Rolul Tratatelor In Constructia Europeana Si Consolidarea Europeana
INTRODUCERE
„Construcția Europei este una dintre marile intreprinderi politice și culturale născute din cultura democratică și este fundamental ca acest proiect să aibă succes. Din păcate în multe țări europene a luat amploare scepticismul, inclusiv o anumită ostilitate față de ideea de Europă. Este bine că există țări ca Romania care văd în Europa o speranță și abordează cu optimism ideea de integrare in marea comunitate a țărilor europene." (Mario Vargas Llosa, Bucuresti).
Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare și integrare care a început în anul 1951, între șase țări europene (Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda). După cincizeci de ani și cinci valuri de aderare Uniunea Europeană are astăzi 27 state membre. Cel de-al cincilea val s-a încheiat odată cu aderarea României și Bulgariei, 1 ianuarie 2007.
Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relațiile dintre statele membre și între popoarele acestora, într-o manieră coerentă, având drept suport solidaritatea.
Istoria Uniunii Europene, așa cum rezultă din Raportul general asupra activităților Uniunii Europene, se bazează pe cronologia celor mai importante realizări ale Uniunii și instituțiilor sale. De la declarația lui Robert Schuman, din anul 1950, până la primele valuri de aderare din anii '70 si '80, de la instituirea Pieței Unice în 1993 până la lansarea monedei euro în 1 ianuarie 1999 și deschiderea negocierilor de aderare cu țările Europei Centrale și de Est.
Lucrarea prezintă etapele construcției europene și implicațiile fiecărei etape în parte, precum și rolul tratatelor Uniunii Europene în cadrul institutional.
Unicitatea construcției europene se reflectă în primul rând în arhitectura instituțională. Statele acceptă să delege o parte din puterile lor suverane unor instituții comune create prin tratatele fondatoare, cu modificările succesive, instituții al căror scop este să asigure o participare democratică a Statelor Membre la luarea de decizii.
– 4-
Extinderea Uniunii Europene nu este un obiectiv in sine, chiar dacă se poate susține că, în scopul de a construi Europa unită, de a păstra pacea pe continent și de a-și spori importanța la nivel mondial, Uniunea are sarcina de a reuni sub aceeași umbrelă toate popoarele Europei. Extinderea reprezintă una dintre cele mai mari deschideri ale Uniunii Europene. Sarcina asumată, de a continua integrarea continentului prin mijloace pașnice, de a extinde zona de stabilitate și prosperitate pentru a include noi membri, este unică și are o importanță istorică.
Pentru redactarea lucrării m-am documentat din fișele de sector ale Delegației Comisiei Europene în România, am realizat un studiu de caz pe un eșantion de 200 de persoane și am utilizat o bibliografie selectivă pe baza căreia am punctat etapele care au condus la instituirea Uniunii Europene și rolurile importante pe care le dețin tratatele in cadrul institutional.
Informațiile au fost prelucrate și structurate pe ideea centrală a lucrării privind „Rolul Tratatelor în contrucția Uniunii Europene și consolidarea instituțională.
Firul logic al tematicii abordate a fost urmărirea mutațiilor instituționale pe parcursul construcției europene urmărind tratatele de la o etapă la alta, implicațiile în instrumentele comunitare până la Tratatul Constitutional și realizarea Uniunii Politice cu impact asupra funcționării și apariției unor noi instituții.
Prezenta lucrare este structurată pe 5 capitole, după cum urmează:
primul capitol prezintă obiectivul ministrului francez al Afacerilor Externe,
Robert Schuman și evoluția sistemului institutional apărut odată cu semnarea
primelor tratate;
capitolul doi urmărește apariția Uniunii Europene și modificările instituționale
rezultate în urma acestui eveniment;
cel de-al treilea capitol face o amplă prezentare a actualelor instituții ale
Uniunii Europene, punându-se accent pe rolul lor în funcționarea UE;
capitolul patru analizează trecerea de la o uniune economică la o uniune
politică realizată prin Tratatul Constituțional;
-5-
– capitolul cinci prezintă un sondaj de opinie realizat pe un eșantion de 200 de persoane pentru a afla care este gradul de cunoaștere al românilor în privința integrării europene.
Nu în ultimul rând doresc să mulțumesc întregului corp profesoral al Universității Spiru Haret pentru profesionalismul de care au dat dovadă și să-1 asigur de respectul meu. Adresez multumiri deosebite Doamnei Conf. univ. dr. Mariana Baicu, pentru amabilitatea de a-mi fi coordonator.
-6-
CAPITOLUL 1
ETAPELE CONSTRUCȚIEI EUROPENE. LOCUL TRATATELOR ÎN
CONSTRUCȚIA UNIUNII EUROPENE
1.1 Etapa 1946-1957
1.1.1. Declarația lui Schuman
Întreaga istorie a construcției europene poate fi sintetizată pornind de la confruntarea a două forțe: voința de integrare și interesul păstrării suveranității naționale.
Construcția europeană, privită în perspectiva istorică a fost pregatită de generații de scriitori, filozofi, istorici, poeți, juriști, politologi. Cu mai mult sau mai puțin succes, toate acestea purtând nostalgia unității antice pierdute, au încercat să contribuie la renașterea speranței de a o restabili între părțile disociate ale Europei.
Doctrinele europene au îndeplinit astfel rolul de a menține de-a lungul secolelor ideea unității europene și de a pregăti Europa unită pe care epoca noastră se străduiește să o construiască.
In primăvara anului 1950, Robert Schuman, ministrul francez de afaceri externe, om de mare încredere pentru americani și britanici, propunea reintegrarea Germaniei Federale în concertul statelor occidentale. Reuniunea celor trei guverne a fost programată la 10 mai 1950, Franța asumându-și responsabilitățile pentru acest eveniment. Blocajelor politice li se adăugau și dificultățile economice, datorate, în special, crizei de subproducție. Cererea de oțel a scăzut, implicit și prețul, ceea ce dădea impresia că producătorii tradiționali existenți între cele două războaie trebuiau să-și reconstituie un nou cartel cu scopul de a limita concurența. Pentru a dezlega acest amalgam de dificultăți în fața căruia diplomația tradițională părea depășită de evenimente, Robert Schuman a recurs la geniul inventiv al unui om încă necunoscut de marele public, dar care deținea o experiență excepțională de-a lungul unei lungi și bogate cariere internaționale, Jean Monnet, care fusese numit de către Charles de
-7-
Gaulle în 1945 comisar francez pentru modernizare, în scopul asigurării redresării economice a țării. De altfel, Jean Monnet a fost unul din oamenii cei mai influenți din Europa Occidentală, deoarece încă de la primul război mondial el a organizat structurile de aprovizionare in comun acord cu forțele aliate. Fără mandate politice, acest om pragmatic sfătuia și guvernele țărilor Europei Occidentale. Ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman, încredințase comisarului său preocupările sale privind Germania, fiind obsedat de a face totul pentru ca un război între două națiuni să fie pentru totdeauna imposibil.
Organizația Europeană de Cooperare Economică (OECE), creată în anul 1948 nu avea decât atribuții de coordonare și nu putea împiedica redresarea economică a țărilor europene în cadrul national. Instituția Consiliului Europei creat la 5 mai 1949 arăta că, guvernele nu erau dispuse să-și amputeze prerogativele. Ansamblul consultativ nu avea decât puteri deliberative, fiecare dintre rezoluțiile sale trebuiau aprobate cu o majoritate de două treimi și puteau fi blocate de votul Consiliului de Miniștri.
Jean Monnet, împreună cu colaboratorii săi apropiați au redactat în ultimele zile ale lunii aprilie 1950 o notă succintă în care expuneau motivele și dispozițiile unei propuneri ce bulversa toate schemele clasice diplomatice.
Documentele confidențiale i-au fost înmânate lui Bernard Clappier, Jean Monnet știind că decizia ministrului putea să modifice cursul evenimentelor. în timp ce ministrul francez îsi apăra propunerea în dimineața zilei de 9 mai, în fața colegilor săi de guvern, un emisar al cabinetului său îi transmite cancelarului Adenauer „un proiect”, pe care acesta l-a aprobat imediat, deoarece atingea un obiectiv major, dublul acord al guvernelor francez și german . Robert Schuman și-a fâcut apoi publică declarația asupra acestui proiect, într-o conferință de presă care a durat timp de 16 ore, ținută în salonul Orologiului din Ministerul de Externe al Franței. Acest program a fost precedat de câteva fraze introductive: „Nu mai este vorba de cuvinte spuse în van, ci de un act îndrăzneț constitutiv. Franța a acționat și consecințele vor fi imense. A acționat in mod esențial pentru pace. Pentru ca pacea
-8-
să se întâmple cu adevărat trebuie mai întâi să existe o Europă. Cinci ani aproape zi de zi după capitularea Germaniei, Franța a îndeplinit primul act decisiv al constructiei Europei asociind la aceasta Germania. Condițiile europene trebuie să fie pe de-a-ntregul transformate. Aceasta transformare va face posibile alte acțiuni imposibile până în această zi. Europa ce se va naște din asta, va fi o Europă puternică, unită și șarmantă. O Europă unde nivelul de viață va crește datorită unirii producțiilor și extinderii piețelor care vor determina scăderea prețurilor”.
In acest moment tonul unirii a fost dat. Nu era vorba de un nou aranjament etnic supus unui târg de negociatori.Franța întindea mâna Germaniei propunându-i să se asocieze ca parteneri egali în sânul unei noi entități, mai întâi însărcinată să administreze în comun cărbunele și oțelul din cele două țări, dar să pună și prima piatră a federației europene.
Declarația care a animat spiritele a formulat și câteva principii defmitorii:
Europa nu se va face dintr-o dată, ci prin realizări concrete. Trebuie mai întâi
să se stabilească „solidarități de fapte”.
Opoziția seculară dintre Franța și Germania trebuie eliminate; propunerea
trebuie să atingă în principal aceste două țări, dar ea este deschisă pentru toate
celelalte națiuni europene care le împărtășesc obiectivele.
Acțiunea imediată trebuie să ducă la un punct “limitat dar decisive”,iar
producția franco-germană a cărbunelui si oțelului, va trebui plasată sub înalta
Autoritate Comună.
Fuziunea acestor interese economice va contribui la creșterea nivelului de trai
și la asigurarea unei stabilități economice.
Deciziile Înaltei Autorități Comune vor uni și țările care vor adera. Aceasta
va fi compusă astfel, din personalități independente pe o bază paritară iar deciziile
sale vor fi executorii.
Pentru ca inițiativa franceză, devenită franco-germană să aibă toate șansele de a deveni realitate, trebuie acționat rapid. Franța convoca la 20 iunie 1950 la Paris o Conferință Interguvernamentală sub președenția lui Jean Monnet. Discuțiile au
-9-
permis, de la început, evoluția edificiului international avut în vedere. Independența și puterile înaltei Autorități nu au fost puse în discuție, pentru că acestea constituiau punctul central al propunerii. La cererea Țărilor de Jos s-a înființat un Consiliu de Miniștri format din reprezentanții tuturor statelor. Formarea unui plen parlamentar și a unei Curți de Justiție vor completa elementele care au stat la baza structurii sistemului institutional al actualei UE.1
Negociatorii nu au pierdut niciodată din vedere că au un mandat politic pentru a constitui o organizație total nouă care are anumite obiective și utilizează metode specifice. Esențial este ca această instituție să nu se deprecieze pe parcursul creării și să ofere propriilor organisme interguvernamentale clasice următoarele obiective:
unanimitate exigentă în luarea deciziilor;
contribuții financiare naționale;
supunerea executivului reprezentanților statelor naționale la deciziile uniunii.
1.1.2.Tratatul de la Paris – 1951 și primele instituții apărute
La 18 aprilie 1951, este semnat și ratificat Tratatul de la Paris pentru instituirea Comunitățndea mâna Germaniei propunându-i să se asocieze ca parteneri egali în sânul unei noi entități, mai întâi însărcinată să administreze în comun cărbunele și oțelul din cele două țări, dar să pună și prima piatră a federației europene.
Declarația care a animat spiritele a formulat și câteva principii defmitorii:
Europa nu se va face dintr-o dată, ci prin realizări concrete. Trebuie mai întâi
să se stabilească „solidarități de fapte”.
Opoziția seculară dintre Franța și Germania trebuie eliminate; propunerea
trebuie să atingă în principal aceste două țări, dar ea este deschisă pentru toate
celelalte națiuni europene care le împărtășesc obiectivele.
Acțiunea imediată trebuie să ducă la un punct “limitat dar decisive”,iar
producția franco-germană a cărbunelui si oțelului, va trebui plasată sub înalta
Autoritate Comună.
Fuziunea acestor interese economice va contribui la creșterea nivelului de trai
și la asigurarea unei stabilități economice.
Deciziile Înaltei Autorități Comune vor uni și țările care vor adera. Aceasta
va fi compusă astfel, din personalități independente pe o bază paritară iar deciziile
sale vor fi executorii.
Pentru ca inițiativa franceză, devenită franco-germană să aibă toate șansele de a deveni realitate, trebuie acționat rapid. Franța convoca la 20 iunie 1950 la Paris o Conferință Interguvernamentală sub președenția lui Jean Monnet. Discuțiile au
-9-
permis, de la început, evoluția edificiului international avut în vedere. Independența și puterile înaltei Autorități nu au fost puse în discuție, pentru că acestea constituiau punctul central al propunerii. La cererea Țărilor de Jos s-a înființat un Consiliu de Miniștri format din reprezentanții tuturor statelor. Formarea unui plen parlamentar și a unei Curți de Justiție vor completa elementele care au stat la baza structurii sistemului institutional al actualei UE.1
Negociatorii nu au pierdut niciodată din vedere că au un mandat politic pentru a constitui o organizație total nouă care are anumite obiective și utilizează metode specifice. Esențial este ca această instituție să nu se deprecieze pe parcursul creării și să ofere propriilor organisme interguvernamentale clasice următoarele obiective:
unanimitate exigentă în luarea deciziilor;
contribuții financiare naționale;
supunerea executivului reprezentanților statelor naționale la deciziile uniunii.
1.1.2.Tratatul de la Paris – 1951 și primele instituții apărute
La 18 aprilie 1951, este semnat și ratificat Tratatul de la Paris pentru instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO/CECA), de cele 6 state semnatare (Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) pentru a partaja resursele de oțel și cărbune ale statelor membre, prevenind astfel un nou război european. A reprezentat aplicarea unui plan dezvoltat de economistul francez Jean Monnet, facut public de ministrul de externe francez Robert Schuman. CECO/CECA a devenit fundația pentru Comunitatea Economică Europeană (redenumită ulterior Comunitatea Europeană prin Tratatul de la Maastricht 1992 ) și in final Uniunea Europeană.
Tratatul de la Paris a intrat în vigoare la 23 iulie 1952 iar durata sa era prevăzută pentru o perioadă de 50 de ani. CECO/CECA a fost creată ca organizație supranațională. Astfel, CECO/CECA este prima organizație europeană ce dispune de puteri supranaționale, acestea rezultând din delegarea suveranității consimțită de
Felicia Dumitru, Construcția Europeană, Ed. Bibiiotheca, Târgoviște, 2004, p. 16
state, contribuind la reconcilierea și cooperarea franco-germană și liberalizând producția și schimburile de materii prime (cărbune, oțel), fundamental în industrie.
Reușita creării CECO/CECA a avut o mare importanță și pe plan institutional, punând bazele sistemului institutional și al procesului decizional.
Sistemul institutional al Tratatului de la Paris din 1951 se compune din 4 insituții:
Inalta Autoritate;
Consiliul Special de Miniștri;
Adunarea Comună;
Curtea de Justiție.
1. Înalta Autoritate, independentă de statele membre, formată din șase persoane numite de comun acord de către guvemele celor șase state membre, avea ample puteri cvasi-legislative și executive, deciziile acesteia având validitate și aplicabilitate imediată în toate statele membre, inclusiv în întreprinderile din sectoarele cărbunelui și oțelului. Principalele sale atribuții erau:
definirea obiectivelor comune;
strângerea de informații pentru cei interesați în scopul facilitării activităților
lor;
acordarea de împrumuturi;
intervenție asupra prețurilor și asupra cotelor de producție.
Membrii Inaltei Autorități erau recrutați după competența lor profesională și nu acționau ca reprezentanți ai țărilor cărora le aparțineau, ci în toată independența, în spirit european.
Înalta Autoritate era asistată de către un Comitet Consultativ de Reprezentare Socio-Economică și era responsabilă politic în fața Adunării Comune.
La 10 august 1952, Înalta Autoritate prezidată de Jean Monnet s-a instalat la Luxemburg.
-11-
2. Consiliul Special de Miniștri, a fost constituit ca organism interguvemamental
pentru apărarea intereselor țărilor membre, fiind compus din reprezentanți ai
statelor.
Atribuții.
– reprezenta și coordona guvernele și politicile naționale ale statelor membre;
– era instituția înzestrată cu putere de decizie, reprezentanții statelor membre
adoptând acte care le angajau fara a mai fi nevoie de aprobări sau ratificări
ulterioare;
– dădea un „aviz conform”, prin care aproba deciziile importante ale Înaltei Autorități.
Fiecare guvern avea libertatea să delege ca reprezentant al său pe unul din membrii săi, considerat eel mai competent în problemele înscrise pe ordinea de zi a Consiliului.
Președenția Consiliului este asigurată prin rotație de fiecare stat membra, fiind trimestrială. Tratatul de la Paris a stabilit crearea unui organ auxiliar al Consiliului Special de Miniștri numit „ Comisia de Coordonare" (COCOR).
3. Adunarea Comună: Cu ocazia elaborării tratatului referitor la crearea
CECO/CECA, guvernele statelor membre, pentru a supune Înalta Autoritate la
un control public, au decis înființarea unei Adunări Comune.
Compoziția:
era compusă din 78 de delegați desemnați de parlamentele naționale ale statelor
membre.
potrivit prevederilor înscrise în tratat, membrii Adunării erau fie numiți, fie aleși
prin ,,sufragiu universal, direct, după procedura fixată de fiecare înaltă Parte Contractantă”.
potrivit stipulaților din tratat, Adunarea se întrunea cel puțin o data pe an, prilej
cu care se punea în discuție și un raport general prezentat de Înalta Autoritate.
la 23 iulie 1952 Paul-Henri Spaak este numit președinte al Adunării.
-12-
Prima ședință și-a ținut-o la 10 septembrie 1952. La vremea respectivă a fost considerat un eveniment important, dacă se ținea seama de dezorganizarea și situația generală grea ce caracterizau toate țările Europei.2
Atribuții:
avea competențe limitate în ceea ce privește controlul politic specific unui
Parlament.
reprezintă interesele popoarelor statelor membre;
este un organism de control democratic al factorului executiv.
4. Curtea de Justiție s-a constituit ca organism jurisdicțional care veghea asupra protecției juridice a subiecților CECO/CECA, a legalității acțiunilor
Înaltei Autorități și a respectării separării atribuțiilor dintre CECO/CECA și statele membre. Curtea este compusă din 7 judecători și 2 avocați generali numiți de comun acord de către guvernele statelor membre pentru o perioadă de 6 ani. Ea avea în aparatul său un grefier, ales prin scrutin secret.
Atribuții:
efectua în mod independent un control judiciar asupra actelor Înaltei
Autorități și ale statelor comunitare;
era însărcinată cu supravegherea respectării Tratatului și cu soluționarea
diferendelor dintre țările membre sau dintre particulari și Înalta Autoritate.
Preambulul tratatului CECO/CECA a fost constituit din 5 paragrafe scurte ce conțineau toată filozofia care a inspirit continuu pe promotorii construcției europene și constituiau totodată elemente care au stat la construcția acesteia, și anume:
considerând că pacea mondială nu poate fi supravegheată decât prin eforturi
creatoare în măsura pericolelor care le amenință;
convinși că aportul pe care îl aduce o Europă organizată și animată poate servi
civilizației și este interseparabil pentru menținerea relațiilor pacifiste;
conștienți că Europa se va construi prin realizări concrete, creând mai întâi o
solidaritate de fapt și apoi prin stabilirea bazelor comune de dezvoltare economică;
2 Ioan Bari, Economia Mondială, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1997.p. 156
-13-
îngrijorați de urmările expansiunii producțiilor lor fiindamentale asupra creșterii
nivelului de trai și a progresului în ceea ce privește pacea;
hotărâți să înlocuiască rivalitățile seculare cu o fuziune de interese comune
esențiale, care să ducă la fondarea și instaurarea unei comunități economice
puternice, mai largi și mai profunde între popoarele care până acum erau rivale și să
pună bazele instituțiilor capabile să orienteze un destin împărtășit de toți.
Caracteristicile CECO/CECA:
1. Pilierii de bază ai CECO/CECA erau:
crearea unei piețe comune privind cărbunele și oțeiul;
existența unor obiective comune;
construirea unor instituții comune având puteri efective și imediate.
2. Resursele ce făceau obiectul administrării comune erau:
cărbunele și oțelul;
huila, cocsul, lignitul, fierul, magneziul, oțelul lichid și laminat, produse
finite din oțel și fier.
3. Piața Comună, conform art. 4 CECO/CECA, se baza pe interzicerea:
oricăror taxe de intrare sau ieșire și a oricăror restricții cantitative în
scopul asigurării liberei circulații a produselor și persoanelor ce lucrau în
aceste sectoare;
oricăror măsuri sau practici ce discriminau producătorii, cumpărătorii sau
utilizatorii, referitoare la condițiile de preț sau de preluare, dar și la tarifele de
transport cât și la alte măsuri sau practici care împiedicau libera alegere de
către cumpărător a furnizorului;
subvențiilor și ajutoarelor atribuite de către stat sau a impozitelor lor
speciale;
practicilor restrictive referitoare la distribuirea sau exploatarea
piețelor.3
4.0biectivele CECO/CECA, conform art. 3 CECO/CECA, erau:
I.GH.Bărbulescu, UE de la Economic la Politic, Ed. Tritonic, București, 2005, p.73
– 14-
4.0biectivele CECO/CECA, conform art. 3 CECO/CECA, erau:
să asigure aprovizionarea permanentă și regulată;
să asigure egalitatea accesului la sursele de producție;
să vegheze la fixarea unor prețuri la cel mai mic nivel posibil;
să îmbunătățească capacitatea și calitatea producției și să promoveze o politică
de exploatare rațională a resurselor naturale;
să îmbunătățească condițiile de muncă și de viață ale muncitorilor;
să stimuleze dezvoltarea schimburilor internaționale reciproce.
Se poate aprecia că noua Comunitate a avut succesul politico-economic scontat, un indiciu constituindu-1 semnarea, de către Marea Britanie, la 21 decembrie 1954, a unui Acord de Asociere.
CECO/CECA este prima piatră a construcției europene. In absența unui tratat de pace între vechile state beligerante, prima Comunitate Europeană este totodată un act de încredere între Franța și Germania, ca și între toți partenerii lor, de eliminare a greșelilor trecute și un act de credință într-un viitor comun. în ciuda salturilor bruște ale istoriei și opozițiilor naționaliste, lucrarea începută în 1950 nu a mai fost oprită.
La 10 februarie 1953, Piața Comună a Cărbunelui și Oțelului devine fiincțională. Cele șase state fondatoare înlătură barierele vamale și restrictive cantitative cu privire la materiile prime menționate.
Cu CECO/CECA se iniția un proces ireversibil de „federalizare parțială" sau „funcțională” bazată pe „ progresivitatea unor concrete și limitate”, dar decisive în strategia economică și politică a statelor fondatoare.
Eșecul proiectului comunității europene de apărare, din 30 august 1954, după respingerea tratatului din 27 mai 1952 de către toate națiunile francofone nu a spart elanul initial. La inițiativa oamenilor de stat din Benelux, Paul Henri Spaak, Jean Beyen și Joseph Bech, la Messine, în iunie 1955, s-a decis continuarea drumului început, cu realizarea unui „proiect de relansare a integrării europene”, având la bază următoarele obiective:
dezvoltarea institutional;
fuziunea progresivă a economiilor;
-15-
crearea unei piețe comune;
armonizarea politicilor sociale.
în acest scop s-a creat un „Comitet Interguvernamental de experți" la 6 iunie 1955, prezidat de Spaak. Raportul acestuia („Raportul Spaak"), la care s-a adăugat un proiect de Tratat (prezentate, la 21 aprilie 1956, la Veneția), au constituit baza negocierilor desfășurate la castelul Val Duchese (Bruxelles) și au condus la semnarea, la Roma, la 25 martie 1957, a „Tratatului Constitutiv al Comunității Economice Europene" (CEE) și a „Tratatului Constitutiv al Comunității Europene a Energiei Atomice" (EURATOM sau CEEA). Toate aceste evenimente au determinat Europa Occidentală să-și strângă rândurile. Mai mult, alături de probleme comune anterioare s-au adăugat și cele privind politicile agricole, comerciale, regionale, sociale, de cercetare a mediului înconjurător, educaționale, inclusiv cele ce priveau cooperarea cu lumea a treia.
Dacă tratatul CECO/CECA, care susținea gestiunea pieței cărbunelui și oțelului nu mai reprezintă aceeași importanță pe care o avea pentru economia europeană în anii '50, principiile pe care le-au formulat își păstrează întreaga actualitate. Dinamica acestui tratat nu a încetat să-și aducă roadele și să alimenteze o viziune politică care a dus la eliminarea rivalităților și repunerea în cauză a experienței comunitare.
1.1.3.Tratatul de la Roma – 1957
Tratatul de la Roma, a instituit Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM). Semnatarii tratatului sunt „cei șase" de la CECO/CECA.
Comunitatea Economică a Energiei Atomice și Comunitatea Economică Europeană, care i-au urmat CECO/CECA, se înscriu pe aceeași linie de integrare economică, care se împletea cu speranța ca integrarea economică să aducă după ea și o integrare la nivel politic.
-16-
Tratatul de la Roma a fost semnat cu valabilitate nedeterminată iar preambulul său prevedea menținerea păcii și libertății, îmbunătățirea condițiilor de muncă și de viață în CEE, precum și dezvoltarea armonioasă a regiunilor.
Cele trei Comunități vor avea un Parlament unic, denumit Parlamentul European și o Curte de Justiție unică, numită Curtea de Justiție a Comunităților Europene. Astfel, înalta Autoritate a fost înlocuită cu o Comisie, care are cu precădere dreptul de inițiativă legislativă, iar Consiliul Special de Miniștri, ca organ interguvernamental, a fost investit cu depline puteri de decizie. Existența unor organe comune – Adunarea Parlamentară, care a primit și o competență deliberativă, și Curtea de Justiție – precum și contactele organelor executive au făcut ca cele trei Comunități – CECO/CECA, CEE și Euratom – să fie considerate ca un ansamblu.
Sistemul institutional conform Tratatelor CEE și CEEA:
1. Comisia: Odată cu apariția CEE și CEEA în 1957 au fost create pentru aceste două noi comunități două instituții asemănătoare cu înalta Autoritate a CECO/CECA, care au luat numele de Comisie.
Compoziția:
– este formată din personalități numite de comun acord de către statele membre
pentru o perioadă de patru ani; Comisiile din acea epocă erau diferite pentru CEE și
CEEA, astfel, cea a CEE era compusă din șase membri iar cea a CEEA era compusă
din cinci membri. Cele două Comisii aveau sediul la Bruxelles.
– se stabilesc unu sau doi Vicepreședinți, fără a preciza perioada mandatului.
Vicepreședinții se aleg de către Comisie dintre membrii acesteia, nefiind desemnați
de către guvernele statelor membre.
Atribuții:
are inițiativă normativă (legislativă);
deține atribuții de gestiune, execuție și control al îndeplinirii Tratatelor și
hotărârilor instituțiilor comunitare.
-17-
– va putea acționa în toate sectoarele socio-economice depășind caracterul sectorial
al înaltei Autorități, dar va avea mai puțină putere decât aceasta și niciodată nu va
mai atinge competențele acesteia.
îndeplinește un rol reprezentativ, fiind abilitată potrivit dispozițiilor Tratatului de
la Roma să reprezinte interesele Comunității pe plan international.
trebuie să vegheze asupra corectei aplicări a dreptului comunitar, ea fiind cea mai
reprezentativă instituție comunitară abilitată cu urmărirea infracțiunilor comise, în
acest sens, de către instituții, statele membre sau particulari. Comisia a fost numită
din acest motiv „Gardianul" Tratatelor.
are capacitatea de a sesiza Curtea de Justiție în cazul neîndeplinirii dreptului
comunitar, precum și în cazul inactivității și comportamentului pasiv al Consiliului,
adică asupra faptului că acesta nu adoptă actele normative necesare atingerii
obiectivelor Tratatelor.
Comisia CEE, spre deosebire de înalta Autoritate, nu adopta decizii, ci punea în
aplicare hotărârile Consiliului de Miniștri, asigurând și executarea dispozițiilor
prevăzute de Tratat.
Consiliul – era instituția comunitară în care sunt reprezentate guvernele statelor membre, prin unul din membrii acestora.
Compoziția:
Consiliile CEE si CEEA au avut un Secretar Comun, același cu eel existent
pentru CECO/CECA.
S-a stabilit crearea unui organ format din reprezentanții permanenți ai statelor
membre (COREPER).
Atribuții:
principala sa atribuție era legislativă;
dispunea de putere de decizie;
asigură coordonarea politicii economice generale a statelor membre;
poate da „directive" care lasă. însă. libertatea de alegere a mijloacelor de acțiune
celor în cauză.
-18-
3. Adunarea Parlamentară – era formată din deputați desemnați de către
parlamentele naționale.
Atribuții:
– dispunea de anumite competențe de control politic, incluzând capacitatea de a
depune moțiuni de cenzură asupra Comisiei;
trebuia consultată în puținele cazuri prevăzute în Tratatele fundamentale.
4. Curtea de Justiție: Odată cu Tratatele semnate la Roma în 1957 cele trei
Curți de Justiție rezultate s-au unificat într-o Curte de Justiție unică.
Atribuții:
– garantarea protecției generale în fața legii;
controlul respectării legalității comunitare;
– controlul interpretării și aplicării uniforme a Tratatelor și a actelor de drept
derivat.
Banca European de Investiții, cu sediul in Luxemburg, a fost creată în 1958 prin Tratatul de la Roma, pentru flnanțarea dezvoltării echilibrate și în domenii prioritare ale Comunității, având ca obiective principale:
dezvoltarea regională;
ameliorarea infrastructurii transporturilor și telecomunicațiilor;
protecția mediului și a patrimoniului arhitectural;
amenajarea urbană;
reducerea dependenței energetice de hidrocarburi;
creșterea competivității produselor industriale.
Tot prin Tratatul de la Roma a fost instituit și Comitetul Economic și Social, ca urmare a dorinței de reprezentare a intereselor diferitelor categorii economice și sociale înainte de adoptarea unor acte.
Obiectivele Tratatului de la Roma sunt :
• promovarea unei dezvoltări armonioase a activității economice pe întreg teritoriul Comunității;
41.GH.Bărbulescu, UE de la Economic la Politic. Ed Tntonic. București, 2005, p.82
– 19-
expansiune continuă și echilibrată;
stabilitate crescândă a statelor membre și a Comunității pe ansamblul său;
creșterea nivelului de trai;
realizarea unor relații mai strânse între statele membre.
Modalitățile prin care se vor atinse aceste obiective sunt:
crearea unei piețe comune;
apropierea treptată a politicilor economice a statelor membre;
eliminarea taxelor vamale și a restricțiilor cantitative în comerțul reciproc;
libertate de mișcare pentru bunuri, persoane, servicii și capital;
instituirea unei politici comerciale comune față de țările terțe;
politici comune în domeniul agriculturii și transporturilor;
concurență nedistorsionată în cadrul pieței comune;
coordonarea politicilor economice și rectificarea dezechilibrelor în balanțele
de plăți;
“aproximarea” (punerea de acord a legislației), care să facă posibilă
funcționarea pieței comune;
crearea unui Fond Social European și a unei Bănci Europene de Investiții,
pentru a crea oportunități pentru noi locuri de muncă;
asocierea țărilor și teritoriilor de peste mări.
Scopul EURATOM-ului era controlul energiei atomice și folosirea ei în scopuri pașnice.
EURATOM avea (și are, încă) ca obiectiv general stabilirea condițiilor necesare pentru formarea și creșterea rapidă a industriilor nucleare. Cu această flnalitate, Comunitatea se angajează :
– să dezvolte cercetarea și difuzarea cunoașterii tehnice in domeniu;
– să stabilească norme uniforme de securitate pentru protecția sanitară a
populației și a muncitorilor;
– să faciliteze investițiile:
-20-
să vegheze asupra aprovizionării cu energie;
să garanteze utilizarea pașnică a materialelor nucleare;
să creeze o piață comună care să garanteze libera circulație a
materialelor și echipamentelor cât și a capitalului necesar investițiilor nucleare.5
1.2. Etapa 1957- 1973
La 4 ianuarie 1960, șapte țări membre ale OECE (Austria, Danemarca, Elveția, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia și Suedia) semnează, la Stockholm, Convenția de instituire a Asociației Europene de Liber Schimb (AELS), care avea drept scop crearea unei zone de comerț liber între țările membre.
în mai 1960, Consiliul de Miniștri adoptă regulamentul privind Fondul Social European, al cărui obiectiv este promovarea ocupării forței de muncă și a mobilității geografice și profesionale a lucrătorilor în Comunitatea Europeană, iar în 1961 se pun bazele libertății de circulație a forței de muncă prin adoptarea primului regulament din acest domeniu.6
La Conferința de la Stresa (Italia) din 14 ianuarie 1962, se pun bazele primei politici comunitare: Politica Agricolă Comună, obiectivele acestei politici fund crearea unei piețe unice a produselor agricole și a solidarității financiare prin intermediul unui Fond European de Orientare și de Garanții Agricole (FEOGA).
Țările membre ale CEE și mai ales Franța au considerat PAC ca principal instrument de modernizare a propriilor agriculturi, iar Comisia ca vehicul esențial de integrare comunitară. Se apreciază că PAC a contribuit puternic la procesul de unificare europeană.
Anul 1962 reprezintă totodată momentul în care Adunarea Parlamentară a decis să-și ia numele de Parlamentul European.
5 I.GH.Bărbulescu, UE de la Economic la Politic. Ed Tritonic. București, 2005, p.81
6 Centrul de Informare al Comisiei Europene in Romania . Marile Etape ale Construcției Europene, tema nr.12 ,mai 2005, www.infoeuropa.ro
-21 –
1.2.1 Tratatul de fuziune de la Bruxelles – 1965
În această perioadă se dorea soluționarea problemei privind „unificarea instituțională". Rezolvarea a venit odată cu semnarea la 8 aprilie la Bruxelles a Tratatului de constituire a unui singur Consiliu și a unei singure Comisii a Comunităților Europene (CECO/CECA, CEE, EURATOM). Tratatul a intrat in vigoare la 1 iulie 1967.
Acest tratat nu a unificat competențele instituțiilor comunitare, acestea rămânând cele atribuite prin fiecare tratat in parte.
Prin Tratatul de fuziune s-a creat entitatea „Comunitățile europene". Prin aceasta nu au fost absorbite cele trei comunități inițiale, pentru că această entitate nu apare decât în cadrul și în limitele funcțiunilor comune. De asemenea, funcționarii nu mai sunt legați de o anumită comunitate, ci de „Comunitățile europene". Aceasta entitate permite ca atât în sistemul juridic intern al statelor cât și in ceea ce privește privilegiile și imunitățile diplomatice să se încheie acte și să se antameze acțiuni în numele Comunităților europene, iar pe plan international acreditarea unor reprezentanți diplomatici să se facă, de asemenea, în numele acestei entități.
Constituirea celor trei comunități de domenii de activitate specifice, dar cu structură instituțională identică, deși distinctă, avea în esență același obiectiv general: constituirea unei piețe comune care avea în vedere aceleași state membre, cu sisteme politice, economice și juridice asemănătoare și culturi apropiate.
Modificările instituționale aduse de Tratatul de la Bruxelles:
Comisia a luat ființă după intrarea în vigoare în 1967 a Tratatului de fuziune, prin unirea înaltei Autorități prevăzute de Tratatul CECO/CECA cu cele două Comisii ale CEE și Euratom, sub denumirea de Comisia Comunităților Europene.
Unificarea Comisiei a avut o importanță deosebită având în vedere rolul acesteia în activitățile comunităților. Tratatul a realizat unificarea serviciilor acesteia, a comisiilor de control, a bugetelor și administrațiilor. De asemenea, a
-22-
stabilit proceduri uniforme de desemnare a comisariilor prin acordul comun al statelor, reprezentarea fiecărui stat în Comisie și durata mandatului. Consiliul are următoarele responsabilități:
– este organismul iegislativ al Comunității; în rezolvarea unei game largi de
probleme comunitare își exercită această putere legislativă împreună cu Parlamentul
European;
coordonează politica economică generală a statelor membre;
încheie, în numele Comunității, acordurile Internationale dintre aceasta și unul
sau mai multe state sau organizații Internationale;
împreună cu Parlamentul European formează autoritatea bugetară care adoptă
bugetul Comunității;
– conform Tratatului de fuziune, președenția Consiliului este rotatorie și
semestrială.
– membrii Consiliului sunt aleși din rândul guvernelor statelor membre;
– respectivul membru trebuie să facă parte din executivul respectivei țări și
angajează statul pe care-1 reprezintă prin votul său.
In 1965 are loc prima criză internă a Comunităților Europene, moment in care Franța abandonează Consiliul ca și consecință a deciziei membrilor CE de a introduce „majoritatea calificată" în sistemul de vot al CE. Franța considera că sistemul decizional, prevăzut a fi prin majoritate calificată încă din Tratatele Constitutive, trebuia să mențină și unanimitatea pentru acele decizii considerate „deosebit de importante pentru un stat membru”8
Franța își reia locul în Consiliu, după ce timp de șapte luni aplicase politica "scaunului gol," prin Compromisul de la Luxemburg din 1966 când s-a stabilit că Statele Membre pot cere amânarea votului și prelungirea dezbaterilor in jurul unui proiect de act comunitar, in cazul in care acest act ar dăuna unor interese naționale semnificative.
7 Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Drept Comunitar General, Ed. Lumina Lex, București, 2002, pg.30 8 I.Gh.Bărbulescu, UE de la Economic la Politic, Ed.Tritonic, București, 2005, p.85
-23-
Pentru crearea unei zone de politică economică comună care să aibă caracteristicile unei piețe unice în interiorul căreia oamenii, mărfurile și capitalurile sâ poată circula in mod liber, a fost prevăzut un sistem de libertăți economice comune, in timp ce pentru sectoarele care nu pot fi supuse direct la o liberă concurență (agricultură, transporturile) au fost elaborate, politici comune. Libertăți și politici care se completează unele pe altele. Primele s-au concretizat într-o „uniune vamală”, în timp ce politicile comune și-au propus crearea unei “uniuni economice”. In istoria construcției europene, data de 1 iulie 1968 este extrem de importantă, ea marcănd abolirea drepturilor vamale între statele membre ale CEE.
În următoarele două decenii, CEE se extinde geografic de mai multe ori: prima extindere o reprezintă trecerea de la cei șase membri la nouă prin aderarea la Comunitățile Europene în 1973 a Danemarcei, Marii Britanii și a Irlandei.
În ianuarie 1974 Comisia adresează șefilor de guverne ale Statelor Membre o declarație asupra situației în care se afla Comunitatea, în care insista asupra necesității relansării construcției comunitare prin convergența politicilor naționale și prin definirea unor politici comune. Parlamentul declara că unitatea Europei nu se va putea realiza decât dacă instituțiile comunitare sunt abilitate să ducă o politică fondată pe solidaritate europeană. Astfel, în decembrie 1974, șefii de state sau de guverne ale Statelor Membre decid să se reunească periodic în Consiliul European pentru a defîni orientările politice generale. Acesta impulsionează principalele initiațive politice ale Comunității și este organul de arbitraj al litigiilor nerezolvate de Consiliul de Miniștri.
În 1975 are loc o reformă a sistemului de finanțare, și anume dotarea CE cu un sistem propiu de finanțare, adică cu un buget propriu. Parlamentul capătă, cu acest prilej primele puteri reale prin dreptul de codecizie asupra bugetului. Proiectul de buget este întocmit de către Comisie și este transmis Consiliului de Miniștri, care îl remite Parlamentului pentru o primă lectură. în cadrul Parlamentului, Comisia pentru buget și comisiile speciale analizeazâ proiectul și pregătesc sesiunea, in cadrul căreia Parlamentul va propune modificările pe care le consideră necesare
-24-
pentru cheltuielile obligatorii și amendamente pentru cheltuielile neobligatorii. Dacă în general rolul său este de consultare, totuși din 1975 Parlamentul stabilește bugetul împreună cu Consiliul, și în funcție de anumite condiții și categorii de cheltuieli are puterea de a face amendamente la care nici Consiliul nu se poate opune. El poate chiar respinge bugetul.
Tot atunci începe elaborarea politicilor de solidaritate prin crearea Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDER), cu scopul redistribuirii unei părți din contribuția bugetară a statelor membre către cele mai sărace regiuni, precum și a unui Comitet pentru Politica Regională.
La cererea Parlamentului, la 22 iulie 1975, prin Tratatul de revizuire a dispozițiilor bugetare, s-a creat Curtea de Conturi. Tratatul a intrat în vigoare la 1 iunie 1977, iar la 25 octombrie 1977 Curtea de Conturi s-a reunit la Luxemburg în ședință constitutivă. Necesitatea creării acestei instituții a fost determinată de creșterea importantă a volumului finanțelor comunitare, de diversitatea surselor și a cheltuielilor acestora, de complexitatea operațiunilor pe care gestiunea lor le impunea, precum și a gestionării creditelor bugetare.
Parlamentul European și Consiliul de Miniștri adoptă în 1977 o declarație cu privire la respectarea drepturilor fundamentale, la care aderă și șefii de state sau de guverne reuniți în Consiliul European de la Copenhaga, în 1978.
Slăbită după dublul șoc petrolier din 1973 și 1979, Comunitatea rezistă totuși forțelor centrifuge și își consolidează coeziunea și prin concretizarea elementelor viitorului Sistem Monetar European, care este creat în scopul de a asigura stabilitate monedelor europene. Astfel, la 13 martie 1979, in urma acordului intervenit între președintele Franței și cancelarul Germaniei. intră în vigoare Sistemul Monetar European (SME), bazat pe principiul parităților fixe, dar ajustabile între monedele naționale, la care participă toate statele membre ale Comunităților, cu excepția Marii Britanii. în cadrul sistemului se introduce ECU-ul („European Currency Unif'-Unitatea Monetară Europeană”), unitate de cont și instrument de plăți și de rezervă, la care se raporta fiecare monedă participant!. ECU însuși era constituit dintr-un „coș”
-25-
al monedelor naționale participante, ponderea fiecăreia fiind direct legată de puterea economică a statului respectiv. Sistemul Monetar European s-a constituit pe parcurs într-un instrument pentru lupta împotriva inflației, a redus imprevizibilitatea evoluției cursurilor și variabilitatea ratelor dobânzii.
în iunie 1979 membrii Parlamentului European sunt aleși pentru prima data prin vot universal direct în urma democratizării Parlamentului, conferindu-i acestuia o legitimitate sporită.
Grecia aderă la Comunitățile Europene în 1981 trecându-se astfel de la nouă membri la zece.
In 1984, Parlamentul European adoptă un proiect de tratat asupra UE, concretizat în „Proiectul Spinelli pentru Tratatul Uniunii Europene”, care propune instituțiilor să efectueze un salt cantitativ pentru integrarea lor.
Modificările instituționale prevăzute de acest Proiect au fost:
Parlamentul European trecea de la stadiul de co-legislator împreună cu Consiliul,
la eel de legislator;
se prevedea un sistem de suspendare a condiției de stat membru, pentru acele state
care nu îndeplineau, în mod repetat, normele comunitare;
se prevedea acordarea de noi competențe instituțiilor;
se modifica sistemul legislativ, inclusiv denumirea legilor europene;
se crea cetățenia Uniunii;
se crea Uniunea Europeană.9
Deși proiectul de Tratat a fost respins de către statele membre care îl considerau prea avangardist, existența sa le „grăbește" în a adopta, relativ repede, alte două documente istorice:
Actul Unic European din 1986;
Tratatul Uniunii Europene din 1992.
Un alt moment important îl constituie data de 14 iunie 1985, când Germania, Franța, Belgia, Luxemburg și Olanda au semnat Acordul Schengen (Schengen fiind
9 I.GH.Bărbulescu, UE de la Economic la Politic. Ed Tritonic. București, 2005, p.89
-26-
o localitate din Luxemburg) cu privire la abolirea treptată a controlului vamal comun acestor țări.
In 1986 odată cu semnarea Tratatelor de Aderare a Spaniei și Portugaliei, Comunitățile Europene se extind din nou atingând un număr de 12 state membre.
1.3.Etapa 1986- 1995
1.3.1.Actul Unic European (AUE) – 1986
Semnând Actul Unic, în februarie 1986, la Luxemburg și Haga, intrat in vigoare la 1 iulie 1987, statele membre au avut ca sursă de inspirație metoda institutională a planului Schuman. In acest fel, s-a completat tratatul de la Roma cu o serie de obiective precise, coroborate în jurul obiectivului major al creării marii piețe fără frontieră, fapt pentru care s-a întocmit un calendar pentru realizarea acestora și s-au revizuit procesele decizionale, deciziile trebuie fie luate de către o majoritate calificată. Astfel, s-a redat speranța a milioane de cetățeni europeni pentru un viitor comun și li s-au oferit mijloace de adaptare la noile condiții.
In timp ce instituțiile europene desăvârșesc piața internă și măresc dimensiunea economică și socială a Europei comunitare, istoria economică și socială a Europei comunitare, renaște imprevizibil și testează capacitățile europenilor de a se adapta noilor condiții aprobate. Actul Unic a stabilit data de 1 ianuarie 1993 ca termen limită pentru realizarea pieței interne și a introdus noi proceduri pentru adoptarea legislației necesare acestui obiectiv. Actul Unic a așezat, ca prioritate, realizarea coeziunii economice și sociale alături de realizarea pieței interne.
Reformele introduse prin AUE au privit instituțiile comunitare, după cum urmează:
s-a formalizat Consiliul European, care făcea acum parte din structura Tratatelor
constitutive fără a avea însă statut de institute propriu-zisă; Consiliul
European se consolida, astfel, ca și ..categorie de drept international", fund –
simultan – „reuniune a organelor statelor” și „Conferința Interguvernamentală”:
s-au realizat noi transferuri de competențe. de la state către Comunități.
-27-
Reforma sistemului institutional a avut ca obiectiv – la fel ca anterioarele reforme – dotarea procesului de decizie cu o mai mare eficacitate, cât și democratizarea acestuia, fară a fi afectat echilibrul institutional global.10 S-a acceptat luarea deciziilor prin vot majoritar, în locul votului in unanimitate.
Pentru a reuși o și mai mare democratizare a procesului legislativ, AUE a marit capacitatea de influență a Parlamentului European asupra Consiliului, prin procedura de cooperare. Este vorba despre ceea ce vom vedea mai departe ca fiind „mecanismul celei de-a doua lecturi", de către Parlamentul European și Consiliu. Aspectul eel mai important, vorbind despre democratizarea procesului legislativ, îl reprezenta posibilitatea respingerii, prin majoritate absolută, de către PE a unei decizii a Consiliului obligându-1, astfel, pe acesta să voteze, apelând la procedura unanimității; extinde domeniul în care Consiliul de Miniștri votează cu majoritate calificată. AUE atribuia Parlamentului European dreptul de a autoriza încheierea („Aviz Favorabil") Acordurilor de Asociere și a Tratatelor de Aderare, adică acceptarea de noi membri și noi asociați.
Prin același document se instituie dubla jurisdicție, prin crearea Tribunalului de Primă Instanță, ale cărui competențe se refereau la persoane juridice cât și fizice; de asemenea se extind competențele Curții de Justiție.
In urma Actului Unic European se extind și competentele Comisiei în domeniul executiv.
Actul Unic European a întărit unele politici comunitare și a atribuit noi competențe Comunităților, în scopul îndeplinirii obiectivelor fundamentale ale procesului integrator precum formarea unei adevărate piețe interne și unice plecând de la constatarea că nu era suficientă eliminarea obstacolelor vamale, fiind necesară și eliminarea tuturor piedicilor fizice, tehnice sau fiscale (așa zisele bariere nevamale). Piața Internă și Unică se redefinea, astfel, prin articolul 8A al CEE,
10 I.Gh.Bărbulescu, UE de la Economic la Politic, Ed.Tritonic, București, 2005, p91
-28-
precum un spațiu fară frontiere interne în care libera circulație a bunurilor, persoanelor. serviciilor și capitalurilor era garantată.
Era prevăzută, de asemenea, cooperarea statelor membre în scopul realizării unei Uniuni Economice și Monetare, întărirea competențelor comunitare în materie de politică socială, coordonarea Fondurilor Structurale cu Banca Europeană de Investiții (BEI) și alte instrumente financiare.
Actul Unic European a introdus, ca și competențe comunitare, noi obiective și politici precum cercetarea și dezvoltarea tehnologică și mediul care, până atunci, nu aveau o bază juridică precisă în Tratatele constitutive.
AUE a inclus, pentru prima data într-un tratat, regularizarea Cooperării Politice Europene (CPE) în materie de politică externă printr-un „regim extraordinar de drept international" (art. 30AUE). Se recunoștea, astfel, obligativitatea cooperării in formularea și aplicarea unei singure politici externe in sectoarele de interes comun. Angajamentul politic se dilua în practică, prin obligativitatea unanimității în următoarele situații:
concertare;
convergența de decizii;
realizarea de acorduri comune.
Comisia era asociată activităților CPE și se decidea obligativitatea informării regulate a Parlamentului European asupra CPE cât și necesitatea unei cooperări mai strânse în materie de securitate europeană.
Putem afirma că, acest articol 30 al AUE a constituit baza viitoarei Politici Externe și de Securitate Comună (PESC), pe care o va codifica Tratatul Uniunii Europene din 1992.
Formele pe care le-a parcurs Uniunea Europeană ca organizație unică sunt:
Zona de liber schimb;
Uniunea vamală;
Piața comună;
Uniunea economică;
-29-
5. Uniunea monetară;
6. Uniunea politică.
1. Zona de liber schimb :
Zona de liber schimb, fiind recunoscută în dreptul international de sute de ani, se referă la abolirea taxelor vamale între țările membre. O zonă de liber schimb simplă este cea dintre CE și țările AELS ( Asociația Europeană a Liberului Schimb), înființată în 1972 : integrarea pozitivă se limitează la aspecte de originea mărfurilor și alte chestiuni vamale. Recentele zone de liber schimb dintre țările dezvoltate merg mult mai departe in ceea ce privește produsele acoperite (de exemplu, includ anumite aspecte referitoare la servicii) și armonizarea anumitor forme de reglementare economică.
Pe lângă formele de integrare europeană pe care le-a parcurs Uniunea Europeană ( CECO/CECA, EURATOM, CEE ), în Europa au mai existat și alte zone de liber schimb : AELS, SEE ( AELS + UE ), CEFTA.
2. Uniunea vamală:
Uniunea vamală se referă la adoptarea tarifului vamal comun al țărilor membre în relațiile cu terții.
Schimburile comerciale intercomunitare au sporit mai repede decât cele dintre CEE și țările terțe. Relațiile cu partenerii comunitari au căpătat o importanță mai mare pentru țările mici (Belgia, Luxemburg, Irlanda, Portugalia), decât pentru țări ca Germania, Italia sau Marea Britanie. Această evoluție a fost, desigur, influențată de reducerile succesive de taxe vamale la import, proces care s-a încheiat, în linii mari, in anul 1968, când a intrat in vigoare tariful vamal comun, acesta reprezentând o premisă absolută în relațiile comerciale Internationale.
Au fost eliminate și formele de protecție netarifară, în marea lor majoritate. Taxele vamale sunt prezentate în douâ coloane. Taxele convenționale se aplică, în general, tuturor importurilor din țările admise sâ beneficieze de tratamentul națiunii
-30-
celei mai favorizate. Taxele autonome sau prelevările se aplică în cazuri rare,
atunci când ele sunt inferioare taxelor conventionale sau când acestea nu există.
în prezent, tariful vamal comun se bazează pe „nomenclatorul combinat” ca
urmare a Convenției din 14 iunie 1983 care a instituit un „sistem armonizat de
desemnare și de codificare a mărfurilor".
începând cu 1 ianuarie 1988, a fost introdus un document comunitar unic care
înlocuiește multiplele formulare utilizate pentru expedierea mărfurilor in interiorul
Comunității.12
Realizarea prevederilor “Actului Unic European” și a „Cărții Albe” a transformat Comunitatea într-o forță economică, politică și chiar militară compatibilă cu actuala ei poziție comercială pe plan mondial.
Actul Unic European a condus, inevitabil la Tratatul Uniunii Europene. Angajamentul de a realiza o adevărată Piață Internă și Unică a atras și pe acela de a realiza o Monedă Unică. La rândul ei, aceasta a reclamat atribuirea unor noi competențe economice dar de mare importanță politică, care trebuiau administrate de către instituții cu responsabilități politice mari. Toate acestea au condus la necesitatea unei reforme institutional mai profunde, în care un loc important să-1 ocupe codecizia Parlament European-Consiliu. Comunitățile Europene aveau nevoie de un protagonism crescând al Parlamentului European pentru a-și legitima deciziile.
1.3.2. Piața Internă Unică – o punte între Comunitatea Europeană și Uniunea Europeană:
Sfârșitul războiului rece a amintit Europei că, în ciuda diversității ei lingvistice și culturale, ea formează o singură familie. De altfel, cu secole în urmă, Europa nu avea frontiere, nici piețe delimitate national. Studenții își alegeau universitatea la care vroiau să studieze, latina era limbă de circulație universală, meșteșugarii și
11 loan Bari, Economie Mondială, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1997, p372
12 Emilian Dobrescu, Integrare Economică în Uniunea Europeană, Ed. Oscar Print, 1995, p.l 12
-31 –
mercenarii își ofereau serviciile în toate colțurile Europei, iar monezile de aur și argint circulau pe tot cuprinsul acesteia. Pașaportul nu a fost inventat decât în sec. al XlX-lea.
în 1985 Comunitatea Europeană se angaja într-un proiect extrem de ambițios: definitivarea pieței unice europene. „Cartea Albă pentru desăvârșirea pieței interne” prevedea 282 de măsuri legislative necesare creării unei piețe interne a tuturor țărilor membre, in care să nu mai existe control la frontiere, începând de la 1 ianuarie 1993. Era poate eel mai mare pas pe calea integrării economice pe care cele 12 state membre îl faceau.13
Acțiuni prioritare pentru desăvârșirea Pieței Interne Unice:
finalizarea cadrului legislativ și eficientizarea lui, astfel încât puținele
propuneri legislative din Cartea Albă din 1985 care au mai rămas neadoptate de
către statele membre să fie preluate în legislația lor națională;
urmărirea mai strictă a modului în care legislația comunitară în domeniu
este aplicată în statele membre; Comisia poate penaliza statele care nu aplică
această legislație corespunzător;
confirmarea importanței Pieței Unice ca piatră de temelie a Uniunii
Economice și Monetare;
consolidarea avantajelor Pieței Unice la nivelul cetățeanului, prin
ridicarea standardelor de protecție a consumatorului, îmbunătățirea dimensiunii
sociale și ecologice etc.
adaptarea Pieței Unice la schimbările tehnologice (Societatea
Informațională, Rețelele Trans-europene).
Bilanțul de funcționare a Pieței Interne Unice este considerat, cu unele rezerve, a fî pozitiv, deși atât mediul intern cât și eel extern și-au pus amprenta asupra acestuia. Se are în vedere recesiunea economică pe care au traversat-o țările UE în anii 1992-1993, procesul de unificare a Germaniei, aderarea
13 loan Bari -Economie Mondială ,Ed Didactică și Pedagogicâ .R: A:Buc 1997,p. 372
-32-
Austriei, Finlandei și Suediei la UE. procesul de tranziție la economia de piață a țărilor din Europa Centrală și de Est, mondializarea economiei, revoluția tehnologiilor informației și altele.
în opinia experților Comisiei UE, impactul economic al funcționării Pieței Interne Unice (PIU) este, în general, încurajator:
intensificarea concurenței între întreprinderi, atât în sectorul productiv
cât și în cel al serviciilor;
accelerarea ritmului restructurării în industrie, având drept
corolar o îmbunătățire a competitivității;
o gamă mai vastă de produse și servicii ce sunt oferite la prețuri de
vânzare mai puțin ridicate, mai ales in anumite sectoare liberalizate recent, cum
ar fi :transporturi, telecomunicații, radiodifuziune, servicii fmanciare;
rapiditate mai mare și costuri mai mici la livrările transfrontaliere
datorate absenței controalelor mărfurilor la frontierele interne;
mobilitate crescută, în cadrul UE, a lucrătorilor și a persoanelor
neîncadrate în muncă (studenți, pensionari, șomeri);
crearea a cca. 900.000 de noi locuri de muncă în țările comunitare;
o creștere suplimentară a veniturilor în UE, de ordinul a 1,1-1,5%
înperioada 1987-1995;
h) rate ale inflației mai mici cu 1-1,5 puncte procentuale decât cele care ar fi existat în absența pieței unice;
i) intensificarea convergenței și coeziunii între diferitele regiuni ale UE.
Funcționarea Pieței Interne Unice a produs o creștere importantă a comerțului intracomunitar și a majorat ponderea țărilor UE în totalul investițiilor străine directe (ISD).14
Prin Piața Internă Unică se urmărește asigurarea liberei circulații a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului.
14 Virgil Gheorghiță, Aristide Cociuban, Economie Mondială. Ed. Politeia -SNSPA, București, 2002, p.87
-33-
1. Libera circulație a bunurilor:
Libera circulate a bunurilor înseamnă eliminarea controlului la frontierele intra-comunitare. Alte bariere netarifare au fost cu timpul identificate, impunând acțiuni comunitare în noi domenii. în momentul de față, nu mai există personal vamal la frontierele intra-comunitare. Singurele produse care mai sunt verificate ad-hoc, in diverse puncte, sunt drogurile și armele de foe. Noi bariere apar însă prin nerecunoașterea de către unele state a normelor naționale în anumite domenii. Comisia Europeană trebuie să rezolve anual cca. 300 de plângeri în acest sens. Din 1997, statele membre UE trebuie să informeze Comisia de fiecare data când refuză să recunoască o normă acceptată într-un alt stat membru.15
Cetățenilor, în calitatea lor de cumpărători, Piața Unică le oferă posibilitatea de a se aproviziona cu bunurile necesare consumului propriu în oricare din statele membre ale UE, fără a plăti taxe de import sau a trebui să îndeplinească formalități la frontieră.
2. Libera circulație a persoanelor:
Art. 48 al Tratatului de la Roma prevedea crearea condițiilor pentru realizarea liberei circulații a persoanelor pe teritoriul comunității. Aceasta însemna abolirea oricărei discriminări bazată pe naționalitate în privința angajării, stabilirii salariilor și condițiilor de muncă. Excepții erau prevăzute doar în cazul funcționarilor publici, sau în cazuri justificate de argumentul securității sau sănătății publice.
în momentul de față nu mai există control al identității la frontierele intra-comunitare. Prin Acordul Schengen a fost eliminat controlul persoanelor care călătoresc (indiferent de naționalitatea lor) la majoritatea granițelor interne ale Uniunii, au fost armonizate controalele la granițele externe ale Uniunii și a fost adoptată o politică comună referitoare la vize. Odată ce un vizitator a intrat într-o țară din „spațiul Schengen", acesta poate călători liber in toate celelalte țări fără o autorizație prealabilă și chiar fară pașaport.
15 Octavian Manolache, Drept Comunitar, Ed. All. Bueurești. 1995. p.120
-34-
Acordul Schengen cuprinde toate statele membre ale UE, cu excepția Irlandei și Marii Britanii care cooperează cu partenerii lor în problemele de poliție și judiciare dar nu au suprimat controalele la graniță. De aceea pașapoartele trebuie în continuare să fie prezentate atunci când se călătorește între Marea Britanie sau Irlanda și restul teritoriului Uniunii.
Eforturi se mai depun încă pentru armonizarea politicilor sociale, recunoașterea diplomelor, repatrierea drepturilor la asistența socială, a pensiilor, etc.
Progresul eel mai mare s-a înregistrat în domeniul sănătății și siguranței la locul de muncă. O directivă generală a fost introdusă din 1993 pentru a stabili un set de principii obligatorii pentru toate statele membre. De asemenea, au fost adoptate directive speciflce, privind durata săptămânii de lucru, folosirea echipamentului de protecție, etc.
Toate statele membre, cu excepțîa Marii Britanii, au adoptat în 1989 Carta Socială a drepturilor fundamentale ale lucrătorilor și au subscris la Capitolul Social din tratatul de la Maastricht, adoptând în 1994 Directiva privind crearea Consiliilor Muncii în firmele transnaționale. Acestea au obligația de a in forma și consulta lucrătorii firmei în legătură cu deciziile care le-ar putea afecta \ iitorul. în 1997, Carta Socială a fost semnată și de Marea Britanie.
Carta Socială este o declarație solemnă adoptată de șefii de stat și guverne din 11 țări membre ale Comunității Europene la Consiliul European de la Strasbourg din decembrie 1989.
Ea proclamă drepturi fundamentale în următoarele domenii:
– libertatea de deplasare a forței de muncă; locuri de muncă și salarizare; condiții de viață și muncă; protecție socială; libertatea de asociere și de negociere colectivă; pregătirea profesională; tratament egal al femeilor și bărbaților; informarea, consultarea și participarea lucrătorilor; protejarea sănătății și siguranța la locul de muncă; protejarea copiilor și adolescenților; drepturile persoanelor în vârstă; drepturile persoanelor cu infirmități.16
– 35-
3. Libera circulație a serviciilor:
Prevăzută în art. 52, 54 ale Tratatului de la Roma, această a treia libertate a însemnat că fîrmelor dintr-o țară comunitară le este suficientă licența de funcționare din țara de origine, pentru a putea opera pe întreg teritoriul UE.
Deși sectoral serviciilor este eel ce ocupă cea mai mare parte a fortei de muncă din UE (60%), progresele in liberalizarea acestui sector sunt mai mici decât cele înregistrate în cazul circulației bunurilor.
In domeniul serviciilor financiare, de exemplu, numai serviciile bancare erau pe deplin liberalizate la 1 ianuarie 1993. Serviciile de asigurări au intrat pe deplin in Piața Unică la 1 iulie 1994, iar cele privind investițiile la 1 ianuarie 1996.
In momentul de față se lucrează la liberalizarea a două sectoare esențiale ale serviciilor: telecomunicațiile și transporturile. Liberalizarea telecomunicațiilor s-a realizat la sfârșitul anului 1998, cu excepția telefoniei vocale care s-a realizat la 1 ianuarie 2003. Noi domenii ale serviciilor, precum electricitatea, serviciile audio-vizuale și explozia serviciilor de informare on-line fac acum obiectul preocupărilor Comisiei.
In 1994 a fost adoptată o directiva pentru a oferi garanții depunătorilor și investitorilor, în cazul unui faliment international de proporții, precum eel al Băncii de Credit și Comerț International, când mii de depunători europeni și-au pierdut banii economisiți. Directiva prevede că într-un astfel de caz, depunătorii să fie despăgubiți cu până la 20.000 de ECU.17
Această libertate este încă în discuție și se va armoniza cu principiul GATS.
16 Allan Thatham, Eugen Osmochescu, Dreptul Lniunii Europene. Ed. ARC, 2003, p. 155
17 Octavian Manolache, Drept Comunitar, Ed. All. București. 1995. p. 150
-36-
4. Libera circulație a capitalului:
Implică abolirea controlului asupra tranzacțiilor de capital. Ea trebuie să meargă mână în mână cu armonizarea taxelor naționale pe capital, pentru a asigura o concurență corectă între țări cu fiscalitate redusă și cele cu fiscalitate ridicată.
Liberalizarea mișcării de capital a fost prima din cele patru ce s-a realizat. O directivă de desființare a controlului pe capital a fost adoptată în 1988. Ea a fost urmată de alte directive pentru liberalizarea serviciilor bancare și financiare. Un element esențial, încă nefinalizat datorită divergenței de opinii între statele membre, se referă la modul de impozitare a economiilor.18
Capitalurile – investițiile de care au nevoie firmele pentru a se constitui și dezvolta – circulă ușor în cadrul Pieței Unice, susținând companiile și generând locuri de muncă.
In Europa există o Piață Unică, fără granite, de la 1 ianuarie 1993. Au dispărut cele mai multe dintre bariere – fizice, procedurale, birocratice și comerciale care tindeau să izoleze oamenii, bunurile și banii în spatele unor ziduri naționale, protecționiste. Acum aceste bariere au fost dărâmate iar posibilitățile, experiențele și orizonturile națiunilor se lărgesc.
18 Ion A. Popescu, Aurelian A. Bondrea, Mădălina I. Constantinescu. Uniunea Statelor Europene. Alternativă la sfidările secolului al XXl-lea , Ed. Economică. București. 2005. p 97
-37-
CAPITOLUL 2
ETAPA 1992-2000. TRATATUL DE LA MAASTRICHT. MOMENTUL ÎNFIINȚĂRII UNIUNII EUROPENE
2.1. Tratatul de la Maastricht – 1992
Edificiul construit de Tratatul de la Roma (1957) și completat de Actul Unic European (1987) au angajat Comunitatea către o politică economică și monetară foarte ambițioasă ce și-a propus ca scop final moneda unică.
Consiliile europene „la vârf” au participat la organizarea, la 15 decembrie 1990, a două Conferințe interguvernamentale, una consacrată elaborării ”Tratatului de Uniune Politică”, iar alta elaborării „Tratatului de Uniune Economică și Monetară". Aceste două tratate au fost reunite sub unul singur cunoscut sub numele de Tratatul Uniunii Europene.19
Tratatul Uniunii Europene, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht și intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993, reprezintă cea mai importantă reformă a Tratatelor Constitutive.
Conform imaginii comune despre UE, prin Tratatul de la Maastricht aceasta
devine o construcție cu trei piloni, care va fi menținută și dezvoltată continuu.
– 38 –
– PRIMUL PILON:
– Comunitatea Europeană (care înlocuiește Comunitatea Economică Europeană), cu
competențe extinse în domeniul economic.
AL DOILEA PILON:
– Cooperarea în domeniul Politicii Externe și de Securitate Comună (PESC)
AL TREILEA PILON:
– Cooperarea în domeniul Justiției și Afacerilor Interne (JAI).
Primul pilon:
Primul pilon acoperă sectoarele, regulile și procedurile de decizie referitoare la CECO/CECA, CEE și EURATOM.
Tratatul aduce modificări și completări celor trei tratate încheiate anterior (CECO/CECA-1951, CEE-1957 și Euratom-1957). Odată cu punerea in aplicare a acestui tratat, Comunitățile Europene se vor numi UE subliniind astfel caracterul său extins, ce depășește marginile integrării economice. Aceste modifîcări sunt reprezentate de:
continuarea extinderii rolului PE, in special cu referire la aprobarea
nominalizărilor Comisiei, la introducerea noii proceduri legislative a co-deciziei
(asupra anumitor subiecte, Parlamentul European își împarte prerogativele cu
Consiliul);
continuarea extinderii gamei politicilor comune (educația și formarea
profesională, rețelele trans-europene, politica industrială, dezvoltarea cooperării,
protecția consumatorului) și întărirea altor politici comune deja existente (politica
socială, coeziunea economică și socială, cercetarea și dezvoltarea tehnologică,
politica de mediu);
crearea cetățeniei europene: toți cetățenii statelor membre pot circula și se pot
stabili în alte state membre; dreptul de a alege și de a participa în alegerile
municipale și pentru Parlamentul European în statele membre de rezidență,
indiferent de naționalitate; protecție diplomatică și consulară din partea ambasadei
unui alt stat membru pe teritoriul unui stat terț și in care statul membru national nu
-39-
este reprezentat: dreptul de a trimite petiții Parlamentului European și de a se adresa Mediatorului European (Ombudsmanului European);
instituirea uniunil economice și monetare: convergența politicilor economică și monetară a statelor membre, ceea ce a condus la adoptarea monedei comune (Euro) și la înființarea Băncii Centrale Europene (BCE).
Al doilea pilon:
Odată cu instituirea celui de-al doilea pilon, cooperarea politică dintre statele membre este ridicată la statutul de politică comună, ceea ce înseamnă includerea ei într-un cadru institutional specific. Astfel, prin Tratatul de la Maastricht, Uniunea Europeană are o politică comună extinsă la toate sectoarele politicii externe și de securitate și se pun bazele unei cooperări sistematice între statele membre. Această cooperare este caracterizată de derularea unor acțiuni comune, desfașurate pe consens și care limitează statele membre în politica lor externă.
PESC este gestionată de aceleași instituții care operează sub primul pilon, dar care au puteri și proceduri de decizie diferite: astfel, deoarece acest domeniu este de importanță strategică pentru statele membre și este dificil de renunțat la suveranitatea națională, procedura de decizie aplicată este metoda interguvernamentală (pentru adoptarea deciziilor fund valabilă regula consensului).
Al treilea pilon:
Tratatul de la Maastricht stabilește și o formă sistematică de cooperare între statele membre, în domeniul justiției și afacerilor interne – cooperare care, până la acest moment, se desfașura pe bază de acorduri internaționale ocazionale ( un astfel de exemplu îl constituie Acordul Schengen). Procesul de decizie este similar celui din domeniul PESC (bazat pe regula unanimității). Aspectele acoperite de această politică și reglementate prin Tratatul de la Maastricht sunt: oferirea de azil politic, emigrația, lupta împotriva fraudei și dependenței de droguri, cooperarea judiciară
-40-
în chestiuni civile și penale, cooperarea vamală și a poliției pentru prevenirea terorismului, alte tipuri de delicte internaționale.
2.1.1. Modifîcările instituționale prevăzute de Tratatul de la Maastricht (1992)
1. Comisia Europeană: Organizare:
este compusă din 20 de membri (comisari), aprobați prin acordul guvernelor
statelor membre, aleși pe baza competenței lor generate și care oferă toate garanțiile
de independență;
numai cetățenii statelor membre pot fi membri ai Comisiei, în componența
acesteia trebuie să intre cel puțin un cetățean din fiecare stat membra, fară ca
numărul membrilor care au cetățenia aceluiași stat membru să fie mai mare de doi;
membrii Comisiei își exercită funcțiile în deplină independents fiind aleși pe o
perioadă de 5 ani;
pe durata funcției lor, membrii Comisiei nu pot exercita nici o altă activitate
profesională, fie ea remunerată sau neremunerată.
Atribuții:
veghează la aplicarea dispozițiilor prezentului tratat și a măsurilor luate de
instituții în virtutea acestuia, fiind numit „gardian al Tratatelor";
formulează recomandări sau avize in materiile care fac obiectul prezentului tratat;
dispune de putere de decizie proprie.
Funcții:
funcția de inițiativă;
funcția de execuție;
funcția de supraveghere;
funcția de reprezentare.
-41 –
2.Consiliul de Miniștri:
Odată cu Tratatul de la Maastricht Consiliul de Miniștri își schimbă numele în Consiliul Uniunii Europene. Organizare:
este compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru,
abilitat să angajeze guvernul acelui stat membru;
președenția este exercitată pe rând de fiecare stat membru al Consiliului pe o
durată de 6 luni;
este asistat de un Secretar General și de Comitetul Reprezentanților Permanenți.
Atribuții:
asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre;
dispune de putere de decizie, deciziile legate de Piața Internă Unică și Uniunea
Economică și Monetară sunt adoptate cu „majoritate calificată";
domeniile care reclamă unanimitatea privesc taxele, industria, cultura, fondurile
sociale și regionale, programul cadru de cercetare și dezvoltare tehnologică.
este responsabil de coerența activităților desf&șurate în cadrul celor 3 piloni ai
Uniunii Europene.23
cooperarea în domeniul Justiției și Afacerilor Interne, instituită prin Tratatul de la
Maastricht (în cadrul celui de „al treilea pilon”), acoperirea următoarelor domenii:
azil, imigrație, reglementări referitoare la trecerea frontierelor externe, cooperarea
juridică în materie civilă și penală, cooperarea vamală și polițienească.
3.Parlamentul European: Organizare:
– reprezentanții statelor membre sunt aleși în Parlamentul European prin vot
universal direct pe o perioadă de 5 ani;
– Parlamentul își desemnează dintre membrii săi președintele și biroul;
22 Mircea Coșea, Economia Integrării Europene, Ed. Tribuna F.conomică, București, 2004
23 Virgil Gheorghiță, Aristide Cociuban, Economie Mondială. Ed. Politeia -SNSPA, București, 2002, p.76
-42-
– deputații sunt grupați nu pe naționalități, ci pe grupuri politice.
Prin Tratatul de la Maastricht Parlamentului European i s-au mai acordat și alte atribuții, și anume:
– i s-a întregit fiincția legislativă;
s-a extins în noi domenii procedura de aprobare, incluzând decizii asupra
procedurii electorate uniforme, regulamentul Fondurilor Structurale, încheierea de
tratate internaționale și decizii cheie necesitate de UEM, cum sunt constituirea și
responsabilitățile Băncii Central Europene (BCE);
noua procedură de codecizie a întărit rolul PE în procesul legislativ comunitar, el
având rolul de veto și nu mai este deloc limitat, cum era în cazul procedurii de
cooperare, în a-și exprima opoziția față de propuneri și în a îngreuna apreciabil
procesul de decizie a Consiliului de Miniștri. Astfel, prin majoritate absolută poate
să respingă poziția Consiliului.
Parlamentul controlează bugetul, alături de Consiliu. El poate adopta bugetul sau
îl poate respinge, așa cum a făcut de mai multe ori. în acest caz, întreaga procedură
se reia de la capăt.
Comisia Executivă este responsabilă în fața acestui Parlament.
Prin aderarea Austriei, Finlandei și Suediei în 1995, numărul membrilor Parlamentului European a ajuns la 626 și s-a format „Europa celor 15".
4.Curtea de Justiție este a patra instituție principală a Uniunii Europene. Organizare:
– potrivit Tratatului de la Maastricht, Curtea de Justiție este formată din
cincisprezece judecători numiți prin acordul guvernelor statelor membre pentru o
perioadă de 6 ani; aceștia sunt asistați de 8 avocați generali;
membrii Curții și ai Tribunalului de Primă Instanță sunt aleși dintre persoanele a
căror independență și calificare sunt indiscutabile.
-43-
Curtea de Justiție se întrunește în ședință plenară.
Atribuții:
verifică compatibilitatea actelor juridice ale instituțiilor europene cu tratatele
încheiate;
interpretează sau validează dispozițiile dreptului comunitar la cererea unui tribunal
national;
Tribunalul de Primă Instanță este însărcinat cu soluționarea cauzelor de mai mică
importanță pentru a nu se aglomera mai mult activitatea Curții de Justiție.
5. Consiliul European din punct de vedere juridic nu este o instituție a UE, ci doar un forum superior de decizie în probleme constitutional și strategice. Tratatul de la Maastricht prevede că el impulsionează dezvoltarea Uniunii și definește liniile directoare de politică generală pentru politica externă și de securitate comună.
Consiliul European cuprinde șefii de state sau de guverne și pe președintele Comisiei Europene și se reunește de două ori pe an.
6. Curtea de Conturi, deși înființată în 1977, abia dupa intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht a devenit strict din punct de vedere juridic, instituție comunitară. Organizare:
– este formată din 15 membri, numiți pe un termen de 6 ani, aprobați prin decizia
unanimă a Consiliului Uniunii Europene, după consultarea Parlamentului European.
– președintele este ales pe o perioadă de 3 ani.
Atributii:
– are rolul de a controla dacă veniturile și cheltuielile din bugetul comunitar au fost
legal obținute și utilizate și dacă managementul financiar al Uniunii Europene a
corespuns programului stabilit la începutul anului pentru care se efectuează
controlul24;
– după închiderea fîecărui an financiar Curtea de Conturi elaborează un raport anual
pe baza căruia Parlamentul European acordă Comisiei Europene descărcarea
bugetară.
24 Andrei Popescu, Organizații Europene și Euroatlantice. Ed. Lumina Lex, București, 2001, p.83
-44-
7. Comitetul Economic și Social (CES) există înainte de adoptarea Tratatului de la Maastricht, însă nu era legalizat ca instituție comunitară.
Organizare:
– este compus din 222 de membri, reprezentanți ai grupurilor de interese
economico- sociale din statele UE;
– membrii CES sunt propuși de guvernele naționale și după consultări cu Comisia
sunt numiți pe o perioadă de 4 ani prin decizia unanimă a Consiliului.
Atribuții:
reprezintă interesele diverselor grupuri economice și sociale;
în calitate de organ consultativ al UE prezintă opinii Consiliului și Comisiei,
având astfel un rol în procesul de luare a deciziei.
Prin Tratatul de la Maastricht (1992) se înființeaza cea mai nouă instituție comunitară, Comitetul Regiunilor (CR), ca răspuns la cererea organizațiilor locale și regionale de a fi reprezentate în cadrul UE.
Organizare:
– CR este constituit din 222 de reprezentanți ai autorităților locale și regionale,
numiți de către Consiliul Uniunii Europene (la recomandarea statelor membre)
pentru o perioadă de patru ani și care își desfașoară activitatea în exclusivitate pe
baza propunerilor venite din partea statelor membre.
Atribuții:
– CR este un organ consultativ, ale cărui opinii sunt cerute și luate în considerare de
către Consiliul UE, Parlament și Comisie, în domenii ce interferează cu interesele
locale și regionale – cum ar fi: educația, problemele de tineret, cultura, sănătatea,
coeziunea economică și socială.
– 45 –
7.Activitatea Comitetului Regiunilor reflectă trei principii de bază ale activității UE:
orincipiul subsidiarității: UE nu trebuie să își asume sarcini ce se potrivesc mai me administrațiilor naționale, locale sau regionale;
1 principiul proximității: toate nivelurile de guvernare trebuie să aibă drept scop ^propierea de cetățeni, printr-o organizare corespunzătoare a activității lor; 3 principiul parteneriatului: colaborarea și implicarea in procesul de decizie a ^utorităților de la nivel european, national, regional și local, în vederea realizării -nei guvernări europene solide.26
Un alt organism instituit prin Tratatul de la Maastricht (1992) este Ombudsmanul European (sau Mediatorul European), echivalentul unui Avocat al Poporului la nivel comunitar, și este numit de Parlament pe o durată de cinci ani. Atributii:
– rolul său este de a primi reclamații referitoare la acte de administrare deficientă în activitatea instituțiilor sau organismelor comunitare, din partea cetățenilor europeni sau a oricărei persoane fizice sau juridice cu sediul in unul din statele membre.
– Ombudsmanul soluționează o astfel de reclamație prin efectuarea de investigație,
informarea instituției în cauză, căutarea unei soluții amiabile și emiterea de
recomandări către instituția respectivă – la care aceasta trebuie să răspundă printr-un raport detaliat, în termen de trei luni.
– Ombudsmanul European trimite un raport de activitate Parlamentului, la sfârșitul fiecărui an.
2.2. Uniunea Economică și Monetară:
Uniunea Economică și Monetară Europeană este rezultatul unui proces integrativ complex, atât în planul economiei reale cât și în cel al economiei monetare, derulat de-a lungul unei jumătăți de secol în spațiul comunitar, proces care a presupus parcurgerea mai multor etape.
26 Sena Micromonografii -Politici Europene,UE:istoric,instituții ,procese decizionale ,IER 2003 ,p.29
-46-
Argumentele în favoarea unei Uniuni Economise și Monetare în spațiul Uniunii Europene au fost:
– completarea pieței unice, în sensul că o piață unică are nevoie de o monedă unică;
– creșterea vitezei de transfer a fluxurilor monetare și eliminarea costurilor de
conversie;
reducerea riscurilor legate de schimburi comerciale și investiții prin eliminarea
tluctuațiilor ratei de schimb;
transparența prețurilor și prin aceasta o mai bună informare a participanților la
tranzacții;
disciplina monetară, în sensul că guvernele nu vor mai putea utiliza valutele ca
instrumente de politică economică;
– scăderea inflației, datorită disciplinei impuse economiilor care formează zona
Euro;
fuziunea piețelor financiare, care poate conduce la economii la scară;
creșterea eficienței și obținerea unor ritmuri de creștere economică înalte;
întărirea poziției Uniunii Europene in cadrul sistemului monetar international;
facilitarea atingerii țelului creării uniunii politice.
Argumentele împotriva formării unei Uniuni Monetare în spațiul Uniunii Europene au fost:
pierderea controlului și a puterii de decizie cu privire la problemele monetare;
pierderea de flexibilitate, în sensul că guvernele naționale nu vor putea să ia decizii
de politică monetară care să permită protejarea economiilor lor de șocurile externe,
în detrimentul altor țări;
diferențe relativ mari in ciclurile de afaceri și standarde de viață între statele
membre27;
pericolul de a diviza Uniunea Europeană în state din interiorul și din afara Uniunii
Economice și Monetare;
27 Seria Micromonografii- Politici Europene: Uniunea Economică și Monetară, IER, 2005, p.6
-47-
– costurile materiale pe care le incumbă înlocuirea monedelor naționale cu moneda unică, crearea instituțională și modificările de natură legislativă cerute de acest demers.
Criteriile de convergență stabilite prin Tratatul de la Maastricht necesare „calificării" țărilor UE în etapa finală pentru aderarea la moneda unică EURO sunt următoarele28:
Rata inflației să nu depășească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale media
ratelor inflației a celor trei membre UE cu cele mai reduse niveluri.
Deficitul bugetar să nu depășească 3% din Produsul Intern Brut (PIB).
Datoria publică să nu depășească 60% din PIB.
Dobânda aferentă, obligațiunilor de stat pe termen mediu și lung să nu
depășească cu mai mult de două puncte procentuale media dobânzilor
corespunzătoare înregistrate în cele trei țări cu cea mai redusă rată a inflației.
Moneda națională să fie integrată în Sistemul Monetar European (SME)
și să nu fl fost afectată de tensiuni severe (cursul său să fl fost menținut în
interiorul marjelor de fluctuație acceptabile în interiorul
SME, fară să fi fost necesară devalorizarea sa în raport cu celelalte
monede) pe o perioadă de cel puțin 2 ani imediat anteriori momentului
intrării în UEM.
Succint, etapele și obiectivele de realizare a UEM, precizate prin Tratat, sunt următoarele: Etapa 1(1 iulie 1990-1 ianuarie 1994) cu următoarele obiective:
– libera circulație a capitalurilor, prin eliminarea tuturor restricțiilor din calea acestora;
– integrarea tuturor monedelor țărilor UE in Sistemul Monetar European și relativa stabilitate a cursului de schimb a acestora;
– întărirea cooperării în domeniul monetar și coordonarea mai strânsă a politicilor fiscal-bugetare naționale;
28 Gheorghe Prisăcaru, Istoria și evoluția Uniunii Europene, Ed. Universității Suceava, Suceava, 2002, p.63
-48-
În această etapă, Tratatul privind Uniunea Europeană, încheiat la Maastricht în 1992, a jucat un rol cheie, întrucât prin el statele membre s-au obligat să atingă o convergență accentuată și durabilă, indispensabilă realizării UEM și atestată prin îndeplinirea și respectarea continuă a așa-numitelor "criterii de convergență de la Maastricht". Indeplinirea acestor criterii avea însă să fie o țintă de perspectivă, in această etapă statele membre angajându-se să se abțină de la introducerea de noi obstacole în calea mișcărilor de capital, să interzică acordarea de către băncile centrale de împrumuturi autorităților publice, și să elimine alte modalități de acces preferential al acestora din urmă la instituțiile de credit.
EtapaII (1 ianuarie 1994-31 decembrie 1996), având drept obiective:
-crearea Institutului Monetar European (IME) precursor și embrion al viitoarei Band Centrale Europene;
-armonizarea politicilor economice ale țărilor membre in vederea asigurării unei convergențe în evoluția economiilor;
-desăvârșirea liberei circulații a capitalurilor;
-realizarea unei macrostabilități economice în țările membre.29
Etapa a II-a, începută la 1 ianuarie 1994, a implicat transferal autorității monetare către Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC), precum și crearea Institutului Monetar European (IME).
Având sediul la Frankfurt, Institutul Monetar European, înființat de la 1 ianuarie 1994, a avut ca membri, toate băncile centrale din țările membre ale UE. Rolul său a fost de a pregăti din punct de vedere tehnic, trecerea la moneda unică.
Principalele atribuții ale Institutului Monetar European sunt:
întărirea cooperării între băncile centrale naționale;
coordonarea politicilor monetare ale statelor membre;
supervizarea funcționării Sistemului Monetar European;
29 Virgil Gheorghiță, Aristide Cociuban, Economie Mondială, Ed. Politeia -SNSPA, București, 2002, p. 68
-49-
realizarea consultărilor asupra problemelor care țin de competența băncilor
centrale naționale și care pot afecta stabilitatea instituțiilor și piețelor financiare;
facilitarea utilizării ECU și supravegherea evoluției acestuia.
Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) este compus din Banca Centrală Europeană și băncile centrale ale statelor membre.
Obiectivul principal al SEBC este menținerea stabilității prețurilor și sprijinirea politicilor economice generale din Comunitate, prin acțiuni conforme cu principiile economiei de piață.
Misiunile fundamental ale SEBC constau în :
definirea și punerea în practică a politicii monetare;
conducerea operațiunilor de schimb;
preluarea și gestionarea rezervelor oficiale de valute străine deținute de
statele membre;
promovarea bunei funcționări a sistemelor de plăți.
Etapa III (1 ianuarie 1997-31 decembrie 1999) avea fixate ca obiective, următoarele:
începerea activității Băncii Centrale Europene și înlocuirea IME;
fixarea irevocabilă a cursului de schimb dintre monedele țărilor participante;
introducerea efectivă a monedei unice.
Banca Centrală Europeană a fost înființată la I ianuarie 1999 odată cu intrarea în faza a treia a Uniunii Economice și Monetare și introducerea monedei unice Euro. Este o instituție independentă care nu primește dispoziții nici de la guvernele statelor membre, nici din partea celorlalte instituții ale Uniunii Europene.
Organizare: – Organele de conducere ale Băncii sunt:
1. Consiliul Guvernatorilor, care se compune din membrii Consiliului Executiv și guvernatorii băncilor centrale naționale;
-50-
2. Consiliul Executiv, format din președintele și vice-președintele BCE și alți patru membri, numiți de comun acord de către șefii de Stat sau de Guvern din statele din zona Euro. Atribuții:
• rolul Băncii Centrale Europene este acela de a controla, prin instrumente și proceduri financiar-bancare, politica monetară unică a UE, pentru a asigura stabilitatea prețurilor, supravegherea funcționării Sistemului Monetar European și utilizarea euro.
Pe baza îndeplinirii criteriilor de convergență, etapa a III-a a început la 1 ianuarie 1999, mai întâi cu 11 state (Austria, Belgia, Finlanda, Franța, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania), cărora li s-a alăturat, de la 1 ianuarie 2001, în urma îndeplinirii criteriilor de convergență, și Grecia. Excepție au facut statele membre care nu au dorit intrarea în această etapă, ci păstrarea "suveranității monetare": Danemarca, Marea Britanie și Suedia. De la 1 ianuarie 1999, noua monedă comună a înlocuit progresiv monedele naționale, iar de la 1 ianuarie 2002 orice operațiune se desfașoară exclusiv în euro pe teritoriul celor 12 state membre UE care sunt participante la această "zonă", valutele acestora fiind treptat retrase complet din circulație.
2.3. Tratatul de la Amsterdam – 1996
Acest tratat este un alt moment de adâncire a integrării vest-europene. El este rezultatul negocierilor purtate in cadrul unei Conferințe Interguvemamentale care a debutat la Torino, la 29 martie 1996 și s-a semnat la Amsterdam la 2 octombrie 1997.
Prin TratatuI de la Amsterdam, intrat in vigoare la 1 mai 1999, se consolidează cei trei „piloni” ai Uniunii, creați prin TratatuI de la Maastricht: Comunitățile Europene (primul pilon); politica externă și de securitate comună
-51-
al doilea pilon) și cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne (al treilea pilon).30
Tratatul de la Amsterdam a avut patru obiective principale, și anume:
1. plasarea problemelor locurilor de muncă și drepturilor cetățenilor în centrul
preocupărilor UE;
îndepărtarea ultimelor obstacole rămase în calea liberei circulații
a persoanelor și întărirea securității cetățenilor;
conferirea „Europei" o voce mai puternică în afacerile lumii;
4. redarea mai eficientă a structurii instituționale a UE în perspectiva
lărgirii.31
Cele mai importante schimbări aduse de acest Tratat sunt: Primul pilon — dimensiunea comunitară a UE a fost întărită sub următoarele aspecte:
– crearea de politici comune de ocupare a forței de muncă;
Consiliul poate emite recomandări guvernelor naționale prin majoritate calificată poate adopta în co-decizie cu Parlamentul, măsuri de promovare a acțiunilor și inovatoare în domeniul ocupării forței de muncă;
-integrarea conținutului Cartei Sociale in Tratat, odată cu semnarea acesteia de către Marea Britanie;
extinderea procedurii de codecizie a Parlamentului în domenii precum politica
ocupațională, a transporturilor sau a politicii de dezvoltare.
extinderea listei drepturilor civile ale cetățenilor europeni;
-întărirea politicii de mediu, a politicii de sănătate și a politicii de protecție a
consumatorului.
Al doilea pilon- sistemul PESC a fost întărit cu privire la:
-posibilitatea dezvoltării de strategii comune pentru acțiunile de politică
externă ale statelor membre ;
30 Centrul de Informare al Comisiei Europene în Romania, Marile Etape ale Construcției Europene, tema nr. 12, mai 2005, www.infoeuropa. ro
31 Virgil Gheorghiță, Aristide Cociuban, Economie Mondială, Ed. Politeia-SNSPA, București, 2002, p. 70
-52-
-introducerea principiului „abținerii constructive", prin care se permite unui stat membru să se abțină de la votul in Consiliu, fară a bloca o decizie unanimă; astfel, respectivul stat membru nu este obligat să aplice decizia, dar trebuie să accepte obligativitatea acesteia pentru Uniune și trebuie să se abțină de la orice acțiune ce poate veni în conflict cu acțiunile UE bazate pe decizia în cauză;
– înființarea unei Unități de Planificare Politică și de Alertă Rapidă în cadrul Secretariatului Consiliului de Miniștri, responsabilă cu monitorizarea evoluțiilor externe și cu avertizarea referitoare la evenimente și situații.
-oferirea poziției de „înalt Reprezentant pentru probleme de PESC" Secretarului General al Consiliului, responsabil pentru asistarea Președenției Uniunii în probleme referitoare la PESC și pentru sprijin în formularea, pregătirea și implementarea deciziilor politice de către Consiliu; „înaltul Reprezentant" poate purta discuții politice cu părți terțe, în numele Consiliului și la cererea Președenției;
– includerea „misiunilor Petersberg” in Tratatul UE, cu scopul de a sublinia că
la baza priorităților de acțiune ale UE stă dorința comună de a apăra securitatea europeană prin acțiuni de ajutor umanitar și de restaurare a păcii. Al treilea pilon- majoritatea sectoarelor de activitate acoperite de acest pilon (oferirea de viză și de azil, emigrarea, cooperarea vamală, cooperarea judiciară civilâ privind libera circulație a persoanelor) au fost transferate primului pilon, transformând astfel procedurile de decizie – de la metoda interguvernamentală la metoda comunitară (comunitizare); ca rezultat, al treilea pilon nu mai este „Justiție și Afaceri Interne", ci devine „Cooperarea judiciară și polițienească în domeniul criminalității”.32
32 Seria Micromonografii – Politici Europene,UE:istoric,institutii ,procese decizionale, IER 2003 pg 10
-53-
2.3.1. Reforma instituțiilor Uniunii Europene în vederea extinderii Consiliul Uniunii Europene
Votul în majoritate calificată este extins la următoarele domenii: – orientare și acțiuni de încurajare în domeniul ocupării forței de muncă; excluderea socială; libera circulație a persoanelor; măsuri de securitate socială necesare liberei circulații; regimuri speciale pentru cetățenii străini; sănătatea publică; egalitatea de șanse și de tratament a bărbaților și femeilor; cercetarea și dezvoltarea tehnologică; lupta împotriva fraudei; cooperarea vamală; statistica; protecția datelor (înființarea unei autorități consultative independente); regiuni ultraperiferice.
Tratatul de la Amsterdam , prin modificările aduse procedurii de coeziune și prin extinderea câmpului său de aplicare, a dat Parlamentului European o putere reală de decizie pe care o împarte cu Consiliul UE.
Prin Tratatul de la Amsterdam s-a hotărât că numărul parlamentarilor Europeni nu poate fi mai mare de 700, în perspeetiva lărgirii, ceea ce va implica o realocare a numărului de parlamentari pe fiecare stat membru al UE.
Comisia nu se poate constitui decât după audierea de către Parlament a fiecărui membru propus și acordarea votului de investitură noii Comisii (pentru prima data în 1995). Nominalizarea președintelui Comisiei nu se mai poate face, urmare a Tratatului de la Amsterdam, decât cu aprobarea Parlamentului. Parlamentul are dreptul de a revoca o Comisie prin moțiune de cenzură sprijinită de două treimi din numărul membrilor (aceasta nu s-a întâmplat niciodată, deși o astfel de moțiune a fost introdusă și respinsă în ianuarie 1999). De asemenea, Parlamentul dezbate și votează programul anual al Comisiei.
Parlamentul monitorizează implementarea politicilor comunitare, pe baza informațiilor furnizate de rapoartele Curții de Conturi. Controlul democratic exercitat de Parlament, întărit prin Tratatul Amsterdam, se manifestă prin dreptul acestuia de a solicita Comisiei să înainteze propuneri menite să lanseze ori să modifice acțiuni politice, precum și prin dreptul de a înființa comisii temporare de
-54-
anchetă. De asemenea, după fiecare ședință a Consiliului European, Președintele acestuia prezintă concluziile în fața Parlamentului.
Comisia Europeană
Rolul politic al Președintelui Comisiei Europene este consolidat: desemnarea sa de comun acord de către guvernele statelor membre trebuie aprobată de către Parlamentul European, membrii Comisiei sunt numiți printr-un comun acord între guvernele statelor membre și președintele Comisiei.
Curtea de Justiție a Comunităților Europene are, prin Tratatul de la Amsterdam, responsabilitatea directă de a veghea la respectarea drepturilor omului, iar jurisdicția sa se extinde, incluzând următoarele domenii: imigrația, azilul, vizele și trecerea frontierelor.
Comitetul Economic și Social (CES) este consultat în noi domenii: ocuparea forței de muncă, afaceri sociale, sănătate publică. Prin Tratatul de la Amsterdam s-a introdus, de asemenea, posibilitatea ca și Parlamentul să consulte CES.
Comitetul Regiunilor benefîciază prin Tratatul de la Amsterdam de o mai mare autonomie administrativă, iar domeniile in care această instituție este consultată au fost extinse, incluzând: ocuparea forței de muncă, afaceri sociale, sănătate publică, protecția mediului, Fondul Social, pregătire profesională și transporturi. Ca și în cazul Comitetului Economic și Social, și Comitetul Regiunilor poate fi consultat de către Parlamentul European.
2.4. Tratatul de la Nisa – 2000
Un alt moment al adâncirii integrării este legat de reforma cadrului institutional al Uniunii Europene și de provocările lărgirii Uniunii Europene pe plan institutional.
Încercările anterioare (Actul Unic European-1986, Tratatul de la Maastricht-1992 și Amsterdam-1996), deși au adus modificări importante nu și-au atins obiectivul propus.
În decembrie 1999, la Helsinki, decidenții politici ai UE au stabilit convocarea unei conferințe interguvernamentale in perioada februarie-decembrie 2000. Aceasta
-55-
urma să soluționeze aspectele instituționale rămase deschise la Amsterdam, care să asigure ameliorarea capacității decizionale în paralel cu creșterea premiselor pentru adâncirea integrării europene într-un cadru extins.
Lucrările Conferinței Interguvernamentale s-au finalizat pe data de 11 decembrie 2000, după patru zile de negocieri și discuții aprinse ale șefilor de state și de guverne ale celor 15 state membre ale UE, se încheia prin Tratatul de la Nisa.
După ratificarea lui de către parlamentele statelor membre, Uniunea va putea primi in interiorul ei primul grup de state est-europene. Prin prisma obiectivului major al acestei reuniuni, și anume pregătirea extinderii UE prin reformarea structurii instituționale, dosarele principale aflate la masa dezbaterilor au vizat mărimea Comisiei Europene, ponderea voturilor în cadrul Consiliului de Miniștri, extinderea numărului de domenii în care deciziile se iau cu majoritate calificată, numărul total de locuri și repartiția acestora in Parlamentul European, modificări în cadrul mecanismului decizional al Băncii Central-Europene, adoptarea principiului flexibilității și al cooperârii consolidate.
2.4.1.Reforma instituțiilor comunitare
Cele mai importante aspecte privind modificările introduse de noul tratat la nivelul reformării instituțiilor Uniunii sunt:
Comisia Europeană – în ceea ce privește componența acesteia, Comisia va avea in structura ei câte un reprezentant al fiecărui stat membru, urmând ca, odată cu aderarea actualelor state candidate, numărul comisarilor să fie inferior numărului statelor membre. Membrii Comisiei vor fi aleși prin rotație. De asemenea, a fost modificată procedura de numire a membrilor Comisiei. Fiecare stat membru trebuie să-și propună reprezentantul în Comisie, după care Consiliul de Miniștri este însărcinat să desemneze Președintele și membrii Comisiei cu o majoritate calificată de voturi și nu cu unanimitate ca până acum. Aprobarea finală este data de Parlament.
-56-
Rolul Președintelui Comisiei Europene a fost întărit prin sporirea puterii sale de decizie la nivelul organizării interne a Comisiei, conferindu-i-se atribuția de a delega responsabilități membrilor acesteia, ca și aceea de a remania Comisia pe parcursul mandatului său. De asemenea, Președintele poate numi, cu aprobarea celorlalți membri ai Comisiei, vice-președinții acesteia.
Parlamentul European – Noua repartizare a locurilor in Parlament a fost regândită în perspectiva unei Uniuni extinse la 27 de state membre. Tratatul de la Nisa a decis un număr-plafon de 732 de locuri. Repartizarea exactă a locurilor nu este conformă unui sistem bine determinat, ci derivă din rezultatul obținut de Consiliu în materie de ponderare a voturilor. Dupa aderare, României și Bulgariei li s-au repartizat 33 voturi, respectiv 17.
Tabel nr. 1: Repartizarea locurilor in Parlamentul European după Nisa
In ceea ce privește partidele politice reprezentate în Parlamentul European, le-a fost recunoscut dreptul de a avea un statut și au fost instituite reguli privind propria lor finanțare. Parlamentul va putea formula pe viitor recurs în anulare în raport cu actele celorlalte instituții, fără să fie condiționat de expunerea unui interes particular.
Prin Tratatul de la Nisa a fost consolidat rolul de co-legislator al Parlamentului European, procedura de codecizie urmând să fie aplicată și în domeniile: lupta împotriva discriminărilor, coeziune economică și socială, vize, azil, imigrație. Avizul conform al Parlamentului este necesar pentru inițierea unui raport de cooperare întărită într-un domeniu în care deciziile se supun acestei proceduri.
-57-
De asemenea, Parlamentul este acela care trebuie să se pronunțe în cazul în care Consiliul semnalează existența unui rise clar de violare a drepturilor fundamentale.33 Consiliul Uniunii Europene- In cadrul Consiliului UE sunt utilizate două proceduri de vot: unanimitatea și majoritatea calificată. In perspectiva viitoarei extinderi, menținerea unanimității, procedura care asigură fiecărui stat drept de veto, ar putea să apară/ obstacole în luarea deciziilor. Majoritatea calificată are la bază un sistem de ponderare a voturilor in cadrul Consiliului Uniunii Europene, format din miniștrii statelor membre, fiecărui stat fiindu-i atribuit un număr de voturi, în funcție de populația sa.
Momentul Nisa aduce cu sine și o modificare a „Declarației privind sistemul majorității calificate și numărului de voturi al minorității de blocaj într-o Europă extinsă". Odată cu aderarea actualelor state candidate, minoritatea de blocaj va ajunge la 91. Așadar, într-o Uniune Europeană formată din 27 de state o decizie va trebui să obțină 258 de voturi din 345.
În această chestiune, poziția Germaniei a adus in prim-plan o clară preferință pentru aplicarea dublei majorități simple, respectiv luarea unei decizii de către majoritatea statelor membre reprezentând majoritatea populației Uniunii.
Franța, în schimb, interesată de menținerea parității cu Germania, a respins acest sistem, dat fiind faptul că momentul căderii Zidului Berlinului a adus Germaniei 22 de milioane de locuitori în plus în raport cu Franța. Această clauză oferă Germaniei un statut diferențiat, dat fiind faptul că ea dispune de cea mai mare putere de blocaj.
In cele din urmă, soluția adoptată are la bază un compromis. Compromisul rezultat privilegiază așadar încă o data poziția Germaniei, aceasta obținând un drept de blocaj întărit. „Marile" state membre (Germania, Franța, Marea Britanie, Spania și, in perspectiva, Polonia) vor putea totuși să blocheze, câte patru, decizia unei minorități de blocaj.
Institutul European din Romania, Repere și puncte de vedere referitoare la dezbaterea privind viitorul Uniunii Europene, București, octombrie 2001, p.8
-58-
Reponderarea voturilor impune o trecere de la vechea grilă (2-10 voturi) la o grilă care presupune între 4 și 29 de voturi. Deși se asistă la o sporire a numarului de voturi pentru toate statele membre, aceasta are o relevanță mai mică în cazul statelor mai puțin populate. României și Bulgariei li s-au atribuit câte 14, respectiv 10 voturi după ce au aderat..
Tabel nr. 2: Noua pondere a voturilor in Consiliul Uniunii Europene
Curtea Europeană de Justiție – Extinderea Uniunii Europene va mări numărul de cazuri înaintate Curții de Justiție, situație cu care deja se confrunta această instituție europeană, desfașurându-și astfel activitatea cu eficiență atenuată. în scopul de a remedia această situație, Tratatul de la Nisa încearcă o împărțire mai pragmatică a competențelor între Curtea de Justiție și Tribunalul de Primă Instanță, prin crearea unor Camere juridice specializate pe diverse sectoare. De asemenea, in Tratat este stipulat faptul că, într-o Europă extinsă, Curtea de Justiție va avea în componență, ca și în prezent, câte un judecător pentru fiecare stat membru. Contrar însă procedurii anterioare, Curtea de Justiție se va întruni într-o Mare Camera, cu participarea a 13 judecători și nu în sesiuni plenare permanente la care vor lua parte toți judecătorii.
Curtea de Conturi – Această instituție va avea în componență câte un reprezentant pentru fiecare stat membru, numirea acestora de către Consiliu urmând calea votului majorității calificate (renunțându-se deci la vorul unanim). Mandatul membrilor Curții de Conturi este stabilit pe o durată de șase ani. Curtea de Conturi
-59-
va avea posibilitatea să creeze camere in scopul adoptării unor anumite tipuri de rapoarte și opinii. Este, de asemenea, urmărită ameliorarea cooperării între Curtea de Conturi și institutiile nationale de audit, aspect care poate fi facilitat prin înființarea de către Președintele Curții de Conturi a unui comitet de contact cu președinții instituțiilor nationale.
Comitetul Economic și Social – Dacă înaintea momentului Nisa din structura Comitetului Economic și Social faceau parte reprezentanți ai diferitelor grupuri de interese din sectoarele social și economic, conform noului Tratat, componența Comitetului va avea la bază o arie mai largă de sectoare ale societății civile. Numărul-limită de reprezentanți este de 350, fapt ce permite actualelor state membre sâ-și păstreze numărul de locuri în Comitet.
Comitetui Regiunilor – Numărul de reprezentanți în Comitetul Regiunilor este, de asemenea, limitat la 350, dispunerea locurilor fiind similară aceleia a Comitetului Economic și Social, ilustrată anterior. Tratatul impune membrilor acestei instituții să dispună de un mandat electoral din partea autorităților pe care le reprezintă.
2.4.2 Procesul extinderii Uniunii Europene : perioada 2000 – 20007
Momentul Nisa a fost unanim receptat atăt în sănul instituțiilor europene căt și în mediul academic, ca un „prag minim” atins, un compromis care să permită continuarea, într-un mod eficient a negicierilor asupra extinderii.
Statele pentru care bilanțul de la Nisa s-a dovedit a fi unul pozitiv au fost în special țările candidate. De asemenea două dintre statele membre care nu aparțin grupului fondator; Spania și Austria s-au numărat printre așa numitele „căștigatoare„ în urma sumitu-lui din decembrie 2000.
-60 –
Încă de la început au existat mai multe vizuini asupra modelului cum va arăta Europa unită, de aceea s-a pus mai acut problema lansării unei dezbateri oficiale cu privire la viitoarea arhitectură a UE.
Jacques Delors pornește de la premisa că o Europă extinsă la 27 sau 30 de membri nu va putea să-și conserve coeziunea fără a fi expusă riscului „diluării”. Pentru a se evita această perspectivă el sugerează oerarea unei dinstincții clare între o uniune fundamentală geopolitic, organizată sub forma unei federații de state –națiuni.
Dezbaterea de la Laeken 2001, al cărui scop este prezentarea agendei dezbateri cu privire la viitorul Europei, se va baza pe utilizarea de către președinșia belgiană a următoarelor surse: dezbaterile din țările membre, contribuțiile Parlamentului European, ale Comisiei Europene ale parlamentelor naționale. Cu ocazia acestui eveniment prim-ministrul belgian Guz Verhofstad, a analizat împreună cu premierii Cehiei, Estoniei, Lituaniei, Poloniei, Romaniei și Slovaciei și cu miniștrii de externe a Bulgariei, Ciprului, Ungariei, Maltei, Lituaniei, Sloveniei, Turciei problemele cu care se confruntă UE în prezent în urma rezulatelor negative ale referendului irlandez din iunie 2001 și celui din Danemarca din 2000.
Din perspeciva noii structuri a UE oficialii au atins subiecte cheie ale dezbaterii, cum ar fi asigurarea securității legale a UE prin adoptarea unei Constituții Europene.
În 2001 Consiliul European de la Goteborg a decis în ceea ce privește extinderea UE și că „eforturi speciale să fie dedicate asistenței acordate Bulgariei și Romaniei.
Toate statele membre și majoritatea locuitorilor Uniunii Europene actuale sprijină extinderea spre Europa Centrală si de Est. Extindrea are doua coordonate, de egală importanță ; din punct de vedere politic, Europa va fi mai stabilă ți va reprezenta o voce pe scena politică internațională, iar din punct de vedere economic ea va fi mai puternică și va avea o importanță sporită asupra piețelor mondiale.
– 61 –
Statele membre s-u angajat politic că România și Bulgaria vor beneficia de tratament nediscriminatoriu în raport cu cei 10; se vor aplica același principiu si metodologie după care a fost elaborat pachetul financiar pentru cei 10 și că Romania și Bulgaria nu vor fi state net contribuabile în primul an al aderării. Pachetul financiar pentru Romania și Bulgaria este limitat pentru 3 ani.
Momente importante in procesul extinderii Uniunii Europene:
2001 – Consiliul European de la Laeken, decide să convoace o Convenție privind viitorul Uniunii Europne, prezidată de Valery Giscard d' Estang.
2002 – 1 ianuarie monedele și bancnotele euro intră în cele 12 state participante la zona euro: Austria, Belgia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Germania, Italia, Luxembourg, Olanda, Polonia, Spania.
2002 – perioada circulației monetare duale a luat sfărșit și euro devine singura monedă a celor 12 state participante la zona euro. Are loc la Bruxelles sesiunea inaugării Convenției, privind viitorul Europei.
2004 – 1 noiembrie – ziua extinderii, 10 state aderă la UE : Cipru, Malta, Polonia, Estonia, Letonia, Lituania, Cehia, Slovenia, Slovacia, Ungaria.
2005 – România și Bulgaria semnează la Bruxelles Tratatul de aderare al UE.
20007 -1 ianuarie intrarea în vigoare a tratatului, cele două țări devin membre ale UE cu drepturi depline.
Turcia si Croația sunt amandouă țări candidate cu care negocierile de aderare sunt în curs.
Stadiul actual: Dacă, pe de o parte, Comisia a recomandat suspendarea parțiala a negocierilor cu Turcia, pe de altă parte, cu Croația negocierile își urmează cursul. După alegerile din Turcia (2007), Comisia intenționeaza să prezinte un raport asupra relațiilor Turcia-Cipru. În ceea ce privește Croația, președinția se așteapta să poată deschide căteva capitole de negociere si să se continue procesul de aderare.
– 62 –
CAPITOLUL 3
INSTITUȚIILE ACTUALE ALE UNIUNII EUROPENE
Principalele instituții ale Uniunii Europene, cunoscute ca instituții centrale și implicate in procesul de decizie, sunt reprezentate de Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene și Comisia Europeana. Rol consultativ in procesul de decizie au Comitetul Economic și Social, Comitetul Regiunilor. Consiliul European are rol de stimulator al discuțiifor și ințiativelor comunitare. Alte instituții cu rol important în funcționarea UE sunt: Curtea Europeana de Justiție (împreună cu Tribunalul Primei Instan(e), Curtea de Conturi și Ombudsmanul European. Nu in ultimul rând. avem instituția financiară reprezcnlată de Banco Europeana de Investiții – care sprijină implementarea politicilor UE (alături de Fondurile Structurale și de programele comunitare) – și Banca Central Europeana – creată in scopul sprijinirii uniunii economice și monetare.
Aceste instituții, create pe parcursul a mai mult de 40 de ani, reflectă evoluția în timp a structurii unionale europene și trece acum printr-un proces de reformă general de extinderea Uniunii cu zece state in 2004 (cea mai mare extindere din istoria sa) și cu alte două anul acesta (deocamdată, procesul neoprindu-se aici).
Înainte de a vedea cum arată fiecare organism în parte, voi prezenta, prin intermediul următoarei scheme, o imagine totală a structurii instituționale.
Instituțiile Uniunii Europene
decizie conducere
consultanța
Schema nr.2 : instituțiile Uniunii Europene
– 63 –
3.1. Instituțiile codecidente:
Principalele trei instituții decizionale sunt: Parlamentul European (care reprezintă cetățenii UE și este ales direct de către aceștia), Consiliul Uniunii Europene (reprezentând Statele Membre) și Comisia Europeană (care urmărește interesele Uniunii Europene).
3.1.1.Parlamentul European:
Parlamentul European este singura institute a Uniunii Europene ai cărei membri sunt aleși direct de către cetățenii Statelor Membre.
Istoria Parlamentului European este marcată de o permanentă luptă pentru a-și spori competențele proprii. Plecând de la atribuțiile limitate ce-i erau conferite prin tratatele originare, puterea Parlamentului European a fost precizată pe calea acordurilor interinstituționale și s-a extins prin revizuirile succesive ale tratatelor. Parlamentul are trei funcții esențiale:
1. Funcția legislativă: alături de Consiliul Uniunii Europene, are atribuții
legislative, adică adoptă legislația Uniunii (regulamente, directive, decizii).
Participarea sa la procesul legislativ contribuie la garantarea legitimității
democratice a textelor adoptate;
2. Funcția bugetară: împarte autoritatea în domeniul bugetar cu Consiliul Uniunii
Europene, prin urmare poate modifica cheltuielile bugetare. In ultima instanțâ,
adoptă bugetul în întregime;
3. Funcția de control politic asupra instituțiilor europene: exercită un control democratic asupra Comisiei. Aprobă desemnarea membrilor Comisiei și are dreptul de a cenzura Comisia. De asemenea, exercită un control politic asupra ansamblului instituțiilor34.
Procedurile de decizie aplicabile la nivelul Parlamentului sunt: – procedura de co-decizie – Parlamentul împarte puterea legislativă cu Consiliul;
34 Centrul de Informare al Comisiei Europene, Parlamentul European, www.infoeuropa.ro
-64-
procedura de aviz conform – acordul Parlamentului este obligatoriu pentru
adoptarea unor anumite acte legislative;
procedura de cooperare – Parlamentul poate influența deciziile Consiliului prin
dreptul de a aduce amendamente propunerilor acestuia – această procedura a fost
limitată, în urma Tratatului de la Amsterdam, la câteva situații ce privesc Uniunea
Economică și Monetară;
– procedura de consultare — Parlamentului îi este cerută o opinie, ce este
fundamentată de unul din comitetele sale.
Parlamentul European este singura instituție comunitară ale cărei ședințe și deliberări sunt publice. Dezbaterile, avizele și rezoluțiile acestuia sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Membrii Parlamentului sunt aleși pe o durată de 5 ani. Orice cetățean al Uniunii Europene poate vota sau Candida la alegerile europene în țara în care locuiește, indiferent de naționalitatea sa. Numărul de mandate este repartizat pe țări, în fiincție de mărimea acestora. Prin Tratatul de la Nisa, s-a stabilit un număr de 732 de membri ai Parlamentului European. Parlamentarii sunt organizați în grupuri politice și nu în delegații naționale.
Alege pe 2,5 ani
Influența sporită de la primele
alegeri directe din 1979 Aleg pe 5 ani
-65-
Președintele reprezintă Parlamentul la evenimentele cu caracter oficial și în relațiile Internationale, prezidează sesiunile plenare ale Parlamentului precum și intâlnirile Biroului și ale Conferinței Președinților. Josep Borell este în prezent Președintele Parlamentului European.
Biroul este organul de reglementare în ale cărui atribuții intră bugetul P'arlamentului și problemele administrative, organizatorice și de personal.
Conferința Președintilor reunește Președintele Parlamentului și președinții zrupărilor politice și este organul politic al Parlamentului. Conferinta Președinților -:abilește ordinea de zi a ședințelor plenare, fixează calendarul activităților desfășurate zt organismele parlamentare și stabilește competențele comisiilor și delegațiilor rarlamentare, precum și numărul membrilor acestora.
Sediul Parlamentului European este la Strasbourg, unde se țin ședintele o -.âptamână în fiecare lună. In perioadele dintre reuniunile lunare, două săptămâni sunt . onsacrate reuniunilor din cadrul comisiilor permanente specializate și o săptămână intrunirilor din cadrul grupurilor politice, la Bruxelles. Secretariatul general al Parlamentului European se află la Luxemburg.
3.1.2. Consiliul Uniunii Europene:
Denumit și Consiliul de Miniștri, Consiliul Uniunii Europene este format din -eprezentanții Statelor Membre, fiind organul de decizie cel mai important al UE.
Responsabilitătile acestei instituții sunt: adoptarea legislației UE, alături de Parlamentul European, coordonarea politicii economice a Statelor Membre, incheierea acordurilor internaționale, aprobarea bugetului UE, alături de Parlamentul European, elaborarea Politicii externe și de securitate comună (PESC), coordonarea cooperării între tribunalele naționale și forțele polițienești, în materie penală.
Această instituție nu seamănă cu nici una din lume. Reunite în Consiliu, Statele Membre legiferează pentru întreaga Uniune, fixează obiective politice, coordonează politicile naționale și reglementează diferendele dintre ele, precum și pe acelea cu alte instituții. Consiliul UE prezintă caracteristicile unei organizații supranaționale și în același timp, interguvernamentale, statuând în unele chestiuni cu
-66-
majoritatea calificată, iar în altele în unanimitate. Procedurile, practicile și chiar reglementarea diferendelor implică un grad de solidaritate și de încredere rar întâlnit între state.
Fiecare reuniune a Consiliului regrupează reprezentanții statelor, în mod obișnuit miniștri, care răspund în fața parlamentelor naționale și opiniei publice. Există în prezent peste 25 de tipuri de Consilii, cum ar fi: Consiliul Afacerilor Generale, Chestiunilor economice și fmanciare, Agriculturii, Transporturilor, Mediului etc.
Majoritatea deciziilor luate
Cu majoritate calificată
Schema nr.4: Consiliul Uniunii Europene
Pentru mulți miniștri din statele membre, activitatea din cadrul Consiliului reprezintă mare parte din sarcinile lor. Și pentru că ei nu pot sta decât pentru o scurtă perioadă la Bruxelles, ei au nevoie de sprijin.
Important in acest sens este Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER) cu sediul la Bruxelles, compus din „reprezentanți permanenți" din statele membre, precum și din înlocuitorii lor, și care se întrunesc săptămânal pentru a pregăti lucrările Consiliului, pe baza rapoartelor grupurilor de lucru specializate.35
35 Central de Informare al Comisiei Europene, Instituțiile Uniunii Europene, tema nr.l 1 Iunie 2005, www.infoeuropa.ro
-67-
președinția Consililui este asigurată prin rotație, de fiecare dintre Statele Membre, pe durata uniu mandate de șase luni și area rolul de a organoza și prezida reuniunile și de a veghea la coerența și la continuitatea procesului de decizie.
3.1.3. Comisia Europeană:
Instituție principală a UE care alături de Consiliul Europei și de Parlamentul European, alcătuiește “truinghiul instituțional” de decizie la nivel comunitar.
Prin competențe, compoziție și mod de activitate, Comisia Europeană exprimă cel mai Bine diferența dintre Comunitățile Europene și o organizație internațională clasică.36
Instituție independentă din punct de vedere politic, Comosia Europeană are patru funcții principale:
elaborează propunerile legislative, pe care le trimite Parlamentului și Consiliului;
gestionează și implementază politicile și bugetul UE;
aplică legislația UE ( alături de Curtea de Justiție);
reprezintă Uniunuea Euripeană la nivel internațional.
Schema nr.5: Comisia Europeană
36 I.GH.Bărbulescu, UE de la Economic la Politic. Ed Tntonic. București, 2005, p.82
– 68-
Dreptul de inițiativă: Comisia deține dreptul de inițiativă în elaborarea actelor comunitare. în cadrul cooperării în domeniul Justiției și afacerilor interne, pe lângă Comisie, acest drept aparține și Statelor Membre. In cadrul PESC, Consiliul Uniunii Europene poate cere formularea unei propuneri legislative din partea Comisiei.
In elaborarea propunerilor legislative, Comisia colaborează cu grupuri de interese, cu organismele consultative (ComitetuI Economic și Social și Comitetul Regiunilor) și solicită opinia Guvernelor și Parlamentelor naționale.
In calitate de organ executiv al Uniunii Europene, Comisia gestionează și implementează politicile și bugetul UE și programeie adoptate de către Parlament și de către Consiliu.
"Gardianul" Tratatelor: Comisia veghează la aplicarea dispozițiilor Tratatelor și a deciziilor luate in cadrul acestora. în cazul in care Comisia estimează că un Stat Membru nu și-a îndeplinit vreuna dintre obligațiile care îi revin, in conformitate cu Tratatele, Comisia poate emite un aviz motivat, adresând o scrisoare oficială Guvernului respectiv, iar în cazul in care statul respectiv nu ia măsuri de îndreptare a situației, Comisia poate sesiza Curtea de Justiție a Comunităților Europene.
Reprezentare la nivel international: Comisia reprezintă Uniunea Europeană în forumuri internaționale, precum Organizația Mondială a Comerțului. De asemenea, în responsabilitatea Comisiei revine negocierea acordurilor internaționale, în numele Uniunii Europene.
Comisia Europeană poate formula recomandări și avize în cadrul politicilor comunitare și al cooperării în domeniul Justiției și afacerilor interne.
Ca organ executiv pentru aplicarea politicii comunitare, Comisia are responsabilitatea implementării și coordonării politicilor. Una dintre atribuțiile sale executive constă în gestionarea bugetului anual al Uniunii și a Fondurilor Structurale, al căror principal scop este de a elimina decalajele economice dintre zonele mai bogate și cele mai sărace ale Uniunii.
-69-
Comisia este autorizată de către Consiliu să deschidă și să conducă negocieri eu state terțe sau cu organizații internaționale, negocierile fiind conduse în cadrul orientărilor trasate de către Consiliu. în ceea ce privește acordurile încheiate cu statele candidate, rolul de negociator îi revine, în practică, Comisiei Europene.
Componența: Membrii, denumiți neoficial Comisari europeni sunt numiți pe o perioadă de 5 ani. Comisarii își exercită funcția independent, în interesul general al Uniunii.
în prezent, Comisia Europeană are 25 de membri, câte unul din fiecare Stat Membru. în momentul aderării Bulgariei și României la Uniunea Europeană, Consiliul va trebui să decidă, în unanimitate, numărul maxim de comisari. Dat fiind că numărul acestora va trebui să fie mai mic decât 27 (numărul Statelor Membre la acea data), se va stabili un sistem de rotație echitabil.
Personalul Comisiei este organizat în "Direcții generale" (DG) și "servicii". Fiecare Direcție generală are în responsabilitatea sa un anumit domeniu și este condusă de un Director general, responsabil în fața unuia dintre comisari. Propunerile legislative sunt elaborate în cadrul acestor Direcții generale, dar devin oficiale numai când sunt adoptate, prin vot majoritar, în reuniunile săptămânale ale Comisiei.
Sediul Comisiei Europene este la Bruxelles, in Belgia, dar unele birouri se află în Luxemburg. în plus, Comisia are Reprezentanțe in statele membre și Delegații in statele candidate și in state terțe.37
37 Central de Informare al Comisiei Europene, Instituțiile Uniunii Europene, tema nr.l 1 Iunie 2005, www. infoeuropa.ro
-70-
3.2. Organizații specializate
Rol important în funcționarea Uniunii Europene mai au :
3.2.1. Curtea Europeană de Justiție (împreună cu Tribunalul Primei
Instanțe):
Curtea Europeană de Justiție (CEJ), cu sediul la Luxemburg, este o instituție care veghează la respectarea dreptului comunitar. Curtea judecă litigii – între Statele Membre, instituții, societăți comerciale și persoane fizice.
Curtea de Justiție are în componență 25 de judecători (câte unul din fiecare stat Membru) și 8 avocați generali, numiți de către Statele Membre, de comun acord. pentru o perioadă de șase ani, cu posibiltatea de reînnoire a mandatului. Avocații generali acordă asistență Curții în îndeplinirea atribuțiilor sale, prezentând în ședințe deschise, în condiții de completă imparțialitate și independență, avize -referitoare la spețele deduse Curții.
Tipurile de acțiuni în fața Curții Europene de Justiție a Comunităților sunt următoarele:
recurs prejudiciar – acțiune pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare
asupra validității sau interpretârii unui act comunitar, care poate fi introdusă de către
tribunalele naționale;
recurs în neîndeplinirea obligațiilor de către statele membre UE – acțiune în
constatarea neîndeplinirii obligațiilor de către un Stat Membru, conform legislației
UE. Poate fi intentată de către Comisia Europeană sau de către un Stat Membru.
recurs in anulare – acțiune destinată anulării unui act al unei instituții a Uniunii
Europene, considerat ilegal; reclamanți pot fi Statele Membre, Consiliul Uniunii
Europene, Comisia Europeană sau, în anumite condiții, Parlamentul European,
precum și persoane fizice sau juridice (numai in cazul in care actul are efect direct și
individual asupra reclamantului). În cazul in care Curtea hotărăște că actul respectiv
nu este conform cu Tratatele, îl poate declara nul.
recurs In carență – acțiune referitoare la abținerea instituțiilor comunitare de a
acționa (pentru cazul in care Parlamentul European, Consiliul sau Comisia nu
-71-
acționează conform Tratatului); reclamanți pot fi Statele Membre, instituțiile Uniunii Europene sau persoane fizice sau juridice .
Plângerile sunt depuse la registratură, pentru fiecare caz fiind numit un judecător și un avocat general.
Procedura include două etape: una scrisă și una orală iar deciziile Curții sunt adoptate în majoritate și pronunțate public.
Sediul Curții Europene de Justiție este la Luxemburg.
]
Judecătorii si Procurorii Generali sunt numiți de către
Guvernele Statelor Membre pe o durată de 6 ani
Schema nr.6: Curtea Europeană de Justiție
Pe lângă Curtea de Justiție mai există și un așa numit Tribunal de Primă Instanță, înființat în 1989, cu scopul de a consolida garanțiile judiciare acordate persoanelor flzice prin instaurarea unui al doilea nivel al autorității judiciare, permițând astfel Curții de Justiție să se concentreze asupra atribuției sale de bază, interpretarea uniformă a legislației Comunitare.
Tribunalul judecă în primă instanță următoarele tipuri de acțiuni: recurs în anulare, recurs în carență, recurs în reparație (poate fi intentat de către cetățenii sau societățile comerciale care au suferit un prejudiciu de pe urma unei erori comise de către un functionar sau agent comunitar), recursul m baza unei clauze compromisorii
-72-
(referitoare la contracte de drept public sau privat, care includ o astfel de clauză), recursul funcționarilor (pot fi intentate de către funcționarii și agenții Comunității împotriva acesteia).
Componență: Are în componența sa 25 de judecători numiți pe o perioadă de 6 ani.Deși la Tribunalul de Primă Instanță nu sunt avocați generali, această funcție poate fi îndeplinită în anumite cazuri de către un judecător.
Procedura include, ca și în cazul celei de la CEJ, două etape: una scrisă și una orală, derulate în limba aleasă de reclamant.
3.2.2.Curtea Europeană de Conturi:
Curtea de Conturi are funcția de verificare a conturilor și a execuției bugetului Uniunii Europene, de control fmanciar al instituțiilor și organismelor care aparțin de Uniunea Europeană, cu dublul scop de a îmbunătăți gestionarea resurselor financiare și de a informa cetățenii Uniunii Europene cu privire la utilizarea fondurilor publice de către autoritățile cu responsabilități de gestiune.
De asemenea, Curtea Europeană de Conturi emite opinii referitoare la adoptarea unor regulamente financiare. Poate face acest lucru la cererea uneia dintre instituțiile UE, dar se poate și autosesiza.
Independența Curții Europene de Conturi în raport cu alte instituții Comunitare și cu Statele Membre garantează obiectivitatea activității sale de audit. Curtea de Conturi are deplină libertate in ceea ce privește organizarea și planificarea activității sale de audit și publicarea rapoartelor. Curtea de Conturi nu are prerogative jurisdicționale. In cazul in care auditorii descoperă nereguli, inclusiv fraudă, organismele comunitare competente sunt informate neîntârziat spre a lua măsurile necesare.
Componență: Curtea Europeană de Conturi este formată din 25 de membri, câte unul din fiecare Stat Membru, numiți pe o perioadă de șase ani (cu posibilitatea de reînnoire a mandatului) de către Consiliul Uniunii Europene.
Președintele Curții de Conturi este ales de către membrii acesteia pentru durată de trei ani.
-73 –
Sediul Curții Europene de Conturi se află la Luxemburg.
3.2.4. Mediatorul European:
Mediatorul European, numit și Ombudsman, a fost instaurat prin Tratatul de la Maastricht, în vederea atingerii obiectivului de democratizare și de transparență administrativă.
Misiunea sa este de a primi plângeri de la cetățeni, societăți comerciale și instituții de pe teritoriul UE, în urma cărora examinează cazurile de administrare defectuoasă (de ex. practici inechitabile, discriminare, abuz de putere, absența sau refuzul informațiilor, întârzireri nejustificate). Potențialii reclamanți pot depune plângere numai după ce au încercat să contacteze instituția sau organismul UE respectiv, pe cale administrativă obișnuită, și dacă această tentativă s-a soldat cu un eșec.
Are în acest sens atribuții de anchetă, instituțiile sau organismele comunitare în cauză fiind obligate să-i pună la dispoziție toate elementele necesare investigației. Mediatorul poate deschide anchete nu numai ca urmare a depunerii unei reclamații, dar și din proprie inițiativă. Nu va derula însă o investigate, dacă reclamația respectivă face obiectul unui proces.
La inițiativa Mediatorului European, toate instituțiile și organismele
comunitare au adoptat un Cod de bună conduită administrativă. 38
Mediatorul este ales de Parlamentul European pe durata unui mandat parlamentar (5 ani), cu posibilitatea de reînnoire a mandatului. Activitatea sa este pe deplin independentă.
Sediul Mediatorului European este in sediul Parlamentului European de la Strasbourg.
38 Central de Informare al Comisiei Europene, Instituțiile Uniunii Europene, tema nr.l 1 lunie 2005, www.infoeuropa.ro
-74-
3.2.4. Consiliul European:
Consiliul European este o instituție cu funcții importante de conducere, care se află deasupra celor trei piloni, pe care îi angrenează. In timp ce Consiliul Miniștrilor a fost ancorat încă de la începuturi în Tratat, acest lucru nu este valabil și pentru Consiliul European. Acesta a luat naștere odată cu întâlnirile la vârf între șefii de state și de guverne, membri ai CE, care au avut loc începând cu 1969.
Consiliul European, componentă interstatală a Uniunii Europene, a crescut in importanță de-a lungul ultimilor decenii.
+
Pilonul 1 Pilonul 2 Pilonul 3
Schema nr.7: Consiliul European
Conform specialiștilor în drept comunitar, funcțiile îndeplinite de Consiliul European sunt:
funcția de arhitect al evoluției internaționale a construcției europene, toate
deciziile importante în acest sens fund luate sub impulsul lui;
funcția de stabilire a orientărilor generate în materia politicii economice și
sociale, precum și in domeniul politicii externe;
funcția de decizie la eel mai înalt nivel a problemelor deosebite ce apar in
domeniul economic, social, financiar și al politicii externe.
-75-
Componența: Consiliul European reunește șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum și Președintele Comisiei. Aceștia sunt asistați de miniștrii afacerilor externe ai statelor membre și de un membru al Comisiei. Consiliul European se întrunește eel puțin de două ori pe an.
3.3.Organisme consultative:
3.3.1. Comitetul Economic și Social:
Comitetul Economic și Social (CES) este organismul consultativ european în cadrul căruia sunt reprezentate diverse categorii de activități economice și sociale. Comitetul are rolul unui forum de dezbatere și reflexie, atât la nivel european, cât și la nivelul Statelor Membre.
Comitetul Economic și Social este consultat obligatoriu de către Comisia Europeană, de către Consiliul Uniunii Europene și de către Parlamentul European, în domenii de interes direct pentru cetățeni: agricultură, libera circulate a lucrătorilor, transporturi, educație, formare profesională, sănătate publică, politica socială, etc. De asemenea, CES se poate autosesiza și emite opinii pe teme considerate de interes.
CES organizează numeroase colocvii, rapoarte, audieri, etc., in scopul de a ameliora raporturile dintre cetățeni și instituțiile Uniunii Europene. Are și rolul de a identifica lacunele și obstacolele din funcționarea pieței interne și de a propune soluții. Este o punte de legătură către Consiliile Economice și Sociale ale Statelor Membre, candidate sau terțe.
Componentă: CES are 317 membri numiți guvernele Statelor Membre, pe o perioadă de patru ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului. Cei 317 membri sunt reprezentanți ai societății civile (patronate, sindicate și ale altor tipuri de grupuri de interes).
Președintele este ales de membrii CES pe o perioadă de doi ani și are rolul de a asigura bunul mers al lucrărilor CES.
-76-
Sediul Comitetului Economic și Social este la Bruxelles. 3.3.2.Comitetul Regiunilor:
Comitetul Regiunilor (CR) este o instituție consultativă și de reprezentare a colectivităților locale și regionale ale Uniunii Europene, care pot astfel participa la elaborarea politicilor comunitare.
Comitetul are rolul de a veghea la aplicarea principiului de subsidiaritate, conform căruia deciziile trebuie luate la nivelul autorităților publice eel mai aproape de cetățeni.
Comisia Europeană, Consiliul UE și Parlamentul European au obligația de a consulta Comitetul Regiunilor in domenii de competența colectivităților locale și regionale: educația și tineretul, cultura, sănătatea publică, transporturi, telecomunicații și energie, politica regională (Fondurile structurale), cooperare transfrontalieră, mediul înconjurător etc. Ca și în cazul Comitetului Economic
Componență: Comitetul Regiunilor are 344 de membri și un număr egal de membri supleanți, numiți pentru o perioadă de patru ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului, de către Consiliul Uniunii Europene, in exclusivitate pe baza propunerilor venite din partea Statelor Membre. Activitatea lor trebuie însă să fie independentă din punct de vedere politic.
Membrii CR sunt președinți ai regiunilor, parlamentari, consilieri locali, primari ai marilor orașe etc.
Președintele este ales pentru doi ani de către membrii Comitetul Regiunilor, reuniți în plen.
Sediul Comitetului Regiunilor este la Bruxelles. 3.4.Organisme financiare:
3.4.1.Banca Europeană de Investiții:
Banca Europeană de Investiții (BEI) acordă împrumuturi pentru investiții productive care contribuie la atingerea obiectivelor prioritare ale Uniunii Europene: dezvoltarea regională, creșterea economică, competitivitatea, ocuparea forței de
-77-
muncă. crearea de întreprinderi, îmbunătățirea mijloacelor de comunicare, protecția mediului înconjurător.
Este o instituție non-profit, iar fondurile nu provin din bugetul UE, ci din credite pe piețele financiare și de la acționari – statele membre UE. Contribuția fiecărui Stat Membru la capitalul BEI reflectă ponderea sa economică în Uniunea Europeană
Politica generală de credite a Băncii este defmită de către Consiliul Guvernatorilor, format din miniștri (de regulă, ai Finanțelor) din toate Statele Membre iar organul executiv al Băncii este Comitetul director.
BEI acordă împrumuturi către Statele Membre, către statele candidate sau în curs de aderare, dar și către statele din Africa, din Caraibe și din Pacific, spre statele mediteraneene și pentru proiecte de interes mutual in colaborare cu statele din America de Sud și din Asia.
BEI este acționar majoritar al Fondului European de Investiții iar sediul său este la Luxemburg.
3.4.2. Banca Centrală Europeană:
Banca Centrală Europeană (BCE) a fost înfrințată prin Tratatul privind Uniunea Europeană, luând locul Institutului Monetar European in 1998.
Banca Centrală Europeană autorizează emiterea de bancnote și hotărăște volumul de monede Euro emise de către statele din zona Euro.
O responsabilitate importantă a BCE este să mențină stabilitatea prețurilor din Zona Euro, pentru a menține puterea de cumpărare a Euro, ceea ce presupune ținerea sub control strict a inflației: BCE urmărește să garanteze că, creșterea anuală a prețurilor de consum este mai mică de 2%. Acest obiectiv este îndeplinit prin:
monitorizarea evoluției prețurilor și evaluarea riscului pe care îl reprezintă aceasta
pentru stabilitatea prețurilor din zona Euro ;
controlul ofertei de monedă (dacă aceasta este excesivă in raport cu oferta de
bunuri și de servicii, se ajunge la inflație). Acesta presupune, intre altele, stabilirea
ratei dobânzilor in Zona Euro.
-78-
BCE este independentă din punct de vedere institutional și din punct de vedere financiar, dar are obligația de a informa instituțiile Uniunii asupra măsurilor luate.
Consiliul Executiv, format din președintele și vice-președintele BCE și din alți patru membri, numiți de comun acord de către Șefii de Stat sau de Guvern din statele din Zona Euro, este responsabil cu aplicarea politicii monetare și cu transmiterea instrucțiunilor către băncile centrale naționale. Politica monetară este stabilită de către Consiliul Guvernatorilor, compus din membrii Consiliului Executiv și din guvernatorii celor 12 bănci centrale din Zona Euro. Un al treilea for de decizie al BCE este Consiliul General, compus din președintele și vice-președintele BCE și din guvernatorii băncilor centrale naționale din toate cele 25 de State Membre. Rolul său este de a contribui la lucrările de consultare și de coordonare ale BCE și la pregătirea extinderii Zonei Euro.
BCE formează, împreună cu băncile centrale ale Statelor Membre, Sistemul European de Band Centrale (SEBC).
Sediul BCE este la Frankfurt.
O nouă extindere geografică a Uniunii Europene are loc la 1 mai 2004, când aceasta devine „Europa celor 25", ca urmare a aderării Maltei, Ciprului, Estoniei, Letoniei, Lituaniei, Poloniei, Cehiei, Slovaciei, Sloveniei și Ungariei. Data a marcat o nouă era in procesul de extindere, 8 dintre aceste țări fiind primele țări postcomuniste integrate, numărul membrilor Parlamentului European mărindu-se cu 162, populația UE crescând cu aproximativ 100 milioane locuitori.
La 25 aprilie 2005 Romania și Bulgaria semnează Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană, care urmează să intre în vigoare la 1 ianuarie 2007.
-79-
CAPITOLUL 4
UNIUNEA POLITICĂ – PERSONALITATE JURIDICĂ- ORGANIZAȚIE UNICĂ
4.1. Tratatul Constituțional
În urma aprobării Declarației de la Laeken, la 15 decembrie 2001, Consiliul European a hotărât înființarea unei Convenții Europene, care să pregătească procesul de reformă a UE. A avut astfel loc o dezbatere ce a durat 16 luni și la care au participat reprezentanți ai guvernelor și parlamentelor naționale ale Statelor Membre și ale țărilor candidate, Parlamentul European, Comisia Europeană, Comitetul Economic și Social, Comitetul Regiunilor, alături de organizațiile interesate (și participante prin intermediul unui forum deschis). Rolul acestei Convenții Europene era sa întocmească un document care să fie punctul de plecare pentru o Conferință Interguvernamentală care să aducă amendamente Tratatelor Europene existente.
Convenția Europeană a adoptat in zilele de 13 iunie și respectiv 10 iulie 2003 „Proiectul de Tratat prin care se instituie o Constituție pentru Europa”, într-o atmosferă de un entuziasm fâră precedent în istoria reformelor UE. Șefii de state sau de Guverne ale Statelor Membre au ajuns la un acord referitor la textul Tratatului Constitutional la Conferința Interguvernamentală din 17-18 iunie 2004. Ca urmare, a fost elaborată o versiune consolidată provizorie a Proiectului de Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa.39
Tratatul Constituțional este un pas important spre construcția europeană. Este întocmit pentru a face față provocărilor Europei de mâine: o Europă alcătuită din 27 de State Membre, o Europă democratică, transparentă, eficientă care lucrează în folosul tuturor europenilor. Tratatul Constituțional înlocuiește principalele Tratate existente cu un singur text.
391. GH.BărbuIescu, Uniunea Europeană: aprofiindare și extindere.De la Comunitățile Europene la Uniunea Europeană, Ed. Trei, București, 2000, p.395
-80-
Tratatul Constituțional înseamnă evoluția definitivă a integrării de la cea sectorială și economică, la cea globală și politică, posibilă prin federalism-interguvernamental.
Tratat Constituțional reprezintă rezultatul definitiv al Convenției, care:
– răspunde aspirațiilor politice ale societății civile europene;
– rezolvă problemele tehnice nerezolvate de-a lungul anterioarelor Conferințe Interguvernamentale;
– soluționează temele formulate la Laeken: apropierea Uniunii de cetățeni, pregătirea Uniunii pentru continuarea extinderii și dotarea Uniunii cu instrumente adecvate unui rol activ în societatea internațională globalizată. Tratatul Constitutional este alcătuit din patru părți:
– Prima parte definește Uniunea Europeană, valorile sale, obiectivele, prerogativele
sale, procesul de luare a deciziilor și instituțiile sale;
Partea a doua conține „ Carta Drepturilor Fundamentale";
Partea a treia descrie politicile și modul de funcționare a Uniunii Europene;
Partea a patra conține prevederile finale, inclusiv procedurile pentru adoptarea sau
revizuirea Constituției.
Tratatul Constitutional a rezolvat multe din problemele blocate cu ocazia reformelor anterioare ale Uniunii Europene. în plus, prin aplicarea modelului federal-interguvernamental și constituționalizarea uniunii, se răspundea pozitiv și aspirației dintotdeauna a societății europene de a realiza un construct politic supranational.
4.2. Proceduri decizionale comunitare:
Mutațiile în ce privește rolul UE s-au reflectat în relațiile dintre instituțiile Uniunii Europene. Statele membre au dezvoltat initial acele instituții care defineau suveranitatea națională. Incepând cu Inalta Autoritate prevăzută de Tratatul privind crearea CECO/CECA, țările membre și-au retinut abilități decizionale importante.
-81-
În anii '60 au apărut primele semne de ajustare a suveranității naționale, care tindeau să reducă eficacitatea și dinamica procesului de integrare europeană confruntat și cu recesiunea economică. Această lipsă de eficacitate caracterizată ca o "euroscleroză", a generat o reacție favorabilă unor noi proceduri legislative, care au determinat diluarea forței decizionale a statelor, în anumite domenii, și sporirea rolului Consiliului și Parlamentului. O semnifîcație aparte au modificările în arhitectura decizională aduse în 1987 prin Actul Unic care a marcat extinderea votului cu majoritate calificată și a consacrat procedura de cooperare. Tratatul de la Maastricht a definit mai clar procedura de cooperare și a introdus-o pe cea de codecizie, conform căreia legislația este edictată în comun de către Consiliu și Parlament. Prin urmare, există trei proceduri legislative alternative și anume: consultarea, cooperarea și codecizia.
4.2.1. Procedura de consultare :
În cadrul procedurii de consultare, rolul Parlamentului este consultativ. El emite o opinie sau propuneri de amendare a inițiativelor legislative, pe care Consiliul poate să le ia sau nu în considerare. Aceasta a fost maniera inițială de adoptare a deciziilor conform Tratatului Comunităților și se mai păstrează doar în puține secvențe ale integrării.
4.2.2. Procedura de cooperare :
A fost la un moment dat o forma mai evoluată de adoptare a deciziilor, conferind Parlamentului o mai mare implicare in procesul legislativ, rolul principal fiind însă păstrat de Consiliu. Introdusă prin Actul Unic European procedura face ca propunerile venite de la Comisie să treacă printr-o primă lectură la nivelul Parlamentului. Uneori este necesar și avizul comitetelor consultative. După ce a luat notă de poziția Parlamentului, Consiliul va valida cu majoritate calificată varianta agreată de Parlament sau cuprinzand amendamentele acestuia. Pentru a ignora amendamentele facute la nivelul Parlamentului, Consiliul are nevoie de unanimitate. Tratatul de la Nisa prevede renunțarea la această procedura pe masură ce procesul de integrare avansează.
-82-
4.2.3. Procedura de codecizie:
A fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht și sporește semnificativ rolul Parlamentului în cadrul procesului decizional pe măsura creșterii numărului de decizii adoptate cu majoritate calificată. Conform acestei proceduri, propunerile legislative ale Comisiei sunt analizate într-o primă lectură de către Parlament și Consiliu și se adoptă prin majoritate calificată o poziție comună. Consiliul și Comisia sunt invitate in Parlament să-și explice argumentele. După aceasta Parlamentul, face o a doua lectură a proiectului și cu majoritatea membrilor săi, poate propune amendamente la aceasta sau își exprimă intenția de a respinge propunerea. Dacă Parlamentul semnalează intenția de a respinge propunerea, se va crea un comitet de conciliere format din reprezentanți ai celor trei instituții principale ale structurii decizionale care elaborează o soluție comună. Dacă deosebirile persistă se va decide asupra poziției comune cu majoritate calificată de către Consiliu și cu majoritate simplă de către Parlament.40
Introducerea procedurilor de cooperare și codecizie a modificat echilibrul decizional între instituțiile comunitare sporind forta Comisiei și a Parlamentului care reprezintă interesul comunitar. Procedura legislativă într-un caz determinat depinde de suportul legal al propunerii respective adică de prevederile din Tratate cărora se subrogă proiectele respective. în cazul unor proiecte interdomeniale care se referă la mai multe articole de tratat sporește rolul Comisiei care marchează propunerea la acel articol care face mai probabilă adoptarea deciziei. Pe de altă parte , un stat membru care are rezerve cu privire la acel proiect legislativ va insista să se adopte decizia cu unanimitate. In eventualitatea neînțelegerilor cu privire la baza legală, conform căreia să se adopte propunerea, arbitrul final este Curtea Europeană de Justiție, care va decide încadrarea sa juridică.
40 Dumitru Miron, Economia Integrării Europene, Ed. A.S.E., București, 2002, p. 295
-83-
4.2.4. Cooperarea consolidată:
în ultimele stadii ale integrării s-a conturat propunerea renunțării la procedura de cooperare și s-a consacrat conceptul de cooperare consolidată (întărită). Tratatul de la Amsterdam a încorporat prevederea care permite statelor membre, în anumite circumstanțe să antameze acțiuni reciproce de cooperare facând uz de instituțiile, procedurile și mecanismele prevăzute în Tratat. Aceste acțiuni nu vizează domeniul politicii externe și de securitate unde este totuși prevăzut principiul abținerii constructive. Specificitățile viitoarei extinderi a grupării fac aceste prevederi cât se poate de practice, întrucât marea eterogenitate care va apărea nu trebuie să devină un obstacol în calea dorinței țărilor membre de a se integra cu o dinamică diferită. Comisia considera că este esențială prezervarea acquis-ului comunitar și bazele principiale ale politicilor sectoriale comune deja validate. Posibilitatea lansării unor acțiuni de cooperare nu trebuie folosită ca pretext pentru îndulcirea obligațiilor derivate din calitatea de membru al UE. In anumite domenii vor fi necesare perioade de tranziție, astfel încât noii membri să se poată adapta la cerințele acquis-ului comunitar, dar să nu poată afecta bazele acestuia. Pentru lansarea unei acțiuni de cooperare consolidate, tratatul prevede participarea a eel puțin jumătate din țările membre. In perspectiva lărgirii UE se propune ca acest prag minim să se reducă la 1/3 din țările membre. O a doua modificare privește renunțarea la dreptul fiecărui stat membru de a cere o decizie cu unanimitate a Consiliului. Se preconizează că și în domeniul politicii externe și de securitate să se permită acțiuni de cooperare consolidată.
4.3. Modificările aduse în procesul decizional de Tratatul Constitutional la nivel institutional:
La 29 octombrie 2004, la Roma, șefii de stat sau de guvern și miniștri ai afacerilor externe din cele 25 de țări membre ale Uniunii Europene și 3 state candidate au semnat Tratatul de instituire a unei Constituție pentru Europa. Tratatul Constitutional înlocuiește majoritatea tratatelor existente și cuprinde patru părți. Prima parte definește Uniunea Europeană și valorile, obiectivele, responsabilitățile,
-84-
procedurile de luare a deciziilor și instituțiile ei. Cea de-a doua parte include Cartea Drepturilor Fundamentale. A treia parte descrie politica și acțiunile Uniunii Europene. Cea de-a patra și ultima parte conține clauzele finale, inclusiv procedurile referitoare la aprobarea și posibila revizuire a Tratatului Constituțional. Unele prevederi ale Tratatului Constitutional se vor aplica numai începând cu 2009.
Succesul Conferinței Interguvernamentale pentru adoptarea Tratatului instituind o Constitute pentru Europa, concretizat la 17 și 18 iunie 2004, a fundamentat ideea că adoptarea unei Constitute Europene va reprezenta cu siguranță un pas important pentru ca Uniunea Europeană – în formatul său extins – să devină un actor global. In condițiile în care adoptarea Tratatului Constitutional este de natură să aprofundeze în mod decisiv integrarea politică la nivelul Uniunii, prin dispariția „traditionalilor" piloni (pilonul comunitar, politica externă și de securitate comună și cooperarea în materie judicîară și polițienească – fosta JAI.), un astfel de instrument ar servi ca un adevărat „catalizator" pentru consacrarea Uniunii ca un actor international de prim rang la nivelul societății internaționale.41
S-a propus implicarea "Europei lărgite" în domenii importante care înregistrează un deosebit interes din partea cetățenilor și o orientare de principiu, care a fost deja inclusă în Tratatele de la Maastricht și Amsterdam. Măsurile din proiectul Tratatului Constitutional se referă, în primul rând, la definirea resurselor și metodelor ce permit crearea unei zone a libertății, justiției și securității în Uniunea Europeană, fiind vorba de o reformă fundamentală pe care cetățenii doresc să o vadă aplicată în practică.
In privința politicii externe, s-a propus crearea unui post de Ministru al Afacerilor Externe al Uniunii Europene, care va fi numit și va răspunde în fața Consiliului European și va fi, în același timp, președinte al Consiliului de Miniștri pentru Afaceri Externe și vicepreședinte al Comisiei Europene, pentru a se asigura coordonarea între activitatea diplomatică și politica de ajutorare pentru dezvoltare.
41 Ion Gâlea, Tratatul instituind o Constitute pentru Europa, www.clr.ro
-85-
Tratatul Constitutional precizează că structura instituțională a Uniunii este unică. având ca scop:
contribuția la progresul obiectivelor Uniunii;
promovarea valorilor Uniunii;
servirea intereselor Uniunii, ale cetățenilor săi și ale Statelor sale membre.
Sarcina pe care trebuie să o îndeplinească instituțiile Uniunii este aceea de a asigura coerența, efectivitatea și continuitatea acțiunilor și politicilor pe care și le-a asumat. Aceste instituții sunt: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Se remarcă – element de noutate al Tratatului Constitutional in raport cu tratatele anterioare, includerea Consiliului European în categoria instituțiilor Uniunii. Astfel, apreciem că nu are loc o redefmire a termenului de instituție, ci o reconsiderare a rolului și poziției Consiliului European – ale cărui acte vor produce, in conformitate cu Tratatul Constitutional, efecte juridice, nu doar politice.
Marele câștigător al proiectului Tratatului Constituțional este Parlamentul European, prin introducerea unei noi proceduri legislative. Atribuțiile acestei instituții: este legislatorul UE împreună cu Consiliul, exercită funcții bugetare, de control politic și de consultare, numește pe președintele Comisiei Europene.
In prezent, codecizia Parlamentului European are în vedere 37 de domenii, dar acest număr va crește până la circa 80. In viitor, toate domeniile care acoperă cele mai importante politici ale Uniunii vor fi guvernate de noua procedură legislativă, pe baza votului majorității calificate din Consiliu. Drepturile Parlamentului European au fost, de asemenea, extinse, în mod semnificativ, in privința procedurii bugetare.
Proiectul Tratatului Constitutional prevede, referitor la componența Parlamentului, aplicarea regulii scăderii proporționale, cu un prag minim de patru locuri pentru un stat membru. Această cifră este conformă celei care a fost deja adoptată de două ori de către Parlamentul European, fiind propusă de Comisia Europeană. Parlamentul este ales prin vot liber, direct, secret și universal pentru un mandat de cinci ani.
-86-
Revine Consiliului European sarcina să fixeze, înainte de alegerile din 2009, modalitățile de aplicare a acestei reguli, precum și numărul definitiv al membrilor Parlamentului. Unii dintre membrii Convenfiei Europene și-au exprimat dorința ca acest număr să fie redus, pentru a se apropia de normele existente în materie și a facilita exercitarea funcției legislative. Două protocoale prevăd o implicare mai activă a parlamentelor naționale în viața Uniunii Europene.
În prezent, în UE celor 27 sunt 736 de eurodeputați în Parlamentul European, dar Tratatul pentru instituirea unei Constitute pentru Europa a prevăzut cifra maxima de 750 membri.
In privința Consiliului European, componența și rolul său sunt definite m conformitate cu Tratatul Uniunii Europene. De remarcat că fară o funcționare într-o manieră satisfacătoare a Consiliului European nu se vor mai înregistra progrese în direcția extinderii Uniunii Europene. Pentru a asigura continuitatea și eficiența lucrărilor Consiliului European, proiectul Tratatului Constitutional propune ca această instituție să-și aleagă un președinte pe o durată de doi ani și jumătate, care să poată fi reales o singură dată. Funcțiile președintelui nu vor fi diferite de cele din prezent, exceptând faptul că ele vor fi exercitate pe o perioadă mai lungă de timp și vor fi definite de Tratatul Constitutional. El va prezida și va modera lucrările Consiliului European, dar va fi, totodată, responsabil pentru pregătirea și asigurarea continuității viitoarelor întruniri, cooperând în acest scop cu Comisia Europeană și Consiliul Afacerilor Generale. In cele din urmă, va acționa pentru asigurarea coeziunii și consensului în cadrul Consiliului, care are 27 de membri.
Referitor la Consiliul de Miniștri, proiectul Tratatului Constitutional propune ca această instituție să fie focalizată asupra a două mari organisme: Consiliul de Miniștri pentru Afaceri Externe și Consiliul Afacerilor Generale și Legislative. Cel de al doilea Consiliu va deveni pivotul dispozitivului Consiliului de Miniștri, asigurând coerența și unitatea funcționării sale, care în prezent este dispersată în cadrul unui număr prea mare de consilii specializate. Consiliul Afacerilor Externe, care va elabora politica externă a Uniunii Europene m conformitate cu liniile
-87-
directoare strategice definite de Consiliul European, va fi prezidat de ministrul afacerilor exteme al Uniunii Europene. Consiliul European va decide asupra existenței Consiliilor de Miniștri specializate, cu excepția Consiliului Eurogrupului ce reprezintă subiectul unui protocol special din Tratatul Constituțional. Președinția acestor organisme specializate va fi asigurată pentru perioade de eel puțin un an, conform sistemului rotației egale, pentru care vor fi stabilite reguli de către Consiliul European.
Pe lângă rolul de legislator pe care îl îndeplinește împreună cu PE, mai sunt prevăzute și alte funcții ale Consiliului, și anume: funcțiile bugetare, cele de coordonare și de elaborare a politicilor comunitare.
Consiliul este compus din reprezentanți ai Statelor Membre la nivel ministerial, în funcție de formațiunea la care participă.
În opinia Convenției Europene, Tratatul Constituțional trebuie să conțină o normă simplă, democratică, ușor de înțeles de către opinia publică. In proiect se prevede că majoritatea este definită ca fiind majoritatea statelor membre, reprezentând trei cincimi din populația UE. S-a recurs la adoptarea unei majorități duble: a statelor și a cetățenilor. Această prevedere ar urma să se aplice cu începere de la 1 noiembrie 2009, adică după alegerile la nivelul Uniunii Europene din primăvara anului 2009.42
Comisia Europeană se dorește a fi un colegiu restrâns, dar de un înalt nivel, însărcinat cu definirea și propunerea binelui comun pentru Europa. Indatoririle sale se extind în domeniile justiției și al afacerilor interne și sporesc în domeniul coordonării economice, fiind, totodată, afirmat monopolul ei în privința inițiativei legislative și recunoscut rolul ei de promotor al programelor anuale și plurianuale.
Procedura numirii Președintelui Comisiei, precum și a comisarilor are loc după criteriile de eligibilitate, care sunt competența, independența și angajamentul față de Uniune.
42 Constituția Europeană, de la deziderat la elaborarea proiectului final, www.clr.ro
-88-
Cel care conduce activitatea Comisiei este Președintele. Acesta ia decizii cu privire la organizarea internă și asigură consistența/coerența și eficiența activității acestei instituții, precum și respectarea principiului colegialității, care stă la baza acțiunii sale.
In cazul in care unul dintre comisari își desfașoară activitatea în mod necorespunzător, Președintele Comisiei are posibilitatea de a-i cere acestuia să își dea demisia.
Președintele Comisiei Europene câștigă autoritate și legitimitate, ca urmare a alegerii sale de către Parlament și datorită însărcinării care i se va da de a alege comisarii europeni din rândul a 75 de candidați (bărbați și femei) propuși de statele membre. în ceea ce privește Colegiul Comisarilor Europeni, Convenția Europeană a adoptat cifra maxima recomandată de foștii președinți ai Comisiei Europene, pentru a respecta natura colegială și a îndeplini cele 12 funcții stabilite pentru Comisie, adică este vorba de 15 membri, în rândul cărora sunt incluși președintele Comisiei și ministrul de externe, care este, în același timp, și vicepreședinte al Comisiei. Convenția Europeană a trebuit să satisfacă două cerințe: prima privind faptul că toate statele membre trebuie să fie reprezentate in Comisie, iar cea de a doua referitoare la principiul rotației egale a comisarilor europeni. în ceea ce privește prima cerință, Convenția Europeană a trebuit să țină cont de preocuparea legitimă a statelor membre ca dispozițiile din Tratatul de aderare să nu fie amendate de la bun început. Noile dispoziții privitoare la funcționarea Comisiei ca un colegiu se vor aplica doar de la reînnoirea sa din 2009.
Comisia Europeană va fi, în consecință, completată cu numirea unor comisari fără drept de vot, aleși pe baza acelorași criterii ca și membrii Colegiului și provenind din toate statele membre, dar neincluse in Colegiu. Sarcina Colegiului, in conformitate cu Tratatul de la Roma, a fost de a apăra interesul european comun și nu interesele statelor membre.
Curtea de Justiție va reprezenta instituția în ansamblul său, care va cuprinde toate cele trei categorii de instanțe. „Curtea de Justiție a Uniunii Europene” va
-89-
reprezenta „instanța comunitară supremă", cu competențe diferite de cele ale Tribunalului de Mare Instanță și ale instanțelor specializate. Rolul CJUE este de a asigura respectul față de Tratatul Constitutional și de dreptul Uniunii. Fiecare stat membru va avea câte un judecător la CJUE și cel puțin unul la înalta Curte.
Judecătorii CJUE vor fi asistați de avocați generali. Numirea judecătorilor și a avocaților generali va avea loc în urma acordului comun al Statelor Membre. Mandatul este stabilit la o durată de 6 ani, reînnoibil o singură dată.
Competența Curții de Justiție:
• decide cu privire la acțiunile intentate de către Comisie, un stat membru, o
institute ori o persoană, fîzică sau juridică, în cazurile și în conformitate cu
procedurile prevăzute în Partea a doua a Tratatului Constitutional;
decide cu caracter preliminar cu privire la interpretarea dreptului Uniunii ori
validitatea actelor adoptate de către instituții;
Curtea de Justiție a Uniunii Europene va decide cu privire la alte spețe prevăzute
de Tratatul Constitutional (cum ar fi, spre exemplu, apelurile declarate față de
hotărârile Tribunalului de Mare Instanță sau, în mod exceptional și cu respectarea
regulilor prevăzute în Statut, revizuirea hotărârilor acesteia, după cum figurau într-
un proiect de articole anterior).
Curtea de Conturi asigură controlul conturilor Uniunii. Ea examinează conturile pentru totalitatea veniturilor și cheltuielilor Uniunii și asigură buna gestiune fmanciară.
Este formată din câte un cetățean din fiecare stat membru. Membrii săi își exercită funcțiile în deplină independență, urmărind interesul general al Uniunii.
Două organe cu rol consultativ sunt stabilite a veni în sprijinul Consiliului, Parlamentului European și al Comisiei, și acestea sunt Comitetul Regiunilor și Comitetul Economic și Social.
-90-
Componența celor două Comitete:
Comitetul Regiunilor – reprezentanți ai organismelor locale și regionale, care ori
au fost aleși în structuri locale/regionale, ori sunt din punct de vedere politic
responsabile în fața unei Adunări alese .
Comitetul Economic și Social – reprezentanți ai organizațiilor patronale, ai
sindicatelor, precum și ai altor reprezentanți ai societății civile, mai ales din
domeniile: socio-economic, civic, profesional și cultural.
In activitatea lor, membrii celor două Comitete vor fi independent!, neluând în considerare decât interesul general al Uniunii. Consiliul, in urma unei propuneri a Comisiei, are competența de a revizui regulile care stabilesc compunerea Comitetelor, în funcție de evoluțiile economice, sociale și demografice înregistrate în Uniune.
Banca Centrală Europeană are personalitate juridică și își exercită activitatea în mod independent, principiu pe care Statele Membre trebuie să îl respecte.
In domeniile care tin de competența sa, Banca Centrală Europeană este consultată asupra oricărui proiect de act al Uniunii, precum și asupra oricărui proiect de reglementare la nivel national și poate emite avize.
Competențele BCE:
împreună cu Băncile Centrale Naționale formează Sistemul European al
Băncilor Centrale (SEBC nu are personalitate juridică și este alcătuit din BCE și
bâncile centrale naționale), pe care îl dirijează;
menține stabilitatea prețurilor – principala prioritate a BCE (a se remarca
influența germană in conturarea acestei instituții fînanciare);
sprijină politicile economice generale ale Uniunii, contribuind prin aceasta la
atingerea obiectivelor acesteia;
definește și implementează politica monetară a Uniunii, autorizează emiterea
monedei unice, Euro.
-91-
Criteriul de selecție s-a bazat pe competență și angajament european, in lipsa oricărei considerații etnice. Curentul care s-a format recent militează pentru accesul egal al tuturor statelor membre în Comisia Europeană. în consecință, în proiectul „Tratatului Constitutional” s-a înscris principiul „rotației egale” a comisarilor europeni, așa cum s-a stabilit, in mod expres, in Tratatul de la Nisa, că aceasta va fi regula ce se va aplica în viitor. In proiectul de Tratat Constitutional s-a prevăzut, de asemenea, adoptarea de către Consiliul European a hotărârilor care să permită colegiilor ce se succed, în cursul timpului, să reflecte in mod satisfacător evantaiul demografic și geografic al ansamblului statelor membre ale Uniunii Europene.
Este Tratatul Constitutional „eel mai bun drum înainte” pentru Uniunea Europeană? – Nu putem răspunde dacă este „cel mai bun drum”, dar cu siguranță reprezintă un pas pozitiv. Insăși ideea de „Tratat Constitutional” reprezintă un progres imens în direcția aprofundării integrării și a apropierii Uniunii Europene de cetăteni.
4.3.1 Motivele neratificării Tratatului de către Franța și Olanda
După ce Tratatul constituțional a fost respins de către electoratul francez, miniștrii de Externe din statele membre UE s-au reunit, la Mănăstirea Klosterneuburg, de lângă Viena, pentru a vedea ce se poate face pentru relansarea documentului. Deși s-a stabilit că trebuie să se ajungă la un consens asupra Constituției până în 2009, modul în care va fi atins acest obiectiv rămâne o enigmă.
Pe 29 mai 2005, 54,5% dintre francezi s-au pronunțat, în cadrul unui referendum, împotriva ratificării Constituției, generând o criză din care Uniunea Europeană nu a reușit să iasă nici astăzi. “Nimeni nu a declarat Constituția moartă”, a ținut să sublinieze, la finalul reuniunii de la sfârșitul săptămânii trecute, ministrul austriac “Cerul se înseninează. Norii de furtună de anul trecut dispar încet”, a adăugat Ursula Plassnik. Potrivit acesteia, așa-numita ”perioadă de reflecție” nu poate fi extinsă la nesfârșit, astfel încât s-a decis ca o înțelegere privind viitoarea bază legală a Uniunii Europene să fie încheiată până în 2009.
-92-
Concret, discuțiile privind Constituția europeană au să fost reluate la 1 ianuarie 2007, când Germania a preluat de la Finlanda președinția UE. Ministrul german de Externe, Frank-Walter Steinmeier, a informat că numele documentului, “Tratatul care instituie o Constituție pentru Europa”, ar putea fi schimbat, însă rămâne de văzut dacă se vor aduce modificări de substanță textului. Din păcate pentru oficialii europeni, inițiativa lor este marcată de incertitudini și vine într-un moment în care numărul euroscepticilor crește constant. Astfel, nu se știe încă dacă documentul modificat va fi supus iar votului electoratului din Franța și Olanda, dar se știe că francezii și olandezii l-ar respinge din nou în cazul în care referendumurile ar avea loc zilele acestea. Nici britanicii, danezii, polonezii și cehii nu par prea încântați de idee.
Președintele Comisiei Europene, Jose Manuel Durao Barroso, le-a cerut liderilor UE să semneze, în 2007, când se aniversează 50 de ani de la fondarea Comunității Europene, o declarație solemnă privind valorile și obiectivele forului comunitar. Miniștrii de Externe reuniți la Mănăstirea Klosterneuburg nu s-au arătat, totuși, prea interesați de propunerea lui Barroso, care a eșuat și în încercarea de a tranfera Uniunii mai multe competențe în materie de justiție și criminalitate. Participând la o ceremonie dedicată împlinirii a 25 de ani de la aderarea Greciei și a făcut declarații legate de Constituție. “Cele două rezultate negative la referendumurile privind Tratatul european (Franța și Olanda.) au creat noi provocări pentru Europa, dar au și amorsat o discuție cu cetățenii privind viitorul Europei. La rândul său, premierul elen, Costas Karamanlis, a declarat că amânarea ratificării Constituției “nu reprezintă o perioadă de inerție”. “Europa trebuie să iasă din această criză mai unificată și mai puternică. Depunem eforturi pentru o Europă care, dincolo de unificarea economică, face progrese către unificarea politică”, a adăugat Karamanlis. Parlamentul țării sale a ratificat Tratatul constituțional în aprilie 2005.
– 93-
La 1 ianuarie 2007 Germania a salutat aderarea României și a Bulgariei la Uniunea Europeană în calitate de președinte al UE. Germania a preluat președinția de șase luni a Uniunii Europene de la Finlanda. Sarcina Germaniei nu este una ușoară. Președinția va lucra în domenii cheie pentru viitorul Uniunii Europene, prioritate fiind reforma instituțională a UE 27.
Planul adoptat la Consiliul European din iunie 2006 implică atăt prelungirea perioadei de reflecție, căt și o abordare complementară (twin track approach) sugerate de Comisia Europeana. Europenii se preocupă în continuare de aspectele instituționale și constituționale, în paralel cu implementarea unei agende de obiective concrete (definitivarea pieței interne, soluționarea problematicii care ține de subsidiaritate, reglementări mai ferme si transparență).
Primul dintre acestea vizează menținerea Tratatului asa cum a fost el negociat, în baza faptului că reprezinta cel mai bun compromis la care s-a ajuns, prin negocieri dificile și îndelungate. Se pronunță în acest sens statele care au ratificat deja textul, dar și altele care au stopat procedura de ratificare din cauza contextului nefavorabil (spre exemplu Irlanda, țara sub președintia căreia s-a ajuns la compromisul politic asupra Tratatului, sau Portugalia).
Germania are o poziție specială, de președinția germană, care va incepe la 1 ianuarie 2007, legându-se așteptarile privind relansarea proiectului, prin propuneri concrete, în noul context european de după alegerile din Franța si Olanda (primavara 2007). Germania, prin cancelarul Angela Merkel, s-a pronunțat pentru păstrarea substanței politice a actualului text, continuarea ratificării Tratatului Constituțional.
Un alt scenariu legat de viitorul Tratatului susține selectarea și aplicarea selectivă a anumitor prevederi ale sale (cherry-picking). Astfel, Nicolas Sarkozy, posibil viitor președinte al Frantei, a propus ratificarea anumitor prevederi din Constituție sub forma unui minitratat.
-94-
De asemenea, Andrew Duff propune mentinerea („betonarea“) unor părti din document. Europarlamentarul britanic a identificat căteva domenii unde sunt necesare, spune el, acțiuni pentru a satisface așteptarile cetățenilor: guvernarea economica (creșterea autonomiei zonei euro), definirea unui model social, protecția mediului
În final, ultimul scenariu vizează negocierea unui nou text, plecând de la ideea ca actualul document este „mort“ (Olanda), sau punerea deoparte a proiectului instituțional în favoarea unei abordari pragmatice, vizând consolidarea pieței unice, în timp ce procesul de reformă politico-instituționala trebuie lăsat să evolueze „organic“.
Perspectiva avută în vedere pentru identificarea unei soluții este, pe cât posibil, anul 2009. Aceasta dată este importantă pentru funcționarea UE deoarece atunci vor avea loc noi alegeri pentru Parlamentul European și tot atunci va fi numită o alta Comisie.. Nu stie unde se va opri cu noile sale granițe, pentru că, iată, Turcia, Ucraina sau Georgia ar vrea să intre în UE.
După votul negativ la adresa Constituției europene dat în referendumurile organizate de Franța și Olanda în 2005, Uniunea Europeană a intrat într-o criză. Statele membre sperau să rezolve impasul lăsând o perioadă de reflexie, dar după un an de gândire țările UE nu au reușit încă să revigoreze dezbaterea cu privire la Constituția Europeană și la viitorul instituțional al Uniunii. Pe de alta parte extinderea la 27 de state membre a Uniunii Europene impune o reforma instituțională și a procesului de luare a deciziilor în cadrul UE deoarece cu mai mulți membri aceste procese sunt mult îngreunate. Cat despre discuția continuării extinderii cu alte state, cum ar fi Croația, Turcia sau statele din Balcanii de vest, majoritatea statelor membre UE sunt de acord ca nici nu poate fi vorba de noi aderări până când europa nu va fi reformata instituțional.
Tratatul nu permite o veritabila modalitate de decizie democratica, in special in materie de revizuire a Constitutiei, deoarece Comisia Europeana beneficiaza de puteri foarte intense.
– 95 –
– Tratatul marcheaza o etapa suplimentara catre o Europa “supranationala”, unde dreptul si deciziile europene primeaza asupra celor din statele membre.
-Va exista un “NU” pentru ca europenii sa se opuna intrarii Turciei în Uniunea Europeana.
Președinția finlandeză a avut o serie de inițiative concretizate în discuții bilaterale cu toate statele membre asupra chestiunii Tratatului Constituțional. Concluziile acestor discuții bilaterale au fost prezentate la Consiliul European de la Bruxelles, urmând ca președinția Germană să le preia ca bază de dezvoltare a dezbaterii constituționale. tratatul pretinde ca creeaza o politica externa si de securitate comuna, cu un ministru de externe.
Ministrul de externe al UE nu va fi mai mult decăt cutia de rezonanță a dezacordurilor dintre europeni. Criza irakiana, dupa multe altele, l-a dovedit din plin.
Tratatul constitutional stipuleaza ca presedintia Consiliului Europei, care reuneste șefii de stat și de guverne, va fi asigurată de o personalitate care nu are un mandat național.
Tratatul constituțional consacră, precum un termen religios, "concurența totala". Serviciile publice devin servicii de interes general pentru a suplini lipsa de piețe și supus dreptului concurenței. Ele sunt puse sub comandamentul Bruxelles-ului. Directiva Bolkenstein despre libertatea prestarilor de servicii, care este conformă dispozitțlor tratatului va fi adoptată, dacă "da"-ul iese câștigator, crescând astfel delocalizările și somajul.
Tratatul de la Maastricht a stabilit independența Băncii Centrale Europene(BCE). Politica monetara restrictivă condusă independent si iresponsabil de BCE este direct.
Ori, Tratatul constituțional confirmă independența sa. Nu a profitat de ocazia de a conferi Consiliului European al șefilor de stat și de guvern posibilitatea de a da orientari economice BCE. E dovada ca tehnocrații comandă la Frankfurt, sediul BCE, ca și la Bruxelles.
– 96 –
Extinderii Europei în marș forțat, i se adaugă aplicarea de politici comunitare (fonduri structurale, politica agricola comuna) al caror cost depșeste cu mult capacitatile bugetului actual al UE. Franța contribuie net cu 2.184 miliarde de Euro la bugetul Europei. Contribuția sa se va dubla pâna în 2006, și va continua să crească puternic.
La 1 ianuarie 2007 18 state din 27 de membre ale Uniunii Europene vor fi ratificat Tratatul Constituțional. Germania moștenește sarcina de a convinge restul statelor membre să ratifice tratatul.
– 97 –
CHESTIONAR PRIVIND INFORMATIILE ROMNĂNILOR DESPRE INTEGRAREA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
1. Sunteți de acord cu aderarea României la Uniunea Europeană?
da
nu
indiferent
2. Câte țări membre are in prezent Uniunea Europeană?
12
15
27
20
3. Cum se reglementează procesele construcției europene?
prin decizii centralizate la nivelul autorității UE;
prin decizia președintelui Parlamentului European;
prin tratate votate m Parlamentul European.
4. Care sunt instituțiile codecidente ale UE?
Consiliul European, Consiliul UE, Parlamentul UE;
Consiliul de Miniștri, Comisia Europeană, Curtea de Justiție;
Parlamentul European, Consiliul UE, Comisia Europeană .
5. Ce a consfințit Tratatul Constitutional?
uniunea economică;
uniunea socială;
uniunea politică.
6. Care a fost tratatul ce a înființat Uniunea Europeană?
Tratatul de la Roma 1957;
Tratatul de la Maastricht 1992;
Tratatul de la Amsterdam 1997.
7. Care sunt libertățile acordate de Uniunea Europeană?
libera circulație a produselor;
libera circulație a serviciilor;
libertatea omului;
libera circulație a capitalului;
libera circulație a forței de muncă;
libertatea cuvântului.
8. Când a intrat in circulație moneda unică europeană EURO?
1 ianuarie 1998;
1 ianuarie 2000;
1 ianuarie 2002.
9. Când a fost semnat tratatul de aderare al României la Uniunea Europeană?
mai 2002;
iunie 2004;
aprilie2005.
10 . Când a devenit Romania stat cu drepturi depline al Uniunii Europene?
1 septembrie 2006;
1 decembrie 2006;
1 ianuarie 2007;
2 aprilie 2004.
STUDENT: ROJAN
ROXANA DENISA
Nume.
Institutia Funcția.
CAPITOLUL 5
STUDIU DE CAZ PRIVIND CUNOȘTINȚELE ROMÂNILOR
DESPRE INTEGRAREA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
5.1. Introducere
Este necesar să precizez încă de la început că prezentul material constituie doar un raport preliminar al cercetării de față. Voi încerca în cele ce urmează să motivez alegerea studiului de caz, oferind totodată și detaliile metodologice ale studiului, precum și concluziile degajate din analiza datelor colectate.
Uniunea Europeană este o entitate politică, socială și economică, dezvoltată în Europa, ce este compusă din 27 țări, dintre care 6 membri fondatori din 1952 . Romania a devenit stat membru cu drepturi depline la 1 ianuarie 2007, pentru că a îndeplinit criteriile de aderare. Tratatul de aderare a României a fost ratificat de către toate parlamentele naționale ale statelor membre. Tratatul a fost semnat de reprezentanții statelor membre UE și de cei ai României la Abația Neumiinster din Luxemburg la 25 aprilie 2005. Până în luna februarie a anului 2005, 13 state ratificaseră tratatul.
Integrarea în Uniunea Europeană este unul dintre cele două obiective strategice ale României. Integrarea este văzută ca o soluție la mai multe probleme ale societății românești aflată în căutarea mijloacelor de modernizare și transformare economică. De ce am menționat acest lucru? Pentru că înapoierea economică și socială este o trăsătură a României (ca și a altor țări est-europene) care își are rădăcini adânci în istorie, dinainte de căderea comunismului. Va reuși Romania acum, îmbinând transformarea post-comunistă și modernizarea cu eforturile de integrare europeană? Aceasta poate și ar trebui să fie o întrebare obsesivă pentru noi toți. La prima vedere, răspunsul nu poate fi decât pozitiv, pentru că UE este un club de țări bogate și democratice. Admiterea în UE ar încununa astfel o perioadă de schimbări economice și sociale adânci. Dar aici trebuie să facem o distincție majoră
-98-
între momentul final al aderării și aderarea văzută ca un proces gradual de schimbareanatomiei și fiziologiei societății românești, care va aduce compatibilitatea cu UE pivnița structurilor economice și instituționale.
Dacă accentul este pus pe proces, atunci problema devine mai complicată deoarece țările candidate la aderare sunt foarte diferite, iar Romania se numără printre acele țări cu performanțe economice slabe. De aceea putem considera că in cazul nostru procesul va dura mai mult.
Integrarea poate fi mai mult sau mai puțin lină, cu o diversitate de costuri și beneficii care depind de starea actuală a transformărilor din Romania. Cu cat Romania progresează mai mult din punct de vedere economic, cu atât va fi mai ușor pentru ea să facă față în mediul competitiv al Uniunii Europene. Și chiar și în acest caz vor exista perdanți: sectoare și firme vor rămâne în afara jocului pieței, cu consecințe dureroase pentru forța de muncă nevoită să se îndrepte către alte activități. Realizarea unei eficiențe în alocarea resurselor (realocarea lor din sectoarele cu productivitate scăzută spre sectoarele cu productivitate înaltă) este un proces dureros în practică. Mai mult, politica economică a guvernului român – chiar dacă guvernul este conștient de necesitatea aplicării aquis-ului comunitar – nu poate fi luată ca un dat; ea poate varia, poate fi mai bună sau mai puțin bună, ceea ce înseamnă că efectele ei vor fi diferite; unele vor accelera procesul de integrare, altele îl vor încetini.
În mod surprinzător, deși tema integrării europene este una care domină societatea românească de mult timp, puține cercetări au abordat aspectele ei economice concrete. Implicațiile sunt numeroase și variate. Nu este vorba de utilitatea în sine a cunoașterii, ci și de runcția cercetării de a sprijini politica economică.
5.2. Scopul și obiectivele studiului:
Cercetarea de față se constituie în încercarea de a identifica care sunt cunoștințele populației din Romania cu privire la istoria Uniunii Europene, despre integrarea în Uniunea Europeană și de a oferi posibile soluții la situația actuală.
– 99 –
Studiul se bazează pe lansarea unui chestionar, model anexat si prezintă de asemenea, ca lucru nou, modul în care diverse grupuri de oameni percep integrarea europeană. Acest lucru este important deoarece într-o democratic percepțiile populației oferă sau nu sprijin pentru anumite politici. Bune sau rele, aceste percepții trebuie luate in considerare de către politicieni.
Romania este în topul țărilor care au o mare încredere în Uniunea Europeană. In ciuda acestei încrederi foarte mari, românii cunosc foarte puțin despre istoria și modul cum funcționează Uniunea Europeană. Românii cu un grad ridicat de informare sunt cei care au cea mai mare încredere în Uniune, contrazicându-se astfel mitul încrederii oarbe.
Așteptări și temeri:
Pentru români, Uniunea Europeană înseamnă, în primul rând, libertatea de mișcare a persoanelor și prosperitate economică, iar așteptările românilor privind rolul Uniunii sunt printre cele mai ridicate. Rugați să specifice care sunt primele trei acțiuni pe care Uniunea ar trebui să le întreprindă în Romania, românii au menționat combaterea sărăciei și a excluziunii sociale (56%), lupta împotriva traficului de droguri și a crimei organizate (41%) și asigurarea securității pe continent (40%).
Cât privește temerile legate de aderarea la Uniune, românii au, in general, mai puține temeri decât populația din UE. Românii cred că aderarea va aduce cu sine o creștere a traficului de droguri (46%) și taxe plătibile Uniunii (46%). Numai românii cu un grad ridicat de cunoaștere a Uniunii au menționat, la capitolul temeri, dificultățile cu care se vor conrrunta fermierii români (41%).
Obiectivul general îl constituie informarea și sensibilizarea publicului larg, prin aducerea informatiilor legate de aderarea la Uniunea Europeană mai aproape de nevoile și interesele publicului român, astfel încât acesta să fie pregătit pentru schimbările pe care le va aduce procesul de integrare în UE.
Sursele de informare:
Televiziunea
Radioul
Ziarele
-100-
Internetul
Discuțiile, comunicarea directă cu persoanele apropiate
În funcție de obiective au fost derivate și întrebările de bază ale cercetării. Iată cum se prezintă aceste întrebări cheie:
Sunteți de acord cu aderarea României la Uniunea Europeană?
Câți membri are in prezent Uniunea Europeană?
Cum se reglementează procesele construcției europene?
Care sunt instituțiile codecidente ale UE?
Ce a consfințit Tratatul Constitutional?
Care a fost tratatul ce a înființat Uniunea Europeană?
Care sunt libertățile acordate de Uniunea Europeană?
Când a intrat în circulație moneda unică europeană EURO?
Când a fost semnat tratatul de aderare al României la Uniunea Europeană? Când va deveni Romania stat cu drepturi depline al Uniunii Europene?
5.3. Precizări metodologice:
Motivul pentru care am recurs la cercetare, este chiar natura problemei cercetate. Doar o astfel de metodă ne poate ajuta să înțelegem pe deplin care este nivelul de cunoaștere al românilor în ceea ce privește integrarea in Uniunea Europeană și implicit adoptarea unor soluții care să conducă la o îmbunătățire din acest punct de vedere.
Am recurs la metoda studiului de caz și la tehnica chestionării semistructurate pentru investigarea realității și culegerea datelor necesare.
Cei ce constituie eșantionul de studiu al acestei cercetări sunt conducătorii de instituții implicate in problematica vizată, populația încadrată în vârstă și nivele de educație diferite, precum și studenții. Am optat pentru intervievarea conducătorilor de instituții tocmai datorită poziției pe care o dețin și care îi face să cunoască toate problemele vizate de această cercetare, putând să ne ofere date pertinente. De asemenea am considerat necesar să realizez un set de interviuri și în rândul
-101-
studenților deoarece astfel puteam extrage informații referitoare la cunoștințele și așteptările lor privind viitorul adus de integrarea în Uniunea Europeană .
Voi reproduce în continuare chestionarul utilizat, împreună cu procentajul care reiese din intervievarea celor 200 de oameni din cadrul Ministerului Administrație și Internelor (Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră), Trustului de Presă al MapN și studenți din diferite universități, pentru ca în final să prezint câteva concluzii.
Tabel nr.l
În urma răspunsurilor primite la prima întrebare a chestionarului, românii se dovedesc încrezători în integrarea in Uniunea Europeană, 90% din persoanele intervievate, pronunțându-se în favoarea integrării României în UE. Atitudinea pozitivă a românilor față de UE se reflectă nu numai în scorul de încredere ci și în ponderile de nivel ridicat ale celor care au o imagine pozitivă despre Uniune.
Aderarea la UE este atrăgătoare mai ales datorită faptului că promite un nivel de trai mai ridicat și posibilitatea deplasării neîngrădite pe tot teritoriul Europei.
Doar 4 % au răspuns negativ, temându-se de efectele pe care le va produce aderarea Româmei la Uniunea Europeană. Ingrijorările sunt alimentate de credința câ. pe termen scurt, aderarea la UE va aduce cu sine mai multe dezavantaje decât avantaje. 6% dintre respondent rămân indiferenți la integrarea in Uniunea Europeană; aceștia din urmă cred că totul va rămâne la fel in Romania, că Uniunea nu va aduce îmbunătățiri nivelului nostru de trai.
-102-
Întrebați câte state membre are în prezent Uniunea Europeană, cu uimire am observat că doar 75% dintre cei intervievați au răspuns corect, adică 27 de state membre. 11% sunt de părere că Uniunea Europeană are doar 15 membri iar diferența de 14% dintre respondenti spun că numără 12, respectiv 20 de state membre.
Reiese în urma răspunsurilor primite că există un grad scăzut de informare in rândul populației românești.
Tabel nr.3
Un procentaj semnificativ, 78% dintre persoanele cuprinse in studiu declară că aceste procese se reglementează prin tratate votate in Parlamentul UE; 17% din respondenti menționează că procesele constructiei europene sunt reglementate prin decizii centralizate la nivelul autorității UE și doar 5% sunt de părere că prin decizia președintelui Parlamentului European se reglementează procesele constructiei europene.
– 103- –
Tabel nr.4
O imagine ediflcatoare asupra stadiului de cunoaștere a instituțiilor UE de către români este data de răspunsurile la întrebarea numărul 4, legată de institutiile codecidente ale Uniunii Europene.
Gradul de informare în legătură cu institutiile europene este mai mare pentru:
tineri decât pentru vârstnici;
persoanele cu funcții de conducere.
65% din cei intervievați și-au exprimat încrederea în institutiile Uniunii Europene, având cunoștințe solide despre funcțiile instituțiilor, în timp ce 30% menționează că institutiile codecidente ale Uniunii Europene sunt Consiliul European, Consiliul UE, Parlamentul UE. Un procentaj mic de 5% cred că institutiile cu rol decident sunt Consiliul de Miniștri, Comisia Europeană și Curtea de Justiție. Se face o mare confuzie între Consiliul European și Consiliul UE, mulți români considerând că este una și aceeași instituție.
-104-
Românii din grupul ales spre a fi chestionat, asociază în proporție de 26 % Tratatul Constitutional cu realizarea uniunii economice iar 21% cu uniunea socială. Doar 53% din cei intervievați au dat dovadă că dețin cunoștințele de bază privind ntegrarea in Uniunea Europeană, răspunzând corect la cea de-a cincea întrebare, și anume că Tratatul Constitutional a consfințit uniunea politică. De asemenea au fost și persoane care au ales ca răspuns toate cele trei variante (uniunea economică, socială și politică). S-ar putea afirma că asemenea răspunsuri reflectă ignoranța românilor cu privire la integrarea României în Uniunea Europeană. Cu toate acestea, românii chestionați susțin că sunt în favoarea Tratatului Constitutional.
Tabel nr.6
S-a constatat că persoanele întrebate care a fost tratatul ce a înființat Uniunea Europeană, cunosc destul de bine data și locul semnării acestui tratat. Din tabelul de mai sus reiese că 87% din respondenti au declarat ca răspuns corect Tratatul de la Maastricht din 1992, in timp ce un procent de 12% din cei intervievați, cu un grad mai redus de informații cu privire la înfiintarea Uniunii Europene au fost de părere
-105-
câ odată cu semnarea Tratatului de la Amsterdam din 1997 a luat naștere Uniunea Europeană.
S-au numărat într-un procent minim de doar 1% ,persoane care au menționat că Uniunea Europeană reprezintă rezultatul încheierii Tratatului de la Roma din 1957.
Tabel nr.7
Pentru majoritatea românilor, UE înseamnă în primul rând libera circulație a persoanelor, iar așteptările privind rolul Uniunii sunt printre cele mai ridicate. Rugate să specifice care sunt libertățile acordate de Uniunea Europeană, persoanele chestionate au menționat mai multe variante de răspuns. Astfel, românii cu un grad ridicat de cunoaștere a Uniunii ( 68% din respondent) au dat toate cele 4 răspunsuri corecte, și anume: libera circulate a produselor, libera circulate a serviciilor, libera circulate a capitalului, libera circulate a forței de muncă. Un număr puțin mai restrâns de persoane ( 25%) consideră că toate variantele de răspuns ale acestei întrebari sunt perfect valabile. A existat de asemenea și un număr mult mai mic de români (7%)care au fost de părere că doar două libertăți a acordat Uniunea Europeană, acestea fiind libertatea cuvântului și libertatea omului.
-106-
Tabel nr.8
In ceea ce privește intrarea in circulate a monedei unice europene EURO, publicul chestionat a dat dovadă de cunoștințe solide, astfel încât 97% au declarat ziua de 1 ianuarie 2002 ca fund momentui introducerii noilor bacnote și monede. Un procent de 2% dintre cei intervievați au fost de părere că la 1 ianuarie 2000 a intrat in circulate moneda EURO, în timp ce 1% au considerat corectă data de 1 ianuarie 1998.
Tabel nr.9
Un lucru cu adevărat interesant privind cunoștințele românilor intervievați se -reflectă in răspunsurile de la întrebarea numărul 9. 88% dintre români au auzit d.raiatul de aderare al României la Uniunea Europeană. În momentui în care se trece, însă. la o întrebare de detaliu referitoare la data semnării tratatului, situația se modifică dramatic. Numai 60% dintre românii intervievați știu că semnarea :ratatului de aderare al României a avut loc in aprilie 2005, în timp ce 14% consideră că s-a semnat in iunie 2004 iar 26% in mai 2002.
-107-
Odată cu aderarea la Uniunea Europeană, Romania a devenit un membru cu drepturi depline in eel mai important bloc economic mondial.
Un procentaj semnificativ dintre persoanele cuprinse in studiu (98%) declară că integrarea României în Uniunea Europeană a avut loc la 1 ianuarie 2007, iar 2 % sunt de părere că Romania a devenit stat cu drepturi depline al Uniunii Europene la 2 aprilie 2004.
5.4. Concluziile studiului de caz:
Integrarea europeană a României este un proces care s-a încheiat. Dat fiind faptul că procesul s-a finalizat, că implică un mare număr de oameni și mult efort, este importantă o evaluare a perceptiei românilor în legătură cu acesta. Astfel, se pot pune în evidență tendințe și aspecte pozitive și negative, a căror analiză este importantă în măsura în care servește la elaborarea de politici concrete care să gestioneze impactul procesului de integrare.
Obiectivele pe care am încercat să le ating în studiul de caz sunt:
de a stabili ce cred românii despre integrarea României în Uniunea Europeană;
de a analiza care sunt cunoștințele românilor intervievați referitoare la UE;
de a găsi soluții pentru îmbunătățirea nivelului de informare a populației.
-108-
Rezultatele sondajului de opinie au semnalat că nivelul de înțelegere a problematicii integrării europene de către grupul ales pentru chestionare este încă destul de redus.
Eurobarometru – sondaje de analiză a opiniei publice realizate de Comisia Europeană:
Incepând cu anul 1973, Comisia Europeană monitorizează evoluția opiniei publice în statele membre, statele în curs de aderare și statele candidate. Aceste sondaje și studii tratează numeroase teme de interes european care privesc direct cetățenii Europei: construcția europeană, situația socială, sănătatea, cultura, :ehnologia informației, mediul, moneda euro, etc .
Am comparat răspunsurile primite la prima întrebare a chestionarului, și arume: „ Sunteți de acord cu aderarea României la Uniunea Europeană?” cu datele Eurobarometrului 64.2 Toamna 2005 și am ajuns la concluzia că în Romania majoritatea populației se pronunță în favoarea aderării la UE, cu toate că doar o parte cunoaște și înțelege ce înseamnă procesul de aderare, câte țări membre are în prezent Uniunea Europeană (doar 75% dintre românii intervievați au răspuns corect) 65% o au știut care sunt instituțiile codecidente ale acesteia.
Conform Eurobarometrului precum și sondajului de opinie realizat pentru studiul de caz, reiese că poziția pe care o ocupă românii comparativ cu alte popoare în spațiul de cunoaștere și percepție asupra UE este una paradoxală. Deși au .cunoștințe relativ reduse asupra Uniunii, ei tind să aibă o părere mult mai bună despre ceea ce știu în materie de instituții europene comparativ cu alții. Suntem națiunea cu cea mai mare încredere în UE .
Așa cum arată datele eurobarometrelor, populația României este una dintre cele mai euro-entuziaste. 90% dintre cetățenii români intervievați susțin aderarea țării noastre la Uniunea Europeană. Doar 4% dintre cetățenii români sunt sceptici în legătură cu Uniunea Europeană. Când este vorba de modul în care oamenii percep -benficiile statutului de membru UE sau despre calitatea imaginii Uniunii în rceptia oamenilor, românii au opinia cea mai favorabilă: 76% dintre români, în
-109-
comparație cu doar 53% dintre europeni, sunt convinși că aderarea la Uniunea Europeană aduce beneficii lor și țării; 76%, de asemenea, în comparație cu 50% dmtre europeni, cred că UE are și merită o imagine pozitivă (date preluate din turobarometrul 64.2 Toamna 2005)
În ciuda acestei încrederi foarte mari, românii cunosc foarte puțin despre modul cum funcționează Uniunea Europeană :
78% dintre respondenți au știut cum se reglementează procesele construcției
europene;
53% din cei intervievați au dovedit că dețin cunoștințe despre Tratatul
Constitutional;
68% cunosc libertățile acordate de Uniunea Europeană.
Gradul de informare a populației românești la momentul sondajului era relativ redus și în legătură cu alte aspecte, și anume: numai 87% au știut unde și când s-a vemnat tratatul în urma căruia s-a înființat Uniunea Europeană si 60% dintre chestionați menționează că tratatul de aderare al României la Uniune a fost semnat in aprilie 2005.
Românii intervievați cu un grad ridicat de informare sunt cei care au cea mai mare incredere in UE; spre marea mea surprindere m-am „lovit" și de situația în care persoane cu funcții importante, care se presupunea că sunt posesorii unor cunoștințe de bază legate de Uniunea Europeană nu au știut sa răspundă corect la întrebările chestionarului.
Cercetarea a determinat nevoile de informare asupra implicațiilor integrării României în UE. Centrele de informare ale Uniunii Europene sunt privite drept surse credibile și eficiente de informare în rândul cetățenilor, oferind gratuit o diversitate informațională. Tinerii au solicitat creșterea popularizării acestora în fiecare oraș.
In momentul de față există surse de informare a populației românești în ceea ce privește integrarea țării noastre în Uniunea Europeană. Acestea sunt: 1. Programul EURODISPECER – in colaborare cu TVR ; Euro-Dispecer este un program de informare publică derulat de Ministerul Integrării Europene în
-110-
Parteneriat cu Televiziunea Românâ pentru a răspunde întrebărilor sau nelămuririlor legate de procesul de integrare europeană, de negocierile de aderare ale României, de implementarea acquis-ului comunitar.
Devenit functional in data de 20 aprilie 2004, acest serviciu a fost solicitat pânâ in prezent de peste 30 000 de apelanți interesați să afle cat mai multe informații despre Uniunea Europeană.
2. Publicția “Eurodispecer – întrebări și răspunsuri despre UE”
La începutul anului 2005 întrebările cele mai frecvente și răspunsurile date de experții din insituțiile cu responsabilități în domeniile respective au fost reunite pe tematici. în publicația "Eurodispecer – întrebări și răspunsuri despre UE". Publicația "Eurodispecer – întrebări și răspunsuri despre UE" a fost difuzată prin primării, prefecturi și consilii județene, în școli generale și licee sau cu ocazia Zilei Primăverii, Zilei Europei, semnării Tratatului de aderare, în întreaga țară.
3. Mass-media
Interesul presei în legătură cu aspectele ce vizează UE a crescut constant, pe mâsură ce Romania se apropie de data aderării. în jur de 90% din articole reprezintă doar știri, iar articolele de analiză depășesc cu puțin 10%. Acest raport indică o înclinație oarecum limitată către articole de analiză și opinie, ceea ce reflectă faptul câ dezbaterea publică pe subiecte privind integrarea in UE este încă relativ redusă. Obiective:
Transmiterea către presă de informații corecte, relevante și de actualitate;
Creșterea interesului jurnaliștilor pentru analiza informațiilor privind UE;
Monitorizarea informațiilor care apar în presă cu privire la UE, din punct de vedere
cantitativ și al acurateții.
Obiectivele acestei activități sunt subordonate obiectivelor strategice ale strategiei de comunicare:
Imbunătățirea gradului de informare a publicului în legătură cu aspectele
principale ale integrării în UE și
Continuarea comunicării și după 2007.
-111-
4. Centrul de Informare
Cererea tot mai mare de informații solicitate de către cetățenii Delegației Comisiei Europene în Romania a ajuns in 1998 să depășească resursele acestei instituții. Drept urmare, un an mai târziu, Delegația deschidea un Centru de Informare, al cărui scop era exact acela de a permite cetățeanului să aibă acces liber la acest gen de informații.
Obiective:
asigură interfața publică a Delegației în relația cu cetățenii;
furnizează informații de ordin general asupra politicilor, instituțiilor și fondurilor
UE, asupra procesului de integrare europeană a României;
redirecționează publicul către alte surse de informare;
sprijină activitățile de lucru cu rețeaua multiplicatorilor de informație europeană;
propune și realizează produse de informare;
administrează conținutul paginii de Internet.
Obiectivele Centrului de Informare sunt subordonate primului obiectiv strategic al strategiei de comunicare: îmbunătățirea gradului de informare al publicului în legătură cu aspectele principale ale integrării în UE, precum și obiectivului: Creșterea capacității de comunicare a potențialilor „moștenitori”.
5. Pagina de Internet: www.infoeuropa.ro
Internetul a devenit un instrument folosit din ce în ce mai mult de specialiști, studenți, reprezentanți ai IMM-urilor și ONG-urilor, media și alții, fiind o sursă accesată zilnic. Site-ul www.infoeuropa.ro, administrat încă din 1999 de către Centrul de Informare al Delegației Comisiei Europene in Romania, este eel mai cuprinzător portal de limbă română, având ca subiect afacerile europene. Este bilingv și face tnmitere către sursele oficiale, având o solidă bază de date de surse de informare, inclusiv cele referitoare la utilizarea fondurilor Uniunii Europene in Romania.
-112-
Obiective:
Să reprezinte site-ul oficial al Delegației Comisiei Europene în Romania;
Să ofere publicului general informație actualizată cu privire la Uniunea Europeană.
Principalele subiecte:
Aderarea României la Uniunea Europeană;
Sprijinul financiar al Uniunii Europene pentru Romania;
Valorile Uniunii Europene;
Politicile Uniunii Europene și instituțiile sale.
Nivelului mediu relativ redus de cunoștințe despre UE îi corespunde, la români, un sentiment de acută nevoie de mai multă informație despre Uniune. Sunt foarte puțini cei care știu că o țară care a aderat la Uniunea Europeană își asumă anumite responsabilități și exigențe care implică atât beneficii, cât și costuri. Necunoașterea drepturilor și responsabilităților ce decurg din procesul de aderare ar putea genera confuzie.
Un argument în favoarea realizării unei campanii de informare în vederea aderării este acela că informarea joacă un rol important în procesul de cointeresare și participare a populației. Este esențial ca informațiile să fie pregătite, să fie public accesibile, să fie actualizate periodic și să se știe unde pot fi găsite informații în legătură cu Uniunea Europeană. Scopul este de a oferi o imagine reală a ceea ce înseamnă Uniunea Europeană, cu toate avantajele și dezavantajele posibile și schimbările ce pot apărea la nivel economic, financiar, politic și administrativ. Plecăm de la premisa că un cetățean informat reprezintă o etapă câștigată în procesul aderării. Cetățenii trebuie să cunoască structura organizației la care va adera țara lor, precum și modul în care urmează să fie delimitate competențele la nivelul instituțiilor europene și la nivel national, cu toate implicațiile de ordin politic, economic și financiar.
-113-
CONCLUZII
Uniunea Europeană (UE) este o familie de țări europene democratice, angajate intr-un amplu proces de colaborare pentru pace și prosperitate. Deși nu este un stat și nu își propune să înlocuiască statele existente, UE este mai mult decât o organizație internațională. Astfel, statele membre au înființat instituții europene comune cărora le-a fost treptat delegată o parte a suveranității naționale, astfel încât deciziile în anumite probleme de interes comun să fie luate in mod democratic la nivel european. Această punere in comun a unor aspecte ale suveranității se numește ..integrare europeană". Integrarea europeană își are rădăcinile în perioada ce a urmat celui de-al doilea război mondial, ea fund propusă pentru a preveni repetarea unor conflicte violente și a promova libertatea și prosperitatea pe continentul nostru.
Uniunea este fondată pe principiul libertății, al democrației, al respectului drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și al statului de drept, pnncipii care sunt comune statelor membre.
Primii pași în construcția europeană au avut loc în urmă cu aproape 60 de ani, odatâ cu semnarea Tratatului de la Paris (1951) prin care s-a înființat Comunitatea Europeanâ a Cărbunelui și a Oțelului prin voința comună a șase membri fondatori: Belgia. Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda. Apoi, prin Tratatul de la Roma (1957), aceste șase țări au hotărât crearea Comunității Economice Europene CEE și a Comunității Europene a Energiei Atomice (EURATOM). Au fost necesari 16 ani pentru a se realiza prima extindere a Comunității Economice Europene de la șase la nouă membri (1973: Danemarca, Irlanda, Marea Britanie), după care procesul de integrare s-a accelerat, ajungând în prezent la 27 de membri. Comunitatea Europeană a avut o evoluție dinamică, înregistrând unele schimbări și rerfecționări la nivel organizatoric și institutional.
Europa unită este cel mai îndrăzneț proiect de asociere politică, economică și culturală. încă de la începuturile Comunităților Europene, au existat mai multe • ziuni asupra modului în care va arăta Europa unită: o structură
-114-
interguvernamentală, în care statele membre cedează din suveranitate doar în anumite chestiuni, punctuale sau una de tip federal, un fel de "State Unite ale Europei", după modelul Statelor Unite ale Americii. Timp de cincizeci de ani, Comunitățile și, mai apoi, Uniunea au funcționat pe principiul interguvernamental, constituind, din punctul de vedere al dreptului international, un ansamblu de organizații regionale.
Obiectivul major l-a constituit construirea unui spațiu de stabilitate, respectând libertatea și identitatea statelor membre iar alte câteva obiective au fost:
Cetățenia europeană (drepturi fundamentale, libertatea de mișcare, drepturi
civice și politice);
Spațiu de libertate, securitate și justiție;
Progres economic (piața unică, moneda unică europeană- euro);
Europa în lume (o voce unică).
Uniunea Europeană funcționează prin tratate, statele membre deleagă o parte din suveranitatea lor națională instituțiilor Uniunii Europene, care reprezintă nu numai interesele lor naționale ci și intersele lor colective. Tratatele constituie legislația „primară”. Din ele derivă legislația secundară (în principal reglementări, directive și recomandări) cu impact direct asupra cetățenilor UE. Legislația, impreună cu politicile UE reprezintă rezultatul deciziilor luate de principalele instituții ale UE.
Cadrul institutional al Uniunii Europene, stabilit de către Tratate, are la bază “triunghiul institutional” (Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European și Comisia Europeană ), care sunt actorii procesului de decizie, și Consiliul European, care definește orientările politice generale. Acest „triunghi institutional" elaborează și adoptă politici și acte normative (regulamente, directive, decizii) care sunt aplicate pe tot teritoriul UE. Aplicarea normelor Uniunii Europene este supravegheată de către Curtea de Justiție a Comunităților Europene, iar partea financiară a activitătilor este verificată de către Curtea Europeană de Conturi. Pe lângă instituții, UE include o serie de organisme specializate, cu rol financiar (Banca Europeană de Investiții,
-115-
Banca Centrală Europeană), cu rol consultativ (Comitetul Economic și Social, Comitetul Regiunilor). Pe măsură ce competențele Uniunii s-au extins, instituțiile s-a dezvoltat și au devenit mai numeroase.
Consiliul Uniunii Europene, denumit și Consiliul de Miniștri, coordonează activitățiile Uniunii Europene, obiectivul principal fiind crearea unei piețe unice, ipațiu fără frontiere interioare, conform celor „patru libertăți”: libera circulație a bunurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor, la care se adaugă punerea în arculație a monedei unice. Intră, de asemenea, în atribuțiile Consiliului Uniunii Europene cooperarea interguvernamentală în domeniul Politicii externe și de securitate comuna (PESC) și în domeniul Justiției și afacerilor interne.
Responsabilitățile Consiliului au fost extinse prin Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, în domeniile care au fost asimilate domeniului comunitar (suprimarea controalelor la frontierele interioare, consolidarea frontierelor exterioare, lupta împotriva criminalității internaționale și împotriva traficului de droguri, politica în domeniul imigrării).
Consiliul Uniunii Europene este compus din miniștri ai statelor membre, abilitați să angajeze prin voturile lor guvernele pe care le reprezintă. Membrii Consiliului sunt deci responsabili din punct de vedere politic în fața parlamentului statului din care provin și în fața opiniei publice. Președenția este deținută de către fiecare stat membru timp de șase luni, prin rotație și are rolul de a organiza și prezida reuniunile și de a veghea la coerența și la continuitatea procesului de decizie. Consiliul de Miniștri adoptă mai multe tipuri de acte: regulamente, directive, decizii, recomandări și avize.
Parlamentul European reprezintă, în viziunea Tratatului de la Roma, din 1957, “popoarele statelor reunite in cadrul Uniunii Europene”. Este singura instituție a Uniunii Europene ai cărei membri sunt aleși direct de către cetățenii statelor membre.
-116-
Parlamentul European îndeplinește 3 funcții:
– legislativă (împreună cu Consiliul UE) . Funcția este exercitată prin 4 proceduri de decizie diferite: consultare simplă, cooperare, codecizie, aviz conform;
bugetară (propune sau modifică repartizarea sumelor, adoptă forma finala);
controlul politic asupra instituțiilor europene (aprobă, numește, demite membrii
Comisiei Europene prin moțiune de cenzură).
Prin Tratatul de la Nisa , s-a stabilit numărul maxim de 732 de membri ai Parlamentului European.
Comisia Europeană, cel de-al doilea organ institutional comunitar este unul dintre actorii procesului de decizie la nivel european. Este numită „Gardianul” tratatelor deoarece veghează la aplicarea dispozitiilor Tratatelor și a deciziilor luate în cadrul acestora și are dreptul de inițiativă în elaborarea actelor din cadrul politicilor comunitare. Totodată poate formula recomandări și avize în cadrul politicilor comunitare și al cooperării în domeniul Justiției și afacerilor interne, are responsabilitatea implementării și coordonării politicilor, fiind organ executiv al Uniunii Europene. Deține rolul de negociator în acordurile încheiate cu statele candidate.
Ca orice sistem de drept veritabil, și cel al Comunității presupune existența unor garanții jurisdicționale ce trebuie să intre în funcțiune în situația contestării sau punerii în aplicare a legislației Comunitare.
Curtea de Justiție, ca instituție jurisdicțională a Comunității, reprezintă coloana vertebrală a acestui sistem de garanții. Judecătorii trebuie să asigure uniformitatea interpretării și aplicării dreptului comunitar în fiecare Stat Membru, menținerea sa ca sistem comunitar și aplicarea sa în mod identic tuturor celor care i se supun în toate împrejurările.
Curtea de Justiție joacă un rol esențial în cadrul sistemului institutional stabilit prin Tratate. în mod deosebit, Curtea are rolul de a menține echilibrul între prerogativele instituțiilor comunitare pe de o parte și între prerogativele conferite Comunității și cele păstrate de statele membre pe de altă parte. In exercitarea
-117-
atribuțiilor sale de revizuire, Curtea este deseori chemată să hotărască în probleme de natură constitutională sau de importanță economică majoră.
„Conștiința financiară” a Uniunii, Curtea de Conturi verifică dacă încasările și cheltuielile UE s-au efectuat legal și corect. Se pune un accent deosebit pe corectitudinea gestionării financiare, verificându-se daca – și în ce măsură – au fost atinse obiectivele propuse în materie de gestiune, precum și costurile aferente. Curtea Europeană de Conturi garantează astfel cetățenilor europeni că bugetul UE a fost gestionat și executat corect și în modul cel mai eficient posibil.
Organismele Uniunii Europene dețin roluri foarte importante în ceea ce privește funcționarea și extinderea UE.
Comitetul Economic și Social este un organism non-politic care oferă reprezentanților grupurilor de interese socio-profesionale europene și altora, o platformă formală pentru exprimarea punctelor de vedere cu privire la problemele Uniunii Europene in timp ce Comitetul Regiunilor joacă un rol important in procesul de integrare europeană, unul din principalele sale objective reprezentându-1 consolidarea coeziunii economice și sociale a statelor membre.
Rolul Băncii Europene de Investiții este de a contribui la integrarea, dezvoltarea echilibrată și coeziunea economică și socială a statelor membre.
Integrarea în Uniunea Europeană presupune anumite avantaje, printre care : libertatea de a călători în statele membre, posibilitatea de a studia/ munci in orice stat membru, precum și recunoașterea unanimă a pregătirii profesionale.
În vederea aderării, toate statele candidate parcurg un proces de negociere in care sunt implicate Comisia Europeană și Consiliul UE. Aderarea României a fost realizată 1 ianuarie 2007. După aderare, Romania va avea reprezentanți în toate instituțiile europene, iar cetățenii României vor beneficia de drepturile conferite de cetățenia europeană.
Viitorul Europei este cel mai adesea asociat diverselor viziuni și scenarii privind reorganizarea politică a acesteia. Preocuparea pentru elaborarea unui
– 1l8-
Tratat Constitutional se bazează pe analiza avantajelor și dezavantajelor principalelor opțiuni legate de viitorul politic al Uniunii Europene.
-119-
BIBLIOGRAFIE
1. Bărbulescu I.Ghe., UE :aprofundare și extindere .De la Comunitățile
Europene la UE , Ed. Trei, București, 2000
2. Bărbulescu I.Ghe, UE de la Economic la Politic, Ed. Tritonic, București,
2005
3. Bari loan, Economie Mondială, Ed. Didactică și Pedagogică,
R :A :București, 1997
4. Coșea Mircea, Economia Integrării Europene, Ed.Tribuna Economică,
București, 2004
5. Dobrescu Emilian, Integrare în Uniunea Europeană, Ed.Oscar Print,
1995
6. Dumitru Felicia, Construcția Europeană, Ed . Bibliotecha, Târgoviște,
2004
7. Dumitru Miron, Economia Integrării Europene, Ed. A.S.E., București,
2002
8. Dumitru Miron, Economia Uniunii Europene , Ed .Luceafărul,
București, 2004
9. Gheorghiță Virgil, Aristide Cociuban, Economie Mondială, Ed. Politeia-
SNSPA ,București, 2002
10. Manolache Octavian, Drept Comunitar, Ed. All, București, 1995
11. Marcu Viorel, Diaconu Nicoleta, Drept comunitar general, Ed .
Lumina Lex , București, 2002
12. Popescu Andrei, Organizații Europene și Euroatlantice, Ed. Lumina
Lex, București, 2001
13. Popescu Ion A., Bondrea Aurelian A., Constantinescu I.
Mădălina, Uniunea Statelor Europene. Alternativă la sfidările secolului
al XXI- lea Ed.Economică, București, 2005
14. Gheorghe Prisăcaru, Istoria și evoluția Uniunii Europene , Ed .Universității Suceava, Suceava 2002
15. Thatham Allan , Eugen Osmochescu, Dreptul Uniunii Europene, Ed.
ARC, 2003
16. Gâlea Ion, Tratatul instituind o Constituție pentru Europa, www.clr.ro
17. Constituția Europeană, de la deziderat la elaborarea proiectului final,
www.clr.ro
18. Institutul European din Romania, Repere și puncte de vedere la dezbaterea
privind viitorul Uniunii Europene, București, octombrie 2001
19. Seria Micromonografii, Politici Europene- Uniunea Europeană: Istoric,
instituții, procese decizionale
20. Seria Micromonografii, Politici Europene- Uniunea Economică și Monetară, www.ier.ro
21. Centrul de informare al Comisiei Europene în România,. www.infoeuropa ro
22. www.infoeuropa. ro ,Instituțiile Uniunii Europene, fișă de sector, tema nr.l 1, iunie 2005,
23. www.infoeuropa ro, Marile etape ale constructiei europene, fișă de sector tema nr.l2, mai
2005
24. www.infoeuropa ro, Parlamentul European
25. www.europa.eu.int, Proiect de tratat de instituire a unei Constituție pentru Europa, tema
nr.27, iunie 2004
26. http://www.dadalos-europe.org, Structura UE : structura institutional la nivel supranational,
27. www.infoeuropa ro, Eurobarometrul 64.2 Toamna 2005
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Tratatelor In Constructia Europeana Si Consolidarea Europeana (ID: 125649)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.