. Raspunderea Civila Delictuala
INTRODUCERE
În această scurtă introducere la lucrarea de față voi încerca să fac o succintă prezentare a motivelor ce m-au determinat să susțin această lucrare de diplomă la examenul de licență.
În primul rând am ales o temă din cadrul Dreptului Civil deoarece această materie a fost una din materiile pe care le-am îndrăgit cel mai mult pe parcursul celor patru ani de facultate. Am îndrăgit această materie datorită conținutului și problematicii sale bogate, datorită dinamismului său și a legăturilor pe care le are cu celelalte materii de drept.
Dinamismul acestei materii nu constă în primul rând în modificări de ordin legislativ cum se întâmplă în cazul altor materii de drept cu acest dinamism se manifestă prin interpretarea unelor norme conținute din dorință și totodată necesitatea de a face aceste norme să corespundă realităților sociale.
În ceea ce privește tema aleasă, această alegere am făcut-o tocmai complexității conținutului său precum și datorită faptului că reprezintă încă o problematică mai controversată după cum se va vedea mai departe.
Cu privire la structura acestei lucrări doresc să precizez faptul că primele două capitole au menirea de a prezenta unele noțiuni care să ajute la o mai bună înțelegere a următoarelor capitole.
Am făcut această precizare întrucât mulți din iluștrii profesori pe care am avut onoarea să îi cunosc în timpul facultății au încercat să ne explice faptul că rolul unei lucrări de acest gen este de a face și un neinițiat sau mai puțin inițiat în tainele acestei materii, să înțeleagă noțiunile prezentate.
În același timp o astfel de lucrare ar trebui să constituie o expunere cel
puțin interesantă și pentru cei inițiați în tainele acestei materii sau creează chiar doctrina.
În încheierea acestei scurte prezentări mai doresc să precizez și faptul că unul din profesorii cu care am avut onoarea să fac seminariile la această materie ne-a mărturisit în cadrul orei de clasă, ceva ce atunci nu prea am luat în seamă. Distinsul profesor a spus că Dreptul Civil este una din materiile la care cu cât înveți mai mult cu atât îți dai seama că mai sunt încă multe alte lucruri de învățat pentru a înțelege această materie în toată complexitatea ei.
CAPITOLUL I
Răspunderea civilă delictuală
Considerații generale
1 § 1 Sediul materiei (și felurile răspunderii)
Răspunderea civilă delictuală este reglementată în Codul Civil în articolele 998 – 1003. Aceste articole sintetizează principiul răspunderii civile pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii.
În categoria faptelor ilicite, ca izvoare de obligații, intră așa cum ne prezintă Codul Civil în Capitolul V din titlul III, delictele și cvasidelictele (delictul este reglementat în art. 998 Cod Civil iar cvasidelictul în art. 999 Codul Civil).
Deși în Codul Civil nu întâlnim enunțată distincția dintre delicte și cvasidelicte, prin lecturarea conținutului legal al articolelor 998 și 999 Codul Civil observăm că delictul este acel fapt ilicit cauzator de prejudiciu produs printr-o acțiune sau inacțiune, cu intenția de a păgubi pe altul (art. 998 Cod Civil), iar cvasidelictul este tot un fapt ilicit producător de prejudicii, săvârșit de o persoană din imprudența sau neglijența sa. Deci intenția este cea care deosebește delictul de cvasidelict (intenția lipsește în cazul cvasidelictului).
În articolele 998 – 999 Cod Civil este reglementată răspunderea pentru fapta proprie. Astfel, articolul 998 Cod Civil prevede : „ori ce faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara” ; iar articolul 999 Cod Civil prevede : „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa dar și de acela cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa”.
În afară de răspunderea pentru fapta proprie în următoarele articole este reglementată și răspunderea pentru fapta ilicită a altor persoane (art. 1000 alin. 2, 3 și 4 Cod Civil) precum și răspunderea pentru lucruri, edificii și animale (art. 1000 alin. 1 Cod Civil, art. 1001 Cod Civil și art. 1002 Cod Civil).
Răspunderea pentru fapta ilicită a altor persoane este de trei feluri, după cum urmează : răspunderea părinților pentru faptele ilicite săvârșite de copiii lor minori (art. 1000 alin. 2 Cod Civil), răspunderea comitenților pentru prejudiciile create de prepușii lor în funcțiile încredințate (art. 1000 alin. 3 Cod Civil) și răspunderea institutorilor și meșteșugarilor pentru prejudiciile cauzate de elevii și ucenicii aflați sub supravegherea lor (art. 100 alin. 4 Cod Civil).
Răspunderea pentru lucruri, edificii și animale se prezintă și ea sub trei aspecte : răspunderea persoanei pentru prejudiciile cauzate de lucrurile aflate în paza sa juridică (art. 1000 alin. 1 Cod Civil), răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele aflate în paza juridică a unei persoane (art. 1001 Cod Civil) și răspunderea proprietarului pentru prejudiciile cauzate ca urmare a ruinei edificiului sau a unui viciu ascuns de construcție (art. 1002 Cod Civil).
În fine prin art. 1003 este reglementat faptul că persoanele cărora le este imputabil prejudiciul sunt obligate solidar pentru despăgubire.
1 § 2 Noțiunea
După cum se știe faptul juridic ilicit care dă naștere obligației de despăgubire poartă numele de delict civil iar obligația de a despăgubi persoana prejudiciată, adică de a repara prejudiciul cauzat, constituie răspunderea civilă delictuală.
Prin urmare, delictul civil dă naștere răspunderii civile delictuale și, în consecință, delictul civil reprezintă un izvor de obligații.
1 § 3 Natura juridică a răspunderii civile delictuale
Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii angajează așa cum am mai precizat răspunderea civilă delictuală. Această răspundere civilă reprezintă în fapt o sancțiune specifică dreptului civil aplicată în cazul săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii. Stricto sensu ea este o veritabilă sancțiune civilă cu caracter reparator fără a avea însă un caracter de pedeapsă.
După cum se cunoaște, pedepsele au un caracter strict personal și privesc direct pe făptuitor (pedepsele se aplică și se execută în cazul în care cel condamnat este în viață în momentul condamnării, respectiv al executării).
În mod contrar răspunderea civilă delictuală nu are caracter de pedeapsă și se transmite și moștenitorilor autorului faptului prejudiciabil.
Funcțiile răspunderii civile delictuale
Răspunderea civilă delictuală are două funcții : funcția educativ preventivă și funcția reparatorie.
Funcția educativ – preventivă este realizată prin crearea unei influențe exercitată în conștiința oamenilor potrivit căreia o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii va fi sancționată prin obligația de dezdăunare. În consecință ea va acționa în prevenirea săvârșirii delictelor civile în viitor, iar autorul delictului civil deja săvârșit sau alte persoane care sunt pe cale de a săvârși un delict civil știu că vor răspunde pentru prejudiciul ce ar cauza.
Funcția reparatorie se caracterizează prin aceea că răspunderea civilă delictuală se caracterizează printr-o obligație de dezdăunare care se creează în sarcina autorului prejudiciului. În acest sens răspunderea civilă delictuală contribuie la apărarea dreptului subiectiv încălcat.
Funcția reparatorie va avea deci un caracter relativ, ea implică numai părțile raportului juridic creat în urma săvârșirii prejudiciului iar reparația prejudiciului va implica o nouă cheltuială în vederea restabilirii situației existente înainte de apariția prejudiciului.
3. Comparație între răspunderea civilă delictuală și alte feluri de răspunderi juridice
3 § 1 Precizări prealabile
Fiecare fel de răspundere juridică are un caracter sancționator și unul educativ preventiv propriu.
Instituția răspunderii civile delictuale are o fizionomie distinctă, totuși între diferitele instituții juridice există numeroase întrepătrunderi și puncte de contact, astfel încât uneori limita între răspunderi este dificil de făcut. Se poate observa că unele infracțiuni prevăzute de Codul Penal sunt delicte ori cvasidelicte (Furtul art. 280 Cod Penal, Distrugerea ori degradarea bunului altuia art. 217 Cod Penal).
Ceea ce diferențiază însă influența diferitelor forme de răspunderi juridice asupra comportamentului social al oamenilor îl reprezintă gravitatea atingerii diferitelor valori așa cum a fost ea reglementată de către norma de drept.
Din acestea rezultă faptul că există deosebiri între diferitele forme de răspundere juridică.
3 § 2 Răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală
Răspunderea civilă este de două feluri : răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală. Ambele forme de răspundere au ca idee centrală ideea reparării unui prejudiciu patrimonial ce s-a produs ca urmare a unei fapte ilicite și culpabile a unei anumite persoane.
Așa cum s-a arătat în doctrină răspunderea civilă delictuală alcătuiește (constituie) dreptul comun al răspunderii civile, răspunderea civilă contractuală are un caracter derogator de la dreptul comun iar pe cale de consecință s-a stabilit faptul că ori de câte ori nu este vorba de o răspundere civilă contractuală, vor fi aplicabile regulile privitoare la răspunderea civilă delictuală.
Mai departe se arată că fiind forme ale răspunderii civile, între răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală există o serie de asemănări și deosebiri . O parte dintre autori consideră că între cele două forme de răspundere nu există deosebiri de esență (fundamentale) iar deosebirile existente au totuși o importanță practică deoarece aceste deosebiri sunt însoțite de unele consecințe juridice importante.
Această teorie se fundamentează pe faptul că elementele care condiționează existența celor două forme de răspundere civilă (răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală) sunt aceleași : existența unei fapte ilicite care încalcă o anumită obligație și prin care se aduce atingere unui anumit drept subiectiv, săvârșirea cu vinovăție a acestei fapte, existența unui prejudiciu patrimonial ; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu precum și capacitatea juridică a celui chemat să răspundă.
Astfel comunitatea de scop și comunitatea de elemente a răspunderii civile contractuale și a răspunderii civile delictuale au determinat pe unii autori să considere că nu este justificat să se vorbească de două forme de răspundere civilă, ci de o unitate de culpă, de o unitate de răspundere civilă, iar unitate de culpă (vinovăție) constă în neexecutarea unei obligații rezultate fie din lege fie dintr-un contract.
Cealaltă teorie se referă la faptul că există două răspunderi civile și există o dualitate de culpă.
Astfel se argumentează că în cazul culpei delictuale aceasta este aceeași indiferent de persoana care o săvârșește, deoarece orice altă persoană ce s-ar fi comportat ca autorul delictului ar fi fost în culpă. În schimb, în cazul culpei contractuale aceasta este diferită datorită faptului că ea este cauzată de o activitate anterioară, conștientă și voluntară a autorului ce a consimțit liber și prin propria-i voință să se angajeze la o anumită obligație și deci cei ce nu-și asumă obligația rămân liberi.
Cele două culpe ar avea deci un izvor diferit : culpa delictuală apare (se formează) datorită vătămării unei obligații instituită de lege (non facere) cu o valoare socială de o mare importanță și generală (opozabilă ergo omnes), pe când culpa contractuală izvorăște dintr-un contract potrivit libertății de voință în materia contractelor, obligația astfel izvorâtă nefiind opozabilă ergo omnes ci doar părților contractante ce au înțeles să și-o asume.
Practica noastră judecătorească are în vedere deosebirile existente între răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală în soluțiile pronunțate. Deosebirile între răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală sunt următoarele :
A. Prima chimb, în cazul culpei contractuale aceasta este diferită datorită faptului că ea este cauzată de o activitate anterioară, conștientă și voluntară a autorului ce a consimțit liber și prin propria-i voință să se angajeze la o anumită obligație și deci cei ce nu-și asumă obligația rămân liberi.
Cele două culpe ar avea deci un izvor diferit : culpa delictuală apare (se formează) datorită vătămării unei obligații instituită de lege (non facere) cu o valoare socială de o mare importanță și generală (opozabilă ergo omnes), pe când culpa contractuală izvorăște dintr-un contract potrivit libertății de voință în materia contractelor, obligația astfel izvorâtă nefiind opozabilă ergo omnes ci doar părților contractante ce au înțeles să și-o asume.
Practica noastră judecătorească are în vedere deosebirile existente între răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală în soluțiile pronunțate. Deosebirile între răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală sunt următoarele :
A. Prima deosebire între răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală este reprezentată de faptul că în cazul răspunderii civile delictuale obligația încălcată este așa cum am mai arătat o obligație legală, cu caracter general care devine tuturor – obligația generală de a nu se aduce vreo atingere sau a se vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite – , pe când în cazul răspunderii civile contractuale, obligația încălcată este o obligație contractuală, care este o obligație concretă și stabilită printr-un contract preexistent ce a fost încheiat între cele subiecte ale acestui fel de răspundere. Deci fapta ilicită în materie contractuală este reprezentată de neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a unei obligații contractuale , ce rezultă dintr-un contract preexistent valabil încheiat.
Din cele enunțate mai sus rezultă următoarele aspecte :
a) Prejudiciile ce au fost cauzate în faza precontractuală constituie temeiul răspunderii delictuale .
Așa este cazul revocării ofertei de a contracta înainte de expirarea timpului până la care aceasta trebuia menținută.
b) Prejudiciile cauzate printr-un contract ce a fost declarat nul absolut ori relativ vor angaja de asemenea răspunderea civilă delictuală.
c) Prejudiciile suferite de terțele persoane (străine de contract) ca urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare a unui contract încheiat de alte persoane vor putea fi acoperite în măsura în care sunt înlocuite condițiile necesare apelându-se la răspunderea civilă delictuală. Acest aspect poate fi exemplificat prin conținutul articolului 1488 Cod Civil, articol prin care este recunoscut dreptul lucrătorilor folosiți de antreprenorul unei construcții de a acționa direct pe beneficiarul acesteia pentru a se face plata sumelor ce li se cuvin în cazul în care aceste sume nu au fost încă plătite antreprenorului.
d) În cazul prejudiciilor rezultate prin încadrarea unor obligații extracontractuale răspunderea va fi tot de natură delictuală, răspunderea contractuală putând lua naștere numai ca urmare a încălcării unei obligații de natură contractuală.
B. O a doua deosebire între cele două forme de răspundere civilă este reprezentată de faptul că cele două capacități, capacitatea delictuală și capacitatea contractuală, nu coincid.
Capacitatea cerută pentru a încheia un contract civil este capacitatea deplină de exercițiu ce se dobândește de regulă la împlinirea vârstei de 18 ani. Excepția de la regulă poate fi reprezentată prin următoarele două aspecte : art. 87 Cod Civil „Minorul de 16 ani poate dispune prin testament numai pentru jumătate din bunurile de care după lege poate dispune majorele” și art. 4 Codul Familiei „femeia se poate căsători numai dacă a împlinit 16 ani – ca urmare a acestui fapt femeia căsătorită dobândește capacitatea deplină de exercițiu înainte de împlinirea vârstei de 18 ani”.
Capacitatea delictuală acționează indiferent de vârstă dacă persoana a acționat cu discernământ. Art. 25 din Decretul nr. 32/1954 prevede că pentru persoanele care au împlinit 14 ani există prezumția de discernământ, iar cele sub această vârstă răspund dacă se dovedește că au lucrat cu discernământ.
C. Cea de a treia deosebire se referă la punerea în întârziere a celui ce a produs prejudiciul. Ea este obligatorie numai în cazul răspunderii civile contractuale în formele cerute de lege, întrucât în materie contractuală punerea în întârziere nu operează de drept (dies non interpellat pro homine).
D. O a patra deosebire este dată de faptul că în cazul răspunderii delictuale orice convenție încheiată anterior săvârșirii faptei este în principiu nulă, în cazul răspunderii contractuale aceste convenții pot fi valabile între anumite limite stabilite de lege.
E. O altă deosebire între cele două forme de răspunderi este dată de întinderea reparațiilor.
În ambele cazuri trebuie reparat atât prejudiciul efectiv (domnum emergens), cât și foloasele nerealizate (lucrum cessans).
Deosebirea constă însă în faptul că debitorul contractual este responsabil numai pentru prejudiciul care a fost prevăzut sau era previzibil la momentul încheierii contractului (afară de faptul când prejudiciul provine din culpa sa gravă ce se poate asimila cu dolul – art. 1085, Cod Civil), pe când în cadrul răspunderii delictuale se va răspunde atât pentru pagubele previzibile cât și pentru pagubele neprevizibile directe sau indirecte.
F. Așa cum prevede articolul 1003 Cod Civil răspunderea delictuală are caracter solidar dacă există coautori și aceștia au acționat în baza unei înțelegeri concomitente și prealabile.
În cazul răspunderii contractuale, solidaritatea este inoperantă cu excepția cazurilor când a fost prevăzută prin contract sau a fost expres prevăzută de lege (art. 1041 Cod Civil).
G. În fine, o ultimă deosebire între cele două forme de răspundere civile este reprezentată de dovada culpei autorului prejudiciului.
În materia răspunderii delictuale sarcina probei revine celui păgubit (victima) există totuși și unele excepții când culpa va fi prezumată.
În ceea ce privește răspunderea civilă contractuală din interpretarea conținutului art. 1082 Cod Civil rezultă că este prezumată culpa debitorului și faptul că s-a dovedit ce-i revenea acestuia nu a fost executată.
O problemă deosebită se ridică în cazul obligațiilor de mijloace (obligațiilor de prudență și de diligență), în cazul acestora dovada culpei trebuie făcută de creditor (de cel păgubit) indiferent dacă fapta ilicită constituie delict civil sau provine din nerespectarea unei clauze contractuale.
3 § 3 Cumulul răspunderii civile delictuale cu răspunderea civilă contractuală
O problemă foarte discutată în literatura de specialitate este reprezentată de cumulul celor două forme de răspunderi civile. În nici un caz prin cumulul celor două responsabilități nu se înțelege dreptul celui prejudiciat de a primi două despăgubiri ci modul în care acțiunea în răspundere contractuală poate fi folosită pentru repararea prejudiciului.
O singură ipoteză prezintă importanță practică și anume opțiunea între acțiunea în responsabilitate contractuală și cea delictuală.
Ca principiu reținut în literatura de specialitate și practica judiciară se arată că dacă între părți a existat un contract și din neexecutarea acestuia s-a produs prejudiciul calea va fi urmată este acțiunea în răspundere contractuală fără a putea fi folosită răspunderea delictuală.
Acest principiu mai sus enunțat cunoaște însă și unele excepții :
a) Se poate opta între cele două răspunderi atunci când neexecutarea contractului constituie o infracțiune.
b) Chiar dacă neexecutarea contractului nu constituie o infracțiune dar s-a produs o pagubă în dauna proprietății publice, se poate admite acțiunea în răspundere delictuală când numai în acest mod se poate acoperi paguba produsă.
Există totuși unele situații în care deși neexecutarea unei obligații contractuale constituie o infracțiune, partea vătămată nu are dreptul de opțiune între cele două acțiuni urmând să folosească numai calea acțiunii civile delictuale :
– când prejudiciul s-a produs unei societăți publice ;
– când partea vătămată este o persoană lipsită de capacitatea de exercițiu sau are capacitatea de exercițiu sau are capacitatea restrânsă aceste situații acțiunea civilă se pornește și se exercită împreună cu acțiunea penală din oficiu.
CAPITOLUL II
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie
Considerații generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie
1 § 1 Prevederi legale
Așa cum am precizat în primul capitol al acestei lucrări sediul materiei răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie se află în articolele 998 – 999 Cod Civil.
Art. 998 Cod Civil dispune : „Orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”.
Art. 999 Cod Civil dispune : „Omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa dar și acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa”.
1 § 2 Condițiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie
Din lecturarea celor două articole 998 și 999 Cod Civil enunțate mai sus rezultă că pentru a exista o răspundere civilă delictuală trebuie îndeplinite următoarele condiții generale :
existența unei fapte ilicite
existența unui prejudiciu
legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu
existența culpei
capacitatea delictuală a celui ce a săvârșit fapta ilicită
1 § 2 a. Existența unei fapte ilicite
Practica judiciară și literatura de specialitate consideră în unanimitate faptul că pentru a fi în prezența răspunderii civile delictuale este necesară existența unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.
Noțiunea de faptă ilicită ca element constitutiv al răspunderii civile delictuale reprezintă orice faptă prin care s-a încălcat o normă juridică și s-a cauzat un prejudiciu dreptului subiectiv sau intereselor unei persoane.
Fapta ilicită este menționată expres în art. 35 alin. final din decr. nr. 31/54 și art. 25 alin. final din decr. nr. 32/1954.
Tot în legătură cu fapta ilicită practica judiciară și literatura de specialitate arată în unanimitate că fapta este ilicită și în cazul nesocotirii normelor de conviețuire socială.
Fapta ilicită se poate prezenta sub forma unei fapte comisive
(ex. : deteriorarea bunurilor unei persoane, vătămarea integrității corporale a unei persoane) sau sub forma unei fapte omisive prin ignorarea unor norme legale ce obligă o anumită persoană să acționeze într-un anumit mod (ex. : omisiunea a semnaliza pericolul unei accidentări ș.a.)
1 § 2 b. Existența unui prejudiciu
Unul din elementele esențiale ale răspunderii civile delictuale îl constituie prejudiciul. Legislația, practica judiciară și literatura de specialitate folosesc și termenii de pagubă și daună, acești termeni sunt în fapt sinonimi cu termenul de prejudiciu.
Prejudiciul poate fi material sau moral , unii autori consideră așa cum amintește domnul Paul Mircea Cosmovici (în Drepturi Reale, Obligații, Editura All, 1994, pag. 175) și existența unui prejudiciu mixt (material și moral).
Prejudiciul material se produce ca urmare a încălcării unui drept ce are o valoare a încălcării unui drept ce are o valoare patrimonială (adică poate fi evaluat în bani). În această categorie intră distrugerea, deteriorarea unor lucruri corporale, etc.
Repararea prejudiciului material va cuprinde întotdeauna atât paguba dovedită (damnum emergens) cât și câștigul nerealizat (lucrum cessans) .
Prejudiciul moral sau nepatrimonial nu este susceptibil de o evaluare în bani. Acesta se referă în special la atingerile aduse drepturilor personalității (reputația, onoarea, etc.), drepturilor familiale (dreptul părinților de a întreține relații personale cu copiii lor minori, etc.).
În legătură cu aceste prejudicii de remarcat este faptul că este foarte dificil de stabilit măsura în care o despăgubire bănească poate compensa un prejudiciu uneori foarte ridicat cerut pentru repararea prejudiciilor cauzate.
Ultima categorie de prejudicii este formată de prejudiciul mixt. Acesta se referă la daunele ce au fost cauzate integrității fizice a unor persoane prin rănire, infestarea cu unele boli sau chiar în cazul decesului persoanei.
Acest gen de prejudiciu poate fi moral când a avut consecințe asupra unor plăceri obișnuite ale victimei (ex. : persoana în urma rănirii nu mai poate practica sportul preferat) ori, spre exemplu, prejudiciul a avut consecințe de ordin estetic. Concomitent cu aceste consecințe poate fi afectată și capacitatea persoanei de a munci și ca urmare a acestui fapt vor fi afectate veniturile persoanei vătămate (prejudiciul astfel cauzat poate fi evaluat și deci vom avea și un prejudiciu material).
Pentru a ne afla în prezența unui prejudiciu acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții :
a) Prejudiciul trebuie să fie cert. Acesta presupune în opinia domnilor Constantin Stătescu și Corneliu Bîrsan ca prejudiciul să fie sigur atât în privința existenței cât și în privința posibilității de evaluare (Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor. Editura All, București, 1997, pag. 146), domnul Paul Mircea Cosmovici consideră că acest caracter este dat de faptul că prejudiciul trebuie să se fi produs sau să poată fi dovedit subliniind că prejudiciul va putea fi reparat și în cazul în care victima a pierdut o șansă (Drepturi Reale, Obligații, Editura All, București, 1994, pag. 174).
b) Prejudiciul trebuie să fie determinat. Aceasta înseamnă că prejudiciul poate fi apreciat pecuniar.
c) Prejudiciul trebuie să fie actual (aceasta este regula) însă se va putea obține și repararea unui prejudiciu viitor chiar dacă acesta nu s-a produs însă este sigur faptul că el se va produse în viitor și astfel poate fi evaluat.
d) Prejudiciul mai trebuie să fie și unul direct, adică să fie consecința directă a faptului generator.
1 § 2 c. Raportul de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită
Pentru angajarea răspunderii juridice civile a unei persoane existența unei fapte ilicite și a unui prejudiciu nu constituie un temei suficient dacă între cele două elemente nu există o legătură de cauzalitate (adică faptul ilicit săvârșit a produs un prejudiciu). Necesitatea raportului de cauzalitate rezultă și din art. 998 – 999 Cod Civil.
În doctrină și practica de specialitate română și străină au fost elaborate mai multe teorii care să explice și să determine faptele sau împrejurările ce intră în sfera raporturilor de cauzalitate.
1) Teoria echivalenței condițiilor – această teorie spune că în cazul în care nu se poate stabili cu precizie cauza care a produs prejudiciul se va atribui o valoare egală fiecărei condiții fără de care prejudiciul nu s-ar fi produs. Din acest motiv teoria mai poartă denumirea și de teoria condiției sine qua non.
2) Teoria cauzei proxime. Prin prisma acestei teorii se reține evenimentul cel mai apropiat în timp care a cauzat producerea prejudiciului.
3) Teoria cauzei adecvate (a cauzei tipice). Potrivit acestei teorii se rețin doar acele antecedente ale efectului care au calitatea de condiție sine qua non. Cauza va fi tipică sau adecvată dacă sunt previzibile urmările acesteia sau cu alte cuvinte dacă un observator normal poate prevedea urmările faptei.
În ceea ce urmează mă voi referi la două criterii propuse în dreptul nostru pentru determinarea raportului de cauzalitate.
4) Teoria cauzalității necesare.
Această teorie pornește de la definiția cauzei arătând că aceasta este acel fenomen care precedând efectul îl provoacă în mod necesar. Prin urmare, autorii acestei teorii iau în considerare din multitudinea faptelor ce preced efectul numai acele fapte ce pot fi un criteriu al legăturii ce s-a produs, adică prejudiciul.
În fine, ultima teorie cu privire la determinarea raportului de cauzalitate ce merită a fi luată în seamă este :
5) Teoria indivizibilității cauzei cu condițiile. Potrivit acestei teorii condițiile alcătuiesc împreună cu cauza o unitate indivizibilă iar condițiile prin interacțiune cu cauza dobândesc și ele un caracter cauzal.
1 § 2 d. Vinovăția celui care a cauzat prejudiciul
Un alt element esențial al răspunderii civile delictuale îl constituie vinovăția celui care a cauzat prejudiciul. Astfel, nu este suficientă numai existența unei fapte ilicite ce se află în raport de cauzalitate cu prejudiciul astfel apărut dacă această faptă nu poate fi imputabilă autorului ei. Rezultă că autorul trebuie să aibă o vină în momentul săvârșirii faptei ilicite și să acționeze așadar cu vinovăție.
Necesitatea existenței vinovăției pentru angajarea răspunderii civile delictuale reiese și din lecturarea conținutului legal al articolelor 998 – 999 Cod Civil.
Codul Civil nu cuprinde o definire a diferitelor forme pe care le îmbracă vinovăția. Codul Penal este cel care cuprinde prin art. 19 o definire exactă a diferitelor forme ale vinovăției, acestea având aplicație și în materia răspunderii civile. Acest articol prevede că vinovăția se poate prezenta sub două forme : intenția și culpa.
Intenția se prezintă și ea sub două forme :
a) intenția directă, când autorul prevede rezultatul faptei și urmărește producerea lui prin săvârșirea acelei fapte
b) intenția indirectă, când autorul prevede rezultatul faptei și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui (art. 19 pct 1 Cod Penal).
Culpa este și ea de două feluri :
a) imprudența sau ușurința, autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind, fără temei, că nu se va produce
b) neglijența, autorul nu prevede rezultatul faptei sale deși trebuia și putea
să-l prevadă (art. 19 pct 2 Cod Penal)
Două precizări sunt importante de făcut în ceea ce privește vinovăția sau vina (cum este denumită de majoritatea autorilor din dreptul civil) : răspunderea civilă delictuală operează în principiu pentru cea mai ușoară culpă și faptul că indiferent de gravitatea vinovăției (vinei) obligația de reparare a prejudiciului cauzat este integrală.
Culpa delictuală este diferită de culpa contractuală. Culpa delictuală va exista ca regulă ori cât de mic ar fi prejudiciul cauzat de fapta ilicită.
Culpa contractuală se prezintă sub trei forme :
1) Culpa lata sau culpa gravă este asimilată cu dolul și se constată de obicei la profesioniști .
2) Culpa levis (culpa ușoară) – în executarea obligației sale debitorul nu
a depus diligența de care trebuie să facă dovada bunul gospodar sau bunul proprietar.
3) În fine, culpa levissima – în executarea obligației contractuale debitorul a avut o prestație mai slabă decât a omului diligent, bun gospodar și bun proprietar , în materia răspunderii civile delictuale.
Dovada culpei trebuie făcută de victima prejudiciului. De asemenea, trebuie arătat și faptul că dovada directă a vinovăției este imposibilă datorită naturii sale subiective. Culpa se va deduce prin dovada elementelor exterioare ale comportamentului autorului.
Pentru probațiune se pot folosi orice mijloace de probă inclusiv martorii și prezumțiile.
Din punct de vedere al elementelor ce compun culpa, aceasta este formată din fapta materială provocatoare de prejudicii (aceasta poate consta atât într-o acțiune cât și într-o inacțiune) și elementul psihologie sau voința (aceasta este cea care permite diferențierea diferitelor culpe și imputabilitatea acesteia unui anumit autor).
O condiție esențială a existenței vinovăției și deci a culpei o reprezintă existența capacității de discernământ sau altfel spus existența capacității delictuale.
În dreptul român se consideră că nu au capacitate de discernământ debilul mintal sau alineatul pus sub interdicție, precum și minorul sub 14 ani (art. 25 decr nr. 32 / 54). Aceasta este o prezumție relativă și poate fi răsturnată prin dovada victimei că în momentul săvârșirii faptei minorul sub 14 ani sau interzisul a acționat cu discernământ.
Minorul de peste 14 ani este prezumat că ar avea capacitatea de discernământ însă există posibilitatea de a dovedi contrariul.
2. Cauzele care înlătură răspunderea civilă delictuală
Cauzele care înlătură răspunderea civilă delictuală mai sunt denumite în doctrină și cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei sau cauza de exonerare ori fapte justificative.
Aceste cauze sunt :
legitima apărare
starea de necesitate
îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege ori a ordinului superiorului
exercitarea unui drept, abuzul de drept
consimțământul victimei
2 § 1 Legitima apărare
Legitima apărare este prevăzută de Codul Penal, Partea generală art. 44. Astfel : „ (…) Este în stare de legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obștesc și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obștesc.
Este deasemenea în legitimă apărare și acela care din cauza tulburării sau temerii a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul”.
Legitima apărare se referă deci la fapta săvârșită în apărare prin care se cauzează prejudicii persoanei ori bunurilor atacatorului.
2 § 2 Starea de necesitate
Starea de necesitate este definită tot de Codul Penal, Partea Generală art. 45. Astfel : „(…) Este în stare de necesitate, acela care săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol iminent și care nu putea fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obștesc
Nu este în stare de necesitate persoana care în momentul când a săvârșit fapta și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat”.
Persoana în detrimentul căreia s-a îndreptat această acțiune și a fost prejudiciată își poate recupera pierderile suferite de la cel ale cărui valori au fost salvate.
Acțiunea va fi întemeiată pe îmbogățirea fără just temei sau pe gestiunea interesului altuia în acest ultim caz în ipoteza în care prejudiciatul a consimțit la prejudiciul din patrimoniul său pentru salvarea bunurilor altuia.
2 § 3 Îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege sau îndeplinirea ordinului superiorului
Se referă la faptul că fapta cauzatoare de prejudicii să fie săvârșită în îndeplinirea unei (unor) dispoziții legale sau permise de lege.
În ceea ce privește ordinul superiorului este înlăturat caracterul ilicit al faptei dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de lege :
a fost emis de organul competent
a fost emis cu respectarea formelor legale
ordinul nu este vădit ilegal ori abuziv
modul de executare nu este ilicit.
2 § 4 Exercitarea unui drept. Abuzul de drept
În cazul exercitării în limite normale a unui drept nu se pune problema răspunderii civile delictuale sau contractuale.
În ceea ce privește abuzul de drept, se disting două ipoteze :
a) Exercitarea dreptului subiectiv cu depășirea limitelor acestuia. Avem în fapt în această ipoteză o acțiune nelegitimă sau fără drept.
b) Exercitarea dreptului subiectiv în limitele acestuia dar nu cu scopul pentru care a fost recunoscut ci cu intenția de a cauza un prejudiciu altuia.
2 § 5 Consimțământul victimei
În această ipoteză victima a fost de acord cu săvârșirea faptei ce ar putea produce prejudiciul. Consimțământul trebuie dat anterior săvârșirii faptei deoarece dacă este dat ulterior acesta echivalează cu renunțarea la primirea despăgubirilor.
De asemenea, clauza este valabilă numai dacă prejudiciul a fost săvârșit datorită culpei ușoare a autorului. Obiectul clauzei poate primi eventualele atingeri ce ar putea fi aduse unor drepturi personale nepatrimoniale (ex. vătămările corporale ce s-ar putea pricinui în cazul unor întreceri sportive, cu condiția respectării regulilor sportului sau poate opera și în cazul unor intervenții chirurgicale).
Unii autori însă consideră că această clauză nu se poate referi la atingerile aduse unor drepturi nepatrimoniale.
CAPITOLUL III
Răspunderea pentru fapta altei persoane
(răspunderea indirectă)
Răspunderea părinților pentru fapta copiilor lor minori
1 § 1 Sediul materiei
Răspunderea părinților pentru fapta copiilor lor minori este reglementată de articolul 1000 alin. 2 Codul Civil.
Acest articol prevede că : „Tatăl și mama, după moartea bărbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânșii.”
Alineatul final prevede că : „Tatăl și mama, (…) sunt apărați de responsabilitatea arătată mai sus, dacă probează că n-au putut împiedica prejudiciul.”
În legătură cu prevederile acestui articol se impune o precizare : se poate observa faptul că în alineatul doi se arată că mama ar răspunde potrivit conținutului legal numai după moartea tatălui. Această redactare este evident depășită.
La adoptarea Codului Civil „puterea părintească aparținea tatălui și mamei numai după moartea acestuia”. Această concepție era întemeiată pe inegalitatea dintre bărbat și femeie, inegalitate abrogată abia în anul 1948 prin adoptarea Constituției din 13 aprilie 1948.
Textul mai sus menționat a fost pe cale de consecință modificat de la acea dată și s-a instituit regula potrivit căreia ambii părinți sunt responsabili pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale copiilor lor minori.
De altfel Codul familiei prevede în articolul 97 alin. 1 faptul că : „ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori, fără a deosebi după cum aceștia sunt din căsători, din afara căsătoriei ori înfiați”. Acesta este un argument în plus pentru modul în care acest articol de lege trebuie înțeles și aplicat în concordanță cu noile modificări.
Consider că deși modificat tacit acest text de lege ar trebui modificat și de facto prin diminuarea acestor formule căzute în desuetudine și care nu mai au aplicabilitate juridică în actuala societate ce recunoaște egalitatea bărbat – femeie.
În legătură cu răspunderea părinților pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori care au cauzat prejudicii trebuie precizat că aceasta este una din răspunderile speciale din cadrul răspunderii pentru fapta altuia.
Datorită faptului că răspunderea părinților este o răspundere pentru fapta altuia această răspundere va acționa numai în ipoteza în care minorul a săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
1 § 2 Fundamentul răspunderii părinților în actuala reglementare
Răspunderea pentru fapta altuia a fost instituită pentru a se acorda o mai bună protecție victimei vreunui prejudiciu datorită faptului că în majoritatea cazurilor practice anumite categorii de persoane nu au posibilitatea materială să acopere prejudicii pe care le-au cauzat. Acest gen de răspundere se mai fundamentează și pe unele îndatoriri care revin anumitor participanți la viața socială și economică (este cazul părinților, meșteșugarilor și a comitenților).
În actuala reglementare răspunderea părinților pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii ale copiilor lor minori se fundamentează pe modul defectuos sau neîndeplinirea îndatoririlor ce le revin față de copiii lor și prejudiciile cauzate de cei din urmă.
Astfel, articolul 101 din Codul familiei prevede că : „Părinții sunt datori să îngrijească de copil. Ei sunt obligați să crească copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însușirile lui, în conformitate cu țelurile statului, spre a-l face folositor societății”.
De asemenea, răspunderea părinților se fundamentează și pe starea de insolvabilitate în care se găsesc aproape în unanimitate minorii.
În alte cuvinte, fundamentarea răspunderii părinților se bazează așa cum precizează și literatura de specialitate, pe relația de cauzalitate ce există între modul de îndeplinire îndatoririlor părintești și faptele copiilor minori.
Codul Civil stabilește prin art. 1000 alin. 2 un sistem de prezumții ce trebuie să ușureze situația victimei din punct de vedere probatoriu. De altfel, tot art. 1000 Cod Civil, în alineatul final prevede că părinții trebuie să probeze că nu au putut împiedica faptul ilicit cauzator de prejudicii.
Astfel după ce victima prejudiciului face dovada existenței prejudiciului, a faptei ilicite a minorului și a legăturii de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită, în privința părinților se va declanșa o triplă prezumție :
a) prezumția că în exercitarea îndatoririlor legale ce reveneau părinților față de copilul minor au existat abateri. Carențele în exercitarea îndatoririlor părinților față de copiii lor pot îmbrăca atât o formă activă cât și o formă omisivă iar finalitatea acestui fapt o reprezintă conduită minorului care printr-o faptă ilicită a creat un prejudiciu.
b) prezumția că există o legătură de cauzalitate între îndeplinirea defectuoasă sau neîndeplinirea obligației ce le revenea și comiterea de către minor a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.
c) prezumția vinei (culpei) părinților în îndeplinirea îndatoririlor ce le
aveau.
Toate aceste prezumții legale sunt de natură să angajeze răspunderea părinților pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a copiilor lor minori.
În literatura de specialitate și practica judiciară au fost exprimate foarte multe opinii cu privire la conținutul prezumțiilor mai sus menționate, astfel au rezultat o serie de opinii care arată ponderea diferită ce trebuie acordată diferitelor elementele care fundamentează acest tip de răspundere.
Importanța practică a acestor opinii o reprezintă, așa cum subliniază literatura de specialitate, obiectul probei.
Exigența diferită cu care au fost privite îndatoririle părinților față de copiii lor minori au generat așa cum am mai precizat o diversitate de opinii referitoare la temeiurile răspunderii părinților.
Părinții răspund pentru lipsa de supraveghere a copiilor lor minori.
Această opinie este regăsită așa cum subliniază și literatura de specialitate și în numeroase decizii ale instanțelor judecătorești. Cel mai des este menționată Decizia de îndrumare nr. 6/1973 din 17 noiembrie. Decizia arată că dacă nu s-a exercitat o supraveghere corespunzătoare – permanentă, cum subliniază textul – părinții vor răspunde de prejudiciul cauzat de copiii lor minori printr-o faptă ilicită.
Opinia prezentată privește îndatoririle părintești într-un mod mai puțin exigent însă literatura de specialitate și practica judiciară au sancționat prin exprimarea de rezerve și reorientarea practicii judiciare spre accentuarea rolului activ pe care familia trebuie să-l aibă în creșterea și educarea minorului. Astfel și din punct de vedere pedagogic și psihologic părinții sunt cei care acționează în mod permanent asupra formării caracterului copilului și trebuie să prezinte copilului încă de la cea mai fragedă vârstă existența și implicit ierarhia valorilor sociale ocrotite de societate prin lege și normele elementare de morală.
B. Potrivit unei alte opinii, părinții răspund atât pentru lipsa de supraveghere a minorului cât și pentru neîndeplinirea obligației de a-l educa.
Opinia prezentată mai sus se bazează pe o prezumție de culpă care constă, așa cum reiese din conținutul ei, într-o lipsă de supraveghere dar și într-o lipsă de educație. Îndatoririle ce le revin părinților față de copiii lor minori sunt privite aici cu o mare exigență. De altfel, această opinie a marcat începutul unei noi orientări în ceea ce privește practica judiciară, această afirmație fiind susținută de unele decizii ale Tribunalului Suprem (actuala Curte Supremă de Justiție). Instanțele de judecată au interpretat și întemeiat obligația de educare ce incumbă părinților pe dispozițiile art. 101 Codul familiei. Potrivit acestui articol părinții au obligația „să crească copilul, îngrijind sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, toate aceste cu scopul de a-l face folositor colectivității”.
De asemenea, această opinie a fost admisă și de mulți autori de specialitate.
C. În fine, o a treia concepție, în fapt o concepție derivată din concepția prezentată mai sus, arată faptul că părinții răspund atât pentru lipsa de supraveghere a copilului, cât și pentru îndeplinirea necorespunzătoare sau neîndeplinirea „obligației de creștere” a copilului minor așa cum reiese din prevederile Codului familiei.
Această concepție este cea mai exigentă întrucât conform prevederilor Codului familiei „obligația de creștere” are o sferă foarte cuprinzătoare în care este inclusă și „obligația de educare”. Odată cu creșterea exigențelor față de obligațiile părinților este logic faptul că a sporit și răspunderea acestora pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii săvârșite de copiii lor minori. O altă concluzie logică ce derivă din cele prezentate este faptul că se diminuează posibilitatea părinților de a înlătura prezumțiile legale de responsabilitate pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii ale copiilor lor minori, în sensul art. 1000 alin 2 și 5 Cod Civil.
Într-adevăr, aplicabilitatea art. 1000 alin 5 Cod Civil, ce prevede că responsabilitatea părinților poate fi înlăturată dace aceștia „probează faptul că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil” devine mai anevoioasă. Deci problema ce apare în acest caz o reprezintă dificultatea în administrarea probei contrare cerută de lege pentru răsturnarea prezumției legale prevăzută în art. 1000 alin 2 Cod Civil.
Însă administrarea probei contrare nu este imposibilă ci doar mai complexă deoarece trebuie verificat mai amănunțit modul în care părinții s-au achitat de îndatoririle ce le revenea față de copiii lor. Exigența sporită a acestei concepții ar avea însă ca efect mărirea diligenței pe care părinții o depun în îndeplinirea îndatoririlor față de copiii lor minori deoarece aceștia se vor vedea mai expuși la repararea prejudiciilor produse prin fapta ilicită a celor din urmă.
Un alt efect benefic ce ar putea apărea în urma aplicării constante a
acestei concepții ar fi sporirea securității victimei prejudiciului ce ar putea să-și recupereze daunele suferite într-un număr mai mare de situații.
Această teorie deși a cunoscut și cunoaște o serie de adepți nu
a fost sprijinită de o practică judiciară suficient de bogată, exemplele
de decizii luate de instanțele de judecată în sensul adoptării acestei teorii sunt izolate.
Între adepții diferitelor concepții mai sus prezentate au existat
unele polemici privind temeiul răspunderii părinților. Adepții concepției
întemeiate pe prezumția de culpă a părinților în supravegherea copiilor lor minori
reproșează adepților concepțiilor potrivit cărora temeiul răspunderii părinților
este întemeiată pe prezumția de culpă în efectuarea îndatoririi de „supraveghere
și educare” sau în efectuarea îndatoririi de „supraveghere și creștere” faptul că proba contrară cerută de lege pentru înlăturarea prezumției prevăzută de
art. 1000 alin 2 Cod Civil este foarte greu de făcut dacă nu chiar imposibil.
În continuare adepții acestei teorii subliniază faptul că în concepția
lor obligația de supraveghere ar avea un conținut mai larg decât împiedicarea propriu-zisă a minorului să săvârșească anumite fapte ilicite, această împiedicare de la săvârșirea faptelor se realizează prin modul în care copilul a fost crescut.
Consider că dincolo de aspectele semantice de definire a sferei de cuprindere a concepțiilor de „culpa în supraveghere”, „culpa în supraveghere și educare” și „culpa în supraveghere și creștere”, ultimele două asigură o mai bună protecție victimelor prejudiciilor cauzate de fapta ilicită a copiilor minori, în plus acestea asigură și o mai bună aplicare a legii civile și a legislației familiei (a prevederilor Codului familiei în special) datorită mai bunei îndepliniri a rolului educativ pe care legea trebuie să-l aibă.
1 § 3 Domeniul de aplicație al articolului 1000 alin 2 Cod Civil
Așa cum reiese și din conținutul legal al articolului 100 alin 2 Cod Civil prezumțiile instituite de acesta privind răspunderea se aplică părinților indiferent dacă filiația este din căsătorie ori din afara căsătoriei. De asemenea, prevederile acestui articol se aplică și celui ce a adoptat copilul minor de la data încuviințării adopției, aceasta întrucât art. 76 alin 1 Codul familiei prevede că „drepturile și îndatoririle părintești trec asupra celui care adoptă”. Se aplică de asemenea prezumția instituită de art. 1000 alin 2 Cod Civil și părintelui firesc și adoptatorului în cazul în care exercită împreună drepturile părintești potrivit dreptului familiei (art. 76 alin 2 Codul familiei – „În cazul în care cel care adoptă este soțul părintelui firesc al adoptatului, drepturile și îndatoririle părintești aparțin celui care adoptă și părintelui firesc căsătorit cu acesta”).
Trebuie făcută sublinierea că aceste persoane răspund pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu a copilului minor numai în cazul în care sunt îndeplinite condițiile răspunderii.
Unii autori au considerat că prevederile art. 1000 alin 2 Cod Civil ar trebui aplicate și altor categorii de persoane decât părinții firești și adoptatorii și anume persoanelor care au fost investite cu drepturile și îndatoririle părintești în condițiile legii.
În această situație s-ar afla tutorii (art. 123 Codul familiei – „Tutorele are obligația de a îngriji de minor” alin 2 prevede că : „El este obligat să crească copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însușirile lui, (…), spre a-l face folositor colectivității”) și instituțiile de ocrotire ori persoanelor cărora le-au fost încredințați minorii (art. 42 alin. 2 și art. 43 Codul familiei).
Practica judiciară și doctrina au infirmat însă această teorie arătându-se că prezumțiile au în general un caracter de excepție și sunt de strictă interpretare și în aceste condiții prevederile art. 1000 alin 2 nu pot fi extinse și la alte categorii de persoane decât părinții și adoptatorii întrucât numai aceste două categorii de persoane au o situație absolut identică și corespund prevederilor articolului mai sus menționat. Totuși persoanele menționate pot răspunde în condițiile prevăzute de art. 998-999 Cod Civil.
Marea majoritate a autorilor de specialitate consideră însă că prezumțiile instituite de art. 1000 alin 2 Cod Civil nu pot fi aplicate decât părinților și adoptatorilor. Această opinie a fost susținută în fapt și de practica judiciară.
Tot în cadrul acestui titlu merită menționată și o situație faptică : părinții răspund și după majoratul copilului cu condiția ca fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu să se fi comis când copilul este minor.
1 § 4 Condițiile generale ale răspunderii părinților pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a copilului lor minor
Condițiile generale ale răspunderii părinților pentru fapta copilului lor minor sunt următoarele :
fapta ilicită
prejudiciul
existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul creat
culpa (vinovăția)
Pentru a se întruni condițiile generale ale răspunderii părinților pentru fapta copilului lor minor victima prejudiciului trebuie să facă dovada cu privire la :
existența faptei ilicite a minorului
existența prejudiciului
existența legăturii de cauzalitatea dintre fapta ilicită și prejudiciul cauzat
O precizare demnă de făcut și anume că pentru întrunirea condițiilor generale ale răspunderii părinților pentru fapta copilului minor nu este cerută condiția ca minorul să fi acționat cu discernământ (cu vinovăție).
Această dovadă se va face, deoarece este impetuos necesară, numai în ipoteza în care se urmărește de către victimă ca și minorul să răspundă împreună cu părinții săi.
În ceea ce privește dovada faptei ilicite aceasta trebuie prezentată ca o condiție generală a răspunderii civile delictuale și anume aceasta reprezintă orice faptă prin care s-a încălcat o normă juridică și s-a cauzat un prejudiciu dreptului subiectiv sau intereselor unei persoane.
Pentru dovedirea existenței prejudiciului trebuie să se facă dovada existenței condițiilor acestuia : prejudiciul trebuie să fie cert, determinat, actual sau viitor (cu rezervele menționate deja la cap. 1 § 2 b.) și direct.
Cu privire la existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu dovada acestuia se va face conform unei din teoriile deja menționate în cap. 1 § 2 c).
După ce victima a făcut dovada existenței condițiilor menționate cu privire la persoana minorului, legea va prezuma următoarele condiții ale răspunderii care se referă la părinți. Aceste condiții ce se referă la persoana părinților sunt următoarele
a) existența faptei ilicite a părinților, care constă în neîndeplinirea corespunzătoare a îndatoririlor părintești ce le reveneau (cu referire la supravegherea și educația sau creșterea minorului)
b) existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită a părinților și comiterea de minor a faptei prejudiciabile. Așa cum subliniază și unii autori de specialitate acest raport de cauzalitate este unul mediat de fapta ilicită a copilului minor.
c) existența vinei (culpei) părinților pentru neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părintești.
1 § 5 Condițiile speciale ale răspunderii părinților pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu a copiilor minori
Pentru ca răspunderea părinților pentru fapta copiilor lor să fie efectiv angajată este nevoie ca pe lângă condițiile generale să fie îndeplinite și două condiții speciale în conformitate cu prevederile art. 1000 alin 2 Cod Civil : copilul să fie minor și copilul să aibă locuința la părinții săi.
Cu privire la prima condiție se observă faptul că la dovada săvârșirii faptei copilul trebuie să fie minor. După cum se cunoaște capacitatea deplină de exercițiu se dobândește odată cu împlinirea vârstei de 18 ani (art. 8 Decretul 31/1954 – „Capacitatea deplină de exercițiu începe de la data când persoana devine majoră” iar alin. 2 prevede că : „persoana devine majoră la împlinirea vârstei de optsprezece ani”). Referitor la perioada minorității se cunosc două situații. La împlinirea vârstei de 14 ani minorul dobândește capacitate restrânsă de exercițiu (art. 9 Decretul 31/1954), de asemenea de la această vârstă se prezumă în condițiile legii civile că minorul are discernământ și deci capacitatea delictuală (această prezumție este însă o prezumție relativă). Anterior vârstei de 14 ani, potrivit art. 25 alin 3 Decretul nr. 32/1954 minorul este prezumat că nu are discernământ. („Minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu răspund pentru fapta lor ilicită, decât dacă se face dovada că au lucrat cu discernământ”).
Pentru ca răspunderea părinților să fie angajată este indiferent dacă minorul are capacitate delictuală sau nu, până la împlinirea vârstei de 18 ani de către minor, părinții vor răspunde deci pentru fapta ilicită a acestuia.
Totuși după împlinirea vârstei de 14 ani minorul poate răspunde solidar cu părinții săi pentru fapta sa ilicită dacă victima prejudiciului urmărește ca și acesta să răspundă. În nici un caz răspunderea părinților nu va fi înlăturată deși minorul va răspunde și el de prejudiciul cauzat în condițiile art. 998-999 Cod Civil (răspunderea pentru fapta proprie). După repararea prejudiciului, părinții se vor putea îndrepta împotriva minorului de peste 14 ani printr-o acțiune separată pentru repararea daunelor suferite.
Răspunderea părinților nu se aplică în ipoteza în care copilul a devenit major înainte de împlinirea vârstei de 18 ani prin efectul căsătoriei (art. 8 alin 3 Decretul nr. 31/1954 – „Minorul care se căsătorește dobândește prin aceasta capacitatea de exercițiu” iar art. 4 Codul familiei prevede în alin 1 : „Bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vârsta de 18 ani, iar femeia dacă a împlinit vârsta de 16 ani” și în alin 2 : „(…) pentru motive temeinice, se poate încuviința căsătoria femeii care a împlinit 15 ani”).
Răspunderea părinților nu va fi angajată nici în cazul persoanelor majore lipsite de discernământ puse sub interdicție judecătorească datorită alienației sau debilității mintale chiar dacă sarcina ocrotirii lor este exercitată de părinți. Răspunderea părinților va putea fi angajată pe temeiul art. 998-999 Cod Civil (Răspunderea pentru fapta proprie) dacă victima prejudiciului face dovada că interzisul a cauzat prejudiciul prin fapta sa ilicită datorită supravegherii insuficiente exercitate de ocrotitorii săi legali.
Cea de-a doua condiție ce trebuie îndeplinită pentru ca răspunderea părinților să fie angajată privește comunitatea de locuință a minorului cu părinții săi. Acest fapt reiese într-un mod lipsit de echivoc din prevederea art. 1000 alin 2 Cod Civil : „Tatăl și mama (…) sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânșii”.
Locuința minorului coincide în majoritatea cazurilor cu domiciliul său legal, această coincidență reiese printre altele și din conținutul articolului 100 alin 1 Codul familiei, care prevede : „copilul minor locuiește la părinții săi”; art. 14 alin 1 din Decretul nr. 31/1954 arată că : „domiciliul minorului este la părinții săi sau la acela dintre părinți la care locuiește în mod statornic”.
Există și unele situații când minorul nu are locuința la părinții săi, deși domiciliul său legal se află la aceștia. Astfel, art. 14 alin 2 din Decretul nr. 31/1954 prevede că : „domiciliul copilului încredințat de instanța judecătorească unei a treia persoane, rămâne la părinții săi (…)”.
În acele situații când nu există coincidență între locuință și domiciliu pentru determinarea răspunderii părinților, în temeiul art. 1000 alin 2 se va lua în considerare locuința și nu domiciliul. Rezultă că așa cum subliniază și doctrina locuința minorului este cea pe care legea o stabilește chiar dacă în fapt nu are acea locuință, ceea ce interesează deci pentru angajarea răspunderii părinților în temeiul art. 1000 alin 2 Cod Civil este locuința pe care minorul trebuia să o aibă nu cea pe care o are în fapt.
Atunci când potrivit legii minorul trebuia să locuiască împreună cu părinții săi dar el avea de fapt o altă locuință și nu se afla la locuința stabilită potrivit legii datorită culpei (vinei) părinților, răspunderea părinților nu va putea fi înlăturată pentru că așa cum subliniază și doctrina nimeni nu poate invoca propria-i vină pentru a fi exonerat de răspundere.
Mai mult, în concepția unor autori de specialitate vina părinților în astfel de situații nu este doar o simplă culpă în supraveghere ci cuprinde și culpă în educația sau creșterea minorului.
Practica judecătorească a deosebit și ea o serie de situații de fapt în care locuința minorului era alta decât locuința părinților săi cum de fapt trebuia să fie potrivit legii. În cele ce urmează voi prezenta câteva situații în care minorul nu se afla în locuința stabilită potrivit legii și a săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
a) Minorul a părăsit locuința părinților fără voia acestora și a săvârșit în acest interval o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
În practică au existat o serie de hotărâri judecătorești care au apreciat că părinții nu sunt răspunzători în acest caz pentru fapta minorului și aceasta datorită faptului că minorul nu mai locuia la ei. Orientarea generală a instanțelor este în sensul că răspunderea părinților nu poate fi înlăturată în cazul mai sus menționat, această decizie bazându-se chiar pe cea mai puțin exigentă culpă în sarcina părinților – culpa în supraveghere.
Așa cum am mai arătat prin decizia de îndrumare nr. 6 din 17 noiembrie 1973 a Plenului Tribunalului Suprem faptul că minorul părăsise locuința iar la
data săvârșirii faptei ilicite părinții se aflau în imposibilitatea materială să exercite
supravegherea legală, nu-i exonerează pe aceștia de răspunderea prevăzută în art.1000 alin 2 Cod Civil. Mai mult, se arată că fapta ilicită s-a datorat culpei părinților în supraveghere, aceștia având datoria să exercite o supraveghere permanentă și să se preocupe ca minorul să se afle tot timpul la domiciliul lor. De asemenea, trebuie ca după ce minorul a dispărut, părinții să depună toate diligențele necesare pentru ca minorul să fie readus la locuința sa legală. Prin depunerea tuturor diligențelor necesare se înțelege în sensul acestei decizii următoarele fapte sau acte materiale : cercetări, stăruințe perso-nale, cereri adresate competente pentru ca minorul să fie găsit și adus la locuința sa.
Ca fapte enumeratoare de răspundere amintita decizie arată că dacă părinții dovedesc că s-au achitat într-un mod corespunzător de obligația de supraveghere și dacă după dispariția minorului s-au depus toate diligențele necesare pentru readucerea minorului la locuința sa, aceștia sunt exonerați de răspunderea prevăzută în art. 1000 alin 2 Cod Civil.
Raliindu-mă la opinia unor autori din literatura de specialitate, consider că fundamentul pentru răspunderea părinților nu trebuie să-l constituie numai lipsa de supraveghere ci și lipsurile în educația sau creșterea minorului. Aceasta deoarece așa cum s-a precizat în doctrină, părăsirea locuinței de către minor poate avea drept cauză dezinteresul sau insuficientul interes manifestat de unii părinți față de creșterea și educarea minorului, aplicarea de rele tratamente ș.a.m.d.
b) De asemenea, o situație evidențiată în practica judecătorească este și aceea în care minorul se află pe o perioadă mai lungă sau mai puțin îndelungată în vizită la rude sau la prieteni și în această perioadă acesta săvârșește o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
O primă opinie desprinsă din literatura de specialitate arată că în acest caz aplicarea art. 1000 alin 2 Cod Civil nu poate fi înlăturată. Acest fapt se datorează împrejurării că datorită locuinței temporare în care se află minorul cu acordul părinților săi nu se înlătură condiția locuinței comune expres precizată în articolul mai sus menționat din Codul Civil, pe motivul că părinții au datoria să asigure copiilor lor minori condiții corespunzătoare de îndrumare și supraveghere.
Există și o opinie contrară formulată și susținută de adepții culpei părinților în supraveghere, opinie care susține că situația ar trebui soluționată de la caz la caz potrivit împrejurărilor.
c) O altă situație este și aceea în care minorul era internat în spital în timpul săvârșirii faptei ilicite.
Prin decizia secției penale a tribunalului Suprem nr. 40 din 8 ianuarie 1974 s-a apreciat că în această situație prevederile art. 1000 alin 2 Cod Civil sunt inaplicabile. Prin această decizie s-a argumentat că în situația menționată minorul nu locuia cu părinții săi și aceștia nu au putut exercita supravegherea. Se observă cu ușurință că instanța de judecată și-a bazat hotărârea pe culpa în exercitarea supravegherii de către părinți.
Autorii de specialitate adepți ai culpei părinților în exercitarea supravegherii și a educației sau ai culpei părinților în exercitarea supravegherii și creșterii au condamnat această decizie considerând că prevederea articolului 1000 alin 2 trebuie aplicată. S-a argumentat că deși locuința minorului pe perioada bolii nu se află la părinții săi legali, comunitatea de locuință între părinți și minor nu a dispărut, iar
dacă părinții s-ar fi achitat într-un mod corespunzător de obligația lor de a educa sau de a crește copilul minor, acesta din urmă nu ar fi săvârșit faptul ilicit cauzator de prejudiciu. Datorită acestor lipsuri în educația sau creșterea copilului minor, este normal ca prejudiciile cauzate de acesta trebuiesc imputate părinților.
d) Au fost date soluții contradictorii și în situația în care minorul internat într-o școală de muncă și reeducare a fugit din școală și în timp ce vagabonda acesta a săvârșit o faptă ilicită.
Unele instanțe judecătorești au pronunțat decizii în sensul inaplicabilității prevederilor articolului 1000 alin 2, decizii bazate pe inexistența comunității de locuință între minor și părinții săi și datorită faptului că minorul nu mai locuiește cu părinții săi, aceștia din urmă nu au putut exercita supravegherea asupra lui.
Prin reorientarea practicii judecătorești în sensul prezumării culpei părinților în exercitarea îndatoririi de supraveghere și educare a minorului sau prezumării culpei părinților în exercitarea îndatoririi de supraveghere și creșterea minorului, s-a decis ca prevederile art. 1000 alin 2 Cod Civil sunt aplicabile.
Aceste decizii au fost motivate așa cum subliniază și literatura de specialitate, de altfel, prin faptul că la baza schimbării locuinței minorului au stat carențele de ordin educativ ce au existat în creșterea acestuia. Aceste deficiențe prezumate în educarea sau creșterea minorului sunt imputabile cel puțin cel puțin parțial părinților pentru că schimbarea în acest mod a locuinței minorului le este în mod direct imputabilă.
În concluzie în acest caz răspunderea părinților trebuie angajată în mod proporțional cu gradul de culpă reținut în sarcina acestora, alături de culpa reținută în sarcina institutorului și solidar cu făptuitorul.
e) O situație specială sub aspectul problemelor ce pot fi evidențiate este și situația în care minorul săvârșește fapta ilicită în timpul în care părinții săi se aflau în exercitarea unei pedepse privative de libertate sau erau arestați preventiv.
În legătură cu această ipoteză practica judiciară s-a pronunțat în sensul că părinții nu răspund pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a copilului lor minor. Deciziile instanțelor de judecată au fost motivate pe argumentul inexistenței comunității de locuință dintre minor și părinți iar în baza acestui fapt părinții se află în imposibilitatea practică de a exercita obligația de supraveghere a copilului minor.
Literatura de specialitate prin unii autori au sancționat însă această concepție și a lansat întrebarea, legitimă de altfel, dacă nu cumva conduita părinților ce au fost condamnați la exercitarea unui pedepse privative de libertate a făcut ca aceștia să se afle în imposibilitatea de a supraveghea, educa sau crește minorul. Consider că în baza noii orientări în ceea ce privește temeiul răspunderii părinților (culpa în „supravegherea și educarea” sau „educarea și creșterea” minorului) aceștia ar trebui să fie ținuți să răspundă pentru fapta minorului. În cazul în care părinții minorului sunt arestați preventiv, hotărârile instanțelor de judecată ar trebui nuanțate în ceea ce privește activarea sau nu a răspunderii părinților.
f) În fine, o ultimă situație ar fi aceea în care minorul săvârșește o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii însă părinții săi nu au o locuință comună.
Această ipoteză apare cel mai des în cazul soților despărțiți în fapt sau de drept, al soților aflați în cursul procedurii de divorț sau a părinților minorului din afara căsătoriei.
Regula pentru această situație este faptul că pentru fapta minorului va răspunde părintele căruia acesta i-a fost încredințat. Încredințarea minorului unuia dintre părinți se poate face prin următoarele modalități : prin hotărâre judecătorească, prin învoiala părinților încuviințată de instanța judecătorească sau numai prin simpla învoială a părinților. În acest sens, articolul 42 alin.1 Codul familiei prevede că : „Instanța judecătorească va hotărî, odată cu pronunțarea divorțului, căruia dintre părinți vor fi încredințați copiii minori. În acest scop instanța va asculta părinții și autoritatea tutelară și, ținând seama de interesele copiilor, pe care de asemenea îi va asculta dacă au împlinit vârsta de zece ani, va hotărî pentru fiecare dintre copii, dacă va fi încredințat tatălui sau mamei ”; articolul 42 alin.2 Codul familiei prevede că : „Învoiala părinților privitoare la încredințarea copiilor și la contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a acestora va produce efecte numai dacă a fost încuviințată de instanța judecătorească”; articolul 100 alin. 2 și 3 prevede de asemenea că : „Dacă părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul. În caz de neînțelegere între părinți, instanța judecătorească, (…), va decide ținând seama de interesele copilului”; în fine, articolul 65 Codul familiei prevede că : „Dacă filiația copilului din afara căsătoriei este stabilită față de ambii părinți, încredințarea lui, (…), se va hotărî potrivit art. 42-44, care se aplică prin asemănare”.
În literatura de specialitate s-a arătat faptul că pentru fapta minorului va răspunde părintele căruia i-a fost încredințat, datorită faptului că acesta exercită drepturile părintești cu privire la minor în temeiul art. 43 și 65 Codul familiei. Astfel art. 43 alin. 1 Codul familiei prevede că : „Părintele divorțat, căruia i s-a încredințat copilul, exercită cu privire la acesta drepturile părintești”.
De asemenea, tot în literatura de specialitate s-au purtat unele discuții cu privire la situația în care minorul săvârșește fapta ilicită cauzatoare de prejudicii în intervalul când se afla la locuința părintelui căruia nu-i fusese încredințat în condițiile legii. Întrebarea legitimă care se pune este care dintre părinți va fi ținut să repare prejudiciul cauzat.
O primă opinie menționează faptul că în această situație va răspunde pentru prejudiciul cauzat de minor părintele căruia i-a fost încredințat copilul în mod legal. Răspunderea părintelui la care minorul locuia de fapt va putea fi angajată în temeiul art. 998-999 Cod Civil și aceasta numai dacă acestuia i-ar putea fi imputat o culpă în supraveghere. De asemenea, s-a precizat că pentru a se stabili cine va răspunde în temeiul art. 1000 alin 2 Cod Civil se va avea în vedere locuința de drept a minorului nu locuința de fapt.
O altă opinie formulată în literatura de specialitate, susținută și de practica judiciară, precizează să va răspunde pentru fapta ilicită a minorului în temeiul art. 1000 alin 2 Cod Civil părintele la care acesta locuia de fapt. Sau, altfel formulat, în cazul în care minorul a fost încredințat unui părinte însă el a fost luat pentru creștere și îngrijire de celălalt părinte, acesta din urmă va răspunde pentru daunele pricinuite de minor cât timp minorul se află în creșterea și îngrijirea sa. Susținătorii acestei opinii își argumentează printre altele teoria și pe faptul că de cele mai multe ori în practică, părintele căruia nu i-a fost încredințat minorul continuă de ce cele mai multe ori exercitarea drepturilor părintești împiedicând în acest mod pe părintele căruia minorul i-a fost încredințat în mod legal să-și exercite atributele.
De asemenea, ori de câte ori minorul se află într-o simplă vizită la părintele căruia nu i-a fost încredințat și în acest interval săvârșește o faptă ilicită, răspunderea părintelui la care se afla în vizită va fi angajată pe temeiul art. 998-999 Cod Civil, împreună cu părintele căruia i-a fost încredințat minorul, acesta din urmă va răspunde în temeiul art. 1000 alin 2 Cod Civil.
Trebuie precizat că aceste vizite ale minorului la părintele căruia nu a fost încredințat, pot avea loc în cadrul relațiilor personale la care se referă articolul 43 alin. 3 Codul familiei. Potrivit art. 43 alin. 3 Codul familiei : „Părintele divorțat, căruia nu i s-a încredințat copilul păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum și de a veghea la creșterea, învățătura și pregătirea lui profesională”.
În practica judiciară mai recentă, prin două decizii ale Tribunalului Municipiului București, s-a conturat ceea ce am putea numi o nouă opinie cu privire la răspunderea părinților pentru fapta copilului minor în cazul în care aceștia nu au locuință comună. În cele două decizii mai sus amintite s-a motivat că în spețele în cauză răspunderea civilă a tatălui derivă din calitatea sa de părinte, chiar dacă la data săvârșirii faptei minorul se afla sub supravegherea celuilalt părinte (a mamei).
1 § 6 Înlăturarea prezumțiilor stabilite de articolul 1000 alin 2 Cod Civil privind răspunderea părinților
Așa cum am arătat în prezentul capitol pentru angajarea răspunderii părinților în temeiul art. 1000 alin 2 Cod Civil, victima prejudiciului trebuie să dovedească existența faptei ilicite săvârșite de minor, existența unui prejudiciu precum și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. Odată dovedite aceste aspecte, se declanșează o triplă prezumție privind îndeplinirea necorespunzătoare sau neîndeplinirea îndatoririlor părintești, existența unui raport de cauzalitate între această faptă ilicită a părinților și comiterea de către minor a faptei cauzatoare de prejudicii precum și existența vinei părinților pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor care le reveneau potrivit legii.
Aceste prezumții legale sunt însă relative și pot fi răsturnate (înlăturate) prin proba contrarie deoarece același articol 1000 Cod Civil prevede în alin. 5 că : „Tatăl și mama (…) sunt apărați de responsabilitatea arătată mai sus (vezi art. 1000 alin 2 Cod Civil), dacă se probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil”.
Din lecturarea acestui articol rezultă că obiectul probei contrare trebuie să conțină dovedirea de către părinți a faptului că s-au achitat ireproșabil de sarcinile ce le reveneau. Acest fapt dacă a fost dovedit va duce inevitabil la inexistența raportului de cauzalitate dintre fapta lor – aceea de a nu-și fi îndeplinit datoria față de copil – și fapta ilicită cauzatoare de prejudicii comisă de minor.
Dovada acestui fapt (achitarea ireproșabilă de sarcinile ce le reveneau părinților) va fi mai dificil sau mai puțin dificil de făcut, în funcție de fundamentul răspunderii părinților. Așa cum am mai precizat când dovada contrară a prezumției legale se referă la un dublu obiect (supravegherea și educarea minorului sau supravegherea și creșterea minorului) aceasta va fi mai dificil de făcut datorită complexității sale.
Dacă însă părinții nu vor reuși să probeze că s-au achitat în mod corespunzător de îndatoririle ce le reveneau mai pot răsturna prezumția de cauzalitate dintre fapta lor și fapta ilicită a minorului prin probarea unuia din următoarele două aspecte :
a) un fapt exterior copilului de care părinții nu sunt ținuți să răspundă, a determinat cauzal săvârșirea de către minor a faptei ilicite (ex. : un caz fortuit, un caz de forță majoră, fapta unui terț etc.)
b) invocarea și probarea lipsei părinților de discernământ pe o anumită durată. Probarea lipsei de discernământ pe o anumită durată are ca efect înlăturarea vinovăției pentru neîndeplinirea îndatoririlor părintești.
Pentru răsturnarea prezumțiilor stabilite de articolul 1000 alin 2 Cod Civil, părinții pot folosi orice mijloc de probă legal întrucât art. 1000 alin 5 Cod Civil nu restricționează admisibilitatea vreunui mijloc de probă, părinții trebuie doar să „probeze că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil”.
Codul Civil reglementează admisibilitatea și forța probantă pentru patru mijloace de dovadă : înscrisurile, mărturia, mărturisirea și prezumțiile (art.1169-1209).
Art. 1170 dispune : „Dovada se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin prezumții, prin mărturisirea unei părți și prin jurământ”. Prin Decretul nr. 205/1950 jurământul a fost scos din rândul probelor judiciare.
Prin Codul de procedură civilă sunt reglementate încă trei mijloace de dovadă : expertiza, probele materiale și cercetarea la fața locului.
Mai trebuie precizat faptul că pentru a fi încuviințată de instanță proba trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții :
să nu fie oprită de lege
să fie verosimilă – să tindă la dovedirea unor fapte credibile
să fie utilă – să tindă la dovedirea unor fapte incontestabile
să fie pertinentă – să aibă legătură cu pricina
să fie concludentă – să fie de natură să ducă la rezolvarea cauzei.
1 § 7 Efectele răspunderii părinților pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a copiilor lor minori
Atunci când condițiile articolului 1000 alin 2 sunt îndeplinite și părinții nu au putut face proba contrară cerută de art. 1000 alin 5 Cod Civil, aceștia sunt ținuți să răspundă și repare integral prejudiciul cauzat de fapta copilului minor victimei.
Dacă minorul era lipsit de discernământ la data săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, numai părinții vor răspunde pentru fapta acestuia.
În ipoteza în care minorul avea discernământ la momentul săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu, victima poate alege pe cine va trage la răspundere pentru recuperarea pagubei astfel cauzate. Astfel victima poate chema să răspundă pentru prejudiciul suferit fie numai pe minor, fie numai pe părinți, fie pe părinți și minor împreună.
În cazul în care victima cheamă să răspundă pentru prejudiciul suferit atât pe părinți cât și pe copil, primii vor răspunde în temeiul articolului 1000 alin 2 iar minorul va răspunde potrivit art. 998-999 Cod Civil (răspunderea pentru fapta proprie), atât părinții cât și minorul vor răspunde pentru întregul prejudiciu iar răspunderea lor va fi o răspundere solidară (după unii autori) sau in solidum (în opinia altor autori). Și practica judecătorească a apreciat în unele hotărâri că în acest caz va fi vorba de o răspundere în solidum. Astfel, în decizia de îndrumare nr. 6/1973 a Plenului Tribunalului Suprem s-a arătat că răspunderea minorului este o răspundere civilă delictuală directă în baza art. 998-999 Cod Civil, pe când răspunderea părinților este o răspundere civilă delictuală indirectă în baza art. 1000 alin 2 Cod Civil și deci nu există solidaritatea descrisă de art. 1003 Cod Civil. În continuare se arată că totuși părinții și minorul răspund pentru întreg prejudiciul cauzat iar obligația lor este o obligație in solidum.
Dacă minorul a săvârșit fapta cu discernământ iar părinții au reparat prejudiciul cauzat de fapta ilicită a acestuia, părinții au posibilitatea să recupereze de la acesta ce au plătit pentru prejudiciul cauzat de minor, pe calea unei acțiuni în regres.
Reamintesc faptul că la fel ca în cazul răspunderii pentru fapta proprie și în cazul răspunderii pentru fapta altuia prejudiciul trebuie reparat integral adică trebuie acoperit atât prejudiciul efectiv (damnum emergens) cât și beneficiul nerealizat de victimă (lucrum cessans). Prejudiciul poate fi reparat în natură sau atunci când nu poate fi reparat în natură, prejudiciul trebuie reparat prin echivalent prin acordarea de despăgubiri victimei.
2 Modele de acțiuni civile în materia răspunderii părinților pentru fapta
ilicită a copiilor lor minori
2 § 1 Acțiune pentru repararea prejudiciului cauzat de minor
Domnule Președinte,
Subsemnatul, ________________, domiciliat în _________, județul _____, str. _________, nr. __, etajul ___, apart. ___, chem în judecată și personal la interogatoriu pe ___________ și pe ____________, ambii domiciliați în ________, județul ______, str. _______, nr. __, etajul __, apart. __, pentru ca prin hotărârea ce veți pronunța să-i obligați să-mi plătească suma de __________ lei, ce reprezintă repararea prejudiciului pe care mi l-a cauzat în ziua de __________ fiul lor minor ___________ în vârstă de ____ ani.
Cer de asemenea, cheltuieli de judecată și onorariu de avocat.
Motivele acțiunii sunt următoarele :
În fapt : (se descrie fapta ilicită pe scurt)
În drept, îmi întemeiez cererea pe dispozițiile art. 1000 alin 2 Cod Civil.
Înțeleg să mă folosesc de interogatoriul pârâților, care urmează a fi citați cu această mențiune și de proba cu martori, pentru care propun pe :
1. _________, din ________ județul ________ str. _____ etaj ____ apart ___
2. _________, din ________ județul ________ str. _____ etaj ____ apart ___
Depun prezenta acțiune în trei exemplare, din care unul pentru instanță și celelalte două exemplare pentru a fi comunicate părinților.
Semnătura reclamantului,
_____________________
Domnului Președinte al _________________________
2 § 2 Acțiune pentru repararea în solidar a prejudiciului cauzat de minor
Domnule Președinte,
Subsemnatul, ________________, domiciliat în _________, județul _____, str. _________, nr. __, etajul ___, apart. ___, chem în judecată și personal la interogatoriu pe ___________ și pe ____________, ambii domiciliați în ________, județul ______, str. _______, nr. __, etajul __, apart. __, precum și pe fiul lor minorul _________ în vârstă de ___ ani, domiciliat în _________ județul ________ str. _______, nr. ___, etajul __, apart. __, pentru ca prin hotărârea ce veți pronunța să-i obligați să-mi plătească suma de __________ lei, ce reprezintă repararea prejudiciului pe care mi l-a cauzat fiul lor minor în ziua de __________ .
Cer de asemenea, cheltuieli de judecată și onorariu de avocat.
Motivele acțiunii sunt următoarele :
În fapt : (se descrie pe scurt fapta ilicită a minorului)
În drept, îmi întemeiez cererea pe dispozițiile art. 1000 alin 2 Cod Civil și pe art. 998-999 Cod Civil.
Înțeleg să mă folosesc de interogatoriul pârâților, care urmează a fi citați cu această mențiune și de proba cu martori, pentru care propun pe :
1. _________, din ________ județul ________ str. _____ etaj ____ apart ___
2. _________, din ________ județul ________ str. _____ etaj ____ apart ___
Depun prezenta acțiune în patru exemplare, din care unul pentru instanță și celelalte trei exemplare pentru a fi comunicate părinților.
Semnătura reclamantului,
_____________________
Domnului Președinte al _________________________
2 § 3 Acțiune în regres a părinților față de copilul lor minor pentru prejudiciul cauzat de acesta
Domnule Președinte,
Subsemnații, _________________________________, ambii cu domiciliul în ________, județul _____, str. _________, nr. __, etajul ___, apart. ___, chemăm în judecată și personal la interogatoriu pe pârâtul ________, minor în vârstă de ___ ani, cu domiciliu în _______, județul _____, str. ______, nr. __, etajul __, apart. __, pentru ca pe baza probelor administrate, instanța să hotărască a obliga pe pârât la plata sumei de __________ lei, reprezentând dauna pe care am plătit-o creditorului _________ .
Cer de asemenea, obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată precum și onorariul de avocat.
Motivele acțiunii sunt următoarele :
În fapt : (se enunță motivul)
În drept, ne întemeiem acțiunea pe dispozițiile art. 998-999 Cod Civil.
Pentru dovedirea acțiunii, înțeleg să mă folosesc de interogatoriul pârâtului, care urmează a fi citat cu această mențiune, de proba cu acte și de proba cu următorii martori :
1. _________, din ________ județul ________ str. _____ etaj ____ apart ___
2. _________, din ________ județul ________ str. _____ etaj ____ apart ___
Depun prezenta acțiune în dublu exemplar și timbru fiscal în valoare de ______ lei.
Semnătura reclamanților,
___________ , ____________
Domnului Președinte al _________________________
3 Corelația dintre răspunderea părinților pentru fapta copilului lor minor și alte feluri de răspundere pentru fapta altuia
3 § 1 Corelația dintre răspunderea părinților și răspunderea
profesorilor ori a meșteșugarilor
Articolul 1000 alin 4 Cod Civil prevede că : „Institutorii și artizanii răspund de prejudiciul cauzat de elevii și ucenicii lor, în timpul care se găsesc sub a lor supraveghere”.
Articolul 1000 alin. 5 Cod Civil prevede că : „Tatăl și mama, institutorii și artizanii sunt apărați de responsabilitatea arătată mai sus, dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil”.
Problema de drept ce se pune, în cazul corelației dintre răspunderea părinților și răspunderea profesorilor ori a meșteșugarilor, o reprezintă următoarea ipoteză : Elevul sau ucenicul comite fapta ilicită cauzatoare de prejudicii în timp ce se alfa ori trebuia să se afle sub supravegherea profesorului ori a meșteșugarului, deoarece în afara acestei interval de timp, părinții sunt cei care sunt ținuți să răspundă pentru fapta ilicită a copilului lor minor.
Literatura de specialitate și practica judiciară au trebuit să răspundă la următoarea întrebare :
Poate fi angajată răspunderea părinților pe baza art. 1000 alin. 2 Cod Civil atunci când minorul săvârșește fapta ilicită cauzatoare de prejudicii în calitate de elev sau de ucenic și se afla ori trebuia să se afle sub supravegherea profesorului ori a meșteșugarului ?
Datorită concepțiilor diferite asupra temeiului ce stă la baza celor două răspunderi, răspunderea părinților pentru fapta copilului lor minor (art. 1000 alin 2 Cod Civil) și a răspunderii profesorilor ori a meșteșugarilor pentru fapta ilicită a elevului sau ucenicului (art. 1000 alin 4 Cod Civil), au existat concepții diferite în literatura de specialitate și practica judiciară asupra faptului dacă aceste răspunderi pot coexista sau se exclud.
Dacă se pornește de la premisa că temeiul răspunderii pentru fapta copilului îl reprezintă obligația de supraveghere a minorului iar temeiul răspunderii profesorilor sau a meșteșugarilor îl constituie tot obligația de a supraveghea minorul este clar că cele două răspunderi se exclud. Aceasta întrucât așa cum s-a argumentat și în literatura de specialitate de către unii autori, atunci când sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1000 alin 4 pentru angajarea răspunderii profesorilor sau a meșteșugarului, minorul se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea acestuia, în acest interval răspunderea părinților a fost temporar suspendată deoarece obligația de supraveghere trebuia să cadă în sarcina primilor menționați.
Literatura de specialitate a arătat că se poate admite soluția potrivit căreia părinții pot răspunde împreună ori în locul profesorului ori meșteșugarului, însă nu pe baza art. 1000 alin 2 Cod Civil, ci pe baza art. 998-999 Cod Civil (răspunderea pentru fapta proprie). Însă dacă această opinie ar fi acceptată, victima prejudiciului este cea care trebuie să facă dovada că fapta ilicită comisă de minor se datorează insuficiențelor de ordin educativ sau de creștere imputabile părinților. Această dovadă directă este foarte greu de făcut.
Consecințele de ordin practic ce rezultă din concepția prezentată în ceea ce privește răspunderea părinților pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu a copilului minor sunt următoarele :
Răspunderea părinților nu va fi angajată pentru prejudiciul cauzat de minor în timp ce se afla la școală sau pentru prejudiciul cauzat după ce a fugit din școala de muncă și reeducare în care ar fi trebuit să se afle în ipoteza în care minorul fusese internat într-o astfel de instituție. Cea mai paradoxală situație este însă faptul că părinții nu vor răspunde pentru prejudiciul cauzat de minor însuși profesorului sau meșteșugarului în supravegherea cărora se afla.
De asemenea, adepții acestei concepții consideră că spre deosebire de celelalte feluri de răspundere pentru fapta altuia răspunderea profesorului sau a meșteșugarului este mărginită ca interval de timp numai la perioada când elevul sau ucenicul se află sub supravegherea acestuia și deci se consideră a fi o răspundere specială. Răspunderea părinților poate fi activată în restul intervalului de timp care este în general mult mai întins în timp, în conformitatea cu principiul „specialia generalibus derogant”, răspunderea generală va fi deci înlăturată ori de câte ori condițiile răspunderii speciale vor fi întrunite.
Raliindu-mă la opinia unor autori din literatura de specialitate, consider că tezele de principiu mai sus menționate sunt în linii esențiale juste, dar sunt însă susceptibile de unele rezerve datorită absolutizării concluziei că în toate cazurile răspunderea profesorului sau a meșteșugarilor exclude răspunderea părinților.
Dacă se consideră însă că temeiul răspunderii părinților se bazează pe îndeplinirea necorespunzătoare sau pe neîndeplinirea nu numai a îndatoririi de supraveghere dar și aceleia privind educarea ori creșterea copilului minor observăm că cele două răspunderi au numai o coincidență parțială a temeiului pe care se bazează, acest punct de coincidență se referă la obligația de a supraveghea minorul.
Concluzia logică ce rezultă din cele afirmate mai sus, este că răspunderea părinților pe baza art. 1000 alin 2 Cod Civil nu va fi înlăturată în toate cazurile când minorul se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea profesorului ori a meșteșugarului.
Din lipsa de coincidență a temeiurilor celor două forme de răspundere putem acea următoarele soluții :
a) Soluția aplicării concurente a celor două răspunderi. Această soluție își găsește aplicabilitatea în situația în care la producerea faptei ilicite au contribuit atât lipsa de supraveghere din partea profesorului cât și neexecutarea în mod corespunzător de către părinți a obligației ce le revenea de a educa sau crește minorul.
În literatura de specialitate este des amintită Decizia tribunalului Suprem nr. 4 din 17 ianuarie 1977. Prin această decizie părinții au fost obligați să răspundă împreună cu profesorul pentru prejudiciile pe care minorul le cauzase în curtea școlii. Fapta ilicită a minorului s-a produs după ce acesta se sustrase supravegherii profesorului plecând de la orele de clasă. Sustragerea a fost facilitată de faptul că profesorul a venit cu întârziere la clasa unde trebuia să țină lecția. Decizia a fost motivată pe faptul că minorul, din moment ce se afla la școală, culpa părinților în supraveghere nu poate coexista cu cea a profesorului însă lipsurile din educația minorului le sunt direct imputabile părinților, ceea ce face ca răspunderea părinților să fie răspundere concurentă la producerea prejudiciului împreună cu vina în supraveghere manifestată de profesor.
De asemenea, prin Decizia secției civile nr. 26962 din 27 noiembrie 1987
s-a afirmat același principiu. În această decizie s-a arătat faptul că răspunderea părinților pe temeiul art. 1000 alin 2 Cod Civil rezidă nu numai din obligația părinților de a-și supraveghea copiii minori ci și din obligația de a le asigura o educație corespunzătoare în sensul dispozițiilor înscrise în art. 101 Codul familiei. Tot în această decizie se menționează faptul că deși prin lege se prevede în anumite situații și o răspundere a altor persoane, așa cum este și răspunderea profesorului pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a elevului aflat în supravegherea sa potrivit art. 1000 alin 4 Cod Civil, răspunderea părinților pentru fapta ilicită a minorului va putea fi angajată pe baza lipsei educației corespunzătoare, această lipsă putând fi dedusă și din circumstanțele faptului prejudiciabil săvârșit de minor. În continuare, se precizează ca fiind prezumată culpa părinților în educarea minorului, răspunderea profesorului va fi și ea angajată în cazul în care prejudiciul se datorează în parte și vinei acestuia de a nu-și fi îndeplinit în mod corespunzător obligația de supraveghere. În încheiere se arată faptul că în situația în care se dovedește existența mai multor culpe, răspunderea fiecăreia dintre părți se va face proporțional în raport cu faptele culpabile reținute în sarcina fiecăruia.
În aceeași ordine de idei, prin decizia 757 /1991 a Tribunalului Municipiului București secția II penală, s-a arătat că, în cazul în care se constată o culpă a părinților alături de culpa institutorului în producerea pagubei, va fi angajată și răspunderea acestora în raport cu gradul propriei lor culpe și în solidar cu minorul.
b) O altă soluție ar fi aceea că în corelație cu răspunderea profesorului ori a meșteșugarului răspunderea părinților este o răspundere subsidiară. Răspunderea părinților va interveni numai în situațiile în care profesorul sau meșteșugarul vor face dovada în sensul art. 1000 alin 5 Cod Civil că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil.
Această soluție, așa cum s-a precizat și în literatura de specialitate, admite premisa potrivit căreia răspunderea părinților este o răspundere generală în comparație cu răspunderea profesorului sau a meșteșugarului care este o răspundere specială.
În conformitate cu această soluție, în cazul în care profesorul sau meșteșugarul reușește să înlăture prezumțiile stabilite prin art. 1000 alin 4 Cod Civil răspunderea specială va fi înlăturată iar în locul acesteia se va reactiva în mod automat răspunderea generală a părinților pe temeiul art. 1000 alin 2 Cod Civil, deoarece părinții răspund atât pentru lipsa de supraveghere dar și pentru carențele din educația sau creșterea minorului. Ca regulă deci, atât timp cât se aplică efectiv răspunderea specială a profesorului sau a meșteșugarului, răspunderea părinților nu va opera și ea concomitent cu prima răspundere menționată. De asemenea, doresc să subliniez faptul că așa cum se poate observa obligația de supraveghere ce revine profesorului sau meșteșugarului înlătură într-o mai mare sau mai mică măsură factorul de risc ce apare din insuficiențele reținute în educare și creșterea minorului sau într-o altă formulare un elev sau un ucenic care prezintă unele carențe de ordin educativ sau de creștere poate fi împiedicat să comită o faptă ilicită dacă este bine supravegheat de profesorul (meșteșugarul) său. Această opinie a fost menționată și de unii autori din literatura de specialitate.
În aceeași ordine de idei, dacă profesorul sau meșteșugarul face dovada admisă și permisă totodată de lege prin art. 1000 alin 5 Cod Civil că s-a achitat îm mod corespunzător de îndatorirea de supraveghere însă nu au putut împiedica fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu a minorului, răspunderea părinților care exista și în acest interval însă numai într-un mod virtual, va fi activată deoarece răspunderea instituită de art. 1000 alin 2 Cod Civil are ca temei nu numai lipsa de supraveghere dar și îndeplinirea necorespunzătoare a obligației de educare sau creștere a minorului.
Pe considerentele prezentate mai sus se bazează și hotărârile instanțelor de judecată prin care s-a hotărât ca părinții să răspundă, pe temeiul art. 1000 alin 2, pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a copilului lor minor după ce acesta a fugit dintr-o școală de muncă și reeducare.
Pentru exemplificare, în literatura de specialitate, este des citată Decizia secției penale a Tribunalului Suprem nr. 1777 din 9 august 1976 (republicată). De asemenea, tot printr-o decizie a Tribunalului Suprem, Decizia secției penale nr. 1703 din 2 iulie 1986, a fost reafirmat același principiu. În motivarea acestei hotărâri se arată că profesorul nu poate fi răspunzător pentru fapta minorului ce a fost comisă în timpul când acesta fugit de la școală deoarece era lipsit de posibilitatea de a supraveghea minorul. Tot în motivarea deciziei se arată faptul că institutorul (profesorul) răspunde numai pentru acele fapte cauzatoare de prejudicii ale minorului ce au fost comise „în cursul procesului de instruire sau de pregătire profesională”. În încheierea acestei hotărâri se precizează faptul că deși părinții răspund pentru faptele copiilor lor minori ce locuiesc împreună cu dânșii (art. 1000 alin 2 Cod Civil) această răspundere fiind întemeiată pe culpa în supraveghere, ci răspund însă și pentru culpa în educarea minorilor, indiferent dacă locuiesc sau nu împreună. De altfel, această culpă în supraveghere și educație deja prezumată deoarece internarea minorului într-o școală de reeducare s-a datorat tocmai acestor deficiențe din educația lui.
În privința răspunderii profesorului ori meșteșugarului pentru fapta ilicită a minorului comisă în timpul procesului de instruire ori de pregătire profesională în literatura de specialitate s-au exprimat unele rezerve în sensul extinderii răspunderii părinților pe baza art. 1000 alin. 2 Cod Civil și în alte ipoteze în care face dovada de către profesor (meșteșugar) că, deși s-a achitat într-un mod corespunzător de obligația de supraveghere ce-i incumba, nu a putut împiedica producerea faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu. Ca situații pentru care răspunderea părinților trebuie angajată au fost prezentate următoarele ipoteze :
a) ipoteza în care un elev lovește cu un corp (contondent ) tare un alt coleg și îi provoacă acestuia o vătămare a integrității corporale, în timpul în care profesorul era întors cu spatele și scria la tablă
b) ipoteza care, în timpul recreației, un elev lovește un alt elev printr-un gest neașteptat ce cauzează o vătămare
c) ipoteza în care prejudiciul a fost cauzat însuși profesorului sau meșteșugarului.
Așa cum a precizat și literatura de specialitate, în toate aceste ipoteze profesorul sau meșteșugarul trebuie să facă dovada că nu lipsa supravegherii a făcut posibilă săvârșirea faptei ilicite.
3 § 2 Corelația dintre răspunderea părinților și răspunderea
comitenților pentru fapta prepușilor
Articolul 1000 alin 3 Cod Civil prevede că : „Stăpânii și comitenții” răspund „de prejudiciul cauzat de servitorii lor în funcțiile ce li s-au încredințat”.
Prevederile alin. 5 din același articol de lege, referitor la posibilitatea de a fi exonerat de răspundere nu se aplică și în privința comitenților.
Reamintesc faptul că art. 1000 alin 5 Cod Civil prevede că : „tatăl și mama, institutorii și artizanii sunt apărați de responsabilitatea arătată mai sus, dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil”.
Rezultă într-un mod lipsit de echivoc, faptul că spre deosebire de părinți, institutorii sau artizanii, comitenții nu mai au posibilitatea de a fi exonerați de răspundere prin probarea faptului că nu au putut împiedica fapta ilicită cauzatoare de prejudicii.
Problema corelației celor două categorii de răspunderi se poate pune numai în ipoteza în care prepusul este minor și săvârșește o faptă cauzatoare de prejudicii în exercitarea funcției încredințată de comitent.
Raportul de prepusenie decurge (izvorăște) de regulă dintr-un contract de muncă. Vârsta legală pentru a încheia un contract de muncă, atât în ceea ce privește exercitarea acestui drept, este de regulă vârsta de 16 ani. În Decretul nr. 31/1954 art. 10 alin 1 se prevede că : „Minorul care a împlinit șaisprezece ani poate să încheie contractul de muncă (…)”. Pe de altă parte, în art. 45 alin 4 din Constituția României se prevede excepția de la regula mai sus prezentată : „Minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajați ca salariați”.
În ceea ce privește corelația dintre răspunderea părinților și răspunderea comitenților există o singură situație recunoscută în literatura de specialitate și practica judiciară în care victima prejudiciului cauzat de minorul prepus are dreptul de a opta între acțiunea prevăzută de art. 1000 alin 2 Cod Civil (cu privire la răspunderea părinților) și acțiunea prevăzută de art. 1000 alin 3 (cu privire la răspunderea comitentului). Această situație este situația în care părintele are și calitatea de comitent al prepusului minor.
În legătură cu toate celelalte situații literatura de specialitate și practica judiciară au decis faptul că răspunderea comitentului înlătură răspunderea părinților. De asemenea, răspunderea părinților nu va putea fi angajată nici ca o răspundere subsidiară față de răspunderea comitentului indiferent de temeiul pe care s-ar baza răspunderea părinților pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a copiilor lor minori.
De asemenea, practica judecătorească a decis și faptul că părinții nu răspund nici pentru prejudiciile cauzate comitentului de către minorul prepus.
Soluțiile prezentate mai sus se bazează pe următoarele două argumente :
a) Primul argument decurge din temeiurile ce fundamentează răspunderea comitentului comparativ cu temeiurile răspunderii părinților.
Într-adevăr, cum au subliniat și unii autori din literatura de specialitate, indiferent de faptul că răspunderea comitentului se întemeiază pe o prezumție absolută de culpă privind alegerea, supravegherea, conducerea și îndrumarea prepusului, sau pe faptul că această răspundere se întemeiază pe ideea de garanție pe care comitentul o datorează pentru întreaga activitate a prepusului în funcțiile încredințate, prin încredințarea funcției comitentul și-a asumat o răspundere exclusivă și definitivă deoarece acesta are toată inițiativa activității. Această inițiativă se manifestă prin dreptul comitentului de a da ordine, de a controla și chiar dreptul acestuia de a educa pe prepus în funcțiile pe care i le-a încredințat. Reamintesc și faptul că spre deosebire de părinte, profesor sau meșteșugar care pot fi exonerați de răspundere dacă fac dovada cerută de art. 1000 alin 5 Cod Civil, prin amintitul articol comitentul este exclus, nefiind prevăzută o altfel de posibilitate de exonerare de care să poată să beneficieze.
b) Cel de-al doilea argument se bazează pe poziția specifică pe care o are minorul prepus în calitatea sa de persoană încadrată în muncă sau în calitatea sa de membru al unei unități cooperatiste.
Legea conferă minorului-prepus deplina capacitate de exercițiu.
În conformitate cu prevederile art. 10 alin 3 din Decretul nr. 31/1954 minorul de peste 15 ani își „exercită singur drepturile și execută tot astfel obligațiile izvorând din contractul de muncă sau din calitatea de membru al gospodăriei agricole colective, ori al altei organizații cooperatiste și dispune singur de sumele de bani ce a dobândit prin munca proprie”.
Răspunderea părinților care este angajată pentru copilul minor este normal să nu fie angajată și pentru faptele săvârșite de minor în executarea unui contract de muncă prin a cărui încheiere legea conferă deplina capacitate de exercițiu asemenea majorului.
CAPITOLUL IV
Propuneri reținute în literatura de specialitate privind
viitoarea reglementare a răspunderii civile a părinților pentru
fapta ilicită a copilului minor
Așa cum rezultă din numeroasele lucrări din literatura de specialitate editate în decursul timpului, precum și din prezenta lucrare, actuala reglementare privind răspunderea părinților pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a copilului lor minor a prilejuit și prilejuiește numeroase controverse. Aceste controverse se referă atât la condițiile generale și speciale ce trebuiesc îndeplinite pentru angajarea ei precum și la corelațiile dintre răspunderea părinților și celelalte feluri de răspundere pentru fapta altei persoane.
Din această cauză unii autori propun consacrarea în viitoarea reglementare a următoarelor principii :
a) răspunderea părinților pentru fapta copiilor lor minori ar trebui să decurgă din însăși calitatea de părinte. Această ipoteză ar trebui fundamentată pe instituirea unei garanții generale față de terți ce ar trebui să implice solidaritatea dintre părinți și copilul minor. În conformitate cu această concepție, actuala fundamentare pe ideea lipsei de supraveghere, educare sau creștere, nu ar mai putea fi aplicată devenind inutilă.
b) în concurs cu răspunderea altor persoane pentru fapta ilicită a minorului, răspunderea părinților ar trebui să fie o răspundere generală și subsidiară.
c) toate cazurile de exonerare pentru fapta proprie (referitor la persoana minorului) ar trebui să constituie cauze de exonerare și pentru părinți. aceasta cu excepția minorului nevârstnic.
d) instituirea unui sistem de asigurări de răspundere civilă pentru prejudiciile astfel cauzate.
Alți autori propun ca temeiul răspunderii părinților pentru fapta copiilor lor minori să aibă ca fundament ideea solidarității de familie.
Au existat și autori care au propus ideea unei garanții pe care părinții o datorează copilului minor, această garanție ar trebui să prelungească răspunderea chiar și dincolo de insuficiențele manifestate în creșterea copiilor.
CAPITOLUL V
Concluzii
Așa cum rezultă din conținutul prezentei lucrări, Răspunderea părinților pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a copiilor lor minori a generat în literatura de specialitate o serie de controverse. Aceste controverse au avut ca sursă și practica instanțelor judecătorești, practică ce a manifestat unele inconsecvențe în soluțiile date.
Din acest motiv consider că într-o posibilă viitoare legiferare a Răspunderii părinților pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a copiilor lor minori, legiuitorul ar trebui să reglementeze într-un mod mai explicit acest fel de răspundere pentru fapta altuia.
Chiar și simpla legiferare a temeiului juridic pe care se bazează această răspundere ar elimina o parte însemnată a polemicilor pro și contra deja prezentate. Consider de asemenea că temeiul ce ar trebui să stea la baza acestui fel de răspundere, ar trebui să fie în conformitate dealtfel, cu noile tendințe din practica judiciară în sensul prezumării culpei părinților în ceea ce privește executarea obligației ce le incumbă de a „supraveghea și educa” sau de a „supraveghea și de a crește” minorul. Având ca temei culpa părinților în executarea obligației de „supraveghere și educare” sau „supraveghere și creștere” a minorului, răspunderea părinților va fi activată și în cazurile în care copilul minor nu locuiește în fapt la părinții săi. Ca exemple practice au fost prezentate ipotezele în care răspunderea părinților a fost activată deși părinții săi se aflau în executarea unei pedepse privative de libertate sau ipoteza în care minorul săvârșește fapta ilicită cauzatoare de prejudicii în timp ce era internat într-un spital ori ipoteza în care minorul săvârșește fapta ilicită după ce a fugit din școala de muncă și reeducare în care fusese internat.
Cele prezentate puțin mai sus au la bază o concepție conservatoare în ceea ce privește cazurile care trebuie să activeze acest fel de răspundere pentru fapta altuia.
O a doua propunere, care este de altfel mai novatoare, ar fi ca răspunderea părinților pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a copilului minor să decurgă din însăși calitatea de părinte. Fundamentul acestei răspunderi fiind ideea unei garanții generale față de terți, iar această garanție să implice solidaritatea dintre părinți și copilul minor. Prin această propunere doresc să mă raliez la opinia domnilor profesori Constantin Stătescu și Corneliu Bîrsan asupra modului în care acest gen de răspundere ar trebui reglementat pentru depășirea carențelor manifestate de actuala reglementare.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Raspunderea Civila Delictuala (ID: 125679)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.