamnată la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit dispozițiilor Regulamentului adițional, în caz de admitere a cererii, se va desemna și un avocat care să-l asiste pe solicitant, dacă acesta nu propune nici un avocat sau dacă Curtea consideră că nu este cazul să ratifice alegerea făcută de solicitant.

Câte o copie autentificată a ordonanței și a cererii de asistență juridică gratuită vor fi trimise, prin intermediul grefierului, autorității competente a statului interesat. În funcție de propunerile făcute de această autoritate, Curtea va numi din oficiu un avocat care să-l asiste pe solicitantul asistenței juridice gratuite.

B. Excepția sau incidentul.

Dacă una dintre părți ridică în fața Curții o excepție sau un incident cerând să se decidă asupra lui, fără a se angaja dezbateri asupra fondului, partea este obligată să facă o asemenea cerere printr-un act separat, care să conțină expunerea situației de fapt și de drept pe care se întemeiază, concluziile și, anexate, actele doveditoare.

Președintele va fixa un termen în care partea adversă să prezinte un răspuns scris.

În cazul în care soluția incidentului reiese cu claritate din memoriile scrise, atunci procedura orală, care este calea normală de urmat, nu se va mai deschide.

După ascultarea avocatului general, Curtea hotărăște asupra cererii. Astfel ,dacă Curtea admite cererea, ea trebuie să decidă printr-o hotărâre, în cazul în care soluția dată ar împiedica continuarea procesului. Dacă respinge cererea sau o reunește cu fondul, Curtea decide prin ordonanță, situație în care președintele stabilește noi termene pentru continuarea procesului.

C. Absența pârâtului.

În cazul în care, deși a fost citat în mod regulat, pârâtul nu răspunde reclamației în formele și termenele prevăzute, reclamantul poate cere Curții să-i dea câștig de cauză, admițându-i, prin hotărâre, pretențiile. Cererea este notificată pârâtului, președintele fixând data deschiderii procedurii orale.

Înainte de a se pronunța printr-o hotărâre, Curtea dă cuvântul avocatului general, după care examinează admisibilitatea reclamației, verificând, totodată, și dacă procedura a fost completă. Cu privire la pretențiile reclamantului, pe care Curtea trebuie să le verifice dacă sunt sau nu întemeiate, pot fi dispuse măsuri de anchetă.

În literatura de specialitate, se consideră că atât avocatul general, cât și Curtea însăși pot ridica, din oficiu mijloacele de apărare prevăzute de ordinea publică comunitară, chiar dacă pârâtul este absent în mod nejustificat.

D. Desistarea.

Este prevăzută de Regulamentul de procedură în două situații, și anume:

înțelegerea părților asupra rezolvării litigiului;

renunțarea, în scris, din partea reclamantului.

Prima situație operează în toate cazurile, excepție făcând situația în care obiectul litigiului îl constituie legalitatea unui act, problemă care, fiind de ordine publică, nu poate fi tranzacționată de părți.

În ceea ce privește a doua situație, desistarea poate fi numai parțială, caz în care procesul continuă cu privire la celelalte capete ale acțiunii.

În general, partea care renunță este condamnată la acoperirea cheltuielilor de judecată, afară de cazul în care renunțarea este justificată de atitudinea celeilalte părți. Această din urmă soluție se impune mai ales atunci când renunțarea este rezultatul acordului părților.

E. Procedura de urgență.

Acțiunile introduse în fața instanțelor comunitare nu au, în principiu, efect suspensiv.

Potrivit reglementărilor cuprinse în Statutul Curții, președintele instanței de la Luxemburg poate decide o procedură de urgență sumară:

asupra unei cereri de aplicare a unor măsuri provizorii;

asupra unei cereri de suspendare, de executare silită a unui act comunitar sau a unei hotărâri a Curții;

asupra unei cereri de suspendare de executare a unui act comunitar atacat prin recurs, acesta din urmă neavând, în principiu, efect suspensiv.

Admisibilitatea cererii este condiționată de întrunirea, cumulativă, a următoarelor condiții:

să existe o acțiune care să nu prejudicieze fondul;

să existe o urgență, în sensul că o decizie în această direcție trebuie să fie dată anterior deciziei în acțiunea principală;

partea solicitantă să fie amenințată cu producerea unui prejudiciu grav și ireparabil.

Dreptul reclamantului de a care suspendarea nu trebuie să fie folosit decât în scopul protejării propriilor interese.

Curtea poate dispune și alte măsuri provizorii în scopul menținerii, de exemplu, a unei situații care face obiectul unei acțiuni. În acest exemplu, măsurile au caracterul unei injoncțiuni adresate instituțiilor comunitare sau statelor.

Cererea de suspendare se face printr-un document separat, astfel încât, dacă prin cererea principală se solicită măsuri provizorii, acestea nu sunt transmise. Cererea este comunicată și părții adverse, care are posibilitatea să prezinte observații scrise sau orale în termenul stabilit de președinte. De asemenea, se poate dispune și o cercetare preliminară.

Președintele poate să decidă asupra cererii, sau să o remită Curții. În acest din urmă caz, Curtea va amâna cauzele și, după ascultarea avocatului general, va da o decizie. Decizia îmbracă forma unei ordonanțe motivate definitivă. Ordonanța are numai un efect provizoriu și nu afectează decizia Curții cu privire la fondul problemei. Depunerea de către solicitant a unei garanții condiționează executarea acesteia. Astfel, la cererea uneia dintre părți, ea va putea fi modificată sau chiar anulează, în orice moment, atâta timp cât are acest efect.

Dacă cererea pentru o măsură provizorie a fost respinsă, partea interesată poate formula o cerere suplimentară, pe baza unor noi fapte.

F. Terții intervenienți.

Pentru intervenția voluntară a unui terț într-o cauză aflată deja în fața Curții, statutele Curții, anexate celor 3 Tratate, cuprind reglementări diferite.

Astfel, potrivit articolului 34 din Statutul anexat Tratatului de la Paris, orice persoană fizică sau juridică, care justifică un interes în rezolvarea cauzei deduse în fața Curții, poate interveni în acest litigiu pronunțându-se pentru admiterea sau respingerea pretențiilor uneia dintre părți. Persoanele în cauză pot interveni numai în cauzele introduse pentru particulari sau de agenți ai Comunităților și numai pentru a sprijini pretențiile uneia dintre părți, dacă, bineînțeles, justifică vreun interes. Dreptul dea interveni în proces este recunoscut și statelor membre care justifică un interes.

Spre deosebire de reglementările din Statutul anexat Tratatului de la Paris, Statutele anexate Tratatelor de la Roma nu dau dreptul persoanelor de a interveni în litigiile dintre statele membre, dintre instituțiile comunitare sau dintre statele membre și instituțiile comunitare, chiar dacă justifică un interes. Acest drept este recunoscut, în articolul 38 din Statutul anexat Tratatului C.E.E.A. și în articolul 37 din Statutul anexat Tratatului C.E.E., numai statelor membre și instituțiilor Comunităților care trebuie să justifice un interes în acest scop.

Deși în reglementările comunitare nu există o definiție a interesului pe care partea care intervine trebuie să-l justifice, literatura de specialitate a definit această noțiune ca reprezentând „orice avantaj material sau moral pe care intervenientul poate -personal și legitim- să-l aibă din acceptarea de către Curte a uneia dintre tezele în prezență”.

Cererea de intervenție în proces poate fi prezentată oricând la grefă, dar numai până la deschiderea procedurii orale. Cererea trebuie să cuprindă: menționarea părților și a cauzei; numele și domiciliul intervenientului; expunerea motivelor care justifică interesul intervenientului în soluționarea litigiului; propunerile de probă și mijloacele respective; domiciliul ales la sediul Curții; desemnarea avocatului, a agentului sau a consilierului; documentul de împuternicire a avocatului, ca și toate celelalte documente care trebuie să fie anexate unei reclamații obișnuite.

În cazul în care se constată că cererea este incompletă, grefierul îl anunță pe intervenient, fixându-i, totodată, și un termen în care acesta poate să-și completeze cererea. Cererea astfel introdusă este notificată părților din litigiul principal, cărora li se oferă și posibilitatea de a-și prezenta observațiile scrise sau orale.

Curtea hotărăște asupra cererii prin ordonanță, după ascultarea avocatului general. În situația în care Curtea admite intervenția în proces, intervenientul va trebui să accepte litigiul în stadiul în care se află în momentul intervenției, primind toate actele de procedură, care au fost, deja, notificate părților în litigiu. Președintele fixează un termen în care intervenientul urmează să-și expună, în scris, argumentele sale, precum și un termen în care părțile în litigiu pot să răspundă. După îndeplinirea acestei formalități, procesul se reia după procedura obișnuită, dar și cu participarea intervenientului, căruia hotărârea dată în cauza respectivă i se va opune, cu autoritate de lucru judecat.

G. Rectificarea erorilor materiale.

Articolul 66 punctul 1 din Regulamentul de procedură prevede ipoteza în care s-au produs aceste erori, caz în care toate pot fi rectificate de către Curte din oficiu sau la cererea uneia dintre părți, într-un interval de 15 zile de la pronunțare.

Într-un termen fixat de către președinte părțile, încunoștințate de către grefier, pot să prezinte observații scrise. Curtea, după ascultarea avocatului general, va hotărî prin ordonanță, în Camera de consiliu. Minuta ordonanței este anexată minutei hotărârii, pe marginea căreia se face mențiunea despre rectificare.

În practica Curții au existat numeroase cazuri de rectificare de erori materiale.

H. Omisiunea de a hotărî.

Această excepție de la normala desfășurare a procedurii ordinare este înscrisă în articolul 67 al Regulamentului de procedură. În această situație Curtea nu poate acționa din oficiu, ci trebuie sesizată într-un termen de o lună de la comunicarea hotărârii.

Plângerea este comunicată, prin intermediul grefierului, celeilalte părți care, în termenul fixat de președinte, își poate prezenta observațiile scrise. Curtea, după ascultarea avocatului general, va hotărî asupra admisibilității și, totodată, asupra temeiniciei cererii. Asupra acestor două aspecte, instanța trebuie să se pronunțe în același timp pentru ca părțile să nu suporte un timp îndelungat consecințele unei erori a Curții.

Admisibilitatea cererii este condiționată de îndeplinirea condițiilor stabilite pentru orice plângere și va fi întemeiată dacă se constată că, într-adevăr, Curtea a omis, din eroare, să judece capătul de cerere respectiv.

Spre deosebire de alte situații, articolul 67 din Regulamentul de procedură nu precizează modul în care Curtea urmează să se pronunțe: printr-o ordonanță sau printr-o hotărâre.

I. Opoziția.

Partea care a absentat și împotriva căreia s-a pronunțat o hotărâre, poate face opoziție, sub forma plângerii, în termen de o lună de la comunicarea hotărârii conform articolului 94, punctele 4-6 din Regulamentul de procedură.

Cel interesat în a face opoziție trebuie să introducă o plângere care trebuie să întrunească toate cerințele cerute de Regulament pentru asemenea acte de procedură și prin care autorul cere Curții să anuleze hotărârea pronunțată în lipsa sa.

În acest caz, procedura scrisă seva limita la cererea de opoziție. După comunicarea acesteia, cealaltă parte poate prezenta observațiile scrise în termenul fixat de președinte, urmându-se apoi regulile procedurale generale.

Curtea decide pe cale de hotărâre nesusceptibilă de opoziție; minuta acesteia este anexată hotărârii date în lipsă.

J. Căile extraordinare de recurs.

Curtea nu cunoaște căile ordinare de recurs, ea judecă în prim și ultim grad.

Sunt considerate căi extraordinare de recurs: opoziția terțului și revizuirea.

Potrivit articolului 36 din Statutul anexat Tratatului de la Paris, „persoanele fizice sau juridice, ca și instituțiile Comunității, pot, în cazurile și în condițiile ce vor fi determinate prin regulamentul de procedură, să facă terța opoziție împotriva hotărârilor date fără ca ele să fi fost citate”. În interpretarea dată de Curtea de Justiție, persoanele „care nu au fost citate” sunt cele care „nu ar fi putut participa în cauza respectivă”, deși aveau interese distincte față de cele ale părților.

La rândul lor, Statutele anexate Tratatelor de la Roma precizează că terții opozanți trebuie să dovedească că hotărârea dată prin opoziție aduce atingere drepturilor lor.

Curtea de Justiție de la Luxemburg consideră terța opoziție nu numai o cale extraordinară de atac, ci și una excepțională.

În cererea sa, terțul va indica, în plus față de o cerere de chemare în judecată, următoarele: în ce constă caracterul prejudiciabil al hotărârii; care sunt motivele pentru care nu au putu să participe în cauza respectivă; hotărârea contestată.

Cererea se va face în termen de două luni de la data publicării hotărârii contestate în Jurnalul Oficial și va fi îndreptată împotriva tuturor părților în cauza inițială.

O cerere de revizuire a unei hotărâri se întemeiază pe descoperirea unui fapt care are un rol decisiv în cauză și care nu a fost cunoscut de către Curte la momentul în care aceasta a dat hotărârea.

O condiție pentru acceptarea cererii este aceea că faptul decisiv în cauza respectivă să fi existat anterior hotărârii și să nu fi fost cunoscut instanței sau părților. Dacă partea care solicită revizuirea a avut cunoștință de acel fapt, întâmplător sau nu, sau dacă faptul a fost invocat, într-un mod oarecare, în procedura inițială, acțiunea poate fi respinsă.

Cererea de revizuire trebuie să fie făcută în termen de 3 luni de la data când reclamantul a luat cunoștință de faptele pe care aceasta se întemeiază.

O cerere de revizuire, potrivit Regulamentului de procedură, va trebui să conțină, pe lângă elementele obișnuite, și următoarele: specificarea hotărârii contestate; arătarea aspectelor în legătură cu care hotărârea este contestată; menționarea faptelor pe care se bazează cererea; specificarea naturii probelor prin care se va arăta că, într-adevăr, există fapte care justifică revizuirea.

Cererea de revizuire este îndreptată împotriva tuturor părților în cauza în care hotărârea contestată a fost dată.

K. Interpretarea hotărârilor.

În caz de dificultate cu privire la sensul și la forța unei hotărâri, Curtea poate să o interpreteze, la cererea unei părți sau a unei instituții a Comunității care justifică un interes în acest scop.

Partea care solicită interpretarea trebuie să dovedească un interes direct în această privință, iar în cererea pentru interpretarea deciziei Curții trebuie să precizeze decizia în cauză și pasajele a căror interpretare o cere.

Cererea de interpretare va fi îndreptată împotriva tuturor părților în cauza în care este dată decizia. Cu privire la cerere, Curtea, după ascultarea avocatului general și după ce părțile și-au prezentat observațiile, va da o decizie în forma unei hotărâri.

3. Proceduri speciale.

A. Recursul funcționarilor comunitari.

Potrivit Tratatelor de la Roma „Curtea de Justiție este abilitată să decidă în orice litigiu dintre Comunitate și agenții săi, în limitele și condițiile determinate în Statut sau care rezultă din regulile aplicabile acestora din urmă”.

De regulă, aceste litigii se soluționează după procedura obișnuită, cu mici deosebiri în materia recursurilor. Astfel, recursurile introduse de un agent sau funcționar alunei instituții comunitare vor fi judecate de acea Cameră a Curții desemnată la începutul anului să se ocupe de instituția respectivă. Președintele Camerei are, în această materie, puterile președintelui Curții.

B. Problemele prejudiciale.

Curtea intervine, la cererea jurisdicției internaționale, pentru interpretarea regulilor comunitare sau pentru a aprecia validitatea actelor instituțiilor.

Aceste atribuții formează ceea ce se numește mecanismul chestiunilor prealabile, în care jurisdicțiile naționale sunt în mod strâns asociate cu Curtea de Justiție.

Astfel, potrivit articolului 177 din Tratatul C.E.E., Curtea de Justiție este competentă a statua cu titlu prealabil (prejudicial):

asupra interpretării actelor adoptate de către instituțiile Comunității și de B.C.E.;

asupra interpretării Tratatelor;

asupra interpretării Statutelor organismelor create printr-un act al Consiliului, dacă statutele prevăd aceasta.

C. Procedura recursului împotriva hotărârilor Comitetului de arbitraj al C.E.E.A.

Posibilitatea atacării, în fața Curții, cu un recurs suspensiv, a hotărârilor Comitetului de arbitraj, este prevăzut în articolul 103 și 105 din Tratatul instituind C.E.E.A. și reglementată în articolul 18 alineat 1 din același Tratat.

D. Procedura micii revizuiri, prevăzută în Tratatul instituind C.E.C.A.

Aceasta este o formă simplificată de revizuire a Tratatului, având un obiectiv precis și limitat, și anume adoptarea la noile condiții a regulilor privind atribuțiile Înaltei Autorități și exercitarea puterilor acesteia. Cunoaște o procedură simplificată și nu poate viza modificarea principiilor generale ale Tratatului de la Paris și nici a raporturilor dintre Înalta Autoritate și celelalte organe/instituții ale C.E.C.A..

E. Procedura de avizare în materie de acorduri încheiate în cadrul Tratatului instituind C.E.E.

Face obiectul articolului 228 din Tratatul de la Roma, potrivit căruia Comunitatea poate încheia acorduri cu state sau organizații internaționale, acorduri care sunt negociate de Comisie și încheiate, în principiu, de către Consiliu. Consiliul, Comisia sau unul dintre statele membre poate cere Curții de Justiție un aviz asupra compatibilității acordului cu dispozițiile Pieței Comune.

F. Executarea hotărârilor Curții.

Potrivit Tratatelor institutive, hotărârile Curții au forță executorie în sfera de aplicare teritorială a acestor acte internaționale.

Hotărârile Curții, ca și ordonanțele asupra cheltuielilor recuperabile, au „forță obligatorie” și sunt susceptibile de executare imediată.

Executarea silită a hotărârilor se realizează prin autoritățile statelor membre, dreptul comunitar trimițând la legislațiile naționale ale țărilor în care executarea va avea loc.

Secțiunea a V-a

Recursurile în fața Curții de Justiție

1. Recursul în anulare.

A. Noțiune.

Recursul în anulare constă în posibilitatea pe care o au statele, instituțiile comunitare și persoanele fizice ori juridice de a ataca în fața Curții un act obligatoriu emis de Consiliu sau de Comisie și de a obține, în anumite condiții, desființarea acestuia. Este reglementat prin articolul 33 din Tratatul C.E.C.SA., articolul 146 din Tratatul C.E.E.A. și articolul 173 din Tratatul C.E.E..

Este un mijloc de control al conformității actelor comunitare, un control de legalitate și urmărește desființarea unui acte ilegal, nu modificarea lui.

B. Actele susceptibile.

Potrivit Tratatului de la Paris, pot fi atacate cu recurs în anulare numai deciziile și recomandările Înaltei Autorități (articolul 33 al Tratatului C.E.C.A.), precum și deliberările Adunării și ale Consiliului (articolul 34 al aceluiași Tratat).

În conformitate cu prevederile Tratatelor de la Roma, pot face obiectul unui recurs în anulare numai actele care au forță obligatorie, emanând de la Consiliu sau de la Comisie, respectiv, regulamentele și directivele, iar, în anumite situații, deciziile.

C. Legitimarea procesuală activă în cadrul recursului în anulare.

Pot avea calitatea de reclamant în cazul acestui recurs, potrivit Tratatelor, statele membre, Consiliul și Comisia, pe de o parte, și particularii, persoane fizice sau juridice, pe de altă parte.

Tratatul de la Paris (la articolul 80 și 84) arată că recursul în anulare este deschis particularilor-întreprinderi siderurgice și carbonifere ori asociații de întreprinderi- împotriva deciziilor ai căror destinatari sunt. Ei pot invoca oricând din motivele de anulare.

Tratatele de la Roma cu prind formulări mai complete și mai explicite, reținând că poate avea calitate de reclamant „orice persoană fizică sau juridică”, acestea putând „formula… un recurs… împotriva deciziilor care, deși luate sub aparența unui regulament sau a unei decizii adresate unei alte persoane, o privesc direct și individual” (articolul 173 alineat 2 al Tratatului C.E.E.).

D. Legitimarea procesuală pasivă în cadrul recursului în anulare.

În articolul 33 din Tratatul instituind C.E.C.A. găsim posibilitatea formulării unui recurs în anulare numai împotriva actelor (decizii sau recomandări) care emană de la Înalta Autoritate în timp ce articolul 173 din Tratatul C.E.E. și articolul 146 din Tratatul C.E.C.A. reglementează legitimitatea procesuală pasivă atât a Comisiei, cât și a Consiliului.

Diferența de reglementare își are sorgintea în diferența de puteri ale instituțiilor celor trei organizații. Oricum, deschiderea recursului în anulare este posibilă numai împotriva actelor de decizie.

E. Procedura recursului în anulare.

Potrivit articolului 33 din Tratatul C.E.C.A., recursul în anulare trebuie să fie formulat în termen de o lună de la publicarea actului comunitar de valoare generală sau de notificare, dacă ne referim la un act individual.

Curtea ia în considerație ca moment de începere a curgerii termenului de recurs, data depunerii la grefă, și nu data remiterii la poștă.

Tratatul C.E.E. (articolul 173) și Tratatul C.E.E.A. (articolul 146) prevăd că termenul în care se poate formula recursul în anulare este de două luni și curge, pentru actele generale, de la publicarea lor, iar pentru actele individuale de la notificarea lor către cel interesat. Tratatele de la Roma înscriu ca moment al începerii termenului de recurs și ziua în care cel interesat a luat cunoștință de existența și conținutul actului individual, dacă acesta nu i-a fost notificat oficial.

Regulamentul de procedură al Curții prevede că termenul curge, în caz de notificare, din ziua următoare acestei notificări, iar în caz de publicare, cu începere din a 15-a zi următoare datei publicării actului atacat în Jurnalul Oficial al Comunităților europene.

F. Cauzele de ilegalitate.

Tratatele institutive rețin, în unanimitate, aceleași cauze de ilegalitate, și anume: incompetența, violarea normelor substanțiale, violarea Tratatului sau a oricărei reguli de drept referitoare la aplicarea acestuia sau deturnarea de putere.

G. Excepția de ilegalitate.

Excepția de ilegalitate este reglementată prin Tratatul de la Paris, care prevede posibilitatea de a fi invocată numai cu ocazia recursurilor introduse împotriva sancțiunilor (pecuniare sau alte constrângeri), pronunțate în virtutea Tratatului. Reclamanții, inclusiv particularii, conform articolului 36 alineat 3 din Tratatul de la Paris, pot să se prevaleze, în sprijinul acestui recurs, în condițiile prevăzute în primul alineat al articolului 33 din Tratat, de iregularitatea deciziilor și a recomandărilor a căror ignorare le este reproșată.

H. Recursurile speciale în anulare.

Sunt considerate ca vând caracter special, următoarele recursuri:

– recursul deschis cumpărătorului care ar fi lovit de sancțiunile pronunțate de Înalta Autoritate, respectiv interzicerea pentru alte întreprinderi de a trata cu acel cumpărător (articolul 63 alineat 2 b din Tratatul C.E.C.A.);

– recursul deschis de articolul 60.5 alineat 2 C.E.C.A. oricărei persoane „direct interesate de o decizie interzicând o concentrare ilicită, recurs întemeiat pe condițiile articolului 33”;

– cel prevăzut de articolul 180 b al Tratatului C.E.E. și deschis statelor membre, Comisiei și Consiliului de administrație al Băncii Europene de Investiții împotriva deliberărilor Consiliului guvernatorilor acestei Bănci, recurs întemeiat pe articolul 173;

recursul prevăzut de articolul 180 c al Tratatului C.E.E. și deschis, în condițiile articolului 173, statelor membre sau Comisiei împotriva deliberărilor Consiliului de administrație al Băncii Europene de Investiții, recurs ce poate fi formulat numai pe temeiul violării formelor prevăzute în articolul 21 alineat 2 și 5-7 din Statutul acestei Bănci.

2. Recursul în carență.

A. Noțiune.

Recursul în carență constă în posibilitatea pusă la dispoziția statelor, a instituțiilor comunitare, precum și a întreprinderilor sau chiar a particularilor, în anumite situații strict limitate, de a ataca în fața Curții de Justiție abstențiunea, refuzul Comisiei sau al Consiliului de Miniștri de a decide în materii în care aceste instituții comunitare au, prin Tratate, obligația de a lua o anumită măsură.

Fiind un mijloc de control jurisdicțional, recursul în carență are un rol deosebit, garantând exercitarea puterilor comunitare conferite instituțiilor prin Tratatele institutive și urmărind să oblige instituția competentă să acționeze.

Este reglementat prin articolul 35 din Tratatul C.E.C.A., articolul 175 al Tratatului C.E.E. și articolul 148 al Tratatului C.E.E.A..

a. Legitimarea procesuală activă în cadrul recursului în carență. Articolul 35 al Tratatului de la Paris prevede că, în caz de carență a Înaltei Autorități, obligată sau abilitată să ia o hotărâre sau să formuleze o recomandare, cu respectarea formelor și a termenelor procedurale stabilite, tăcerea acesteia poate fi atacată în fața Curții de statele membre, de Consiliul de miniștri, de întreprinderi sau de asociații de întreprinderi.

Tratatul C.E.C.A. prevede și posibilitatea particularilor de a introduce recursul în carență, acest drept, însă, fiind mai restrâns decât în cazul statelor membre și al Consiliului de miniștri.

Articolul 175 din Tratatul de la Roma realizează o delimitare mai clară între dreptul statelor membre sau al instituțiilor comunitare de a introduce un recurs în carență și cel al persoanelor particulare.

b. Legitimarea procesuală pasivă în cadrul recursului în carență. Tratatul C.E.C.A., la articolul 35, prevede posibilitatea atacării, în fața Curții, numai a carenței Înaltei Autorități, iar articolul 175 din Tratatul C.E.E. se referă și la carența Consiliului, nu numai a Comisiei.

Diferența de justificare este întemeiată, dacă se apreciază problema în contextul general al atribuțiilor instituțiilor comunitare și al mecanismului decizional, așa cum reiese din cele două Tratate. Intenția Tratatelor este de a deschide recurs în carență numai împotriva organelor de decizie.

B. Procedura recursului în carență.

Aceasta cuprinde două etape. O etapă preliminară, de punere în întârziere a instituției aflate în carență și o a doua, imediat următoare, care constă în procedura contradictorie în fața Curții, în timpul căreia se examinează legalitatea inacțiunii instituției comunitare.

În cadrul primei etape, partea interesată trebuie să ceară instituției competente a Comunităților să pună capăt inactivității sale. De fapt, cererea reprezintă o punere în întârziere. Ea trebuie să fie clară, precisă și să avertizeze instituția comunitară că perseverarea în inactivitate va duce la un recurs în carență. Este necesar ca cererea preliminară să precizeze data de la care curge termenul de 2 luni, în decursul căruia instituția comunitară trebuie să pună capăt tăcerii sale. Cererea preliminară se adresează numai instituției competente și obligată la o anumită acțiune, ea trasând limitele în care viitorul recurs în carență va putea fi introdus.

Dacă și după cele 2 luni, trecute de la punerea în întârziere, instituția în culpă perseverează în tăcerea sa, partea interesată are la dispoziție un nou termen de o lună sau de 2 luni pentru a sesiza Curtea cu un recurs în carență propriu-zis.

Curtea arată că recursul în carență este acceptat numai dacă, la împlinirea termenului, instituția respectivă nu a luat poziție. Curtea apreciază că orice act sau acțiune a instituției în cauză, chiar fără a îmbrăca un caracter formal și obligatoriu, trebuie considerat ca fiind o luare de poziție, punând capăt carenței.

C. Cauzele de ilegalitate invocate pe cale recursului în carență.

Acest recurs reprezintă mijlocul de a invita instituția comunitară competentă să acționeze atunci când refuză nejustificat să-și îndeplinească obligațiile.

Temeiurile de ilegalitate invocate sunt: violarea Tratatului și deturnarea de putere. Nu reprezintă cauze pentru invocarea acestui recurs incompetența instituției sau violarea normelor substanțiale.

3. Recursul în interpretare.

A.Noțiune.

Tratatele institutive prevăd posibilitatea realizării unei activități

de interpretare de către Curte, cu titlu incidental, prealabil, în afara unui litigiu propriu-zis dedus direct în fața instanței comunitare pe calea recursului în interpretare, care este reglementat diferit în Tratatele de la Roma, față de Tratatul de la Paris.

Astfel, Tratatul de la Paris, la articolul 41, prevede. „Curtea este singura competentă să statueze, cu titlu prejudicial (prealabil), asupra validității deliberărilor Înaltei Autorități și ale Consiliului, în cazul în care un litigiu admis în fața unui tribunal național ar pune în discuție această validitate”.

Potrivit Tratatului C.E.E. (articolul 177) „Curtea este competentă să hotărască cu titlu prejudicial (prealabil): asupra interpretării prezentului Tratat; asupra validității și interpretării actelor luate de instituțiile Comunității; asupra interpretării statutelor organismelor create printr-un act al Consiliului, dacă aceste statute o prevăd”.

B. Condițiile cererii de recurs în interpretare.

Tratatele de la Roma arată că, pentru ca instanța de la Luxemburg să se poată pronunța în temeiul articolului 177, trebuie să existe un litigiu pendinte în fața unei instanțe naționale care să sesizeze Curtea cerând interpretarea sau aprecierea de validitate asupra actului comunitar în cauză.

În practică, instanța de la Luxemburg a precizat că „Tratatul subordonează competența Curții numai existenței unei cereri, în sensul articolului 177, fără a fi cazul pentru judecătorul comunitar să examineze dacă hotărârea judecătorului național a dobândit autoritate de lucru judecat, potrivit dispozițiilor dreptului său național”.

Practica instanței de la Luxemburg nu reține „nici o formulă sacramentală”1 pentru sesizarea Curții în baza articolului 177.

C.Legitimarea procesuală activă în cadrul recursului în interpretare.

În cadrul acestui recurs, dispun de legitimare procesuală activă numai jurisdicțiile naționale. Astfel, sunt abilitate să formuleze recurs în interpretare nu numai jurisdicțiile supreme, ci și cele care dau într-o speță concretă o hotărâre nesusceptibilă de recurs în dreptul intern.

D. Valoarea hotărârii Curții de Justiție.

Aceasta are, conform doctrinei majoritare și jurisprudenței comunitare, autoritate de lucru judecat relativă (privește numai părțile interesate).

Hotărârea Curții prin care se pronunță asupra validității unui act, în baza articolului 177, 150 și 41 nu suprimă acest act, ci are o autoritate de lucru judecat numai între părțile din litigiu concret dedus în fața judecătorului național.

E. Procedura recursului în interpretare.

Conform articolului 20 din Protocolul asupra Statutului Curții de Justiție a C.E.E. și a articolului 21 din Protocolul asupra Statutului Curții de Justiție a C.E.E.A., judecătorul național, care deschide un recurs în interpretare suspendă procesul pendinte și comunică hotărârea sa Curții, care o notifică, prin grefier, părților în cauză, statelor membre și Comisiei, precum și Consiliului, dacă actul în discuție emană de la acesta.

În termen de două luni de la comunicare, părțile, statele membre, Comisia și, dacă a fost anunțat, Consiliul au dreptul să depună memorii sau observații scrise. După depunerea acestuia se urmează procedura obișnuită prevăzută în articolul 64 și următoarele din Regulamentul de procedură.

4. Recursurile în plină jurisdicție.

Spre deosebire de recursurile mai sus prezentate, care permit Curții ori să anuleze actul atacat, ori să oblige instituția comunitară inactivă să pună capăt abstențiunii, contrare prevederilor Tratatelor, sau să interpreteze o normă sau un act comunitar, recursul în plină jurisdicție dă posibilitatea instanței de la Luxemburg să aprecieze toate elementele de fapt și de drept ale cauzei deduse în fața sa, modificând acea hotărâre a instituției comunitare ce a fost pusă în discuție, în sensul de a stabili o altă soluție obligatorie pentru părți.

Cele mai frecvente astfel de recursuri sunt:

A. Recursul în responsabilitate.

Intervine deoarece fiecare din cele 3 Comunități europene, având, în temeiul Tratatelor institutive, personalitate juridică, pot produce, prin activitatea pe care o desfășoară în această calitate, pagube care trebuie reparate, antrenându-le astfel, răspunderea civilă.

Tratatele au în vedere atât răspunderea delictuală a Comunităților, directă sau indirectă, cât și răspunderea lor antrenată ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale. Persoanele interesate pot obține, în anumite condiții, repararea pagubelor, astfel cauzate, pe calea unui recurs în fața Curții de Justiție.

a) recursul în responsabilitate extracontractuală -pot formula un recurs în repararea pagubelor toate persoanele interesate, fizice sau juridice, ce cad sub incidența Tratatului de la Paris sau sunt în afara Comunității și care fac dovada unui prejudiciu cauzat de greșeala de serviciu a unei instituții comunitare sau de fapta personală a unui agent al organizației aflat în exercitarea atribuțiilor sale; recursul este reglementat diferit de Tratatul de la Paris față de cele de la Roma. Sediul materiei se găsește în articolele 6, 34 și 40 din Tratatul C.E.C.A., în articolul 214 din Tratatul C.E.E. și în articolul 187 din Tratatul C.E.E.A..

b) recursul în responsabilitate contractuală -conform prevederilor Tratatelor de la Paris și Roma, identice în această materie, Curtea poate fi investită cu soluționarea unui litigiu ivit în legătură cu un contract încheiat de Comunitate. Dacă în acest contract figurează o clauză compromisorie, „Curtea este competentă să statueze”.

Curtea se comportă ca orice tribunal arbitral instituționalizat.

Pot apărea litigii și între Comunități și agenții lor.

Sediul materiei este dat de articolul 42 din tratatul C.E.C.A., articolele 179 și 181 din Tratatul C.E.E., articolul 153 din Tratatul C.E.E.A. și articolul 91 din Statutul funcționarilor C.E.E. și C.E.E.A..

B. Recursul în constatarea neîndeplinirii de către state a obligațiilor decurgând din Tratatele institutive.

Prin semnarea Tratatelor de la Paris și Roma, se conferă executivelor comunitare, Înalta Autoritate (C.E.C.A.) și Comisiile (C.E.E. și C.E.E.A.), misiunea de a veghea la aplicarea Tratatelor, în virtutea căreia instituțiile de mai sus trebuie să urmărească modul și măsura în care statele semnatare își îndeplinesc obligațiile ce decurg din actele institutive al celor 3 Comunități.

Potrivit acestor competențe, instituția executivă are posibilitate să constate, pe cale de decizie, că un stat membru mu și-a îndeplinit o obligație din Tratatele comunitare, decizie ce poate fi atacată, de către acest stat, în fața Curții, care, în urma unui contencios în plină jurisdicție, urmează să se pronunțe asupra măsurilor hotărâte de instituția executivă, confirmându-le, modificându-le sau anulându-le.

Sediul materiei îl reprezintă Tratatul de la Paris articolul 88, Tratatul C.E.E. articolele 163-171 și Tratatul C.E.E.A. articolele 141-143.

C. Recursul împotriva sancțiunilor.

Organizarea constrângerii, altfel spus a aplicării sancțiunilor menite să asigure executare forțată a regulilor comunitare, cunoaște, în economia Tratatelor de la Paris și Roma, o distincte clară, după cum sancțiunea urmează a fi suportată de către statele membre sau de persoanele fizice sau juridice.

În ceea ce privește recursul împotriva sancțiunilor aplicate statelor membre, reglementare o găsim în Tratatul de la Paris, la articolul 88 alineat 3 și 4.

Recursul împotriva sancțiunilor date particularilor își găsește reglementarea în Tratatul C.E.C.A., articolele 36, 44 și 92; Tratatul C.E.E., articolul 172; Tratatul C.E.E.A., articolele 83 și 144 b.

De remarcate este faptul că și această categorie de recursuri argumentează, într-o anumită măsură, caracterul supranațional al Curții, deoarece resortisanți ai statelor membre pot ataca, în fața instanței, măsuri dictate, uneori, de instituția care reprezintă voința acelor state, respectiv Consiliul. Pe de altă parte, acești resortisanți sunt siliți să respecte „măsurile dictate împotriva lor de o instituție situată deasupra statelor (Comisia) și fără prealabila consultare a acestor state”.

CAPITOLUL III

CONTROLUL JUDECĂTORESC. ELEMENT AL JUSTIȚIEI

COMUNITARE

Secțiunea I

Controlul judecătoresc al actelor juridice comunitare

1. Actele juridice supuse controlului judecătoresc.

Așa cum s-a mai subliniat, instituțiile comunitare pot să adopte acte de natură și cu denumire diferite. Dar ele nu sunt supuse de plano controlului judecătoresc comunitar, dacă ne raportăm la forța lor juridică.

Nu întotdeauna prin denumirea actului adoptat se revelează și conținutul său posibil în scopul de a putea fi caracterizat cu ușurință. Astfel, potrivit Tratatului C.E.C.O., puteau fi emise două categorii de acte obligatorii: decizii – obligatorii în integralitatea lor, și recomandări, care obligau numai în ce privește scopurile de urmărit, dar alegerea metodelor corespunzătoare pentru realizarea acestor scopuri era lăsată la latitudinea celor cărora ele le erau adresate (art. 14). Aceste denumiri puteau să fie înșelătoare, întrucât deciziile cuprindeau atât acte care prevedeau reguli generale de drept, cât și acte care au fost adresate individual anumitor persoane, iar recomandările sunt privite în general ca fiind acte neobligatorii ceea ce ar fi fost în contradicție cu definiția lor în contextul Tratatului C.E.C.O. Aceste recomandări constituiau echivalentul directivelor ce se adoptă în conformitate cu Tratatul C.E., de care se deosebeau numai prin sfera celor cărora li se adresau.

În sistemul Tratatului CE confuziile legate de denumirea și natura actelor adoptate sunt mai puțin posibile. Se impun clarificări numai cu privire la caracterul general sau individual al actelor adoptate. Spre a se stabili dacă un act este general sau individual trebuie să se examineze conținutul său, dacă prevederile respective urmează probabil să afecteze direct și individual situația persoanelor cărora li se aplică. Dreptul de a introduce o acțiune împotriva unui act general este mai restrâns decât în privința unui act individual. Chiar dacă un act, de exemplu un regulament, este aplicabil numai într-un stat membru, acest fapt nu-i răpește caracterul general, de vreme ce el se adresează unui grup abstract de persoane. Dacă, însă, într-un act cu caracter general se întâlnesc și prevederi cu caracter individual, atunci aceste din urmă dispoziții pot fi contestate de cei cărora li se adresează, întrunind caracterul unei decizii, spre exemplu. Dar acest lucru este posibil numai atunci când aceste dispoziții pot fi disjunse, deoarece nu formează împreună cu celelalte o unitate indivizibilă. Totuși, o singură prevedere nu poate să aibă, concomitent, caracterul unei măsuri de generală aplicare și al unei măsuri individuale.

Nu pot fi supuse controlului judecătoresc așa-numitele „acte inexistente”. În această categorie au fost incluse actele inexistente în fapt, cum ar fi actele care nu au intrat în vigoare sau cele care emană de la persoane care nu dețin competența necesară, precum și actele care sunt lipsite de orice temei legal, categorie în care sunt incluse acte care există, dar sunt vădit ilegale, astfel încât nu trebuie să fie aplicate, chiar dacă nu sunt contestate în termenul prevăzut. Dacă un act este adoptat și publicat din eroare, el poate fi declarat ca inexistent. În cazul în care este stabilită
inexistența actului, acțiunea introdusă urmează să fie declarată inadmisibilă, întrucât nu se poate contesta ceva ce nu există, cu consecința suportării cheltuielilor de către reclamant.

În unele cazuri s-a acceptat ca să se supună procedurii Curții de justiție acte care nu sunt avute în vedere de tratatele comunitare. Aceste tratate prevăd expres că o acțiune poate fi introdusă numai contra actelor adoptate împreună de către Parlament și Consiliu, actelor Consiliului, Comisiei și B.C.E., altele decât recomandările și avizele, și actelor Parlamentului destinate să producă efecte juridice față de terți (art. 230 par. 1, în cazul C.E.), de unde concluzia că numai actele obligatorii pot fi contestate. Deși sunt specificate categoriile de acte ce pot fi adoptate de către fiecare instituție, totuși, au putut fi supuse procedurilor Curții și alte categorii de acte în scopul salvgardării dreptului de a se putea efectua proceduri contra actelor comunitare care au efecte juridice. Astfel, Curtea a constatat că, potrivit art. 173 [230] C.E., ea are obligația de a controla legalitatea actelor Consiliului, altele decât recomandările și avizele: „Deoarece singurele materii excluse din domeniul acțiunii pentru anulare disponibilă statelor membre și instituțiilor sunt recomandările și avizele, care prin paragraful final al art. 189 [249] sunt declarate a nu avea forță obligatorie, art. 173 [230] tratează ca acte ce pot fi controlate de Curte toate măsurile adoptate de instituții comunitare destinate să aibă forță juridică. Obiectivul acestui control este de a asigura, așa cum este cerut de art. 164 [220], respectarea legii în interpretarea și aplicarea Tratatului. Ar fi incompatibil cu acest obiectiv să se interpreteze condițiile potrivit cărora acțiunea este admisibilă așa de restrictiv încât să se limiteze valabilitatea acestei proceduri numai la categoriile de măsuri avute în vedere la art. 189 [249]. O acțiune în anulare trebuie să fie, așadar, admisibilă în cazul tuturor măsurilor adoptate de instituțiile comunitare, indiferent de natura sau forma lor, care sunt destinate a avea efecte juridice".

Alte acte neprevăzute de tratatele comunitare sunt deciziile și acordurile adoptate de reprezentanții guvernelor statelor membre ce se întrunesc în Consiliu. Pentru că nu sunt menționate în Tratate, ele par a nu fi integrate în dreptul comunitar și, deci, nu ar putea fi contestate în justiția comunitară. Deși ele privesc, deseori, probleme care au legătură cu dreptul comunitar, forma lor este aceea a unui acord internațional încheiat de delegații competenți ai unor state independente, de unde necesitatea în cazul unor state comunitare (precum Olanda) a unor aprobări- parlamentare. Însă, în cazul unor decizii și acorduri astfel adoptate, aprobarea parlamentară este facilitată de menționarea unei prevederi în sensul că statele membre vor adopta toate măsurile necesare pentru aplicarea deciziilor și acordurilor.

Asemenea decizii și acorduri au fost considerate ca făcând parte din dreptul comunitar prin referirea expresă la ele menționată în Actele de aderare ale altor state la Tratatele comunitare. Astfel, se prevede că un nou stat membru urmează să adere și la aceste decizii și acorduri și, întrucât competența organelor comunitare de jurisdicție se extinde și asupra actelor de aderare (ca acte juridice comunitare), este evident că, deoarece deciziile și acordurile sunt aplicabile noilor state membre, controlul jurisdicțional nu poate fi evitat.

Actele preliminare unei decizii comunitare (consultări, colectare de date) nu au fost considerate ca putând fi contestate în justiția comunitară. Au fost incluse în această categorie actele prin care se notifică o decizie în proiect sau intenția de a se adopta o linie de conduită în viitor sau prin care Comisia respinge o propunere de reglementare de către o parte, fără a se fi luat încă o decizie definitivă în materie.

2. Cauze de nelegalitate.

A. Prezentare generală.

Art. 230 par. 2 C.E. și, în mod identic, art. 146 Euratom, enunță cinci cauze de nelegalitate în contextul referitor la posibilitatea introducerii acțiunii directe contra actelor comunitare (acțiune în anulare). Dar aceasta nu înseamnă că aceste cauze ar putea fi excluse atunci când este vorba de alte proceduri legale (excepția de nelegalitate și acțiunea relativă la abținerea instituțiilor comunitare de a acționa).

Cauzele de nelegalitate a actelor care pot fi invocate sunt următoarele:

necompetența,

încălcarea unei cerințe procedurale esențiale,

încălcarea Tratatului, încălcarea oricărei reguli de drept privind aplicarea Tratatului,

abuzul de putere.

În concret, însă, această enumerare distinctivă nu este de o importanță decisivă pentru că oricare dintre cauze ar putea să fie inclusă în categoriile care privesc încălcarea Tratatului sau a oricărei reguli de drept privind aplicarea lui. Cauzele de nelegalitate trebuie să fie prezente în momentul adoptării actului contestat și ele trebuie să afecteze conținutul acestuia pentru ca, fiind declarat nevalabil, să nu mai fie aplicabil. Cu toate acestea, în practică pot să survină situații când nevalabilitatea actului nu poate să ofere o soluție problemei respective și menținerea actului astfel declarat poate fi mai profitabilă decât lipsa unei prevederi, procedându-se numai la luarea unor măsuri necesare corectării nelegalității.

Primele două cauze mai sus enunțate sunt de ordine publică, putând să fie invocate din oficiu de către judecător, în timp ce celelalte trei nu sunt luate în considerare decât dacă sunt prezentate de către reclamant.

B. Necompetența.

Competența instituțiilor este o competență de atribuție, după cum rezultă din dispozițiile art. 7 par. 1 C.E., care prevede că fiecare instituție acționează în limitele atribuțiilor ce îi sunt conferite prin Tratat. Ea nu poate fi modificată prin practica instituțiilor comunitare.

Necompetența a fost invocată destul de rar în acțiunile în anulare, deoarece se poate apela mai curând la o cauză de nerespectare a unei prevederi specifice a Tratatului sau a altor reglementări comunitare.

Necompetența poate fi ratione personae. Este cazul delegării ilegale de atribuții care ar afecta echilibrul puterilor ce este caracteristic structurilor comunitare. Un regulament al Consiliului, care, de exemplu, permite Comisiei să ia măsuri direct aplicabile într-un stat membru spre a împiedica distorsiuni pe piața zahărului nu ar putea fi interpretat ca autorizând Comisia să impună unui stat membru obligația de a elabora, sub pretextul unor măsuri de implementare, reguli esențiale de bază, care nu ar putea fi supuse vreunui control al unui stat membru. Procedând astfel, Comisia și-a înlăturat propria sa responsabilitate.

Esențial în delegarea de atribuții este ca aceasta să nu fie discreționară, mai ales relativ la alte instituții decât cele comunitare. O excepție în acest sens este posibilă în cazul delegării de atribuții unei organizații publice internaționale, atunci când, așa cum a subliniat Curtea, Comunitatea este în măsură să colaboreze cu o țară terță și să înființeze o astfel de organizație și să încredințeze organelor ei atribuții corespunzătoare de decizie, fără a exclude statele membre de la participare, sau să le acorde prerogative speciale ori să renunțe la independența de acțiune a instituțiilor comunitare, în această ipoteză se impune ca puterile acordate organismului internațional să fie clar și precis definite și, de asemenea, limitate.

O altă excepție s-ar putea referi la exercitarea atribuțiilor ce sunt conferite Comisiei de către Consiliu pentru implementarea regulilor pe care acesta le stabilește (art. 211 C.E.). În această privință Curtea a arătat că nu poate exista o condiție ca toate detaliile regulamentelor privind politica agricolă comună să fie elaborate de Consiliu i potrivit art. 43[37], fiind suficient în sensul prevederilor acestui articol ca elementele de bază ale materiei în cauză să fi fost adoptate conform procedurii stabilite de aceste prevederi, iar, pe de altă parte, prevederile de implementare a regulamentelor de bază pot fi adoptate potrivit unei proceduri diferite de cea prevăzută ia art. 43 [37], fie de către însuși, Consiliul, fie de către Comisie, în virtutea unei autorizări conforme cu art. 155 [211], caz în care urmează să se determine condițiile în care vor fi exercitate atribuțiile delegate. În fapt, dreptul de a exercita atribuții delegate a fost extins prin AUE, art. 10, care a adăugat la art. 145 [202] C.E., dispoziția în sensul că, în actele pe care le adoptă Consiliul, se conferă Comisiei atribuții de implementare a regulilor pe care acesta le stabilește. Consiliul poate să impună condițiile de exercitare a acestor atribuții. El își poate rezerva, de asemenea, dreptul ca, în anumite cazuri, să exercite el însuși, în mod direct, atribuțiile de implementare, ceea ce ar însemna că rezervarea acestui drept ar constitui o excepție, regula fiind delegarea atribuțiilor de implementare.

Necompetența mai poate fi ratione materiae. S-a constatat că nu toate competențele Comunității sunt expres enunțate în Tratate, multe dintre ele putând fi extrase din alte acte, ca în cazul competenței de a stabili Tariful vamal comun, care implică, de exemplu, competența de a clasifica produsele în categorii specifice și de a elabora reguli în scopul de a reglementa controlul lor.

Totuși, având în vedere că în general competențele instituțiilor comunitare sunt de atribuție, nu se poate susține și accepta, de plano, teoria puterilor implicite. Avem în vedere și faptul că art. 308 C.E., dispune că atunci când se dovedește necesară acțiunea Comunității în timpul funcționării pieței comune, în scopul realizării obiectivelor sale, iar Tratatul nu a prevăzut competențele necesare, Consiliul, acționând unanim pe baza unei propuneri a Comisiei, va lua măsuri corespunzătoare. În acest caz poate fi mai curând vorba de completarea lacunelor existente în cadrul totalității competențelor atribuite instituțiilor pentru activitățile Comunității, fiind în discuție competențe subsidiare atunci când nu există altă bază juridică pentru adoptarea actelor comunitare și este necesară realizarea obiectivelor Tratatului. Teoria în cauză poate fi aplicată doar atunci când sunt în discuție competențele de a acționa existente, în sensul de a suplimenta o competență specifică de decizie. Dar s-a considerat că semnificația acestei teorii pentru dreptul instituțional comunitar nu trebuie să fie supraestimată, avându-se în vedere că puterile implicite de decizie sunt rareori foarte cuprinzătoare pentru că ele pot să rezulte, așa cum s-a subliniat, din una dintre competențele specifice pe care Consiliul și Comisia le au deja, și aceste competențe au fost cu grijă definite și delimitate în Tratat.

În sfârșit, în sprijinul unei acțiuni în anulare s-ar mai putea invoca necompetență ratione temporis, când s-ar putea pretinde că actele contestate nu au fost adoptate în timp util, prevăzut de textele legale.

C. Încălcarea unei cerințe esențiale.

Deși, în vederea adoptării unui act comunitar, trebuie să fie îndeplinite anumite cerințe procedurale, nu toate aceste cerințe sunt esențiale. De aceea, pentru ca un act al instituțiilor comunitare să fie susceptibil a fi anulat pe calea unei acțiuni în justiția comunitară cerința procedurală trebuie să fie esențială. În plus, ea trebuie să fie și relevantă, adică ea ar trebui, dacă ar fi respectată, să ducă la un rezultat diferit.

Cerințele procedurale esențiale care sunt în mod obișnuit nerespectate se referă, în general, la: 1) consultări; 2) motivare; 3) publicare și notificare. Aceste cerințe au natura unor obligații care revin instituțiilor comunitare în procesul de adoptare a actelor lor. În practică au mai fost invocate și alte nerespectări ale altor cerințe procedurale esențiale, precum nerespectarea modalităților de vot prevăzute de Tratate, faptul de a nu se permite unui stat membru să-și prezinte observațiile sale înainte de adoptarea unei decizii câtă vreme se situează în cadrul unei proceduri, care presupune o asociere strânsă a autorităților naționale sau nerespectarea cerinței privind garantarea drepturilor celor interesați.

D. Încălcarea Tratatului.

O considerare greșită a faptelor poate să ducă la o aplicare necorespunzătoare a legii ori la o nerespectare a prevederilor Tratatelor. Nu mai puțin, punerea la dispoziție a unor fapte incomplete poate determina luarea unei decizii incorecte sau neglijența în modificarea unui act, care continuă să se aplice, deși este evidentă schimbarea împrejurărilor, poate să ducă la considerarea acelui act ca fiind ilegal.

Controlul jurisdicțional al instanțelor comunitare poate să cuprindă, prin urmare, controlul motivelor de drept (eroarea sau inexistența motivelor legale), ca și controlul considerentelor de fapt. Astfel, aceste motive de anulare (încălcări ale unor cerințe procedurale esențiale), ca și necompetența, la care ne-am referit, pot constitui și cauze de anulare relative la încălcarea Tratatului.

E. Încălcarea unei reguli de drept privind aplicarea tratatului.

În această categorie sunt incluse, de exemplu, încălcările regulamentelor care sunt obligatorii și, deci, trebuie să fie aplicate. Întrucât textul legal se referă la „încălcarea oricărei reguli de drept”, această sintagmă poate, de asemenea, să desemneze acordurile internaționale prin care însăși Comunitatea se obligă. De pildă, în măsura în care, conform Tratatului, Comunitatea și-a asumat competențe anterior exercitate de statele membre în domeniul reglementat de G.A.T.T., prevederile acestui acord au efectul de a obliga Comunitatea, fiind, de asemenea, necesar să se examineze dacă G.A.T.T. conferă cetățenilor Comunității drepturi pe care ei le pot invoca înaintea tribunalelor în contestarea validității unei măsuri comunitare.

Dispozițiile clin art. 230 alin. (2) CE privind încălcarea Tratatului și a oricărei reguli de drept relative la aplicarea acestuia, trebuie să fie interpretate extensiv în sensul că ele cuprind și principiile generale de drept. O măsură poate fi anulată dacă ea încalcă nu numai oricare principiu de drept aprobat de către Curte, de exemplu, principiul proporționalității sau principiului egalității, ci și orice principiu comun constituțiilor statelor membre sau chiar principiile tratatelor internaționale din domeniile drepturilor omului la care statele membre au cooperat. Astfel în practică, s-a acceptat că respectarea drepturilor fundamentale formează o parte integrantă a principiilor generale de drept protejate de Curtea de justiție. Încălcarea unor asemenea principii, care, în speță, trebuie să fie obligatorii, poate să constituie o cauză de nelegalitate, protecția drepturilor respective urmând să fie asigurată în cadrul structurii și obiectivelor Comunității. În jurisprudența comunitară au fost în discuție principiile egalității, al justiției naturale, al certitudinii juridice (cu aspectul relativ la așteptările legitime sau încrederea legitimă), al subsidiarității.

De asemenea, s-a mai reținut că nerespectarea autorității de lucru judecat a unei decizii a Curții sau Tribunalului ori încălcarea unei reguli de drept derivat superioară juridic actului atacat constituie o încălcare a unei reguli de drept privind aplicarea Tratatului.

Eroarea manifestă de apreciere care privește legalitate pe fond a unei decizii contestate se circumscrie încălcării unei reguli de drept privind aplicarea Tratatului și poate fi examinată de organele comunitare de justiție numai dacă este invocată de către reclamant.

F. Abuzul de putere.

Cum s-a mai arătat, instituțiile comunitare dețin anumite competențe ce le sunt acordate pentru obiective determinate. Deturnarea acestor obiective poate să atragă anularea actelor adoptate întrucât instituțiile în cauză abuzează de puterile ce le sunt acordate.

Într-o primă ipoteză, prin actul emis se poate urmări un alt obiectiv decât cel pe care îl implică dispozițiile invocate, sub rezerva facultății recunoscute instituțiilor de a media între obiectivele definite prin Tratat dacă se socotește că aceste obiective se află în concurență. Curtea a subliniat că, pentru ca acțiunile să fie admisibile pentru abuz de putere, reclamanții trebuie să indice de o manieră relevantă faptele și împrejurările susceptibile de a face plauzibil că instituția comunitară urmărise în speță, prin lipsa gravă de prevedere și de prudență echivalentă unei nesocotiri, alte obiective legale decât cele în vederea cărora i-au fost atribuite competențele prevăzute prin Tratat.

Într-o altă ipoteză, se urmărește ca, printr-o anumită formă a unui act sau prin invocarea altei dispoziții din Tratat, să se evite o procedură special prevăzută în acesta.

În sfârșit, în cuprinsul actului se pot evidenția motive inacceptabile, cu condiția, totuși, de a fi vorba de motive determinante, dominante, și nu secundare sau accesorii. Situația în care o instituție a luat o decizie nu numai pentru scopul pentru care i-au fost acordate competențe, ci și pentru alte scopuri, a fost rezolvată de către Curte în sensul că acest fapt nu va determina anularea deciziei pentru abuz de putere, în măsura în care scopul principal nu este afectat.

3. Căi de contestare a actelor comunitare.

A. Prezentare generală.

Din ansamblul dispozițiilor legale comunitare rezultă că pot fi utilizate modalități de contestare a actelor instituțiilor comunitare, potrivit cu împrejurările și natura cauzelor. Acestea sunt:

acțiunea în anulare – o acțiune directă privind actul respectiv, destinată anulării totale a acestuia;

acțiunea relativă la abținerea instituțiilor comunitare de a acționa, urmărind sancționarea inacțiunii acestor instituții pentru a deveni mai diligente în îndeplinirea atribuțiunilor lor;

excepția de nelegalitate, care este menită să împiedice aplicarea unui act ilegal spre a fi folosit ca temei pentru acțiunea viitoare;

cererea pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare asupra validității unui act comunitar, care poate fi introdusă de tribunalele naționale (la cererea unei părți), când ele urmează să aplice un act comunitar a cărui valabilitate este îndoielnică;

stabilirea validității unui act într-o cauză privind daunele provocate de un act ilegal.

B. Acțiunea în anularea actelor instituțiilor comunitare.

a. Actele susceptibile de a fi contestate. Acțiunea în anulare este o acțiune directă îndreptată contra unui act adoptat de o instituție comunitară prin care se contestă validitatea acestuia și se urmărește anularea lui. În acest scop pot fi invocate unul sau mai multe motive dintre cele menționate în art. 230 par. 2 C.E.

Nu pot fi anulate Injustiția comunitară tratatele constitutive sau una ori mai multe prevederi ale acestora, având în vedere că aceste tratate nu constituie un act al instituțiilor comunitare în sensul art. 4 [7] C.E. sau al art. 173 [230] C.E.

Actele susceptibile a fi atacate, printr-o acțiune în anulare, la organele comunitare de justiție, sunt prevăzute limitativ în art. 230 par. 1 C.E. și în art. 146 Euratom. Curtea de justiție va controla legalitatea actelor adoptate împreună de Parlamentul european și Consiliu, a actelor Consiliului, Comisiei și B.C.E., altele decât recomandările și avizele, și a actelor Parlamentului european destinate să producă efecte juridice față de terți. Din redactarea acestui text rezultă că sunt excluse orice alte acte, precum cele adoptate de statele membre ca entități distincte. Pe de altă parte, sunt susceptibile de a fi contestate numai actele care produc efecte juridice obligatorii. În această privință s-a decis că, deoarece singurele materii excluse din sfera acțiunii în anulare la dispoziția statelor și instituțiilor sunt recomandările și avizele, care sunt declarate a nu avea forță obligatorie, art. 173 [230] consideră ca putând să se afle sub incidența controlului din partea Curții toate măsurile adoptate de instituții destinate să aibă forță juridică.

b. Legitimitatea procesuală. Dreptul de a introduce acțiuni în anulare – locus standi – aparține categoriilor de reclamanți așa cum sunt menționate la art. 230 alin. (2)-(4) C.E. și art. 146 alin. (2)-(4) Euratom (în mod aproape identic).

În primul rând, potrivit art. 230, pot să introducă acțiuni un stat membru, Parlamentul european, Consiliul și Comisia [alin. (2)], precum și Curtea de conturi și B.C.E., atunci când se tinde la salvgardarea drepturilor acestora [alin. (3)], toate aceste posibilități existând numai în sistemul Tratatului C.E., spre deosebire de Euratom [art. 146 alin. (3)], din care rezultă că B.C.E. nu are îndreptățirea de a introduce asemenea acțiuni. În sistemul Tratatului C.E.C.O. dreptul la acțiune contra actelor Comisiei aparținea statelor membre, Parlamentului european și Consiliului (art. 33, modificat), iar contra actelor Parlamentului și Consiliului, el revenea unui stat membru sau Comisiei (art. 38).

Aceste instituții și state sunt considerate ca reclamante privilegiate, avându-se în vedere calitatea lor. Ele nu trebuie să demonstreze vreun interes în introducerea unei acțiuni în anulare, întrucât acesta este întotdeauna prezumat.

Până la modificările introduse prin TMs. Parlamentul nu avea legitimarea activă, textul legal neprevăzând expres acest lucru. Cu toate acestea, în practică s-a admis această calitate pentru considerentul salvgardării prerogativelor sale, care nu pot fi încălcate, excluzându-se o soluție, între cele stabilite de Tratat, la care se poate recurge într-un mod cert și efectiv. În al doilea rând, în sistemul Tratatului C.E.C.O., întreprinderile și asociațiile avute în vedere la art. 48 puteau să introducă acțiuni contra deciziilor și recomandărilor individuale care le priveau ori contra deciziilor și recomandărilor generale pe care ele le considerau că implică un abuz de putere care le afectau (art. 33 alin. (2)). Așadar, puteau să introducă acțiuni întreprinderile și asociațiile așa cum erau ele definite în Tratatul C.E.C.O. Astfel, termenul de „întreprindere” desemna, în primul rând, orice întreprindere angajată în producția din industria cărbunelui și oțelului (art. 80), putând fi incluse, de asemenea, întreprinderile și agențiile angajate în mod regulat în distribuție, excluzând comerțul cu amănuntul (art. 65-66).

În mod asemănător, asociațiile de întreprinderi constituite conform art. 48 C.E.C.O. puteau să introducă acțiuni în anulare. Era necesar ca, totuși, cel puțin două dintre întreprinderi să aibă calitatea de „întreprindere” în sensul art. 80. S-a considerat că președintele unui comitet sindical dintr-o întreprindere care era privită de o decizie conform C.E.C.O. nu era îndreptățit să introducă o acțiune în anularea acestei decizii, pentru că astfel de persoane nu erau avute în vedere la art. 33 C.E.C.O., care prevedea o listă exhaustivă de persoane care avea dreptul să introducă o acțiune în anulare, și art. 173 [250] C.E., nu se putea aplica unei astfel de situații.

În sistemul Tratatelor C.E. și Euratom -art. 230 alin. (4), respectiv art. 146 alin. (4), în aceleași condiții ca în cazul reclamanților privilegiați, orice persoană fizică sau juridică poate să introducă o acțiune contra deciziilor al căror destinatar este, precum și contra deciziilor, care, deși luate în forma unui regulament sau a unei decizii adresate unei alte persoane, o privesc direct și individual.

Sfera celor ce pot să introducă acțiuni în anulare este mai largă în sistemul acestor două Tratate în comparație cu Tratatul C.E.C.O., fiind, deci, incluse orice persoane fizice și juridice care pot fi destinatarele deciziilor sau care le privesc direct și individual, deși nu le sunt adresate. Nu există nici o restricție relativă la statutul juridic al reclamantului ca resortisant al unui stat membru sau străin.

c. Declararea nulității actelor. Hotărârile în cazul acțiunilor în anularea actelor instituțiilor comunitare pot fi de admitere sau de respingere. Art. 231 C.E. înfățișează numai ipoteza admiterii acțiunilor, când ele sunt considerate a fi întemeiate. Consecința admiterii acțiunilor este declararea nulității actelor respective, care, în principiu, operează de la data emiterii lor și este erga omnes. În legătură cu efectele deja produse, nulitatea actelor este acoperită și, în consecință, ele pot fi menținute numai în cazul regulamentelor, Curtea urmând, potrivit art. 174 [237] alin. (2) C.E., și art. 147, Euratom, să indice, dacă ea consideră necesar, care dintre efectele regulamentului pe care 1-a declarat nul vor fi apreciate ca definitive. Această dispoziție s-ar justifica prin necesitatea menținerii în vigoare a actelor de aplicare a regulamentelor în discuție, în spiritul principiului certitudinii juridice, astfel încât să se evite riscul unor anulări care să provoace daune nerezonabile intereselor Comunității și terților. Totuși, Curtea a decis, având în vedere importantele repercusiuni pe care declararea nulității unei directive le-ar provoca în statele membre (care trebuia să o implementeze într-un anumit termen), precum și persoanelor (care puteau să invoce efectul ei direct, odată ce s-a împlinit acest termen, dacă și când ea este valabilă juridic) și prevalându-se de prevederile art. 174 [257] alin. (2), că, pentru importante motive de securitate juridică comparabile celor ce intervin în caz de anulare a unor regulamente, este inevitabil să se mențină provizoriu efectele directivei anulate până în momentul în care Consiliul o va înlocui cu o alta, adoptată pe o bază juridică, evident, corectă.

În cazul anulării unei directive și al adoptării unei noi directive pentru înlocuirea directivei anulate, este posibil să se atribuie efect retroactiv noii directive pentru a se evita un vid juridic și a se oferi o bază juridică măsurilor naționale de transpunere deja luate, cu condiția ca totuși această directivă să nu privească domeniul penal.

Legalitatea măsuri contestate urmează a fi apreciată pe baza elementelor de fapt și de drept care există în momentul în care măsura a fost adoptată.

Curtea are numai opțiunea de a declara sau nu nulitatea actului. Anularea poate fi numai parțială . Este necesar, însă, ca elementele a căror anulare este cerută să fie separabile de ansamblul actului în cauză; anularea parțială nu implică totuși posibilitatea pentru judecătorul comunitar de a reforma măsura litigioasă.

Curtea nu poate să procedeze la injoncțiuni, modificând ea actul sau înlocuindu-l. Atunci când exercită controlul judecătoresc al legalității, conform art. 173 [230], organele comunitare de justiție nu au competența de a da instrucțiuni instituțiilor comunitare, de a-și asuma rolul încredințat lor, de a dicta sau ordona ce măsuri ori acțiuni să întreprindă, chiar dacă privesc modul în care hotărârea urmează să fie adusă la îndeplinire, așa cum pretinde art. 176 [233], ori de a li se substitui lor; ele va trebui să se mărginească la a deferi materia înapoi instituției în cauză întrucât ea este aceea care a adoptat actul contestat și anulat, incumbând ei potrivit art. 176 [233] să ia măsurile pe care le comportă executarea hotărârii acelor organe.

C. Acțiunea relativă la abținerea instituțiilor comunitare de a acționa.

a. Legitimarea procesuală. Această acțiune poate fi introdusă, conform art. 232 par. 1 și art. 148 par. 1 Euratom, în cazul în care, în încălcarea Tratatului, Parlamentul european, Consiliul sau Comisia se abțin să acționeze (nefiind vorba, deci, de un act stricto sensu).

După cum rezultă din textul menționat, legitimarea procesuală pasivă o au instituțiile expres desemnate: Parlamentul, Consiliul și Comisia. Față de reglementarea anterioară TMs., Parlamentul este, de asemenea, menționat ca având această legitimare.

Se mai prevede că, în cazul unei astfel de abțineri, statele membre și celelalte instituții ale Comunității pot să sesizeze Curtea de justiție pentru a proceda la constatarea încălcării respective. Legitimarea procesuală activă aparține, așadar, statelor membre și celorlalte instituții comunitare, fără ca acestea din urmă să fie evidențiate, ca atare, ca în situația legitimării procesuale pasive. Textul nefăcând vreo distincție, înseamnă că nu poate fi exclusă vreuna dintre instituțiile comunitare de la dobândirea acestei legitimări active. În această ipoteză, față de sintagma „celelalte instituții”, apreciem că se poate reține faptul că se poate include nu numai Parlamentul european, ci și B.C.E. – pentru care, însă, există un alineat special (4) la art. 175 [232], prin care se conferă atât o legitimare activă, cât și una pasivă, precum și Curtea de conturi și Curtea de justiție (această din urmă instituție numai din punct de vedere strict teoretic, pentru că nu se vede cum ea ar putea să fie propriul ei judecător). În principiu, nu se poate restrânge dreptul la acțiune vreunei instituții comunitare fără a-i afecta statutul ei conform Tratatului și, în special art. 7 alin. (l).

Sub un alt aspect, dreptul la acțiune este, de asemenea, acordat oricărei persoane fizice sau juridice când o instituție comunitară a omis să-i adreseze un act, cu excepția unei recomandări sau a unui aviz (art. 232 par. 3 C.E., și art. 148 par. 3, Euratom).

Potrivit Tratatului C.E.C.O., dreptul la acțiune aparținea statelor membre, Consiliului, întreprinderilor și asociațiilor, după caz (art. 35), legitimarea pasivă având-o numai Comisia. Dar, includerea întreprinderilor și asociațiilor în categoria beneficiarilor dreptului la acțiune nu însemna că de plano, ele se puteau îndrepta contra Comisiei în toate ipotezele în care aceasta ar fi trebuit să acționeze, dar s-a abținut. Interpretarea art, 35 a trebuit să se facă prin raportare la art. 33, prin care s-a creat posibilitatea de a introduce acțiuni doar în cazuri limitate – contra deciziilor și recomandărilor individuale care le priveau sau contra deciziilor și recomandărilor generale pe care le considerau că implică un abuz de putere care le afectau.

b. Temeiurile acțiunii. Acțiunea nu poate fi introdusă decât dacă există o obligație legală a instituțiilor comunitare de a acționa. Curtea va putea, prin urmare, să declare inacțiunea instituțiilor ca fiind ilegală, cu consecința firească a impunerii unei obligații de a acționa, adică de a se adopta acte comunitare cerute expres de textele legale sau în spiritul acestora. Nu este specificată natura acțiunii de urmat, ceea ce poate să determine concluzia că aceasta ar putea consta în adoptarea unui act anume, a unui act obligatoriu sau chiar neobligatoriu, aceasta fiind opinia dominantă (în cazul Tratatului C.E.C.O. acțiunea era limitată, însă, numai la abținerea de a acționa, privind actele obligatoriu de adoptat – art. 35). Oricum, potrivit art. 233 C.E., instituția sau instituțiile a căror abținere a fost declarată ca fiind contrară tratatului sunt ținute să ia măsurile pe care le comportă executarea hotărârii Curții (ca și în cazul unui act anulat), fără a putea să fie afectată o eventuală obligație ce ar putea să rezulte din aplicarea art. 288 alin. (2) și (3) C.E. (răspundere delictuală).

c. Efectele hotărârilor judecătorești în cauzele relative la abținerea de a acționa a instituțiilor comunitare. Instituția sau instituțiile comunitare (inclusiv B.C.E.) a căror abținere a fost declarată contrară Tratatului sunt ținute să ia măsurile pe care le comportă executarea hotărârii Curții de justiție, conform art. 233 par. 1. Organele comunitare de justiție nu au competența de a emite instrucțiuni pentru instituțiile comunitare, ci pot numai să declare, conform art. 175 [232] C.E., că a existat o abținere nelegală de a acționa, instituțiilor în cauză incumbându-le obligația de a lua măsurile necesare de aducere la îndeplinire a hotărârilor Curților comunitare. Ele nu pot să se substituie Comisiei și prin hotărârea finală să adopte măsuri care ar fi trebuit să fie adoptate de Comisie în scopul de a-și îndeplini obligația sa de a acționa cum este prevăzut de dreptul comunitar. În fața Curții s-au făcut referiri la situația juridică posibil să survină dacă, după ce s-a pronunțat hotărârea de constatare a abstențiunii instituției, aceasta încă nu acționează. Curtea a observat că această problemă este, totuși, ipotetică. Deoarece art. 176 [233] nu prevede un termen pentru aducerea la îndeplinire a hotărârii, trebuie să se presupună că instituția are la dispoziție un termen rezonabil în acest scop. De aceea, Curtea a apreciat că nu este necesar ca în hotărâre să se aibă în vedere care ar fi consecințele dacă instituția nu ar acționa încă.

Textele legale în materie permit, totuși, instituțiilor comunitare culpabile un anumit grad de libertate în acțiunile pe care le vor întreprinde în aplicarea deciziilor Curții, care va constata numai că obligațiile impuse instituțiilor nu au fost îndeplinite. Astfel, Curtea a remarcat că, în materia politicii comune a transporturilor, îi revine Consiliului datoria de a determina, conform regulilor de procedură stabilite în Tratat, scopurile și mijloacele pentru implementarea acestei politici. „Ca parte a obligației de a introduce politica comună a transporturilor, Consiliului îi este pretins – a arătat Curtea – să ia toate deciziile necesare pentru introducerea graduală a unei astfel de politici, dar substanța acelor decizii nu este determinată de Tratat. Astfel, de exemplu, Tratatul lasă Consiliului posibilitatea să decidă dacă acțiunea în sectorul transporturilor trebuie să privească mai întâi relațiile dintre căile ferate și autoritățile publice sau concurența între transporturile rutiere și cele feroviare. Îi incumbă, de asemenea, Consiliului să determine care priorități urmează să fie observate în armonizarea legilor și practicilor administrative în sector și să decidă ce materii trebuie să acopere această armonizare. În această privință, Tratatul permite libertatea de acțiune Consiliului". În același context s-a declarat ca irelevantă excepția pe care Consiliul a opus-o în sensul că au existat dificultăți obiective care au împiedicat progresul necesar spre o politică comună a transporturilor și, deci, ar fi determinat inacțiunea sa, considerată ca încălcare a Tratatului.

În virtutea art. 176 [233] alin. (2) din Tratat, obligația de luare a măsurilor pe care le comportă executarea hotărârii Curții nu afectează vreo obligație care poate să rezulte din aplicarea art. 215 [288] alin. (2) C.E. (răspunderea necontractuală a Comunității).

D. Excepția de nelegalitate.

Întrucât dreptul de a introduce o acțiune împotriva unui act comunitar cu caracter. general este limitat nu numai sub aspectul termenului, ci și al calității procesuale a reclamantului, un regulament, de exemplu, neputând fi contestată decât de statele membre sau de instituțiile comunitare, se pune problema dacă un asemenea act poate fi, totuși, contestat de către persoanele fizice și juridice, la momentul executării sale, sub aspectul legalității, dat fiind că abia în acest moment se revelează unele elemente de nelegalitate.

Excepția de nelegalitate nu poate fi susținută independent de cauza principală. Totuși, acceptarea excepției nu duce la declararea nulității actului cu caracter general (normativ), întrucât instanța are a judeca pe fond numai contestarea unei decizii. Excepția va fi eficientă numai în speță: decizia care a fost luată pe baza acelui regulament va fi declarată nulă, întrucât are un temei nelegal care se află în regulament. Dar regulamentul, per se, nu urmează a fi declarat inaplicabil decât în acea cauză, deoarece el nu a făcut și nici nu putea să facă obiectul unei acțiuni separate, distincte, a persoanelor menționate. Declararea inaplicabilității doar în cazul dat nu va avea efect, ca urmare, nici cu privire la orice alte decizii anterioare (neretroactivitate și relativitate) și nici în legătură cu orice alte decizii ce se vor adopta, fără a fi, totuși, înlăturată posibilitatea invocării, în continuare, a excepțiilor de nelegalitate în alte cauze, în mod independent. Autoritatea de lucru judecat operează numai inter partes, fără a putea fi invocată de către un terț. În final, instituțiile comunitare competente pot să înlocuiască ori să modifice regulamentul contestat ca urmare a uneia sau mai multor asemenea constatări.

Cu toate că excepția de nelegalitate poate fi invocată în virtutea art. 241 C.E. doar în privința regulamentelor, în practică s-a considerat că ca se aplică oricărui act general care are forță obligatorie, prin asemănare cu interpretările art. 230 C.E. în sensul că sunt determinante fondul și efectele unei măsuri, și nu forma ei. Astfel că a fost posibil să se invoce și să se admită excepția privind nevaliditatea unei comunicări de invitație la ofertă, apreciată ca un act general, care, deși nu era în forma unui regulament, a produs efecte similare acestuia și, în consecință, decizia ce a fost adresată guvernului (italian) și care îi privea direct și individual pe reclamant, întrucât a fost întemeiată pe acea comunicare, a fost declarată nulă ca rezultat al unei acțiuni în temeiul art. 173 [230] C.E..

Excepția de nelegalitate va putea fi invocată doar înaintea Curții de justiție, având în vedere că excepția nu operează independent de cauza aflată pe rol, ci este intrinsecă. Art. 184 [241] nu poate să constituie un temei pentru un drept la acțiune distinct. Excepția va putea fi opusă perpetuu, ea având ca obiectiv protejarea părților contra aplicării unui regulament nelegal (fără a-l pune în discuție sub aspectul aplicării sale generale), care, altminteri, nu ar mai putea fi contestat pe calea unei acțiuni în anulare de către cel îndreptățit, atunci când s-ar depăși termenele prevăzute la alin. ultim al art. 230.

Secțiunea a II-a

Controlul judecătoresc efectuat de statele membre

1. Considerații generale.

În general, organizațiile internaționale nu au posibilități prea largi pentru a influența conduita statelor membre, inclusiv sub aspect jurisdicțional. Absența unei autorități politice superioare ori a unui organ legislativ de la care să emane normele de drept internațional, eterogenitatea statelor, precum și rolul limitat al jurisdicției internaționale în interpretarea și aplicarea dreptului determină, deseori, precaritatea intervențiilor acestor organizații în reglementarea comportamentelor statelor.

În cazul Uniunii europene normele adoptate de instituțiile comunitare, care dețin competențe specifice încredințate de statele membre, sunt cu mai mare ușurință puse în aplicare, întrucât statele respective au înțeles să-și supună comportamentul lor acestor norme, într-un mod strict, în sensul în care se face mențiune la art. 10 C.E., de a se obliga la un anumit comportament, și, în caz contrar, să fie constrânse, după caz, la săvârșirea unui act pozitiv sau la o abținere, compatibilă cu obiectivele stabilite. Această situație este favorizată de caracterul de omogenitate a statelor membre, care a făcut ca, în acțiunea lor, să pornească de pe poziții sensibil egale, cu excluderea eventualelor tendințe de tutelare sau hegemonice, astfel că, aflate în fața dreptului comunitar, să nu poată recurge la acte discriminatorii sau care ar afecta interesul comun. În același timp, structura instituțională, riguros amenajată, înlătură, într-o măsură decisivă, posibilitățile statelor membre de a evita sau de a se sustrage de la aplicabilitatea regulilor comunitare, indiferent că ele sunt de o generalitate extremă ori de o adresabilitate directă, restrânsă.

În acest cadru, rolul organelor comunitare de jurisdicție conferit de legislația comunitară este de un interes aparte. În acest sens este de observat că, o dată ce un stat a devenit membru al Uniunii, justițiabilii nu se vor supune, cât privește materiile comunitare, decât jurisdicției expres desemnate, competența Curții de justiție fiind o competență de atribuție. Astfel fiind, în limitele acestei competențe, Curtea va exercita o autoritate exclusivă pentru a impune statelor membre respectarea Tratatelor comunitare, aceasta presupunând, prin urmare, realizarea obligațiilor pe care și le-au asumat. Statele membre se vor supune, ca atare, numai jurisdicției comunitare, ea fiind exclusivă, nediscriminatorie și nelimitată în timp. Obligativitatea ei rezultă din dispozițiile specifice ale art. 292 C.E.: „Statele membre se angajează să nu supună un diferend relativ la interpretarea și aplicarea prezentului Tratat unui alt mod de reglementare decât cele prevăzute de acesta''.

2. Acțiunea în constatarea neîndeplinirii de către statele membre a obligațiilor lor conform tratatelor comunitare.

Curtea de justiție are competența (exclusivă) de a judeca statele membre în legătură cu neîndeplinirea obligațiilor impuse de Tratate și de dreptul comunitar în general. Sediul materiei se află la art. 226- art, 228 C.E., art. 141 – art. 143 Euratom (în mod identic cu art. 226 – art. 228 C.E.). Procedurile ce se declanșează în această privință urmează să ducă la constatarea neîndeplinirii unora dintre aceste obligații de către un stat membru și la determinarea acestuia să satisfacă cerințele dreptului comunitar (în cauză sunt, de regulă, directivele). În acest proces Comisia are sarcina supravegherii comportamentelor statelor care trebuie să se concretizeze fie în acțiuni, fie în inacțiuni executarea obligațiilor sale, conform art. 211 C.E., Comisia urmează să garanteze că prevederile Tratatului și măsurile luate de instituțiile comunitare pe baza acestuia vor fi aplicate. Aceasta presupune posibilitatea pentru Comisie de a exercita o supraveghere permanentă a comportamentelor statelor respective. Unul dintre mijloacele pentru a o înfăptui, constă în strângerea oricăror informații și realizarea oricăror verificări pentru realizarea sarcinilor ce-i sunt încredințate.

3. Controlul inițiat de persoane.

A. Controlul inițiat prin acțiuni directe.

Persoanele nu pot să sesizeze Curtea de justiție pe calea unor acțiuni directe în legătură cu neconformitatea cu dreptul comunitar a conduitei statelor (pozitivă – comisivă ori omisivă), această posibilitate nerezultând din dispozițiile art. 226 -art. 228. După cum se observă din cele ce au precedat, o anumită îngrădire a acestei posibilități există chiar în privința sesizărilor aparținând altui stat membru, fiind necesară interferența Comisiei.

Ele pot numai să sesizeze Comisia în legătură cu acea neconformitate, depunând în acest sens o plângere într-o formă prestabilită. Dar, acest fapt al sesizării nu obligă Comisia să urmeze procedura legală prevăzută la art. 226. Ea poate să răspundă acestei sesizări în sensul inexistenței nerespectării Tratatului de către acel stat. Dar, acest răspuns nu poate fi contestat în justiție pe calea pe calea unei acțiuni privind abținerea Comisiei de a acționa (art. 175 [232] C.E.) întrucât ea și-a definit poziția, și nici pe calea unei acțiuni în anulare (art. 173 [230]), pentru că, în acest caz, caracterul direct și individual al unei decizii este o condiție strictă de admisibilitate pentru acțiunile persoanelor în acest sens și, pe de altă parte, acel răspuns nici nu constituie cel puțin o parte a unei decizii obligatorii pe care Comisia trebuie să o ia sau ar fi luat-o în realitate.

B. Controlul prin posibilitatea de a se pronunța o hotărâre preliminară. Persoanele au, totuși, la dispoziție modalitatea oferită de art. 234 C.E. de a invoca în fața tribunalelor naționale chestiuni de legalitate a comportamentelor statelor, în scopul obținerii unei hotărâri preliminare. Faptul că art. 169 [226] și 170 [227] creează posibilitatea pentru Comisie și pentru statele membre de a sesiza Curtea în legătură cu un stat care nu și-a îndeplinit obligațiile, nu lipsește persoanele de dreptul de a invoca acele obligații când cauza se află pe rolul instanțelor naționale. Astfel că o restrângere a garanțiilor contra unei încălcări a Tratatului de către statele membre -a subliniat Curtea de justiție – la procedurile conforme cu art. 169 [226] – art. 170 [227] ar elimina întreaga protecție juridică a drepturilor individuale ale resortisanților lor. În acest mod persoanele vor exercita o supraveghere efectivă, în plus față de aceea încredințată prin art. 169 [226] și art. 170 [227], exercitată prin diligenta Comisiei și a statelor membre.

Curtea nu are competența de a decide asupra validității unei reguli de drept intern atunci când se va pronunța într-o chestiune preliminară. Decizia în acest sens va aparține tribunalelor naționale. Ele vor aprecia, prin urmare, conformitatea legislației naționale, în funcție de interpretarea Curții. Organele naționale de jurisdicție pot, totuși, să decidă că o dispoziție din legislația internă este incompatibilă cu dreptul comunitar, chiar și fără a se cere o hotărâre preliminară.

Dreptul persoanelor de a utiliza art. 177 [234] ca un mijloc indirect de a cenzura comportamentul statelor relativ la îndeplinirea obligațiilor din Tratat a fost, de asemenea, confirmat prin precizarea că ,,toate persoanele ale căror drepturi sunt nerespectate prin măsuri adoptate de un stat membru, care sunt contrare dreptului comunitar, trebuie să aibă posibilitatea să solicite protecția unui tribunal competent și acest tribunal, în ce îl privește, trebuie să aibă libertatea de a obține informații în ce privește domeniul dispozițiilor de drept comunitar pertinente, prin intermediul unei proceduri conform art. 177 [234]. În acest context, Curtea a relevat faptul că „gradul de protecție acordat de tribunale nu trebuie să difere după cum o astfel de problemă este ridicată în proceduri între persoane ori într-o acțiune la care statul a cărui legislație este contestată este, într-o formă sau alta, parte.

Art. 177 [234] nu exclude posibilitatea pentru o persoană de a pune în discuție în fața tribunalelor naționale conformitatea dreptului intern al altui stat membru cu dreptul comunitar. Astfel că în cazul chestiunilor preliminare destinate să permită tribunalelor naționale să determine dacă prevederile cuprinse într-o lege sau regulament al altui stat membru sunt în conformitate cu dreptul comunitar, gradul de protecție juridică nu poate să difere după cum aceste chestiuni sunt ridicate în procedurile dintre persoane ori într-o acțiune în care statul a cărui legislație este pusă în cauză este parte, dar, în primul caz, Curtea de justiție trebuie să acorde atenție garanției că procedura conformă cu art. 177 [234] nu este folosită în scopuri care nu sunt avute în vedere prin Tratat.

În sfârșit, trebuie precizat în legătură cu consecințele pronunțării unei hotărâri preliminare că, atunci când Curtea a constatat o lipsă de conformitate cu dreptul comunitar a unor reglementări interne ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor de către statele membre, organele naționale de jurisdicție urmează să nu mai aplice acea legislație. Efectele hotărârilor .preliminare sunt cu certitudine ex nunc. Dar efectele lor pentru trecut – ex tunc -sunt dependente de dispozițiile reglementărilor interne ale fiecărui stat, care le acceptă sau nu. În principiu, aceste efecte pentru trecut ar trebui să fie acceptate în scopul salvgardării drepturilor persoanelor vătămate cărora nu li se poate imputa neîndeplinirea obligațiilor de către statul membru.

Secțiunea a III-a

Alte cazuri de exercitare a controlului judecătoresc

1. Acțiunea în răspundere.

A. Considerații generale.

Tratatele comunitare reglementează materia răspunderii Comunităților pentru daune după cum este vorba de răspundere contractuală și răspundere necontractuală (extracontractuală).

În ce privește răspunderea contractuală, nu sunt suscitate probleme deosebite, dat fiind că în acest caz răspunderea contractuală a Comunității europene, de exemplu, va fi cârmuită de legea aplicabilă contractului respectiv, care este o lege națională, pe care o va avea în vedere judecătorul național [art. 215 [288] alin. (1)] .

În schimb, răspunderea necontractuală a Comunităților presupune organizarea unui regim specific, întrucât competențele care inițial aparțineau organismelor naționale, în noul sistem revin instituțiilor comunitare și, în consecință, răspunderea nu poate fi detașată de aceste competențe.

În această privință, Tratatul de la Roma dispune, la art. 288 alin. (2) și (3), că, în materie de răspundere necontractuală, Comunitatea trebuie să repare, conform principiilor generale comune legislațiilor statelor membre, daunele cauzate de instituțiile sale și de agenții săi în exercițiul funcțiunilor lor (în mod asemănător art. 188 Euratom).

În sistemul Tratatului CECO, această materie era reglementată, într-o anumită măsură, diferit. Astfel, art. 40 alin. (1) și alin. (2), partea întâi, preciza că „sub rezerva primului paragraf al art. 34, Curtea are competența de a acorda, la cererea părții lezate, o reparație pecuniară din partea Comunității în caz de prejudiciu cauzat în executarea Tratatului printr-un act nelegal sau omisiune din partea Comunității în exercitarea funcțiunilor sale. Ea este, de asemenea, competentă pentru a acorda o reparație din partea Comunității în caz de prejudiciu cauzat prin culpa personală a unui agent al Comunității în exercițiul funcțiunilor sale…".

Această deosebire se explică prin faptul că răspunderea necontractuală potrivit Tratatului C.E.C.O. a fost inspirată din regimul francez al răspunderii. Ea constă în referirea la principiile generale comune legislațiilor statelor membre ce nu s-a regăsit în Tratatul C.E.C.O. Principiile generale comune presupun datoria organelor comunitare de jurisdicție de a descoperi acele elemente din sistemele de drept ale statelor membre pe baza cărora să se construiască reguli și principii comunitare care să ducă la soluționarea corectă, acceptabilă, a problemelor răspunderii Comunităților.

În privința condițiilor potrivit cărora poate fi atrasă răspunderea necontractuală în sarcina Comunității europene pentru daunele cauzate de instituțiile sau de angajații lor în executarea îndatoririlor lor, s-a admis că, în absența unei justificări deosebite, ele nu pot să difere de acelea care cârmuiesc răspunderea statului pentru daunele cauzate persoanelor pentru încălcarea dreptului comunitar; protecția drepturilor pe care persoanele le obțin din dreptul comunitar nu pot să varieze după cum o autoritate națională sau o autoritate comunitară este răspunzătoare de daună. Aceste condiții care trebuie să fie întrunite în scopul de a conferi un drept la reparațiune sunt considerate a fi următoarele: regula de drept încălcată trebuie să fie destinată a conferi drepturi pentru persoane; încălcarea trebuie să fie suficient de serioasă (gravă); și trebuie să fie o legătură cauzală între încălcare și daunele suferite de părțile vătămate.

În acest context s-a observat că, privitor la cea de-a doua condiție -încălcarea să fie suficient de serioasă (gravă) – atât în cazul răspunderii Comunității conform art. 215 [288] C.E., cât și în cazul răspunderii pentru încălcările dreptului comunitar, proba decisivă pentru a considera că a existat o astfel de încălcare constă în faptul dacă statul membru sau instituția comunitară în cauză a disprețuit manifest și grav limitele libertății sale de acțiune. Astfel că, atunci când statul membru sau instituția în cauză nu dispune decât de o libertate de apreciere redusă ori nu dispune deloc de o asemenea libertate, simpla încălcare a dreptului comunitar poate fi suficientă spre a se stabili existența unei serioase (grave) încălcări; natura generală sau individuală a măsurii luate de o instituție nu este, în această privință, un criteriu decisiv pentru identificarea limitelor libertății de acțiune de care beneficiază instituția în cauză.

B. Legitimarea procesuală.

În general nu există restricții privind posibilitatea oricărei persoane fizice sau juridice de a introduce acțiuni în daune de natura celor prevăzute la art. 215 [288] alin. (2) și (3) (locus standi). Este necesar numai ca această persoană să poată să demonstreze într-un caz prima facie că ea este persoana care a suferit dauna prin acțiunile sau omisiunile din partea Comunității sau ale unuia dintre funcționarii ei, astfel că, dacă o acțiune este introdusă de un sindicat sau de o asociație a personalului în numele membrilor ei, ea va fi declarată inadmisibilă.

În concret, o asociație are dreptul de a introduce o acțiune în daune conform art. 215 [255] C.E. numai dacă poate să susțină în drept fie un interes specific, al său, propriu, care să fie distinct de cel al membrilor ei, adică de cel al asociațiilor regionale și provinciale membre ale asociației reclamante care este confederația (numai asociațiile putând fi membre ale acesteia, nu și fermierii individuali, conform actelor de asociere), fie un drept de despăgubire care i-a fost cedat de alții, fie primirea unui mandat expres care să o autorizeze să introducă acțiunea pentru pierderile suferite de membrii asociațiilor sau de fermierii individuali care sunt membri ai acestora.

Partea contra căreia se introduce acțiunea – legitimarea procesuală pasivă – a fost considerată a fi Comunitatea așa cum este ea reprezentată de către instituția acuzată a fi comis actul culpabil, și nu Comunitatea ca un întreg, aceasta în pofida faptului că numai Comunitatea, și nu instituțiile sale, are capacitate juridică. Opiniile potrivit cărora (întrucât Comisia reprezintă persoana juridică a Comunității) fiecare acțiune în răspundere trebuie să fie introdusă contra ei, indiferent de instituția căreia îi este atribuită dauna, nu sunt împărtășite de către Curte.

2. Acțiuni introduse de funcționarii publici comunitari.

În categoria funcționarilor publici comunitari care pot să introducă acțiuni la organele comunitare de jurisdicție sunt incluși atât oficialii Comunităților, cât și alți funcționari. Oficialii sunt persoanele numite în funcțiile stabilite în cadrul personalului unei instituții comunitare prin decizia scrisă a autorității competente să numească, potrivit Regulamentului de personal în vigoare. În categoria „alți funcționari” se încadrează personalul temporar, personalul auxiliar și local, consilierii speciali etc. Art. 179 [236] C.E., care conferă competență organelor comunitare de jurisdicție în această materie, trebuie să fie interpretat ca aplicându-se nu numai persoanelor care au statut de funcționari publici sau de alți funcționari decât cei locali, ci și persoanelor care reclamă acest statut.

Funcționarii publici comunitari pot să facă sesizarea organelor jurisdicționale competente, cu avizarea autorității de numire, prin intermediul superiorilor direcți, aceasta în scopul reglementării amiabile a litigiilor. Autoritatea de numire va lua o decizie, care va fi notificată reclamantului și apoi va putea fi contestată ia Curtea de primă instanță.

Dacă autoritatea de numire nu răspunde celui ce sesizează, în sensul de a se lua o decizie, în termenul legal de patru luni, tăcerea ei este asimilată unei decizii care poate fi contestată, în termen de trei luni de la expirarea acestuia, la Curtea de primă instanță, în caz contrar plângerea va fi respinsă ca inadmisibilă.

Acțiunea în cauză are natura unei acțiuni în anulare, cu toate consecințele privind aplicarea regulilor privind controlul judecătoresc în asemenea cazuri. Curtea sesizată are competență nelimitată numai în litigiile cu caracter financiar, putând să modifice cuantumul sumelor stabilite în deciziile contestate.

Funcționarii pot, de asemenea, să acționeze contra oricărui act care îi afectează, chiar dacă el a fost adresat altor persoane, de exemplu cele care au fost numite sau promovate. Esențial, însă, este ca acei funcționari să acționeze în propriul interes concret.

Conform Regulamentului personalului, în cauze urgente, un funcționar poate să depună o plângere la instanță după ce a notificat-o autorității de numire, în scopul de a obține o hotărâre provizorie, dar instanța nu poate să decidă definitiv dacă această autoritate nu a luat o decizie expresă sau implicită respingând plângerea.

În practică s-a acceptat posibilitatea ca în fața instanței să se aducă noi argumente în sprijinul acțiunii, față de plângerea inițială, fără a putea fi modificată. În cazul în care un act ilegal a fost contestat la acea autoritate și după aceea este introdusă o acțiune în anulare, aceasta poate fi suplimentată solicitându-se daune care sunt cauzate de actul nelegal.

3. Acțiunea contra sancțiunilor pecuniare.

Comisia are dreptul de a impune sancțiuni pecuniare pentru încălcarea dreptului comunitar, adoptând în acest scop decizii care pot fi contestate în justiția comunitară, în sistemul Tratatului C.E. acest drept este acordat Comisiei de către Consiliu prin regulamentele adoptate în diverse materii, dar în special în materie de concurență.

În aplicarea sancțiunilor este urmată o anumită procedură strict reglementată. Astfel, înainte de a se impune o sancțiune, Comisia este obligată să procedeze la ascultarea părților și a terților, recurgându-se la informarea în scris despre obiecțiile ei. Este suficient ca întreprinderile să fie informate cu elementele esențiale de fapt pe care sunt bazate aceste obiecții și care sunt clar menționate în avizul de obiecțiuni, spre a fi protejat dreptul la apărare. De aceea, eventualele modificări incluse în decizia finală, care privesc desfășurarea exactă a faptelor și care au fost efectuate urmare informațiilor furnizate de părțile interesate, în cursul procedurii administrative, nu pot fi în nici un fel invocate în sprijinul unei contestări a deciziei Comisiei. Faptul de a se indica în declarația de obiecții a Comisiei că ea intenționează să stabilească sancțiunea la un cuantum care să ia în considerare durata și gravitatea încălcării nu a părut relevant pentru Curte.

Unele regulamente au creat posibilitatea pentru părțile implicate de a prezenta oral argumentele lor (de exemplu, Regulamentul Nr. 99/63, înlocuit prin Regulamentul Nr. 2442/98 din 22 dec. 1998 al Comisiei) care vor fi consemnate într-o minută ce va fi citită și aprobată de ele. Chiar dacă minuta le este trimisă părților mai târziu, cât timp afirmațiile din cuprinsul ei sunt neîndoielnic corecte, decizia Comisiei va avea, ca urmare, valabilitate juridică.

Deciziile luate de Comisie în materie de sancțiuni pecuniare pot fi contestate, potrivit art. 229 C.E. și dispozițiilor legislației subsidiare (de exemplu, art. 17 din Regulamentul Consiliului Nr. 1/2003 din 16 dec. 2003 privind punerea în aplicare a regulilor de concurență prevăzute în art. 81 și art. 82 C.E.). Deși este o acțiune independentă, în practică ea este tratată ca o acțiune în anularea unei decizii, punctul ei de plecare nefiind încălcarea pretinsă, ci decizia Comisiei.

În conformitate cu aceste reglementări, Curtea de justiție are competența nelimitată în cazul acțiunilor privind sancțiunile pecuniare, ea putând să anuleze, să mărească sau să micșoreze sancțiunile aplicate, fapt care evidențiază deosebirea sa esențială de acțiunea în anulare. Ea nu se mărginește doar la a cerceta dacă faptele sunt corecte sau cum au fost ele apreciate, ci poate să exprime un nou punct de vedere care îl poate înlocui pe ce! al Comisiei, asigurându-se astfel și un rol preventiv al sancțiunilor pecuniare în procesul aplicării dreptului comunitar.

În exercitarea competenței sale nelimitate, Curtea este îndrituită să evalueze pentru sine însăși împrejurările cauzei și natura încălcării în discuție, în scopul de a determina cuantumul amenzii, astfel încât acesta poate fi stabilit la un nivel mai mic decât cel fixat de Comisie, dacă unele fapte nu sunt dovedite.

Deciziile Comisiei sunt executorii imediat. Faptul de a introduce o acțiune în justiție nu suspendă executarea, neplata sumelor impuse atrăgând dobânzi. Totuși, se poate admite furnizarea unei garanții bancare pentru suma în cauză, executarea fiind suspendată până ia data hotărârii. De fapt, Curtea poate să dispună, potrivit art. 242 C.E., suspendarea aplicării unui act contestat dacă împrejurările impun aceasta.

4. Arbitrajul.

Curtea de justiție are competența, conform art. 238 C.E. și art. 153 Euratom, de a soluționa acele litigii care îi sunt încredințate spre rezolvare ca urmare a unei clauze de arbitraj (compromisorie) cuprinsă într-un contract încheiat de sau pe socoteala Comunităților, indiferent că acest contract este cârmuit de dreptul public sau privat. Această prevedere este de strictă interpretare. Includerea contractelor de drept public se explică prin distincția din dreptul francez, între aceste contracte, cu consecința că litigiile privind contractele cu autoritățile publice sunt de competența tribunalelor administrative, în timp ce celelalte sunt de competența instanțelor obișnuite. În privința legii aplicabile în cauzele de competența organelor comunitare de jurisdicție conform unei clauze de arbitraj, s-a admis că dacă ea nu este indicată, atunci hotărârea instanței comunitare va trebui să fie întemeiată pe principiile generale comune sistemelor juridice ale statelor membre și, în special, pe Convenția de la Roma din 11 iunie 1980 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale.

Din dispozițiile art. 238 C.E. și art. 153 Euratom rezultă că, spre a se proceda la judecată, trebuie să existe o clauză de arbitraj. Astfel că, în absența unei asemenea clauze, instanța comunitară nu are competența de a soluționa o cerere care, deși întemeiată pe art. 230 alin. (4) C.E., trebuie să fie considerată în realitate ca o cerere privind executarea unui contract încheiat de Comunitate. Dacă ar acționa altfel, instanța respectivă și-ar extinde competența sa dincolo de limitele determinate de art. 240 C.E. privind litigiile pe care ea le poate rezolva, întrucât acest articol acordă tribunalelor sau curților naționale competența normală asupra litigiilor în care Comunitatea este parte.

Curtea de justiție osie competentă să soluționeze, de asemenea, orice litigiu între statele membre care privește obiectul Tratatului, dacă litigiul îi este astfel supus potrivit unui acord special între părți (art. 239 C.E.). Dispoziția este aplicabilă în cazurile care exced prevederile art. 227 C.E.

5. Avize fără caracter judiciar ale Curții de Justiție.

Curtea de justiție poate să elaboreze avize care nu sunt de domeniul atribuțiilor sale ca instanță de judecată.

Conform Tratatului C.E., art. 300 par. 6, avizele pot fi cerute de către Parlamentul european, Consiliu, Comisie sau un stat membru în legătură cu compatibilitatea unor acorduri propuse a fi încheiate între Comunitate și unul sau mai multe state ori o organizație internațională.

Consultarea Curții are un caracter facultativ, ea putând fi practicată chiar de către statele membre care se vor obliga prin acele acorduri, și trebuie să fie prealabilă. Curtea a indicat limitele consultării din acest punct de vedere afirmând că „o cerere de aviz prezentată în baza art. 228 [300], din Tratatul C.E.E. nu este prematură prin simplul fapt că, la momentul sesizării Curții, subzistă în textul acordului în curs de negociere un anumit număr de alternative, încă deschise, și de divergențe privind redactarea de clauze determinate”.

Art. 107 par. 2 din Regulile de procedură ale Curții de justiție dispune că un aviz al Curții poate să aibă în vedere nu numai aspectul compatibilității acordului cu prevederile Tratatului C.E., dar, de asemenea, aspectul posibilității legale pentru Comunitate sau instituțiile comunitare de a încheia acel acord.

Calificarea formală a acordului în dreptul internațional nu este determinantă în sensul admisibilității cererii. Referindu-se la un acord, art. 228 [300] par. 1 alin. (1) din Tratat înțelege să utilizeze acest termen într-un sens general, pentru a desemna orice angajament luat de subiectele de drept internațional și având forță obligatorie, indiferent de calificarea sa formală.

Sunt admisibile în această procedură de consultare toate chestiunile susceptibile de a fi supuse unei aprecieri judiciare, fie a Curții, fie, eventual, a organelor naționale de jurisdicție, în măsura în care aceste chestiuni ar fi de natură să provoace îndoieli în privința validității materiale sau formale a acordului, relativă la Tratat.

În opinia Curții, „problema dacă încheierea unui acord dat este sau nu de competența Comunității și, dacă, într-un caz anume, această competență a fost exercitată în conformitate cu prevederile Tratatului, este, în principiu, susceptibilă de a fi supusă Curții de justiție, fie direct, potrivit art. 169 [226] sau 173 [230], fie potrivit procedurii preliminare, și trebuie, deci, acceptată posibilitatea sesizării Curții prin procedura prealabilă a art. 228 [300]”.

Curtea nu este îndreptățită, atunci când i se solicită un aviz conform art. 300 par. 1, să dea o hotărâre definitivă asupra interpretării textelor care sunt obiectul unor astfel de cereri, dispozițiile în cauză ale Tratatului având rolul numai de a preveni complicațiile care ar rezulta din contestările în justiție relative la compatibilitatea acordurilor internaționale.

Până în prezent Curtea de justiție a fost consultată preponderent de Comisie pentru emiterea unor avize, în nu prea multe cazuri.

CAPITOLUL IV

ACTIVITATEA JURISDICȚIONALĂ ÎN LUMINA CONSTITUȚIEI

EUROPENE

Consiliul European, întrunit la Laeken, în Belgia, la 14 și 15 decembrie 2001, constatând că Uniunea Europeană a ajuns într-un punct hotărâtor al existenței sale, a convocat Convenția europeană privind viitorul Europei.

Convenția a fost însărcinată cu formularea de propuneri pe trei teme:

apropierea cetățenilor de proiectul european și de instituțiile europene;

structurarea vieții politice și a spațiului politic european într-o Europă extinsă;

transformarea Uniunii într-un factor de stabilitate și un punct de referință în noua ordine mondială.

Convenția a identificat răspunsuri la întrebările formulate în Declarația de la Laeken:

– propune o mai bună repartizare a competențelor Uniunii și ale statelor membre;

– recomandă fuziunea tratatelor și atribuirea de personalitate juridică Uniunii;

– stabilește o simplificare a instrumentelor de acțiune ale Uniunii;

– propune măsuri pentru creșterea democrației, a transparenței și a eficacității Uniunii Europene, prin dezvoltarea contribuției parlamentelor naționale la legitimitatea proiectului european, prin simplificarea procesului decizional și prin redarea cât mai transparentă și mai inteligibilă a funcționării instituțiilor europene;

– stabilește măsuri necesare pentru îmbunătățirea structurii și întărirea rolului fiecăruia din cele trei instituții ale Uniunii, ținând cont, în special, de consecințele extinderii.

În Declarația de la Laeken s-a lansat întrebarea dacă simplificarea și reorganizarea tratatelor nu ar trebui să deschidă calea adoptării unui text constituțional. Lucrările Convenției au culminat cu elaborarea unui proiect de Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa, text ce a obținut un consens larg în cadrul sesiunii plenare din 13 iunie 2003.

Constituția noastră… se numește democrație pentru că puterea nu se găsește în mâinile unei minorități, ci în mâinile majorității… (Tucidide II, 37).

Conștienți că Europa este un continent purtător de civilizație; că locuitorii săi, veniți în valuri succesive de la începuturile umanității, au dezvoltat aici în mod progresiv valorile care stau la baza umanismului: egalitatea oamenilor, libertatea, respectarea națiunii;

Inspirându-se din moștenirea culturală, religioasă și umanistă a Europei, ale cărei valori, prezente și astăzi în patrimoniul său, au ancorat în viața societății rolul central al omului și drepturile lui inviolabile și inalienabile, precum și respectarea dreptului;

Convinși că Europa reunită de acum încolo intenționează să continue pe această traiectorie de civilizație, de progres și de prosperitate, pentru binele tuturor locuitorilor săi, inclusiv cei mai fragili și mai defavorizați, că dorește să rămână un continent deschis către cultură, cunoaștere și progres social; și că dorește să aprofundeze caracterul democratic și transparent al vieții sale publice și să acționeze în favoarea păcii, justiției și solidarității în lume;

Încredințați că popoarele Europei, continuând să fie mândre de identitatea și de istoria lor națională, sunt decise să depășească vechile dezbinări și, din ce în ce mai unite, să-și făurească un destin comun;

Siguri că, „unită în diversitate”, Europa le oferă cele mai bune șanse de a continua, cu respectarea drepturilor fiecăruia și cu conștiința răspunderii față de generațiile viitoare ale planetei, marea aventură care-și găsește aici un spațiu privilegiat de speranță umană;

Recunoscători membrilor Convenției Europene pentru contribuția lor la elaborarea prezentei Constituții în numele cetățenilor și al statelor Europei, (care, după ce au făcut schimb de depline puteri, recunoscute ca fiind sub formă valabilă și în forma cuvenită, convin cu privire la dispozițiile care urmează:)

În ceea ce privește modificările referitoare la instanțele jurisdicționale propuse de Proiectul pentru constituirea unei Constituții Europene menționăm următoarele:

Dispozițiile referitoare la instanțele jurisdicționale sun cuprinse în Titlul VI „Funcționarea Uniunii”; Capitolul I „dispoziții instituționale”, Secțiunea I „Instituțiile”, Subsecțiunea 5 „Curtea de Justiție”.

Referitor la activitatea jurisdicțională, art. II-107 din alin. 1 conține dispoziții privind dreptul oricărei persoane de a apela la o instanță, cu respectarea condițiilor prevăzute de prezentul articol, dacă drepturile și libertățile garantate de dreptul Uniunii Europene sunt încălcate. Prevederile acestui paragraf au drept sursă principală art. 13 din Convenția europeană a drepturilor omului și jurisprudența C.J.C.E..

Alineatul 2 al aceluiași articol preia dispozițiile art. 6 alin. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului referitoare la dreptul de a avea un proces echitabil și jurisprudența C.J.C.E. Astfel, orice persoană are dreptul de a i se analiza cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil de către o instanță independentă și parțială, stabilită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea e a fi consiliată, apărată și reprezentată.

Privitor la funcționarea Curții de justiție menționăm următoarele:

Articolul III-258

Curtea de Justiție Europeană deliberează în camere, în marea cameră sau în plen, în conformitate cu statutul Curții de Justiție.

Articolul III-259

Curtea Europeană de Justiție este asistată de opt avocați generali. La cererea Curții Europene de Justiție, Consiliul de miniștri, hotărând în unanimitate, poate adopta o decizie europeană pentru a mări numărul de avocați generali.

Avocatul general are rolul de a prezenta public, cu deplină imparțialitate și independență, concluziile motivate în cauzele în care conform statutului Curții de Justiție, necesită intervenția sa.

Articolul III-260

Judecătorii și avocații generali ai Curții Europene de Justiție, aleși dintre personalități care prezintă garanții de independență și care îndeplinesc condițiile cerute de cele mai înalte funcții judiciare în țările din care provin, sau care sunt jurisconsulți cu competență recunoscută, sunt numiți de comun acord de către guvernele statelor membre, după consultarea comitetului prevăzut în articolul III-262.

Din trei în trei ani are loc o reînnoire parțială a judecătorilor și avocaților generali, în condițiile prevăzute prin statutul Curții de Justiție.

Judecătorii desemnează președintele Curții Europene de Justiție, din rândul lor, pe o perioadă de trei ani. Mandatul acestuia poate fi reînnoit.

Curtea Europeană de Justiție își adoptă regulamentul de procedură. Acest regulament este supus aprobării Consiliului de Miniștri.

Articolul III-261

Numărul de judecători ai Tribunalului de Mare Instanță este stabilit prin statutul Curții de Justiție. Statutul poate prevedea ca Tribunalul să fie asistat de avocați generali.

Membrii Tribunalului de Mare Instanță sunt aleși dintre persoanele care oferă toate garanțiile de independență și îndeplinesc condițiile cerute pentru exercitarea înaltelor funcții jurisdicționale. Aceștia sunt numiți de comun acord de către guvernele statelor membre, după consultarea comitetului prevăzut în articolul III-262.

O reînnoire parțială a Tribunalului de Mare Instanță are loc la fiecare trei ani. Membrii al căror mandat încetează pot fi renumiți în funcție.

Judecătorii desemnează președintele Tribunalului de Mare Instanță, din rândul lor, pe o perioadă de trei ani. Mandatul său poate fi reînnoit.

Tribunalul de Mare Instanță își adoptă regulamentul de procedură în acord cu Curtea Europeană de Justiție. Acest regulament este supus aprobării Consiliului de Miniștri.

Dacă statutul Curții de Justiție nu prevede altfel, dispozițiile Constituției referitoare la Curtea Europeană de Justiție sunt aplicabile Tribunalului de Mare Instanță.

Articolul III-262

Se instituie un comitet care emite un aviz cu privire la adecvarea candidaților la exercitarea funcțiilor de judecător și avocat general în cadrul Curții Europene de Justiție și a Tribunalului de Mare Instanță, înainte de luarea deciziei de către guvernele statelor membre, în conformitate cu dispozițiile articolelor III-260 și 261.

Comitetul este format din șapte personalități dintre foștii membrii ai Curții de Justiție și ai Tribunalului de Mare Instanță, dintre membrii instanțelor naționale supreme și din juriști cu competențe recunoscute, dintre care unul este propus de către Parlamentul European. Consiliul de Miniștri adoptă o decizie europeană care stabilește regulile de funcționare a acestui comitet, precum și o decizie europeană prin care sunt desemnați membrii comitetului. Comitetul hotărăște la inițiativa președintelui Curții Europene de Justiție.

Articolul III-263

1. Tribunalul de Mare Instanță are competența de a judeca în primă instanță acțiunile prevăzute în articolele III-270, III-272, III-275, III-277 și III-279, cu excepția celor care revin unui tribunal specializat și a celor pe care statutul îl rezervă Curții de Justiție. Statutul poate prevedea că Tribunalul de Mare Instanță este competent pentru alte categorii de acțiuni.

Hotărârile pronunțate de către Tribunalul de Mare Instanță în temeiul dispozițiilor prezentului alineat pot face obiectul unui recurs înaintat Curții Europene de Justiție, numai pe motive de drept, în condițiile și limitele prevăzute prin statutul Curții de Justiție.

2. Tribunalul de Mare Instanță are competența de a audia acțiunile introduse împotriva hotărârilor tribunalelor specializate, înființate în conformitate cu dispozițiile articolului III-264.

Hotărârile pronunțate de către Tribunalul de Mare Instanță în temeiul prezentului alineat pot face în mod excepțional obiectul unei reexaminări din partea Curții Europene de Justiție, în condițiile și limitele prevăzute prin statut, în cazul unui risc serios de atingere a unității sau coerenței dreptului Uniunii.

3. Tribunalul de Mare Instanță are competența de a audia chestiuni prejudiciale care corespund, în temeiul articolului III-274, unor domenii specifice stabilite prin statutul Curții de Justiție.

În cazul în care consideră că respectiva cauză necesită o decizie care poate afecta unitatea sau coerența dreptului Uniunii, Tribunalul de Mare Instanță poate trimite cauza înaintea Curții Europene de Justiție pentru ca aceasta să hotărască.

Deciziile Tribunalului de Mare Instanță asupra chestiunilor prejudiciale pot face în mod excepțional obiectul unei reexaminări de către Curtea Europeană de Justiție, în condițiile și limitele prevăzute prin statut, în cazul în care există un risc serios de atingere a unității sau coerenței dreptului Uniunii.

Articolul III-264

1. Printr-o lege europeană se pot înființa tribunale speciale pe lângă Tribunalul de Mare Instanță, care să aibă competența de a judeca în primă instanță anumite categorii de acțiuni în domenii specifice. Legea europeană este adoptată fie la propunerea Comisiei și după consultarea Curții de Justiție, fie la cererea Curții de Justiție și după consultarea Comisiei.

2. Legea europeană privind înființarea unui tribunal specializat stabilește și regulile referitoare la componența acestui tribunal și precizează domeniul competențelor care îi sunt conferite.

3. Deciziile tribunalelor specializate pot face obiectul unui recurs limitat la chestiuni de drept sau, dacă se prevede prin legea europeană de creare a unui tribunal specializat, la un apel pe chestiuni de fapt, în fața Tribunalului de Mare Instanță.

4. Membrii tribunalelor specializate sunt aleși dintre persoanele care oferă toate garanțiile și care îndeplinesc condițiile cerute pentru exercitarea funcțiilor jurisdicționale. Aceștia sunt aleși de către Consiliul de Miniștri, care hotărăște în unanimitate.

5. Tribunalele specializate își adoptă regulamentul de procedură în acord cu Curtea de Justiție. Acest regulament este înaintat Consiliului de Miniștri spre aprobare.

6. Dacă legea europeană privind crearea unui tribunal specializat nu dispune altfel, prevederile Constituției referitoare la Curtea de Justiție și dispozițiile din statutul Curții de Justiție se aplică și tribunalelor specializate.

Articolul III-265

În cazul în care consideră că un stat membru nu și-a îndeplinit una din obligațiile care îi revin în temeiul Constituției, Comisia emite un aviz motivat, după ce i-a acordat statului respectiv posibilitatea să își prezinte observațiile.

Dacă statul în cauză nu se conformează în termenul stabilit de Comisie, aceasta poate sesiza Curtea de Justiție.

Articolul III-266

Fiecare dintre statele membre poate sesiza Curtea de Justiție în cazul în care consideră că un alt stat membru nu și-a îndeplinit una din obligațiile care îi revin în temeiul Constituției.

Înainte ca un stat membru să introducă împotriva altui stat membru o acțiune întemeiată pe o pretinsă încălcare a obligațiilor care îi revin în temeiul Constituției, acesta trebuie să sesizeze Comisia.

Comisia emite un aviz motivat după ce a dat posibilitatea statelor interesate să își prezinte în contradictoriu observațiile scrise și orale.

Dacă Comisia nu a emis avizul în termen de trei luni de la introducerea cererii, absența avizului nu împiedică sesizarea Curții de Justiție.

Articolul III-267

1. Dacă Curtea de Justiție constată că un stat membru nu și-a îndeplinit una din obligațiile care îi revin în temeiul Constituției, acest stat trebuie să ia măsurile necesare pentru executarea hotărârii Curții de Justiție.

2. În cazul în care consideră că statul membru respectiv nu a luat măsurile impuse de executarea hotărârii Curții de Justiție, Comisia poate sesiza Curtea de Justiție, după ce a dat posibilitatea statului respectiv să își prezinte observațiile. Comisia indică suma forfetară sau penalitatea pe care statul membru respectiv trebuie să o plătească, în condițiile date.

În cazul în care statul membru respectiv nu s-a conformat hotărârii sale, Curtea de Justiție poate să-i impună plata unei sume forfetare sau a unei penalități.

Această procedură nu aduce atingere dispozițiilor articolului III-266.

3. Atunci când sesizează Curtea de Justiție printr-o acțiune în temeiul articolului III-265 considerând că statul respectiv nu și-a îndeplinit obligația de a comunica măsurile de transpunere ale legii-cadru europene, Comisia poate cere Curții de Justiție, în cazul în care consideră necesar, aplicarea, prin aceeași acțiune, a unei sume forfetare sau penalități, în cazul în care constată o încălcare. Dacă Curtea de Justiție dă câștig de cauză cererii Comisiei, plata de mai sus se face în temeiul stabilit de Curtea de Justiție prin hotărârea sa.

Articolul III-268

Legile europene sau regulamentele europene ale Consiliului de Miniștri pot să atribuie Curții de Justiție o competență de plina jurisdicție în ceea ce privește sancțiunile prevăzute.

Articolul III-269

Fără să aducă atingere celorlalte dispoziții ale Constituției, legea europeană poate atribui Curții de Justiție, în măsura pe care o stabilește, competența de a hotărî în privința litigiilor referitoare la aplicarea actelor adoptate pe baza Constituției care creează titluri europene de proprietate intelectuală.

Articolul III-270

1. Curtea de Justiție controlează legalitatea legilor și a legilor-cadru europene, a actelor Consiliului de Miniștri, ale Comisiei și ale Băncii Centrale Europene, altele decât recomandările și avizele, și a actelor Parlamentului European destinate să producă efecte juridice față de terți. Curtea de Justiție controlează de asemenea legalitatea actelor organismelor sau agențiilor Uniunii destinate să producă efecte juridice față de terți.

2. În acest scop, Curtea de Justiție are competența de a se pronunța în acțiunile privind incompetența, încălcarea formelor procedurale, încălcarea Constituției sau a oricăror norme de drept privind aplicarea acesteia sau privind deturnarea de putere, formulate de către unul din statele membre, Parlamentul European, Consiliul de Miniștri sau Comisie.

3. Curtea de Justiție are competența, în aceleași condiții, de a se pronunța în privința acțiunilor formulate de către Curtea de Conturi, Banca Centrală Europeană și Comitetul Regiunilor, în scopul protejării prerogativelor acestora.

4. Orice persoană fizică sau juridică pot formula, în aceleași condiții, o acțiune împotriva actelor care i se adresează sau care o privesc direct și individual, precum și împotriva actelor de reglementare care o privesc direct și care nu presupun măsuri de executare.

5. Actele de înființare a organismelor și agențiilor Uniunii pot prevedea condiții și modalități specifice privind acțiunile introduse de către persoanele fizice sau juridice împotriva actelor acestor organisme și agenții, destinate să producă efecte juridice.

6. Acțiunile prevăzute în prezentul articol trebuie formulate în termen de două luni, după caz, de la publicarea actului, de la notificarea reclamantului sau, în lipsă, din ziua în care acesta a luat cunoștință.

Articolul III-271

Dacă acțiunea este întemeiată, Curtea de Justiție declară actul contestat nul și neavenit.

Cu toate acestea, Curtea de Justiție indică, în cazul în care consideră că este necesar, care sunt efectele actului anulat care trebuie considerate ca fiind definitive.

Articolul III-272

Dacă, prin încălcarea Constituției, Parlamentul European, Consiliul de Miniștri, Comisia sau Banca Centrală Europeană se abțin să ia o hotărâre, statele membre și celelalte instituții ale Uniunii pot sesiza Curtea de Justiție pentru a constata această încălcare. Această dispoziție se aplică, în aceleași condiții, organismelor și agențiilor Uniunii care se abțin să ia o hotărâre.

Această acțiune este admisibilă numai dacă instituția, organismul sau agenția în cauză a fost solicitată în prealabil să acționeze. Dacă, la expirarea unui termen de două luni de la data acestei invitații, instituția, agenția sau organismul nu a luat poziție, acțiunea poate fi formulată într-un nou termen de două luni.

Orice persoană fizică sau juridică poate sesiza Curtea de Justiție în condițiile stabilite în paragrafele precedente pentru a face o plângere împotriva unei instituții, agenții sau organism al Uniunii, care a omis să-i adreseze un act, altul decât o recomandare sau un aviz.

Articolul III-273

Instituția sau instituțiile, organismul sau agenția de la care emană actul anulat sau a cărui abținere a fost declarată contrară Constituției trebuie să ia măsurile necesare pentru executarea hotărârii Curții de Justiție.

Această obligație nu aduce atingere celei care poate rezulta din aplicarea articolului III-337 paragraful 2.

Articolul III-274

Curtea de Justiția are competența de a hotărî, cu titlu prejudicial asupra:

a) interpretării Constituției;

b) valabilității și interpretării actelor adoptate de instituțiile Uniunii.

Când se ridică o asemenea chestiune în fața unei instanțe dintr-un stat membru, în cazul în care consideră că pentru a se pronunța o hotărâre este necesară o decizie în privința acestei chestiuni, această instanță poate cere Curții de Justiție să pronunțe o hotărâre.

Când se ridică o asemenea chestiune în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern, această instanță trebuie să sesizeze Curtea de Justiție.

Dacă se ridică o asemenea chestiune în fața unei instanțe naționale referitoare la o persoană reținută, Curte de Justiție hotărăște în cel mai scurt timp posibil.

Articolul III-275

Curtea de Justiție este competentă să soluționeze litigiile care au ca obiect repararea prejudiciilor prevăzute în articolul III-337 paragraful 2.

Articolul III-276

La cererea statului membru care a făcut obiectul unei constatării a Consiliului European sau a Consiliului de Miniștri în temeiul articolului I-58, Curtea Europeană de Justiție este competentă să hotărască numai asupra prevederilor de procedură prevăzute în articolul menționat anterior. Curtea hotărăște în termen de o lună de la data acestei constatări.

Articolul III-277

Curtea de Justiție este competentă să hotărască asupra oricărui litigiu dintre Uniune și agenții săi, în limitele și condițiile stabilite prin statutul funcționarilor Uniunii și prin regimul care se aplică celorlalți agenți ai Uniunii.

Articolul III-278

Curtea de Justiție este competentă, în limitele menționate mai jos, să soluționeze litigiile referitoare la:

a) executarea obligațiilor statelor membre care rezultă din statutul Băncii Europene de Investiții. Consiliul de administrație al Băncii dispune în acest sens de atribuțiile recunoscute Comisiei în articolul III-265;

b) deliberările Consiliului Guvernatorilor Băncii Europene de Investiții. Fiecare stat membru, Comisia și Consiliul de Administrație al Băncii pot formula o acțiune în acest domeniu, în condițiile prevăzute în articolul III-270;

c) deliberările Consiliului de Administrație al Băncii Europene de Investiții. Acțiunile împotriva acestor deliberări nu pot fi formulate, în condițiile stabilite în articolul III-270 decât de către statele membre sau de Comisie și numai pentru încălcarea procedurilor prevăzute în articolul 21 alineatele 2, 5, 6 și 7 din statutul Băncii;

d) îndeplinirea de către băncile centrale naționale a obligațiilor ce rezultă din Constituție și din statutele Sistemului European de Bănci Centrale și Băncii Centrale Europene. Consiliul Băncii Centrale Europene dispune în acest scop, față de băncile centrale naționale, de competențele recunoscute Comisiei în temeiul articolului III-265 față de statele membre. În cazul în care Curtea de Justiție descoperă că o bancă centrală națională a neglijat una din obligațiile care îi reveneau în temeiul Constituției, banca respectivă trebuie să adopte măsurile necesare pentru executarea hotărârii Curții de Justiție.

Articolul III-279

Curtea de Justiție este competentă să hotărască în temeiul unei clauze compromisorii dintr-un contract de drept public sau privat încheiat de Uniune sau în numele acesteia.

Articolul III-280

Curtea de Justiție este competentă să hotărască asupra oricărui diferend dintre statele membre privind obiectul Constituției, dacă acest diferend îi este prezentat în temeiul unui compromis între părți.

Articolul III-281

Sub rezerva competențelor atribuite Curții de Justiție prin Constituție, litigiile la care Uniunea este parte, nu sunt, pe acest temei, sustrase competenței jurisdicțiilor naționale.

Articolul III-282

Curtea de Justiție nu este competentă în privința articolelor I-39 și I-40 și a dispozițiilor capitolului II din Titlul V, partea III, privind politica externă și de securitate comună.

Cu toate acestea, Curtea de Justiție este competentă să se pronunțe asupra acțiunilor privind controlul legalității măsurilor restrictive împotriva persoanelor fizice sau juridice adoptate de către Consiliu de Miniștri în temeiul articolului III-193, formulate în condițiile prevăzute în articolul III-270 alineat 4.

Articolul III-283

În exercitarea competențelor sale privind dispozițiile secțiunilor 4 și 5 din capitolul IV Titlul III, privind spațiul de liberate, securitate și justiție, Curtea de Justiție nu este competentă să verifice validitatea sau proporționalitatea operațiunilor conduse de poliție sau alte servicii cu rol de aplicare al legii într-unul din statele membre, nici să hotărască asupra exercitării răspunderilor ce revin statelor membre pentru menținerea ordinii publice și salvgardarea securității interne, atunci când aceste acțiuni sunt reglementate de dreptul intern. Articolul III-284

Statele membre se angajează să nu supună un diferend cu privire la interpretarea sau aplicarea Constituției unui alt mod de soluționare decât cele prevăzute prin aceasta.

Articolul III-285

Sub rezerva expirării termenului prevăzut în articolul III-270 alineat 6, oricare dintre părți poate, cu ocazia unui litigiu care pune în cauză o lege europeană sau un regulament european al Consiliului de Miniștri, al Comisiei sau al Băncii Centrale Europene să se prevaleze de mijloacele prevăzute în articolul III-270 alineat 2, pentru a invoca înaintea Curții de Justiție inaplicabilitatea acestui act.

Articolul III-286

Acțiunile introduse înaintea Curții de Justiție nu au efect suspensiv. Cu toate acestea, Curtea de Justiție, în cazul în care consideră necesar și chiar dacă circumstanțele impun acest lucru, poate ordona suspendarea executării actului atacat.

Articolul III-287

În cauzele cu care este sesizată, Curtea de Justiție poate lua măsurile provizorii necesare.

Articolul III-288

Hotărârile Curții de Justiție au forță executorie în condițiile stabilite în articolul III-307.

Articolul III-289

Statutul Curții de Justiție este stabilit printr-un protocol.

Legea europeană poate modifica dispozițiile statutului, cu excepția Titlului I și a articolului 64. Aceasta se adoptă fie la cererea Curții de Justiție și după consultarea Comisiei, fie la propunerea Comisiei și după consultarea Curții de Justiție.

CAPITOLUL V

SCURTĂ PREZENTARE A UNOR CAUZE SOLUȚIONATE DE CURTEA EUROPEANĂ

Secțiunea I

Hotărârea Dassonville

Această hotărâre, care datează din 11 iulie 1974, a consacrat o constantă jurisprudențială reluată permanent de C.J.C.E., potrivit căreia: "orice reglementare comercială a statelor membre susceptibilă de a împiedica direct sau indirect, în realitate sau potențial comerțul intra-comunitar este considerată ca fiind o măsură cu efect echivalent restricțiilor cantitative”.

Din această definiție pot fi deduse 2 caracteristici principale ale măsurii cu efect echivalent, și anume: necesitatea unei măsuri restrictive, luate de o autoritate și necesitatea de a fi susceptibilă de a afecta comerțul intracomunitar.

a. O măsură luată de o autoritate a unui stat membru sau comunitară.

Reglementările restrictive. Formula din hotărârea Dassonville, ca
și interpretarea art. 28, vizează, evident, reglementările restrictive,
oricare ar fi nivelul autorității care a luat-o.

Acțiunea autorităților naționale sau comunitare. Noțiunea de
măsuri cu efect echivalent a fost extinsă dincolo de ceea ce înseamnă
măsurile restrictive de jure. Simplele practici administrative constante și repetate au fost considerate contrare Tratatului, fiind acțiuni ale persoanelor străine legate de administrația publică, dar susținute sau tolerate de aceasta. La fel, deciziile judiciare pronunțate de tribunalele naționale ar putea să fie considerate ca măsuri interzise. Acțiunile autorităților nu scapă, nici ele, generalității interzicerii.

Conduita întreprinderilor. Art. 28 și 29 din Tratat interzic sancționarea simplelor conduite ale întreprinderilor, chiar dacă ele duc la compartimentarea Pieței comune. Aceste conduite sunt înscrise în art. 81 și urm. din Tratatul de la Roma. Distincția este, uneori, dificilă; putem lua exemplul unei întreprinderi care cere unei jurisdicții naționale să dea efect direct unei convenții contrare dispozițiilor imperative ale Tratatului, privind libera circulație a mărfurilor: art. 28 poate, în acest caz, să fie invocat în justiție, pentru a nu da efect unei convenții care prevede interdicția de a exporta.

b. O măsură susceptibilă să reprezinte un obstacol pentru comerțul între statele membre.

Comerțul intracomunitar al mărfurilor privește importurile sau exporturile de produse fabricate sau comercializate într-un stat membru. Toate măsurile naționale care afectează fluxul mărfurilor nu sunt a priori M.E.E.R.C. O măsură nu este prohibitivă decât în măsura în care are o natură particulară, și anume aceea de a fi echivalentă unei „restricții cantitative”. Chiar dacă această natură este expresă, M.E.E.R.C. este ilicită numai în măsura în care nu afectează comerțul intracomunitar decât indirect sau potențial, ceea ce nu se întâmplă în cazul discriminărilor în sens contrar.

Secțiunea a II-a

Hotărârea Reyners din 24 iunie 1974

În speță, este vorba despre un cetățean olandez care a cerut să-și exercite profesia de avocat în Belgia. El deținea o diplomă belgiană, care i-a fost cerută, însă i-a fost respinsă, cererea pe motiv de cetățenie.

Cu această ocazie, Curtea de justiție a formulat trei principii.

Primul este cel al aplicabilității directe a articolului 52, devenit 49, din Tratat, începând cu încetarea perioadei de tranziție. O discuție a fost angajată pentru a ști dacă abținerea Consiliului, care nu a adoptat toate directivele necesare în timpul perioadei de tranziție, împiedică recunoașterea libertății de stabilire. Curtea constată că instituția Consiliului nu a prezentat nici un argument în susținerea carenței sale. Ea observă că acest articol prezintă caracteristicile dispozițiilor cu efect direct. Libertatea de stabilire este obținută de toți resortisanții comunitari, oricare ar fi sectorul lor de activitate, după anul 1970. Aceasta nu este obținută decât în termenii articolului 52, devenit 49.

Cel de-al doilea principiu invocat de Curtea de justiție în această hotărâre, este cel al dreptului la "tratamentul național" care este recunoscut oricărui emigrant comunitar. Acest drept la tratamentul național, subliniat de către Curte, nu rezultă numai din articolul 52, devenit 49, din Tratat, ci și din articolul 7, care, ambele, aduc în discuție principiul nediscriminării în funcție de cetățenie. O legătură este, deci, stabilită între cele două texte. Mai mult, articolul 52 asigură punerea în aplicare a acestei dispoziții generale în domeniul particular al dreptului de stabilire. Acest drept la tratamentul național are un efect direct și este oferit tuturor resortisanților Comunităților.

Cel de-al treilea principiu conținut în această hotărâre este cel cu privire la derogarea conținută în articolul 55, devenit 45. Trebuie amintit că, folosind această ocazie, Curtea de justiție a interpretat, în mod restrictiv, acest text și a refuzat să-1 aplice tuturor activităților care permit exercitarea profesiei de avocat.

Secțiunea a III-a

Hotărârea Van Binsbergen, din 3 decembrie 1974

Speța aduce în discuție problema unui consilier juridic care, inițial, s-a stabilit în Olanda, unde și-a reprezentat clienții în fața Tribunalului. Apoi, acesta vine să se stabilească în Belgia, solicitând să continue reprezentarea fostei clientele în fața jurisdicțiilor olandeze. Acest lucru i-a fost refuzat, pe motiv că este necesar ca, pentru a asista un justițiabil în fața tribunalelor olandeze, el trebuie să fie stabilit pe teritoriul Olandei, neavând importanță în ce parte a acestui teritoriu.

Cu acest prilej, Curtea de justiție a elaborat patru principii.

Primele două reamintesc hotărârea Reyners. Pentru aceleași motive, Curtea amintește primul principiu, potrivit căruia articolul 59, devenit 49 trebuie să fie considerat ca fiind de aplicabilitate directă începând cu sfârșitul perioadei de tranziție. Cel de-al doilea principiu este considerat ca fiind o aplicație a articolului 7 în materia serviciilor.

Celelalte două principii se regăsesc foarte bine prezentate în domeniul libertății de prestare a serviciilor comunitare. Ele se sprijină pe constatarea fundamentală a Curții, potrivit căreia libera prestare a serviciilor este de natură "particulară".

Astfel, un al treilea principiu apare în sensul că prestarea de servicii nu poate fi total necontrolată oricare ar fi sectorul de activitate.

Aceasta nu mai poate să depindă numai de tratamentul național în vigoare în statul membru în care este situat sediul în care se desfășoară prestația serviciului.

Drept urmare, pot fi impuse restricții, sub condiția de a nu fi discriminatorii, de către state. "Nu se consideră", arată Curtea, "ca fiind incompatibile cu prevederile Tratatului cerințele specifice impuse prestatorilor, care sunt motivate prin aplicarea regulilor profesionale justificate de un interes general". În hotărârea sa Van Binsbergen, Curtea face aluzie la deontologie, la regulile de calificare, controalele sau la responsabilitatea profesională. Curtea este, deci cea care precizează când un stabiliment stabil poate fi cerut, pe motive de deontologie sau pentru buna funcționare a justiției.

Aceste restricții trebuie să fie în mod obiectiv necesare și proporționale. Nu este cazul obligației de a avea reședința într-un punct, oriunde pe teritoriul Olandei, adică în cazul în care se găsește foarte departe de jurisdicția vizată.

Cel de-al patrulea principiu este cel potrivit căruia L.P.S. trebuie să fie în mod real comunitară. Ea nu poate fi invocată din motive și interese esențial naționale. Se regăsește, astfel, rezerva la fraudă.

CAPITOLUL VI

CONCLUZII

Integrarea europeană reprezintă un proces istoric, legic, necesar, de care depind -în ultimă analiză prosperitatea tuturor popoarelor continentului, depășirea oricăror focare de tensiune și conflict promovarea fără bariere a schimburilor științifice și culturale.

Investigarea europeană, are, mai ales o însemnătate deosebită pentru acele state care după 1990 au ales calea democrației și a edificării instituțiilor statului de drept. Ea oferă pentru aceste țări nu numai importante avantaje economice, dar și posibilitatea nelimitată a racordării lor la marile valori teoretice și spirituale, care s-au manifestat și au înflorit atât de puternic pe continentul european.

În ceea ce privește România, țara care întreține de mult relații rodnice și fructuoase cu Uniunea Europeană, o însemnătate deosebită o are și faptul că Uniunea Europeană este cel mai mare partener comercial al României. Așa, de pildă, în 1999, volumul schimburilor comerciale dintre România și Uniunea Europeană a atins cifra de 12 miliarde dolari față de 4 miliarde în 1992, fapt ce reprezenta o creștere de trei ori. Totodată, exporturile românești pe piața țărilor comunitare s-a cifrat la 5.573 milioane dolari în 1999, în timp ce importurile au totalizat 6.275 milioane dolari. Uniunea Europeană reprezintă însă, pentru România, nu numai cel mai mare partener comercial, dar și o uniune de state de care se simte profund legată datorită tradițiilor sale democratice, bogatei experiențe istorice năzuințelor comune de prosperitate și progres. Cu sprijinul Uniunii Europene se derulează astăzi un număr important de programe care contribuie la formarea specialiștilor, la pregătirea unor cadre de înaltă valoare, la informatizarea și progresul cercetării științifice, fără a mai vorbi de realizările notabile obținute în domeniul învățământului, schimburilor universitare, pregătirii unor cadre în domeniile cele mai variate.

Ideea unități europene are o lungă și frumoasă tradiție. Dacă ea s-a afirmat cu deosebită rigoare în zilele noastre, aceasta este rezultatul întrunirii, în prezent, a unor condiții dintre cele mai bune pentru depășirea divizării continentului, toate țările europene aderând la generoasele idei ale statului de drept și colaborării internaționale.

Istoric vorbind, sub diverse denumiri și concepții, ideile unității continentului s-au afirmat încă de timpuriu cu conotații diferite și răspunzând într-o măsură mai mică sau mai mare intereselor și aspirațiilor țărilor celor mai importante din Europa, în anumite momente istorice.

De la Pax romana, pax germannica, pax eclessiastica, și până la proiectele moderne de înfăptuire a unei federații europene, istoria a cunoscut numeroase propuneri ingenioase și originare, bine structurate și minuțios gândite, elaborate de celebrii oameni de stat, oameni de știință și cultură. Este suficient să numim aici pe Pierre Duboins, Emeric Crucé, George Podiebrand, Ducele de Sully, Abatele Saint Pierre, Immanuel Kant și mulți alții1.

În perioada dintre cele două războaie mondiale, Proiectele lui Briand și Kallergi au făcut epocă. De abia după cel ce al doilea război mondial ideea federalizării Europei a fost repusă în reactualitate, pe baza științifice și principale.

Astăzi, Uniunea Europeană are, după cum se cunoaște foarte bine, trei obiective mari: integrarea economică, cu tot ansamblul consecințelor sale; colaborarea statelor membre în domeniul problemelor de politică externă și de securitate comună și colaborarea în problemele justiției și ale afacerilor externe.

În procesul integrării europene, elementul juridic a avut și are un rol primordial, atât sub forma tratatelor instituționale, ca și prin marea bogăție a actelor comunitare subsecvente emise de organele comunitare, alcătuind un așa numit izvor de drept „derivat”, dar mai puțin important în ce privește evoluția instituțiilor comunitare.

În structura instituțiilor comunitare o însemnătate dintre cele mai mari o are Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Acest remarcabil forum jurisdicțional, cu sediul la Luxemburg, a exercitat io influență directă dintre cele mai mari asupra făuririi însăși a dreptului comunitar.

Deciziile instanței de la Luxemburg oferă permanent elemente inedite de interpretare, care înlesnesc nu numai cunoașterea esenței dreptului comunitar, dar și a trăsăturilor specifice ale acestuia, care îl definesc ca un element inedit și remarcabil al epocii contemporane.

Nu mai puțin, Europa a fost întotdeauna „țara” unor judecători celebrii. În Grecia antică, la Roma, judecătorii erau persoane de cea mai înaltă competență și moralitate.

Integrarea europeană presupune în actualul moment istoric, nu numai o desăvârșire a cadrului instituțional care a început deja de la Nisa, ci ea solicită cu necesitate și perfecționarea mecanismelor juridice, adoptarea unui drept european, dar și statornicirea unei justiții general europene, corolar necesar al procesului de federalizare a Europei.

După cum se cunoaște, în prezent în Europa ființează mai multe organizații internaționale, având competențe diferite, dar concurente. În afară de Uniunea Europeană în Europa mai există Consiliul Europei, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, fiind totodată prezentă o importantă parte a structurilor Alianței Nord-Atlantice.

Adoptarea la Nisa a Cartei drepturilor fundamentale a cetățenilor Europei ridică o serioasă problemă de competențe, în perspectivă, între Uniunea Europeană și Consiliul Europei.

Uniunea Europeană este o organizație supranațională, în care totuși principalele decizii în cadrul Consiliului se iau cu votul majorității calificate. Competența Consiliului Europei este mult mai largă decât a Uniunii Europene, iar condițiile pentru obținerea calității de membru în fiecare dintre cele două organizații deși relativ asemănătoare, prezintă diferențieri.

Dacă Europa va avea o Constituție, este firește, cert că ordinea constituțională a statelor membre va trebui subsumată ordinii constituționale ce se edifică la nivel european.

Încercând să conchidem asupra perspectivelor unei jurisdicții europene, în condițiile integrării, nu putem decât să subliniem valoarea și spiritul previzional al observației făcute de Napoleon, și anume aceea că „Federația Europeană va sosi mai devreme sau mai târziu, prin forța lucrurilor”.

Viitoarea federație va trebui să se axeze, în mod cert pe un sistem de drept calitativ superior și minuțios elaborat, dând totodată expresie și cerințelor integrării într-o ordine nouă, europeană, în condiții avantajoase tuturor națiunilor și suveranităților naționale care sunt prezente astăzi în Europa.

Amintim că marele savant român Dimitrie Gusti, cu aproape șapte decenii în urmă își exprima părerea că „Nu poate fi vorba de un primat și de un drept superior al unei supra națiuni, căci toate națiunile au misiunea egală de a avea o civilizație proprie pentru a îmbogăți umanitatea.

Bibliografie

Literatură română:

Bolintineanu Alexandru, Adrian Năstase, Dreptul internațional contemporan, Regia autonomă „Monitorul Oficial”, București 1995.

Bărbulescu Iordan Gh., Uniunea Europeană, Ed. Trei, 2001.

Bibere Octavian, Uniunea Europeană între real și virtual, Ed. All 1999, București.

Călinoiu Constanța, Vedinaș Verginia, Teoria funcției publice comunitare, Ed. Lumina Lex, București 1999.

Fuerea Augustin., Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București 2002.

Fuerea Augustin, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul Juridic, București, 2003;

Fuerea Augustin, Drept comunitar european, Ed. All Beck, București, 2003;

Fuerea Augustin, Manualul Uniunii Europene, ed. a II-a, ED. Universul Juridic, București, 2004;

Filipescu Ion P., Fuerea Augustin, Drept instituțional comunitar european, ediția a IV-a (1999), Editura Actami, București.

Lefter Cornelia, Drept comunitar instituțional, Ed. Economică, București 2001.

Gâlea I., Dumitrașcu M.A., Morariu C., Tratatul instituin o Constituție pentru Europa, Ed. All Beck, București, 2005.

Leicu Corina, Leicu Ioan, Instituțiile comunitare, Ed. Lumina Lex, București 1996.

Marga Andrei, Filozofia unificării europene, colecția Studii europene, bibl. Apostrof, Cluj-Napoca 1995

Mazilu Dumitru, Integrarea europeană. Drept comunitar și instituții europene, Ed. Lumina Lex, București 2001.

Mihăilă Marian, Carmen Suciu, Dan Stan, Drept instituțional comunitar, Ed. Lumina Lex, București 2002.

Manolache Octavian, Drept comunitar, Ed. All, București 2004.

Munteanu Roxana, Drept european: evoluție, instituții, ordine juridică, Ed. Oscar Print București 1996.

Marcu Viorel, Drept instituțional comunitar, Ed. Nova, București 2001.

Popescu Andrei, Jinga Ion, Organizații europene și euroatlantice, Ed. Lumina Lex, București 2001.

Predescu Bianca, Drept instituțional comunitar, Ed. Cardinal, Craiova 1995.

Popescu Dumitra, Adrian Năstase, Florin Coman, Drept internațional public, Casa de Editură și Presă „Șansa” București, 1994.

Voicu Marin, Drept Comunitar – Teorie și jurisprudență, Ed. EX PONTO, Constanța 2002.

Zlătescu Irina Maria, Radu C. Demetrescu, Drept instituțional comunitar, Ed. Olimp, București 1999.

Literatură străină :

Barav Ami, Dictionnaire juridique des Communautés européennes, Paris 1993.

Boulouis J., Droit institutionnel des Communautés européennes, Paris 4-e édition, 1994.

Boulouis J., Chevallier R. M., Grands arréts de la Cour de justice des Communautés européennes, 5-e édition, Paris 1992.

Cartou Louis, Communautés Européennes, Dalloz, 1991.

M. Waelbroeck, Competition, integration and economic effciency in the E.E.C. from the point of view of the private firm, în M.L.R., vol. 82, nr. 5-6, 1984.

Nicolo Catalano, Manuel de droit des Communautés européennes, Paris, 1962.

Pescatore P., L’ordre juridique des Communautés européennes, Liège, 1975.

Periodice în limba română :

Revista Română de Drept Comunitar 2003-2004;

Revista de Drept Public 2004 ;

Instituțiile Uniunii Europene ; broșură editată de Delegația Comisiei europene la București, 1999.

Periodice străine :

Revista di diritto europeo, Roma, depuis 1961 ;

Revue trimestrielle de droit européen, Paris, depuis 1965 ;

Documentation européenne, « Une idée neuve pour l'Europe », Pascal Fontaine 2000.

Legislație :

Tratatul de la Paris, instituind C.E.C.A. –1951 (intrat în vigoare în 1952).

Tratatele de la Roma, instituind C.E.E. și EURATOM 1957 (intrate în vigoare în 1958).

Tratatul de la Bruxelles, instituind un Consiliu unic și o Comisie unică –1965 (intrat în vigoare în 1967).

Actul unic european –1986 (intrat în vigoare în 1987).

Tratatul de la Maastricht, privind Uniunea Europeană –1992 (intrat în vigoare în 1993).

Tratatul de la Amsterdam, privind Uniunea Europeană –1997 (intrat în vigoare în 1999).

Tratatul de la Nisa, semnat în februarie 2001.

Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa adoptat la 13 iunie-10 iulie 2003.

Constituția Uniunii Europene, semnată la 29.10.2004 la Roma.

Site-uri

Parlamentul European -www.europarl.eu.int/-

Consiliul Uniunii Europene -http://U.E..eu.int/-

EURO -www.europa.eu.int/euro/-

Întrebări și răspunsuri privind EURO -www.europa.eu.int/euro/quest/-

Legislație comunitară -www.europa.eu.int/scad/-

Legislație comunitară în vigoare -www.europa.eu.int/eur-lex/fr/lif/index.html-

Legislație în pregătire -www.europa.eu.int/eur-lex/en/com/index1.html-

Jurisprudență -www.europa.eu.int/jurisp/cgi-bin/from .pl?lang en/fr-

Site-ul oficial al Uniunii Europene -www.europa.eu.int-

Centrul de informare a Comisiei Europene la București -www.infoeuropa.ro-

11. Ministerul Integrării Europene -www.mie.ro-