. Raspunderea Penala A Minorului

CUPRINS:

RASPUNDEREA PENALA A MINORILOR

CAPITOLUL I

Consideratii generale privind raspunderea penala

Sectiunea I

1.1. Noțiunea de răspundere penală și condițiile tragerii

la răspundere penală

Sectiunea a II-a

Principiile răspunderii penale

Legalitatea răspunderii penale

Infracțiunea, singurul temei al răspunderii penale

Umanismul răspunderii penale

Personalitatea răspunderii penale

Unicitatea răspunderii penale

Inevitabilitatea răspunderii penale

Individualizarea răspunderii penale

Prescriptibilitatea răspunderii penale

CAPITOLUL II

Reglementarea răspunderii penale a minorilor infractori de la

adoptarea Codului penal din 1969 până în prezent

CAPITOLUL III

Sistemul de reeducare a minorului infractor în

documentele organizației națiunilor unite și ale Consiliului Europei

CAPITOLUL IV

Limitele raspunderii penale a minorului

Sectiunea I

4.1 Minoritatea făptuitorului în accepțiunea dreptului penal

Sectiunea a II-a

4.1. Capacitatea penală

4.2. Minorii care nu răspund penal

4.3. Minorii care răspund penal

Sectiunea a III- a

Consecintele raspunderii penale

4.1. Sistemul sancționator

4.2. Cadrul sancțiunilor

4.3. Alegerea categoriei și a felului sancțiunii. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracțiunilor săvârșite de minori.

Sectiunea a IV- a

Masuri educative aplicabile minorului

Mustrarea

Libertatea supravegheată

Internarea într-un centru de reeducare (art. 104 din Codul penal)

Internarea într-un institut medical- educativ

Sectiunea a V-a

Pedepsele aplicabile minorului

Închisoarea

Amenda

Sectiunea a VI -a

Alte sanctiuni de drept aplicabile minorilor

Sectiunea a VII-a

Institutii complementare privind sanctiunarea minorilor

Înlocuirea răspunderii penale

Suspendarea condiționată a executării pedepsei

Liberarea condiționată

CAPITOLUL V

Raspunderea penala a minorilor si

regimul sanctionar in legislatia altor tari

Sectiunea I

Franta

Germania

Belgia

Spania

Italia

Elvetia

Sectiunea II

Raspunderea penala a minorilor conform legislatiei din Republica Moldova

CAPITOLUL VI

Aspecte procesuale

Sectiunea I

5.1.Aspecte legate de tratamentul sancționator al minorilor

CAPITOLUL VII

Concluzii

ANEXE

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND

RĂSPUNDEREA PENALĂ

Sectiunea I

1.1. Noțiunea de răspundere penală și condițiile tragerii

la răspundere penală.

Pentru cei care nu-și conformează conduita dispozițiilor normelor penale săvârșind fapte interzise de acestea, restabilirea ordinii de drept încălcate are loc prin constrângere în cadrul unui raport juridic penal de conflict.

Întrucât în cadrul acestui raport juridic are loc tragerea la răspundere penală a făptuitorului, raportul juridic penal de conflict se mai numește și raport de răspundere penală, el constituind mijlocul de realizare a ordinii de drept penal.

Așadar, răspunderea penală apare, ca fiind "raportul juridic penal de constrângere, care se naște ca urmare a săvârșirii infracțiunii, între stat, pe de o parte, și infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui conținut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societății, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancțiunea prevăzută pentru infracțiunea săvârșită și de a-l constrânge să o execute, precum și obligația infractorului de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept și restaurării autorității legii."

În concluzie, răspunderea penală constituie, alături de infracțiune și de pedeapsă, una dintre instituțiile fundamentale ale dreptului penal. În procesul reglementării juridico-penale, cele trei instituții sunt interdependente.

Astfel, infracțiunea ca faptă interzisă de legea penală nu poate fi concepută fără consecința inevitabilă, care este răspunderea penală, iar aceasta, la rândul său, ar fi lipsită de obiect fără sancțiunea penală, fără pedeapsă. Invers, pedeapsa nu poate fi concepută fără existența răspunderii penale, iar aceasta nu poate avea ca temei juridic decât infracțiunea.

Din cele de mai sus, s-ar părea că din moment ce o persoană a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, ar fi suficient ca aceasta să răspundă penal. Teoria, ca și practica penală, a demonstrat însă că, în afară de această condiție obiectivă, săvârșirea materială a faptei, se mai cere și o condiție subiectivă și anume vinovăția.

Așadar, înainte de toate, trebuie să existe o faptă infracțională, fără de care nu se poate pune nici problema existenței unui pericol social și nici necesitatea legii la răspundere penală a unei persoane.

Codul de procedură penală prevede că dacă "fapta nu există", acțiunea penală, care are ca obiect tragerea la răspundere penală a infractorului, nu se pune în mișcare, iar dacă s-a pus, ea nu mai poate continua (art. 10, alin. 1, lit. a).

Din momentul în care s-a constatat existența unei infracțiuni, prima întrebare ce se pune este: cine a săvârșit-o și cine a participat la săvârșirea ei. Pentru lămurirea acestui aspect, este necesar să se identifice persoana care a săvârșit infracțiunea sau care a participat la săvârșire, în vederea tragerii ei la răspundere penală. Constituie deci, temei al tragerii la răspundere penală nu numai săvârșirea infracțiunii, ci și participarea la răspunderea unei infracțiuni (instigarea, complicitatea).

Organele de urmărire penală au obligația să stabilească săvârșirea ori participarea unei persoane la săvârșirea unei infracțiuni și numai în această situație s-o tragă la răspundere penală.

Acest lucru rezultă din dispozițiile art. 10 lit. c din Codul de procedură penală, unde se prevede că, dacă "fapta nu a fost săvârșită de învinuit sau de inculpat", acțiunea penală nu poate fi exercitată.

Pentru ca infractorul să răspundă penal pentru fapta săvârșită sau la care a participat, se cere a doua condiție, vinovăția, care poate exista sub forma intenției ori a culpei.

Cu alte cuvinte, există un temei al tragerii la răspundere penală, când infractorul își dă seama, prevede urmările socialmente periculoase și le urmărește, ori le acceptă, sau chiar dacă nu le prevede trebuie și poate să le prevadă.

Vinovăția, adică prevederea caracterului faptelor și a urmărilor lor, este un temei deosebit de important pentru tragerea la răspundere penală a infractorilor. Vinovăția poate exista numai la acele persoane care au capacitate psihică, responsabilitatea necesară prevederii, precum și la persoanele care au împlinit o anumită vârstă și sunt libere în acțiunile și gândurile lor. Așa fiind, minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, (nota autorului: ne-am referit numai la minori, pentru că răspunderea în cazul acestora face obiectul prezentei lucrări) nu pot fi vinovați și nu pot răspunde penal.

Sectiunea a II-a

1.1. Principiile răspunderii penale

Prin principii ale răspunderii penale se înțeleg acele idei de bază diriguitoare, ce se regăsesc în normele de reglementare a răspunderii penale.

În sistemul dreptului nostru penal, răspunderea penală este guvernată de o serie de principii, dintre care enumerăm: legalitatea răspunderii penale, infracțiunea ca unic temei al tragerii la răspundere penală, umanismul răspunderi penale, personalitatea, inevitabilitatea, unicitatea, individualizarea și prescriptibilitatea răspunderii penale. Fiind însă vorba de o instituție fundamentală, în cazul răspunderii penale, își găsesc reflectarea toate principiile fundamentale ale dreptului penal.

1.2. Legalitatea răspunderii penale

Potrivit acestui principiu, răspunderea penală, adică exercitarea dreptului de a aplica pedeapsa sau de a trage la răspundere penală și obligația de a suporta pedeapsa sau de a răspunde penal, trebuie să se facă în conformitate cu legea penală, adică în cazurile și în limitele arătate de legea penală.

Legalitatea răspunderii penale se realizează prin legalitatea incriminării și prin legalitatea sancțiunilor de drept penal, a pedepsei și măsurilor educative pentru minori, ceea ce presupune prevederea în lege a tuturor condițiilor în care o faptă constituie infracțiune, prevederea în lege a sancțiunilor, a naturii și a duratei lor precum și a condițiilor de stabilire și aplicare în cadrul fiecărui raport juridic de răspundere penală. Realizarea prin constrângere a ordinii de drept penal are loc deci, pe baza și în conformitate cu legea.

1.3. Infracțiunea, singurul temei al răspunderii penale

Acest principiu exprimă regula de drept potrivit căreia temeiul răspunderii penale este un fapt juridic penal precis, anume infracțiunea. În teoria dreptului penal, acesta este un principiu unanim recunoscut și consacrat explicit prin dispoziția din art. 17 alin. 2. din Codul penal, care prevede că "infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale".

Potrivit acestui principiu, în sistemul dreptului nostru penal, răspunderea penală nu poate exista decât pentru persoana care a comis o faptă, care constituie, în condițiile legii penale, o infracțiune. Din acest punct de vedere, principiul pe care-l analizăm, funcționează ca o garanție a libertății individuale a persoanei, care nu poate fi subiect al răspunderii penale după bunul plac al cuiva, ci numai în măsura în care conduita sa exterioară este caracterizată de lege ca infracțiune.

În cel de-al doilea rând, principiul examinat exprimă concepția că răspunderea penală nu se întemeiază numai pe existența actului de conduită exterioară a persoanei obligate să respecte legea, ci și pe săvârșirea cu vinovăție a actului său de conduită.

În al treilea rând, principiul ca infracțiune este singurul temei al răspunderii penale și presupune că aceasta există numai din momentul dovedirii vinovăției persoanei.

Existența infracțiunii presupune dovedirea ei, care înseamnă nu numai dovedirea săvârșirii acesteia cu vinovăție. În legătură cu aceasta funcționează principiul potrivit căruia, până la dovedirea vinovăției unei persoane, exprimată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, persoana respectivă este considerată ca nevinovată (prezumția de nevinovăție). Această prezumție de nevinovăție funcționează ca o garanție a libertății persoanei, care fiind prezumată ca nevinovat, obligă organul de urmărire penală să administreze probe pentru stabilirea vinovăției.

Nu în ultimul rând, ar mai trebui arătat că din însăși formularea principiului infracțiunii ca unic temei al tragerii la răspundere penală se înțelege că regula are în vedere toate formele sub care se poate prezenta infracțiunea (consumată, tentativă, participare în calitate de autor, instigator, sau complice).

1.4. Umanismul răspunderii penale

Acest principiu își găsește expresie atât în determinarea sistemului de valori ocrotite penal cât și în condițiile și conținutul constrângerii juridice care intervine în cazul săvârșirii infracțiunii. Răspunderea penală apare astfel, în sistemul dreptului penal ca o instituție cu caracter profund democratic și umanist care ține seama de condiția umană, în determinarea conduitei sociale a omului și de posibilitatea lui de a-și dirija în mod liber voința.

Menționăm, de asemenea că umanismul răspunderii penale rezultă și din temeiul acesteia, fiindcă infracțiunea trebuie să fie act de conduită al unei persoane responsabile, care a acționat cu voința neconstrânsă, prevăzând sau având în orice caz posibilitatea prevederii rezultatului socialmente periculos al acțiunii sau inacțiunii sale.

1.5. Personalitatea răspunderii penale

Personalitatea răspunderii penale presupune că răspunderea penală revine unei persoane care a săvârșit ori a participat la săvârșirea unei infracțiuni. Răspunderea penală nu poate interveni pentru fapta altuia, după cum nu poate să răspundă un colectiv, un grup (familie, etnie) pentru fapta unei persoane.

1.6. Unicitatea răspunderii penale

Conform acestui principiu, răspunderea penală se stabilește o singură dată, iar dacă raportul juridic de răspundere penală se stinge, aceasta nu mai poate acționa în viitor (denei.

Existența infracțiunii presupune dovedirea ei, care înseamnă nu numai dovedirea săvârșirii acesteia cu vinovăție. În legătură cu aceasta funcționează principiul potrivit căruia, până la dovedirea vinovăției unei persoane, exprimată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, persoana respectivă este considerată ca nevinovată (prezumția de nevinovăție). Această prezumție de nevinovăție funcționează ca o garanție a libertății persoanei, care fiind prezumată ca nevinovat, obligă organul de urmărire penală să administreze probe pentru stabilirea vinovăției.

Nu în ultimul rând, ar mai trebui arătat că din însăși formularea principiului infracțiunii ca unic temei al tragerii la răspundere penală se înțelege că regula are în vedere toate formele sub care se poate prezenta infracțiunea (consumată, tentativă, participare în calitate de autor, instigator, sau complice).

1.4. Umanismul răspunderii penale

Acest principiu își găsește expresie atât în determinarea sistemului de valori ocrotite penal cât și în condițiile și conținutul constrângerii juridice care intervine în cazul săvârșirii infracțiunii. Răspunderea penală apare astfel, în sistemul dreptului penal ca o instituție cu caracter profund democratic și umanist care ține seama de condiția umană, în determinarea conduitei sociale a omului și de posibilitatea lui de a-și dirija în mod liber voința.

Menționăm, de asemenea că umanismul răspunderii penale rezultă și din temeiul acesteia, fiindcă infracțiunea trebuie să fie act de conduită al unei persoane responsabile, care a acționat cu voința neconstrânsă, prevăzând sau având în orice caz posibilitatea prevederii rezultatului socialmente periculos al acțiunii sau inacțiunii sale.

1.5. Personalitatea răspunderii penale

Personalitatea răspunderii penale presupune că răspunderea penală revine unei persoane care a săvârșit ori a participat la săvârșirea unei infracțiuni. Răspunderea penală nu poate interveni pentru fapta altuia, după cum nu poate să răspundă un colectiv, un grup (familie, etnie) pentru fapta unei persoane.

1.6. Unicitatea răspunderii penale

Conform acestui principiu, răspunderea penală se stabilește o singură dată, iar dacă raportul juridic de răspundere penală se stinge, aceasta nu mai poate acționa în viitor (de exemplu în caz de retragere a plângerii, împăcarea părților). Potrivit aceluiași principiu, pentru săvârșirea unei infracțiuni, răspunderea penală atrage o singură pedeapsă principală, ori o singură măsură educativă.

1.7. Inevitabilitatea răspunderii penale

Inevitabilitatea răspunderii penale presupune că oricine săvârșește o infracțiune trebuie să răspundă penal. Răspunderea penală este o consecință inevitabilă a săvârșirii unei infracțiuni.

Înlăturarea răspunderii penale în cazurile prevăzute de lege (lipsa ori retragerea plângerii, împăcarea părților, amnistia, prescripția) nu aduce atingerea acestui principiu, care este realizat de principiul oficialității acțiunii penale, care nu funcționează la infracțiunile pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

1.8. Individualizarea răspunderii penale

Potrivit acestui principiu răspunderea penală trebuie să fie diferențiată în funcție de gravitatea infracțiunii, de persoana infractorului pentru a asigura atât sancționarea corectă a acestuia cât și realizarea prevențiunii generale și speciale.

Codul nostru penal, prin prevederile cuprinse în art. 72-89, consacră dispoziții speciale privitoare la individualizarea pedepsei care constituie obiectul răspunderii penale.

1.9. Prescriptibilitatea răspunderii penale

Presupune că răspunderea penală este înlăturată prin prescripție, adică prin trecerea unui anumit interval de timp, prevăzut de lege, de la data săvârșirii infracțiunii, fără ca infractorul să fi fost la răspundere penală sau fără ca această răspundere să fi fost definitiv stabilită. Rațiunea pornește de la faptul că pentru a fi eficientă, răspunderea penală trebuie să intervină prompt, mai aproape de momentul săvârșirii infracțiunii.

În acest fel se realizează atât prevenția specială, cât și cea generală, se creează sentimentul de securitate a valorilor sociale, se restabilește ordinea de drept încălcată, se întărește încrederea în autoritatea legii.

Dimpotrivă, când răspunderea penală intervine mai târziu, eficiența ei scade, prin trecerea timpului nu mai apare ca necesară.

În legislația penală română au fost prevăzute dispozițiuni prin care este stabilită prescripția răspunderii penale pentru aproape toate infracțiunile, excepție făcând doar infracțiunile contra păcii și omenirii, pentru care s-a prevăzut imprescriptibilitatea atât a răspunderii penale, cât și a executării pedepsei.

CAPITOLUL II

REGLEMENTAREA RASPUNDERII PENALE

A MINORILOR DE LA ADOPTAREA

CODULUI PENAL DIN 1969 PANA IN PREZENT

Evoluția regimului penal al minorilor în țara noastră în timpul și după cel de al doilea război mondial a fost determinat de conjunctura social-politică creată, de alternanța a două tipuri de totalitarism, care aveau în comun accentul ideologic executiv pus pe importanța intereselor colective de tip naționalist sau internaționalist.

Codul penal și Codul de procedură penală din 21 iunie 1968 n-au adus multe elemente noi în raport cu legislația din 1936 în ceea ce privește răspunderea penală și regimul minorilor.

Dimpotrivă, ele rețin , și în anumite domenii , dezvoltă o serie de modificări ulterioare ale legislației respective, cum erau de pildă instanțele pentru minori și competența juvenilă, dispozițiile referitoare la diferite informații pe care instanța de judecată trebuia să le aibă în vederea stabilirii discernământului și individualizării măsurilor educative sau a pedepselor.

La 1 ianuarie 1969 a intrat în vigoare un nou Cod penal, al treilea în legislația penală modernă românească. Codul renunța la clasificarea în crime și delicte, existente în Codul penal anterior, și adopta conceptul generic de infracțiune pentru orice ilicit penal.

Noua lege penală are meritul de a nu fi dat la o parte ceea ce timpul a validat ca fiind mai valoros în domeniu. Din materialul normativ al codului rezultă că minoritatea nu mai este considerată ca o circumstanță personală, ci ca o stare tranzitorie, de devenire a făptuitorului cu o problematică specifică, ce reclamă o reglementare superioară și un tratament deosebit. Sunt prevăzute trei categorii de vârstă cu dispoziții specifice pentru fiecare dintre ele (art. 99 Cod penal).

Din prima categorie fac parte minori sub 14 ani care, fiind considerați a nu avea capacitatea psiho- fizică necesară înțelegerii consecințelor faptelor lor, nu răspund penal.

Această incapacitate apreciată a fi normală, în raport cu stadiul de maturizare psihică în care se află, în general, personalitatea la vârsta menționată, constituie o prezumție absolută și, ca atare, ea nu poate fi înlăturată prin proba contrară oricât de dezvoltați fizic și psihic s-ar dovedi unii dintre făptuitorii minori care nu au împlinit vârsta de 14 ani.

A doua categorie privește minorii în vârstă de la 14 la 16 ani a căror responsabilitate penală, fiind condiționată de discernământ, beneficiază de prezumția legală de incapacitate penală, prezumție care poate fi înlăturată dacă, prin proba contrarie, se demonstrează existența discernământului în momentul comiteri faptei. Așadar, subiectul activ al infracțiunii poate fi numai minorul cu discernământ.

În acest context, dispoziția din art. 50 Cod penal care prevede drept cauză a înlăturării caracterului penal al faptei, implicit a răspunderii penale, minoritatea făptuitorului, își găsește rațiunea la nivelul celor două categorii de minori menționate până acum, minorii care nu au împlinit 14 ani și minorii care, deși au depășit această vârstă, împlinind vârsta de 16 ani, nu au acționat cu discernământ. În ambele situații, minoritatea constituind o stare specifică personală, nu are efecte juridice asupra altor participanți. Ca urmare, cum s-a observat și în literatura de specialitate, instigatorii și complicii la o faptă prevăzută de legea penală săvârșită de un minor aflat în una din situațiile menționate, vor răspunde pentru participație improprie (art. 31 Cod penal); de asemenea, săvârșirea faptei de către un major împreună cu un minor constituie o circumstanță agravată pentru major (art. 75 lit. c, Cod penal).

În fine a treia categorie include pe minorii în vârstă de la 16 la 18 ani considerați a avea, în mod absolut, capacitatea penală. Caracterul absolut se limitează însă numai la efectele prezumției legale (nu se poate face proba contrarie), pe baza căreia minorul care a împlinit 16 ani este socotit ca având răspundere penală. Acest caracter nu exclude pentru minor posibilitatea pe care o au și făptuitorii majori, de a dovedi că se găsesc în vreuna din acele situații prevăzute în art. 48-49 Cod penal (stări patologice sau anormale) care, constituind cauze de înlăturare a capacității penale a făptuitorului, exclud și răspunderea penală.

Dacă minorul între 14 și 18 ani, în momentul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală, suferea de tulburări psihice care i-au afectat grav capacitatea de acțiune ori inacțiune, vor opera dispozițiile din art. 48 Cod penal și nu cele din art. 50 "deoarece cauzele de iresponsabilitate au prioritate față de cele privind minoritatea" Astfel minorii predelincvenți și cei care nu răspund penal pentru faptele antisociale pe care le-au comis au fost scoși din câmpul de acțiune al legii penale fiind supuși numai influenței educative și sociale adoptate de organele de protecție socială instituite în acest scop, prin efectul Legii nr.3/1970, privind regimul unor categorii de minori2. Potrivit art. 22 din această lege, minorii neinfractori aflați în institutele speciale de reeducare din subordinea M.A.I. la intrarea în vigoare a actului normativ menționat, au fost menținuți în continuare în instituțiile respective, până la epuizarea numărului lor, pentru a nu li se întrerupe procesul de școlarizare, calificare și reeducare început.

Prin soluțiile oferite de Legea nr. 3/1970 s-a lărgit astfel sfera posibilităților de individualizare legală, judiciară, administrativă și socială pentru fiecare dintre categoriile de minori menționate.

Sistemul sancționator special prevăzut pentru minori în Codul penal de la 1969 (Titlul V, art. 99-110 inclusiv), este un sistem mixt, format din măsuri educative (mustrare, libertate supravegheată, internarea într-un institut medical educativ – revocabile sau înlocuibile cu alte măsuri în funcție de evoluția comportamentului minorului, și pedepse. Printr-o dispoziție explicită (art. 100 alin. 2) s-a acordat prioritate măsurilor educative, pedeapsa închisorii aplicându-se numai dacă se apreciază că luarea celor dintâi măsuri nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.

Superioritatea sistemului sancționator actual pentru minori mai rezultă și din faptul că în timp ce în Codul penal anterior mustrarea era inclusă în rândul pedepselor, iar libertatea supravegheată determină amânarea soluționării laturii penale a cauzei (aceasta avea loc numai după trecerea perioadei de libertate supravegheată), noul Cod penal situează mustrarea în rândul măsurilor educative acordându-i, astfel, adevăratul ei caracter de măsură menită să contribuie la reeducarea minorului și să prevină săvârșirea unor fapte antisociale de către aceștia.

De asemenea, libertatea supravegheată nu mai are ca efect amânarea judecării cauzei, deoarece pronunțarea ei constituie însăși soluția dată acesteia.

Sunt notabile și perfecționările aduse reglementărilor de drept procesual penal privitoare la urmărirea și judecarea minorilor delicvenți, prin Codul de procedură penală adoptat la 12 decembrie 1968.

Fără să intrăm în detalii, considerăm că prin conținutul lor, dispozițiile speciale procesual-penale stabilite în cod (Titlul IV, Cap. II, Procedura în cauzele cu infractori), asigură, în ansamblu, garanții procesuale suplimentare, în vederea realizării unei cercetări temeinice și complete a cauzelor cu minori și a unui climat educativ necesar pe întreg parcursul desfășurării procesului penal. Este de remarcat și dispoziția care prevede că acțiunea civilă se exercită din oficiu în cazul când cel vătămat este un minor (art. 17 alin. fin. Cod procedura penală).

Experiența a demonstrat că, în procesul complex al recuperării sociale și morale a minorului delincvent, faza de judecată reprezintă un moment care, în fapt, influențează în cea mai mare măsură etapa care urmează executării hotărârii instanței. O sancțiune poate fi la fel de nepotrivită atunci când este prea severă, în raport cu multitudinea de factori care definesc personalitatea minorului delicvent, cu gravitatea faptei comise etc., ca și atunci când această sancțiune este prea blândă în raport cu aceleași elemente , soluție care poate duce la subaprecierea de către minor a gravității faptelor comise de el și, în final, la șanse mai mici de reeducare și de prevenție specială. Am spune că opera de dozare, de individualizare a sancțiunilor de drept penal pentru minori – astfel cum sunt ele prevăzute în Codul penal din 1969 – de către instanța de judecată, constituie un factor important în ansamblul măsurilor statului în vederea recuperării morale și sociale a minorului delincvent.

Unele reglementări privitoare la minori s-au adoptat (pe lângă Codul penal) și prin Legea 23 din 18 februarie 1969 privind executarea pedepselor; în această lege ( art.6) se prevede că minorii condamnați la închisoare vor fi supuși în timpul executării pedepsei unei acțiuni de reeducare deosebite, vor continua învățământul general obligatoriu – dacă mai au de executat cel puțin 6 luni de închisoare – și li se va asigura posibilitatea de a dobândi o pregătire profesională potrivit gradului de școlarizare și aptitudinilor lor. Reintegrarea socială a minorilor supuși unor astfel de pedepse era prevăzută și în art. 14 alin. 1 din lege. Un alt act normativ referitor la regimul sancționator al minorilor este Decretul 545 din 30 decembrie 1972 – devenit Legea nr. 13/1973 – privind executarea măsurii educative a internării minorilor infractori într-un centru de reeducare. Printre măsurile prevăzute de acest decret subliniem cele referitoare la instruirea și calificarea minorului aflat într-un centru de reeducare, în școlile profesionale sau în cadrul cursurilor de calificare ale întreprinderilor sau comitetelor executive ale Consiliilor populare (art.10), ca și posibilitatea creată minorilor merituoși din acele instituții de reeducare de a se prezenta la examenul de admitere la oricare liceu din localitate și de a frecventa astfel de cursuri, inclusiv asigurarea întreținerii lor ca și a celor care ar fi urmat studii superioare și după liberare (art.18). Decretul mai prevedea un sistem de patronare a centrelor de reeducare de către întreprinderile în care se calificau minorii și care urma să contribuie la sporirea eficienței muncii educative și a calității în meseriile existente în centrele de reeducare.

Tot în legătură cu sistemul sancționator al minorilor consemnăm și noile modalități de executare a sancțiunii de executare a sancțiunii prin muncă, fără privare de libertate, inclusiv pentru minorii ce depășesc 16 ani, introduse prima oară în Codul nostru penal (Cap. V) prin Legea 6 din aprilie 1973. Ideea de bază a acestui act normativ era că societatea ar avea datoria să datoria să preia, prin colectivele de muncă din unitățile economice și din școli, reeducarea minorilor care au săvârșit fapte penale ce nu prezentau un grad ridicat de pericol social. Din aceeași concepție a izvorât și Decretul 115/1977, pe baza căruia toți minorii condamnați la pedeapsa închisorii au fost puși în libertate de la locurile de detenție.

De asemenea, potrivit Decretului 147/1977, au fost eliberați și minorii aflați în centrele de reeducare, luându-se totodată măsurile corespunzătoare de încadrare a acestora în colective de muncă sau de învățătură în vederea reeducării și reintegrării lor sociale.

Decretul 218/1977, adoptat la scurt timp după punerea în libertate a minorilor care făcuseră obiectul unor sancțiuni privative de libertate instituie un nou sistem sancționator profund diferit de cel existent în codul penal de la 1969 și de toate celelalte care l-au precedat. Potrivit dispozițiilor din decretul menționat, minorul între 14 și 18 ani, care săvârșea o faptă penală și răspundea penal putea fi supus măsurii educative din art. 2 și anume încredințarea colectivului în care muncește sau învață, ori putea fi supus măsurii trimiterii într-o școală specială de muncă și reeducare prevăzută în art. 3 din decret pentru fapte deosebit de grave.

Prin natura și finalitatea lor, ambele sunt măsuri educative – fiind exclusă, astfel, aplicarea pedepsei cu închisoarea minorului oricare ar fi gravitatea faptei comise. Acest din urmă aspect rezultă și explicit din preambulul decretului menționat unde se arată că "minorii între 14 și 18 ani care săvârșesc fapte penale nu vor fi condamnați la închisoare".

Pe bună dreptate, în practica Tribunalului Suprem s-a decis că față de dispozițiile cuprinse în art. 2 și 3 din Decretul 128 / 1977, "care au abrogat implicit sancțiunile penale prevăzute în art.101 și 109 Cod penal, minorilor care au săvârșit fapte penale nu li se pot aplica pedepse cu închisoarea chiar dacă s-ar dispune ca executarea să se facă prin muncă ". Pe cale de consecință, nu se putea aplica minorului nici amenda – indiferent de forma acesteia (pedeapsă principală, unică sau alternativă cu închisoarea). Cât privește pedepsele complimentare (art.64 Cod penal) acestea nu erau aplicabile nici sub imperiul reglementărilor din Codul penal care admiteau pedeapsa cu închisoarea și la minori. Se mențin totuși limitele răspunderii penale a minorului prevăzute în art. 99 Cod penal (Titlul V – Minoritatea), în măsura în care erau operante prevederile art. 2 și 3 din Decretul 218/1977, deveneau neaplicabile celelalte măsuri educative în Codul penal, mustrarea și libertatea supravegheată.

Singura măsură educativă menținută din Codul penal era cea prevăzută în art. 105 și art. 101 lit. d. Cod penal- internarea într-un institut medical educativ. Modul de reglementare a sancțiunilor aplicabile minorilor a ridicat numeroase discuții în practica judiciară. S-a relevat că legiuitorul nu a fost suficient consecvent în intenția sa generoasă de a restrânge câmpul de aplicare a constrângerii juridice (penale), deoarece prin ambiguitatea reglementărilor a dat loc unor întrebări care nu-și puteau găsi prea ușor răspunsuri convingătoare. Astfel, dacă pentru infracțiunile care prezentau un grad de pericol social deosebit de redus existau soluții prin aplicarea art. 3 din Decretul 218/1977, pentru cele care ar fi atras măsura reeducării în colectivele de muncă sau de învățătură, soluțiile erau contradictorii și depindeau de abilitatea organelor chemate să aplice legea.

Deși în acest nou sistem de sancționare îndreptarea și reeducarea minorilor erau concepute a se realiza preponderent în societate – și nu în afara ei – și, ca atare, încredințării minorului colectivului în care muncește ori învață trebuie să fie cel mai frecvent luată, în realitate instanțele au înclinat spre măsura internării într-o școală specială de muncă și reeducare, deși prin natura ei (privare de liberate) această măsură trebuie să aibă un caracter de excepție. Dispozițiile din art.3 al Decretul 218/1977, prin formularea lor extrem de eliptică, au mascat, sensul real al măsurii, și anume acela de a înlocui într-o manieră modernă modul de executare a pedepsei cu închisoarea aplicată minorilor infractori. Cel puțin în primii ani de la intrarea în vigoare a actului normativ menționat, măsura internării într-o școală de muncă și reeducare era, în anumite privințe, chiar mai grea decât pedeapsa închisorii. De exemplu, această sancțiune fiind considerată măsură educativă și nu pedeapsă, minorul nu beneficia de instituția liberării condiționate, ceea ce însemna că în cazul aplicării măsurii pe durata maximă acesta era obligat să rămână în școală de reeducare 5 ani.

Pentru a se corecta această importantă lacună a reglementării, prin Decretul 64/1981 s-a introdus, în Decretul 218/ 1977, un text nou (art. 4) care permitea încetarea condiționată a măsurii trimiterii într-o școală specială de muncă și reeducare după executarea unei părți din durata măsurii educative și dacă minorul și-a însușit o meserie și a dat dovezi temeinice de îndreptare, ținându-se seama și de gravitatea faptei. Totodată, s-au prevăzut și cazurile de revocare a încetării condiționate a măsurii, când minorul se sustrăgea de la învățătură sau de la prestarea unei munci utile, ori săvârșise o nouă infracțiune de la liberare până la împlinirea duratei măsurii aplicate.

O altă anomalie provocată de decretul examinat a fost și aceea că minorii sancționați pentru fapte deosebit de grave ajungeau în timpul executării măsurii private de libertate de 5 ani să depășească vârsta minorității, De aici, situația paradoxală, ca în cadrul școlii speciale de muncă și reeducare, instituție menită să facă educația minorilor, în același clase să existe elevi cu mult peste vârsta minorității.

De asemenea, regimul acestor școli era mult mai sever în raport cu cel care a existat în fostele centre de reeducare ceea ce făcea ca aceste școli numai aparent să reprezinte instituții școlare de reeducare a minorilor; în realitate erau locuri de deținere similare penitenciarelor pentru minori.

S-a desprins concluzia în literatura de specialitate, în sensul că pentru a-l putea recupera pe minorul infractor, readucându-l la un comportament normal, s-ar fi cerut schimbarea mediului și a condițiilor care îl îndemnau să încalce legea penală. Pentru înlăturarea acestor carențe numeroși specialiști au sugerat completarea Decretului 218/1977și cu alte soluții legislative prin care să se asigure o diversitate și eficiență mai mare a sancțiunilor aplicabile minorilor (de exemplu, introducerea unui sistem mixt de măsuri educative și pedepse privative și neprivative de libertate). De asemenea, s-a sugerat să se reglementeze mai amplu măsura încredințării minorului colectivului în care muncește sau învață și regulile stricte de disciplină și comportare care ar trebui respectate de minor pe durata încredințării. Aceste sugestii au fost primite abia după 10 ani de la intrarea în vigoare a Decretului 218/1977 când prin legea pentru modificarea și completarea Legii 59/1968, privind Comisiile de judecată din 28 aprilie 1977, s-au adus unele modificări și reglementării pe care o analizăm.

Totuși instituirea sistemului sancționator al minorilor prin Decretul 218/1977, a constituit un pas important și curajos în evoluția legislației penale, în primul rând pentru că a reprezentat o schimbare de concepție în politica penală, încercându-se o ruptură nu numai de sistemul sancționator prevăzut de Codul penal de la 1969, pe care l-a înlocuit, ci și de toate sistemele care l-au precedat pe acesta din urmă. Chiar dacă noua concepție a fost parțial realizată, din motivele arătate n-a avut eficiența urmărită, deoarece instituia un regim de sancționare prea blând în raport cu faptele foarte grave comise de minori (omoruri, tâlhării, violuri etc.). Cu toate acestea, decretul menționat a constituit o experiență utilă care ar putea fi valorificată în perspectiva modificărilor care se vor aduce sistemului sancționator al minorilor.

Decretul 218/1977, deși ar fi urmat să fie mai repede abrogat, deoarece conținea dispoziții tranzitorii (temporare), în realitate a fost abrogat abia la 1 octombrie 1992, adică după 15 ani, prin Legea104/1992. În urma abrogării acestui decret a fost repus în vigoare sistemul sancționator prevăzut în art. 100-110 Cod penal, atât în ce privește măsurile educative, cât și în privința modului de aplicare a pedepselor pentru minori; aceste prevederi sunt, în prezent, în vigoare.

În noiembrie 1996, prin Legea nr. 140, prevederile Codului penal privind sancțiunile aplicabile minorilor care au săvârșit infracțiuni, au suferit din nou modificări și completări importante, ele înscriindu-se, de data aceasta, pe linia preocupării legiuitorului de a îmbogății modalitățile de reeducare a minorului în condiții de libertate. Astfel, în art. 103 Cod penal care reglementează măsura educativă a libertății supravegheate, s-au introdus unele noi prevederi din care rezultă că instanța poate impune minorului ca, pe durata libertății supravegheate, să respecte una sau mai multe din obligațiile pe care le prevede legea.

Prin legea menționată mai sus s-a completat și art. 110 alin. 1 din Codul penal, care reglementează suspendarea condiționată a executării pedepsei închisorii în cazul minorilor, dând posibilitatea judecătorului să dispună mai frecvent lăsarea în libertate a minorului prin suspendarea executării pedepsei închisorii.

Deși din anumite puncte de vedere, sunt puțin forțate (obligativitatea muncii în folosul comunității), fără consimțământul celor cărora li se aplică astfel de sancțiuni, măsurile introduse în Codul penal pot constitui un pas important spre reglementarea muncii în interesul colectivității ca sancțiune de sine stătătoare, respectând în același timp și consimțământul persoanelor cărora li se aplică.

Dacă analizăm însă și celelalte modificări pe care le operează Legea 140/1996 și anume; înăsprirea pedepselor pentru unele infracțiuni și agravarea condițiilor de acordare a liberării condiționate, vom constata că, sub multe aspecte, regimul sancționator al minorilor s-a înăsprit (ne referim la minorii cărora li se aplică pedeapsa închisorii) chiar dacă, potrivit art. 109 alin. 1, modificat prin Legea nr. 104/1992 limitele pedepselor pentru minori se reduc la 1/2 (față de 1/3 cât era reducerea înainte de modificarea menționată).

În prezent, cadrul legal al sistemului de reeducare a minorului infractor este format din măsuri educative (mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare și internare în închisoarea într-un institut medical-educativ) și din pedepse (închisoarea și amenda). Așa cum se observă, măsurile educative sunt reglementate în ordinea gravității lor, de la simpla mustrare până la măsura educativă privativă de libertate, iar ultima dintre aceste măsuri are caracter complex având atât caracter de măsură educativă de libertate, cât și de măsură de tratament medical.

Pedepsele aplicabile minorilor se ierarhizează și ele în ordinea gravității. În toate cazurile, pedepsele aplicabile minorilor sunt mai reduse (ele se reduc, conform art. 109 alin. 1 Cod penal, la jumătate; în urma reducerii minimul pedepsei nu va depăși 5 ani). De asemenea, nu se aplică minorilor pedeapsa detențiunii pe viață ( în locul acesteia se aplică minorului închisoarea de la 5 la 20 de ani) și nici pedepse complimentare, iar condamnările pronunțate pentru infracțiunile săvârșite în timpul minorității nu atrag incapacități sau decăderi, o astfel de condamnare nu poate constitui prim termen al recidivei (art. 38 lit. a).

Principiul după care se alege categoria și felul sancțiunii aplicate minorului infractor este acela al priorității măsurii educative față de pedeapsă, iar în cadrul măsurilor educative, al priorității măsurii educative neprivative de libertate față de măsura educativă privativă de libertate.

Aceasta înseamnă ca operația de individualizare a sarcinii aplicabile minorului are un caracter complex. Mai întâi instanța verifică (dacă este cazul) să aplice o măsură educativă (iar dintre acestea una neprivată ori privativă de libertate) sau o pedeapsă, după care urmează individualizarea sancțiunii concrete în cadrul limitelor legale rezultate din opțiunile de mai sus.

Pentru alegerea sancțiunii aplicabile, legea a prevăzut, pe lângă criteriile generale de individualizare a sancțiunii din art. 72 și anumite criterii speciale de individualizare. Astfel, potrivit art. 100 alin. 1 Cod penal, la alegerea sancțiunii se ține seama de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de stare fizică, de dezvoltarea intelectuală și morală a minorului, de comportarea lui, de condițiile în care a trăit și de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului (de exemplu, vârsta concretă la data săvârșirii faptei, de antecedentele antisociale înainte sau după împlinirea vârstei răspunderii penale etc.).

De asemenea, legea prevede că instanța va recurge la pedepse numai dacă apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului (art. 100 alin. 2 Cod penal).

În determinarea sancțiunii concrete ( măsură educativă sau pedeapsă) instanța va avea în vedere, de asemenea, atât criteriile generale de individualizare, cât și criteriile speciale arătate mai sus (mai ales când a ales ca sancțiune o măsură educativă).

CAPITOLUL III

SECȚIUNEA I

3.1. Sistemul de reeducare a minorului infractor în documentele organizației națiunilor unite și ale Consiliului Europei

Evoluția delicvenței juvenile în societatea contemporană, chiar cu unele deosebiri de la o țară la alta, prin frecvență, tendințe și forme de manifestare, continuă să mențină în stare de alertă cele mai avizate organisme internaționale, îndeosebi Organizarea Națiunilor Unite, iar pe continentul nostru, Consiliul Europei. Criminalitatea juvenilă suscită interesul nu numai al specialiștilor în materie de educație și ocrotire, dar și al celor din sfera dreptului penal, a criminologiei, sociologiei, filozofiei, biologiei; de asemenea, ea stă în atenția a numeroase organizații guvernamentale și nonguvernamentale ca și în preocupările unor persoane cu inițiative particulare de interes umanitar.

Formele de manifestare ale acestui interes crescând al opiniei publice mondiale față de minorul infractor, în liniile sale esențiale, am dori să le reflectăm în aceste pagini.

Organizația Națiunilor Unite – organizație internațională guvernamentală, cu sediul principal la New York – a fost creată după cel de al doilea război mondial, pe baza unui document fundamental ( harta Națiunilor Unite), în cuprinsul căruia s-au reglementat scopurile, principiile de bază, structura și modul de funcționare a organizației.

Organul principal al Organizației Națiunilor Unite, cu atribuții în domeniul dreptului penal și al justiției penale, este Consiliul Economic și Social (ECOSOC), ajutat în activitățile sale specifice de Comisiile economice regionale și de numeroase alte comisii și subcomisii funcționale sau institute specializate alcătuite din experți, precum și de o serie de alte comitete permanente sau formate ad-hoc.

Printre mecanismele Organizației națiunilor Unite pentru prevenirea crimei și tratamentului delicvenților se numără și Comisia Interguvernamentală pentru Prevenirea Crimei și de justiția Penală, înființată prin rezoluția Adunării Generale nr. 46 din 18 decembrie 1991, precum și de serviciul ONU de la Viena, transformat în Divizie specializată, cu sarcini de a formula opinii de politică penală și de a promova rezoluțiile ONU în acest domeniu.

Aceste organisme își aduc o contribuție hotărâtoare la activitățile ONU îndreptate spre prevenirea infracțiunilor și tratamentul delicvenților, inclusiv a infractorilor minori și a tinerilor infractori.

Organizația Națiunilor Unite organizează la fiecare 5 ani – începând cu anul 1955 -Congresul Internațional pentru combaterea, prevenirea și tratamentul delicvenților. Încă de la primul Congres din 1955- care și-a desfășurat lucrările în Palatul Națiunilor de la Geneva – s-a adoptat un ansamblu de reguli minime pentru închisori și deținuți, compus din două părți: "Reguli de aplicare generale și principii fundamentale" (prima parte) și "Reguli de aplicare la categorii speciale" (cea de-a doua parte).

Acest ansamblu, supus unor continue perfecționări și adaptări, a constituit primul document elaborat de ONU care a servit drept etalon tuturor statelor în procesul de perfecționare sau de reformare a legislației în materia executării pedepsei închisorii. De asemenea, Congresul a adoptat o rezoluție cu privire la "Așezămintele penitenciare și corecționale deschise", cu recomandările necesare pentru aplicarea ei.

Prin rezoluția nr. 603/ C (XXIV) din 31 iulie 1957, Consiliul Economic și Social a aprobat un ansamblu de reguli și și-a însușit recomandările făcute de primul Congres al Națiunilor Unite pentru combaterea crimei și tratamentului delicvenților; aceste recomandări consideră, în concluzie, că lipsirea de libertate- care s-ar cere evitată – nu trebuie să fie asociată cu suferințe în plus atunci când s-ar putea evita acest lucru. Printre cei care au beneficiat de acest minim de reguli au fost, minorii și tinerii adulți delicvenți.

Al doilea Congres ONU pentru prevenirea crimei și tratamentul delicvenților ținut la Londra în 1960 (70 de țări participante, față de 61 în 1955) s-a ocupat, între altele, de noile forme ale delicvenței juvenile, de impactul mass-media cu delicvența juvenilă și de privarea de libertate pe termen scurt, în unele cazuri, și a minorilor.

În anul 1965, cel de-al III-lea Congres ONU ținut la Stockholm (74 de țări participante) a avut ca temă "Prevenirea crimei și a delicvenței", abordând, între altele, și problemele legate de combaterea recidivismului, precum și măsurile speciale de prevenire și tratament pentru tinerii adulți delicvenți.

În contextul creșterii continue a criminalității în lume, s-au desfășurat la Kyoto (Japonia), în 1970, lucrările celui de-al IV-lea Congres ONU pentru prevenirea crimei și tratamentul delicvenților (au participat 85 de state), cu tema "Crima și dezvoltarea". În cadrul Congresului s-au discutat tacticile de apărare socială și prevenirea cu ajutorul comunității, adică participare a cetățenilor la prevenirea și controlul crimei. De asemenea, s-au discutat rezultatele aplicării ansamblului de măsuri pentru tratamentul deținuților, la 15 ani de la adoptarea regulilor minime.

O problemă asemănătoare s-a discutat si la cel de-al V-lea congres al Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei și tratamentul delicvenților. Totodată, prin rezoluțiile sale 2858 (XXV) din 20 decembrie 1971, 3144 (XXVIII) din 14 decembrie 1973 și 3218 (XXXIX) din 6 noiembrie 1974, Adunarea Generală a recomandat statelor membre să-și adapteze legislațiile naționale la principiile ansamblului de reguli minime. În conformitate cu aceste rezoluții, Legea română nr. 6/ 1973 a introdus prin secțiunea III – munca corecțională în Codul penal român; de dispozițiile acesteia vor beneficia și minorii infractori care au depășit vârsta de 16 ani.

Tema generală a celui de-al V-lea Congres ONU, ținut la Geneva în 1975, (101 țări participante), a fost "Prevenirea crimei și controlul – provocarea ultimului sfert de veac", punându-se în evidență eforturile pentru găsirea unor sancțiuni substitutive pedepsei închisorii, cel puțin pentru delincvenții care nu pun în pericol pacea și securitatea publică. Pe această linie se situează Decretul nr. 218/ 1977, prin care România a înlocuit, în fapt, pedeapsa cu închisoarea aplicabilă minorilor infractori până atunci, cu măsura educativă a {colii speciale de muncă și reeducare ( act normativ care, deși tranzitoriu- a fost aplicat timp de 15 ani), precum și modificările aduse instituției recidivei prin Lege nr. 6/ 1973, prevăzându-se condiții mai restrictive. În cadrul aceleiași orientări se situează și modificările recente( Legea nr 104/ 1992) aduse legislației penale prin lărgirea posibilităților de aplicare a suspendării executării pedepsei și pentru crearea unor posibilități mai largi de executare a pedepsei la locul de muncă, prevederi de către beneficiază și minorii infractori.

Pentru prima dată în istoria Congreselor pentru prevenirea crimei și tratamentul delicvenților, cel de-al VI-lea Congres (la care au participat 101 țări) s-a ținut într-o țară în curs de dezvoltare (Caracas, Venezuela) în anul 1980. S-a avut în vedere la aceasta, între altele, și evoluția dramatică a delicvenței în rândul minorilor și tinerilor din această zonă a lumii.

Tot pentru prima dată s-a prezentat la Congres un studiu al Organizației Națiunilor Unite despre răspândirea mondială a crimei (studiu bazat pe informațiile primite de la 65 de state membre și care se referă la perioada 1970-1975). Un alt document prezentat Congresului s-a referit la tratamentul condamnaților în afara stabilimentelor penitenciare și consecințele asupra acestora, iar un altul, la aplicarea regulilor minimale pentru tratamentul deținuților.

Tema generală a celui de-al VI-lea Congres, și anume "Prevenirea crimei și calitatea vieții", a permis o abordare mai complexă a fenomenelor avută în vedere. O importanță deosebită s-a acordat discutării în cadrul temei menționate a problemelor tratamentului judiciar al tinerilor, înainte și după trecerea la delicvență, ca și a chestiunilor legate de jurisdicțiile pentru minori considerate a fi instrumente principale de prevenire și tratament.

Declarația de la Caracas adoptată de Congres constituie primul document mondial mai cuprinzător care oferă date cu privire la prevenirea crimei și la eforturile umane legate de acesta. De asemenea, prin rezoluția nr. 4 adoptată de același forum, s-a cerut să fie elaborat un ansamblu minim de reguli cu privire la administrarea justiției pentru minori și la tratamentul minorilor, care să poată servi drept model statelor membre. Documentele adoptate de Congres au fost aprobate de Adunarea Generală a ONU în același an.

Între 14-16 mai 1984 s-au desfășurat la Beijing (China), lucrările Reuniunii Interregionale pentru pregătirea celui de-al VII-lea Congres ONU, cu care ocazie s-a luat în discuție și s-a definitivat proiectul ansamblului de reguli minime cu privire la administrarea justiției pentru minori, recomandat de Congresul precedent și transmis reuniunii de către Consiliul Economic și Social. Aceste "Reguli", denumite "Regulile de la Beijing", au fost adoptate de Congresul al VII-lea al ONU pentru prevenirea crimei și tratamentul delicvenților ținut la Milano (Italia) în perioada 26 august – 6 septembrie 1985 (au participat reprezentanți a 125 de state) și au fost aprobate apoi de către ONU cu ocazia celei de-a 96-a sesiuni plenare din 29 noiembrie 1985, prin rezoluția nr. 40/33.

Potrivit acestor Reguli, în soluționarea cauzelor cu infractori minori trebuie să se recurgă, de regulă, la mijloace extrajudiciare, apelându-se, cât mai mult posibil, la serviciile comunitare ori la alte servicii competente, pentru a se evita efectele negative ale procedurii judiciare asupra minorilor. Această protecție se extinde și asupra altor categorii de fapte ale minorilor, considerate de către adulți ca fiind delictuale ( absența de al școală, indisciplina în școală și în familie, beția publică etc.), precum și asupra tinerilor adulți delicvenți potrivit limitei de vârstă fixată de fiecare legislație națională. Protecția vieții private a minorilor, ca și protejarea tinerilor de efectele nocive ale publicării în presă a unor date despre situația lor ocupă, de asemenea, un loc important în aceste Reguli. Ansamblul de reguli pentru minori marchează, după părerea noastră, un pas important în procesul de reformă a dreptului penal promovat de Națiunile Unite în privința minorilor delicvenți. Este grăitor faptul că "Regulile de la Beijing" au fost menționate și în preambulul "Convenției cu privire la drepturile copilului" adoptată de adunarea Generală a ONU în noiembrie 1989, în concluziile căreia există recomandarea că în toate deciziile care privesc pe copii, fie că sunt luate de instituțiile publice sau private de ocrotire socială, fie de tribunale, autorități administrative sau organe legislative, interesele superioare ale copilului trebuie să fie luate în considerare cu prioritate (art. 3).

Este de observat că România a ratificat Convenția menționată prin Legea nr.18 din 28 septembrie 1990; ca urmare, în anul 1993 s-a creat Comitetul Național pentru Protecția Copilului, având atribuții de supraveghere și promovare a aplicării Convenției, iar în perioada 2-4 iunie 1994, Guvernul României în colaborare cu Comitetul Național pentru Protecția Copilului (CNPC) și organizația "Salvați copiii", a organizat o Conferință cu participare internațională având ca temă "România și Convenția ONU cu privire al drepturile copilului".

Congresul al VII-lea a adoptat, ca document final, Planul de acțiune de al Milano pentru întărirea cooperării internaționale în prevenirea crimei și în transformarea justiției penale.

Menționăm că anul 1985, potrivit unei rezoluții ONU inițiate de România, a fost declarat drept "Anul internațional al Tineretului", recomandându-se ca întreaga comunitate internațională să protejeze și să promoveze drepturile tinerilor în conformitate cu toate instrumentele internaționale referitoare la drepturile omului.

Cel de-al VIII-lea Congres al Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei și pentru tratamentul delicvenților și-a desfășurat lucrările în Capitala Cubei (Havana) în perioada 27 august-7 septembrie 1990. Tema generală a Congresului a fost "Cooperare internațională pentru prevenirea crimei și pentru justiția penală în perspectiva secolului XXI".

În cadrul Congresului s-au discutat teme majore, între care, problemele legate de pedepsele privative de libertate și alternativele acestora, precum și chestiunea justiției pentru minori, a strategiilor de prevenire a delincvenței juvenile și a protecției tinerilor.

În cadrul acestor teme s-au examinat progresele realizate în aplicarea "Regulilor de la Beijing", recomandările privind sprijinirea copiilor care au numai unul din părinți, crearea posibilităților de muncă pentru tineret, combaterea violenței în familie și a abuzului de droguri, acțiuni umanitare în penitenciare și, nu în ultimul rând, abolirea regimului de executare a închisorii prin izolarea condamnatului.

Dintre hotărârile Congresului, cea mai însemnată, după părerea noastră, și care reprezintă cel de-al doilea pas important pe calea reformei instituțiilor penale privitoare la minor (după regulile de la Beijing), o constituie adoptarea principiilor directoare de la Ryad, adică a principiilor directoare ale Națiunilor Unite pentru prevenirea delicvenței juvenile.

Aceste principii conțin numeroase recomandări privind intervenția la nivelul comunității, a societății, în general, cât și la nivelul structurilor și substructurilor guvernamentale și nonguvernamentale, sau la nivelul microgrupurilor sociale și chiar în plan individual, în vederea luării de măsuri preventive în materie. În esență, se recomandă ca programele de prevenire să vizeze interesul tânărului, chiar aflat în perioada copilăriei, pentru a se evita evoluții comportamentale nedorite, prin inițierea unor programe de ocrotire a copiilor împotriva oricăror abuzuri și neglijențe periculoase, în perspectiva evitării, pe cât posibil, a sistemului judiciar.

Un alt document important adoptat de Congres conține "Reguli minimale pentru protecția minorilor privați de libertate". De asemenea, în cadrul Congresului s-a făcut recomandarea ca Secretariatul General să publice un manual care să conțină: "Regulile de la Beijing" (1985), " Principiile directoare de la Ryad" (1990), și "Regulile Națiunilor Unite pentru protecția minorilor privați de libertate" (1990)- însoțite de comentarii asupra conținutului lor. S-a mai propus ca Adunarea Generală să proclame un an internațional al reinserției delicvenților în societate, spre a stimula inițiativele în vederea ameliorării sistemului penitenciar în toate țările. O ultimă recomandare adresată Comitetului pentru prevenirea crimei și luptei contra delincvenței se referă la examinarea, în cadrul următorului Congres (al IX-lea), a progreselor realizate în promovarea și aplicarea Principiilor de la Ryad.

Cea de-a 45-a sesiune a ONU (decembrie 1990) a adoptat un document care conține "Regulile minimale ale Națiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri neprivative de libertate", aprobând totodată recomandarea Comitetului pentru prevenirea crimei și lupta împotriva delincvenței ca aceste reguli să se numească "Regulile de la Tokyo" (după localitatea în care au fost elaborate); Adunarea Generală recomandă aplicarea acestora la nivel național, regional și interregional, ținându-se seamă de contextul politic, economic, social și cultural, de tradițiile din fiecare țară. ONU recomandă ca, la fiecare 5 ani, începând cu anul 1994, să se prezinte informări despre rezultatele obținute în practică cu privire la aplicarea acestor reguli.

Ultimul Congres al ONU pentru prevenire a crimei și tratamentul delincvenței și-a desfășurat lucrările în anul 1995 la Cairo ( Egipt). S-au discutat problemele legate de justiția penală în perioada de tranziție, de delicvența minorilor și tinerilor și de măsurile de prevenire față de minor după intrarea sa în conflict cu legea penală.

Europei a inițiat numeroase cercetări criminologice și sociologice privind delincvența, mai cu seamă în rândul minorilor și tinerilor care provin din familii de emigranți sau din populația autohtonă minoritară, acolo unde acestea constituie o populație compactă, cum sunt zonele sărace ale marilor orașe din lumea occidentală. Aceste preocupări rezultă și din recomandările Consiliului Europei, cum ar fi Recomandarea nr. R (87) 20, cu privire la "Reacțiile sociale la delicvența juvenilă", adoptată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei la 17 septembrie 1987 și Recomandarea nr. R (88) privind "Reacțiile sociale la comportamentul delincvent al tinerilor proveniți din familii de emigranți", adoptată de același organism la 18 aprilie 19881. De menționat că activitățile desfășurate de Consiliul Europei în probleme judiciare și de executare a pedepselor au la bază ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deținuților și Recomandările privind așezămintele penitenciare și corecționale deschise, documente adoptate de primul Congres al ONU pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților, aprobate de Consiliul Economic și Social prin Rezoluția sa nr. 663 C (XXIV) din 31 iulie 1957, precum și printr-o rezoluție a Consiliului Europei din 1956.

În anul 1957, Comitetul de Miniștri al Consiliului a hotărât să înființeze Comitetul European pentru problemele criminale (CEPC) care activează interes în vederea amplificării cooperării internaționale în materia prevenirii infracțiunilor și sancționării infractorilor, ca și în privința tratamentului delincvenților. Ca urmare a creșterii delincvenței juvenile în țările din Consiliul Europei, Comitetul Director pentru Problemele Criminale (CDPC) a sugerat, la cea de-a 32-a sesiune plenară (1983), crearea unui comitet restrâns de experți specializați în delincvența juvenilă, inițiativă aprobată de către Comitetul de Miniștri. De asemenea, Comitetul pentru Probleme Criminale își acoperă domeniile de cercetare și cu numeroase alte comitete mai restrânse, alcătuite din experți și organizate în funcție de anumite necesități.

Regulile care orientează actualmente legislația și practica în domeniul delincvenței juvenile, în cele mai multe state membre ale Consiliului Europei, au la bază principiile politicii penale ale Consiliului Europei și anume : prioritatea absolută a prevenirii, reducerea intervenției justiției penale și necesitatea participării comunității la politica criminală.

În lumina acestor principii, sub egida CDPC au fost elaborate mai multe studii asupra delincvenței juvenile, cum ar fi: Delincvența juvenilă în Europa după război ( Strasbourg, 1960); Eficacitatea programelor în curs privind prevenirea delincvenței juvenile (1963); Presa și protecția tinerilor (1967); Cinematograful și protecția tinerilor (1968); Rolul școlii în prevenirea delincvenței juvenile (1972); Tendințe în reeducarea adolescenților și tinerilor adulți(1979); Raport asupra decriminalizării (1980); Prevenirea delincvenței juvenile, rolul instituțiilor de socializare într-o societate în evoluție (1982).

De asemenea, Consiliul Europei a elaborat numeroase recomandări cu implicații în probleme delincvenței juvenile, cum ar fi: Recomandarea nr. R (85)11 asupra poziției victimei în procesul penal (Strasbourg, 1985); Recomandarea nr. R (86) 4 asupra violenței în cadrul familiei (1986); Recomandarea 1065 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei referitoare la comerțul și alte forme de exploatare a copiilor (Strasbourg, 1987); Recomandarea nr. R (87) 20 asupra reacției sociale la delincvența juvenilă (1987); Recomandarea nr. R(87) 19 adoptată de Comitetul de Miniștri la 17 septembrie 1997 (Strasbourg 1988) privind organizarea prevenirii criminalității; Recomandarea nr. R (87) 7 asupra principiilor referitoare la răspândirea videoprogramelor cu caracter violent, brutal sau pornografic (1989); Recomandarea nr. R (91) 11 a Comitetului de Miniștri asupra exploatării sexuale, pornografie, prostituție, ca și asupra traficului cu copii și tineri adulți (adoptată la 9 septembrie 1991).

Conferințele de politică penală (manifestări științifice organizate la fiecare 5 ani) constituie o formă importantă de activitatea Consiliului Europei în materia delincvenței juvenile. De exemplu, Conferința din 1985 a tratat tema "Marile perspective europene contemporane ale politicii criminale", iar Conferința din anul 1990 s-a referit la "Problemele actuale de politică criminală".

Un loc îl ocupă ideea depenalizării unor fapte săvârșite de minori, precum și ideea evitării pe cât posibil a procedurii judiciare pentru sancționarea faptelor comise de minori.

Instituțiile internaționale menționate își desfășoară activitățile în direcția prevenirii și a tratamentului delincvenței juvenile, paralel cu preocupările pentru perfecționarea legislației penale și sporirii eficienței acesteia în realizarea obiectivelor de mai sus.

În prezent există deosebiri notabile ale legislațiilor naționale în materia răspunderii penale a minorilor. Așa, de exemplu, vârsta maximă de la care orice infractor minor suportă rigorile dreptului comun ("majoritatea penală") este de 18 ani în Austria, Belgia, Franța, Germania, Elveția, Italia, Turcia, Lichtenstein și Țările de Jos; de 17 ani în Grecia, Anglia, Țara Galilor și Polonia; de 16 ani în Spania, Portugalia și Scoția iar în Cipru și în Suedia, pragul de vârstă de la care intră sub incidența dreptului comun este de 15 ani. Țara cu cel mai scăzut prag al "majorității penale" este Norvegia cu 14 ani.

Rigoarea aparentă a unora din aceste reglementări este temperată, însă, prin diverse alte dispoziții legale. Astfel, în cazul modelului suedez, până la 15 ani minorii beneficiază de prevederile unor acte de protecție socială speciale (Social Service Act din 1982), iar după împlinirea vârstei de 15 și până la 18 și chiar 20 de ani, autorul unei infracțiuni beneficiază de dispozițiile altui act normativ similar. Alte țări scandinave cunosc modele asemănătoare; astfel, în Norvegia (ca și Scoția) minorii delincvenți se află în grija unor comisii de protecție și nu sunt supuși jurisdicțiilor pentru minori. De altfel, modelele de reacție socială la delincvența juvenilă înclină tot mai mult spre demersuri extrajudiciare. În Spania și în Portugalia, tinerii de la 16 la 21 de ani pot fi tratați ca minori în anumite circumstanțe. În alte țări, autoritatea responsabilă, în cazul delincvenței juvenile, este jurisdicția pentru minori.

Deosebiri mai există și în privința reglementării momentului când începe răspunderea penală a minorului. Astfel, în Elveția și în Suedia, ca și în legislația altor state nord americane, răspunderea penală începe de la 7 ani; în sistemul scoțian, răspunderea penală a minorilor începe la 8 ani, în Anglia și Țara Galilor, Grecia și Ungaria de la 12 ani. În Franța, Portugalia și Austria începe de la 7 ani; în sistemul scoțian, răspunderea penală a minorilor începe la 8 ani, în Anglia și Țara Galilor, Grecia și Ungaria de la 12 ani. În Franța, Portugalia și Austria vârsta minimă a răspunderii penale este de 13 ani, iar în Germania, Danemarca și Italia de la 14 ani- soluție adoptată și de legislația penală română. Deosebiri mai există și în privința conținutului discernământului la minori. Astfel, în Anglia și în Țara Galilor discernământul există când minorul știe ceea ce este rău. În Italia, pentru minorii în vârstă de la 14 la 18 ani răspunderea penală este în funcție de capacitatea acestora de a înțelege și a voi. În Ungaria, minorul care se află în categoria de vârstă 14-18 ani răspunde penal numai dacă nu este dement. În termenii legii penale germane, un minor este penalmente responsabil dacă în momentul săvârșirii faptei maturitatea sa morală și psihică era suficientă pentru a înțelege caracterul ilicit al actului său. În Iugoslavia, aprecierea discernământului minorului delincvent este în funcție de personalitatea acestuia, luată în considerație în întregul ei. Potrivit noului Cod penal francez, art. 22-1, discernământul există dacă o persoană nu suferă de tulburări psihice ori neuropsihice care i-ar fi anulat discernământul ori controlul actelor sale. În Statele Unite, discernământul constă numai în elementul cognitiv (capacitatea de a ilicitul actului).

În unele legislații penale este reglementată o categorie de vârstă intermediară – cea a "tinerilor adulți" – care durează de la 18 până la 20, 21 și chiar 25 de ani, cum este în Iugoslavia. În Suedia, perioada de vârstă a "tinerilor adulți" este între 15-18 ani. În Portugalia legea prevede, de asemenea, un regim special pentru tinerii între 16 și 20 de ani. Un regim distinct pentru "tinerii adulți" între 16-18 ani întâlnim și în Spania, unde, în mod teoretic, persoanele până la 20 de ani trebuie să se bucure de un regim penitenciar distinct de cel al adulților. În Scoția, Legea asupra justiției penale din 1980 a introdus noi dispoziții privind "tinerii adulți" în vârstă de la 16 la 21 de ani.

Vom încheia cu un posibil răspuns la întrebarea pe care ne-o sugerează diversitatea reglementărilor în materie de răspundere penală a minorilor și anume că, o asemenea noțiune, nu va putea fi definită sub toate aspectele ei decât atunci când se va găsi o definiție corespunzătoare pentru normalitate, adică atunci când vom putea să definim omul normal.

CAPITOLUL IV

LIMITELE RĂSPUNDERII PENALE A MINORULUI

Sectiunea I

4.1 Minoritatea făptuitorului în accepțiunea dreptului penal

Faptele antisociale pot fi comise de orice persoană, bărbat sau femeie, tânăr sau bătrân. Dacă vârsta sau sexul nu influențează, de regulă, aplicarea legii penale, există o categorie de persoane cu privire la care, în toate legislațiile penale, găsim dispoziții de excepție. Este vorba despre minori.

Minoritatea penală este un concept cunoscut de unele popoare din timpuri străvechi și și-a găsit expresia juridică în legislația scrisă sau în dreptul cutumiar al primelor organizări statale.

Deși informațiile în această privință sunt lacunare sau incerte se poate spune că încă din cele mai vechi timpuri copilul -și într-o oarecare măsură adolescentul au fost considerați ca o categorie juridică distinctă, cu drepturi și răspunderi limitate. Această diminuare a responsabilității a fost consacrată, în primul rând, prin dispoziții cu caracter penal. În legătură cu acceptarea în literatura de specialitate a termenului de "minor" s-a arătat că el prezintă inconvenientul de a fi prea vag și de a crea confuzia cu accepția pe care acest cuvânt o are în dreptul civil, a cărui echivalență este exclusă, limitele lor superioare fiind diferite. De aceea s-a propus ca în instanța penală să fie folosiți termenii de copil, adolescent, adult și vârstnic care corespund unor tratamente penale diferențiate. Dimpotrivă, dreptul penal a considerat că este mai potrivit pentru reglementarea unor instituții de drept penal să adopte diviziunea și terminologia din dreptul privat, care împarte persoanele în minore și majore, adoptându-se astfel termenii de minorat și majorat din dreptul civil.

Acest împrumut este justificat prin aceea că faza copilăriei a fost complet eliminată din sfera reglementărilor legii penale, de asemenea faza bătrâneții nu formează o categorie aparte în rândul subiecților de drept penal.

În acest fel prin folosirea expresiei de minori pentru adolescenți și aceea de majori pentru adulți se realizează o unitate terminologică cu privire la vârsta între dreptul privat și dreptul penal.

Dreptul penal distinge însă minorii fără răspundere penală și minorii care răspund penal.

În acest sens, potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 50 din Codul penal, faptele prevăzute de legea penală săvârșite de minorii care în momentul săvârșirii nu au vârsta sau nu îndeplineau condițiile cerute de lege pentru existența răspunderii penale, nu au caracter penal și nu constituie infracțiuni.

Față de acești minori se pot lua măsuri de educare și de ocrotire pe cale administrativă potrivit Ordonanței de guvern nr. 26/1997, cu privire la protecția copilului aflat în dificultate.Răspunderea penală a minorilor este reglementată prin dispozițiile din Titlul V, art. 99 – 110 din Codul penal, intitulat "Minoritatea" asupra cărora ne vom opri în continuare.

Sectiunea a II-a

4.1. Capacitatea penală

Răspunderea penală a minorilor este condiționată de starea psihofizică a acestora potrivit diferitelor etape pe care le parcurge această stare – minoritatea, în funcție de care se poate constata în ce momente ale minorității și în ce condiții un minor dobândește aptitudinea de a-și da seama de aceea ce este bine și ceea ce este rău, de ceea ce poate fi și ceea ce nu poate fi permis, deci să priceapă natura și urmările comportării sale. În momentul în care capacitatea psihofizică normală a minorului a atins acest grad de dezvoltare se pune problema răspunderii penale a minorului, deoarece atunci are capacitatea de a fi subiect de drept penal.

Deci, este necesar a se distinge între minorii care au capacitate penală și răspund din punctul de vedere al legii penale pentru faptele lor și minorii care nu au capacitate penală și nu răspund penal pentru faptele săvârșite de ei, în care sens sunt și dispozițiile Codului penal.

4.2. Minorii care nu răspund penal

În aproape toate legislațiile penale se fixează o vârstă, care diferă de la țară la țară, până la care minorul nu răspunde deloc pentru faptele comise. Împotriva minorilor de o vârstă fragedă se pot lua unele măsuri de ocrotire și supraveghere care să-i împiedice să comită fapte dăunătoare. Astfel, Pravila lui Vasile Lupu prevedea că nu răspund pentru infracțiune copiii sub 7 ani: "Cuconii de tot și cu totul se iartă orice greșeală ar greși". În actuala legislație penală română, minorul nu răspunde înainte de vârsta de 14 ani.

În această categorie, minorii sunt împărțiți în două subcategorii, și anume:

lipsiți în mod absolut de capacitatea penală și

minorii a căror incapacitate penală este relativă.

Din prima subcategorie fac parte toți minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, fiind lipsiți de discernământul necesar pentru a răspunde de săvârșirea faptelor prevăzute de legea penală.

Minorul până la 14 ani este prezumat că nu are capacitatea de a înțelege semnificația socială a faptelor sale și nici de a-și manifesta în mod conștient voința. Această prezumție are un caracter absolut (juris et de jure), în sensul că nu este permis a se face în nici un caz proba contrarie. Potrivit art. 50 din Codul penal, fapta prevăzută de legea penală săvârșită de un minor până la 14 ani nu constituie infracțiune, minoritatea fiind o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.

Față de minorii care săvârșesc fapte antisociale fără discernământ se vor lua măsuri de ocrotire și educare de către alte organe decât instanțele de judecată, organe instituite prin Ordonanța de Guvern nr. 26/ 1997 care a abrogat Legea 3/1970. Potrivit acestei legi, față de unele categorii de minori printre care și minorii care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar care nu răspund penal, precum și cei care sunt expuși să comită asemenea fapte se luau măsuri de ocrotire din cele prevăzute în menționata lege și pe care le-am enumerat în cele ce preced.

Ca urmare față de minorul sub 14 ani care nu răspunde penal, în cazul în care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nu poate fi luată, de către instanța judecătorească, măsura de siguranță a internării medicale prevăzută de art. 112 lit. b și art. 115 din Codul penal, ci numai o măsură de către Comisia de ocrotire a minorilor, dintre cele menționate în Ordonanța nr. 26/1997.

Din a doua subcategorie de minori care nu răspund penal fac parte aceia care au împlinit vârsta de 14 ani, dar nu au împlinit încă 16 ani, dacă nu s-a făcut dovada că ar fi săvârșit fapta cu discernământ.

Cercetarea însușirilor psihice ale persoanei arată că nimeni nu este apt dintr-o dată, adică la scurt timp după naștere, să înțeleagă faptele pe care le comite și că a aplica o sancțiune penală unui copil este totuna cu a reveni la practicile anterioare, când se pedepseau și lucrurile. Experiența de viață a oamenilor, confirmată de rezultatele cercetării științifice, dovedește că mintea omului se maturizează treptat, că reprezentările sale despre bine și rău, legal ori nelegal, se fixează numai în condițiile vieții sociale și într-o perioadă mai îndelungată de timp. Neputând să înțeleagă totul de la început copilul adoptă, imită modelele pe care le vede în jurul lui și acestea îl vor influența multă vreme până când va fi în stare să-și aleagă singur calea.

Deci, ca minorul să se încadreze în această a doua subcategorie, pe lângă condiția limitei de vârstă, trebuie să îndeplinească și condiția negativă privitoare la discernământ.

Și acești minori beneficiază de o prezumție legală de incapacitate penală, dar ea are un caracter relativ (juris tantum) în sensul că, poate fi răsturnată prin probe care ar dovedi că minorul a săvârșit fapta cu discernământ.

Câtă vreme prezumția nu este înlăturată, minorul aparține categoriei minorilor care nu răspund penal, iar faptele săvârșite de ei nu au caracter penal și nu constituie infracțiune.

4.3. Minorii care răspund penal

Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde pentru fapta prevăzută în legea penală, dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ. Minorul între 16 și 18 ani răspunde pentru infracțiune în aceleași condiții ca și majorul însă se sancționează după regulile speciale prevăzute pentru minor.

Minorii care răspund penal sunt de asemenea, cuprinși în 2 subcategorii:

una care include minorii a căror capacitate penală este relativă

minorii cu capacitate penală absolută.

Prima subcategorie cuprinde minorii în vârstă de la 14 la 16 ani față de care prezumția relativă de incapacitae penală poate fi înlăturată, făcându-se astfel dovada săvârșirii faptei prevăzute de legea penală cu discernământ.

În acest sens s-a pronunțat și Instanța supremă arătând că: "dacă minorul în vârstă de 14 ani și o zi care, pentru a se răzbuna a aruncat de la o mică distanță o vergea metalică ascuțită în direcția capului victimei, perforându-i cutia craniană și provocând moartea acestuia-are discernământ corespunzător vârstei sale, că funcțiile lui mintale sunt dezvoltate fără devieri, în raport cu instruirea și experiența sa de viață și că posibilitățile sale interpretative nu sunt alterate, se impune concluzia că el a săvârșit fapta cu discernământ și, ca atare este răspunzător din punct de vedere penal".

Pentru acești minori trebuie ca pe lângă condiția privitoare la limita de vârstă să mai fie îndeplinită și condiția pozitivă privind discernământul, altfel spus până la dovedirea discernământului, minorul între 14 și 16 ani beneficiază de prezumția relativă a lipsei capacității penale.

Fiindcă realitatea nu îngăduie o separație netă bazată numai pe limita de vârstă între minorii care au capacitatea penală și minorii lipsiți de această capacitate, Codul penal a creat o zonă intermediară, a minorilor între 14 -16 ani, în care capacitatea penală să fie determinată de limita de vârstă , dar și de realitatea concretă, care cuprinde întreg domeniul faptelor prevăzute de legea penală.

Din a doua subcategorie fac parte minorii care au capacitatea penală și anume minorii care au împlinit vârsta de 16 ani.

Minorul între 16-18 ani este prezumat , în toate cazurile, că are posibilitatea de a înțelege valoarea socială a faptelor sale, prezumție cu caracter absolut (juris et jure). Totuși, minorul aflat în această categorie, ca și făptuitorul major poate dovedi că în momentul săvârșirii faptei se găsea în una dintre stările patologice sau anormale care potrivit art. 48 și art. 49 din Codul penal, înlătură capacitatea penală a făptuitorului, acesta fiind considerat iresponsabil.

Așadar, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani este subiect activ de drept penal, faptele săvârșite de el au caracter penal și atrag răspunderea penală atâta timp cât nu există în concret vreo cauză care să înlăture acest caracter.

Limitele răspunderii penale a minorului sunt stabilite de legea penală în raport cu vârsta făptuitorului la data comiterii infracțiunii.

În cazul infracțiunilor momentane nu sunt probleme în această privință, ele intervenind în cazul infracțiunilor a căror săvârșire se prelungește în timp, și anume a celor continuate.

O primă problemă ce are ca obiect determinarea răspunderii penale a făptuitorului, apare în cazul în care actele materiale, ce pot constitui o infracțiune continuată sunt săvârșite în diverse etape ale minorității și astfel unele sunt comise fără discernământ, iar altele cu discernământ.

Având în vedere dispozițiile legale care reglementează răspunderea penală a minorului, în literatura de specialitate s-a opinat că actele materiale comise fără discernământ se integrează în infracțiunea continuată care este formată doar din actele comise cu discernământ. Prin urmare, Instanța dispune achitarea pentru actele comise fără discernământ și aplicarea unor pedepse sau luarea unei măsuri educative pentru restul actelor, în măsura în care la baza lor a stat o rezoluție unică și au format obiectul unei infracțiuni continuate.

O a doua situație se întâlnește în cazul în care unele dintre actele componente ale infracțiunii continuate au fost săvârșite cu discernământ în timpul minorității, iar restul actelor după ajungerea la majorat, împrejurare în care trebuie scindate în două unități infracționale, actele componente ale infracțiunii continuate, după cum făptuitorul era minor sau major la data comiteri lor, atrăgând astfel atât răspunderea penală proprie minorilor cât și răspunderea penală pentru majori.

S-a ajuns la concluzia că această fracționare este nejustificată, deoarece actele fiind comise cu discernământ în timpul minorității face posibilă existența intenției pentru fiecare din ele și luarea de la început a unei rezoluții unice pentru totalitatea lor. Astfel, făptuitorului îi revine răspunderea penală a unui major pentru infracțiunea continuată, în întregul ei.

Făptuitorul trebuie tratat din punctul de vedere al răspunderii penale ca majorul, starea de minoritate în care se află făptuitorul în momentul comiterii primelor acte putând fi considerată ca o circumstanță atenuantă.

La aceeași concluzie au ajuns și instanțele, precizând că "dacă unele dintre acțiunile componente ale infracțiunii continuate au fost săvârșite pe când inculpatul era minor, având însă răspundere penală, iar celelalte după împlinirea vârstei de 18 ani, inculpatul va răspunde pentru întreaga infracțiune continuată potrivit prevederilor privind răspunderea penală a persoanelor majore".

Condițiile privind limitele de vârstă și discernământ sunt aplicate indiferent de statutul personal al făptuitorului minor, atunci când fapta prevăzută de legea penală a fost săvârșită pe teritoriul României.

Aceste limite se aplică și în cazul faptelor săvârșite în străinătate de minorii cetățeni români sau de minorii lipsiți de cetățenie dar care domiciliază în țară potrivit art. 4 din Codul penal, precum și în cazul infracțiunilor arătate în art. 5 din Codul penal, săvârșite de străini în străinătate, în baza principiului realității legii penale.

SECȚIUNEA a III- a

Consecintele raspunderii penale

4.1. Sistemul sancționator

Referitor la minorii care răspund pentru faptele penale săvârșite de ei, Codul penal cuprinde un sistem sancționator special format din măsuri educative și din pedepse.

Acest sistem mixt a fost adoptat pentru combaterea fenomenului infracțional juvenil. Minorii până la atingerea vârstei de 18 ani sunt considerați ca alcătuind o categorie distinctă de aceea a adulților, fiind într-un proces de continuă și intensă transformare ceea ce implică recurgerea la alte mijloace de constrângere juridică, deosebite de cele destinate infractorilor majori.

Legiuitorul și-a propus să reglementeze un cadru special de sancțiuni pentru minori, sancțiuni prin care să se poate realiza scopul legii față de această categorie de infractori. Codul penal a dat întâietate măsurilor educative, care prin acțiunea și finalitatea lor sunt mai potrivite pentru a pune pe linia unei normale și eficiente dezvoltări umane și sociale pe minorii care săvârșind fapte penale au dat dovadă că se găsesc în afara acestei linii.

Acceptarea sistemului mixt, care presupune pe lângă existența măsurilor educative și a sancțiunilor cu caracter penal, a fost impusă, în primul rând, de minorii capabili de a săvârși uneori fapte foarte grave.

Aceștia sunt insensibili la acțiunea moderată a măsurilor educative, pedeapsa impunându-se ca o acțiune adecvată de reeducare a acestei categorii de infractori. În al doilea rând, sunt cazuri în care minorul a săvârșit fapta penală cu puțin înainte de a deveni major, așa încât luarea de măsuri educative nu mai este posibilă fiindcă durata acestor măsuri se expiră la data la care a devenit majoră și se consideră că astfel nu a fost realizat scopul urmărit.

În sfârșit este posibil ca faptele săvârșite de minori să fie judecate după ce aceștia au devenit majori și astfel măsurile educative nu mai pot fi luate, față de el impunându-se aplicarea unor sancțiuni penale pentru faptele săvârșite în timpul minorității.

Atunci când fapta săvârșită de minor a fost judecată după ce acesta a devenit major și este totodată o faptă ușoară, pedeapsa trebuie să constituie pe cât posibil un substitutiv al măsurii educative pe care instanța ar fi luat-o dacă făptuitorul nu ar fi devenit major.

Cadrul sancțiunilor de drept penal este același pentru minorii cu răspundere penală, adică atât pentru cei care au împlinit 16 ani dar și pentru cei cu vârsta între 14 și 16 ani, singura condiție în acest caz fiind dovada că au săvârșit fapta cu discernământ.

Sancțiunile sunt aplicate în cazul pedepselor sau luate în cazul măsurilor educative, ținându-se seama de criteriile speciale pentru individualizarea sancțiunilor de drept penal în cazul infractorilor minori.

4.2. Cadrul sancțiunilor

Sancțiunile de drept penal prevăzute de Codul penal pentru infractorii minori care răspund penal sunt: sancțiuni ce au caracter de măsuri educative și sancțiuni cu caracter de pedepse.

Potrivit art. 101 sancțiunile ce au caracter de măsuri educative sunt:

mustrarea;

libertatea supravegheată;

internarea într-un centru de reeducare ;

internarea într-un institut medical-educativ.

Primele trei măsuri formează treptele unei scări care urcă în gravitate de la simpla dojană până la sancțiunea privativă de libertate, dar și de măsura de tratament medical .

Sancțiunile care sunt aplicate, în primul rând minorilor sunt măsurile educative, în sensul că nu se va recurge la o pedeapsă decât atunci când ținându-se seama de criteriile care trebuie să servească la alegerea sancțiunii (pericolul social al faptei săvârșite și datele ce caracterizează persoana făptuitorului) se apreciază că măsura educativă nu ar fi suficientă pentru îndreptarea minorului.

Prin propoziția "Luarea unei măsuri educative nu este suficientă" prevăzută de alin. 2 al art. 100 din Codul penal, trebuie să se înțeleagă atât cazul în care măsura educativă nu ar putea să asigure îndreptarea minorului dar și cazul când minorul are vârsta apropiată majoratului, iar măsura educativă nu ar putea fi executată pe o durată care să-i asigure eficiența.

Alternativa alegerii între o pedeapsă și o măsură educativă este exclusă în cazul în care judecata pentru o faptă comisă în timpul minorității are loc după ce făptuitorul a împlinit vârsta de 18 ani. În acest caz sunt aplicate pedepse.

Măsurile educative nu trebuie să se confunde cu măsurile de siguranță prevăzute prin dispozițiile din art. 113- 118 din Codul penal, măsuri ce pot fi luate când este cazul și față de infractorii minori. În timp ce măsurile educative privesc o stare de pericol determinată de dezvoltarea psihofizică, de mediul care l-a adus pe minor în situația de a săvârși o faptă penală, măsurile de siguranță privesc stări de pericol bine determinate și legal caracterizate.

Pedepsele pentru minori prevăzute în art. 109 din Codul penal sunt: închisoarea și amenda.

Aceste sancțiuni au același caracter și același conținut, ca și pedepsele aplicate majorilor, diferențiind-le doar limitele speciale între care ele pot fi aplicate.

Limitele pedepsei pentru fiecare infracțiune se reduc la jumătate prin derivarea din cele prevăzute pentru majori, însă în urma reducerii, minimul pedepsei nu va depăși în nici un caz 5 ani. Când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață, minorului i se aplică închisoarea de la 5 la 20 ani.

Potrivit legii, minorilor nu le sunt aplicate pedepse complimentare, iar condamnarea la pedeapsa închisorii nu atrage incapacități sau decăderi pentru aceștia, precum și faptul că nu se va ține seama de aceasta la stabilirea stării de recidivă, astfel cum se menționează în mod expres în art. 38 alin. 1 lit. a din Codul penal.

Acest cadru al pedepselor pentru minori nu constituie un tratament sancționator atenuat față de cel prevăzut pentru infractorii adulți, ci un tratament special prevăzut de legea penală.

Cauzele de atenuare presupun că sancțiunile penale ordinare sunt în principal aplicabile făptuitorului, dar datorită prezenței oricăreia dintre cauze, sancțiunea ordinară este atenuată; în cazul minorilor, sancțiunile din sistemul ordinar nu le sunt aplicabile, legea prevăzând pentru aceștia un sistem special de sancționare.

Din caracterul de sistem special de sancționare rezultă că toate regulile privitoare la cazurile de agravare sau de atenuare a pedepsei (art. 73-80 din Codul penal), operează în cazul infractorilor minori asupra limitelor speciale ale pedepselor, iar nu asupra limitelor ordinare privind pedepsele aplicate infractorilor adulți.

De asemenea, regulile privind concursul de infracțiuni ( art. 34- 36 și 38) operează asupra pedepselor aplicate minorilor potrivit tot acestuia. Faptele prevăzute de legea penală, atunci când sunt săvârșite de minori produc din punct de vedere civil aceleași consecințe ca și în cazul în care ele sunt săvârșite de adulți.

Regulile din dreptul civil privitoare la răspunderea civilă a persoanelor care au în îngrijirea sau supravegherea lor pe minor, pentru prejudiciile cauzate prin faptele acestuia, sunt aplicate și în cazul în care minorul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Persoanele care răspund civil pentru fapta minorului sunt chemate ca părți responsabile civilmente în procesul penal.

În acest sens s-a pronunțat instanța supremă că: inculpații, minorii între 14 și 16 ani, dacă răspund din punct de vedere penal, trebuie obligați la repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, solidar cu părțile civilmente responsabile.

4.3. Alegerea categoriei și a felului sancțiunii. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracțiunilor săvârșite de minori.

Sancțiunea aplicată infractorului minor trebuie să corespundă prin felul și caracterul ei gradului de pericol social al faptei săvârșite, făptuitorului și cerințelor unei eficiente constrângeri juridice.

În cazul sancțiunilor prevăzute pentru infractorii minori activitatea de individualizare se efectuează în doi timpi.

Mai întâi trebuie să se aleagă categoria sancțiunii: fie o măsură educativă, fie o pedeapsă. Pentru aceasta trebuie să se țină seama potrivit alin. 1 al art. 100 din Codul penal, de două criterii principale: pericol social pe care-l prezenta fapta săvârșită și datele personale ale făptuitorului, respectiv care anume dintre măsurile educative pot fi luate sau care pedeapsă poate fi aplicată.

Criteriile speciale prevăzute de lege pentru stabilirea categoriei sancțiunii sunt: gradul de pericol social al faptei săvârșite, starea fizică a minorului, dezvoltarea intelectuală și morală a acestuia, felul său de comportare, condițiile în care a fost crescut și trăit precum și orice alte elemente de natura să caracterizeze persoana minorului.

Criteriul "pericol social" pe care-l prezintă fapta săvârșită se referă la gradul de pericol concret al infracțiunii, adică la cel determinat de condițiile reale în care infracțiunea a fost comisă, cum ar fi cele menționate în art. 18 alin. 2 din Codul penal. "Stare fizică" indică gradul de dezvoltare fizică a minorului, fiind indiciul unei serioase prezumții, fie de grave deficiențe (debilitate), fie a unei dezvoltări prea bune. Aceste prezumții nu sunt absolute, dar atent examinate conduc la o alegere corectă a categoriei de sancțiuni ce urmează a fi aplicate infractorului minor ."Dezvoltarea intelectuală" și morală a minorului constituie un criteriu serios și precis în stabilirea categoriei sancțiunii. Un minor cu un ridicat nivel intelectual și moral dă dovadă că a lucrat cu discernământ la săvârșirea faptei; pentru acesta remediul de cele mai multe ori, fiind aplicarea unei pedepse.

Pentru un minor cu o dezvoltare intelectuală și morală deficientă, conduita sa fiind dominantă de impulsuri și influențe ușor acceptate, luarea unei măsuri educative este totdeauna indicată și totodată și rodnică. "Comportarea minorului", adică conduita sa în familie, la școală, între prieteni, este de asemenea un serios criteriu în alegerea sancțiunii. Un minor cu o proastă reputație, cu apucături rele are nevoie mai mult de reeducare prin pedeapsă, decât de educare prin măsuri educative.

"Condițiile în care minorul a crescut și a trăit" sunt indici de stabilire a cauzelor care au adus pe minor în situația de a săvârși fapte penale. Minorii care au crescut și trăit în condiții vitrege și improprii unei dezvoltări intelectuale și morale au nevoie mai mult de educarea prin măsuri educative, decât de constrângerea reeducatoare a pedepsei.

Printre elementele de natură să caracterizeze persoana minorului, de care se ține seama la stabilirea sancțiunii, amintim: împrejurarea că minorul se află mai aproape de limita inferioară sau de cea superioară a vârstelor privitoare la răspunderea penală a minorilor; împrejurarea că minorul a mai săvârșit o faptă prevăzută de lege, fie în timpul când nu avea vârsta cerută pentru răspunderea penală, fie în timpul când era minor cu răspundere penală și a fost supus unei măsuri educative. Elementul "vârsta" trebuie folosit în analiza tuturor criteriilor speciale fiindcă aceste criterii pot duce la concluzii diferite după cum minorul care răspunde penal este un preadolescent (minor cu vârsta între 14-16 ani care a lucrat cu discernământ) sau un adolescent (minorul care a împlinit 16 ani).

După cum am arătat alegerea între categoria măsurilor educative și categoria pedepselor este urmată de acțiunea de stabilire a felului sancțiunii ce aparține categoriei alese și apoi fixarea duratei sau cuantumul sancțiunii stabilite. Când a fost aleasă ca sancțiune categoria "măsuri educative", pentru determinarea măsurii vor fi hotărâtoare tot criteriile speciale prevăzute de art. 100 alin. 1 din Codul penal, abia apoi ținându-se seama de criteriile generale prevăzute de art. 72 din Codul penal.

Când a fost aleasă ca sancțiune categoria "pedeapsa", la stabilirea acesteia pedepsei se vor lua în considerare în principal criteriile generale din art.72 din Codul penal, întrucât criteriile speciale și-au produs efectul în momentul în care pedeapsa a fost aleasă și socotită ca cea mai indicată sancțiune cu caracter penal.

Istoria dreptului penal roman a cunoscut o evoluție interesantă în ceea ce privește sistemul sancționator al minorilor, evoluție legată de mersul societății românești.

Prevederile Codului penal de la 1969 care stabiliseră pentru prima dată un sistem sancționator special cu privire la minorii care răspund penal au fost modificate în anul 1977, prin decretul nr. 218 pe considerente că prevederile sale ignorau influența pe care trebuia să o aibă în procesul reeducării minorilor colectivele de oameni ai muncii, mediul social obișnuit în care minorii trăiesc. În acest sens, decretul menționat a modificat sistemul sancționator stabilind că, minorilor nu li se puteau aplica pedepse, față de ei putându-se lua numai măsuri educative.

La momentul apariției Decretului nr. 218/1977, literatura și practica judiciară au fost în unanimitate de acord că, întrucât potrivit art. 2 și 3, față de minorii, care au săvârșit infracțiuni nu se poate lua decât una din măsurile educative prevăzute de aceste texte, dispozițiile modificau implicit toate prevederile din Codul penal care se refereau și la posibilitatea aplicării unei pedepse .

Acest nou act normativ a fost apreciat ca fiind favorabil și celor ce au comis infracțiuni până la intrarea sa în vigoare, deoarece prevedea doar măsuri educative, care constituie o sancțiune de drept penal mai ușoară.

De altfel, alin. 2 al art. 12 din Codul penal prevede, ca excepție de la principiul extraactivității legii penale mai favorabile, că legea care prevede măsuri educative trebuie să se aplice în mod obligatoriu persoanelor care au săvârșit fapte sub legea veche, dacă nu au fost definitiv judecate în timpul activității acesteia, motivat de natura specifică a acestor măsuri.

Abrogarea Decretului nr.218/1977 și revenirea la sistemul sancționator al minorilor infractori prevăzut de Codul penal, a ridicat în practica instanțelor de judecată o serie de probleme legate de determinarea legii penale mai favorabile în cauzele cu minori ce au săvârșit infracțiuni înainte de 1 octombrie 1992, data intrării în vigoare a Legii nr. 104/1992.

Dificultatea stabilirii legii mai favorabile rezidă din faptul că, analizând dispozițiile cuprinse în fiecare din cele două acte normative poate fi apreciat ca fiind mai favorabil în raport de celălalt din anumite puncte de vedere.

Minorilor ce au săvârșit o infracțiune înainte de 1 octombrie 1992 nu li se poate aplica pedeapsa închisorii sau amenzii, ci numai o măsură educativă, deoarece pedeapsa nu era prevăzută de legea sub imperiul căreia a fost comisă fapta, ea constituind în acest caz legea mai blândă. În acest caz nu poate fi condamnat la pedeapsa închisorii chiar dacă cuantumul acesteia ar fi mai redus decât cel al măsurii educative prevăzută în Decretul nr. 218/ 1977 sau în art. 104 din Codul penal, spre care instanța s-a orientat.

Pentru alegerea măsurii educative potrivite (din cele prevăzute în Decretul nr. 218/ 1977 sau în Codul penal) se recurge la regula analizării în concret a fiecărei situații în parte.

Pentru a se putea aprecia asupra legalității și temeiniciei hotărârii pronunțate, în mod obligatoriu, instanța va trebui să motiveze în partea expozitivă a hotărârii sancțiunea spre care s-a orientat și în raport de care a ales legea mai favorabilă.

Legea penală mai favorabilă trebuie să se determine și cu privire la faptele definitiv judecate sub legea veche. Restrângerea incidenței legii mai blânde la faptele care nu au fost judecate definitiv însemna o încălcare a principiului legalității pedepselor, deoarece cei condamnați definitiv ar fi ținuți să execute un plus de pedeapsă.

În cazul minorilor pentru care hotărârea prin care s-a dispus trimiterea într-o școală specială de muncă și reeducare a rămas definitivă, calea procedurală pentru aplicarea legii mai favorabile este contestația la executare.

În practica juridică s-a ridicat chestiunea dacă, după abrogarea prevederilor decretului nr. 218/ 1977 prin legea nr. 104/ 1992 și aplicarea dispozițiilor din Codul penal privind sancționarea minorilor, în ce măsură, într-un caz concret, ar putea fi mai favorabilă legea veche decât cea nouă.

Într-o speță soluționată, în recurs, de Tribunalul Militar teritorial București (dec. nr. 46/1993, instanța a decis că între măsura educativă a trimiterii într-o școală specială de muncă și reeducare pe o durată de 2 ani, așa cum a dispus instanța de fond (Tribunalul Militar Timișoara, sent. pen. nr. 103/1992), în baza art. 3 din decretul nr. 218/1977 și internarea într-un centru de reeducare (art. 104 Cod penal), aceasta din urmă este mai blândă, deoarece ea nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani, și numai în mod excepțional instanța ar putea să prelungească internarea pe o perioadă de cel mult 2 ani, dacă minorul devine major, și dacă aceasta este necesară pentru realizarea scopului internării.

Această soluție ar putea fi discutată sub mai multe aspecte.

Mai întâi, fiind vorba de succesiunea unor legi penale în timp care reglementează posibilitatea luării unor măsuri educative, sunt aplicabile dispozițiile din art. 12 alin. 2 Cod penal care prevăd că în asemenea cazuri legea nouă este întotdeauna retroactivă, ea aplicându-se și infracțiunilor care nu au fost definitiv judecate până la data intrării în vigoare a legii noi. În doctrină s-a justificat acest tratament al legii penale care prevede măsuri educative pe baza caracterului preventiv (nu represiv) al acestor măsuri, ele având ca finalitate ocrotirea minorului, ceea ce ar fi legitimat aplicarea lor imediată, indiferent dacă sunt mai blânde ori mai severe decât cele anterioare.

În raport cu prevederile art. 12 alin. 2, măsurile educative din Codul penal devin imediat aplicabile după abrogarea Decretului nr. 218/1977; în acest caz nu se aplică legea mai favorabilă, ci legea mai conformă cu nevoile societății care este întotdeauna legea nouă.

În doctrina penală s-a exprimat și punctul de vedere după, care ar trebui să se facă o deosebire între măsurile educative care constau dintr-o privațiune de libertate a minorului, și cele care n-au acest caracter. Sub acest aspect s-a propus ca într-o viitoare reglementare a materiei măsurile educative cu caracter privativ de libertate să fie supuse legii mai blânde. Până la acceptarea unei asemenea sugestii sunt aplicabile prevederile art. alin. 2, așa cum s-a arătat mai înainte, în toate cazurile.

Instanța de recurs a aplicat în speță prevederile legii noi, dar nu pentru că o atare soluție îi era impusă de dispozițiile menționate, ci considerând că această din urmă lege este mai blândă decât cea anterioară.

Acest argument al instanței de casare ar putea fi discutat, deoarece s-ar părea că în cazul concret legea veche ar fi fost mai favorabilă și nu legea nouă (dacă ar fi fost aplicabile prevederile art. 13 Cod penal și în situația discutată).

În adevăr, prin sancționarea minorului în raport cu prevederile art. 3 din Decretul nr. 218/ 1977 s-a ajuns la situația ca, în fapt, luând în considerare perioada cât acesta a fost arestat preventiv (de care nu se poate face abstracție și care se compută din durata măsurii luate), inculpatul să execute internarea într-un centru de reeducare pe o durată mai mare decât cea la care s-ar fi oprit instanța de fond, prin aplicarea, în același caz, a dispozițiilor din legea penală.

Internarea într-o școală de muncă și reeducare a inculpatului pe o durată de 2 ani, potrivit art. 3 din Decretul nr. 218/ 1977, urma să expire la data de 14.03.1994. Cum, însă, instanța de recurs a considerat că sunt mai favorabile dispozițiile din art. 100 – 110 Cod penal, și cum măsura internării inculpatului într-un centru de reeducare luată în baza art. 104 Cod penal va dura obligatoriu până la majorat, adică până la data de 23 august 1994, înseamnă că, s-a ajuns ca minorul să execute măsura educativă a internării într-un centru de reeducare cu 5 luni și 9 zile mai mult decât dacă această măsură s-ar fi luat, așa cum a procedat instanța de fond, potrivit Decretului nr. 218/1977, ceea ce este inadmisibil.

La aceeași concluzie se ajunge și în cazul în care, păstrând datele problemei, se compară dispozițiile din cele două legi referitoare la liberarea minorului înainte de împlinirea duratei măsurii educative. Atât în primul caz, conform art. 4 din Decretul nr. 218/1977, cât și în cel de-al doilea, potrivit art.107 Cod penal, încetarea condiționată a măsurii educative a internării și, respectiv liberarea minorului înainte de a deveni major, se poate lua după executarea a cel puțin un an din durata acesteia. Dacă însă același inculpat, în perioada încetării condiționate a măsurii educative săvârșește o altă faptă prevăzută de legea penală, încetarea după Decretul nr. 218/1977 se revocă și minorului i se va aplica o altă măsură, de internare într-o școală de muncă și reeducare. Potrivit art. 107 Cod penal, în acest caz, se revocă liberarea acordată și în cazul când se socotește necesar, minorului i se va aplica o pedeapsă cu închisoare.

În speță, instanța de recurs a extins efectele recursului admis în modul arătat cu privire la unul dintre inculpați și asupra altui inculpat al cărui recurs a fost tardiv introdus. Instanța a decis că acestui inculpat (devenit major la data judecării recursului) trebuie să i se aplice legea nouă ca fiind mai favorabilă: în raport cu aceasta a dispus prelungirea duratei deținerii în centrul de reeducare pe o perioadă de 1 an și 6 luni.

Această soluție este, de asemenea, discutabilă sub aspectul aplicării legii mai blânde (dacă ar fi fost posibilă aceasta), deoarece și în raport cu acest inculpat pare a fi mai favorabilă legea veche (Decretul nr. 218/1977) deoarece, devenind major la data judecării recursului, ar fi urmat să i se aplice pedeapsa închisorii prevăzută de Codul penal ori să i se prelungească durata deținerii în centrul de reeducare conform art. 106 alin. 2 (dacă aceasta era necesară pentru realizarea scopului internării).

SECȚIUNEA a IV- a

Masuri educative aplicate minorului

Codul penal, prin dispozițiile cuprinse în art. 101-108 enumeră și dezvoltă măsurile educative care se pot lua față de minorul infractor, precizând conținutul, modul de aplicare și executare, durata și condițiile liberării sau revocării liberării minorilor față de care s-a dispus internarea într-o instituție de reeducare.

Măsurile cu caracter educativ sunt:

mustrarea;

libertatea supravegheată;

internarea într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, constituind categoria măsurilor privative de libertate.

Ordinea în care sunt enumerate măsurile educative în cuprinsul art. 101 din Codul penal nu este întâmplătoare, ea reprezentând o scară de măsuri din ce în ce mai aspre în conținut, ținând seama de gradul de pericol al faptei săvârșite și de profilul moral al minorului.

4.1. Mustrarea

Prima măsură care se poate lua față de minorul infractor este mustrarea, ea constituind limita inferioară în scara măsurilor educative, având caracter moral și adresându-se conștiinței minorului Prin conținutul ei, conform dispozițiilor din art. 102 din Codul penal, ea constă în dojenirea adresată minorului, arătarea pericolului social al faptei săvârșite, al urmărilor reale provocate, sfătuirea minorului să se îndrepte, atragerea atenției pentru viitor, în sensul că dacă va mai săvârși din nou o infracțiune se va lua față de el o măsură educativă mai severă sau i se va aplica o pedeapsă.

O atare măsură devine eficientă numai dacă instanța îi asigură cadrul solemn necesar de natură să impresioneze pe minor și, totodată, se adresează minorului cu toată seriozitatea urmărind să influențeze cât mai profund modul de a privi viața și obligațiile sociale de către minor.

În practica judiciară s-a decis că măsura educativă a mustrării nu poate fi aplicată, deoarece nu este aptă să-și realizeze finalitatea atunci când datele anchetei sociale sunt defavorabile minorului, iar din dosar rezultă că acesta a participat la săvârșirea unei infractțiuni de o gravitate deosebită având o contribuție importantă la comiterea acestora.

Mustrarea fiind o măsură educativă care se ia cu privire la faptele comise de minor, are în vedere vârsta acestuia la data comiterii faptei și nu vârsta minorului la data pronunțării hotărârii. Sub acest aspect, în mod corect s-a decis în practica judiciară că măsura educativă menționată, dacă se referă la fapte lipsite de gravitate, poate fi luată și cu privire la un minor care la data pronințării hotărârii a depășit cu puțin vârsta de la 18 ani.

Practica a dovedit că o mustrare bine adaptată personalității minorului și făcută astfel încât minorul să simtă alături de dojană și stimularea pentru o bună comportare pe viitor, poate avea rezultate pozitive și durabile.

Mustrarea poate fi luată față de infractorii primari, care au săvârșit fapta în mod ocazional, fără a fi decăzuți din punct de vedere moral. Deci mustrarea nu trebuie, de regulă, să fie luată mai mult decât o dată, la prima faptă săvârșită de minor. Totuși, când o faptă săvârșită după o precedentă mustrare nu implică o perseverență, ci o simplă întâmplare nefericită, instanța poate decide repetarea luării acestei măsuri.

Mustrarea implică cu necesitate ca pronunțarea, punerea în executare și executarea ei să se facă concomitent sau la cel mai scurt interval posibil. Ea implică un contact între instanța de judecată și minor.

Măsura mustrării se pune în executare și se execută imediat după pronunțarea ei, în prezența minorului, în chiar ședința în care s-a făcut pronunțarea. Dacă minorul nu este prezent punerea în executare se efectuează la un termen fixat și anume când se dispune aducerea minorului.

Este exclusă posibilitatea ca punerea în executare și executarea mustrării să se facă în lipsa minorului (printr-o comunicare scrisă la domiciliul acestuia), deoarece numai admonestrarea făcută în mod nemijlocit de către inatsnța care a judecat cauza, poate avea efect educativ asupra minorului. Deci, măsura mustrării nu se poate lua decât față de făptuitorul care are calitatea de minor la data pronunțării măsurii și în timpul executării ei.

Dacă la data judecării cauzei, făptuitorul a ajuns major în funcție de criteriile generale de indivizualizare a pedepsei prevăzute în în art. 72 din Codul penal, se poate lua această măsură având în vedere că fapta s-a săvârșit în perioada minorității.

4.2. Libertatea supravegheată

Libertatea supravegheată (art. 103 din Codul penal) este măsura educativă ce constă în punerea minorului, care a săvârșit o infracțiune, sub supraveghere deosebită pe timp de un an.

Supravegherea este încredințată părinților, celui ce la înfiat, ori tutorelui, iar dacă aceștia nu pot asigura supravegherea în condiții satisfăcătoare, instanța poate dispune încredințarea supravegerii minorului, pe aceeași perioadă de un an, unei persoane de încredere, de preferință unei rude apropiate, la cererea acesteia, ori unei instituții legal însărcinate cu supravegherea minorilor.

Instanța pune în vedere celui căruia i s-a încredințat supravegherea îndeaproape a minorului în scopul îndreptării lui. De asemenea, i se pune în vedere că are obligația să înștiințeze instanța dacă minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui sau că are purtări rele, ori a săvârșit din nou o faptă prevăzută de legea penală.

Alin. 3 al art.103 Codul penal, așa cum a fost introdus prin Legea nr. 140/1996 pentru modificarea și completarea Codului penal stabilește obligațiile pe care instanța le poate impune minorului să le respecte în timpul libertății supravegheate:

să nu frecventeze anumite locuri stabilite;

să nu intre în legătură cu anumite persoane;

să presteze o activitate neremunerată într-o institiție de interes public fixată de instanță cu o durată între 50 și 200 de ore, de maximun 3 ore pe zi, după programul de școală, în zilele nelucrătoare și în vacanță.

Dacă înăuntrul termenului de un an minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui, sau are purtări rele, ori săvârșește o faptă prevăzută de legea penală, instanța revocă libertatea supravegheată și ia față de minor măsura internării într-un centru de reeducare. Dacă fapta prevăzută de legea penală constituie infracțiune, instanța ia măsura internării sau aplică o pedeapsă.

Sub acest aspect, în practica judiciară s-a decis, în mod corect, că în situația în care în cursul termenului de încercare al libertății supravegheate minorul comite din nou o infracțiune, instanța sesizată cu judecarea acestei infracțiuni nu se poate limita la revocarea măsurii mai sus menționate.

În cazul în care înăuntrul termenului de încercare al libertății supravegheate minorul săvârșește o infracțiune, aceasta și aceea pentru care se luase măsura libertății supravegheate se află în concurs real. Pentru amândouă aceste infracțiuni urmează fie a se lua măsura internării într-un centru de reeducare, fie a se aplica o pedeapsă, care se stabilește în limitele speciale prevăzute de lege pentru ultima infracțiune. Pedeapsa astfel stabilită constituie o sancțiune legală pentru întraga activitate infracțională a minorului, adică pentru amândouă infracțiunile.

De asemenea, în practica judiciară s-a decis că măsura educativă a libertății supravegheate nu poate fi luată față de infractorul minor care a depășit vârsta de 17 ani deoarece, în acest caz nu se poate finaliza măsura educativă menționată care presupune ca minorul să fie pus sub supraveghere deosebită timp de un an. Măsura educativă a libertății supravegheate nu implică, obligatoriu, încredințarea supravegherii minorului părinților, chiar dacă aceștia nu sunt despărțiți; instanța poate să încredințeze pe minor altei persoane, chiar în situația arătată, dacă se constată lipsa legăturilor afective între părinți și minori ori existența unor stări conflictuale care îndepărtează pe minor de familie.

Măsura libertății supravegheate se ia în anumite condiții, respectiv:

să fie un minor care a săvârșit o infracțiune;

minorul trebuie să fie supravegheat de o persoană de încredere ( părinți, tutore, înfietor, rudă apropiată etc.);

minorul trebuie să aibă o conduită bună înăuntrul acestui termen.

Garanția reeducări minorului o constitue stricta și continua supraveghere la care este supus.

Observăm că Legea distinge două grupuri de persoane și instituții sub supravegherea cărora poate fi încredințat minorul: grupul constituit din părinți, înfietor, tutore și grupul persoanelor de încredere și a instituțiilor legale, însărcinate cu supravegherea minorilor.

Textul de lege prevede că, atunci când persoanele din primul grup nu pot asigura supravegherea în condiții satisfăcătoare, se dispune încredințarea unei persoane sau instituții din al doilea grup.

Pentru ca atunci când instanța ia măsura libertății supravegheate, să poată încredința pe minor unei persoane de încredere, este necesar ca aceasta să fie citată în instanță, în scopul de a declara dacă dorește să primească o asemenea sarcină și de a-i pune în vedere obligațiile ce-i revin în supravegherea minorului. O asemenea supraveghere nu poate fi încredințată decât unei singure persoane, distribuirea supravegherii minorului între mai multe persoane nefiind prevăzută de text și nici de natura a realiza, în condiții corespunzătoare, scopul urmărit prin măsura libertății supravegheate.

Persoana sau instituția care are sub supraveghere minorul are două îndatoriri principale : de a veghea îndeaproape asupra minorului și de a înștiința instanța, de îndată în cazul unei comportări necorespunzătoare a acestuia.

Obiectul înștiințării – comportarea necorespunzătoare a minorului -constă în fapte expres și limitativ prevăzute de lege.

sustragerea de la supraveghere;

purtări rele;

săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Supravegherea deosebită a minorului în cadrul acestei măsuri nu trebuie confundată cu supravegherea obișnuită exercitată de părinți, infietor sau tutore datorită faptului că măsura libertății supravegheate nu se ia față de un minor oarecare, ci față de un minor infractor, adică de cel care a săvârșit o faptă care prezintă pericolul social al unei infracțiuni.

Prin sustragerea de la supraveghere se înțelege atitudinea ostilă a minorului față de măsura luată, manifestată prin fapte de natură a împiedica activitatea de supraveghere a persoanei sau a instituției căreia i s-a încredințat reeducarea minorului. Purtările rele au în vedere un comportament care încalcă regulile unei purtări civilizate în societate sau în familie neconform normelor unei conviețuiri civilizate.

Instanța, după luarea măsurii libertății supravegheate, trebuie să încunoștiințeze școala unde minorul învață sau unitatea la care este angajat, instituția la care prestează activitatea stabilită de instanță, pentru realizarea unei colaborări permanente între organele care se ocupă de instrucția școlară și profesională a minorului și persoana căreia i s-a încredințat minorul spre supraveghere.

Pentru luarea măsurii libertății supravegheate făptuitorul nu trebuie să depășească vârsta de 17 ani în momentul săvârșirii faptei sau al pronunțării măsurii, deoarece ea constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de un an sub supraveghere deosebită. Acest termen este fix, el neputând fi prelungit sau micșorat de către instanță.

Față de minorul între 17-18 ani în raport cu situațiile evidențiate anterior, când nu se poate lua măsura libertății supravegheate, instanța poate dispune fie luarea măsurii internării într-un centru de reeducare fie aplicarea unei pedepse.

Este evident că recurgerea la aplicarea internării într-un centru de reeducare, deși accentuează dubiul soluționării doctrinare, nu ridică probleme sub aspectul practicii judiciare, neputându-se dispune pentru oricâte fapte s-ar săvârși ulterior, decât o singură măsură educativă de acest gen.

În schimb, alegerea pedepsei ca sancțiunea cea mai aspră pentru comportamentul infracțional al minorului a dat naștere la două soluții.

Într-o soluție expresă, expusă mai sus, se stabilește o dublă sancțiune pentru același comportament ulterior condamnabil, concretizat într-o infracțiune. Se aplica astfel o pedeapsă pentru o faptă judecată anterior cu autoritate de lucru judecat, supusă, indmisibil unei noi operațiuni de individualizare și o pedeapsă pentru infracțiune ce atrage revocarea.

În mod legal, instanța sesizată cu judecarea infracțiunii ulterioare este ținută să aplice minorului o singură pedeapsă prin care să răspundă criteriilor prevăzute de art. 100 Cod penal, sancționându-se, totodată, și nesocotirea încrederii de care s-a bucurat minorul.

Un alt argument de text în sprijinul opiniei pe care o susținem îl deducem din economia art. 108 Cod penal privind revocarea libertății sau internării minorului.

În alin. 2 din acest articol se prevede că dacă în perioada libertății, minorul săvârșește din nou o infracțiune pentru care se apreciază că este cazul să i se aplice o pedeapsă, a închisorii, instanța revocă internarea, ceea ce înseamnă că se exclude aplicarea unei pedepse și pentru infracțiunea care a stras internarea.

Rațiunea formulării exprese a revocării libertății supravegheate este conturată și de incompatibilitatea între existența în continuare a stării de libertate supravegheată și starea privativă de libertate pe care o suportă minorii cărora li se aplică internarea într-un centru de reeducare sau pedeapsa închisorii.

Un alt argument al nerecurgerii la o pedeapsă pentru infracțiunea anterioară îl constituie faptul că legea penală nu prevede această posibilitate în cazul libertății supravegheate, așa cum se prevede cu ocazia aplicării dispozițiilor privind suspendarea condiționată a executării pedepsei în cele două modalități, executarea la locul de muncă a pedepsei sau liberarea condiționată.

În cazul acestor instituții, legiuitorul a prevăzut în mod expres ca după revocare, pedeapsa să fie executată alături sau să se contopească cu pedeapsa pentru noua infracțiune.

Cum, în materie penală, este exclusă analogia (ubi lex non distinguit nemo distinguere debemus), conchidem că după revocarea libertății supravegheate aplicată pentru infracțiune săvârșită anterior, nu se poate să se aplice inculpatului minor o pedeapsă pentru această infracțiune cu ocazia judecății pentru o infracțiune ulterioară.

4.3. Internarea într-un centru de reeducare (art. 104 din Codul penal)

Internarea într-un centru de reeducare este măsura educativă ce constă în internarea minorului infractor într-un centru de reeducare din subordinea Ministrului Justiției în scopul reeducării acestuia, căruia i se asigurându-i-se posibilitatea de a dobândi invățătura necesară și o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile sale.

Această măsură educativă este mai severă, deoarece implică o restrângere a libertății fizice a minorului și se dispune în cazul în care se apreciază că celelalte măsuri nu sunt suficiente pentru a realiza îndreptarea minorului (alin.2 al art.104 din Codul penal), sau în cazul în care se dispune revocarea măsurii educative a libertății supravegheate.

Astfel, internarea într-un centru de reeducare se ia în următoarele condiții:

să fie un făptuitor minor;

acesta să fi săvârșit o infracțiune;

măsura mustrării ori lăsării în libertate supravegheată este insuficientă, sau măsura libertății supravegheate a fost revocată;

d. internarea să se facă în scopul reeducării morale a minorului și în scopul dobândirii învățăturii necesare și a pregătirii profesionale.

Măsura internării ar putea dăuna minorului, dacă, pe lângă reeducare și morală, nu i s-ar asigura pe timpul internării instrucția școlară și o pregătire profesională corespunzătoare.

Desigur, minorii internați nu prezintă o stare identică: unii prezintă o anumită pregătire școlară, alții o pregătire profesională, deci acțiunea de reeducare va urmării completarea a ceea ce reprezintă aspecte pozitive cu înlăturarea a ceea ce desemnează aspecte negative.

Măsura internării se ia potrivit dispoziției din alin. 1 al art.106 din Codul penal pe timp nedeterminat, dar de regulă nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani, iar conform alin.2 de la data când minorul devine major se poate dispune prelungirea internării pe o durată de cel mult 2 ani dacă este necesară scopului internării.

În practica judiciară s-a decis corect că măsura internării într-un centru de reeducare pentru a-și atinge scopul nu se poate lua decât față de un minor căruia, la data pronunțării hotărârii, i-a rămas, până la majorat, suficient timp pentru reeducare. În speță, minorul care mai are până la majorat o lună și zece zile, scopul internării nu poate fi atins, cu atât mai mult cu cât din ancheta socială reiese că minorul provine dintr-o familie dezordonată și că a mai săvârșit anterior alte furturi. Pe de altă parte, o eventuală prelungire a internării pe o durată de cel mult 2 ani, în baza art. 106 Cod penal, se poate dispune numai în situația când este determinată de rezultatul pe care l-a dat măsura efectiv executată și nu înaintea executării măsurii.

Măsura prelungirii rămânerii minorului în institut, după împilinirea vârstei de 18 ani, este distinctă de aceea a internării și nu poate fi dispusă decât pe un interval de timp determinat, prestabilit, în raport cu necesitățile concrete legate de completarea și desăvârșirea reeducării celui internat.

În orice caz, prelungirea are ca punct inițial majoratul infractorului și nu poate depăși intrvalul de doi ani peste acest majorat.

Pentru ca măsura internării într-un centru de reeducare să-și atingă scopul, ea nu se poate lua decât față de minor căruia la data pronunțării hotărârii, i-a rămas, până la majorat suficient timp pentru reeducare. Astfel, coroborând dispoziția din art. 106 cu cea din art. 107 din Codul penal putem spune că măsura internării într-un centru de reeducare se poate lua față de minorul care nu a împlinit 17 ani.

Măsura internării se poate lua atât față de un infractor primar cât și față de un minor care a suferit anterior o pedeapsă pentru altă infracțiune (executată), deoarece se consideră că, în urma executării pedepsei a survenit o schimbare favorabilă care în raport cu pericolul social redus al noii fapte comise justifică luarea acestei măsuri.

În acest caz, de concurs real de infracțiuni, măsura intrenării într-un centru de reeducare se aplică o singură dată și nu pentru fiecare infracțiune concretă în parte. Această măsură nu se poate lua împotriva unui major, chiar dacă el a săvârșit infracțiune în timpul minorității.

Dispozițiile cuprinse în art.107 din Codul penal prevăd posibilitatea liberării minorului înainte de a deveni major, dacă a trecut cel puțin un an de la data internării și minorul a dat dovezi temeinice de îndreptare, de sârguință la învățătură și la însușirea pregătirii profesionale. Termenul de 1 an este considerat ca interval de timp minim necesar pentru aprecierea modului de comportare a minorului. Instanța nu poate dispune liberarea minorului înainte de împlinirea acestui termen, care începe să curgă de la data internării efective în centrul de reeducare, iar nu de la data pronunțării acestei măsuri sau a punerii ei în executare.

Dovezile concrete de "îndreptare" se referă la comportamentul moral al minorului, iar dovezile "de sârguință la învățătură" și "de sârguință la însușirea pregătirii profesionale" se referă la stăruința depusă de minor în asimilarea cunoștințelor generale și profesionale predate în centru.

Pentru ca instanța competentă să dispună liberarea în cunoștință de cauză este necesar ca centrul în care este internat minorul să informaze periodic sau cel puțin la expirarea termenului de 1 an despre comportarea minorului. Instanța trebuie să țină o evidență a minorilor pentru care s-a dispus măsura internării și să se informeze din oficiu atunci când lipsesc comunicările venite din partea centrului.

Instanța competentă care va dispune liberarea minorului este judecătoria sau tribunalul care a judecat prima instanță pe minor (art. 491 alin.1 din Codul de procedură penală).

Dovezile de îndreptare date de minor înainte de liberarea sa pot fi dezmințite de comportarea necorespunzătoare de liberare, în care conform art. 108 din Codul penal se poate dispune revocarea liberării. Purtarea necorespunzătoare constă în fapte sau atitudini care demonstrează că asupra minorului regulile impuse în institut nu au avut un efect deplin, el manifestând o delăsare sau chiar săvârșirea unei noi infracțiuni, revocarea liberării și reinternarea lui în centrul de reeducare, fiind acțiuni care se impun.

În acest caz, distingem două situații după cum instanța apreciază că este sau nu, cazul aplicării unei pedepse în prima situație. Când se apreciază că este cazul aplicării unei pedepse, instanța revocă măsura internării (nu este necesară revocarea liberării, care ca măsură adiacentă este revocată în mod implicit ca o consecință a revocării internării) și apoi trece la aplicarea pedepsei.

În a doua situație, când se apreciază că nu este cazul aplicării unei pedepse, instanța menține măsura internării, revocând numai liberarea. Problema revocării măsurii intrernării într-un centru de reeducare nu se pune decât în cazul când judecata pentru infracțiunea săvârșită de minor în timpul internării sau liberării are loc înainte ca minorul să fi devenit major în caz contrar, făptuitorului devenit major trebuind să i se aplice o pedeapsă pentru infracțiunea săvârșită pe când era minor.

4.4. Internarea într-un institut medical- educativ

Internarea într-un institut medical-educativ este măsura educativă ce constă în internarea minorului infractor care din cauza stării sale fizice sau psihice are nevoie de un tratament medical și totodată de un regim special de reeducare.

Această măsură îi privește pe minorii suferinzi fie din punct de vedere fizic (defecte de auz, vedere, tuberculoză), fie din punct de vedere psihic (diferite boli psihice, anormalitate sau nedezvoltare psihică-înpoiere mintală) și care au săvârșit o infracțiune.

În cazul în care există îndoială cu privire la starea fizică sau mintală a minorului, instanța este obligată să dispună efectuarea unei expertize medicale. (Art. 117 alin. 1 teza a doua, din Codul de procedură penală).

Starea anormală a minorului trebuie să existe în momentul luării măsurii, indiferent dacă a existat sau nu și la data săvârșirii infracțiunii.

Starea psiho-fizică anormală nu trebuie să fie de natură a determina iresponsabilitatea minorului, cum ar fi de pildă cazul alienației mintale, deoarece în această situație, minorul ca și majorul nu răspunde din punct de vedere penal, fapta neconstituind infracțiune (art. 48 din Codul penal) și nu se poate lua față de el nici o măsură educativă, deci, nici măsura internării într-un institut medical-educativ, dar se poate lua măsura de siguranță a internării într-un institut medical de specialitate în condițiile art. 114 și cu respectarea celor din art. 111 din Codul penal.

De asemenea, acestă măsură nu se ia în cazul în care, minorul prezintă doar tulburări de comportamemt pe fond pubertal sau datorită unui deficit de instrucție și educație, dar are discernământ corespunzător vârstei sale. În acest caz față de el se ia o altă măsură educativă sau i se aplică o pedeapsă.

Măsura internării într-un institut medical-educativ se va lua în general față de minorii în vârstă de 16-18 ani, fiindcă este puțin probabil că un minor în vârstă de 14-16 ani care are o stare psihică sau fizică anormală sau maladivă să fie considerat că a săvârșit fapta cu discernământ. Totuși dacă se va dovedi acest lucru se va putea desigur lua și față de el măsura internării într-un institut medical-educativ.

Institutul medico-educativ în care este internat minorul trebuie să îndeplinească o dublă funcție: pe de o parte una cu caracter medical- aplicarea unui tratament medical, iar pe de altă parte, una cu caracter pedagogic-educativ, în sensul asigurării unui regim special de educație.

Se conturează opinia potrivit căreia, în principiu cele două măsuri s-ar putea lua concomitent (prin aceeași hotărâre), rămânând ca executarea lor să se facă fie în același timp, în ipoteza în care se stabilește ca institutul medical-educativ ar fi în măsură să trateze și bolnavul mintal sau toxicoman, fie în mod succesiv, măsura de siguranță având prioritate față de măsura educativă, în ipoteza în care institutul medical-educativ n-ar fi în măsură să trateze minorul bolnav mintal sau toxicoman, tratarea căzând în sarcina institutului medical de specialitate.

Internarea într-un institut medical-educativ se dispune de instanța competentă să judece cauza penală în care este implicat minorul.

Durata măsurii este nedeterminată, depinzând de starea bio-psiho-fizică a fiecărei minor în parte, de cerințele tratamentului educativ și medical de care are nevoie, precum și de condițiile concrete în care se realizează îndreptarea și însănătoșirea minorului, însă nu pot dura, în general, decât până la împlinirea vârstei de 18 ani.

Totuși, Codul penal permite prelungirea internării pe o perioadă de cel mult 2 ani de la data majoratului. Prelungirea se dispune pe o perioadă de timp determinată și încetează de drept la împlinirea termenului pentru care aceasta s-a dispus de către judecătoria sau tribunalul care a judecat în primă instanță pe minor, la data împlinirii vârstei de 18 ani. Dacă în timpul internării în institutul medical-educativ minorul săvârșește din nou o infracțiune, instanța revocă măsura internării și aplică pedeapsa închisorii.

Sectiunea aV-a

Pedepsele aplicabile minorilor

Pedepsele pentru minori sunt prevăzute în art. 109 din Codul penal și constau în închisoare sau amendă. Ele pot fi aplicate minorilor în vârstă de 16-18 ani, precum și celor între 14-16 ani în privința cărora s-a făcut dovada că au comis fapta cu discernământ.

Amenda constituie o alternativă la pedeapsa închisorii în cazul anumitor infracțiuni prevăzute de legea penală. În general, aceste fapte sunt destul de rar întâlnite de statistică delicvenței juvenile din țara noastră. De aceea, majoritatea pedepselor constau în închisoare pe un timp determinat în funcție de gravitatea faptei săvârșite.

4.1. Închisoarea

Închisoarea este singura pedeapsă privativă de libertate care se poate aplica minorului infractor. Limitele pedepsei sunt cele prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită. Aceste limite, prevede art. 109 alin. 1 Cod penal , se reduc la jumătate, însă în urma reducerii, în nici un caz, minimul pedepsei nu va depăși 5 ani. Reducerea limitelor pedepsei are în vedere nu numai pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea în configurația ei tipică, ci și limitele de pedeapsă prevăzute pentru variantele agravate sau atenuate ale infracțiunii respective.

Când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață, aceasta se înlocuiește cu închisoare de la 5 la 25 de ani. De regulă, pedeapsa detențiunii pe viață care a înlocuit pedeapsa cu moartea (abrogată prin Decretul-Lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990) este prevăzută ca pedeapsă alternativă la pedeapsa închisorii (singurele excepții sunt art. 357 alin. 3 și art.358 alin. final, când pedeapsa detențiunii pe viață este prevăzută ca pedeapsă principală unică).

În această situație instanța va trebui, mai întâi, să aleagă între pedepsele alternative, pe baza criteriilor generale de individualizare și a prevederilor art. 72 alin. 2 Cod penal, acea pedeapsă pe care consideră că o merită faptele săvârșite de minor. Dacă, dimpotrivă, consideră aplicabilă pedeapsa alternativă a închisorii, atunci instanța, făcând aplicarea art.109 alin.1 Cod penal, va dispune ca minorul să execute închisoarea, însă în limitele reduse la jumătate și fără ca minimul special să depășească 5 ani. În cadrul acestor limite legale instanța va stabili pedeapsa corectă, ținând seama de criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute în art. 72 alin. 1 Cod penal, inclusiv de cauzele de agravare sau de atenuare a pedepsei care ar opera în speța respectivă.

În practica judiciară s-a subliniat că, în cazul când instanța s-ar orienta spre o pedeapsă cu închisoarea de scurtă durată pentru faptele comise de minor, ar fi mai indicat să se ia o măsură educativă contra minorului, dacă există condițiile necesare de vârstă, pentru a nu se prejudicia procesul de învățământ și pregătirea profesională a minorului.

Este cunoscut că în raport de dispozițiile art. 81alin. 3 teza I Cod penal, suspendarea condiționată a executării pedepsei nu poate fi dispusă, între altele, în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani.

Prin hotărârile atacate, între altele, inculpatul în vârstă de 16 ani, a fost condamnat și la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. 1-209 alin. a cu aplicarea art. 41 alin. 2 și art. 99 Cod penal, activitate infracțională din perioada aprilie 1996 – aprilie 1997.

Potrivit textelor incriminatorii din partea apecială a Codului penal, pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea de furt calificat este închisoarea de la 3 la 15 ani.

Analiza rațională a dispozițiilor art. 109 al. 1 teza I și II Cod penal, duce la concluzia că, în cadrul operațiunii judiciare, de individualizare a pedepselor, instanțele au posibilitatea numai să dozeze cuantumul acestora pentru inculpații minori, între jumătatea minimului și jumătatea maximului prevăzut de legea penală pentru infracțiunea săvârșită, și incriminată în raport de pericol social, stabilit prin normele speciale din Codul penal.

Așadar, reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă pentru minori, nu înseamnă și un grad diminuat de pericol social generic, al faptelor săvârșite de aceștia, ci numai o micșorare a răspunderii penale.

A adopta un alt raționament, s-ar ajunge ca în cazul unor infracțiuni mai puțin grave, anume arătate sub art. 81 al. 3 teza ultimă Cod penal, cum ar fi vătămarea corporală gravă, prevăzută de art. 182 al. 1 Cod penal, viol, prevăzut de art. 197 al. 2 Cod penal ori tortura, prevăzută de art. 26 alin. 1 și 2 Cod penal, pedepsibile cu închisoarea de la 2 la 7 ani, să nu se poată dispune suspendarea condiționată, în timp ce pentru altele deosebit de grave, ca de exemplu omorul, prevăzut de art. 174 alin. 1 Cod penal, unde maximul de pedeapsă ce se poate aplica minorilor este de 10 ani închisoare, să fie incidente dispozițiile art. 81- 83 Cod penal.

Concluzionâd, întrucât infracțiunea de furt calificat incriminată în art. 208-209 alin. 1 Cod penal, este sancționată de lege pentru minori, se înțeleg limitele arătate sub textele din partea specială a Codului penal, rezultă că nelegal prima instanță a procedat la suspendarea condiționată a executării pedepsei de 2 ani și 6 luni închisoare stabilită pentru inculpatul minor (decizia penală nr. 219 din 23 iunie 1998).

Analiza literară a dispozițiilor art. 85 Cod penal, determină concluzia că atunci când se descoperă că cel condamnat mai săvârșește o infracțiune înainte de pronunțarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei sau până la rămânerea definitivă a acesteia, și pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii, instanțele judecătorești trebuie să procedeze la anularea suspendării condiționate a executării acestei pedepse și, după caz, să aplice dispozițiile referitoare la concursul de infracțiuni ori recidivă.

Față de prevederile legale citate, dacă fapta dedusă judecății a fost săvârșită la 26 iunie 1994, deci mai înainte ca inculpatul să fi fost condamnat definitiv prin sentința penală nr. 688 din 6 octombrie 1994, prin care beneficiase de suspendarea condiționată pentru fapta din 1 febr. 1994, această ultimă pedeapsă fiind aplicată pentru infracțiunea comisă în minorat, în cauză nu operează instituția anulării suspendării condiționate, conform art. 86 Cod penal, cum legal au stabilit instanțele anterioare ( decizia penală nr. 388 din 23 aprilie 1998).

Judecătoria Buzău, prin sentința penală nr. 1051 din 20 iunie 1997, a condamnat inculpații minori pentru săvârșirea infracțiunilor de furt calificat, prevăzute de art. 208 alin. 1 – 209 lit. a, b și e, cu aplicarea art 99 Cod penal, la pedepsele de câte 1 an și 6 luni închisoare.

Totodată, făcându-se trimitere la dispozițiile art. 81 și art. 110 din Codul penal, s-au dispus suspendarea condiționată a executării pedepselor pe termenul de încercare de 2 ani și 6 luni.

Pentru a hotărî astfel, s-a motivat că, activitatea infracțională a fost desfășurată la 6 februarie 1997, și, deci, violându-se legea penală înainte de a împlini vârsta de 18 ani, limitele sancționatorii stabilite de prevederile art. 209 Cod penal, se reduc la jumătate și astfel maximul general de pedeapsă fiind 7 ani și 6 luni închisoare, sunt întrunite cerințele art. 81 Cod penal pentru acordarea suspendării condiționate a executării pedepselor. Modalitatea de executare a pedepselor este nelegală.

Criteriile generale de individualizare a pedepselor, inclusiv a modalității de executare sunt limitativ reglementate în Titlul II Capitolul V, sub art. 72-89 din partea generală a Codului penal.

Pe de altă parte, potrivit art. 81 alin. 3 Cod penal, nu poate dispune suspendarea condiționată a executării unei pedepse în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani.

Prin sentința penală nr. 1939 din 24 iunie 1997, Judecătoria Botoșani a condamnat printre alții pe S.V. la 1 an închisoare pentru infracțiunea de furt califivcat prevăzută de art.208 alin. 1, art. 209 lit. a., g și i Cod penal, cu aplicarea art 41 alin. 2, art 75 lit. c. art 74, art. 76 Cod penal, iar pe inculpatul S.G. la 6 luni închisoare pentru aceeași infracțiune cu aplicarea art. 99 Cod penal.

Apelul introdus de inculpați a fost respins de Tribunalul Botoșani prin decizia penală nr. 604 /A din din 24 septembrie1997.

Declarând recurs, inculpații au cerut schimbarea modalității executării pedepsei prin aplicarea art. 81 Cod penal.

Curtea de Apel a respins, cu opinia majoritară a membrilor completului de judecată, ca nefondat recursul, cu motivarea că potrivit prevederilor art. 81 alin. 3 Cod penal, suspendarea condiționată a executării pedepsei nu poate fi dispusă în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani. Cum fapta imputată inculpaților este sancționată de lege cu o pedeapsă de până la 15 ani închisoare, prevederile art. 81 Cod penal sunt inaplicabile chiar dacă S.B. este minor deoarece dispoziția penală prohibitivă are în vedere pedeapsa pentru infracțiunea ca atare și nu pedeapsa aplicabilă minorului. De astfel, în raport cu diferite faze ale comiterii infracțiunii, cum ar fi de exemplu tentativa, legea penală a prevăzut expres că trebuie să se aibă în vedere limitele de pedeapsă pentru infracțiunea consumată, redusă conform art. 21 Cod penal.

De asemenea, condamnarea minorului la pedeapsa închisorii nu poate constitui prim termen al recidivei (art 38 pct. 1 Cod penal ) astfel că, atunci când minorul va săvârși o nouă infracțiune el nu va deveni recidivist și nu i se va putea agrava sancțiunea ca urmare a stării de recidivă. Condamnarea anterioară reprezintă însă un antecedent penal de care intanța va trebui să țină seama la individualizarea pedepsei pentru noua infracțiune săvârșită de minor.

Dacă minorul săvârșește un concurs de infracțiuni vor fi aplicate prevederile art. 34 Cod penal. Dacă pentru una din infracțiunile concurente s-a luat o măsură educativă, iar pentru o altă infracțiune concurentă s-a dispus aplicarea unei pedepse, măsura educativă va fi revocată deoarece cele două sancțiuni sunt incompatibile, minorul neputând să execute, concomitent, pedeapsa și măsura educativă.

Dacă minorul săvârșește o tentativă la infracțiune, are prioritate regimul special de sancționare a minorului și numai după efectuarea reducerilor prevăzute de lege pentru pedepsele aplicabile minorilor se va stabili pedeapsa pentru tentativa la infracțiunea respectivă.

Prin sentința penală nr. 161 din 18 februarie 1998 a Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc, inculpatul a fost condamnat la 1 an și 6 luni închisoare, cu suspendarea executării, pentru tentativă la infracțiunea de furt calificat.

Tribunalul Suceava a respins apelul procurorului, prin decizia penală nr. 594 din iunie 1998.

Curtea de apel Suceava a admis recursul Parchetului, a casat decizia și parțial sentința, înlăturând aplicarea art 81 Cod penal.

Potrivit art. 209 Cod penal, infracțiunea de furt calificat se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani, iar dispozițiile art. 81 alin. 2 Cod penal exceptează de la suspendarea executării infracțiunile pedepsite de lege cu peste 12 ani închisoare – neavând relevanță dacă infracțiunea a fost consumatț sau a rămas în faza tentativei.

Executarea pedepsei închisorii în cazul minorilor se face separat de condamnații majori sau în locuri de deținere speciale.

Potrivit art. 59 alin. 3 Cod penal, minorilor li se asigură posibilitatea de a continua, în închisoare, învățământului general obligatoriu și de a dobândi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile lor. De asemenea, condamnații minori, potrivit art. 60 alin. 2 Cod penal, beneficiază de un regim special și în ce privește liberarea condiționată. Persoanele condamnate în timpul minorității, când ajung la vârsta de 18 ani pot fi liberate condiționat după executarea unei treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depășește 10 ani, sau a unei jumătăți, în cazul închisorii mai mici de 10 ani, dacă îndeplinesc celelalte condiții prevăzute de lege. Dacă minorul execută o pedeapsă pentru o infracțiune din culpă, fracțiunile menționate sunt și mai reduse (o pătrime în cazul închisorii care nu depășește 10 ani și o treime în cazul închisorii mai mari de 10 ani).

În cazul în care sunt reținute în sarcina infractorului minor circumstanțele agravate sau în favoarea lui circumstanțele atenuate, sporurile sau reducerile se vor stabili în raport cu limitele pedepsei închisorii după cum au fost reduse potrivit art. 109 din Codul penal. În cazul circumstanțelor agravate se are în vedere maximul special prevăzut de lege pentru fapta săvârșită, redus la jumătate, la care se va putea aplica un spor potrivit art. 78 din Codul penal. În cazul celor atenuate se pornește de la minimul special al pedepsei redus la jumătate, minim ce nu depășește 5 ani, iar apoi se fac reducerile prevăzute de art. 76 din Codul penal.

În acest sens, s-a reținut că: minorul care a săvârșit o infracțiune în condițiile provocării, la fixarea pedepsei se va ține seama mai întâi de limitele pedepsei legale prevăzute pentru minori, după care vor fi aplicate dispozițiile legale referitoare la circumstanța atenuată a provocării.

Când pentru o infracțiune minorul este pedepsit cu închisoarea, iar pentru alta cu amenda pedeapsa închisorii va putea fi cumulată cu amenda, în tot sau în parte (art.34 alin1 lit. d din Codul penal).

Dacă minorul a săvârșit două fapte și prin hotărâri separate față de el s-a luat pentru prima o măsură educativă, iar pentru cealaltă i s-a aplicat pedeapsa închisorii, urmează ca măsura educativă să fie revocată, neputându-se concepe ca un minor să fie în același timp supus la executarea pedepsei închisorii, cât și la acțiunea de îndreptare rezultând din luarea unei măsuri educative.

Unele probleme speciale ale individualizării pedepsei închisorii în cazul minorului care a săvârșit o faptă, după ultima modificare a Codului penal prin Legea nr. 140 din 5 noiembrie 1996, sunt demne de semnalat în vederea aducerii de argumente în sprijinul evidențierii faptului că, de plano, legea penală nu îl exclude pe infractorul minor care a săvârșit o faptă după 14 noiembrie 1996, de la unele instituții de drept penal material sau de procedură penală, pentru care legea condiționează aplicarea lor, de o pedeapsă a închisorii mai mare de un anumit cuantum, la care ne vom referi, deoarece în cazul infractorului minor, limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru majori se reduc la jumătate.

Individualizarea pedepsei se înfăptuiește în trei forme:

legală;

judiciară și

administrativă

Aceste trei forme corespund celor trei etape distincte în opera de combatere a săvârșirii de fapte penale: etapa incriminării faptelor penale; etapa stabilirii răspunderii penale și a sancționării infractorilor și etapa executării pedepsei aplicate de instanța de judecată.

De asemenea, potrivit principiului legalității ( nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege) "celui care s-a făcut vinovat de săvârșirea unei infracțiuni i se poate aplica numai o pedeapsă prevăzută de lege și în limitele stabilite de aceasta"

Dacă în ce privește pedeapsa aplicată infractorului major pentru infracțiuni săvârșite după 14 noiembrie 1996 nu există opinii diferite ori soluții ale instanțelor judecătorești contradictorii, în privința neaplicării condiționate a executării pedepsei, a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, a executării pedepsei la locul de muncă, în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani se constată o practică neunitară.

Pentru a demonstra că infractorul minor răspunde pentru infracțiunea săvârșită în alte condiții decât infractorul major arătăm faptul că, legislația penală consacră și recunoaște numai răspunderea personală a persoanei care săvârșește infracțiunea, care nu poate fi decât o persoană fizică în accepțiunea actului normativ ce o reglementează.1

În conformitate cu art. 8 din decretul nr. 31/1954, persoana fizică devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani. Corespunzător acestei realități, legiuitorul reglementează în legea penală prin norme juridice de drept penal substanțial și de drept penal procesual – ca reglementare cadru generală – ipoteza aplicabilă infractorului major, iar pentru cazul particular, al infractorului minor, stabilește o reglementare legală derogatorie, specială, folosind mai multe modalități de tegnică legislativă.

Deci, pentru a examina individualizarea judiciară a pedepsei aplicate minorului care săvârșește infracțiuni, se impune întâi, examinarea condițiilor de individualizare a pedepselor stabilite în partea generală a Codului penal, Titlul III, cap. V, secțiunea I "Dispoziții generale". Astfel, individualizarea judiciară a pedepsei trebuie să se înscrie întru totul în coordonatele individualizării ei legale și este un atribut al instanțelor judecătorești penale, materializându-se prin aplicarea pedepsei concrete, infractorului determinat pentru infracțiunea săvârșită de către major ori de către minor, după caz.

Prin lege au fost stabilite criteriile generale de individualizare a pedepselor, acestea fiind prevăzute (atât pentru stabilirea, cât și pemtru aplicarea acestora) astfel:

dispozițiile părții generale a Codului penal;

limitele de pedeapsă fixate în partea specială a Codului penal;

gradul de pericol al faptei săvârșite și

persoana infractorului

împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală

Cu privire la cel de-al doilea criteriu stabilit în Codul penal arătăm, cu titlu exemplificativ că după data de 14 noiembrie 1996 infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 209 alin. 1 Cod penal se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani (infractorul major). În cazul acestei infracțiuni, atunci când ea este săvârșită de către infractorul major prin efectul dispozițiilor art. 81 alin. 3 Cod penal, 86 alin. 3 Cod penal, pedeapsa închisorii aplicată de instanțele de judecată penală se execută numai în detenție.

Conform dispozițiilor legale în vigoare , dacă aceeași infracțiune la care ne referim este săvârșită de către infractorul minor, pedeapsa închisorii individualizată de instanțele de judecată penalî nu este exclusă prin efectul legii ( dacă sunt întrunite condițiile legii) de la posibilitatea de a nu fi executată în detenție, ci dimpotrivă, ca executarea ei să fie suspendată condiționat, sau sub supraveghere ori realizată la locul de muncă.

Din contextul reglementării răspunderii penale a minorului rezultă voința legiuitorului de a sancționa infractorul minor pentru infracțiunea săvârșită, diferențiat față de tratamentul penal aplicat infractorului major pentru săvârșirea aceleiași infracțiuni, într-un sens atenuant, motiv pentru care atât limita minimă, cât și limita maximă pentru fiecare infracțiune săvârșiă de infractorul minor este, ex lege, redusă la jumătate din limita minimă a pedepsei închisorii aplicabile infractorului major.

Dacă infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin.1 din Codul penal este săvârșită de către un infractor minor, pedeapsa aplicată de instanță nu este exclusă (dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții) de la posibilitatea de a se dispune suspendarea executării, pentru că legea prevede, pentru săvârșirea acestei infracțiuni intenționate de către un infractor minor, o pedeapsă a închisorii mai mică de 12 ani închisoare, respectiv cel mult 7 ani și 6 luni închisoare pentru tentativa la această infracțiune. Atunci când există concurs între minoritate și tentativă la infracțiune, "limitele speciale de pedeapsă inițiale vor fi modificate succesiv, de două ori, și anume mai întâi pentru cauza minorității și apoi pentru cauza tentativei".

4.2. Amenda

Amenda este a doua pedeapsă principală care poate fi aplicată minorului. Ea se pronunță în limitele prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, limite care se reduc la jumătate. Amenda este aplicabilă mai ales în cazul minorului care a săvârșit fapte nu prea grave, dar aflându-se la o vârstă aproape de majorat, nu este posibilă luarea unei măsuri educative, deoarece executarea unor asemenea măsuri durează până la majorat (numai în mod excepțional ar putea fi prelungite cu 2 ani).

De asemenea, este posibil ca făptuitorul, care la data comiterii infracțiunii a fost minor, la data judecării să fi depășit vârsta minorității. Dacă faptele comise nu sunt prea grave instanța va dispune condamnarea sa la o pedeapsă cu amendă. În raport cu un asemenea inculpat, de regulă, măsurile educative nu ar mai putea fi luate, însă aplicarea unei amenzi poate să devină eficientă.

Amenda aplicată minorului nu se răsfrânge obligatoriu asupra părinților sau a persoanelor care îl întrețin deoarece există și minori care au bunuri proprii iar, pe de altă parte, orice minor după împlinirea vârstei de 14 ani poate ocupa un loc de muncă. Trebuie să se aibă în vedere și împrejurarea că, așa cum pentru infractorii adulți neputința de a plăti amenda nu-i exclude pe aceștia de la aplicarea amenzii, același tratament din motive de echitate trebuie admis și pentru infractorii minori.

Cu privire la pedeapsa amenzii partea specială a Codului penal nu stabilește limite speciale anume determinate. Din această cauză la aplicarea amenzii instanța va avea în vedere dispizițiile art. 63 alin. 2 din Codul penal așa cum a fost modificat prin Legea nr. 140/96 care prevede ca ori de câte ori legea nu prevede limitele speciale ale amenzii, minumul special este de 150.000 lei, iar maximul special de 10. 000.000 lei.

In limitele amenzii pentru minori sunt limite derivate din cele prevăzute pentru majori, reduse la jumătate conform art.109 alin. 1 din Codul penal. În cazul când pentru fapta săvârșită de minor, legea nu prevede decât pedeapsa amenzii și dacă se constată existența unor circumstanțe agravante în sarcina minorului, amenda va putea fi sporită potrivit dispozițiilor din art. 78 din Codul penal "spor de cel mult jumătate din maximul special".

În caz de concurs de infracțiuni săvârșite în timpul minorității, dacă s-au stabilit mai multe pedepse cu amenda se va face contopirea lor potrivit dispozițiilor art.34 alin.1 lit.C din Codul penal.

Sectiunea a VI -a

Alte sanctiuni de drept penal aplicabile minorilor

Dispozițiile art. 109 din Codul penal limitează cadrul sancțiunilor penale în cazul minorilor care răspund penal la: pedeapsa închisorii și a amenzii. Potrivit art. 109 alin. 3 nu se aplică minorilor care răspund penal nici una dintre pedepsele complimentare prevăzute de art. 53 pct. 2 din Codul penal, fiindcă acestea vin să adauge genul de pedepse mai ușoare pentru minori, prevăzut de legea penală.

Dispozițiile enunțate nu prevăd însă recomandări cu privire la pedepsele accesorii. În tăcerea legii, în literatura de specialitate s-a ajuns la concluzia că pedepsele acestea spre deosebire de cele complimentare, să fie aplicate minorilor.

Astfel, condamnatul care execută pedeapsa închisorii pentru o faptă săvârșită în timpul minorității, va fi supus pedepselor accesorii potrivit art. 71 raportat la art. 64 din Codul penal, din momentul în care a devenit major, în cazul încare hotărârea de condamnare a rămas definitivă înainte de a fi devenit major.

În afară de pedepse și măsuri educative instanța poate dispune și luarea unor măsuri de siguranță în cazul minorilor. Așa cum se știe, aceste măsuri pot fi luate ori de câte ori persoana care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală (minor sau major) prezintă o stare de pericol evidențiată tocmai prin comiterea faptei menționate.

În cazul în care instanța se orientează spre luarea unor măsuri educative se vor putea dispune acele măsuri de siguranță compatibile cu măsurile educative adică pot fi aduse la împlinire cumulativ. De exemplu, se poate lua măsura de siguranță a confiscării speciale (art.118 Cod penal) pe lângă oricare măsură educativă. Nu se va putea dispune însă, paralel cu măsura educativă a libertății supravegheate sau a internării înt-un centru de reeducare, minorul având nevoie, atât de o influențare educativă, cât și de o îngrijire medicală, luându-se contra lui măsura educativă a internării într-un institut medical-educativ (art, 105 Cod penal) care realizează ambele finalități. Dacă s-a dispus aplicarea unei pedepse minorului și există starea de pericol care justifică luarea unei măsuri de siguranță, aceasta va putea fi pronunțată întotdeauna fără nici o rezervă.

Când față de infractorul minor se ia o măsură educativă, luarea unei măsuri de siguranță este posibilă decât dacă cele două măsuri sunt compatibile și pot fi aduse la îndeplinirea cumulativ.

Nu este compatibilă luarea măsurii educative de internare într-un institut medical-educativ cu luarea măsurii de siguranță a internării medicale.

Sunt măsuri de siguranță care privesc stări de pericol social rareori întâlnite în legătură cu faptele comise de minori, de exemplu, măsura interdicției de a ocupa o funcție sau interdicția de a se afla într-o anumită localitate. Dacă, totuși se ivește o stare de pericol în legătură cu faptele comise de minori măsura de siguranță va putea fi luată și în aceste situații. Dacă minorului i s-a aplicat pantru fapta sa o pedeapsă și există vreo stare de pericol social care să impună o măsură de sigurană, aceasta va putea fi întotdeauna luată.

Sectiunea a VII-a

Institutii complementare privind sanctionarea minorilor

4.1. Înlocuirea răspunderii penale

În cazul infractorilor majori, aplicarea pedepselor poate fi evitată cu ajutorul instituției complementare a înlocuirii răspunderii penale, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 90 din Codul penal. Răspunderea penală poate fi înlocuită cu răspunderea care atrage o sancțiune cu caracter administrativ (art.91 din Codul penal).

S-a pus problema dacă în cazul infracțiunilor săvârșite de minori această instituție poate funcționa. S-ar părea că din moment ce în sistemul special de sancționare pentru minorii care răspund penal, instanța are posibilitatea de a alege între luarea unei măsuri educative și aplicarea unei pedepse, această alternativă ar face oarecum să nu-și mai găsească loc și a treia modalitate de sancționare și deci înlocuirea răspunderii penale nu ar putea fi aplicabilă minorilor.

S-a spus "s-ar părea" fiindcă alternativa între măsura educativă și pedeapsă nu exclude ca, atunci când instanța s-a oprit la aplicarea unei pedepse sau când trebuie neapărat să se aplice o pedeapsă minorului, să funcționeze și o a doua alternativă: răspunderea care atrage o sancțiune cu caracter administrativ, întrucât astfel ar însemna să i se creeze minorului infractor o situație mai rea decât a infractorilor majori.

Deci, când instanța apreciază că luarea unei măsuri educative față de minor ar fi o sancțiune insuficientă și că trebuie să i se aplice o pedeapsă dacă constată din atitudinea acestuia după săvârșirea infracțiunii că regreta fapta și că a depus străduințe pentru a repara paguba pricinuită, va putea dispune înlocuirea răspunderii penale și va aplica minorului o sancțiune cu caracter administrativ, dintre cele enumerate în art.92 din Codul penal.

4.2. Suspendarea condiționată a executării pedepsei

Instituția suspendării condiționate a executării pedepsei își are sediul în Codul penal în Secțiunea a III-a din capitolul "Individualizarea pedepselor", articolele de la 81 la 86.

Dispozițiile cuprinse în art. 110 și 110 pct. 1 din Codul penal (introdus prin Legea nr. 140/1996) stabilesc regulile speciale care, derogând de la cele generale, se aplică infractorilor minori.

În acest sens termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii, la care se adăugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani, fixat de instanță, iar dacă pedeapsa aplicată este amenda termenului de încercare este de 6 luni. {i în cazul în care este amenda, avem o derogare de la regula generală impusă de art. 82 alin. 2 Codul penal care prevede termenul de un an și anume termanul de încercare este de 6 luni pentru minor.

Dispozițiile speciale cu privire la durata termenului de încercare sunt aplicate și atunci când pedeapsa pentru o faptă comisă în timpul minorității, a fost pronunțată după ce făptuitorul a devenit major.

Reducerea termenului de încercare în favoarea minorilor infractori și în același timp caracterul lui variabil constituie o aplicare a principiului diferențierii tratamentului juridic al acestei categorii de infractori, de cel al infractorilor majori.

Reglamentarea cuprinsă în art. 110 din Codul penal prevede posibilitatea încredințării supravegherii minorului unei persoane sau instituții, pe durata termenului de încercare, dar numai până la împlinirea vârstei de 18 ani.

Luarea măsurii adiacente a supravegherii minorului este facultativă deoarece textul folosește expresia "se poate dispune", ea fiind lăsată la aprecierea instanței când constată că minorul prin datele personale ce-l caracterizează nu-și poate asuma obligațiile ce i-ar reveni potrivit art. 100 din Codul penal.

Persoanele și instituțiile cărora li se poate încredința supravegherea minorului sunt cele prevăzute în art. 103 din Codul penal. Alegerea de către instanță a uneia sau a altuia dintre aceste persoane ca și obligațiile ce-i revin minorului sunt cele prevăzute în art. 103 din Codul penal. De asemenea, instanța poate stabili pentru minor respectarea uneia sau a mai multor obligații din cele prevăzute în art. precizat și analizat anterior.

Sustragerea minorilor de la îndeplinirea obligațiilor prevăzute în art. 103 a poate atrage revocarea suspendării condiționate. Săvârșirea unei noi infracțiuni în cursul termenului de încercare atrage revocarea suspendării condiționate și executarea în întregime a pedepsei aplicate care nu se contopște cu pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune, astfel cum prevăd dispozițiile art. 110 alin. 2 coroborate cu cele ale art. 83 din Codul penal.

În cazul unei comportări necorespunzătoare care nu conține infracțiune nu se revocă suspendarea condiționată și nici nu se ridică măsura supravegherii, instanța având obligația să atragă atenția persoanei sau instanței căreia i s-a încredințat să fie mai vigilentă în viitor.

Încredințarea supravegherii minorului unei persoane sau instituții nu poate dura decât până la vârsta de 18 ani. De la această vârstă minorul este obligat să respecte măsurile de supraveghere ori obligațiile prevăzute în art. 86 din Codul penal care se referă la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere aplicată infractorilor majori, iar nerespectarea lor duce la revocarea suspendării executării pedepsei și dispunerea fie a executării ei în întregime, fie la prelungirea termenului de încercare cu cel mult 3 ani. (art.110 alin. 3, coroborat cu art.86 alin.2 din Codul penal).

Potrivit art. 81 alin. 3 Cod penal, "Suspendarea condiționată a executării pedepsei nu poate fi dispusă în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani, precum și în cazul infracțiunilor de vătămare corporală gravă, viol, și tortură", prevederile art. 110, referitoare la suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate minorilor, nefăcând nici un fel de derogări de la aceste dispoziții.

În consecință, atât în cazul infractorilor majori, cât și a celor minori suspendarea condiționată a executării pedepsei nu poate fi dispusă, printre altele, în cazul săvârșirii infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani.

Deși legiuitorul nu a folosit, în cuprinsul art. 81 alin. 3, cuvântul "săvârșirii"sau "comiterii" (după cuvântul "cazul") ("…în cazul infracțiunilor…"), deoarece a urmărit realizarea unei exprimări concise, acest lucru rezultă însă din context, întrucât pot fi suspendate condiționat pedepsele care se aplică, evident numai în cazul săvârșirii de infracțiuni.

4.3. Liberarea condiționată

Instituția liberării condiționate, instituție complementară regimului de executare a pedepsei închisorii, funcționează ca o modalitate de executare a unei părți din pedeapsa privativă de libertate și de reclasare socială, înlesnind celui condamnat trecerea de la regimul de executare efectivă a pedepsei în locul de deținere, la regimul de libertate, dacă prin munca conștiincioasă și conduita exemplară, dovedește că s-a îndreptat.

Condamnatul liberat condiționat este considerat ca fiind în continuarea executării pedepsei, deoarece timpul petrecut în stare de libertate, până la expirarea duratei pedepsei stabilite prin hotărârea de condamnare, intră în calculul acestei durate.

Din dispozițiile art 60 alin. 2 din Codul penal reiese ca cei condamnați în timpul minorității când ajung la vârsta de 18 ani pot fi liberați condiționat după executarea unei treimi din durata pedepsei în cazul închisorii care depăsește 10 ani sau a unei jumătăți în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă acesta este stăruitor în muncă, disciplinat și dă dovezi temeinice de îndreptare.

Dispozițiile art 60 alin. 3 din Codul penal pun astfel în valoare caracterul umanist al dreptului penal, în legătură cu minorii stabilind termene mai reduse decât cele fixate de lege pentru liberarea condiționată obișnuită.

Potrivit art 61 din Codul penal, dacă în perioada liberării condiționate condamnatul nu a săvârșit o nouă infracțiune, pedeapsa se consideră executată.

Dimpotrivă, dacă condamnatul săvârșește o nouă infracțiune, instanța reexaminează situația acestuia și astfel poate menține liberarea condiționată sau poate dispune revocarea acesteia.

În cazul revocării liberării condiționate, pedeapsa pronunțată pentru noua infracțiune se contopește cu restul de pedeapsă rămas de executat, putându-se aplica și un spor de până la 5 ani. Trebuie menționat că în caz de revocare, timpul petrecut în liberare condiționată nu se scade din durata pedepsei.

CAPITOLUL V

RĂSPUNDEREA PENALĂ A MINORILOR

ȘI REGIMUL SANCȚIONATOR

ÎN LEGISLAȚIA ALTOR ȚĂRI

Sectiunea I

1.1. Franta

Sediul materiei se regăsește în Codul penal 4, aprobat prin Legea nr. 2002-1138 din 9 septembrie 2002 art. 11 Journal Officiel din 10 septembrie 2002 și în Ordonanța nr. 45-174 din 2 februarie 1945 privind minorii delincvenți, cu modificările și completările ulterioare până în 20025.

Răspunderea penală.

În Franța, vârsta răspunderii penale coincide cu vârsta majorității penale, adică 18 ani, dar în anumite cazuri poate fi coborâtă la 13 ani.

Articolul 122-8 Codul penal instituie principiul lipsei absolute a răspunderii penale a minorului care nu a împlinit 13 ani: „Minorii care au discernământ răspund penal pentru crime, delicte sau contravenții, în condițiile prevăzute de o lege specială, care determină măsurile de protecție, asistență, supraveghere și educare ce pot fi aplicate unui minor.

Această lege prevede sancțiunile educative ce pot fi pronunțate împotriva minorilor între 10 și 18 ani și pedepsele ce pot fi pronunțate împotriva minorilor între 13 și 18 ani, ținând cont de atenuarea responsabilității de care beneficiază în virtutea vârstei lor” (art. 122- 8 Cod penal).

Lipsa de răspundere penală relativă a minorilor care au împlinit 13 ani este prevăzută de articolul 2 al Ordonanței nr. 45-174 din 2 februarie 1945, care precizează că „tribunalele pentru minori pot totuși, când circumstanțele și personalitatea delincventului o cer, să pronunțe o condamnare penală împotriva minorului care a împlinit 13 ani”.

Regimul sancționator

Regimul sancționator este reglementat de Ordonanța nr. 45-174 din 2 februarie 1945 privind minorii delincvenți6. Minorilor li se aplică un regim sancționator mixt, alcătuit din măsuri educative, mediere-reparație și pedepse.

Măsuri educative aplicabile minorilor Judecătorul pentru minori poate să dispună față de minor una din următoarele măsuri, conform art. 8 al Ordonanței privind minorii delincvenți:

1. renunțarea la pedeapsă, dacă minorul dă dovezi de îndreptare, prejudiciul a fost reparat și tulburarea provenind din săvârșirea infracțiunii a încetat; mustrarea;

2. încredințarea minorului părinților, tutorelui sau unei persoane de încredere;

3. punerea sub protecție judiciară pentru o durată ce nu poate depăși 5 ani;

4. plasarea într-o instituție publică sau privată, de educare sau formare profesională, într-un institut medical sau medical-educativ;

5. libertatea sub supraveghere, care poate fi dispusă până la împlinirea vârstei de 18 ani;

Tribunalul pentru minori poate dispune față de minorul care a împlinit 13 ani, una din următoarele măsuri educative (art. 15):

1. Încredințarea minorului părinților, tutorelui sau unei persoane de încredere;

2. Plasarea într-o instituție publică sau privată, de educare sau de formare profesională;

3. Plasarea într-un institut medical sau medical-educativ;

4. Încredințarea serviciului de asistență pentru minori;

5. Plasarea într-un centru pentru minori delincvenți de vârstă școlară.

Tribunalul pentru minori poate dispune una față de minorul care nu a împlinit 13 ani, din următoarele sancțiuni educative (art. 15-1):

1. Confiscarea unui obiect deținut de minor sau aparținând acestuia, care a servit la săvârșirea infracțiunii sau care este produsul infracțiunii;

2. Interdicția de a frecventa, pentru o durată de cel mult 1 an, locul unde infracțiunea a fost comisă, cu excepția locului în care minorul își are reședința obișnuită;

3. Interdicția, pe o durată de cel mult 1 an, de a întâlni victimele infracțiunii sau de a intra în relații cu acestea;

4. Interdicția, pe o durată de cel mult 1 an, de a-i întâlni pe coautorii sau complicii la săvârșirea infracțiunii sau de a intra în relații cu aceștia;

5. Obligația de a acorda ajutor sau reparație victimei;

6. Obligația de a urma, pe o durată de cel mult 1 an un stagiu de formare civică, pentru a-i aminti minorului obligația de a respecta legea;

Medierea-reparație

În cadrul acestei măsuri, minorul participă la repararea prejudiciului, printr-o activitate de ajutor sau reparare, oferită victimei sau în folosul comunității. Această măsură nu poate fi dispusă decât cu acordul victimei și poate fi însoțită de scuze adresate victimei. Minorii între 16 și 18 ani pot desfășura o activitate de interes general, cu caracter formator sau de natură să favorizeze reinserția socială.

Pedepsele aplicabile minorilor

a) Pedeapsa închisorii

Tribunalul pentru minori și Curtea cu juri pentru minori nu pot pronunța împotriva minorilor care au împlinit 13 ani o pedeapsă privativă de libertate mai mare decât jumătatea pedepsei prevăzute de lege pentru acea infracțiune.

Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață, nu se poate pronunța o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 20 de ani

(articolul 20-2 din Ordonanța nr. 45-174 din 2 februarie 1945 privind minorii delincvenți).

Dacă minorul a împlinit 16 ani, tribunalul pentru minori și Curtea cu juri pentru minori pot, cu titlu excepțional, ținând cont de circumstanțe și de personalitatea minorului, să nu dispozițiile alineatului precedent, cu motivarea deciziei. În acest caz, pedeapsa aplicabilă unui minor cu vârsta între 16 și 18 ani poate fi aceeași cu a unui major.

Pedeapsa închisorii se execută de către minori într-o secție specializată sau într-un penitenciar specializat pentru minori.

b) Pedeapsa amenzii

Tribunalul pentru minori și Curtea cu juri pentru minori pot pronunța împotriva minorului care a împlinit 13 ani, pedeapsa amenzii, care nu poate depăși suma de 7 500 de euro (articolul 20-3).

Împotriva minorului nu pot fi pronunțate următoarele pedepse: interdicția de a se afla pe teritoriul francez, zile-amendă, interzicerea drepturilor civice, civile și de familie, interzicerea de a exercita o funcție publică sau o activitate profesională (articolul 20-4).

Dispozițiile Codului penal referitoare la munca în folosul comunității sunt aplicabile minorului cu vârsta cuprinsă între 16 și 18 ani. Munca în folosul comunității trebuie adaptată la particularitățile minorului și trebuie să prezinte un caracter formator sau de natură să favorizeze reinserția socială a acestuia (articolul 20-5).

Nici o interdicție, decădere sau incapacitate nu pot fi pronunțate împotriva unui minor (articolul 20-6).

Ordonanța privind minorii delincvenți permite aplicarea dispozițiilor Codului penal relative la remiterea de pedeapsă și amânarea pedepsei minorului cu vârsta cuprinsă între 13 și 18 ani.

Amânarea pronunțării pedepsei sau a măsurii educative poate fi dispusă cândtribunalul pentru minori consideră această măsură adecvată, în funcție de personalitateaminorului. Amânarea poate fi dispusă pe o durată de cel mult 6 luni.

1.2. Germania

Sediul materiei

În Germania, minorilor li se aplică dispozițiile Codului penal, completate cu Legea privind tribunalul pentru minori din 1953, cu modificările și completările ulterioare7.

Răspunderea penală

Vârsta răspunderii penale coincide cu vârsta majorității penale, adică 18 ani, dar poate fi coborâtă până la 14 ani în anumite cazuri.

Codul penal prevede lipsa absolută a răspunderii penale pentru minorii care nu au împlinit 14 ani: „Persoana care la momentul săvârșirii faptei nu a împlinit încă vârsta de 14 ani este lipsită de răspundere penală” (art. 19).

Dispozițiile Codului penal se aplică și în cazul faptelor săvârșite de adolescenți și tineri, dacă legea specială pentru minori nu dispune altfel (art. 10). Lipsa relativă a răspunderii penale a minorilor care au împlinit 14 ani este instituită de Legea privind tribunalul pentru minori care prevede în articolul 3 că “Un tânăr este responsabil penal dacă în momentul săvârșirii faptei este suficient de matur pentru a discerne gravitatea faptei și pentru a acționa în consecință”. Această lege prevede lipsa răspunderii penale a minorilor între 14 și 18 ani, dar această prezumție este relativă și poate fi răsturnată, dacă maturitatea acestora o justifică.

Articolul 1 din Legea privind tribunalul pentru minori definește tinerii ca fiind persoanele care au vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani, la momentul săvârșirii faptei.

Când sunt responsabili penal, acestor tineri nu li se aplică Codul penal, ci dreptul penal al minorilor, prevăzut de legea privind tribunalul pentru minori.

Menționăm că legislația germană prevede posibilitatea de a reporta vârsta majorității penale până la 21 de ani. Astfel, tinerii între 18 și 21 de ani răspund adulți de către jurisdicțiile penale de drept comun8. Totuși, lor li se pot aplica dispozițiile privitoare la minori, dacă în urma unei aprecieri globale a personalității autorului, ținând cont și de condițiile de viață, reiese că, datorită dezvoltării morale și intelectuale, în momentul săvârșirii faptei, acesta era asemănător unui tânăr.

Regimul sancționator

Sancțiunile penale se aplică minorilor care au împlinit 14 ani. Legea privind tribunalul pentru minori clasifică măsurile aplicabile minorilor în 3 categorii: măsuri educative, măsuri disciplinare și închisoarea, aceasta din urmă constituind singura pedeapsă.

Măsurile educative

Presupun obligația de a se supune anumitor reguli de conduită, privitoare la reședință, la formare, la interdicția de a frecventa anumite persoane și locuri.

Măsurile disciplinare

Aceste măsuri se iau dacă măsurile educative sunt considerate insuficiente. Măsurile disciplinare sunt:

– avertismentul;

– impunerea de obligații (scuze personale adresate victimei, repararea prejudiciilor cauzate, vărsarea unei sume de bani în contul unei organizații de interes general);

– închisoarea specială pentru delincvenții minori (Jugendarrest), pedeapsă care nu este considerată sancțiune penală și nu este înscrisă în cazierul judiciar.

Această măsură se execută într-o instituție specializată și îmbracă mai multe forme: detenția de week-end (maxim 2 week-end-uri), pe termen scurt (de la 2 la 4 zile) și pe termen lung (1-4 săptămâni).

Pedeapsa închisorii

Pedeapsa închisorii (Jugendstrafe) este dispusă când măsurile educative și disciplinare sunt considerate insuficiente, ținând cont de gravitatea infracțiunii săvârșite și de comportamentul făptuitorului.

Durata pedepsei, cuprinsă în principiu între 6 luni și 5 ani, poate ajunge la 10 ani dacă legea prevede închisoarea mai mare de 10 pentru infracțiunea săvârșită.

Pedeapsa se efectuează în închisori pentru minori, mai precis în locuri de deținere special amenajate în închisorile pentru adulți.

În practică, această pedeapsă nu este aplicată tinerilor sub 16 ani. Judecătorii pronunță din ce în ce mai des „dispensa de pedeapsă”, când durata închisorii nu depășește 2 ani. Această măsură este dispusă în 2 treimi din cazuri și chiar mai des, când pedeapsa închisorii este mai mare de un an.

Sancțiunile aplicabile delincvenților minori10 cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani și tinerilor cu vârsta între 18 și 21 de ani au ca scop principal educarea făptuitorului. Pentru minori sunt prioritare măsurile educative și disciplinare, și numai în subsidiar închisoarea pentru tineri, cu posibilitatea suspendării .

Aplicarea unor măsuri de siguranță, precum și consecințele ce decurg din sancțiune sunt limitate. Regimul special prevăzut pentru minori este aplicabil și tinerilor delincvenți, dacă la data comiterii faptei dezvoltarea personalității acestora era similară unui minor. O dată cu aplicarea măsurilor educative, judecătorul poate impune minorului obligația de a urma anumite forme de asistență educativă, care nu au caracter sancționator, ci preponderent

educativ.

Sistemul justiției pentru minori în Germania are o trăsătură specială. Conform secțiunii 27 din Legea privind tribunalul pentru minori, judecătorul poate constata vinovăția în cursul procesului și dispune un termen de încercare, la sfârșitul căruia va pronunța soluția finală.

Dacă la sfârșitul termenului de încercare, rezultă clar din conduita minorului că este necesară aplicarea unei pedepse, judecătorul va pronunța o sentință în acest sens. În caz contrar, verdictul de vinovăție își încetează efectele.

La baza sistemului justiției pentru minori se află principiul subsidiarității sau al minimei intervenții (Subsidiaritätsgrundsatz)11. Aceasta înseamnă că sancțiunile penale vor fi dispuse doar dacă se dovedesc indispensabile. În plus, aceste sancțiuni sunt limitate de principiul proporționalității. Principiul subsidiarității pedepsei este consacrat și din punct de vedere legislativ, prin modificările aduse în anul 1990 Legii privind tribunalul pentru minori.

Sancțiunile care sunt dispuse cu prioritate de către tribunalele pentru minori sunt măsurile educative și disciplinare.

Belgia

Sediul materiei

Cadrul normativ aplicabil minorilor în Belgia cuprinde două legi speciale: Legea din 8 aprilie 1965 privind protecția tinerilor12 și Legea din 13 iunie 2006 de modificare a legislației privind protecția tinerilor și tratamentul minorilor care au săvârșit o infracțiune 13 (La loi du 13 juin 2006 modifiant la législation relative à la protection de la jeunesse et à la prise en charge des mineurs ayant commis un fait qualifié infraction).

Răspunderea penală

Vârsta răspunderii penale este fixată în principiu la 18 ani, vârsta majorității penale.

Articolul 37 din Legea privind protecția tinerilor prevede că minorii deferiți tribunalelor pentru minori pot fi supuși măsurilor de prevenire și reeducare.

Împotriva lor nu poate fi pronunțată nici o sancțiune penală. În anumite cazuri, vârsta răspunderii penale poate fi coborâtă la 16 ani ; articolul 38 din Legea privind protecția tinerilor prevede că în funcție de gravitatea infracțiunii, dacă tribunalul pentru minori consideră că măsurile prevăzute de articolul 37 sunt insuficiente, minorul între 16 și 18 ani poate fi trimis în fața jurisdicției de drept comun.

Regimul sancționator

Măsurile prevăzute de Legea din 8 aprilie 1965 privind protecția tinerilor sunt:

• mustrarea, însoțită de avertismentul de a-l supraveghea, adresat părinților sau

persoanei căreia minorul îi este încredințat;

• punerea sub supravegherea comitetului de protecție a tinerilor, cu menținerea în mediul familial, însoțită de obligația de a frecventa o instituție de învățământ și cursurile unui centru de orientare educativă;

• plasarea într-o familie de primire, sub supravegherea comitetului de protecție a tinerilor;

• plasarea într-un centru specializat.

Legea din 13 iunie 2006 de modificare a legislației privind protecția tinerilor și tratamentul minorilor care au săvârșit o infracțiune prevede că instanța poate aplica minorilor, în mod cumulativ, următoarele măsuri14:

1. admonestarea, cu excepția celor care au împlinit 18 ani, și lăsarea în continuare în familiile de primire, atrăgându-le atenția ca pe viitor să îi supravegheze mai bine;

2. supravegherea de către serviciul social competent;

3. înscrierea într-un program educativ;

4. efectuarea unei prestații educative sau de interes general, în raport cu vârsta și capacitățile lor, de cel mult 150 de ore, sub supravegherea unui serviciu specializat sau a unei persoane fizice specializate;

5. obligarea la un tratament medical, pe lângă un serviciu psihologic sau psihiatric sau pe lângă un serviciu specializat în domeniul alcoolismului sau toxicomaniei;

6. încredințarea lor unei persoane juridice, în scopul formării sau participării la o activitate organizată;

7. plasarea într-o instituție, în scopul tratării, educării, instruirii sau formării profesionale;

8. încredințarea unei instituții comunitare publice pentru protecția tinerilor, în regim închis; Judecătorul sau serviciul social competent vizitează persoana, dacă plasamentul depășește 15 zile.

9. plasarea într-o unitate spitalicească;

10. plasarea într-un centru specializat în alcoolism, toxicomanie sau alte adicții, dacă un raport medical atestă că integritatea fizică sau psihică a minorului nu poate fi protejată altfel ;

11. plasarea într-un centru specializat de psihiatrie dacă există un raport medical care atestă că suferă de tulburări mintale ce îi afectează în mod grav capacitatea de-și controla actele;

De asemenea, același act normativ prevede că instanța le poate impune minorilor care au împlinit 12 ani, respectarea uneia sau mai multor obligații:

1. frecventarea unei unități de învățământ;

2. efectuarea unei prestații educative și de interes general, de cel mult 150 de ore, sub supravegherea unui serviciu specializat sau a unei persoane fizice;

3. efectuarea unei activități remunerate, de cel mult 150 de ore, în scopul reparării prejudiciului suferit de victimă, dacă a împlinit 16 ani;

4. consilierea din partea unui centru de orientare educativă sau de sănătate psihică;

5. participarea la module de formare sau de conștientizare a consecințelor faptelor săvârșite asupra victimelor;

6. participarea la una sau mai multe activități sportive, sociale sau culturale;

7. interdicția de a frecventa anumite persoane sau locuri, ce au legătură cu infracțiunea comisă;

8. interdicția de a desfășura una sau mai multe activități determinate;

9. interdicția de a ieși;

10. respectarea altor condiții sau interdicții determinate.

Instanța poate încredința controlul asupra respectării acestor măsuri unui serviciu de poliție.

Pedeapsa închisorii

Dacă minorul a împlinit 16 ani și tribunalul pentru minori consideră insuficientă luarea unei măsuri educative sau dacă minorul are un comportament ce prezintă pericol social, împotriva lui se poate pronunța o pedeapsă cu închisoarea, care se execută într-un regim special.

Spania

Sediul materiei

Dispozițiile privitoare la minori se regăsesc în Codul penal și în Legea organică privind răspunderea penală a minorilor din 12 ianuarie 200015 (Ley Orgánica reguladora de la responsabilidad penal de los menores del 12 de Enero de 2000).

Răspunderea penală

Vârsta răspunderii penale coincide cu vârsta majorității penale. Articolul 19 din Codul penal, publicat la data de 24 noiembrie 1995 și intrat în vigoare 6 luni mai târziu, dispune că „minorii până la vârsta de 18 ani nu răspund penal.

Dacă un minor săvârșește o faptă penală va răspunde conform dispozițiilor legii privind răspunderea penală a minorilor”16.

Legea organică privind răspunderea penală a minorilor din 12 ianuarie 2000 prevede lipsa absolută a răspunderii penale pentru minorii care nu au împlinit 14 ani și lipsa relativă a răspunderii penale pentru minorii cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani.

Dintre minori, se diferențiază, în aplicarea legii și a stabilirii consecințelor pentru faptele comise, două categorii, de la 14 la 16 ani și de la 16 la 18 ani.

Pentru minorii care au împlinit 16 ani, legea prevede o agravare în cazul săvârșirii de infracțiuni cu violență, intimidare sau punerea în pericol a persoanei.

Legea organică privind răspunderea penală a minorilor din 12 ianuarie 2000 se aplică și persoanelor majore cu vârsta cuprinsă între 18 și 21 de ani, care au săvârșit infracțiuni, când judecătorul de instrucție constată îndeplinirea următoarelor condiții:

• s-a comis un delict sau o infracțiune mai puțin gravă, fără folosirea violenței sau a intimidării asupra unei persoane, fără punerea în pericol grav a vieții sau integrității fizice a persoanelor.

• nu există o condamnare pentru infracțiuni săvârșite după împlinirea vârstei de 18 ani; nu se va ține cont de condamnările anterioare pentru infracțiunile săvârșite din culpă.

• circumstanțele personale ale delincventului și gradul său de maturitate să recomande aplicarea acestei legi.

Minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani i se vor aplica prevederile privind protecția minorului din Codul penal și din Legea organică privind răspunderea penală a minorului.

Regimul sancționator

Măsurile educative care pot fi luate împotriva minorilor (las medidas educativas) implică o restrângere a drepturilor acestora, inclusiv libertatea persoanei.

Măsurile educative sunt prevăzute de Legea organică privind răspunderea penală a minorilor (art. 7) :

– Internarea. Se dispune în cazul unui grad ridicat de pericol social al faptelor săvârșite. Obiectivul măsurii este să ofere minorului condiții adecvate de educare, pentru a corecta deficiențele din comportamentul său antisocial. Internarea poate fi de mai multe feluri, în funcție de controlul care trebuie exercitat asupra minorului:

a) în regim închis, unde va participa la activități formative, educative și de muncă;

b) în regim semideschis, în care va avea contacte cu persoane și instituții din comunitate;

c) în regim deschis, în care va participa la programe educative;

d) internarea medicală, pentru minorii, cu probleme de adicție sau psihice.

– Tratamentul medical. Această măsură se poate dispune împotriva minorilor dependenți de alcool sau de droguri;

– Asistența într-un centru de zi. Este destinată a compensa carențele mediului familial, unde minorul va desfășura activități social-educative;

– Permanența la domiciliu la sfârșit de săptămână. Această măsură implică interdicția minorului de a nu părăsi domiciliul, cu excepția timpului în care realizează sarcini socialeducative;

– Libertatea sub supraveghere. Constă în supravegherea realizată de către personal specializat și în asistență școlară în centrul de formare profesională sau la locul de muncă;

– Conviețuirea cu o altă persoană, familie sau grup educativ, pe o perioadă determinată, pentru a crea ambianța de socializare necesară;

– Munca în folosul comunității. Poate fi dispusă numai cu acordul minorului;

– Realizarea de sarcini social-educative. Aceste sarcini se vor efectua fără internare și supraveghere;

– Mustrarea. Este o măsură educativă care se aduce la îndeplinire de către judecător, care va expune minorului consecințele suportate de victimă, formulând recomandări pentru viitor;

– Ridicarea permisului de conducere sau a dreptului de a-l obține sau a permiselor de portarmă, ca măsuri accesorii, în cazul săvârșirii unei infracțiuni care au legătură cu aceste activități.

Pentru alegerea măsurii educative, se va ține seama în mod special de vârstă, circumstanțele familiale și sociale, personalitatea și interesul minorului, aplicându-se principiul proporționalizării pedepsei. Regulile de determinare a măsurilor educative sunt prevăzute de articolul 9 al legii.

Când faptele comise sunt calificate ca delicte (faltas), se pot dispune măsuri ca mustrarea, munca în folosul comunității, cu o durată maximă de 50 de ore, ridicarea permisului de conducere și a altor licențe administrative.

Când faptele s-au săvârșit cu folosirea violenței sau a amenințării sau cu punerea în pericol a vieții sau integrității fizice, se poate dispune măsura internării în regim închis.

Măsurile prevăzute de lege au o finalitate concretă de prevenire specială, orientată spre interesul și reinserția socială a minorului. În acest sens, articolul 14 oferă judecătorului posibilitatea de a întrerupe executarea măsurii, reduce durata acesteia sau de a o înlocui cu o alta, în beneficiul minorului.

1.5. Italia

Sediul materiei

Se regăsește în Codul penal17 și în Decretul nr. 48 din 22 septembrie 1988, privind dispozițiile relative la procesul penal pentru minori18.

Răspunderea penală

Vârsta răspunderii penale coincide cu cea a majorității penale, adică 18 ani, dar în anumite situații poate fi coborâtă la 14 ani. Codul penal instituie principiul lipsei absolute a răspunderii penale a minorilor care nu

au împlinit 14 ani: „Nu este responsabilă persoana care în momentul săvârșirii faptei nu împlinise 14 ani” (art.97).

Lipsa relativă a răspunderii penale a minorilor între 14 și 18 ani este prevăzută de articolul 98 Cod penal: „Este responsabil penal cel care în momentul săvârșirii faptei avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani, dacă avea capacitatea intelectivă și volitivă, dar limitele pedepsei vor fi reduse. Când pedeapsa pronunțată este închisoarea mai mică de 5 ani ori amenda, nu se pot aplica pedepse accesorii”.

Minorii între 14 și 18 ani sunt supuși regimului de drept comun, dar împotriva lor pot fi pronunțate doar pedepse atenuate.

Jurisprudența consideră a fi capabilă persoana care își dă seama de gravitatea faptelor sale, a consecințelor acestora, precum și de faptul că ele nu sunt conforme ordinii sociale. Capacitatea volitivă presupune libertatea de decizie și gradul de rezistență la solicitările altei persoane.

Regimul sancținator

Măsurile alternative și punerea la încercare

Aceste măsuri sunt prevăzute de Decretul nr. 48 din 22 septembrie 1988, privind dispozițiile relative la procesul penal pentru minori.

Tribunalul pentru minori este singura instanță competentă de a judeca infracțiunile săvârșite de minori. Tribunalul pentru minori și magistratul pentru supravegherea executării măsurilor dispuse rămân competenți și după ce minorii au împlinit 18 ani, până la cel mult 25 de ani (art. 3, Decretul nr. 48/1988).

Același decret prevede că judecătorul poate înlocui pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani cu una din sancțiunile următoare: libertatea supravegheată sau semi-libertatea. De asemenea, judecătorul are posibilitatea de a suspenda procesul pentru o perioadă între 1 și 3 ani, în funcție de gravitatea faptelor, și de a supune delincventul minor la o perioadă de încercare.

Conform art. 28 Decretul nr. 48/1988, judecătorul, după ascultarea părților, poate dispune prin ordonanță suspendarea procesului, atunci când consideră că este necesară în interesul minorului, pentru dezvoltarea în condiții normale a personalității minorului. Procesul poate fi suspendat pe o perioadă de maximum 3 ani în cazul faptelor mai grave și 1 an în cazul mai puțin grave. Pe timpul suspendării, cursul prescripției răspunderii penale este suspendată.

Prin ordonanța de suspendare a procesului, judecătorul îl încredințează pe minor serviciilor specializate care au rolul de a-l supraveghea, de a-i oferi asistență și tratament.

Prin același act, judecătorul poate dispune repararea prejudiciului și, de asemenea, poate propune începerea unei proceduri de mediere.

Articolul 29 din Decretul nr. 48/1988, prevede că la împlinirea duratei suspendării procesului, judecătorul , la noul termen de audiere, poate aprecia că nu mai este necesară continuarea procesului, ținând cont de comportamentul și evoluția minorului. În caz contrar, trece la judecarea cauzei.

În privința arestării preventive, termenele prevăzute de Codul de procedură penală sunt reduse la jumătate pentru minorii cu vârsta cuprinsă între 16 și 18 ani, și cu două treimi pentru minorii cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani (art. 23 Decretul nr. 48/1988).

Prin sentința de condamnare, când pedeapsa stabilită de judecător este închisoarea de cel mult 2 ani, judecătorul poate aplica o sancțiune alternativă (sanzione sostitutiva), care constă în „semi-detenție”(semidetenzione) și libertatea sub supraveghere, luând considerare personalitatea minorului, nevoile sale, condițiile familiale, sociale și mediul în care a trăit minorul (art. 23 Decretul nr. 48/1988).

În timpul perioadei de încercare, minorul este încredințat serviciilor de protecție a tinerilor și are posibilitatea de a repara consecințele actelor sale.

Modalitatea concretă în care are loc suspendarea procesului este detaliată în Decretul nr. 272 din 28 iulie 198919. Articolul 27, intitulat suspendarea procesului și punerea la încercare (Sospensione del processo e messa alla prova), prevede că judecătorul dispune această măsură pe baza unui proiect de intervenție elaborat elaborat de către serviciile specializate în colaborare cu serviciile de asistență socială locale.

Proiectul trebuie să cuprindă: modalitatea de implicare a minorului, a familiei și a mediului său de viață; sarcinile specifice pe care trebuie să și le asume minorul; modalitățile concrete de participare a serviciilor specialize și a celor de asistență locale; modalitățile de reparare a consecințelor infracțiunii și de mediere.

Reducerea de pedeapsă

Dispozițiile legale prevăd că tinerilor li se aplică aceleași sancțiuni ca și adulților, dar într-o formă atenuată. Curtea Constituțională, prin decizia nr. 168 din 28 aprilie 199420, a declarat neconstituționale prevederile Codului penal care privesc pedeapsa detențiunii pe viață (ergastolo) sub aspectul că nu exclud aplicarea acestei pedepse minorului care răspunde penal. Pe cale de consecință, minorilor le poate fi aplicată numai pedeapsa închisorii de maximum 24 de ani pentru.

Remiterea de pedeapsă

În cazul minorilor, Codul de procedură penală, art. 16921 dă judecătorului posibilitatea de a dispune netrimiterea în judecată, ori de a renunța la condamnare (perdono giudiziale), dacă legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii care nu depășește 2 ani ori pedeapsa amenzii, iar judecătorul apreciază că este o măsură suficientă pentru a-l determina pe inculpat să se abțină de la săvărșirea de noi infracțiuni. Ca regulă, această remitere de pedeapsă nu poate fi acordată decât o singură dată.

1.6. Elvetia

Sediul materiei

Răspunderea și tratamentul penal al minorilor își au sediul în Codul penal22 și în Legea federală privind regimul penal aplicabil minorilor din 20 iunie 2003, (Loi fédérale régissant la condition pénale des mineurs)23.

Răspunderea penală

Vârsta răspunderii penale coincide cu vârsta majorității penale, aceea de 18 ani.

Titlul 4 din Codul penal tratează condițiile răspunderii penale a copiilor și

adolescenților. Dispozițiile Codului penal nu sunt aplicabile copiilor care nu au împlinit vârsta de 7 ani, instituindu-se astfel principiul lipsei absolute a răspunderii penale a minorilor care nu au împlinit 7 ani (Art. 82 din capitolul 1, Copiii). Dispozițiile acestui capitol sunt aplicabile copilului între 7 și 15 ani care a comis un delict.

Dispozițiile Codului penal sunt aplicabile minorului cu vârsta cuprinsă între 15 și 18 ani care a săvârșit o infracțiune (Art. 89 din capitolul 11, Adolescenții).

Titlul 5 din Codul penal reglementează regimul sancționator aplicabil tinerilor adulți, cu vârsta cuprinsă între 18 și 25 de ani.

Regimul sancționator

Dreptul penal elvețian dispune de propriul său sistem de sancțiuni pentru minori, carecuprinde măsurile de protecție și pedepsele24.

Instanța are sarcina de a stabili dacă minorul a acționat cu discernământ la săvârșirea infracțiunii. Judecătorul poate cere efectuarea unei anchete asupra situației personale a minorului, care să includă mediul familial, educativ, școlar și profesional al minorului.

În caz de îndoială asupra sănătății fizice sau psihice a minorului, judecătorul poate ordona efectuarea unei expertize medicale sau psihologice.

Judecătorul pronunță o măsură de protecție sau o pedeapsă împotriva minorului considerat responsabil. În măsura în care nu se exclud, măsura de protecție și pedeapsa pot fi cumulate.

Instanța poate decide suspendarea procedurii de judecată, în favoarea procedurii medierii. Dacă părțile ajung la o înțelegere în procedura de mediere, cazul va fi clasat. Măsurile care pot fi dispuse față de copii, prevăzute de Codul penal:

a) Asistența educativă sau plasamentul familial sau într-o casă de educație – se dispun când copilul are nevoie de îngrijiri educative deosebite, când este abandonat sau se află în pericol.

b) Tratamentul special – se dispune când starea copilului o necesită, mai ales în caz de boală mintală, afecțiuni grave ale auzului sau ale vorbirii sau deficiențe în dezvoltarea morală sau mintală;

c) Mustrarea sau obligarea la efectuarea unei activități- se dispun când minorul nu necesită asistență educativă sau tratament special.

Măsurile educative care pot fi dispuse față de adolescenții cu vârsta între 15 și 18 ani, care au săvârșit o infracțiune, prevăzute de Codul penal:

a) Asistența educativă sau plasamentul familial sau într-o casă de reeducare – se dispun dacă minorul are nevoie de îngrijiri educative deosebite, mai ales dacă este în abandonat sau în pericol.

b) Tratamentul special – se dispune când starea copilului o necesită, mai ales în caz de boală mintală, afecțiuni grave ale auzului sau ale vorbirii sau deficiențe în dezvoltarea morală sau mintală;

Măsura plasării într-un centru de reeducare- se poate dispune pe o perioadă cuprinsă între 1 și 2 ani.

Pedepse dispuse față de adolescenții cu vârsta între 15 și 18 ani, care au săvârșit oinfracțiune, prevăzute de Codul penal:

– Mustrarea;

– Munca în folosul comunității;

– Amenda;

– Detenția cu o durată de la o zi la un an;

Măsurile de protecție prevăzute de legea specială:

Aceste măsuri se dispun dacă minorul a comis o faptă penală și ancheta asupra situației sale personale relevă necesitatea unei măsuri educative sau terapeutice. Instanța dispune măsurile de protecție, indiferent dacă minorul a acționat sau nu cu vinăvăție.

– Supravegherea;

– Asistența personală;

– Tratamentul medical;

– Plasarea la persoane private, într-un centru de reeducare sau tratament;

Măsurile și pedepsele prevăzute de legea specială:

– Mustrarea – o dată cu mustrarea, instanța poate impune minorului un termen de încercare și anumite reguli de conduită. Prestația personală se efectuează în beneficiul unei instituții sociale sau de utilitate publică, al unei persoane ce are nevoie de ajutor sau al victimei.

– Amenda – cuantumul amenzii este de maxim 2 000 de franci.

Privarea de libertate se poate dispune față de minorul care a comis o crimă sau un delict, dacă la data comiterii faptei împlinise 15 ani, pe o durată cuprinsă între o zi și 1 an.

Minorul care împlinise 16 ani la data comiterii faptei poate fi condamnat la privare de libertate pentru o durată de maxim 4 ani.

Transformarea în prestație personală – la cererea minorului, instanța poate transforma pedeapsa privativă de libertate de cel mult 3 ani în măsura prestației personale cu aceeași durată.

Remiterea de pedeapsă.

Instanța poate renunța la pronunțarea unei pedepse, dacă gradul de vinovăție a minorului este redus și consecințele actului său sunt lipsite de importanță, dacă minorul a reparat prejudiciul sau a depus un efort considerabil în acest scop, dacă minorul a fost atins în mod direct de consecințele actului său, astfel încât pedeapsa ar fi inadecvată, dacă minorul a fost deja pedepsit de părinți sau tutore, dacă s-a scurs o perioadă relativ lungă de la săvârșirea faptei, iar interesul public sau interesul victimei sunt reduse.

Sectiunea II

Raspunderea penala a minorilor conform legislatiei din Rep Moldova

Conform alin.1, art. 21 CP al RM, “sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile care, în momentul săvârșirii infracțiunii, au împlinit vârsta de 16 ani”.

Calitatea de subiect al infracțiunii presupune aptitudinea biopsihică a persoanei de a înțelege și de a-și asuma obligațiile de comportare prevăzute de normele dreptului penal, precum și capacitatea de a-și stăpâni și a dirija în mod conștient actele de conduită în raport cu cele existente.

Reieșind din particularitățile dezvoltării biopsihice a persoanei, în teoria dreptului penal s-a impus necesitatea de a stabili o limită de vârstă sub care răspunderea penală a minorului să fie

exclusă.

Pentru ca o persoană să poată fi subiect al infracțiunii, ea trebuie să fi atins, în momentul săvârșirii infracțiunii, o anumită limită de vârstă. Or, numai la o anumită vârstă, și nu de la naștere, omul dobândește capacitățile psihice care-i oferă posibilitatea de a conștientiza acțiunile sale și de a și le putea stăpâni.

Din alin.1, art. 21 CP rezultă că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu poate fi subiect al infracțiunii. Această înseamnă că, până la atingerea vârstei de 14 ani, din punct de vedere penal, inexistența responsabilității persoanei fizice este absolută și în niciun caz nu se va putea dovedi existența ei.

Vârsta generală pentru tragerea la răspundere penală a persoanei fizice este de 16 ani. Minorii între vârsta de 14 și 16 ani poartă răspundere penală numai săvârșirea infracțiunilor indicate expres în alin. 2, art.21.

Prin urmare, legea penală prevede două limite de vârstă la care persoana poate fi trasă la răspunde penală: 14 și 16 ani.

În cadrul urmăririi penale și judecării cauzei trebuie să se dovedească vârsta precisă a minorului (ziua, luna, anul nașterii). Astfel, conform Hotărârii Plenului CSI cu privire la practica judiciară, în cauzele penale privind minorii se consideră că persoana a atins vârsta respectivă nu în ziua nașterii, ci începând cu ziua următoare a acesteia. La constatarea vârstei de către expertiza medico-legală ziua nașterii inculpatului urmează a fi considerată ultima zi a acelui an, care este stabilită de experți, iar în cazul constatării vârstei printr-un număr minimal și un număr maximal de ani, instanța de judecată urmează să reiasă din vârsta minimală a acestei persoane presupusă de expertiză.

Temeiurile răspunderii penale sunt unice și se aplică în egală măsură față de orice persoană care a împlinit vârsta cerută de lege (art. 5 și art. 51 CP). Însă vârsta minorului este luată în considerație la individualizarea răspunderii penale și a pedepsei penale.

Astfel, persoana în vârstă de până la 18 ani poate fi liberată de răspundere penală în temeiul prevederilor art. 54 CP38: ”persoana în vârstă de până la 18 ani care a săvârșit pentru prima oară o infracțiune ușoară sau mai puțin gravă poate fi liberată de răspundere penală dacă s-a constatat că corectarea ei este posibilă fără a fi supusă răspunderii penale”.

Aplicarea liberării de răspundere penală minorilor este posibilă numai în cazul respectării următoarelor condiții cumulative:

• Infracțiunea trebuie să fie săvârșită pentru prima dată;

• Infracțiunea trebuie să fie ușoară sau mai puțin gravă;

• Instanța de judecată trebuie să constate că procesul de corectare a individului este posibil fără ca făptuitorul să fie supus răspunderii penale.

Infracțiunea se consideră comisă pentru prima dată, când persoana care nu a împlinit 18 ani a comis într-adevăr pentru prima dată o infracțiune sau în cazul în care această infracțiune este comisă nu pentru prima dată, dar cu condiția că pentru infracțiunea anterior săvârșită au trecut termenele de prescripție pentru tragerea la răspundere penală sau au fost stinse antecedentele penale.

Se consideră ușoară sau mai puțin gravă infracțiunea pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen de până la 2 ani sau până la 5 ani inclusiv (art.16 CP).

Drept condiție care ar putea servi ca temei de constatare că persoana poate fi corectată fără a fi supusă răspunderii penale amintim diverse circumstanțe atenuante ce se referă atât la personalitatea infractorului, cât și la fapta săvârșită, cum ar fi: căința sinceră, autodenunțarea, contribuția activă la descoperirea infracțiunii, repararea benevolă a pagubei pricinuite sau înlăturarea daunei cauzate și alte împrejurări.

În corespundere cu prevederile alin. 2 al prezentului articol, în cazul în care sunt întrunite condițiile indicate anterior, față de minori pot fi aplicate o serie de măsuri de constrângere cu caracter educativ, prevăzute în partea generală (cap. X) și specificate ca măsuri de siguranță în art. 98, și anume:

• Măsuri de constrângere cu caracter medical;

• Măsuri de constrângere cu caracter educativ;

• Expulzarea;

• Confiscarea specială.

Art. 54 din Codul Penal prevede liberarea de răspunderea penală a minorilor.

Aplicarea liberării de răspundere penală a minorilor este posibilă numai în cazul respectării următoarelor condiții cumulative:

• infracțiunea trebuie să fie săvârșită pentru prima oară;

• infracțiunea trebuie să fie ușoară sau mai puțin gravă;

• instanța de judecată trebuie să constate că procesul de corectare a minorului este posibil fără ca făptuitorul să fie supus răspunderii penale, ținând cont și de recomandările serviciilor de resocializare expuse în raportul anchetei sociale.

Art. 93 din Codul Penal prevede liberarea de pedeapsă a minorilor.

Dacă la momentul pronunțării sentinței se constată că scopul pedepsei poate fi atins fără aplicarea pedepsei penale, inculpatul minor poate fi liberat de pedeapsa respectivă și internat într-o instituție specială de învățământ și de reeducare sau într-o instituție curativă și de reeducare, precum și prin aplicarea altor măsuri de constrângere cu caracter educativ prevăzute de art. 104 Cod Penal.41

Conform art.311, alin. 1 Cod de Executare al RM hotărârea instanței de judecată adoptată în temeiul art.54 și 104 din CP, se expediază oficiului de executare în a cărui rază teritorială se află domiciliul minorului.

Astfel, avertismentul în calitate de măsură de constrângere cu caracter educativ, conform art.104 CP RM, constă în explicația dată minorului despre pericolul pe care îl prezintă fapta comisă și preîntâmpinarea de a nu săvârși noi infracțiuni. Codul Penal nu se referă expres la conținutul acestei măsuri educative, a cărei parte integrantă constă în explicația dată minorului despre pericolul pe care îl comportă în sine infracțiunea, despre daunele survenite în urma săvârșirii infracțiunii, cu preîntâmpinare că, în cazul săvârșirii de noi infracțiuni, față de el vor fi luate măsuri mai severe, inclusiv aplicarea pedepsei cu toate consecințele negative prevăzute de legea penală. Această măsură educativă poate fi aplicată minorilor în vârstă de 14-15 ani în cazul săvârșirii de infracțiuni neînsemnate (ușoare sau mai puțin grave), al căror pericol social caracteristic infracțiunii concrete nu este evident pentru adolescenții de această vârstă (de exemplu, în cazul săvârșirii infracțiunilor în domeniul informaticii).

Alin. 2, art. 311 cod de executare al RM prevede că avertismentul, ca măsură de

constrângere, se face în scris, contra semnătură, în termen de 5 zile, în sediul oficiului de executare în a cărui rază teritorială se află domiciul minorului. Oficiul de executare informează, în termen de 5 zile, instanța de judecată care a examinat cauza în fond despre executarea hotărârii.

Factorul negativ prezent în cazul aplicării acestei măsuri este că ea nu va avea efect fără vreo explicație nu numai a consecințelor juridice – lucru pe care îl poate face judecătorul, dar și a semnificației sociale, de fapt a celor săvârșite – lucru pe care trebuie să-l facă un psiholog.

O altă măsură de constrângere cu caracter educativ este încredințarea minorului pentru supraveghere părinților, persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor specializate de stat, măsură care constă în transmiterea obligației și împuternicirea persoanelor nominalizate (părinți, tutore, curator, rudă apropiată, organele de tutelă și curatelă etc.) de a exercita controlul asupra comportamentului minorului, a întreprinde activități educative în vederea îndepărtării lui de la mediul criminal și formării unei personalități socializate. Această măsură poate fi efectivă dacă mediul familial sau cel în care se află minorul îl poate influența pozitiv.

La aplicarea acestei măsuri instanța de judecată trebuie să se convingă că persoanele cărora minorul le este încredințat se bucură de autoritate, au o influență pozitivă asupra acestuia și pot exercita controlul corespunzător asupra lui.

Alin. 3, art.311 Cod de executare al RM prevede că oficiul de executare în a cărui rază teritorială se află domiciul minorului asigură primirea semnăturilor persoanelor responsabile pentru plasarea, ca măsură de constrângere, a minorului sub supravegherea părinților, persoanelor care îi înlocuiesc sau a organelor specializate de stat. Oficiul de executare informează, în termen de 5 zile, instanța de judecată care a examinat cauza în fond despre executarea hotărârii.

Aplicarea acestei măsuri este imposibilă când nu se găsește o persoană sau o instituție care să înfăptuiască supravegherea minorului în cauză; în asemenea cazuri măsura internării într-o instituție specială de reeducare pare a fi cea mai bine-venită.

Obligarea minorului de a repara daunele cauzate constă în recuperarea prejudiciului cauzat victimei sau altor persoane prin săvârșirea infracțiunii. La aplicarea acestei măsuri trebuie să se ia în considerare starea materială a minorului, prezența surselor de venit propriu, angajarea în câmpul muncii etc.

Repararea daunei poate avea loc și prin efectuarea lucrărilor de restabilire, reparație de către minor, prestarea anumitor servicii. În aceste cazuri, instanța trebuie să țină cont atât de capacitățile fizice, cât și de abilitățile de muncă ale minorului.

Alin. 4, art.311 Cod de executare al RM prevede că hotărârea privind obligarea ca măsură de constrângere, a minorului de a repara prejudiciile cauzate se expediază pentru executare oficiului de executare în a cărui rază teritorială se află domiciliul minorului. Oficiul de executare informează, în termen de 5 zile, instanța de judecată despre executarea hotărârii.

Soluționând acțiunea civilă în procesul penal în conformitate cu art. 387 CPP, instanța de judecată concomitent va aplica și prevederile art.1407 CC, care reglementează răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un minor cu vârsta cuprinsă între 14 și18 ani.

În cazul când minorul de 14-18 ani nu are bunuri sau venituri suficiente pentru repararea prejudiciului cauzat, acesta trebuie reparat integral sau în partea nereparată de către părinți (adoptatori) sau curator, dacă nu demonstrează că prejudiciul s-a produs nu din vina lor.

Obligația părinților (adoptatorilor) sau curatorului de a repara prejudiciul cauzat de un minor de 14 – 18 ani încetează în cazul în care autorul prejudiciului a atins majoratul, precum și în cazul când, înainte de a fi atins majoratul, acesta dobândește bunuri sau venituri suficiente pentru repararea prejudiciului.

Această obligațiune a persoanelor indicate încetează odată cu atingerea majoratului de către condamnat, precum și în cazul în care el, până la atingerea majoratului, dispune de sume bănești ce urmează a fi încasate de la condamnat și de la părinții sau tutorii acestuia, sau dispune de venituri ori de alt patrimoniu suficient pentru restituirea pagubei cauzate prin infracțiune.

În contextul celor menționate anterior venim cu propunerea de a completa sistemul pedepselor cu o asemenea pedeapsă adresată minorilor. Pedeapsa de a obliga minorul să repare paguba ar putea fi aplicată acestuia în calitate de pedeapsă alternativă pedepsei cu închisoarea sau arestul, exclus ca pedeapsă la 29.06.06. Actualmente, fiind o măsură educativă, aplicabilă în cazul liberării minorului de răspundere penală sau pedeapsă, datorită particularităților de ordin biopsihologic ale personalitărții minorului, ea nu este tot timpul percepută de către minor ca o responsabilizare pentru faptele sale. Din aceste considerente, completarea cadrului de pedepse din Codul Penal cu o asemenea pedeapsă poate avea un efect educativ mai mare decât în cazul aplicării

acesteia în urma liberării de răspundere sau pedeapsa penală.

Obligarea minorului de a urma un curs de tratament medical de reabilitare

psihologică. Măsura dată, care poartă un caracter mixt, complex educativ-curativ, se ia față de minorii, ale căror deficiențe fizice sau psihice, inadaptabilitate socială, traumă psihică, rezultate din comiterea infracțiunii sau cauzate de mediul lor de viață, împiedică formarea normală a personalității lor. Măsura dată nu este privativă de libertate și se aplică atunci când tratamentul medical poate fi efectuat și în condiții de aflare a minorului la libertate.

Alin. 5, art. 311 Cod de executare al RM prevede că hotărârea privind obligarea, ca măsură de constrângere ca măsură de constrângere a minorului de a urma tratamentul medical, de erabilitare psihologică se trimite oficiului de executare în a cărui rază teritorială se află domiciul minorului, care asigură controlul executării de către minor a măsurii cu caracter educativ aplicate.

În termen de 5 zile de la terminarea cursului de tratament, oficiul de executare încunoștiințează despre aceasta instanța de judecată anexând rezultatele tratamentului.

Internarea minorului într-o instituție specială de învățământ și de reeducare sau într-o instituție curativă și de reeducare reprezintă o măsură educativă privativă de libertate, care constă în plasarea minorului în instituțiile speciale menționate pe o perioadă nedeterminată, care însă nu poate dura mai mult decât până la atingerea vârstei de 18 ani. În cazuri excepționale, prelungirea termenului de aflare a persoanei în aceste instituții după atingerea vârstei de 18 ani este permisă numai până la absolvirea unei școli de cultură generală sau de meserii (alin. 2, art. 93 CP).

Instituțiile speciale de învățământ și de reeducare sunt școlile de tip internat sau casele de copii, unde se efectuează o supraveghere deosebită, care nu poate fi realizată în regim de libertate, în cadrul altor măsuri, în special prin încredințarea acestor minori părinților sau altor persoane.

Aceste instituții sunt destinate minorilor care necesită condiții speciale de educare și supraveghere.

În aceste instituții minorul urmează programe de instruire sau pregătire profesională corespunzătoare aptitudinilor sale. În RM există o instituție rezidențială specială plasată în satul Soloneț, Soroca și care încearcă să obțină statut de centru de reabilitare social-pedagogică pentru copii și adolescenți, cu scopul refacerii psihologice și a reintegrării sociale a acestora.

Alin. 6, art. 311 Cod de Executare al RM prevede hotărârea privind internarea, ca măsură de constrângere, a minorului într-o instituție specială de învățământ și de reeducare sau într-o instituție curativă și de reeducare se trimite oficiului de executare în a cărui rază teritorială se află domiciliul minorului, care asigură plasarea minorului în instituția stabilită. Oficiul de executare informează, în termen de 5 zile, instanța de judecată care a examinat cauza în fond despre executarea hotărârii.

În cazul internării într-o instituție curativă și de reeducare, măsura dată, ca și măsura obligării la tratament medical de reabilitare psihologică, are o natură complexă educativ-curativă, destinată minorilor care suferă de anumite rețineri în dezvoltarea mentală, fie alte deficiențe de adaptare, de ordin psihologic, alte maladii psihice sau fizice, care nu pot fi înlăturate, iar tratamentul nu poate fi efectuat decât în urma internării în aceste instituții (școli internate, instituții curative).

Măsura dată este destinată minorilor care au nevoie concomitent de îngrijire medicală și de un regim special de instruire și educație. Necesitatea aflării în această instituție trebuie periodic examinată, iar măsura internării trebuie anulată în cazul dispariției cauzelor care au dus la aplicarea ei și dacă pare a fi oportună aplicarea față de minor a altor măsuri educative.

Art. 487 CPP al RM stabilește că aflarea minorului în instituția specială de învățământ și de reeducare sau în instituția curativă și de reeducare poate fi încetată până la atingerea majoratului dacă minorul, datorită corectării nu mai are nevoie de influențare prin această măsură. Prelungirea aflării persoanei în instituțiile menționate după atingerea majoratului se admite doar până la terminarea de către ea a învățământului general sau profesional. Chestiunea încetării sau prelungirii duratei aflării persoanei în instituțiile menționate se soluționează, în temeiul demersului organuli specializat de stat care asigură corectarea minorului de către judecătorul de instrucție al instanței care a adoptat sentința sau al instanței în raza teritorială a căreia se găsește domiciliul minorului, în termen de 10 zile de la primirea demersului.

La examinarea demersului sunt citați minorul condamnat, reprezentantul lui legal, apărătorul, procurorul și reprezentantul organului specializat de stat. Neprezentare acestor persoane, cu excepția procurorului, nu împiedică execuatrea demersului în cazul în care cauza poate fi examinată în lipsa lor.

În conformitate cu art.111 alin.1 lit. (a) al Codului Penal, minorii în privința cărora au fost aplicate măsuri de constrângere cu caracter educativ se consideră ca neavând antecedente penale.

Minorului îi pot fi aplicate concomitent câteva măsuri de constrângere cu caracter educativ, iar în cazul eschivării sistematice de la măsurile de constrângere cu caracter educativ de către minor, instanța de judecată, la propunerea organelor de stat specializate, anulează măsurile aplicate și trage vinovatul la răspundere.

Săvârșirea infracțiunii de către un minor constituie o circumstanță atenuantă la stabilirea pedepsei (p. 6 art.76 CP), față de minori nu se aplică detențiunea pe viață (alin.3 art. 71 CP: ”detențiunea pe viață nu poate fi aplicată femeilor și minorilor”), închisoarea ca pedeapsă față de ei poate fi aplicată pe un termen ce nu depășește 15 ani (alin. 3 art. 70 CP: “La stabilirea pedepsei pentru o persoană care la data săvârșirii infracțiunii nu a atins vârsta de 18 ani, termenul închisorii nu poate depăși 15 ani”).

Cercetând faptele săvârșite de persoane în vârstă de până la 18 ani, instanța de judecată trebuie să studieze detaliat toate împrejurările care au avut puncte de contact cu infracțiunea și au contribuit la săvârșirea acesteia. Art. 475 CPP al RM prevede că judecată este întotdeauna obligată să stabilească:

1. vârsta minorului (ziua, luna, anul nașterii);

2. condițiile în care trăiește și este ducat minorul, gradul de dezvoltare intelectuală, volitivă și psihologică a lui, particularitățile caracterului și temperamentului, interesele și necesitățile lui;

3. influența adulților sau a altor minori asupra minorului;

4. cauzele și condițiile care au contribuit la săvârșirea infracțiunii.

Judecata este întotdeauna obligată să cerceteze condițiile în care a trăit și a fost educat minorul-infractor, cauzele și condițiile care au contribuit la săvârșirea infracțiunii concrete.

Conform alin.1, art. 21 CP RM, pentru ca persoana fizică să fie pasibilă de răspundere penală, pe lângă vârsta cerută de lege aceasta urmează a fi și responsabilă. Astfel, dacă în art. 21 CP responsabilitatea este prevăzută ca semn ce caracterizează persoana fizică în calitate de subiect al infracțiunii, atunci art. 22 CP ne dă noțiunea acesteia: ”Responsabilitatea reprezintă starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a înțelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum și capacitatea de a-și manifesta voința și a-și dirija acțiunile”. Și în acest context menționăm că

definirea responsabilității reprezintă un factor novator pentru actuala legislație penală, deoarece în CP din 1961 aceasta era lipsă, considerându-se că responsabilitatea constituie condiția normală a persoanei, deși acest lucru rezultă din reglementările art.11 CP: ”Nu formează infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă este săvârșită de o persoană iresponsabilă”.

În opinia cercetătorilor V. Dongoroz și I. Vintilă, responsabilitatea reprezintă starea psihofizică a persoanei care are capacitatea de a înțelege caracterul faptelor sale, de a-și da seama de valoarea și de urmările lor, precum și capacitatea de a-și determina și dirija în mod normal voința în raport cu acțiunile proprii. Prin urmare, starea de responsabilitate sau de capacitate psihică a persoanei presupune că aceasta posedă însușirile psihice, precum ar fi inteligența, rațiunea, care o fac capabilă să înțeleagă caracterul socialmente periculos al acțiunilor sau inacțiunilor pe care le săvârșește și să fie capabilă de a se abține de la săvârșirea acțiunilor interzise sau să efectueze acțiunile ordonate de lege.49 I. Moraru și V. Predescu definesc responsabilitatea drept totalitatea

particularităților psihice ale individului care-l fac pe acesta capabil să înțeleagă libertatea și necesitatea acțiunilor sale în strânsă legătură cu legile de dezvoltare a societății și să aprecieze consecințele faptelor sale atunci când el acționează contrar acestei unități.

Prin urmare, responsabilitatea reprezintă starea psihologică proprie normală, fiind în același timp opusă responsabilității prevăzute de art. 23 CP, respectiv, persoana nu putea să-și dea seama de acțiunile ori inacțiunile sale sau nu putea să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări patologice.

Considerăm oportun a sublinia că iresponsabilitatea trebuie deosebită de arierația sau înapoierea mintală a minorului, care facilitează considerabil capacitatea lui de a înțelege sensul acțiunilor și de a le dirija. În cazul când apar îndoieli cu privire la starea de responsabilitate sau la capacitatea de percepere justă a împrejurărilor ce au importanță pentru cauza penală, este necesară efectuarea expertizei medico-legale: psihologice, psihiatrice ori psihologo-psihiatrice. În acest sens, în ședința de judecată pot fi audiați și specialiști în domeniul psihologiei copiilor și adolescenților (psiholog, asistent social și pedagog). În cazul când se constată că minorul suferă de debilitate mentală, care nu este legată de o boală psihică, instanța de judecată trebuie să stabilească dacă el a fost pe deplin conștient de săvârșirea actelor și să aplice procedurile judiciare prevăzute în art. 475, alin. 2 CPP.

Art. 143 al CPP al RM indică expres cazurile în care efectuarea expertizei este absolut necesară. Astfel, expertiza psihiatrico-legală a minorilor reprezintă un lucru extrem de dificil atât sub aspect medical, cât și juridic. Dificultățile expertizei psihiatrico-legale a minorilor, adică a persoanelor cu vârsta de până la 18 ani, sunt determinate atât de particularitățile comportamentale specifice acestei vârste, cât și de evoluția manifestărilor clinice (care diferă de cea urmărită la adulți) ale maladiilor psihice. Psihozele acute la această vârstă se manifestă adeseori atipic,

polimorf, nediferențiat, prezentând dificultăți în diagnosticul pozitiv și cel diferențiat.

Concomitent la minori sunt constatate foarte frecvent asocieri neobișnuite de diverse simptome și sindroame, preponderent emoțional-voliționale.

Ținând cont de gradul de deficiență mintală, precum și de gravitatea infracțiunii săvârșite, minorul, în baza art. 54 CP, poate fi liberat de răspunderea penală și internat într-o instituție specială de învățământ și de reeducare sau într-o instituție curativă și de reeducare ori față de el se pot aplica alte măsuri de constrângere cu caracter educativ, prevăzute în art.104 CP.

În literatura de specialitate, responsabilitatea mai este denumită capacitate penală sau imputabilitate. Responsabilitatea presupune existența a doi factori, și anume a factorului intelectiv și a celui volitiv.

Factorul intelectiv este determinat de capacitatea persoanei de a înțelege caracterul prejudiciabil al faptei. Factorul volitiv constă în capacitatea persoanei de a-și manifesta voința și de a-și dirija acțiunile. Acești doi factori există în mod cumulativ, iar lipsa unuia din ei duce la inexistența responsabilității și, prin urmare, la starea de iresponsabilitate.

Responsabililtatea implică particularitățile personalității făptașului (matură, imatură, nevrotică, psihotică etc.). Dintre particularitățile personalității citate mai sus, mai importante, sub aspectul expertizei psihiatrico-legale a minorilor, ar fi următoarele: imatură (infantilă), nevrotică, dizarmonică (psihopatică), psihotică și deteriorată, demențială (retardată mental). Persoanele psihopatice, în general, acționează cu discernământ și, de regulă, sunt responsabile de acțiunile săvârșite. În asemenea cazuri, expertul-psihiatru se confruntă cu dificultățile ce țin de diferențierea tulburărilor de personalitate propriu-zise, de debutul unor patologii endogene, care inițial ar putea fi umbrite de un comportament psihopatiform. Astfel, în cazul expertizei minorilor este strict necesar să ținem cont de faptul că, potrivit criteriilor de diagnostic expuse în ICD-10 (clasificarea internațională a tulburărilor mentale și de comportament), “… este improbabil ca diagnosticul de tulburare de personalitate să fie cel corect pentru un pacient care nu a împlinit încă vârsta de 16-17 ani”, deoarece tulburarea de personalitate tinde să apară în copilăria tardivă sau în adolescență și continuă să se manifeste în viața adultă.

Un studiu statistic epidemiologic în ceea ce privește cazurile de expertiză psihiatrică-legală a minorilor, efectuat în RM, a demonstrat o creștere considerabilă a delincvenței juvenile pe fundalul infracționalității generale. Astfel, minorii delincvenți reprezintă 21% din numărul total al infractorilor cu tulburări de personalitate, supuși expertizei psihiatrice-judiciare în perioada 1999- 2004. Dintre subiecții incluși în studiu, fiecare al 5-lea avea vârsta sub 18 ani, iar aproximativ 30% dintre delicte, inclusiv 21,9% dintre crimele deosebit de grave, au fost săvârșite de către minorii retardați mental. Același studiu a evidențiat că doar 1,4% dintre minorii retardați mental și 1,8%

dintre persoanele cu diverse tulburări de personalitate au fost recunoscuți de către comisiile de expertiză psihiatrico-legală fără discernământ asupra faptei, iar de către instanța de judecată – iresponsabili. De notat că majoritatea minorilor supuși expertizei psihiatrice judiciare, în pofida faptului că sufereau de tulburări psihice, care nu exclud responsabilitatea, au fost oferiți justiției și în mare parte sancționați cu privațiune de libertate. Astfel, tinerii nimeresc în “societatea” infractorilor înveterați, fenomen nefavorabil pentru dezvoltarea psihosocială a minorului.

În practica judiciară se întâlnesc frecvent cazuri când se confruntă competențele expertizei medico-psihiatrice și ale expertizei psihologice judiciare, confuziile fiind cauzate de calificarea stării de afect pe dosarele penale. Dat fiind faptul că afectul reprezintă o stare emoțională foarte puternică, manifestată în situații-limită de către persoana încadrată în norma psihică, formularea acestei concluzii intră în atribuțiile expertizei efectuate de către psiholog.

În cazul când apar confuzii referitoare la starea de normă (sănătate) psihică (responsabilitateiresponsabilitate), este indicată mai întâi expertiza medico-psihiatrică și, dacă se constată că respondentul nu are patologii psihice, se efectuează expertiza psihologică judiciară, care stabilește, la rândul ei, un eventual afect.

Concluziile expertizei psihologice judiciare sunt utilizate în procesul judiciar în următoarele situații:

– în cazul studierii mecanismelor crimei săvârșite: dinamica, motivele, cauzele crimei;

– pentru demonstrarea și calificarea acțiunilor, concluziile expertizei având statut de probă, în special vizând componenta subiectivă a crimei (vina, motivația), precum și pentru argumentarea necesității de a efectua alte expertize specializate;

– la verificarea cazurilor de pricinuire involuntară a daunei de către o persoană care nu a

putut să evite urmările negative ale acțiunilor proprii;

– pentru a stabili circumstanțele care atenuează pedeapsa (afectul, retardul mental), dar care nu exclud capacitatea de exercițiu;

– în scopul aplicării măsurilor judiciare echitabile vis-a-vis de inculpat, ținând cont de

particularitățile lui individuale și de impactul situației asupra comportamentului respectivului subiect.

CAPITOLUL VI

ASPECTE PROCESUALE

Sectiunea I

5.1. Aspecte legate de tratamentul sancționator al minorilor

Potrivit art. 100 din Codul penal, față de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă sau i se poate aplica o pedeapsă, luându-se în considerare drept criterii de individualizare, gradul de pericol social al faptei, starea fizică, dezvoltarea intelectuală și morală, comportarea lui, condițiile în care a fost crescut și în care a trăit.

Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.

Ca măsuri educative Codul penal prevede, în art. 101, un număr de patru, primele două – mustrarea și libertatea supravegheată – neafectând starea de libertate a minorului.

Celelalte două măsuri educative sunt internarea într-un centru de reeducare și internarea într-un institut medical-educativ, ambele presupunând și îngrădirea stării de libertate a minorului.

Potrivit art. 104 din Codul penal, internarea într-un centru de reeducare se dispune în scopul de a se asigura posibilitatea, pentru minor, de a dobândi învățătura necesară și o pregătire profesională potrivită cu aptitudinile sale, iar potrivit art. 105 C. pen., această măsură se ia pe timp nedeterminat, dar nu poate dura decât până la împlinirea, de către minor, a vârstei de 18 ani.

În ceea ce privește executatre acestei măsuri, art. 490 C. pr. pen. prevede posibilitatea, pentru instanța care a aplicat o asemenea măsură, de a dispune, prin aceeași hotărâre, deci înainte de rămânerea ei definitivă, punerea în executare, de îndată, a măsurii luate.

Cum se realizează această punere în executare ne lămurește, în continuare textul, în sensul că o copie de pe hotărâre se trimite organului de poliție de la locul unde se află minorul, iar organul de poliție ia măsuri pentru internarea acestuia.

Copia hotărârii se predă centrului de reeducare în care minorul este internat, iar centrul comunică instanței efectuarea internării.

Aceeași trebuie să fie procedura și atunci când instanța nu dispune punerea de îndată în executare a măsurii luate, aceasta însemnând că la rămânerea definitivă a hotărârii o copie se trimite organului de poliție, care procedează potrivit celor de mai sus.

Tot în legătură cu executarea acestei măsuri, ne întrebăm cum se conciliază "punerea îndată în executare" cu efectul suspensiv al căii de atac și care ar fi consecințele unei asemenea nenorociri.

Ne referim la situația în care instanța de fond a aplicat, față de minor, măsura educativă a internării într-un centru de reeducare și a dispus și punerea de îndată în executare a măsurii. Într-o atare situație se prezumă că, potrivit dispozițiilor art. 490 Cod procedură.penală, organul de poliție procedează la internarea minorului, cu consecința imediată a privări de libertate, indiferent de faptul că inculpatul a atacat sentința instanței de fond, iar calea de atac este, potrivit art. 370 Cod procedură.penală (în cazul apelului) și art. 385 Cod procedură.penală (în cazul recursului) suspensivă de executare.

Ulterior, cu ocazia judecării de către instanța superioară, în calea de atac declarată, se poate aplica, printr-o reindividualizare a sancțiunii, o măsură educativă mai blândă, ca mustrarea sau libertatea supravegheată, care, de asemenea, pot fi puse în executare, potrivit dispozițiilor art. 487 Cod procedură.penală și art.488 Cod procedură.penală chiar în ședința în care au fost pronunțate, aceasta însemnând că tot la o dată anterioară rămânerii definitive a hotărârii. Ne-am găsi, în acest caz, în situația în care, pentru o singură faptă, s-au aplicat două sancțiuni, ceea ce evident, nu este admisibil.

Cum este știut, o astfel de neconciliere a termenului "de îndată" (și a consecințelor pe care acesta le presupune) cu efectul suspensiv al căii de atac, întâlnim și în art. 350 Cod procedură penală, acesta referindu-se însă nu la privarea, de îndată, de libertate ci, dimpotrivă, la punerea, de îndată, în libertate, a inculpatului arestat preventiv, în următoarele cazuri: când se pronunță o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reținerii și arestării preventive, o pedeapsă cu închisoare, cu suspendare condiționată, cu suspendarea executării sub supraveghere, cu executare la locul de muncă sau amendă.

Și în această situație instanța de control se poate orienta la modalitatea executării în detenție a pedepsei aplicate, caz în care ar trebui să se procedeze la o nouă arestare a inculpatului.

Revenind la problematica minorilor, dar tot în legătură cu acest articol (350 Cod procedură penală) ne întrebăm ce se întâmplă în cazul în care minorul a fost cercetat și judecat în stare de arest preventiv, iar soluția pe fond a fost în sensul aplicării unei măsuri educative? Întrucât art. 350 Cod procedură penală. nu enumeră, printre cazurile de punere, de îndată în libertate, și pe acela în care s-a pronunțat o măsură educativă, rezultă că minorul nu poate beneficia de aceste dispoziții de favoare. Așadar, minorul nu poate fi pus în libertate de îndată, situație în care regimul aplicat minorilor apare mai sever decât pentru majori, un regim sancționar mai blând (cu măsuri educative și pedepse ale căror limite sunt reduse la jumătate).

Revenind la măsurile educative privative de libertate, constatăm că, potrivit art. 105 Cod penal, față de minorul care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical și un regim special de educație, se poate dispune internarea acestuia într-un institut medical – educativ. constatăm că, pentru punerea în executare a acestei măsuri educative nu există prevederi în Codul de procedură penală, situație în care se recurge, în practică, la aplicarea dispozițiiloe art. 432 Cod procedură.penală referitoare la executarea măsurii de siguranță a internării medicale luată printr-o hotărâre definitivă. Potrivit acestui text, punerea în executare se realizează prin comunicarea unei copii de pe dispozitiv și a unei copii de pe raportul medico-legal direcției sanitare din județul pe teritoriul căruia locuiește persoana față de care s-a luat o asemenea măsură, fără a se menționa nici aici și nici în art. 433 Cod procedură penală modalitatea concretă de aducere la îndeplinire a acestei măsuri a internării medicale, respectiv care anume sunt organele abilitate, din cadrul direcției sanitare, să procedeze la internarea efectivă a inculpatului.

Dacă aceste dispoziții sunt aplicabile și pentru internarea minorului într-un institut medical-educativ, constatăm că în timp ce pentru internarea într-un centru de reeducare, punerea în executare se poate face "de îndată", în cazul internării medicale aceasta nu se poate realiza decât la rămânerea definitivă a hotărârii, deși rațiunile pentru care a fost dispusă o asemenea măsură (starea fizică și psihică a minorului) ar impune mai degrabă aici o celeritate în executare.

O ultimă problemă este aceea a regimului sancționar pentru minorii care au săvârșit fapte penale, dar care nu răspund penal (minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani și minori între 14 și 16 ani care nu au discernământ), persoane în privința cărora nu putem aplica dispozițiile Codului penal nici pentru măsurile educative și, cu atât mai puțin, pentru pedepse. Actul normativ ce reglementează acest cadru sancționator este Ordonanța de urgență nr. 26/1997, privind protecția copilului aflat în dificultate.

Potrivit acestei Ordonanțe de urgență, prin care a fost abrogată Legea nr.3/1970 privind regimul ocrotirii unor categorii de minori, copilul care a săvârșit o faptă penală, dar care răspunde penal, beneficiază de protecție în condițiile respectivei ordonanțe de urgență.

Parcurgând dispozițiile actului normativ, constatăm că, față de această categorie de minori, Comisia pentru protecția copilului poate lua una dintre măsurile educative prevăzute de art. 24 din Ordonanța de urgență, și care nu sunt altele decât cele prevăzute de art. 101 Cod penal, respectiv: mustrare, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare și internarea într-o instituție medical-educativă. Observăm, așadar, că atât în privința felului măsurilor educative, cât și al conținutului acestora. Ordonanța de urgență nu face altceva decât să reia, fără nici o modificare, dispozițiile Codului penal referitoare la măsurile educative ce se aplică minorilor care au săvârșit fapte penale, dar care răspund penal. De altfel și criteriile de individualizare, pentru alegerea sancțiunii, prevăzute de art. 24 din Urgență sunt aceleași cu cele prevăzute de art. 100 din Codul penal.

Din analiza dispizițiilor art.29 ale Ordonanței de urgență se constată că luarea, față de minorul care nu a împlinit 14 ani și care nu răspunde penal, a măsurii educative a intermării într-un centru de reeducare și a măsurii internării într-o instituție medical- educativă, devine mai împovărătoare din punctul de vedere al duratei, decât pentru minorul care răspunde penal. Observăm astfel că, și într-un caz și în celălalt, măsura poate dura până la împlinirea de către minor a vârstei de 18 ani, cu posibilitatea prelungirii, cu încă doi ani după majorat, a măsurii internării într-un centru de reeducare, dar, ținând cont de diferența de vârstă dintre acești minori, de la data aplicării măsurilor, se constată că durata poate fi mai mare pentru cei care răspund penal. Putem adăuga, pe aceeași linie de interpretare, că minorii care răspund penal beneficiază și de derularea procesului penal, în timp ce, în cazul celorlalți, măsura poate fi aplica de îndată, întrucât procedura în fața Comisiei nu este una contencioasă. Acestea au fost numai câteva dintre problemele pe care judecata în cauzele cu minori le ridică, sperând ca viitoarele modificări legislative să fie îndreptate și spre o mai riguroasă reglementare a acestei proceduri speciale.

Legislația penală impunând un regim sancționator special pentru minorii care răspund penal, a considerat necesar ca acestui regim să-i corespundă și din punctul de vedere al procesului penal o adecvată reglementare procesuală.

Sediul acestei materii îl constituie Capitolul II din Titlul IV al Codului de procedură penală, capitolul intitulat "Procedura în cauzele cu infractorii minori" (art.480-493).

Cu toate acestea art. 480 din Codul de procedură penală prevede că urmărirea penală, judecarea, precum și executarea hotărârilor privitoare la infracțiunile săvârșite de minori se fac potrivit procedurilor obișnuite atâta timp cât nu există derogări și completări în acest capitol.

O primă particularitate a reglementării privitoare la minori cuprinsă în art. 481alin. 1 o constituie prezența la efectuarea urmăririi penale a delegatului autorității tutelare, a părinților sau după caz a tutorelui, sau persoanei în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul, dacă organul de urmărire penală consideră necesar.

Din formularea cuprinsă în textul precizat reiese că citarea persoanelor enumerate este facultativă, organul de urmărire penală hotărând în fiecare caz concret dacă este sau nu cazul să cheme aceste persoane. Rațiunea textului constă în faptul că unele dificultăți ce pot apare pe parcursul activității de ascultare a minorului, dificultăți datorate vârstei fragede a acestuia, pot fi eventual înlăturate în prezența unor persoane apropiate, care cunoscând mai îndeaproape personalitatea minorului, îl pot determina să adopte o atitudine de sinceritate.

De asemenea, aceste persoane sunt în măsură să cunoască mai bine și unele din cauzele care au determinat condițiile care au favorizat săvârșirea infracțiunii.

Alte particularități privesc: compunerea instanțelor – cu judecători desemnați de către ministrul de justiție art.443; publicitatea restrânsă a ședințelor în care sunt judecați infractori minori art. 485; prezența obligatorie a procurorului la ședința de judecată în prima instanță.

Un document deosebit de important în procedura de urmărire și judecare a infractorilor minori este actul în care se găsesc consemnate constatările anchetei sociale absolut obligatorii în cauzele cu minori.

Ancheta socială constă în strângerea de date cu privire la purtarea pe care minorul o are în mod obișnuit, la starea fizică și mintală a acestuia, la antecedentele sale, la condițiile în care a fost crescut și în care a trăit, la modul în care părinții, tutorele sau persoana în îngrijirea căreia se afla minorul își îndeplinesc îndatoririle lor față de acesta și în general cu privire la orice element care poate servi la luarea unei măsuri sau la aplicarea unei sancțiuni față de minor (alin.2 al art.482).

Pe această cale organul de urmărire penală și apoi instanța vin în contact cu realitatea socială și familială în care minorul trăiește și astfel înțelegând mai bine condițiile în care s-a săvârșit infracțiunea, mobilul acestuia. Totodată, datele cu privire la starea fizică și mintală cuprinse în ancheta socială sunt utile în stabilirea discernământului, condiție esențială pentru ca minorul între 14-16 ani să răspundă penal.

Din dispozițiile enunțate rezultă că efectuarea anchetei sociale în faza de urmărire penală constituie o obligație și nu o facultate pentru organul de urmărire penală.

Nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispozițiilor referitoare la efectuarea anchetei sociale este sancționată, în toate cazurile, cu nulitatea absolută și duce la anularea actelor procesuale ulterioare, inclusiv a rechizitoriului și la restituirea cauzei procurorului în vederea completării penale, constituind caz de recurs și de recurs în anulare potrivit art. 385 alin.1 pct. 7 și art. 410 alin 2 partea a doua pct. 7 din Codul de procedură penală.

Numai în cazul în care ancheta socială, efectuată în cursul urmăririi penale, nu ar fi completă, îngrijirea ei se poate face și de către instanță, întrucât potrivit art. 197 alin. 2 Codul de procedură penală se sancționează cu nulitate absolută numai neefectuarea anchetei sociale, nu și realizarea ei în condiții necorespunzătoare.

Obligativitatea efectuării anchetei sociale subzistă chiar și în situația în care făptuitorii au devenit majori în cursul urmăririi penale, sau, în cazul concursului de infracțiuni, când o parte din ele au fost săvârșite în timpul minorității, iar altă parte după împlinirea vârstei de 18 ani .

În schimb, în cazul unei infracțiuni continuate, când unele dintre actele infracționale au fost săvârșite în timpul majoratului, efectuarea anchetei sociale nu mai apare ca fiind absolut necesară, întrucât, în acest caz, infractorul este tras la răspundere ca orice persoană majoră perntu o infracțiune unică.

O cerință deosebită în legătură cu actele de urmărire penală în cauzele cu minori privește asistarea acestora de către un apărător. Astfel, asistența juridică este obligatorie, nerespectarea ei atrăgând nulitatea absolută, conform art. 171 alin. 2 coroborat cu art. 197 alin.2 din Codul de procedură penală.

CAPITOLUL VII

CONCLUZII

În tarile studiate mai sus, fenomenul minorului aflat în conflict cu legea a devenit un domeniu de interes pentru juriști, asistenți sociali, psihologi, pedagogi. În ultimii ani, e în curs de desfășurare procesul de reformare a justiției juvenile.

În acest context o atenție deosebită se acordă instituției penitenciare ca mijloc de reeducare și reinserție socială a minorilor delincvenți. Evident, consecințele negative ale privării de libertate în adolescență nu pot fi neglijate. Din aceste considerente, organizațiile internaționale încurajează în cazul minorilor pedepsele non-privative, alternative detenției (Standardele minime ONU pentru administrarea justiției juvenile, Regulile ONU pentru protecția minorilor privați de libertate).

Pedepsele non-privative oferă adolescentului șansa de a-și continua studiile, de a menține relațiile cu familia, de a participa la viața comunității și de a acumula experiență socială. Menționăm că doar în cazul în care obiectivele reabilitării nu pot fi realizate într-un alt cadru decât detenția, se aplică sentința cu privațiune de libertate, ținând cont de principiul „ultimei soluții” și cel al „ timpului mai scurt posibil”.

Criminalitatea minorilor reprezintă un factor inerent oricărei societăți, care, în opinia cercetătorilor A. Kozmovici, M. Kaloșski, P. Tap este alimentat atât de factorii interni, din categoria cărora fac parte stresul, particularitățile psihocomunicative, cât și de factorii externi, printre care: factorii socioculturali, economici, educaționali etc.

Dinamismul, curiozitatea, tendința spre afirmare, spre apropiere de lumea celor adulți îi face pe adolescenți să afirme un șir de valori și norme, pe care aceștia le consideră atribute ale independenței și maturității. Acestea se transformă în stereotipuri comportamentale, caracteristice acestei vârste, dar pot căpăta și un caracter de manifestări sociale și chiar antisociale atunci când nu sunt asigurate condițiile educaționale optime necesare, pe care trebuie să le ofere micromediul social: familia, grupul școlar sau comunitatea în general.

The phenomenon of the minor’s being in conflict with the law became an interesting subject for jurists, social assistants, psychologists and professors from the world. An acknowledgement for that thing is the fact that the process of reforming minors’ justice is developing during the last years.

By this context, a key role is granted to penitentiary institutions as a method of reeducation and social reinsertion of offender minors. It is obvious that negative consequences of the lack of freedom in adolescence years can not be neglected. That’s why international organizations encourage non imprisonment penalties in minors’ cases (e.g. UND Minimum Standards of minor’s justice administration, UND Rules for imprisoned minors’ protection) which offer to teen-agers the chance to continue studies, to be in contact with their family, to participate in community’s life and to gain social experience.

It should be mentioned that the sentence of freedom deprivation is applied only in case when the objectives of rehabilitation can not be realized in other framework than that of imprisonment. In this case must be taking into account principles of “the last solution” and “the shortest possible time”.

The minor’s delinquency represents an inherent element of any society. According to scientists’ opinion such as A. Kozmovich, M. Kaloshski and P. Tap: the minor’s delinquency is sustained by internal factors like: stress, psychological-communicative particularities; and external ones like: sociological, cultural, economical and educative factors.

Dynamism, curiosity, tendency to assertion and the willingness to approach the world of grown-up persons make adolescents to assert such a values and norms which they consider to be characteristic to independence and maturity. These are transformed in behavior stereotypes characteristic to this age, but can evolve social and even anti -social appearances when the necessary educational conditions are not assured. These conditions shall be offered by the social microenvironment like: family, school or community.

ANEXA 1

Tabel comparativ

privind vârsta răspunderii penale

în țările europene studiate

ANEXA 2

Belgia

Legea din 13 iunie 2006 de modificare a legislației privind protecția tinerilor și tratamentul minorilor care au săvârșit o infracțiune a adus o serie de reglementări noi în regimul de drept penal aplicabil minorilor.

Capitolul II cuprinde dispoziții de modificare a legii din 8 aprilie 1965 privind protecția tinerilor.

Titlul legii este modificat: Lege privind protecția tinerilor, tratamentul minorilor care au comis o infracțiune și repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune (articolul 2). Prin articolul 3, se introduce un titlu preliminar: Principii de administrare a justiției pentru minori, cu următoarele dispoziții:

1. prevenirea delincvenței este esențială pentru protecția societății pe termen lung și necesită elaborarea de către autoritățile competente a unui cadru de acțiune multidisciplinară;

2. administrarea justiției pentru minori este asigurată de către magistrați și funcționari care au o formare continuă în materie de drept al minorilor;

3. administrarea justiției pentru minori are ca obiective educarea, responsabilizarea și reinserția socială, precum și apărarea valorilor sociale;

4. minorii nu pot fi, în nici un caz, asimilați majorilor în privința gradului de responsabilizare și a consecințelor actelor săvârșite. Cu toate acestea, minorii care au săvârșit o infracțiune trebuie să conștientizeze faptele pe care le-au săvârșit;

5. în cadrul prezentei legi, minorii se bucură de drepturi și libertăți, printre care și cele enunțate de Constituție și de Convenția internațională privind drepturile copilului, mai ales dreptul de a fi ascultați în timpul procesului și de a lua parte la proces, aceste drepturi și libertăți fiind însoțite de garanții speciale.

a) tinerii au dreptul, ori de câte ori legea poate aduce atingere anumitor drepturi și libertăți, să fie informați cu privire la acestea;

b) părinții asigură întreținerea, educația și supravegherea copiilor, care nu pot fi luați de sub autoritatea parentală decât în cazul când menținerea acesteia ar fi contraindicată;

c) minorii care au comis o infracțiune necesită supraveghere, educație, disciplină, precum și consiliere și asistență corespunzător gradului lor de maturitate;

d) măsurile educative au ca scop integrarea tinerilor în viața socială;

e) nu se poate aduce atingere dreptului la libertate al tinerilor decât în situații cerute de apărarea a valorilor sociale, cu respectarea nevoilor tinerilor, al interesului familiei și a drepturilor victimei.

Orice decizie, fie că este o măsură provizorie sau o măsură de fond, este transmisă în aceeași zi, în copie, avocatului minorului (art. 10).

.Art. 7 stabilește criteriile de care va ține seama tribunalul pentru minori. Pentru a pronunța o hotărâre, tribunalul pentru minori ia în considerare următorii factori :

1. personalitatea și gradul de maturitate al minorului;

2. condițiile de viață;

3. gravitatea faptelor, a circumstanțelor în care acestea au fost comise, prejudiciul și consecințele suferite de victimă;

4. măsurile anterioare luate față de minor și comportamentul său;

5. protecția minorului;

6. securitatea publică;

Sunt de asemenea luate în considerare mijloacele de tratament și programele de educare.

Cu privire la persoanele care au împlinit 12 ani, instanța poate dispune respectarea uneia sau mai multor obligații:

1. să frecventeze o unitate de învățământ;

2. să îndeplinească o prestație educativă și de interes general, de cel mult 150 de ore, sub supravegherea unui serviciu specializat sau a unei persoane fizice;

3. să efectueze o muncă remunerată, de cel mult 150 de ore, în scopul indemnizării victimei, dacă a împlinit 16 ani;

4. să urmeze directivele unui centru de orientare educativă sau de sănătate psihică;

5. să participe la module de formare sau de conștientizare a consecințelor faptelor săvârșite asupra victimelor;

6. să participe la una sau mai multe activități sportive, sociale sau culturale;

7. să nu frecventeze anumite persoane sau locuri, ce au un anumit raport cu infracțiunea comisă;

8. să nu desfășoare una sau mai multe activități determinate;

9. interdicția de a ieși;

10. să respecte alte condiții sau interdicții determinate.

I nstanța poate încredința controlul asupra respectării acestor măsuri unui serviciu de poliție.

Minorii pot înainta instanței un proiect scris, care să conțină unul sau mai multe din următoarele angajamente:

1. să formuleze scuze în scris sau oral;

2. să repare în natură prejudiciile cauzate;

3. să participe la o procedură de mediere;

4. să participe la un program de reinserție școlară;

5. să urmeze activități în cadrul unui proiect de formare și ucenicie, de cel mult 45 de ore;

6. să urmeze un tratament ambulatoriu, pe lângă un centru psihologic sau psihiatric, specializat în alcoolism sau toxicomanie;

7. să se prezinte la un serviciu de sprijin al tinerilor;

Acest proiect este remis cel târziu în ziua audierilor. Instanța apreciază oportunitatea proiectului și dacă îl aprobă, încredințează serviciului competent controlul asupra realizării lui. Dacă proiectul nu a fost executat sau a fost executat de o manieră nesatisfăcătoare, instanța poate dispune aplicarea altei măsuri.

Instanța nu poate ordona măsura plasării într-o instituție publică de protecție a tinerilor, in regim deschis, decât cu privire la persoane care au împlinit 12 ani și care au săvârșit:

1. o infracțiune care se pedepsește cu închisoarea de cel puțin 3 ani;

2. o infracțiune de vătămare corporală;

3. o nouă infracțiune, după ce împotriva acelui minor s-a luat măsura plasării într-o instituție publică pentru protecția tinerilor;

4. dacă împotriva minorului s-a dispus o măsură educativă pe care nu a respectat-o, instanța o poate înlocui cu măsura plasamentului pe o perioadă de cel mult 6 luni.

Instanța poate ordona măsura plasării într-o instituție publică de protecție a tinerilor, în regim educativ închis, față de minorii care au împlinit 14 ani și care au săvârșit:

1. o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii între 5 și 10 ani sau mai mare;

2. una din următoarele infracțiuni: atentat la pudoare cu violență sau asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni;

3. au făcut anterior obiectul unei măsuri de plasament și au comis din nou o infracțiune de vătămare corporală sau o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 3 ani;

4. dacă au comis o infracțiune de vătămare corporală gravă, sau o infracțiune săvârșită în asociere cu alte persoane și cu folosirea violenței.

Instanța poate dispune măsura plasării într-un institut educativ în regim închis față de un minor cu vârsta cuprinsă între 12 și 14 ani, dacă a comis o infracțiune ce a adus atingere vieții sau sănătății unei persoane și dacă minorul are un comportament caracterizat de un grad mare de periculozitate. Conform art. 11, când persoanele care exercită autoritatea parentală asupra minorului manifestă dezinteres față de conduita acestuia, contribuind astfel la problemele minorului, procurorul le poate propune să îndeplinească un stagiu parental.

Acest stagiu poate fi propus numai dacă este în interesul minorului.

În condițiile art. 8, procurorul informează în scris persoana bănuită de a fi comis o infracțiune și persoanele care exercită autoritatea părintească că pot participa la o procedură de mediere.

Procurorul poate face o astfel de propunere când sunt îndeplinite următoarele condiții:

1. există indicii serioase de vinovăție;

2. persoana în cauză recunoaște că a săvârșit fapta;

3. victima este cunoscută;

Decizia procurorului de a trimite un dosar în procedura de mediere trebuie formulată în scris și motivată.

ANEXA 3

Legislația Letoniei

Începând cu 1.04.1999 a intrat în vigoare noul CP al Republicii Letone, cunoscut sub denumirea de “Legea penală a Republicii Letone”, înlocuind astfel CP al RSS Letone din 1960. Structural, CP al Republicii Letone se împarte în 2 părți: Generală și Specială incluzând 25 de capitole și 356 de articole.

Prin prisma problemei investigate, menționăm că, conform capitolului 3, “Pedeapsa”, față de minori nu poate fi aplicată pedeapsa privativă de libertate. Art. 11 CP al Republicii Letone prevede că răspunderea penală survine de la 14 ani pentru toate acțiunile infracțiunii săvârșite indiferent de gravitatea lor.

Legislația Ucrainei

CP al Ucrainei a fost adoptat la 5.04.2001. Conform alin.1, art. 22, capitolul IV, “Persoana supusă răspunderii penale”, sunt pasibile de răspundere penală persoanele care la momentul săvârșirii infracțiunii au atins vârsta de 16 ani.

Persoanele care au săvârșit infracțiunea, având vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, pot fi supuse răspunderii penale pentru săvârșirea următoarelor infracțiuni: omor intenționat (art. 115- 117); tentativa asupra vieții unui funcționar de stat, a lucrătorului organelor de drept, militarului în termen, judecătorului, reprezentantului unui stat străin (art. 112, 348, 379, 400, 443); cauzarea intenționată a leziunilor corporale grave (art. 121, alin. 3 al art. 345, 346, 350, 377, 398); diversiunea (art. 113); banditismul (art. 257); actul terorist (art. 258); deținerea de ostatici (art. 147, 349); violul (art. 152); furtul (art. 185); tâlhăria (art. 186, 262, 309); distrugerea intenționată a proprietății (alin.2 art. 194, 347, 352, 378); deteriorarea căilor de comunicare și a mijloacelor de

transport (art. 277); deținerea ilegală a mijloacelor de transport (art. 289); huliganismul (art. 296).

Capitolul XV al CP al Ucrainei este destinat trăsăturilor specifice răspunderii penale și aplicării pedepselor față de minori.

Astfel, conform alin.1 art. 97, “minorul care a săvârșit pentru prima dată o infracțiune mai puțin gravă poate fi eliberat de răspunderea penală dacă corijarea acestuia este posibilă fără folosirea pedepsei”. În aceste cazuri instanța poate recurge la aplicarea măsurilor obligatorii, cu caracter educativ, prevăzute de alin. 2 art.105.

Față de minorul considerat vinovat de săvârșirea infracțiunii, în baza alin.1 art. 98, instanța poate aplica următoarele tipuri de pedeapsă:

– amenda;

– lucrul în folosul comunității;

– lucrul corecțional;

– arestul;

– privarea de libertate pe o perioadă determinată.

De asemenea, față de minori pot fi aplicate și pedepse suplimentare cum ar fi amenda și privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a se ocupa cu o activitate anume (alin. 2 art. 98).

Amenda, ca măsură de pedeapsă, este prevăzută doar față de minorii ce dispun de un venit personal sau de o proprietate ce poate fi sechestrată (alin.1). Mărimea amenzii urmează a fi stabilită de instanța judiciară, în funcție de gravitatea infracțiunii săvârșite și reieșind din situația materială a minorului, în limitele a 500 venituri minime ale cetățeanului, stabilite de legislație și care nu sunt supuse impozitării (alin. 2).

Lucrul în folosul comunității (alin.1 art. 100) poate fi stabilit minorului cu vârsta cuprinsă între 16 și 18 ani, cu perioada cuprinsă de la 30 la 120 de ore, și constă în prestarea serviciilor de către minor fie în afara orelor de învățătură, fie în afara serviciului de bază. Durata acestei pedepse nu poate depăși 2 ore în zi.

Lucrul corecțional (alin. 2 art. 100) poate fi stabilit minorului cu vârsta cuprinsă între 16 și 18 ani, la locul său de muncă, pe o perioadă cuprinsă între 2 luni și un an. Din remunerarea minorului condamnat la lucru corecțional în folosul statului, prin hotărârea judecătorească, sunt reținute de la 5 la 10 % (alin. 3).

Arestul, o altă varietate a măsurilor de pedeapsă (art. 101) poate fi aplicat minorului care la momentul pronunțării sentinței a atins vârsta de 16 ani, urmând a fi ispășit în condiții izolate, în instituții speciale destinate acestui scop, cu o perioadă de la 15 la 45 de zile.

Pedeapsa sub formă de privare de libertate (alin.1 art.102) nu poate fi aplicată persoanelor care la momentul săvârșirii infracțiunii n-au atins vârsta de 18 ani pe o perioadă mai mare de 10 ani, iar pentru infracțiunile deosebit de periculoase însoțite de omor premeditat – 15 ani. Minorii condamnați la pedeapsa privativă de libertate își ispășesc pedeapsa în instituții speciale, cu character educativ.

Privarea de libertate nu poate fi aplicată minorului care pentru prima dată a săvârșit o infracțiune mai puțin gravă (alin. 2). Pedeapsa privativă de libertate urmează a fi aplicată minorului în următoarele cazuri:

– pentru săvârșirea repetată a unei infracțiuni ușoare – de cel mult 2 ani;

– pentru infracțiuni mai puțin grave – pe o perioadă de cel mult 4 ani;

– pentru infracțiuni grave – pe o perioadă de cel mult 7 ani;

– pentru infracțiuni deosebit de grave – cel mult 10 ani (alin. 3).

La stabilirea pedepsei unui minor instanța urmează să ia în considerare și condițiile de viață, de dezvoltare, precum și alte calități personale ale minorului (alin.1 art. 103). Pentru cumulul de infracțiuni pedeapsa privativă de libertate a minorului nu poate depăși 15 ani (alin. 2).

Conform art.104 CP, instanța poate dispune eliberarea minorului de la ispășirea pedepsei privative de libertate (când aceasta a fost stabilită pe o perioadă nu mai mare de 5 ani), stabilindu-I un termen de încercare de la un an la doi. În cazul eliberării minorului de pedeapsa privativă de libertate și stabilirii unui termen de încercare, instanța poate încredința tutela minorului unei persoane, cu acordul sau la dorința acestuia, care urmează să efectueze și lucrul educativ (alin. 4, art.104).

Minorul care a săvârșit o infracțiune ușoară sau mai puțin gravă poate fi eliberat de pedeapsă dacă instanța va considera că recunoscându-și greșeala și având ulterior un comportament iresponsabil la momentul emiterii sentinței, nu este necesară aplicarea pedepsei (alin.1 art.105). În acest caz, instanța îi stabilește minorului următoarele măsuri forțate, ce poartă un caracter educativ, respectiv:

– preîntâmpinarea;

– limitarea “timpului liber” și stabilirea cerințelor speciale față de comportamentul minorului;

– transmiterea minorului pentru supraveghere părinților sau persoanelor care îi înlocuiesc, colectivului pedagogic sau de muncă (cu consimțământul acestuia), precum și unor cetățeni la rugămintea acestora;

– obligarea minorului ce a împlinit vârsta de 15 ani și care dispune de proprietate sau are

venituri să returneze paguba materială pricinuită;

– îndreptarea minorului într-un centru instructiv-educativ, până la corijarea acestuia, dar pe o perioadă ce nu va depăși 3 ani (alin. 2 art.105).

Eliberarea condiționată înainte de termen poate fi aplicată persoanelor ce au săvârșit infracțiuni până la atingerea vârstei de 18 ani, după ce au ispășit:

– cel puțin 1/3 din termenul stabilit pentru pedeapsa privativă de libertate pentru infracțiunile ușoare sau mai puțin grave;

– cel puțin 1/2 din perioada privativă de libertate pentru infracțiunile grave săvârșite cu

intenție sau deosebit de grave săvârșite din imprudență;

– cel puțin 2/3 din pedeapsa privativă de libertate stabilită de instanță pentru infracțiunile intenționate, deosebit de grave sau în cazul în care persoana, ispășindu-și pedeapsa privativă de libertate, a fost eliberată condiționat de pedeapsă, dar până la finisarea perioadei neexecutate a pedepsei și până la împlinirea vârstei de 18 ani a săvârșit din nou o infracțiune intenționată pentru care a fost condamnată la privarea de libertate.

Față de minori nu se aplică înlocuirea părții neexecutate a pedepsei cu una mai blândă (alin. 4). Stingerea antecedentelor penale față de persoanele ce au săvârșit infracțiuni până la atingerea vârstei de 18 ani are loc în conformitate cu art. 88-91 ale respectivului cod.

Considerăm oportun ca ideea dată să fie preluată și de legislatorul moldovean.

Astfel, în baza alin. 2 art.108 sunt considerați a avea antecedente penale minorii:

– condamnați la ispășirea unei pedepse, nefiind legată cu privarea de libertate, după

ispășirea acestei pedepse;

– persoanele condamnate la pedeapsa privativă de libertate pentru infracțiunile ușoare, dacă în decurs de un an de la executarea pedepsei n-au săvârșit o nouă infracțiune;

– persoanele condamnate la privațiunea de libertate pentru infracțiunile grave, dacă în

decurs de 3 ani din momentul ispășirii pedepsei n-au săvârșit o nouă infracțiune;

– persoanele condamnate la privațiune de libertate pentru săvârșirea infracțiunilor deosebit de periculoase, dacă în decurs de 5 ani din momentul ispășirii pedepsei n-au săvârșit o nouă infracțiune.

Stingerea antecedentelor penale înainte de termen poate fi aplicată persoanei ce-și ispășește pedeapsa privativă de libertate pentru infracțiuni grave și deosebit de grave, săvârșite până la atingerea vârstei de 18 ani, atunci când persoana dată dă dovadă că s-a corijat, însă la finisarea a cel puțin 1/2 din antecedentele penale stinse.

BIBLIOGRAFIE

ANTONIU, George. Raport de cauzalitate în dreptul penal. București: Editura Științifică, 1968.

ANTONIU, George; BULAI, C.; CHIVULESCU, G. Dicționar juridic penal. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1976.

ANTONIU, George; DANEȘ, Ștefan; POPA, Marin. Codul penal: pe înțelesul tuturor. București: Editura Tempus, 1966.

BASARAB, M. Drept penal. Partea generală. București: Editura didactică și pedagogică, 1983.

BOGDAN, Tiberiu. Probleme de psihologie judiciară. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1973.

BREZEANU, Ortansa. Minorul și Legea penală. București: Editura "All Beck", 1998.

BULAI, C. Manual de drept penal. Partea generală. București: Editura All, 1997.

BULAI, Constantin . Drept penal român. Partea generală, 2 vol. București: Editura Șansa, 1992.

CRISU, Constantin; CRISU, Nicorina; CRISU, Stefan. Doctrina și jurisprudența romană: 1989-1994. București: Editura Argessis, 1996.

DOBRINOIU, V. Drept penal. Partea generală. București: Editura didactică și pedagogică, 1992.

DONGOROZ, Vintilă. Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală, Vol II. București:Editura Academiei, 1970.

DONGOROZ, V. , Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980. București: Editura științifică și enciclopedică, 1982.

DONGOROZ, V. , Explicații teoretice ale Codului de procedură penală. Partea generală, 3 vol.. București: Editura Academiei, 1969-1971.

DONGOROZ, V.; KAHANE, S.; OANCEA, I. Modificări aduse Codului penal și Codului de procedură penală prin actele normative din 1956-1960. București: Editura Academiei, 1962.

JECU, V. , “Prevenirea delincvenței juvenile și minorul victimă”, București, 1998.

MITRACHE, Constantin. Drept penal român. Partea generală. București: Editura Șansa, 1994.

MITROFAN N., BUTOI. T,,ZDRENGHEA, V,,”Psihologie judiciară”, București, 1994.

OANCEA, I. Tratat de drept penal. Partea generală. București:Editura All, 1994.

OANCEA, I Drept execuțional penal. București: Editura ALL, 1996.

OANCEA, I Drept penal. Partea generală. București: Editura didactică și pedagogică, 1971.

PUNESCU, Constantin. Coordonate metodologice ale recuperării minorului inadaptat. București: Editura Didactcă și Pedagogică, 1984.

PAPADOPOL, V.; DANES, S. Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985 București: Editura științifică și enciclopedică, 1988.

PAPADOPOL, Vasile; POPOVICI, Mihai. Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1965-1975. București: Editura științifică și enciclopedică, 1977.

PITULESCU, Ion. Delicvența juvenilă. București: Editura Ministerului de Interne, 1995.

ROTARU. O, “Tratamentul penal al minorilor în legislațiile unor state europene. Studiu comparat”, Analele ULIM, 2004, vol. 5.

ROTARU, O., “Criminalitatea minorilor”, Chișinău, Symposia Professorum, 1999.

RUSNAC, S., “Factorii sociali în comportamentul delincvent al minorilor”, Analele ULIM, Chișinău, 1999.

STOICA, M. , "Concepții și teorii psihologice și psihosociale privind delincvența", Arad, 1997.

VASILIU,Teodor . Codul penal comentat și adnotat. Partea generală. București: Editura Științifică, 1972.

ZOLYNEAK, Maria. Drept penal. Partea generală. 2 vol. Iași: Universitatea "Alexandru Ioan Cuza", 1973-1976.