. De la Viol la Hartuire Sexuala. Evolutia Conceptului de Libertate Privind Viata Sexuala

TITLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE INTRODUCTIVE

CAPITOLUL I

ILICITUL PENAL

I.1 Ilicitul penal

Prin preceptul lor, normele juridice, impun membrilor unor comunități, membrilor societății o conduită socială prin care trasează „frontiera”, deși nevăzută dar existentă, dintre licit si ilicit.

Astfel că „frontiera” existentă intre licit și ilicit ne determină sa plasăm în sfera licitului tot ceea ce preceptele juridice nu opresc, tot ceea ce norma de drept nu interzice, altfel spus tot ceea ce este conform preceptelor de drept constituie sfera licitului. Per a contrario tot ceea ce regulile de conduită interzic și tot ceea ce este contrar normelor de drept depășesc „frontiera” licitului constituind sfera ilicitului.

Există însă și o „zonă gri” a ilicitului, așa cum o numesc sociologii, ea reprezintă faptele ce a au un pericol social redus, dar care formal constituie o încălcare a normelor juridice. La fel se întâmplă și cu „licitul aparent” care este, de regulă, constituit din acțiuni sau inacțiuni prin care se eludează conținutul unor norme prohibitive (prescriu obligația de a se abține de la săvârșirea unor acțiuni) sau onerative ( prescriu obligația de a săvârși o acțiune) ori prin care se speculează anumite neconcordanțe legislative.

Ilicitul juridic îmbracă forma unor fapte juridice concrete prin intermediul acțiunii ori a inacțiunii diferiților indivizi care compun societatea.

Ilicitul ca fapt antijuridic, în raport de specificul normelor juridice care sunt încălcate de indivizii care compun societatea îmbracă diverse forme, astfel putându-se vorbi de un ilicit civil, un ilicit administrativ, unul fiscal și bine-nțeles despre un ilicit penal.

Ilicitul penal reprezintă însă gradul cel mai ridicat de gravitate al ilicitului juridic, ceea ce înseamnă căci ilicitul penal aduce cea mai însemnată perturbare a ordinii juridice. El este expres și limitativ determinat în comparație cu alte forme ale ilicitului juridic ceea ce îi conferă o anumită rigurozitate.

Ilicitul penal este denumit generic infracțiune, provenind din latinescul infracțio-onis care înseamnă spargere, frângere, însă fiecare infracțiune la rândul său are o denumire specifică, spre exemplu: infracțiunea de tâlhărie, de furt, infracțiunea de viol.

Reacția socială împotriva ilicitului penal aparține statului, acțiunea penală fiind de ordine publică, chiar și atunci când el vizează un interes privat, motiv pentru care putem spune ca ilicitul penal este de ordine publică.

Ilicitul penal este o formă a devianței socială, fără ca aceasta să se identifice integral cu infracționalitatea, devianța sociala având și alte forme de manifestare.

Din punct de vedere al dreptului pozitiv ilicitul penal se deosebește de ilicitul nepenal pe baza criteriului formal, normativ, al sancțiunii deoarece în dreptul pozitiv este considerat ilicit penal orice fapt pentru care normele juridice prevăd o sancțiune materializată printr-o pedeapsă.

I.2 Formele fenomenului infracțional

Noțiunea de formă este o categorie filosofică care se aplică în orice domeniu al cunoașterii. Ansamblul caracteristicilor de manifestare a unei entități desemnează forma sa.

Totalitatea formelor sub care apare ilicitul penal la un moment dat poartă denumirea de infracționalitate ori criminalitate. Definiția dată criminalității reprezintă ansamblul infracțiunilor pe care indivizii ce compun o societate le săvârșesc în aceea societate intr-o perioadă dată.

Indiferent de societatea în care ea există, niciodată infracționalitatea reala nu a putut fi și nu este descoperită din diferite motive cum ar fi ingeniozitatea infractorilor. Însă infracționalitatea descoperită numită aparentă reprezintă totalitatea infracțiunilor descoperite și cercetate fie din oficiu, fie la plângerea prealabila a parții vătămate ori ca urmare a denunțului făcut de o altă persoana, interesată ori nu.

Criminalitatea aparentă are o rată mai mică decât criminalitatea reala datorită cvarilor motive care duc la nedescoperirea și necercetarea lor. Diferența dintre infracționalitatea reală și cea aparentă este denumită ca fiind „cifra neagră a criminalității”.

Societatea în care criminalitatea aparentă este mai apropiată de criminalitatea reală duce la o funcționare ideală a organismului judiciar, dar în încercarea lui de a reduce diferența dintre criminalitatea aparentă și cea reală depinde de o multitudine de factori ca: dimensiunea umană a aparatului judiciar, dotarea sa, pregătirea acestuia, motivația materială etc.

Nu toate infracțiunile descoperite ajung să fie și judecate. Diferite cazuri ca decesul făptuitorului, împăcarea părților, amnistia, dezincriminarea faptei pot împiedica judecarea lor.

Totalitatea infracțiunilor descoperite și judecate constituie criminalitatea legală, adică cea descoperită și judecată.

I.3 Politici de combatere a infracționalității

Reacția socială împotriva fenomenului infracțional reprezintă o necesitate de salvgardare a ordinii sociale reglementate de normele juridice. Lipsa unei astfel de reacții ar însemna și în cele din urmă ar duce la negarea dreptului și la disoluția societății respective.

În combaterea fenomenului infracțional un rol important îl au măsurile legislative și judiciare ele nefiind însă singurele în măsura să stopeze fenomenul infracțional. Ca măsurile legislative si cele judiciare să fie eficace în combaterea fenomenului infracțional ele trebuie asociate cu alte masuri cum sunt cele culturale, cele social-economice prin elaborarea unor politici coerente în acest sens.

La sfârșitul secolului XVIII se face pentru prima dată referire la conceptul de politică penală cu ajutorul căruia era desemnat ansamblul de măsuri luate de stat în combaterea fenomenului infracțional. Politica penală a fost definită de către von Liszt ca fiind: „ansamblul sistematic de principii după care statul și societatea trebuie să organizeze lupta împotriva crimei”.

TITLUL AL II – LEA

DESPRE INFRACȚIUNEA DE VIOL

CAPITOLUL I

CONȚINUTUL LEGAL ȘI CONDIȚII PREEXISTENTE

I.1 Conținutul legal

Din toate timpurile legislațiile penale au acordat o foarte mare atenție finței umane și ocrotirii acesteia atât în ceea ce privește existența sa fizică cât și în privința drepturilor și libertăților fundamentale. Diversitatea fatelor cu caracter penal îndreptate împotriva omului sunt numerose, printre ele se numără și încălcarea dreptului la libertate ca un drept esențial și cu caracter absolut al persoanei.

Ca un atribut esențial al persoanei, dreptul la libertate, cu atât mai mult dreptul la libertea sexuală, este un drept fără de care personalitatea omului nu-și poate găsi afirmarea.

Dacă cu mult timp în urmă, reglementările privind delictele sexuale aveau ca principiu de bază protejarea virginității femeii, a legitimității urmașilor precum și a intereselor patrimoniale ale femeii, în prezent marea majoritate a legislațiilor penale asigură persoanei libertatea sexuală, dar impun și niște restricții, în sensul ca această libertate să nu fie exercitată oricând și oriunde.

În legislația penală română, reglementările în materie, au suferit numeroase modificări la fel cum concepția societății despre viol a evoluat în timp. Codul penal din 1936 spunea: „comite delictul de viol bărbatul care prin violență sau amenințare constrânge o persoană de orice sex, să aibe cu el raport sexual.”, cel din 1968 înțelegea prin viol: „ raport sexual cu o persoană de sex feminin prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința.” După această reglementere conținutul infracțiunii de viol a suferit numeroase modificări prin diverse acte normative, astfel prin legea numărul 197 din luna noiembrie a anului 2000, cât și prin O:U:G numărul 89 din iunie 2001 modificările au constat în definirea violului într-un sens mai larg și introducerea unor circumstanțe noi care au dus la anumite modalități agravate ale acestuia.

Cât despre noua reglementare, aceasta aduce modificări esențiale infracțiunii de viol lărgind sfera faptelor incriminate care pot fi comise atât de bărbați cât și de femei, împotriva unor persoane de aclași sex ori de sex diferit.

Societatea modernă își manifestă tot mai mult interesul ca fiecare persoană să poată dispune în mod liber asupra vieții sale intime și este interesată în elaborarea unor strategii și norme prin care să își protejeze membrii care conviețuiesc în interiorul ei.

Violul este una dintre cele mai grave infracțiuni contra vieții sexuale și are o puternică semnificație antisocială.

Violul constituie cea mai brutală atingere adusă libertății și inviolabilității sexuale a persoanei, întrucât actul sexual de orice natură, săvârșit prin constrângerea persoanei sau profitând de imposibilitatea ei de ase apăra ori de a-și exprima voința, aduce semnificative atingeri inviolabilității sexuale, fizice, demnității și libertății persoanei, având uneori drept consecințe vătămarea integrității corporale, sănătății sau chiar moartea persoanei, punând în pericol dezvoltarea normală psihică și fizică a victimei.

Pericolul social pe care îl reprezintă această infracțiune constă în generarea unor consecințe deosebit de grave contra victimei dar și în plan social contra desfășurării normale a vieții sexuale a oamenilor.

Astfel constituie infracțiune de viol, potrivit art. 217 alin. (1) Cod penal, actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit, sau de același sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea de a se apăra ori de a-și exprima voința. Fapta este mai gravă dacă a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună, dacă victima se afla în îngrijirea, ocrotirea, paza, educarea sau tratamentul făptuitorului, dacă victima este membru de familie, dacă s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății, ori dacă victima nu împlinise vârsta de 15 ani.

Fapta prezintă maximum de gravitate dacă a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei.

I.2 Condiții preexistente

Obiectul infracțiunii

A. 1 Obiectul juridic

Articolul 217 din Codul Penal al României incriminează infracțiunea de viol, infracțiune a cărui obiect juridic îl constituie relațiile sociale referitoare la libertatea și inviolabilitatea vieții sexuale a persoanei, adică dreptul pe care orice persoană îl are de a dispune în mod liber și după bunul plac de corpul ei în materia vieții sexuale, atâta timp cât aceasta nu cade sub incidența legii penale. Acesta este obiectul juridic principal, însă infracțiunea de viol are și un obiect juridic secundar care poate consta în relațiile sociale referitoare la integritatea corporală și sănătatea persoanei în cazul în care a avut ca urmare o vătămare corporală gravă a victimei, de asemenea poate consta în relațiile sociale care reglementează cadrul familial de conviețuire în cazul violului săvârșit în condițiile prevazute de textul de lege în cadrul alin.2 lit. c) sau obiectul juridic secundar poate îmbrăca forma relațiilor sociale privitoare la dreptul la viață a persoanei în cazul în care violul s-a soldat cu moartea ori sinuciderea victimei.

A.2 Obiectul material

Obiectul material al acestei infracțiuni este reprezentat de corpul persoanei în viață asupra căreia se săvârșesc atât actele cu caracter sexual cât și actele de constrângere care pot fi de natură fizică sau psihică.

Este vorba despre săvârșirea actelor de natură sexuală asupra unei persoane aflate în viață deoarece, în caz contrar, actele sexuale săvârșite asupra unui cadavru vor avea potrivit Codului penal încadrarea juridică a infracțiunii de profanare de morminte art. 247 Cod penal.

B. Subiecții infracțiunii

B.1 Subiectul activ

Subiect activ al infracțiunii de viol poate fi orice persoană, atât de sex masculin cât și de sex feminin, care prin constrângere sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința, o supune unui act sexual. Subiect activ al infracțiunii poate fi și minorul care întrunește condiii sexuale a persoanei, adică dreptul pe care orice persoană îl are de a dispune în mod liber și după bunul plac de corpul ei în materia vieții sexuale, atâta timp cât aceasta nu cade sub incidența legii penale. Acesta este obiectul juridic principal, însă infracțiunea de viol are și un obiect juridic secundar care poate consta în relațiile sociale referitoare la integritatea corporală și sănătatea persoanei în cazul în care a avut ca urmare o vătămare corporală gravă a victimei, de asemenea poate consta în relațiile sociale care reglementează cadrul familial de conviețuire în cazul violului săvârșit în condițiile prevazute de textul de lege în cadrul alin.2 lit. c) sau obiectul juridic secundar poate îmbrăca forma relațiilor sociale privitoare la dreptul la viață a persoanei în cazul în care violul s-a soldat cu moartea ori sinuciderea victimei.

A.2 Obiectul material

Obiectul material al acestei infracțiuni este reprezentat de corpul persoanei în viață asupra căreia se săvârșesc atât actele cu caracter sexual cât și actele de constrângere care pot fi de natură fizică sau psihică.

Este vorba despre săvârșirea actelor de natură sexuală asupra unei persoane aflate în viață deoarece, în caz contrar, actele sexuale săvârșite asupra unui cadavru vor avea potrivit Codului penal încadrarea juridică a infracțiunii de profanare de morminte art. 247 Cod penal.

B. Subiecții infracțiunii

B.1 Subiectul activ

Subiect activ al infracțiunii de viol poate fi orice persoană, atât de sex masculin cât și de sex feminin, care prin constrângere sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința, o supune unui act sexual. Subiect activ al infracțiunii poate fi și minorul care întrunește condițiile răspunderii penale.

Voința legiuitorului se pare că a fost de a lărgii sfera actelor de natură sexuală prin care se poate săvârșii infracțiunea introducând în norma de incriminare expresia acte sexuale „de orice natură”. Din această expresie reiese că actul sexual de orice natură presupune o mare varietate de acțiuni prin care acesta se poate realiza, de aceea în contextul acestei formulări cuprinse în norma juridică, participația penală este posibilă sub toate cele trei forme: coautorat, complicitate și instigare.

Această reglementare are în viziunea legiuitorului posibilitatea săvârșirii actelor de natură sexuală concomitent de mai mulți autori asupra aceleiași persoane, devenind astfel posibil coautoratul spre deosebire de vechea reglementare conform căreia această formă a participației penale nu era posibilă.

B.2 Subiect pasiv

Subiect pasiv, de asemenea, poate fi orice persoană indiferent de sex. Nu interesează dacă subiectul pasiv a mai întreținut sau nu raporturi sexuale cu făptuitorul ori cu o altă persoană.

Subiect pasiv este chiar și soțul făptuitorului, în modalitatea în care acesta îl constrânge pentru a întreține o relație sexuală. Astfel, în prezent violul conjugal se pedepsește, el constituind o formă agravanta a delictului prevăzută în alin (2) lit. c) al art.217 Cod penal.

CAPITOLUL AL II – LEA

CONȚINUTUL CONSTITUTIV

II.1 Latura obiectivă

Elementul material al laturii obiective se realizează printr-un act sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex care are loc fără ca victima să fi consimțit la acel raport sexual.

Din redactarea normei juridice se observă că elementul material al acestei infracțiuni constă întotdeauna într-o acțiune și niciodată într-o inacțiune.

Legea are în vedere atât raportul sexual normal între două persoane de sex opus cât și orice altă acțiune de satisfacere a nevoilor sexuale cu o altă persoană indiferent de sexul acesteia. Astfel prrin dispozițiile alin. 1, legiuitorul a incriminat nu numai raportul sexual ci și orice alt act sexual săvârșit potrivit alin. 1 prin constrângerea victimei sau profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra ori de a-și exprima voința, aspect sub care infracțiunea de viol se deosebește de relațiile sexuale între persoane de același sex, fapte care în noua reglementare au fost dezincriminate, precum și de actele de perversiune sexuală incriminate în art. 220 Cod penal, acte care presupun spre deosebire de viol consimțământul părților și care după noua reglementare pentru a constituii infracțiune trebuie să întrunească doar condiția de a fi săvârșite în public nu și pe cea prevăzută în vechea reglementare ci anume aceea de a provoca scandal public.

Legea penală nu definește termenul de act sexual iar literatura de specialitate nu a adus încă o clarificare în acest sens. Totuși, în doctrină s-a susținut că sub incidența textului incriminator ar intra atât actele sexuale firești, cât și cele nefirești, așa încât nu numai prin actul sexual cu o persoană de sex feminin, ci și prin actul sexual cu o personă de același sex, de orice natură ar fi acesta, s-ar putea săvârși delictul de viol, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de lege.

Prin noțiunea de „act sexual” nu se înțelege și actul de perversiune sexuală, deoarece acesta din urmă chiar dacă se înfățișează ca un mod nefiresc de satisfacere a instinctului sexual, nu face parte din categoria actelor sexuale, întrucât pe de o parte, prin actele de perversiune sexuală se urmărește numai provocarea excitației sexuale și satisfacerea instinctelor sexuale prin procedee artificiale, iar pe de altă parte, prin act sexual se urmărește satisfacerea dorinței sexuale prin folosirea organelor sexuale, astfel că în context nu este vorba de o pluralitate de texte între cele de la delictul de viol și delictul de perversiune sexuală. Cele două norme au sfera lor proprie de aplicare, distinctă, aspect ce rezultă atât din menținerea incriminării perversiunii sexuale și noua reglementare la art. 220 Cod Penal, cât și din împrejurarea ca, dacă la infracțiunea de viol avem de-a face cu un act sexual fiziologic, la infracțiunea de perversiune sexuală avem de-a face cu acte nefireșit, anormale în legătură cu viața sexuală așa cum apar ele in art 220 alin.6 Cod Penal.

Prin noțiunea de „act sexual de orice natură” se înțelege satisfacerea instinctului sexual în orice mod, prin contactul organelor sexuale sau prin atingerea numai a unuia dintre aceste organe astfel rezultând un raport sexual realizat printr-un contact anal, bucal ori manual, folosind constrângerea acelei persoane sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința.

Nu poate exista infracțiunea de viol dacă nu a avut loc un act sexual „de orice natură” ci numai o simplă atingere a organelor sexuale, în cel mai rău caz în această situație dacă subiect pasiv este o minora, atunci fapta va avea încadrarea juridică a infracțiunii de Corupție sexuală prevăzute la art. 221 Cod penal.

Pentru existența infracțiuni nu interesează nici vârsta pe care o are victima, doar în situația în care aceasta nu împlinise vârsta de 15 ani, situație în care se va reține forma agravantă din alin. 3 lit.d). Situația în care victima mai mică de 15 ani este chiar fiica făptuitorului iar infractiunea de viol se realizează printr-un act sexual normal fapta va constituii atât infracțiunea de viol cât și cea de incest care sunt în concurs ideal datorită săvârșirii lor prin aceeași acțiune.

Infracțiunea necesită realizarea unui act sexual, de orice natură, cu o persoană de orice sex fără consimțământul acesteia. Lipsa consimțământului se poate realiza în două modalități: una care îmbracă forma constrângerii, care la rândul ei poate fi de natură fizică sau psihică, și o a doua modalitate care presupune profitarea făptuitorului de neputința victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința.

Constrângerea fizică trebuie să fie efectivă iar nu aparentă. Ea presupune întrebuințarea unor acte de violență și nu numai, poate fi vorba de orice alt fel de acte care presupun forța fizică care trebuie să paralizeze total sau parțial rezistența victimei. Această forță fizică trebuie să rămână în limita unor acțiuni manifestate prin violență care să nu depășească încadrarea juridică prevăzută la art. 185 Cod penal, loviri sau alte violențe, precum și cea prevăzută la art. 186 Cod penal, vătămare corporală, pentru că în cazul în care i s-au provocat victimei vătămări corporale grave în sensul art. 187 Cod penal se va reține forma agravantă a violului prevăzută la alin. 2 lit. e).

Forța fizică de constrângere se apreciază în fiecare caz în parte în funcție de împrejurările în care s-a exercitat asupra victimei alături de analiza posibilităților reale pe care victima le-a avut în vederea opunerii de rezistență.

Există însă constrângere exercitată prin forța fizică a făptuitorului chiar și atunci când victima nu a depus nici un fel de rezistență dându-și seama că nu ar putea face față forței fizice exercitate asupra ei sau că o eventuală opunere i-ar putea agrava situația ducând chiar până la decesul acesteia.

Este important ca din comportamentul victimei care nu a opus rezistență să rezulte refuzul categoric de a avea relații sexuale cu făptuitorul. Dacă însă, opunerea victimei a fost doar de circumstanță și nu una efectivă și categorică, constrângerea nu poate fi reținută ceea ce atrage neexistența infracțiunii, nefiind îndeplinită condiția ca actul sexual, de orice natură, să fie săvârșit prin constrângere. Dacă victima opune rezistență iar făptuitorul nu reușește realizarea actului sexual fapta va constituii tentativă la infracțiunea de viol.

Rezultă că actele de violență, forța fizică, trebuie să preceadă sau să fie concomitente cu actul sexual, deoarece dacă ar fi exercitate asupra victimei după săvârșirea actului sexual, nu poate fi vorba de infracțiunea de viol deoarece nu a întrunit condiția constrângerii însă acestea în funcție de gravitatea lor vor putea fi încadrate ca vătămări corporale simple ori grave, infracțiuni care nu pot intra în concurs cu cea de viol deoarece nefiind îndeplinită condiția constrângerii această infracțiune nu există, ele fiind săvârșite ca infracțiuni distincte.

Constrângerea morală presupune săvârșirea de către făptuitor a unor acte de amenințare a victimei cu producerea unui rău îndreptat în mod nemijlocit asupra ei sau a altuia și care să nu poată fi înlăturată decât prin acceptarea de către victimă a raportului sexual. Nici legea și nici literatura de specialitate nu arată sfera de întindere a noțiunii „a altuia” lucru care ne determină a aprecia că această sintagmă care deși nu este prevăzută în norma de incriminare, dar care poate fi dedusă, trebuie apreciată de la caz la caz, având de cele mai multe ori semnificația dată de prevederile articolului 164 Cod penal referitor la rudele apropiate și a articolului 165 Cod penal referitor la membrul de familie și, nu în ultimul rând, de raporturile de afecțiune existente între victimă și terța ori terțele persoane..

La fel ca și în cazul constrângerii fizice și în cazul constrângerii morale aptitudinea actelor de amenințare, de a constrânge se vor aprecia în funcție de rezistența morală a victimei nefiind necesar ca victima să opună rezistență ci ca ea să se expună la posibilitatea producerii răului care a făcut obiectul amenințării.

Dacă victima a ajuns la concluzia că pentru evitarea răului care a făcut obiectul amenințării este necesar ca ea să accepte raportul sexual, și nu a opus nici un fel de rezistență, atunci cerința referitoare la constrângerea morală a fost îndeplinită și deci ne aflăm sub incidența infracțiunii de viol.

Constrângerea fizică sau morală poate fi exercitată de bărbat sau de femeie, de autorul violului ori de către un complice al acestuia.

Cea de a doua modalitate normativă de încalcare a libertății sexuale a unei persoane, indiferent de sex, presupune ca autorul să profite de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința.

Această modalitate se referă la starea, situația în care victima se află. Astfel face referire la situația în care victima se află datorită unei infirmități fizice, a unei stări maladive, a unei oboseli excesive datorită oricăror alte împrejurări (spre exemplu intr-o stare de beție completă, de leșin, de somn hipnotic) nu-și dă seama de ceea ce se petrece și nu-și poate manifesta acordul sau dezacordul cu privire la acțiunea făptuitorului.

De regulă atât imposibilitatea de a se apăra cât și cea de a-și exprima voința se întâlnesc concomitent la victimă, asta însemnând că victima care se află în imposibilitate de a-și exprima voința se află și în stare de imposibilitate de a se apăra. Sunt însă și situații în care o persoană, deși lipsită de posibilitatea de a-și exprima voința aceasta are totuși capacitatea de a se apăra, cum ar fi, de exemplu, o persoană aflată în stare de alienație mintală.

Întrucât, imposibilitatea victimei de a-și exprima voința, presupune lipsa aptitudinilor de a înțelege și de a voi, fapta nu constituie infracțiunea de viol, în cazul în care victima suferă de debilitate mintală, dar are totuși semnificația faptelor pe care le împlinește.

Condiția care prezintă importanță este ca făptuitorul să profite pur și simplu de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința.

Prin intermediul urmării imediate se produce o gravă încălcare a libertății vieții sexuale a persoanei, a dreptului acesteia de a dispune de corpul său după bunul plac în materia vieții sexuale. În plan secundar se poate produce și o încălcare a dreptului persoanei la viață sau cauzarea unor vătămări corporale simple sau grave.

Între acțiunea inculpatului și urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate, care va fi demonstrată în fiecare caz în parte.

Infracțiunea de viol absoarbe în conținutul său, în mod natural, lipsirea de libertate în mod ilegal prevăzută la art. 201 Cod penal, necesară realizării actului sexual prin constrângere. Dacă după consumarea violului victima este reținută în continuare, atunci infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal va intra în concurs cu infracțiunea de viol.

II.2 Latura subiectivă

Infracțiunea de viol se comite cu intenție directă. Autorul violului are reprezentarea că prin acțiunea sa va avea loc un act sexual, prin constrângere, cu victima, persoană de sex opus sau de același sex, sau profitând de neputința acesteia de a se apăra și urmărește acest rezultat.

În cazul violului săvârșit asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința, autorul trebuie să cunoască starea victimei dinainte nu ca victima să fi ajuns în acea stare datorită acținuilor de violență ale autorului supra ei.

Eroarea asupra acestei împrejurări înlătură incidența legii penale. Dacă făptuitorul a luat hotărârea de a avea un raport sexual cu victima mai târziu și indipendent de constângerea pe care a exercitat-o asupra acesteia anterior, va exista concurs între infracțiunea de viol și cea realizată prin actul de constrângere, lovire sau alte violențe, vatămare corporala sau vătămare corporală gravă.

CAPITOLUL AL III – LEA

FORME. MODALITĂȚI

III.1 Forme

Chiar dacă pot fi concepute toate formele imperfecte ale infracțiunii doar unele sunt pedepsite, spre exemplu actele de pregătire săvârșite de autorul violului nu se pedepsesc. Tentativa infracțiuni de viol se pedepsește conform art. 224 Cod penal.

Există tentativă când făptuitorul a început executarea actelor de constrângere, dar, datorită unor împrejurări independente de voința sa, actul sexual nu a avut loc, de asemenea există tentativă când făptuitorul, urmărind realizarea actului sexual, pune victima în situația de a nu se putea apăra ori de a-și exprima voința sau când victima aflându-se într-o asemenea stare, săvârșește asupra ei acte de natură să conducă la realizarea actului sexual.

Infracțiunea de viol se consumă în momentul în care ca urmare a acțiunii de constrângere exercitate de făptuitor sau datorită stării de imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința, în care se afla victima, raportul sexual s-a produs.

În cazul repetării actului sexual cu aceeași ocazie, fără a se exercita alte acte de constrângere asupra victimei, făptuitorul va răspunde pentru infracțiunea simplă de viol, unitate naturală, iar dacă s-au exercitat acte repetate de constrângere vor fi aplicabile dispozițiile privind infracțiunea continuată. Aceeași soluție se impune și atunci când actul sexual inițial s-a realizat prin constrângere fizică, iar actele sexuale subsecvente s-au înfăptuit prin constrângere morală.

III.2 Modalități

În forma sa simplă infracțiunea de viol se poate comite prin două modalități normative prevăzute de lege: prin constrângere și prin imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința.

În forma agravantă violul se comite în împrejurările prevăzute la alin. 2 lit. a) – e) și alin. 3 ale art. 217 Cod penal.

Prima formă agravantă prevăzută în alin.2 lit. a) este atunci când fapta este săvârșită de două sau mai multe persoane împreună.

Pentru ca această agravantă să fie posibilă este necesar ca locul în care se comite infracțiunea de viol să fie prezente două sau mai multe persoane, indiferent de participația fiecăruia. Rațiunea este aceea că fiind mai multe persoane șansele de apărare ale victimei sunt mult mai scăzute pot fii chiar și nule, iar invers proporțional cu șansele victimei de a se apăra crește posibilitatea săvârșirii infracțiunii. Există agravantă chiar dacă nu au întreținut fiecare raporturi sexuale cu victima ci o parte dintre făptuitori se aflau în încăperi diferite dar au acționat împreună pentru intimidarea victimei.

Dacă toți făptuitorii au avut succesiv acte sexuale cu victima, fiecare ajutând și fiind la rândul său ajutat de ceilalți, răspunderea lor penală se stabilește pentru o singură infracțiune de viol în formă agravantă, în calitate de autori, nu și pentru complicitate la această infracțiune.

În legătură cu instigatorii și complicii care nu au participat la executarea violului se impune a se face dovada, pentru a se putea reține agravanta prevăzută la art. 217 alin. 2 lit. a) Cod penal, că au cunoscut că delictul de viol se va săvârși de două sau mai multe persoane, deoarece circumstanțele referitoare la faptă se resfrâng asupra participanților numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut coform art. 42 alin. 2 Cod penal.

Dacă instigatorul sau complicele știe că determină sau ajută două sau mai multe persoane să întrețină un act sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex, vor răspunde pentru instigare sau complicitate la delictul de viol, cu reținerea acestei agravante; dacă n-au cunoscut această împrejurare, vor răspunde pentru instigare sau complicitate la infracțiunea de viol, modalitatea simplă prevăzută în art. 217 alin. 1 Cod penal; se poate reține această agravantă și în situația în care fapta a rămas în faza tentativei.

În jurisprudență s-a arătat că acostarea și amenințarea mai multor femei de către patru inculpați, după care fiecare a dus câte o femeie pe câmp săvârșind violul în locuri apropiate, dar separate, constituie infracțiunea de viol săvârșită de mai multe persoane iar nu cea de viol neagravat prevăzută în art 217. alin. 1 Cod penal.

Dacă mai mulți făptuitori realizează succesiv acte sexuale cu o aceeași persoană dar fără să fi existat o înțelegere între ei și fără să se fi ajutat reciproc, pluralitatea de fapte nu realizează forma agravantă, iar fiecare dintre făptuitori va răspunde independent pentru săvârșirea infracțiunii de viol în formă simplă.

Cea de a doua circumstanță agravantă este cea prevăzută în alin. 2 lit. b) când victima se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului.

Astfel, victima se află în îngrijirea făptuitorului când acesta are obigația de a-i acorda asistență.

Calitatea de tutore sau curator presupune obligația de ocrotire a victimei.

Educarea presupune obigația făptuitorului de a desfășura cu victima o muncă educativă.

Paza victimei presupune obligația făptuitorului de a o păzi și supraveghea.

Tratamentul victimei presupune aflarea acesteia în tratamentul făptuitorului, la spital sau la domiciliu.

Violul în acest caz constituie o faptă mai gravă deoarece este săvârșită de o persoană care se află într-o situație specială în raport cu victima, adică aceea persoană are o anumită calitate: părinte, tutore, profesor, medic curant, calitate ce îi conferă posibilitatea să preseze psihologic asupra victimei pentru a o determina la un raport sexual.

Aceste fapte fiind săvârșite de persoana care prin calitatea sa avea obligația de a îngriji, ocroti, educa, păzi sau trata medical victima prezintă un pericol deosebit datorită încălcării grave a obligațiilor care îi reveneau.

Cea de-a treia agravantă prevăzută în alin. 2 lit c) este atunci când victima este un membru de familie.

Prin membru de familie se înțelege potrivit art 165. Cod penal soțul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă locuiește și gospodărește împreună cu făptuitorul.

Prin urmare, agravanta ia în considerare calitatea specială dintre făptuitor și victimă rezultând din împrejurarea că fac parte din aceeași familie. Această agravantă are ca scop apărarea mai eficentă a persoanelor cad victime violenței în familie printre care se numără nu numai persoane de sex feminin ci și persoane de sex masculin, cu precădere copiii, bătrânii și persoanele cu handicap.

Aplicarea agravantei din art .217 alin. 2 lit. c) Cod penal nu înlătură concursul cu infracțiunea de incest prevăzută în art. 222 Cod penal, având în vedere că sunt încălcate și relațiile sociale privind apărarea și conservarea fondului biologic al societății omenești, prin prevenirea pericolului unei procreeri nefirești.

Delictul de incest nu poate fi reținut întotdeauna, deoarece în relația sexuală de orice natură între homosexuali, nu mai există pericolul unei procreeri nefirești.

Când agravanta legală prevăzută în art. 89 lit. f) Cod penal „săvârșirea infracțiunii asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința, asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 15 ani ori asupra unu membru de familie” vine în concurs cu agravanta prevăzută la art. 217 alin. 2 lit c) Cod penal, se va aplica cea de a doua deoarece specialul are întâietate în fața generalului.

A patra circumstanță agravantă este prevăzută în alin. 2 lit. d) și constă în aceea că „victima este un minor care nu împlinise vârsta de 15 ani”.

Această agravantă face referire la victima infracțiunii, persoană de același sex ori de sex opus, în vârstă de până la 15 ani. Fapta săvârșită în această modalitate este mai gravă deoarece comiterea ei asupra unei asemenea persoane constituie o mare primejdie pentru dezvoltarea ei fizică și psihică.

Din analiza conținutului agravantei se distinge faptul că pentru a putea fi reținută este necesară îndeplinirea a două condiții: victima să aibă vârsta sub 15 ani și făptuitorul să fi cunoscut această vârstă. Cunoașterea nesigură, indoiala asupra acestei împrejurări, nu înlătură răspunderea penală, subiectul acționând mai departe înseamnă că a acceptat și această eventualitate. Dacă autorul s-a aflat în eroare cu privire la vârsta victimei având convingerea că aceasta avea o vârstă mai mare de 15 ani el va fi sancționat cu pedeapsa prevăzută de lege pentru varianta simplă a infracțiunii, conform art.33 alin. 2 Cod penal.

Din practica judiciară a rezultat că fapta unui bărbat de a avea raport sexual cu o persoană în vârstă de 9 ani constituie infracțiunea de viol prevăzută la art. 197 alin. 1 și 3 Cod penal ( art. 217 alin.1 și alin. 2 lit. (d) noul cod penal ) precum și situația în care inculpatul a săvârșit infracțiunea de viol asupra ficei în vârstă de 14 ani, a soției sale dintr-o altă căsătorie, care locuiau în domiciliul comun atrage aplicarea acestei agravante.

Săvârșirea infracțiunii de viol asupra unei persoane care nu a împlinit vârsta de 15 ani este o circumstanță reală. În cazul în care violul este săvârșit în participație, în această modalitate, atunci această circumstanță se răsfrânge potrivit art. 42 alin. 2 Cod penal asupra participanților care au cunoscut-o sau au prevăzut-o.

Cea de a cincea circumstanță agravantă constă în aceea că „ s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății” și este prevăzută în alin. 2 lit. e).

Agravanta se referă la producerea unui rezultat, în afara celor specifice infracțiunii de viol, constând într-o vătămare corporală gravă în accepțiunea art. 187 Cod penal, care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de peste 60 de zile.

Pentru ca această agravantă să fie reținută trebuie să îndeplinească două cerințe:

Prima cerință este aceea ca vătămarea integrității corporale sau a sănătății să fie consecința violențelor exercitate asupra victimei pentru a o constrânge pe aceasta la act sexual de orice natură.

Cea de a doua cerință este ca vătămarea integrității corporale sau a sănătății sa-i fie imputabilă făptuitorului pe baza vinovăției sub forma praeterintenției, făptuitorul săvârșind violul a prevăzut vătămarea corporală gravă a victimei, dar a crezut fără temei că această urmare nu se va produce, sau dacă nu a prevăzut vătămarea corporală gravă a victimei, ca rezultat al activității sale, deși putea și trebuia să o prevadă. În practica judiciară agravanta a fost reținută în situația în care, după ce a fost violată, pentru a se salva, victima a escaladat balconul, dar s-a dezechilibrat și a căzut, suferind leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare îngrijiri medicale de 75 de zile.

Dacă făptuitorul a urmărit vătămarea gravă a victimei atunci va exista un concurs real de infracțiuni potrivit art. 47 alin 1 Cod penal între infractiunea de viol și cea de vătămare corporală gravă prevăzută în art. 187 cod penal.

În cazul tentativei de viol, agravanta există dacă vătămarea corporală gravă s-a produs ca urmare a violenței folosite de făptuitor pentru constrângerea victimei la act sexual care însă nu a avut loc datorită unor împrejurări independente de voința sa.

Ultima modalitate agravantă a infracțiunii de viol este prevăzută în art. 217 alin. 3 și constă în aceea că fapta „are ca urmare moartea sau sinuciderea victimei.

Agravanta din acest aliniat face referire la producerea pe lângă urmarile specifice violului a unui alt rezultat care constă în moartea ori sinuciderea victimei.

Pentru existența agravantei este necesar ca, sub aspect obiectiv, moartea ori sinuciderea victimei să fie consecința violențelor exercitate asupra ei pentru a o constrânge la raport sexual de orice natură iar sub aspect subiectiv moartea ori sinuciderea victimei, să-i fie imputabilă făptuitorului pe baza praeterintenției.

Infracțiunea de viol săvârșit în această modalitate presupune existența a dpuă urmări, pe de o parte, vătămarea inviolabilității și libertății sexuale a victimei, persoană de sex diferit sau de același sex, prin săvârșirea actului sexual de orice natură și, pe de altă parte, moartea sau sinuciderea victimei ca o consecință a activității desfășurate de autor.

Această modalitate agravantă a infracțiunii de viol constituie o circumstanță reală care potrivit art. 42 alin. 2 Cod penal se răsfrânge asupra participanților numai în măsura în care aceștia au cunoscut-o sau au prevăzut-o.

Dacă autorul a acționat cu intenție în privința morții sau sinuciderii victimei, vom avea un concurs de infracțiuni între infracțiunea de viol și cea de omor, sau după caz, delictul de determinare sau înlesnire a sinuciderii. Modalitatea agravantă din aliniatul 3 este o unitate infracțională creată prin voința legii, este o infracțiune complexă temeiul agravării constituindul, tocmai, gravitatea deosebită a faptei prin care se aducere atingere valorii sociale fundamentale, reprezentată de viața victimei.

Sub sancțiunea neexistenței acestei modalități agravante raportul de cauzalitate dintre viol și moartea ori sinuciderea victimei trebuie să fie dovedit, el nu dededuce din materialitatea faptelor ci acest raport trebuie demonstrat de anchetator, întrucât sub aspectul laturii subiective, cerința esențială o constituie existența praeterintenției în provocarea morții ori în determinarea sinuciderii. Dacă moartea ori determinarea sinuciderii a fost provocată cu intenție, indiferentde modalitate, se vor aplica regulile concursului de infracțiuni.

CAPITOLUL AL IV – LEA

VIOLENȚA SEXUALĂ FAMILIALĂ

IV.1 Noțiunea de violență sexuală familială

Violența intrafamilială își are originea în structura socială, în tradiții, obiceiuri și mentalități care subânțeleg superioritatea bărbatului asupra femeii. Societățile moderne continuă să fie societăți patriarhale, ce acordă mai multă muncii efectuate de bărbați decât celei efectuate de femei. Inegalitățile dintre femei și bărbați se manifestă în legătură cu fragilizarea poziției femeilor pe piața muncii, cu creșterea diferențelor între câștigurile salariale ale femeilor și ale bărbațiolr. Feminizarea șomajului și a violenței împotriva femeilor culminează cu violența în familia fiind o formă acută de discriminare. Pe lângă cele menționate mai sus, mai există o serie de factori agravanți ai manifestărilor violente în familie, cum ar fii mutațiile intervemite la nivelul relațiilor interfamilile, aparația unor puternici factori de deteriorare a raporturilor dintre parteneri, starea de stres, creșterea consumului de alcool, infidelitatea, gelozia, lipsa de programe de promovare a conceptului de parteneriat familial.

Noțiunea de violență familială reprezintă, conform art. 2 alin. (1)din legea 217 din 22.05.2003, orice acțiune fizică sau verbală săvârșită cu intenție de către un membru al familiei împotriva altui membru al aceleiași famili, care provoacă o suferință fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material.

Violența familială poate fi exercitată de orice persoană aflată pe o poziție de putere față de ceilalți membri. Ca și arie de cuprindere, violența domestică se referă la abuzul copilului în familie, violența la nivelul relației de cuplu, violența între frați, abuzul și violența asupra părinților au membrilor vârstnici ai familiei.

Forme ale violenței în familie:

a) abuzul fizic. Orice act sau omisiune comisă în interiorul familiei de către unul din membrii acesteia, care aduce atingere vieții, integrității corporale sau psihologice ori libertății altui membru al aceleiași familii, periclitează în mod serios dezvoltarea personalității lui sau a familiei. Exemple de agresiune fizică: lovirea cu palma, cu pumnii, obiecte contondente, trasul de păr, ruperea oaselor, arsuri, zgâriere, izbirea victimei de pereți sau de mobilă, aruncarea de obiecte și folosirea armelor albe sau de foc. Constituie de asemenea agresiune fizică negarea trebuințelor de bază, deprivarea de somn și/sau alimentație.

b) abuzul sexual reprezintă orice contact sexual nedorit de către partener. Violența sexuală în familie este considerată o formă de violență domestică. Contactul sexual fără consimțământ este considerat atac sexual. Atacul sexual nu presupune neapărat folosirea forței fizice, el poate fi realizat prin metode de intimidare, amenințare, hărțuire și constrângere. Atacul sexual poate fi îsoțit de intimidări sau abuzuri verbale, de amenințări făcute la adresa altor peroane semnificative pentru victimă, inclusiv a copiilor. În prezent raportul sexual prin constrângere asupra unuia dintre soți constituie infracțiunea de viol prin introducerea agravantei „asupra unui membru al familiei” și reprezintă o formă a violenței conjugale. Abuzul sexual poate fi săvârșit și asupra copilului și reprezintă obligarea sau îndemnarea acestuia, de către o persoană adultă, să participe la activități sexuale care servesc plăcerii adultului. În acest caz abuzul sexual cuprinde atragerea, convingerea, coruperea, forțarea și obligarea minorului să participe la activități de natură sexuală sau asistarea unei alte persoane în timpul unor activități care srvesc obținerea de către adulți a plăcerii.

c) abuzul psihologic cuprinde, ca și comportamente manifestate de către abuzator, degradarea continuă și umilirea partenerei, sarcasme, luarea în derâdere a acesteia, amențări, dispreț, insulte în public, observații umilitoare. Acest tip de comportament este în general resimțit ca o atingere la identitate și la încrederea în sine, mai ales dacă este persistent. În cele mai multe cazuri agresiunea emoțională este adesea cea mai distructivă, deoarece are repercursiuni asupra mândriei personale și a încrederii în sine.

d) abuzul economic poate fi definit drept exercițiu unui control inechitabil asupra resurselor comune, fie că se referă la controlul accesului la buget pentru menaj, fie la împiedicarea partenerei de a-și lua o slujbă sau de a-și continua educația, fie chiar denegare a drepturilor femeii asupra bunurilor comune.

e) abuzul social este una din cauzele cele mai frecvente care duc la izolarea victimei și incapacitatea ei de a ieși din situația de violență. Această formă de violență este strâns legată de abuzul economic și conține obstacolele invizibile și intangibile care se opun la realizarea oportunităților potențial oferite victimelor și la exercițiul drepturilor fundamentale.

Majoritatea cazurilor de violență se prezintă ca o combinație de violență fizică, psihologică și sexuală, susținută de o violență de origine relațională și incuzând uneori o violență economică și morală.

Există anumiți factori de risc ai apariției violenței familiale, întâlniți foarte frecvent în astfel de situații: statut educațional scăzut; lipsa unui loc de muncă; dificultăți materiale, financiare, venituri reduse; existența unor abuzuri în copilăria agresorului; stimă de sine scăzută; consumul cronic de alcool sau substanțe nocive; prezența copiilor în familie; dependența materială a unuia dintre soți față de celălalt; toleranța față de violență; insuficenta informare a victimei cu privire la existența alternativelor si-a posibilităților de sprijin.

IV.2 Despre obligația conjugală și infracțiunea de viol

Între soți, căsătoria dă naștere la efecte cu privire la relațiile personale și la capacitatea de exercițiu. De asemenea, căsătoria produce efecte cu privire la relațiile patrimoniale dintre soți.

Îndatorirea conjugală este o obligație distinctă de cea privind locuința comună și există fie că soții au locuință comună, fie că locuiesc separat. Întreruperea în fapt a vieții conjugale, dacă soții trăiesc despărțiți, prezintă interes sub aspect penal, în sensul că urmărirea penală nu poate începe pentru adulterul soțului săvârțit în asemenea condiții conform art.

În România doctrina este unanimă în a respinge ideea existenței violului marital. Astfel s-a spus că nu poate fi subiect pasiv la viol soția agentului pentru că raporturile ei sexuale cu acesta sunt o îndatorire conjugală, a cărei îndeplinire soțul o poate obține chiar prin constrângere și fiindcă prin căsătorie soția si-a dat consimțământul la această îndatorire pe toată durata căsătoriei. Tot astfel, s-a spus că nu săvârșește viol bărbatul careare raport sexual cu soția prin constrângere pentru că acestea țin de esența căsătoriei sau că actul căsătoriei implică o restrângere consimțită a femeii, a libertății sale sexuale.

La nivel legislativ însă, prin legea 197/2000 s-au modificat dispozițiile art. 197 Cod Penal precum și prin legea 301/2004 privind noul cod penal care urmează să intre în vigoare, prin introducerea unor noi agravante a infracțiuni de viol, asupra unui membru al familiei, prin aceasta înțelegânduse soțul sau rude apropiate. În plus, a fost abrogată prevederea alineatului 5 care consacra impunitatea făptuitorului care se căsătorea cu victima, astfel încât la ora actuală este indubitabil faptul că violul conjugal nu numai că se pedepsește, dar este chiar o formă calificată a infracțiunii. Mai mult, dată fiind noua formulare a art. 217 Cod Penal care se referă la orice act de natură sexuală și înlătură existența unui subiect pasiv special, trebuie admisă și posibilitatea sancționării violului comis de soție asupra soțului.

Între persoanele căsătorite există obligația reciprocă de a întreține raporturi sexuale, însă, în același timp, sancțiunea neexecutării obligației constă în obținerea de către soț a divorțului din culpa soției, și nu forțarea prin violență la executarea îndatoririi conjugale. Obligația la acte sexuale nu este susceptibilă de executare silită. De altfel, e chiar greu de susținut că există o încălcare a obligaței atunci când soția refuză la un anumit moment, deoarece obligația maritală nu se referă la dreptul soțului de a obține oricând întreținerea de relații sexuale. Legea nu prevede nici numărul, nici intervalele de timp la care trebuie întreținute raporturi sexuale, astfel că s-ar putea vorbii despre neexecutarea acestei obligații doar atunci când refuzul vizează mai multe situații pe o perioadă de timp rezonabilă. Nu trebuie uitat nici faptul că soții au și obligația de respect reciproc. Or, e greu de spus, cum își îndeplinește aceată obligație cel care-și violează soția.

Nici ideea că soția și-a dat consimțământul în momentul încheierii căsătoriei nu poate fi acceptată. Consimțământul în acest caz este unul general, acordul soției vizând raporturi sexuale pe o perioadă nedeterminată, și nu în orice moment i se cere. Tot astfel, soții consimt să folosească bunurile, inclusiv cele proprii, în comun, dar nimeni nu contestă existența furtului între soți.

Dacă comparăm, din punct de vedere al consimțământului, situația soților cu cea a concubinilor, se poate ușor constata că diferența de tratament ar fi lipsită de orice fundament. Și în situația celor din urmă există un consimțământ general, fiind greu de presupus că, atunci când concubinii decid să trăiască împreună, aceștia nu consimt la a avea pe viitor raporturi sexuale. Esența consimțământului nu constă în consemnarea acestuia într-un act în scris, ci într-un acord implicit sau explicit și de aceea, ar fi ilogic ca cele două situații să atragă soluții diferite în materie de viol. Dacă legea consfințește anumite drepturi suplimentare pentru soți în raport cu concubinii, în materie de filiație succesiuni, aceasta are drept justificare încurajarea creării de legături durabile, care să conducă la stabilitate, nașterea copiilor, securitate. Lipsirea femeii de libertatea sa sexuală în timpul mariajului contravine acestor scopuri și de aceea nu poate fi luată în calcul.

Pe de altă parte, dacă se afirmă că soția și-a dat acordul prin încheierea căsătoriei, este ilogic să considerăm drept moment al revocării acestuia intervenirea unei hotărâri judecătorești de desfacere a căsătoriei, act care nu îi aparține și prin care se poate cel mult constata retragerea consimțământului care a intervenit la o dată anterioară.

Violul conjugal există pur și simplu, iar dreptul penal nu operează cu ficțiuni, cea mai bună dovadă a existenței violului între soți fiind tocmai recenta incriminare a sa.

Ceea ce s-ar putea susține, sub imperiul formulării anterioare a art. 197, este nepedepsirea violului între soți, în baza alineatului 5 care prevedea impunitatea participantului care s-a căsătorit ulterior cu victima. Trebuie însă reținute două aspecte. Pe de o parte, prevederile alineatului 5 nu se refereau la toate ipotezele violului, astfel încât, dacă erau întrunite dispozițiile alin. 2 lit. a sau a alin 3 teza II, soțul putea fi condamnat. Pe de altă parte, dată fiind natura juridică de situație specială de împăcare a părților, ea ar fi operat doar atunci când autorul și victima nu s-ar fi împăcat. Astfel, dacă, spre exemplu, ulterior violului soția rămânea pasivă, se poate presupune că cei doi s-ar fi împăcat, iar cauza de înlăturare a răspunderii ar fi funcționat. În schimb, dacă soția ar introduce acțiune de divorț în considerarea violului sau ar depune plângere penală, ar fi o ficțiune să se presupună că soții s-au împăcat doar pentru că mariajul a rămas valabil.

IV.3 Impactul psihologic al abuzului sexual asupra victimei și asupra altor membri de familie

În funcție de tipul de abuz exercitat asupra lor, victimele prezintă anumite efecte la nivel psihic, fizic și social.

Efectele psihologice au fost identificate ca aparținând sindromului femeii bătute, sub numele de posttraumatic. Stresorul care produce acest sindrom poate fii extrem de dureros pentru aproape oricine, și de regulă este experimentat cu o frică intensă, teroare și neajutorare. Cele mai comune traume implică o amenințare serioasă fie a vieții, fie a integrității corporale proprii sau amenințare și vătămare serioasă a propriilor copii. Unii stresori produc frecvent tulburarea pe când alții o produc numai ocazional.

Evenimentul traumatic poate fi reexperimentat într-o varietate de moduri. De regulă, persoana are amintiri recurente și intrusive ale evenimentului sau vise terifiante recurente în timpul cărora evenimentul este retrăit. În afara de reexperimentarea traumei, există o evitare permanentă a stimulilor asociați cu ea sau o diminuare a reactivității generalecare nu era prezentă înainte de traumă. Diminuarea reactivității la lumea exterioară, denumită „insensibilitate psihică” sau „anestezie emoțională” începe de regulă curând după evenimentul traumatic. Persoana se poate plânge de faptul că se sinte detașată sau înstrăinată de ceilalți oameni, că și-a pierdut capacitatea de a mai fi interesată de activitățile plăcute anterior sau că i-a scăzut considerabil capacitatea de a simții emoții de orice tip, în special pe cele asociate cu intimitatea, tandrețea și sexualitatea.

Simptomele persistente de alertă crescută care nu erau prezente înaintea traumei includ dificultățile de adormire sau în a rămâne adormit, hipervigilența și reacția de alarmă exagerată. Unele victime se plâng de dificultatea în concentrare sau în realizarea sarcinilor.

Asociată acestui sindrom sunt simptomele de depresie și anxietate, iar în unele cazuri pot fi suficent de severe pentru a fi diagnosticate ca tulburare anxioasă sau tulburare depresivă. Pot exista simptome de tulburare mentală organică ca de exemplu scăderea memoriei, dificultatea de concentrare, abilitatea emoțională, cefalee și vertij.

Deteriorarea pe care o implică acest sindrom poate fi ușoară sau severă și afectează aproape fiecare aspect al vieții. Labilitatea emoțională, depresia și culpa pot conduce la un comportament autodistructiv sau la acțiuni suicidare. Se dezvoltă o hipersenzitivitate la violența potențială și victima, dacă nu găsește modalități de apărare, atunci adoptă mecanisme prin care să facă față și să mențină potențialul violenței la un nivel minim. Unele victime se simt incapabile de a face acest lucru și atunci adoptă o atitudine pasivă, de neajutorare. Acest comportament este numit „neputința învățată”. Acest concept a fost folosit pentru a explica reacțiile femeii abuzate, sau mai de grabă lipsa de reacții la repetatele abuzuri fizice, psihice și sexuale. Victimele declară că se simt copleșite de aceste acte violente și de aceea le este dificil să reacționeze altfel decât așteptând să treacă „furtuna”. Unele victime renunță la orice apărare și se așteaptă oricând să moară. Multe dintre ele, însă, se adaptează la ceea ce se întâmplă în viața lor și își schimbă modul de a gândii, de a simții și de a reacționa pentru a fi cât mai în siguranță.

La nivel fizic victimele pot prezenta: răni, leziuni, fracturi, probleme de auz, probleme ginecologice, dinți sparți, vaginism, amenoree, tulburări de alimentație și palpitații.

La nivel social, în ceea ce privește munca și sarcinile cotidiene apar: probleme de concentrare a atenției, multe zile de concediu medical senzația că nu poate face față, gândul că nu ar trebui să lucreze, minciuna, izolarea, dificultăți în a se ridica din pat, a se spăla, a se îmbrăca, a mânca sau a face cumpărături.

În relația cu partenerul apar următoarele manifestări: sunt foarte atente la schimbările de dispoziție, dau întotdeauna dreptate partenerului pentru a se proteja, îi ascund acestuia anumite lucruri, încep să mintă pentru a se proteja pe sine și copii, devin distante, își pierd interesul sexual, fac sex cu el ca să-i schimbe dispoziția.

Comportamentul lor în societate și familie au următoarele caracteristici: inhibare, simt că au dezamăgit pe toată lumea, le este frică să nu afle ceilalți și să fie judecate, pot pierde familia și prietenii, nu mai au dispoziție pentru socializare.

Și relația cu copiii are de suferit deoarece victimele se simt inadecvate ca parinți, neajutorate și vinovate, ei fiind etichetați ca părinți răi, se simt judecați și devin agresivi cu ei.

Ca urmare a agresiunilor, victimele dezvoltă anumite modele comportamentale, după cum urmeaza:

1. Sindromul Stockholm. În acest caz victimele violenței domestice au un comportament asemănător cu cel al ostaticilor. Acest sindrom apare în următoarele condiții:

– viața victimei este în pericol

– victima nu poate scăpa sau crede că nu are scăpare

– abuzatorul este prietenos la un moment dat

– victima este izolată de lumea de afară

Modelul comportamental corespunzător acestui sindrom constă în preluarea de către victimă a perspectivei abuzatorului, se identifică cu acesta și ajunge chiar să îi ia partea, distorsionarea percepției victimei.

2. Atașament traumatic. Ca rezultat al izolării și creșterii dependenței, victimele aderă tot mai mult către singura relație pe care o au: aceea cu abuzatorul.Sub impactul acestui „atașament traumatic”, propriile interese ale victimelor, nevoile și părerile lor ajung să fie influențate și controlate de agresor. Supunerea victimei poate fi atât de puternică încât dorințele lor pot fi anihilate. Doar amenințarea cu violențe asupra copiilor va induce victimei dorința de a lupta. Oricum, dacă abuzul continuă o perioadă mai lungă, cele mai multe victime nu-și vor mai putea proteja pentru mult timp copiii. Complet demoralizate, vor renumța. Unele pot avea tentative de suicid.

Efecte asupra copiilor. Copiii care trăiesc într-o familie violentă ajung să dezvolte aceleași comportamente ca și părinții lor. Indiferent de vârsta, copii sunt învățați că violența este o metodă eficentă de a controla alți oameni. În general adoleșcenții care trăiesc într-un mediu violent sunt următoarea generație de agresori și victime. Copiii din familiile violente învață că este acceptabil ca un bărbat să lovească o femeie sau că violența este modul de a obține ceea ce vor și că exprimarea sentimentelor înseamnă slăbiciune.

Există numeroase efecte principale la copiii martori ai violenței domestice și unele efecte subtile. Cele mai notabile efecte sunt creșterea agitației și comportament agresiv, depresia și anxietatea. Astfel în primul caz copiii care au fost martori ai violenței în familie deseori devin agresivi cu colegii, prietenii, și profesorii. Ei tind să fie neobedienți, iritabili și ușor de înfuriat. Copiii care distrug obiectele și au tendința de a se implica în conflicte, pot dezvolta o personalitate delicventă în adoleșcență. Aceste comportamente sunt mai pronunțate la băieți dar au fost identificate în număr semnificativ și la fete. În cel de al doilea caz, problemele emoționele interioare cum ar fi anxietatea, depresia, stima de sine scăzută, închiderea în sine și letargia, au fost identificate la copiii expuși la violența domestică.

Copiii martori ai violențelor sunt influiențați și din punct de vedere al nivelului de dezvoltare socială și educațională. Acei copii care sunt sau au fost implicați în incidente familiale violente sunt preocupați de această problemă și nu se pot concentra asupra cerințelor educaționale. Dezvoltarea lor socială poate fi afectată pentru că ei sunt foarte triști, anxioși sau prea preocupați ca să se implice, sau tendința lor de a folosi strategii violente în rezolvarea problemelor interpersonale îi fac nepopulari și se simt respinși.

În mod frecvent sunt și multe simptome ascunse la copiii expuși violenței în familie, cum ar fi atitudinile improprii față de folosirea violenței în rezolvarea conflictelor; atitudini improprii față de folosirea violențelor împotriva femeii; acceptarea violenței în relațiile intime; hipersenzitivitate față de problemele din mediul familial; sentimentul că sunt vinovați pentru violențe.

Trebuie accentuat faptul că, chiar dacă nu există dubiu că copiii martori și/sau victime ale violenței domestice sunt afectați în plan comportamental, cognitiv și emoțional, cercetările nu sunt foarte concuzive în ceea ce privește efectele definitive la nivelul sexului, vârstei sau stadiului de dezvoltare. Inconsistențele sugerează că sunt mulți factori care trebuie luați în considerare: durata și frecvența violențelor, rolul copilului în familie, numărul separărilor și mutărilor, dezavantajele sociale și economice.

TITLUL AL III – LEA

DESPRE INFRACȚIUNEA DE HĂRȚUIRE SEXUALĂ

CAPITOLUL I

CONȚINUTUL LEGAL ȘI CONDIȚII PREEXISTENTE

I.1 Conținut legal

În legislația penală română, această infracțiune a fost incriminată relativ recent datorită factorilor cu care societatea noastră se confruntă dar si ca o dorință de a armoniza într-o oarecare măsură legislația societății noastre cu cea europeană.

Despre necesitatea modificării unor infracțiuni privitoare la viața sexuală s-au purtat discuții întemeiate atât în docrină cât și în comisiile parlamentare, discuții care după finalizarea lor au dus la incriminarea prin Legea nr. 61 din 16 ianuarie 2002 privind aprobarea O.U.G nr. 89 din 2001 a infracțiunii de hărțuire sexuală.

În timp ce societatea nostră înaintează în timp este tot mai rar faptul că atât în România cât și în alte state un tot mai mare număr de indivizi abuzează de autoritatea sau influiența pe care le-o conferă funcția îndeplinită la locul de muncă în așa fel încât prin acte repetate de amenințare sau constrângere să poată obține satisfacții sexuale.

Infracțiunea de hărțuire sexuală își are locul între infracțiunile privitoare la viața sexuală și care sunt grupate sub același titlu deoarece scopul pe care autorul îl urmărește este acelși ca și în cazul violului de a obține satisfacții de natură sexuală.

Hărțuirea sexuală este o sintagmă lansată pentru a descrie un comportament de natură sexuală cu caracter umilitor. Evoluția reglementărilor în această privință s-a făcut pe un plan mai larg al combaterii discriminarilor de orice fel, ajungându-se, în final, la particularizarea infracțiunii de hărțuire sexuală așa cum apare această faptă în reglementarea codului penal

Astfel constituie infracțiune de hărțuire sexuală, potrivit art. 223 alin. (1) Cod penal, hărțuirea unei persoane prin amenințare sau constrângere în scopul de a obține satisfacții de natură sexuală, de către o persoană care abuzează de calitatea sau de influiența pe care i-o conferă funcția îndeplinită la locul de muncă.

I.2 Condiții preexistente

Obiectul infracțiunii

A.1 Obiectul juridic

Obiectul juridic al acestei infracțiuni, așa cum s-a arătat și în literatura de specialitate, este unul complex întrucât se pun în pericol mai multe categorii de relații sociale, respectiv relații sociale privitoare la viața sexuală a persoanei, relații sociale a căror formare, dezvoltare și desfășurare sunt dependente de asigurarea bunului mers al servicilor aparținând autorităților sau instituțiilor publice ori a altor persoane juridice.

Prin urmare, infracțiunea de hărțuire sexuală are ca obiect juridic principal apărarea drepturilor privitoare la viața sexuală a persoanei, legea prin incriminarea hărțuirii sexuale ocrotind libertatea acestor relații după bunul plac al fiecăruia atâta timp cât ele nu contravin legii.

Obiectul juridic secundar ocrotește valori legate de persoana umană, demnitatea acesteia, de vătămarea integrității corporale sau a sănătății acesteia prin folosirea constrângerii fizice, fie de protejarea raporturilor sociale care se nasc din exercitarea unor activități la locul de muncă.

A.2 Obiectul material

Infracțiunea nu are obiect material deoarece acțiunea prin care se realizează elementul material nu este îndreptată asupra unui lucru, bun sau persoană, vătămându-l sau expunându-l unui pericol. Totuși atunci când infracțiunea se realizează prin constrângere fizică, exercitată asupra victimei, corpul acesteia devine obiect material.

Subiecții infracțiunii

B.1 Subiectul activ

Infracțiunea de hărțuire sexuală se săvârșește de către o persoană care „abuzează de autoritatea sau influiența pe care i-o conferă funcția îndeplinită la locul de muncă”. Subiect activ este, deci, calificat sau propriu, fiind vorba de un funcționar în sensul art. 162 Cod penal care se bucură de o anumită autoritate sau influență asupra unor angajați din subordinea sa.Nu este necesar însă ca el să facă parte din organele de conducere sau decontrol ale persoanei juridice, fiind suficent să aibă putere de decizie asupra situației altor angajați.

În textul de lege nu se cere ca infracțiunea să se săvârșească la locul de muncă al făptuitorului, ci în legătură cu poziția sa de superioritate asupra victimei, conferită de funcția îndeplinită.

Autoritatea sau influența de care dispune subiectul activ trebuie să fie relativă la atribuțiile sale de serviciu, căci dacă el se folosește de un alt gen de autoritate sau influență spre a amenința sau constrânge victima, fapta ar putea să întrunească conținutul constitutiv al infracțiunii de șantaj; în acest caz hărțuirea nu mai întrunește trăsăturile art. 223 alin. 1 Cod penal.

B.2 Subiectul pasiv

Subiectul pasiv al infracțiunii, întotdeauna, este o persoană angajată și aflată sub autoritatea sau influiența profesională a subiectului activ, indiferent dacă angajarea are la bază un contract de muncă sau o convenție civilă.

Există infracțiune și când victima se află sub influiența autorului în alt mod decât acela acre ar rezulta nemijlocit din atribuțiile de serviciu ale acestuia, caz în care nu există o subordonare ierarhică, dar există influența prevăzută în art. 223 alin. 1. Este de observat și faptul că este vorba de raporturi distincte la locul de muncă a căror legătură determină influența cerută de lege.

Dacă autorul condiționează angajarea unei persoane de obținerea satisfacțiilor de natură sexuală, victima nu va întruni calitatea de a fi subiect pasiv, deoarece nu se află în raporturi de muncă cu faptuitorul, nefiind încă angajată într-un post dein structura persoanei juridice respective, caz în care , eventual, va exista infracțiunea de șantaj dar nu cea prevăzută în art 223 alin. 1.

CAPITOLUL AL II – LEA

CONȚINUTUL CONSTITUTIV

II.1 Latura obiectivă

Sub aspectul elementului material infracțiunea prevăzută în art. 223 alin. 1 Cod penal se realizează printr-o acțiune de hărțuire a unei persoane în scopul de a obține satisfacții de natură sexuală.

Legea penală nu explică semnificația verbului „a hărțui” sexual pe cineva dar în dicționarul explicativ al limbii române este definit ca: a necăji pe cineva, a nu-i da pace, a se lua la ceartă, a da atucuri repetate de mică amploare, a cicăli, a pisa pe cineva.

Acțiunea de hărțuire sexuală se poate realiza prin mijloace variate: oral, în scris, prin semne, atitudini gesturi, direct au nemijlocit, formulate explicit sau abuziv în scopul obținerii de satisfacții sexuale.

Acțiunea descrisă în textul de lege trebuie să fie săvârșită în una din cele două modalităț alternative expres și limitativ prevăzute de lege: prin amenințare sau constrângere.

Amenințarea, ca modalitate alternativă de săvârșire a infracțiunii de hărțuire sexuală, spre deosebire de semnificația pe care i-o conferă dispozițiile art. 210 Cod penal, are o sferă mult mai cuprinzătoare primind semnificație juridică în raport de fiecare caz în parte. Amenințarea poate face referire fie la săvârșirea unei infracțiuni fie la o faptă păgubitoare. Amenințarea poate fi săvârșită pe cale orală sau pe cale scrisă și poate fi transmisă victimei nemijlocit sau printr-o altaă persoană,și ea trebuie să fie aptă să producă o temere, o alarmare victimei ori de a îngrijora victima deoarece temerea ei este în legătură cu o altă persoană cu care victima se află în anumite relații.

A constrânge ca modalitatee de realizare a infracțiunii înseamnă a obliga o altă persoană să facă ceea ce i se cere, în scopul de a obține satisfacții de natură sexuală. Dacă, însă, prin constrângerea fizică se înfrânge rezistența fizică victimei și se produce raportul sexual fapta va constituii infracțiunea de viol, în forma tentativei sau a faptei consumate. Deoarece la fel ca noțiunea de „act sexual” și noțiunea „satisfacții de natura sexuală” are o sferă de cuprindere foarte vastă cu legături în plan sexual, de la individ la individ, săvârșirea ei prin constrângere poate pune în discuție săvârșirea altei infracțiuni decât cea de hărțuire sexuală, cum ar fi pe lângă viol ți cele de șantaj, perversiunesexuală sau corupție sexuală.

Pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracțiuni se mai cere ca autorul să abuzeze de autoritatea și influiența pe care i-o conferă funcția îndeplinită la locul de muncă, să depășească limitele legale atribuite de lege.

Prin „autoritate” se înțelege putere de drept de a da dispoziții, de a-i impune cuiva ascultare, organ al puterii de stat competent să emită dispoziții cu caracter obligatoriu, reprezentant al puterii destat.

Prin „influență” se întelege acțiunea pe care o exercită o persoană asupra alteia și care poate duce la schimbarea caracterului, a concepțiilor acesteia, prestigiu sau autoritatea de care se bucură.

Textul incriminator al infracțiunii de hărțuire sexuală are drep scop reprimarea unui abuz de putere din partea celui care deține o calitate la locul de muncă deoarece, făptuitorul poate supune victima, la locul de muncă, datorită autorității sau influenței funcției, unui regim de muncă extenuant, păgubitor fizic și exagerat de sever, sau îi poate crea dificultăți nejustificate în raport cu specificul postului adică să-i repartizeze constant sarcinile cele mai grele, care solicită energia fizică și psihică a victimei peste normal, ori poate sa-i aplice mustrări sau alte sancțiuni disciplinare nejustificate, ori sa-i creeze un mediu de muncă stresant sau înjositor. Dacă aceste acte vor constitui și abuz în serviciu atunci infracțiunea va putea fi reținută în concurs cu infracțiunea de hărțuire sexuală.

Prin intermediul urmării imediate se creează o stare de fapt contrară celei necesare pentru aasigurarea libertății și inviolabilității sexuale a peroanei. Această stare constituie o atingere adusă libertății sexuale dar și a relațiilor sociale privitoare la aceste valori. Tot prin intermediul urmării imediate se încalcă onoarea și demnitatea victimei.

Legătura de cauzalitate dintre fapta care constituie elementul material al infracțiunii de hărțuire sexuală și urmarea imediată, socialmente periculoasă, trebuie să existe. Legătura de cauzalitate este dovedită prin însăși stabilirea infracțiunii.

II.2 Latura subiectivă

Forma de vinovăție cu care se săvârșește infracțiunea de hărțuire sexuală este intenția directă calificată prin scop deoarece făptuitorul acționează cu copul de a obține satisfacții de natura sexuală.

Dacă fapta nu se realizează în scopul de a obține satisfacții de natură sexuală atunci ea va constituii infracțiunea de abuz în serviciu.

CAPITOLUL AL III – LEA

FORME. MODALITĂȚI

III.1 Forme

Actele premergătoare și tentativa, deși sunt posibile, legiuitorulle-a lăsat în afara ariei de incriminare. Infracțiunea se consumă în momentul realizării acțiunii de hărțuire sexuală și creării unei stări de pericol privind libertatea și inviolabilitatea sexuală a victimei.

Pentru consumarea infracțiunii nu este necesar ca făptuitorul să obțină satisfacțiile de natură sexuală ci doar ca acesta să hărțuiască victima în vederea realizării acestui scop.

Hărțuirea presupune o activitate de durată, putând îmbrăca forma infracțiunii continue succesive, astfel că este susceptibilă de epuizare în momentul încetării activității infracționale.

III.2 Modalități

Infracțiunea de hărțuire sexuală cunoaște doua modalități normative, respectiv hărțuirea realizată prin constrângere și cea realizată prin amenințare. Fiecare modalitate normativă, la rândul ei, poate corespunde unei varietăți de modalități faptice de realizare.

TITLUL AL IV – LEA

DESPRE CONCEPTUL DE LIBERTATE PRIVIND VIAȚA SEXUALĂ

CAPITOLUL I

DESPRE CONCEPTUL DE LIBERTATE ÎN GENERAL

I.1 Definiție

Libertatea este o noțiune cunoscută sau care ar trebui să fie cunoscută de lumea întreagă. Orice individ are dreptul de a fi liber. Libertatea este de mai multe tipuri și această noțiune este înțeleasă diferit de oameni. Tudor Vianu spunea că: „Omul este stilul însuși!”. Fiecare dintre noi avem posibilitatea de a ne exprima viziunea în ceea ce privește conceptul de libertate. Aici putem vorbi despre libertatea cuvântului, libertatea la replică.

Libertatea este o noțiune complexă care presupune posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință; acțiunea conștientă a oamenilor în condițiile cunoașterii legilor de dezvoltare a naturii și societății; starea unei persoane libere care se bucură de deplinătatea drepturilor politice și civile în stat sau starea celui care nu este supus unui stăpân. In ceea ce privește libertatea sexuală, aceasta reprezintă opțiunea fiecărei peroane de a-și alege partenerul de viață sexuală.

După Hegel libertatea este „ceea ce apare în voința conștientă a oamenilor drept interes al acestora”.Libertatea este o determinantă a unor relații sociale, o coordonată a activității oamenilor care activează ca subiecți istorici conduși de interese, scopuri, pasiuni, idealuri.

După părerea lui Osho „omul este singura ființă de pe pământ înzestrată cu libertate. Omul nu este doar liber ci este el însuși libertatea.”.

I.2 Rolul conceptului de libertate

Libertatea este raportată la necesetitatea naturală sau socio-naturală a omului. Este foarte important pentru noi oamenii, să ne simțim liberi, să nu cunoaștem constrângeri și să acționăm ca urmare a deciziilor noastre fără anumite presiuni din partea altora și făra a fi stresați.

„Libertate” este o noțiune îndrăgită de toți, este un „aer” pe care ar dori sa-l respire în special cei asupriți. Am putea spune chiar că libertatea este ceva vital. Orice individ se dezvoltă armonios, fizic și psihic, doar în cazul în care este liber să cugete și să acționeze.

Ideea independenței totale, a libertății absolute implică neapărat un sistem de referință, sistem care, prin natura sa va include gradualitatea și procesualitatea libertății.

Libertatea apare ca opoziție față de determinism, așa cum lipsa de constrângere este opusă constrângerilor și lipsa de limitare. Aceasta nu se naște din autostăpânirea hazardului.

Libertatea este deci, un proces de independizare a omului și totodată un produs al independenței relative a omului intr-un complex de determinări socio-naturale.

Cunoațterea oferă premise libertății, puncte de sprijin pentru dominarea realității externeși aprecierea realistă a posibilităților interioare. Libertatea se întemeiază pe cunoașterea și înțelegerea determinării, în sensul că omul nu poate proceda arbitrar în elaborarea și înfăptuirea scopurilor; cu cât cunoaștem mai bine necesitatea, legitatea, cauzalitatea, cu atât mult avem o capacitate mai sporită de a alege între alternative în cunoștință de cauză, cu atât mai largă este sfera libertății pe care o dobândim în procesul activității noastre creatoare.

Libertatea poate fi foarte ușor folosită abuziv, căci, oricine poate face o alegere greșită. Tocmai în asta constă frumusețea libertății: în a putea alege între bine și rău. Dacă nu poți alege decât binele, nu te poți bucura de libertate.

În esență, libertatea, înseamnă să poți alege între bine și rău. Cine nu este liber, nu-și poate folosi greșit lipsa de libertate. Un prizonier nu are de ales; este încătușat și nu poate face nimic în această privință. În această situație se află toate animalele, cu excepția omului.

I.3 Evoluția conceptului de libertate

Filozofii au fost întotdeauna de părere că esența precede existenței, că omul se naște cu un destin predeterminat. La fel ca o sămânță, el conține în sine un întreg program pe care trebuie sa-l manifeste. Omul nu are nici unpic de libertate, aceasta a fost concluzia filozofilor din trecut.

Oamenii religioși au căzut de acord cu cei nereligioși într-un singur punct: că nu există libertate. În toate celelalte privințe părerile lor diferă, dar în ceea ce privește libertatea sunt la unison. Comuniștii susțin că sunt atei, nu acceptă religia, dar afirmă că destinul omului este predeterminat de condițiile economice, sociale și politice. Pe scurt, omul nu este liber; conștiința lui este determinată deforțele exterioare.

Întradevăr omul se naște liber dar uneori libertatea îi este îngrădită. Așa s-a întâmplat în timpul dominației socialiste când individul era privat parțial de libertate. Proprietățile particulare fiind lichidate omul devine sclav.

Uneori libertatea este folosită greșit. Așa se explică haosul din lumea de azi. Înainte omul era mai puțin liber, de aceea haosul nu exista. Țara cea mai haotică este America, căci nici o altă țară nu s-a mai bucurat vreodată în istorie de o libertate atât de mare. Oriunde există libertate apare și starea de haos.

Libertatea nu se reduce la cunoaștere, ci presupune momentul realizării proiectului uman, al acțiunii conforme cu determinările interiorizate prin cunoaștere și opțiune a realității fizico-naturale și subiective, eliberarea treptată de constrângerile naturale. Ea presupune relativa desprindere a omului de determinare realiyată prin activitatea sa creatoare, activitate sprijinită pe cunoaștere și valorizare.

Pentru a fi liber nu este suficient să înțelegi determinarea, ci trebuie să acționezi în câmpul de posibilități pe care ea îl deschide pentru a realiza proiectul uman original, care reprezintă o adeziune internă fără a mai fi stingherit în obiectivarea lui afectivă.

O dată cu evoluția omului au evoluat și conceptele, gândirea, noțiunea de libertate dobândind astfel alte conotații. Din păcate însă au intervenit în viața omului războaie, dezastre, calamități naturale care au afectat într-o anumită măsură deplinătatea drepturilor politice și civile.

Datorită conjuncturii sociale, politice, religioase, au început să apară noi concepții referitoare la noțiunea de libertate și diverseopinii.

CAPITOLUL AL II – LEA

DESPRE CONCEPTUL DE LIBERTATE PRIVIND VIAȚA SEXUALĂ

Bărbatul a transformat femeia într-o sclavă iar femeia l-a transformat pe barbat într-un sclav. Evident, amândoi urăsc această stare de sclavie. Amândoi îi opun rezistență, de aceea ei se ceartă constant.

Adevărata luptă se dă însă pe un nivel mult mai profund. Pe acest nivel, amândoi tânjesc după libertate chiar dacă nu-și dau întotdeauna seama.

Oameni au trăit mii de ani ăn sclavie, de aceea au uitat gustul libertății. Și-au văzut părinții trăind în același fel, bunicii, pe toată lumea, de aceea au acceptat acest mod de viață, iar libertatea lor a fost distrusă.

Cel mai puternic instinct al omului este cel sexual. Energia sexuală este însăși energia vieții, ea neputând fii controlată. Reprimarea sexului, transformarea lui într-un tabu, reprezintă însăși temelia sclaviei umane. Omul nu poate fi liber dacă nu își descătușează energia sexuală, dacă nu îi permite acesteia să crească în mod natural. Sexul nu este transcens printr-un efort personal, orice efort însemnând o reprimare a lui, nu o transcedere. Este normal să fie așa, căci sexul nueste un proces mintal ci unul biologic. El aparține corpului nu minții. Noi ne naștem ca ființe sexuale. A fi om înseamnă a fi sexual. Rădăcinile sexului sunt extrem de profunde sursa lui fiind viața având rădăcinile în ființă.

Din punct de vedere al libertății sexuale, fiecare individ are dreptul de a-și alege partenerul de viață sexuală și acest drept trebuie respectat de cei din jur. Lucrurile nu au stat așa din totdeauna.

Prima formă de organizare a colectivităților umane a reprezentat-o ceata, în sânul căreia relațiile dintre indivizi se bazau pe obținerea hranei în comun și pe apărarea reciprocă. În această perioadă a paleoliticului inferior, relațiile sexuale erau ne-ngrădite.

În perioada paleoliticului superior are loc trecerea de la ceata primitivă la organizarea pe mari grupe de rude, care alcătuiau colectivități umane mai bine închegate ai căror membrii îcep să fie conștienți de „origine comună”. Relațiile sexuale încep să fie interzise între persoanele aparținând unor generații diferite (părinți-copii; bunici-nepoți), ajungându-se la o etapă de dezvoltare care a fost consacrată sub denumirea de căsătorie pe grupe. Aceste grupe, aparținând perioadei matriarhatului, pe care le putem numi conjugale, erau împărțite pe generații astfel că toți bunicii și toate bunicile dintr-o astfel de familie erau soți între ei, formulă ce se regăsește la nivelul fiecărei generații. Rudenia nu putea fi certificată în aceste condiții decât pe linie maternă.

Mai multe ginți matriarhale se puteau grupa într-o fratrie iar mai multe fratrii puteau alcătuii un trib. Legăturiler matrimoniale nu erau posibile decât cu o persoană din „cealată jumătate”. Aceasta era căsătoria pereche, ce se caracterizează prin aceea că un bărbat avea printre mai multe soții o soție principală, iar el, era la rândul său printre alți soți soțul principal.

În timpul patriarhatului căsătoria se făcea din inițiativa bărbatului, prin răpirea sau cumpărarea fetei, care reprezenta o forță de muncă ce trebuia răscumpărată de la familia ei.

Legăturile sexuale dintre membrii acestor organizații familiale erau stabilite de către conducătorii lor, așadar indivizii nu aveau libertate de exprimare, de alegere sau libertate sexuală.

De la relațiile sexuale necontrolate de către comunitate, caracteristicile societăților primitive, spre raporturi reglementate de tradiție sau morală și apoi prin lege s-a parcurs un drum lung determinat de relațiile de proprietate și de interesul comunităților de a restrânge sau nu anumite conduite.

Sensul pe care îl dăm astăzi noțiunii de viol este urmare a modului în care s-a privit în decursul timpului satisfacerea instinctului sexual, în special de către bărbat, dar și în raport cu poziția ocupată de femeie în societate.

Abrogarea art. 200 Cod penal apare ca un act de instaurare a normalității, prin aceasta înțelegându-se decretarea faptului că viața personașă a fiecărui individ și în primul rând viața sa sexuală îl privește numai pe acesta și pe nimeni altul. Libertatea sexuală se află în centrul vieții personale a fiecăruia.

Oroarea sau spaima de sexualitate a existat atât în comunitățile religioase cât și în societățile pe cale de secularizare din burghezul secol al XIX lea, ori în comunismele și fascismele secolului nostru.

Acestea considerau că granița dintre viața publică și viața personală este neglijabilă și trebuie chiar ignorată, autoritățile având dreptul și chiar datoria de a regla modul de viață al individului. Lupta pentru emancipare socială a mers paralel cu cea de emancipare a individului, cu dreptul lui la o viață personală asupra căreia să ia el singur deciziile pe care le doreste, asumându-și totodată răspunderea pentru cazul în care libertatea lui ar leza libertatea altuia.

În mod direct sau indirect libertatea sexuală a fost mereu în centrul luptei pentru libertatea personală.

Numai în măsura în care legea certifica acest concept de libertate a individului, dar într-un mod în care să nu lezeze libertatea celuilalt, societaea respectivă putea fi considerată democratică. Această concepție se întemeia pe neutralitate în raport cu valorile sau comportamentele propuse individului, optiunea aparținându-i lui, societatea având doar grijă ca această opinie să fie liberă.

Nu poate fi liber un individ care nu este liber în viața lui personală, și aceasta nu poate fi liberă dacă nu include libertatea sexuală și dreptul fiecăruia de a face ce vrea cu trupul său.

La fel nu poate fi liber un individ care nu-i acceptă aceste libertăți, în aceeași măsură, semenului său, si cu atât mai mult nu poate fi liber individul care îi refuză semenului aceste libertăți sau cel care îi impune, cu forța, anumite opțiuni.

TITLUL AL V – LEA

SINTEZĂ ȘI PRACTICĂ JUDICIARĂ PRIVIND INFRACȚIUNEA DE VIOL ȘI HĂRȚUIRE SEXUALĂ

CAPITOLUL I

SINTEZĂ ȘI PRACTICĂ JUDICIARĂ PRIVIND INFRACȚIUNEA DE VIOL

Viol. Art. 197 alin. 1 Cod penal (art. 217 alin. 1 Noul Cod penal). Minoră. Retragerea plângerii prealabile.

Pentru săvârșirea infracțiunii de viol împotriva unei minore retragerea plângerii prealabile nu înlătură răspunderea penală deoarece, potrivit art. 131 alin. ultim Cod penal (art. 143 alin. ultim Noul Cod penal) acțiunea penală în asemenea situații se pune în mișcare și din oficiu.

Decizia Secției penale nr. 2067 din 26 iulie 1995

Prin sentința penală nr. 314 din 02 noiembrie 1994, Judecătoria Babadag a condat pe inculpatul C.V pentru săvîrșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută în art. 189 alin. 2 din Codul penal (art. 201 alin. 2 lit. b, f și g Noul Cod penal).

În baza art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. h din Codul de procedură penală, instanța a dispus încetarea procesului penal pentru infracțiunea de viol prevăzută în art 197 alin. 1 din Codul penal (art. 217 alin. 1 Noul Cod penal), deoarece a fost retrasă plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Instanța a reținut că, în seara de 14 iunie 1994, inculpatul a acostat și a condus cu forța în locuința lui pe minora V. M, în vârstă de 16 ani, unde a avut cu ea de repetate ori raporturi sexuale prin constrângere și a împiedicat-o să părăsească timp de mai multe ore apartamentul, fiind eliberată de organele de poliție.

Tribunalul Tulcea, prin decizia penală nr. 20 din 24 ianuarie 1995, a respins apelul, iar Curtea de Apel Constanța, prin decizia penală nr. 98 din 15 martie 1995, a respins recursul inculpatului.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

Potrivit dispozițiilor art. 131 din Codul penal (art. 143 Noul Cod penl), în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură raspunderea penală, iar în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsităde capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea penală se pune ăn mișcare și din oficiu.

În speță persoana vătămată fiind o minoră cu capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea de viol a fost pusă în mișcare de procuror din oficiu, în absența unei plângeri prealabile, de care, de altfel, nici nu era condiționată.

Așa fiind, declarația persoanei vătămate de care prima instanță a luat act, în sensul că își retrage plângerea privind infracțiunea de viol săvârșită asupra ei, nu putea avea ca efect încetarea procesului penal, deoarece în cauză nu s-a formulat o atare plângere, instanța fiind sesizată din oficiu.

În consecință, au fost casate hotărârile pronunțate în cauză, sub aspectul examinat și s-a trimis caza primei instanțe pentru rejudecare.

Considerăm că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție este întemeiată întrucât infracțiunile care pentru punerea în mișcare a acțiunii penale sunt condiționate de plângerea prealabilă nu se pot pune în mișcare în lipsa acesteia, însă în speță este vorba de o astfel de infracțiune, cea prevăzută în art. 197 alin. 1 Cod penal (art. 217 alin. 1 Noul Cod penal), doar că victima este un minor cu capacitate de exercițiu restrânsă, deci retragerea plângerii prealabile pentru intru infracțiunea de viol nu are ca efect încetarea procesului penal, mai mult punerea ăn mișcarea a acțiunii penale nici nu era condiționată de plângerea prealabilă victima fiind un minor cu capacitate restrânsă de exercițiu.

Viol. Art. 197 alin. 2 lit.a din Codul penal. Săvârșirea faptei de două sau mai multe persoane împreună.

Acostarea și amenințarea mai multor femei de către patru inculpați, după care fiecare a dus câte o femeie pe câmp, săvârșind violul în locuri apropiate, dar separate, constituie infracțiunea de viol săvârșită de mai multe persoane împreună prevăzută în art. 197 alin.2 lit. a din Codul Penal (art. 217 alin. 2 lit. a Noul cod penal), iar nu cea de viol prevăzută în art 197 alin. 1 Cod penal (art. 217 alin. 1 Noul Cod penal).

Decizia Secției penale nr. 1955 din 06 iulie 1995

Prin sentința penală nr. 11 din 26 ianuarie 1994, Tribunalul Vrancea a condamnat, între alții, pe inculpatul T.D. pentru săvârșirea infracțiunii de viol prevăzută în art. 197 alin. 1 Cod penal (art. 217 alin. 1 din Noul Cod penal) și pe inculpatul B.N. pentru tentativă la această infracțiune.

Instanța a reținut că inculpații, împreună cu doi minori, de asemenea condamnați în cauză, după acostarea părților vătămate, au plecat fiecare cu câte o fată pe câmp, separându-se astfel de ceilalți. În aceste împrejurări, fiecare făptuitor a întreținut, separat, raporturi sexuale cu o parte vătămată, prin violență fără ajutorul celorlalți inculpați.

Inculpatul B. N. a încercat să comită violul, dar partea vătămată a reușit să fugă, în cursul agresiunii.

Curtea de Apel Galați, prin decizia penală nr. 207 IA din 11 octombrie 1994, a admis apelul declarat de procuror și a schimbat încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina inculpațiilor, în infracțiunea de viol prevăzută în art. 197 alin. 2 lit. a din Codul penal (art. 217 alin. 2 lit. a din Noul Cod penal), respectiv în tentativă la această infracțiune și a condamnat pe inculpați pe baza noii încadrări.

Curtea de Apel a reținut că inculpații au premeditat acostarea părților vătămate, ceea ce au și făcut împreună. Apoi, ei au lovit și alungat pe cei doi martori care însoțeau victimele, exercitând violențe și asupra acestora, pentru ca după aceea să întrețină raporturi sexuale cu ele. Ca atare, violul a fost săvârșit de toți inculpații care au acționat împreună, în baza unei înțelegeri prealabile și s-au aflat, concomitent, la locul infracțiunii.

Prin recursul declarat de inculpatul B.N. se susține că fapta săvârșită de el constituie tentativă la infracțiunea de viol prevăzută în art 20 raportat la art. 197 alin. 1 din Codul penal (art. 34 raportat la art. 217 alin. 1 din Noul Cod penal), așa cum, în mod corect, a hotărât prima instanță.

Recursul este nefondat.

Din probele adminstrate rezultă că toți cei patru inculpați au hotărât să întrețină raporturi sexuale prin violență cu părțile vătămate. În acest scop, împreună le-au urmărit și acostat pe acestea, după care au exercitat violențe atât asupra lor cât și asupra celor doi martori care le însoțeau.

Temerea puternică creată astfel victimelor, oprite noaptea într-o zonă pustie de cei patru inculpați, le-a redus posibilitatea de a se opune la agresiunea comisă asupra lor, ceea ce a contribuit în mod esențial, la săvârșirea violurilor de către fiecare.

Faptul că raporturile sexuale s-au produs în locuri diferite din aceeași zonă este lipsită de relevanță privind încadrarea juridică a infracțiunilor, astfel cum în mod corect a apreciat instanța de apel, deoarece inculpații au acționat împreună, și a încadrat legal în dispozițiile legii faptele acestora.

Considerăm că instanța superioară a procedat corect la respingerea recursul formulat de inculpatului ca nefondat deoarece deși infracțiunea s-a consumat în locuri diferite dar în aceeași zonă nu are relevanță în schimbarea încadrării juridice din viol prevăzut în art. 197 alin. 2 în viol în formă simplă deoarece așa cum bine a reținut Curtea de Apel că inculpații au premeditat acostarea părților vătămate, ceea ce au și făcut împreună deci ne încadrăm sub incidența lui 197 alin. 2 lit. a Cod penal (art. 217 alin 2 lit. a Noul Cod penal).

Viol. Incest. Încadrare juridică.

Fapta inculpatului de a avea raport sexual prin constrângere cu fiica sa minoră aflată în îngrijirea, ocrotirea și educarea sa constituie infracțiunile de viol prevăzută în art 197 alin 2 lit. b din Codul penal ( art. 217 alin. 2 lit. b Noul Cod penal) și infracțiunea de incest prevăzută în art. 203 din Codul penal (art. 222 Noul Cod penal), aflate în concurs ideal.

Existența concursului între cele doua infracțiuni nu înlătură agravanta prevăzută în art. 197 alin. 2 lit. b (art 217 alin. 2 lit. b) pentru cea de viol, astfel că încadrarea ei în prevederile art. 197 alin. 1 (art. 217 alin. 1) este nelegală.

Decizia Secției penale nr. 87 din 20 ianuarie 1993

Prin sentința penală nr. 120 din 06 februarie 1992, Judecătoria Baia Mare, a condamnat pe inculpatul D.G. pentru săvârșirea infracțiunilor de viol prevăzută în art. 197 alin. 1 Cod penal (art. 217 alin. 1 Noul Cod penal) și incest prevăzută în art. 203 din Codul penal (art 222 Noul Cod penal), cu aplicarea art. 33 lit. b (art. 47 alin. 2 Noul Cod penal) și art. 34 lit.a din Codul Penal (art 48 alin. 1 din Noul Cod penal).

Instanța a reținut că, la 20 septembrie 1991, inculpatul, prin constrângere, a întreținut raporturi sexuale cu fiica sa în vârstă de 16 ani.

Prin decizia penală nr. 101 din 14 aprilie 1992 Tribunalul Județean Maramureș, recursul inculpatului a fost respins.

Recursul extraordinar declarat în cauză, referitor la încadrarea juridică a infracțiunii de viol, este întemeiat.

Din examinarea cauzei rezultă că, deși a reținut în mod corect situașia de fapt și vinovăția inculpatului, prima instanță a încadrat greșit în prevederile art. 197 alin. 1 din Codul penal fapta inculpatului de a întreține prin violență relații sexuale cu fiica sa minoră.

Având în vedere că victima se afla în îngrijirea, ocrotirea și educarea făptuitorului, așa cum corect s-a stabilit în cauză, fapta trebuia încadrată în prevederile art. 197 alin. 2 lit. b din Codul penal în concurs cu infracțiunea de incest prevăzută în art 203 din același cod.

Considerăm că recursul extraordinar declarat în cauză este întemeiat deoarece deși violul în formă agravată prevăzut în art. 197 ali. 2 lit. b (art217. alin. 2 lit. b Noul Cod) se află în concurs ideal cu infracțiunea de incest, acest concurs nu înlătura agravanta infracțiunii de viol, astfel că prima instanță deși a reținut corect situația de fapt a greșit când a schimbat încadrarea juridică din viol agravat în viol simplu în concurs cu cea de incest.

Infracțiuni privitoare la viața sexuală. Viol. Raport sexual cu o minoră. Deosebiri. Latură obiectivă.

Elementul material al infracțiunii de viol se deosebește de acela al infracțiunii de raport sexual cu o minora prin dovedirea înfrângerii libertății sexuale a victimei cu acte de constrângere fizică ori morală.

De aceea, este necesar ca activitatea inculpatului să se aprecieze în concret, în raport de condițiile în care a exercitat atari acte de constrângere, ca și posibilitățile efective, ale victimei de a opune rezistență.

Se mai impune a se observa că sub raport anatomo fiziologic sunt caracterizate drept acte de violență în cazul unor atari infracțiuni, imobilizarea brațelor victimei, astuparea gurii pentru a nu cere ajutor, dezgolirea forțată a corpului ori ruperea veșmintelor, lovirea, trântirea ori târârea acesteia pe o suprafață aptă consumării actului sexual, închiderea într-o încăpere separată, deci orice act fizic și psihic de natură a paraliza voința victimei și a o pune în imposibilitatea de a se apăra ori de a fi ajutată de o altă persoană.

Decizia penală nr. 160 din 23 august 1994 – A

Cu probele administrate în cauză s-a stabilit că minora în vârstă de 12 ani a fost atrasă împreună cu vărul său minor într-o cameră obscură și, după separarea acestora, în condiții de întuneric inculpatul i-a astupat gura cu palma, a trântit-o pe o canapea, a dezbrăcat-o forțat și în final a întreținut raport sexual cu aceasta.

Față de această situație, faptul că prin biletul de ieșire din spital nu se atestă prezența unor violențe în zona specifică corporală, nu constituie o împrejurare pentru reâncadrarea activității infracșionale în raport sexual cu o minoră, cu atât mai mult cu cât medicul a concluzionat că la data tardivă a examinării exista posibilitatea neevidențierii lor.

Așa fiind, se va admite apelul parchetului și se va proceda la schimbarea încadrării juridice din raport sexual cu o minoră prevăzut în art. 198 Cod penal (art. 218 Noul Cod penal), în viol prevăzut în art. 197 alin. 2 lit. a Cod penal (art. 217 alin. 2 lit. a Noul Cod penal), cum legal s-a apreciat în actul de sesizare al instanței.

Infracțiuni privitoare la viața sexuală. Violul urmat de moartea victimei. Latura subiectivă.

Apelanții au fost condamnați pentru viol prevăzut de art. 197 alin. 3 Cod penal (art. 217 alin. 3 Noul Cod penal) și perversiune sexuală prevăzută de art. 201 Cod penal (art. 220 alin 6 și 7 Noul Cod penal).

Din interpretarea art. 197 alin. 3 Cod penal se reține că circumstanțele ce atrag agravanta de calificare au un caracter praeterintenționat și trebuie să fie în legătură cu actele materiale desfășurate de autori pentru constrângerea victimei la relații sexuale (ori profitând de neputința acesteia de a se apăra) sau să privească condițiile în care acestea au fost consumate, de natură a atrage lezarea corporală, a sănătății ori rezultatul letal.

Decizia penală nr. 195 din 15 noiembrie 1994 – A

Din probele dosarului a rezultat că prin modul său de manifestare, (îmbrăcăminte extravagantă, purta la brâu o cutie voluminoasă, cânta și dansa după o orchestră imaginară) victima acreat certitudinea asupra iresponsabilității sale psihice și a stării de beție avansată.

A rezultat de asemenea că sub amenințarea cuțitului aceasta a fost dezbrăcată până la brâu și în mai multe locuri timp de trei ore, în condiții de îngheț specifice lunii februarie 1993, a fost supusă consumării unor acte sexuale firești și nefirești.

A mai rezultat de asemenea că apelanții au realizat condițiile vătămătoare pentru sănătatea și viața victimei, acceptând rezultatul letal, se deduce și din faptul că la terminarea rezoluției infracționale i-au acoperit corpul dezgolit cu fân „pentru a nu îngheța”.

Această ultimă atitudine nu poate înlătura sau atenua răspunderea penală și cu atât mai mult duce la recalificarea în viol prevăzut de art. 197 alin. 2 Cod penal.

Cât timp aceștia, deși au realizat starea de beție avansată și de boală a victimei, vârsta înaintată de 58 de ani și epuizarea fizică și psihică de care era afectată, au înțeles să o supună unor raporturi sexuale repetate, peste limita posibilităților sale de rezistență, nu se poate pretinde inexistența raportului de cauzalitate dintre fapta lor și rezultatul letal pe care chiar dacă nu l-au dorit, l-au prevăzut și acceptat.

Considerăm că reâncadrarea juridică a infracțiunii în cea prevăzută în art. 197 alin. 3 deoarece există o legătură de cauzalitate între urmarea praeterintenționată și fapta de a săvârși infracțiunea de viol.

Infracțiuni privitoare la viața sexuală. Violul. Raport sexual consumat cu o persoană care anterior întreținuse benevol relații sexuale cu inculpatul.

În sensul art. 197 Cod penal (art. 217 Noul Cod penal) latura obiectivă a infracțiunii de viol constă în consumarea raportului sexual cu o persoană de sex feminin sau de același sex, fără consimțământul acesteia, deci prin constrângere fizică ori psihică, legiuitorul nedistingând dacă victima este căsătorită, văduvă sau dacă anterior inculpatul a avut sau nu raporturi sexuale benevole cu aceasta.

Decizia penală nr. 640 din 16 octombrie 1997

Din declarațiile părții vătămate, precum și aceea dată de martora însoțitoare a rezultat că în noaptea de 24 octombrie 1995, acestea au fost urmărite de inculpat. Ajungându-se într-un gang, prin amenințare acesta a determinat martora să plece, după care trăgând de păr victima, contrar voinței sale a obligat-o să consume cu el raport sexual.

Examinată la data de 27 octombrie 1995, Laboratorul medicolegal a constatat că aceasta a prezentat hematom masiv pe urechea dreaptă și alte leziuni ce au necesitat pentru vindecare 8 – 10 zile de îngrijiri medicale și care puteau data din 24 octombrie 1995.

Concluzia și motivarea instanțelor anterioare în sensul că atitudinea mai dură a inculpatului față de partea vătămată nu pot fi reținute drept acte materiale ce intră în compunerea laturii obiective a infracțiunii de viol, sunt greșite.

Dimpotrivă atari violențe exercitate noaptea și într-un loc unde nu se aflau alte persoane au fost de natură a-i înfrânge voința și a creat posibilitatea consumării violului.

Pe de altă parte, potrivit practicii instanțelor judecătorești și literaturii de specialitate, faptul că anterior părțile mai consumaseră benevol acte sexuale, dar la data sus menționată victima s-a opus ferm, fiind necesară înfrângerea voinței prin violențe fizice, nu poate conduce la exonerarea inculpatului de răspundere penală.

În consecință, dovedindu-se cu prisosință că inculpatul a consumat actul sexual cu partea vătămată prin constrângere rezultă că este realizat conținutul infracțiunii de viol prevăzută în art. 197 alin. 1 Cod penal (art. 217 alin. 1 Noul Cod penal).

De aceea soluția de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a combinat cu art. 10 lit. a Cod pr. Penală, este nelegală.

Infracțiuni privitoare la viața sexuală. Violul. Tentativa. Latura obiectivă.

Potrivit art. 20 Cod penal (art. 34 Noul Cod penal) tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârșii o infracțiune, executare care a fost întreruptă din motive independente de voința infractorului.

Pe de altă parte, din conținutul art. 197 Cod penal (art. 217 Noul Cod penal) se reține că latura obiectivă a infracțiunii de viol se realizează prin exercitarea unor acte de constrângere psihică și fizică a unei persoane de orice sex în vederea anihilării capacității de apărare și consumării raportului sexual.

Decizia penală nr. 358 din 15 august 1995

În speță, s-a stabilit cu certitudine că la data de 10 noiembrie 1991, aflându-se sub influiența alcoolului inculpatul a pătruns în locuința părții vătămate, femeie în vârstă de 51 ani și prin violență a încercat să consume cu aceasta raport sexual, contrar voinței exprimate.

De asemenea, martorii audiați au relatat că rezoluția infracțională a fost întreruptă datorită intervenției acestora, fiind alarmați de strigătele de ajutor ale părții vătămate.

În atare situație faptul că nu s-a găsit cuțitul cu care se pretinde că s-au produs leziunile corporale constatate medico-legal și care au necesitat pentru vindecare 10 zile de îngrijiri medicale, nu este de natură a produce consecințe juridice sub aspectul încadrării activității infracționale stabilită în sarcina inculpatului.

De altfel, indiferent de obiectul sau modalitatea în care s-a exercitat constrângerea părții vătămate, cât timp s-a dovedit că scopul inculpatului a fost de a întreține raport sexual iar rezoluția infracțională nu s-a finalizat din motive independente de voința sa, încadrarea juridică adoptată de instanțele anterioare în sensul reținerii tentativei de viol, prevăzut de art. 20 raportat la art. 197 alin. 1 Cod penal și condamnarea la 3 ani și 6 luni închisoare este legală.

Considerăm justificată decizia instanței deoarece potrivit art. 20 Cod penal ( art. 34 Noul Cod penal) constituie tentativă punerea în executare a hotărârii de a săvârșii o infracțiune, executare care a fost întreruptă din motive independente de voința infractorului, ceea ce s-a și întâmplat în sprță. Instanța a procedat corect la condamnarea inculpatului pentru infracțiunea de tentativă la infracțiunea de viol.

Infracțiuni privitoare la viața sexuală. Violul. Cauză de nepedepsire. Condiții de neaplicare.

Prin dispoziția înscrisă alineatul ultim la art. 197 Cod penal (art. 217 Noul Cod penal), legislativul a prevăzut drept cauză de nepedepsire intervenția de necăsătorie dintre victima violului și unul din participanții la activitatea infracțională, anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Trebuie menționat însă că prin termenul de căsătorie se înțelege încheierea unui act juridic valabil, neinteresând cauza imposibilității realizării acestuia.

De aceea, simpla promisiune de căsătorie chiar valabilă ori împăcarea părților sau retragerea plângerii prealabile sunt elemente lipsite de eficență juridică, neputând înlătura tragerea la răspundere penală în cazul infracțiunii incriminată prin dispozițiile art. 197 alin. 1 și 2 Cod penal (art. 217 alin 1 și 2 Noul Cod penal).

Decizia penală nr. 191 din 08 noiembrie 1994 – A

Cum în speță nu s-a făcut dovada încheierii unei căsătorii valabile între victimă și vreounul din autorii violului, nelegal instanța de fond a încetat procesul penal în temeiul art. 10 lit. h Cod proc. Penală, luând act că partea vătămată și-a retras plângerea formulată.

Ca atare admițându-se recursul parchetului se va dispune condamnarea inculpațiilor la pedeapsa de câte 6 ani închisoare pentru infracțiunea de viol calificat prevăzută de art. 197 alin. 2 lit.b Cod penal (art. 217 alin. 2 lit. b).

Considerăm că instanța superioară a procedat corect la admiterea recursului formulat de către parchet deoarece în lumina vechii reglementări a codului penal unde căsătoria dintre făptuitor și victimă înlătura răspunderea penală a făptuitorului, însă în această speță nu există un act juridic care să ateste căsătoria dintre cei doi, simpla promisiune de căsătorie nu înlătură raspunderea penală a făptuitorului. În noua reglementare acestă ipoteză nu se mai regăsește, astfel că putem spume căci căsătoria nu înlătură răspunderea penală.

Infracțiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 2 lit. a Cod penal (art. 217 alin. 2 lit. a Noul Cod penal). Greșita reținere în concurs real și a infracțiunii prevăzute de art. 189 alin. 1 Cod penal (art. 201 alin. 1 Noul Cod penal). Hotărâre nelegală.

Inculpatul a fost condamnat și pentru infracțiunea prevăzută de art 189 alin. 1 Cod penal (art. 201 alin. 1 Noul Cod penal), alături de infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. 2 lit. a Cod penal (art. 217 alin. 2 lit. a Noul Cod penal), deși din probele administrate în cauză, rezultă că intenția lui nu a fost aceea de a o lipsii pe partea vătămată în mod ilegal de libertate, ci numai de a întreține cu ea, în mod repetat, raporturi sexuale.

În recursul inculpatului, au fost casate hotărârile și, în baza art. 334 Cod proc. Penală, s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor din art. 189 alin. 1 Cod penal (art. 201 alin. 1 Noul Cod penal), cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal (art. 50 lit. a Noul Cod penal) și art. 197 alin. 2 lit. a Cod penal (art. 217 alin. 2 lit. a Noul Cod penal), cu aplicarea art. 41 alin. 2 și art 37 lit. a Cod penal (art. 55 alin. 2 și art. 50 lit. a Noul Cod penal), într-o singură infracțiune, cea prevăzută de art. 197 alin. 2 lit. a Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal și art. 37 lit. a Cod penal.

Curtea de Apel Pitești, secția penală, decizia nr. 291/R din 21 mai 2002

Prin sentința penală nr. 67 din 29 ianuarie 2002, pronunțată de Judecătoria Câmpulung, inculpatul N.C.A. a fos condamnat la pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare în condițiile art. 57, 71 Cod penal pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 189 alin. 1 Cod penal (art. 201 alin. 1 Noul Cod penal), cu aplicarea art. 41 alin. 2 și art. 37 lit. a Cod penal (art. 55 alin. 2 și art. 50 lit. a Noul Cod penal).

În fapt, s-a reținut că, în noaptea de 5/6 august 2001, în timp ce partea vătămată D.M. și vărul său L.I. mergeau spre casă, au fost ajunși din urmă de autoturismul condus de inculpatul N.C.A., care era însoțit de inculpatul U.C., sancționat și el prin sentința menționată la pedeapsa de 2 ani închisoare în baza art. 197 alin. 2 lit a Cod penal (art. 217 alin. 2 lit. a Noul Cod penal), cu aplicarea art. 37 lit. a și art 74, 76 Cod penal. Inculpatul a oprit mașina, a coborât, a lovit pe vărul părții vătămate și, prin constrângere fizică, a dus-o pe aceasta pe o stradă, într-un loc dosnic și neiluminat, unde a întreținut cu ea raporturi sexuale, timp în care celălalt inculpat a rămas cu martorul L.I. pentru ca acesta să nu fugă.

Când inculpatul N.C.A. și partea vătămată au revenit la autoturism, inculpatul, prin violență, a determinat-o pe aceasta să urce în mașină, spunându-i că merg și cu celălalt inculpat să bea un suc. În realitate partea vătămată a fost condusă într-un loc retras unde, prin constrângere fiecare dintre inculpați au întreținut cu ea raporturi sexuale după care au condus-o la domiciliu.

Apelul declarat de inculpatul N.C.A. a fost respins ca nefondat, prin decizia penală nr. 312 din 23 aprilie 2002 a Tribunalului Argeș.

Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul N.C.A., care a solicitat schimbarea încadrării juridice din cele două infracțiuni, respectiv lipsire de libertate în mod ilegal și viol, într-una singură, cea prevăzută de art. 197 alin. 2 lit. a Cod penal (art. 217 alin. 2 lit. a Noul Cod penal) cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal și art. 37 lit a Cod penal și aplicarea unei pedepse minime.

Prin decizia penală nr. 291/R din 21 mai 2002, s-a admis recursul și s-au casat hotărârile în parte în sensul că, în baza art. 334 Cod proc. Penală, s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor, din infracțiunea prevăzută de art. 189 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal și art. 197 alin. 2 lit a Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal și art. 37 lit. a, în infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. 2 lit. a Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal și art. 37 lit. a Cod penal, text de lege în baza căruia a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 5 ani închisoare.

S-a motivat în considerentele deciziei că, din modul de derulare a activității infracționale desfășurată de inculpat, rezultă că intenția lui nu a fost acea de a o priva pe partea vătămată în mod ilegal de libertate, ci de a întreține cu ea raporturi sexuale. Aceasta rezultă din succesiunea și timpul în care s-au derulat faptele, respectiv ducerea părții vătămate pe o stradă, într-un loc întunecos și apoi într-o zonă izolată, iar imediat după realizarea scopului urmărit, readucerea acesteia la domiciliul ei.

Prin urmare, infracțiunea de viol în formă agravantă, în modul cum a fost comisă este o infracțiune complexă, care absoarbe în conținutul ei infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, asfel că, în opinia Curții instanțele au greșit reținând că inculpatul a comis două infracțiuni distincte, respecti viol în formă agravantă și lipsire de libertate în mod ilegal.

Considerăm că instanța de apel a admis recursul inculpatului justificat deoarece infracțiune de viol este o infracțiune complexă, cu atât mai mult din situația de fapt rezultă că inculpatul nu a avut intenția de a săvârși distinct infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal ci infracțiunea de viol care în situația dată în speță absoarbe în conținutul ei lipsirea de libertate în mod ilegal deoarece pentru a imobiliza victima a uzat de această lipsire de liberate. Doar dacă nu ar fi eliberat victima după săvârșirea infracțiunii de viol comise asupra ei și acesta ar fi reținut în continuare victima, considerăm că ar fi intrat în concurs cele două infracțiuni.

Infracțiuni contra libertății persoanei. Lipsirea de libertate în mod ilegal. Violul. Concurs de infracțiuni.

Este de principiu că față de prevederile art. 33 lit. a teza II Cod penal (art. 47 alin. 1 Noul Cod penal), există concurs real de infracțiuni și atunci când una dintre infracțiuni a fost comisă pentru săvârșirea ori ascunderea altei infracțiuni.

Analiza comparativă a dipozițiilor art. 197 și art 189 Cod penal (art. 217 și art 201 Noul Cod penal), determină concluzia că infracțiunile de viol și lipsirea de libertate în mod ilegal, se aseamănă prin actele materiale ce intră în compunerea laturei obiective și anume, constrângerea fizică ori psihică executată de infractor asupra victimei pentru a o determina să acționeze contrar voinței sale.

Între cele două infracțiuni există însă deosebiri esențiale sub raportul laturei obiective și subiective.

Astfel, în cazul infrscțiunii de viol, actele materiale de constrângere fizică ori psihică constituie numai acte preparatorii, deci acțiunea mijloc pentru realizarea elementului material propriu-zis, acela de consumare a raportului sexual cu persoana de orice sex.

Ca atare, după smulgerea consimțământului, în condițiile de mai sus și întreținerea actului sexual, infracțiunea s-a consumat, de regulă aceasta având natură instantanee.

În schimb, în cazul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, actele comisive ori omisive de imobilizare, împiedicare sau reținere a subiectului pasiv realizează efectiv conținutul laturei obiective.

De aceea, acestea se concretizează prin închiderea persoanei într-un spațiu, legare, tranchilizarea etc., practic aducerea într-o stare de a nu se mai putea manifesta potrivit voinței și dorințelor sale pe o perioadă îndelungată de timp necesară făptuitorului pentru atingerea scopurilor sale – realizarea altei infracțiuni, împiedicarea participării la un concurs, la o întâlnire, efectuarea unei activități, pierderea unui mijloc de transport etc. – .

Decizia penală nr. 101 A, din 31 martie 1998

În speță, s-a reținut că în după-amiaza zilei de 14 iulie 1997 inculpatul a atras minora în vârstă de 12 ani în magazinul în care lucra în calitate de vânzător și, încuind ușa, contrar voinței sale, a reținut-o timp de o noapte, supunând-o la consumarea mai multor raporturi sexuale, prin violență și amenințare.

Ori, în atare situație, față de textele de lege citate, și considerațiile făcute pe marginea acestora, este cert că prin activitatea infracțională expusă, inculpatul a urmărit de o potrivă limitarea libertății de acțiune fizică și volitivă a minorei, dar și pe aceea de a consuma raporturi sexuale prin constrângere contrar voinței sale.

Așadar, actele de lipsire de libertate în mod ilegal realizează conținultul unei infracțiuni autonome aceea descrisă sub art. 189 alin. 2 Cod penal (art. 201 alin. 2 Noul Cod penal), fapta comisă pentru săvârșirea infracțiunii de viol prevăzută de art. 197 alin. 3 Cod penal, deci aflată în concurs real, în sensul art. 33 lit. a teza II Cod penal, cum legal s-a pronunțat instamța de fond.

Considerăm că instanța a procedat corect la condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunilor de viol în concurs real cu infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, deoarece în speță sunt întrunite toate condițiile unei infracțiuni autonome cu privire la lipsirea de libertate în concurs cu cea de violț

Viol. Raporturi sexuale ale inculpatului cu fiica majoră a concubinei sale. Absența laturii subiective.

Prin sentința penală nr. 358 din 18 martie 1997 a Judecătoriei Rădăuți, inculpatul U. A. a fost condamnat la 5 ani închisoare pentru infracțiunea de viol, prevăzută de art. 197 alin. 1 Cod penal (art. 217 alin. 1 Noul Cod penal).

Decizia penală nr.484 din 27 octombrie 1997

S-a reținut că inculpatul și concubine sa V.V. locuiesc la parterul clădirii, situată în Rădăuți, etajul fiind ocupat de Z.B., fiica concubinei cu copiii ei. În dimineața zilei de 22 ianuarie 1997, în timp ce concubine era în oraș, inculpatul a urcat la etaj și a întreținut relații sexuale cu Z. B: prin constrângere.

Apelul inculpatului a fost respins ca nefondat prin decizia penală nr 416 din 26 mai 1997 a Tribunalului Suceava. Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul, susținând că instanțele au pronunțat și menținut, deși fapta san u întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de viol.

Curtea de Apel Suceava, Secția penală, a admis recursul, a casat decizia instanței de apel și sentința judecătoriei, iar în temeiul art. 10 lit. d și art. 11 pct. 2 lit. a Cod proc. penală, l-a achitat pe inculpate punându-l totodată în libertate de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 6 din 22 ianuarie 1997, emis de Parchetul de pe lângă Judecătoria Rădăuți.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de recurs a reținut că pe tot parcursul procesului, inculpatul a susținut, că, deși locuiește cu mama părții vătămate de 23 de ani, începând cu anul 1995 a întreținut relații sexuale și cu partea vătămată, cu consimțământul acesteia. În ultima vreme cele două femei au manifestat intenția de a cumpăra locuința pe care o ocupă cu chirie, prin excluderea lui de la încheierea contractului, motiv pentru care i-au înșcenat în anul 1996 o contravenție, pentru care a fost sancționat cu două luni închisoare, iar apoi, în același an i-au făcut o sesizare pentru viol, rămase fără rezultat deoarece plângerea a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Rădăuți peste termenul de 2 luni prevăzut de lege.

Cu privire la raportul sexual din data de 21 ianuarie 1997, inculpatul a susținut că acesta s-a consumat la inițiativa părții vătămate de conveniență cu mama ei care urma să-I surprindă și să anunțe poliția, fapt ce s-a și întâmplat.

Pronunțând condamnarea, instanța de fond a avut în vedere declarațiile părții vătămate, declarațiile mamei sale V. V., procesele verbale de constatare și certificatul medico-legal, dar a scăpat din vedere climatul de promiscuitate în care se complac părțile de mai mulți ani și care a fost descries de inculpate în declarațiile sale, fără a fi contestat de partea vătămată și de mama sa. Acestea nu au contestat că părțile au mai întreținut raporturi sexuale în perioada anterioară sau că partea vătămată primea sume de bani de la inculpate, sperând să nu le mai restituie.

Pe fondul acestei stări de fapt, o analiză atentă a problemelor conduce la concluzia că inculpatul nu a constrâs-o pe partea vătămată să întrețină relații sexuale, fapta neântrunind toate elementele constitutive ale infracțiunii de viol. Astfel, partea vătămată a susținut că inculpatul a prins-o de gură să nu țipe și că i-a imobilizat mâinile, anihilându-i orice posibilitate de împotrivire, dar certificatul medico-legal atestă că aceasta nu prezintă nici un semn de violență din care să se poată deduce că a fost constrânsă să întrețină relații sexuale. De asemenea, din procesul verbal de cercetare la locul faptei și din fotografiile făcute cu acea ocazie, rezultă că toate obiectele din casă se aflau la locul lor, neexistând urme care să trădeze o încăierare, deși în declarația sa, partea vătămată a susținut că inculpatul s-a purtat ca un om turbat.

Concubina inculpatului, V. V., susține în declarația sa că a plecat în piață cu o fiică a părții vătămate și că s-au întors acasă după 15 minute. Această afirmație trădează intenția martorei de a o lăsa singură acasă pe partea vătămată, în același timp, de a-l surprinde pe concubin în camera acesteia. Altfel, dacă era grăbită să se întoarcă, nu avea rost să o ia pe nepoata de 11 ani să o însoțească, mai ales că partea vătămată nu avea ceva deosebit de făcut. Prin urmare, partea vătămată și martora au avut un plan dinainte stabilit de atragere și surprindere a inculpatului.

Neexistând dovezi că partea vătămată a fost constrânsă să întrețină relații sexuale, sau că a fost în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința, nu se poate reține în sarcina inculpatului comiterea infracțiunii de viol în încadrarea prevăzută de art. 197 alin. 1 Cod penal (art. 217 alin. 1 Noul Cod penal).

Considerăm că instanța de apel a decis corect achitarea inculpatului din simplul fapt că nu există o dovadă clară că partea vătămată a fost constrânsă la întreținerea de raporturi sexuale cu inculpatul ori că acesta ar fi profitat de neputința părții vătămate de a se apăra. Așa cum primele instanțe au omis analizarea unei situații produse într-un climat de promiscuitate în care declarațiile părților vătămate nu corespundeau și mai mult de atât s-a omis citirea și analizarea declarației inculpatului de unde reieșea palnul de complot pe care l-au avut părțile vătămate împotriva acestuia.

Viol. Tentativă. Latura subiectivă.

Prin sentința penală nr. 756/03.11.1994 a Judecătoriei Lugoj, Inculpatul M.C. a fost condamnat pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de viol prevăzută în art. 20 raportat la art. 197 alin. 1 Cod penal (art. 34 raportat la art. 217 alin. 1 Noul Cod penal).

S-a reținut că inculpatul, în ziua de 12.02.1993, a însoțit pe partea vătămată în apartamentul în care aceasta locuia și, prin violență, a încercat să întrețină cu ea raport sexual. Fiind amenințată de inculpate că nu va avea scăpare, partea vătămată a deschis fereastra camerei, situată la etajul al II-lea, și a afirmat că se va arunca dacă inculpatul nu renunță la intenția sa. Întrucât inculpatul nu a luat-o în seamă și s-a îndreptat spre partea vătămată, aceasta s-a aruncat pe fereastră și, în urma căderii, a suferit fracture multiple de bazin și ale membrelor inferioare, pentru vindecarea cărora a avut nevoie de îngrijiri medicale timp de 120 de zile.

Tribunalul Timiș, prin decizia penală nr. 126 din 10.03.1995, a respins apelul inculpatului, iar Curtea de Apel Timișoara, prin decizia penală nr. 291 din 25.04.1996, a respins ca inadmisibil recursul procurorului și ca nefondat recursul inculpatului.

Decizia penală 1114 din 08 mai 1997, Curtea Supremă de Justiție (acum Înalta Curte de Casație și Justiție) secția penală.

S-a daclarat recurs in anulare, cu motivarea că fapta inculpatului constituie tentativă la infracțiunea de viol in forma agravată prevazuta in art. 20 raportat la art. 197 alin.2 lit. d Cod penal (art. 34 raportat la art. 217 alin. 2 lit. e Noul Cod penal) anterior modificării prin Legea nr. 140/1996, întrucat, deși violențele in vederea constrângerii părtii vătămate la raport sexual au fost săvârșite cu intenție, rezultatul produs, și anume vătămarea corporală gravă este urmare a culpei, deoarece inculpatul nu a prevăzut rezultatul, deși putea și trebuia să-l prevadă, sau l-a prevăzut, dar a socotit fără temei că nu se va produce.

Recursul în anulare este fondat. Din declarațiile părții vătămate și ale martorilor, precum și din recunoașterea parțială a inculpatului, rezultă că, ajuns în apartamentul părții vătămate, inculpatul a cerut acesteia să întrețină cu el raport sexual și la refuzul ei a a lovit-o cu pumnul peste față, a prins-o de păr și i-a sucit o mână la spate, după care a dus-o în altă cameră unde dormea o martoră. În continuare, inculpatul a cerut celei din urmă să părăsească încăpere, timp în care partea vătămată a afirmat că dacă inculpatul nu renunță la intenția sa, va sării de la etaj pentru anu fii violată, după care a deschis fereastra.

Inculpatul a spus părții vătămate că nu va avea curajul să sară și s-a îndreptat spre ea, cerându-i să se supună, împrejurare în care aceasta, văzând starea de pericol în care se afla, a escaladat fereastra și s-a aruncat de la etajul al II-lea, suferind leziunile constatate în actul medico-legal.

În sprijinul părții vătămate a intervenit unul dintre martori, pe care inculpatul l-a indepărtat lovindu-l cu pumnul, iar un alt martor a atras atenția inculpatului asupra hotărârii părții vătămate de a se arunca pe fereastră, dar nu a reușit să-l determine să renunțe la continuarea amenințării. Exercitând actele de violență asupra părții vătămate și după ce aceasta l-a avertizat că va încerca să se salveze sărind de la fereastră, inculpatul a prevazut că insistenta sa în încercarea de a o viola poate avea ca rezultat moartea victimei, eventualitate pe care a acceptat-o. În concluzie, inculpatul a acționat cu intenție indirectă de a ucide, primejduirea vieții victimei nefiind, pe plan subiectiv, rezultatul depășirii din culpa a intenției de viol, cum se susține în motivarea recursului în anulare.

Având în vedere că faptele comise de inculpat sunt susceptibile a fi încadrate în tentativă la infracțiunile de omor și de viol prevazute in art. 20 raportat la art. 174 si in art. 20 raportat la art. 197 alin. 1 Cod penal (art. 34 raportat la art. 178 și art. 34 raportat la art. 217 Noul Cod penal), urmează ca, admițându-se recursul în anulare, să se dispună trimiterea cauzei procurorului pentru efectuarea urmăririi penale sub incidența acestei incadrari juridice.

Infracțiuni privitoare la viața sexuală. Violul. Tentativă.

Unul dintre inculpați, la semnul celuilalt, a părăsit încăperea încuind ușa, lăsând pe cel de-al doile inculpat împreună cu victima, însă raportul sexual nu a avut loc datorită țipetelor și opunerii victimei.

Astfel fapta nu se încadreaza în prevederile art. 197 alin. 2 lit. a) „fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună” (art. 217 alin. 2 lit. a din Noul Cod penal). Este adevărat că primul inculpat l-a ajutat pe cel de-al doilea plecând de la locul unde urma să se consume fapta de viol și încuind ușa, dar aceasta nu înseamnă că fapta a fost săvârșită de două persoane, așa cum prevede alin. 2 lit. a, întrucât nu este vorba de o participație concomitentă de natură a contribui la înfrângerea voinței victimei.

Încadrarea juridică corectă a faptelor celor doi inculpați este de tentativă la infracțiunea de viol în formă simplă prevăzută de art. 20 raportat la art. 197 alin. 1 Cod penal (art. 34 raportat la art. 217 alin. 1 din Noul Cod penal) și, respectiv, complicitate la această infracțiune prevăzută de art. 26 coroborat cu art. 20 raportate la art. 197 alin. 1 Cod penal (art. 40 coroborat cu art. 34 raportate la art. 217 alin. 1 Noul Cod penal)

Considerăm că instanța a procedat corect la schimbarea încadrării juridice din tentativă la viol în formă agravată la tentativă la viol în formă simplă respectiv din complicitate la viol agravat în complicitate la viol simplu deoarece fapta nu se încadrează in alin.2 a art. 197 chiar dacă primul l-a ajutat pe celălat lînchizând ușa, dar aceasta nu înseamnă ca fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună.

Infracțiunea de viol. Infracțiunea de incest. Concurs ideal de infracțiuni.

Inculpatul, în anul 1997, sub influiența băuturilor alcoolice – în mai multe rânduri – ultima dată în noaptea de 1 decembrie 1997, a consumat raport sexual normal cu fiica sa în vârstă de 13 ani.

Fapta inculpatului de a avea raport sexual, prin constrângere, cu fiica sa minoră, aflată în ingrijirea și educarea sa, constituie infracțiunea de viol, prevăzută de art 197 alin. 2 lit. b și alin. 3 teza I „daca victima nu a împlinit 15 ani”, în concurs ideal cu cea de incest, prevăzută de art 203 Cod penal (art. 217 alin. 2 lit. b și d Noul Cod penal).

Încadrarea juridică a faptei va fi cea de viol prevăzută în art. 197 alin. 2 lit. b și alin. 3 teza I și incest prevăzut de art. 203 cu aplicarea art. 41 alin.2 și art. 33 lit. b Cod penal, ele aflându-se în concurs ideal, (art. 217 alin. 2 lit. b și d și art 222 cu aplicarea art. 55 alin. 2 și art. 47 alin. 2 Noul Cod penal).

Viol. Lipsire de libertate în mod ilegal. Concurs real de infracțiuni. Participația.

Inculpații au acostat-o pe victimă într-o stație de metrou, determinând-o prin forță și amenințare să-i însoțească în timpul călătoriei cu metroul și apoi să se urce într-un taxi contra voinței sale, după care au condus-o într-un apartament. Unul dintre inculpați a avut, prin violență, un raport sxual cu victima în timp ce ceilalți doi au dat ajutor la imobilizarea și înfrângerea rezistenței victimei, încercând ulterior fără să reușească, datorită intervenției unui martor, să aibe raporturi sexuale cu persoana vătămată.

Infracțiunea de viol prevăzută la art. 197 alin. 2 lit. a Cod penal (art. 217 alin. 2 lit. a Noul Cod penal), este o infracțiune complexă care nu presupune ca toți participanții să fi avut raport sexual cu victima, fiind suficient ca numai unul să fi realizat raportul sexual, ceilalți putând acționa fie ca instigatori, fie ca și complici.

Există viol agravat chiar dacă fiecare inculpat s-a aflat în timpul raportului sexual în încăperi diferite, dacă au acționat împreună pentru intimidarea victimei și înfrângerea voinței acesteia.

Existența circumstanței presupune cel puțin două persoane care au săvârșit violul asupra aceleiași victime; fie că fiecare dintre ei a avut raport sexual cu victima, fie că numai unul a avut raport sexual, iar celălalt a participat în calitate de complice concomitent la săvârșirea faptei de către primul.

Cât despre modul cum au acționat, prin violență și amenințare, asupra victimei, căreia i-au anulat voința și puterea de a se deplasa în mod liber, situație ce a durat câteva ore, reținem că inculpații au comis și infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, în varianta agravată a art. 189 alin. 2 Cod penal (art. 201 alin. 2 lit. b și d Noul Cod penal). De această dată nu putem accepta că această latură a activității lor intră în conținutul infracțiunii de viol, deoarece – în condițiile stării de fapt – prezintă o individualitate bine conturată incluzând elementele constitutive ale infracțiunii menționate.

Potrinit unui punct de vedere, violul nu poate fi conceput fară lipsirea de libertate a victimei, deoarece numai astfel poate fi realizat prin constrângere raportul sexual cu o persoană de sex feminin (prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra, ori de a-și exprima voința). În această situație lipsirea de libertate în mod ilegal este absorbită în mod natural în conținutul infracțiunii de viol.

Însă, această absorbție operează numai în limitele în care lipsirea de libertate, ca și constrângere, este necesară realizării raportului bsexual, adică în măsura în care nu depășește în mod semnificativ timpul necesar săvârșirii violului. Dacă se depășește timpul necesar săvârșirii violului atunci infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal va exista în concurs real cu cea de viol.

În literatura de specialitate au fost exprimate și opinii diferite. Prof. Constantin Bulai nu consideră posibil ca infracțiunea de lipsire de libertate să se afle în concurs cu violul, arătând că violența fizică ca acțiune adiacentă în cadrul elementului material al infracțiunilor de tâlhărie și viol se poate materializa numai într-o faptă contra integrității corporale sau sănătății persoanei, dar și printr-o faptă ce lezează libertatea fizică la fel cum este și lipsirea de libertate în mod ilegal

Instanța supremă a apreciat că o dată ce violul s-a consumat, adică în momentul în care lipsirea de libertate și-a epuizat finalitatea, încetând să constituie un mijloc de realizare a violului, punerea în libertate a victimei în continuare se autonomizează, disociindu-se de activitatea anterioară a făptuitorului și realizând, în măsura în care îndeplinește condițiile de incriminare, conținutul unei infracțiuni independente în concurs real cu cea de viol.

Încadrarea juridică a celor trei inculpați este: inculpatul care a reușit să întrețină raport sexual cu victima va răspunde pentru săvârșirea infracțiunii de viol prevăzută în circumstanțele art. 197 alin. 2 lit. a în concurs real cu infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută în art. 189 alin. 2 Cod penal cu aplicarea prevederilor art. 33 lit. a și art. 34 Cod penal (art. 217 alin. 2 lit. a în concurs real cu art. 201 alin. 2 lit. b și d cu aplicarea prevederilor art. 47 alin. 1 si art. 48 Noul Cod penal).

Cei doi inculpați care nu au reușit să întrețină raporturi sexuale cu victima vor răspunde pentru complicitate la infracțiunea de viol conform art. 26 coroborat cu art. 27 raportat la art. 197 alin. 2 lit. a Cod penal (art. 40 coroborat cu art. 41 raportat la art. 217 alin. 2 lit. a Noul Cod penal), în concurs real cu infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută în art. 189 alin. 2 Cod penal cu aplicarea prevederilor art. 33 lit. a și art. 34 Cod penal (art. 201 alin. 2 lit. b și d cu aplicarea prevederilor art. 47 alin. 1 si art. 48 Noul Cod penal).

Considerăm corectă încadrarea jurică facăută de instanță deoarece există viol agravat chiar dacă fiecare inculpat s-a aflat în timpul raportului sexual în încăperi diferite, dacă au acționat împreună pentru intimidarea victimei și înfrângerea voinței acesteia, iar nepunerea în libertate a victimei după săvârșirea infracțiunii de viol intră în concurs real cu lipsirea de libertate deoarece violul absoarbe lipsirea de libertate doar în măsura în carea ceasta este necesară timpului săvârșirii infracțiunii de viol.

CAPITOLUL AL II – LEA

SINTEZĂ ȘI PRACTICĂ JUDICIARĂ PRIVIND INFRACȚIUNEA DE HĂRȚUIRE SEXUALĂ

După o perioadă de dispute parlamentare și controverse teoretice purtate pe marginea acestui subiect, a fost adoptată Legea nr.61 din 16.01.2002 privind aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.89/2001 pentru modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal, referitoare la infracțiuni privind viața sexuală, prin care a fost introdusă pentru prima data in Codul penal roman, în art.203 indice 1, iar în Noul Cod penal la art. 223, infracțiunea de hărțuire sexuală. Incriminarea hărțuirii sexuale este una dintre inițiativele legislative demne de a fi apreciate, întrucat are menirea de a armoniza dreptul penal intern cu cel european și în primul rând, de a reprima comportamentul abuziv al unor angajatori care condiționeaza ocuparea unui loc de muncă de obținerea unor favoruri sexuale.

O altă lege care face referire la hărțuirea sexuală este Legea nr.202/2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați, care reglementează măsurile de promovare a egalitații de șanse, interzice discriminarea directa și indirecta după criteriul de sex în domeniile muncii, educației, sănătății, culturii și informării, stabilește modalitățile de soluționare a sesizărilor privind discriminarea și desemnează autoritățile publice responsabile cu aplicarea legii. Conform acestei legi, hărțuirea sexuală este o măsura de discriminare pe baza de sex, si constă în “orice formă de comportament în legatură cu sexul, despre care, cel care se face vinovat, știe că afectează demnitatea persoanelor, dacă acest comportament este refuzat și reprezintă motivația pentru o decizie care afectează acele persoane”(art.4). De asemenea, art.10 din legea menționata prevede că este considerată discriminare după criteriul de sex și hărțuirea sexuală a unei persoane de către o altă persoană la locul de muncă sau în alt loc în care aceasta își desfășoară activitatea.

În urma studiilor realizate în numeroase țări cu privire la acest subiect, a rezultat ca 88% din 9000 de femei interogate, au declarat ca au fost victime ale unei hărțuiri sexuale la locul de muncă. Un alt studiu efectuat în S.U.A. a constatat că 60% din cei chestionați credeau că nu are nici un sens să formuleze o plângere sau o sesizare în cazul în care ar fi fost hărțuiți la serviciu, ci dimpotrivă, dacă ar fi procedat astfel, și-ar fi agravat situația economică și socială. Faptul că în România nu au fost efectuate studii cu privire la hărțuirea sexuală și nu se cunoaște exact amploarea acestui fenomen, nu înseamna că nu ne confruntăm cu astfel de situații.

La ora actuală pe rolul instanțelor din România există doar două astfel de procese în curs de judecare, unul la Tribunalul Buzău și unul la Tribunalul Sibiu.

Un profesor de matematică de la un liceu buzoian este acuzat de către elevi de hărtuire sexuala și corupție, faptele fiind confirmate în urma unei anchete efectuate de Poliția Buzău, care a trimis dosarul Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău.

Împotriva profesorului Paul Stoienică de la Grupul Școlar D. Filipescu au depus plângeri 30 de elevi care au fost deja audiați. Potrivit declarațiilor adoleșcenților, profesorul i-ar fi constrâns să facă meditații cu el. Totodată, mai multe eleve au spus că profesorul de matematică ar fi avut un comportament indecent fața de ele și le-ar fi hărțuit sexual. "Ofițeri din cadrul Serviciului de Investigare a Fraudelor au făcut cercetări în legătură cu un cadru didactic, inițial pentru hărțuire sexuală, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, fals intelectual și instigare la fals intelectual. Pentru că pe parcursul cercetărilor au reieșit fapte de corupție, dosarul a fost declinat Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzau", a declarat, ieri, purtatorul de cuvânt al IPJ Buzău, subcomisarul Florina Crucianu pentru Mediafax. Șeful Inspectoratului Județean Școlar Buzău, profesorul Gheorghe Bodea, a declarat că se așteaptă finalizarea anchetei pentru a dispune măsuri împotriva cadrului didactic acuzat. De asemenea, acesta știa că în primăvara anului trecut au fost făcute niște sesizări în urma cărora Stoienică Paul a fost sancționat cu 15% din salariu, pe mai multe luni.

Act sexual cu un minor. Perversiune sexuală. Corupție sexuală. Hărțuire sexuală. Trafic de minori și tentativă de trecere frauduloasă a frontierei de stat a României.

Magistrații Curții de Apel Alba Iulia au menținut mandatul de arestare, în lipsă, emis pe numele lui Gregorian Bivolaru. Măsura judecătorilor a fost luată pentru ca, în cazul în care Bivolaru ar mai ajunge în România, să intre direct în închisoare.

După cum se știe, Gregorian Bivolaru este judecat, de către magistrații sibieni, pentru act sexual cu un minor, perversiune sexuală, corupție sexuală, hărțuire sexuală, trafic de minori și tentativă de trecere frauduloasă a frontierei de stat a României. Liderul spiritual al MISA a fost arestat, în martie 2004, sub acuzația că a intreținut relații și perversiuni sexuale cu Mădălina Dumitru, folosindu-se de influența pe care o avea asupra adoleșcentei, în calitate de profesor de yoga. Bivolaru a fost însă eliberat din arest dupa ce, la 1 aprilie 2004, Curtea de Apel București a constatat că emiterea mandatului a fost făcută de o instanță necompetentă. Bivolaru a fugit din România, a fost reținut la Malmo, în Suedia. Ulterior, statul suedez i-a acordat azil politic.

B I B L I O G R A F I E

Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu – Drept penal parte specială editia 3, ed. All Beck.

Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi – Drept penal curs selective pentru examenul de licență ed. All Beck 2002

Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi, Ioan Molnar, Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, Valerică Lazăr – Drept penal parte specială, ed. Continent XXI, București 1996

Petre Dungan – Drept penal parte specială vol. 1, ed. Lumina Lex 2006.

Tudorel Toader – Drept penal parte specială, ed. All Beck 2002

Revista de drept penal – Anul XII nr. 2 Aprilie – iunie ed. R.A Monitorul Oficial București 2005.

Revista de drept penal – Anul XII nr. 3 iulie – septembrie ed. R.A. Monitorul Oficial București 2005

Revista de drept penal – AnulX nr. 4 octombrie – decembrie ed.R.A Monitorul Oficial București 2003

Pașca Viorel – Prolegomene în studiul dreptului penal, ed. Lumina Lex 2000

Posdarie Aurelian – Culegere de spețe commentate din practica judiciară penală – vol.1, Cluj Napoca 2000

Petru Miculescu, Cristian Clipa – Istoria Dreptului Românesc, ed. Universitas Timisensis.

Patriarhia Română – Prevenirea și combaterea traficului de ființe umane 2003

Ioan N. Roșca – Introducere în filosofie, ed. Universitară 2003

Osho – Iubire, Libertate și solititudine, ed. Mix Brașov 2006

Constituția României

Codul penal actual

Legea 301 din 2004 (Noul Cod penal)

Dicționar explicativ al limbii române

Materiale didactice în format și pe suport electronic