. Administratia Publica Si Personalitatea Functionarului Public
INTRODUCERE
În fiecare județ și în municipiu București se organizează o comisie consultativă, care este formata din prefect și președintele consiliului județean, subprefect și vicepreședinții consiliului județean: secretarul general al prefecturii și secretarul general al județului primarul municipiului reședința de județ, respectiv primarul general, viceprimarii și secretarul general al municipiului București primarii orașelor și comunelor din județ, respectiv primarii sectoarelor municipiului București, șefii serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale organizate la nivelul județului sau al municipiului București: șefii compartimentelor din aparatul propriu de specialitate ale consiliului județean, respectiv al Consiliului General al Municipiului București: conducătorii regiilor autonome de interes județean, ai sucursalelor, regiilor autonome de interes național și ai societăților din judelui respectiv sau din municipiul Bucuresti precum și conducătorii altor structuri organizate in județ sau in municipiul București.
LUCRĂRI PUBLICE:
Consiliile locale sau consiliile județene pot contracta prin licitație efectuarea de lucrări și servicii de utilitate publica, in limita sumelor aprobate prin bugetul local, respectiv județean. Lucrările de construcții și reparații de interes public finanțate din bugetele comunelor, orașelor sau județelor se executa numai pe baza unor documentații tehnico-economice avizate sau aprobatele consiliul local sau de consiliul județean și numai in baza unei licitații publice, in limitele și în condițiile prevăzute.
ADMINISTRAREA BUNURILOR:
Constituie patrimoniu unității administrativ-teritoriale, bunurile mobile și imobile care aparțin domeniului public al unității administrativ-teritoriale, domeniul privat al acesteia precum și drepturile și obligațiile cu caracter patrimonial. Bunurile fac parte din domeniul public și sunt inalienabile, inprescriptibile și insesizabile. Consiliile locale și consiliile județene hotărăsc ca bunurile ce aparțin domeniului public sau privat, de interes local sau județean să fie date in administrarea regiilor autonome și instituțiilor publice să fie concesionate ori să fie închiriate. Consiliul județean coordonează activitatea consiliilor locale ale comunelor și orașelor in vederea realizării serviciilor publice de interes județean.
SERVICIILE PUBLICE ALE COMUNEI ȘI ORAȘULUI
Serviciile publice ale comunei sau orașului se înființează și se organizează de consiliul local in principalele domenii de activitate potrivit specificului și nevoilor locale cu respectarea prevederilor legale și in limita mijloacelor financiare de care dispune. Consiliile locale, pot organiza din proprie inițiativa sau la inițiativa primarului, comisii speciale de analiza și verificare pe o perioada determinata. Componenta comisiei speciale de analiza și verificare,obiectivele și perioada de desfășurare a activităților acesteia se stabilesc prin hotărârea consiliului local.
FUNCȚIONAREA CONSILIULUI LOCAL
Consiliul local se alege pentru un mandat de 4 ani care poate fi prelungit, acesta se întrunește in ședințe ordinare lunare, la convocarea primarului, aceasta convocare se face în scris prin intermediul unității administrativ-teritoriale, prezenta consilierilor la ședința este obligatorie.
Problemele privind bugetul local,administrarea domeniului public și privat al comunei sau al orașului participarea la programele de dezvoltare județeană, regională, zonală sau de cooperare transfrontalieră, organizarea și dezvoltarea urbanistică a localităților și amenajarea teritoriului,precum și cele privind asocierea sau cooperarea cu alte autorități publice, organizații neguvamamentale, persoane juridice române sau străine se discuta in ședința publica. Dezbaterile din ședințele consiliului local se consemnează intr-un proces verbal, semnat de consilierul care conduce ședințele de consiliu.
Hotărârile privind bugetul local și cele prin care se stabilesc impozite și taxe locale se adopta cu votul majorității consilierilor in funcție.
ATRIBUTELE CONSILIULUI LOCAL
Consiliul local are inițiativa și chiar hotărăște in toate problemele de interes local cu excepția celor care sunt date in competenta altor autorități publice sau locale. Consiliul local are atribuții care vizează sau aproba bugetul local, împrumuturile, virările de credite și modul de utilizare a rezervei bugetare, aproba contul de încheiere a exercițiului bugetar, stabilește impozite și taxe locale, precum și taxe speciale, administrează domeniul public și domeniul privat ai comunei sau orașului, hotărăște vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privata a comunei sau a orașului, contribuie la organizarea de activități științifice, culturale, artistice, sportive, sprijină in condițiile legii activitatea cultelor religioase, asigura libertatea comerțului și încurajează libera inițiativa.
CONSTITUIREA CONSILIULUI LOCAL
Consiliile locale sunt compuse din consilieri aleși prin vot universal,egal și direct, numărul membrilor fiecărui consiliu local se stabilește prin ordin al prefecturii in funcție de populația comunei sau a orașului.
Nr. loc. ai comunei Nr. consilierilor
sau ai orașului
Calitatea de funcționar public in aparatul propriu de specialitate al autorităților administrației publice centrale și locale, calitatea de funcționar public in aparatul propriu de specialitate al consiliului județean,al prefectului, al serviciilor publice de interes local sau județean, al serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte autorități ale administrației publice centrale, calitatea de angajat in cadrul autorităților administrației publice locale respective sau in cadrul aparatului propriu al prefectului din județul respectiv3este incompatibila cu calitatea de consilier.
REGIMUL GENERAL AL AUTONOMIEI LOCALE
Administrația publica in unitățile administrativ-teritoriale se organizează și funcționează in temeiul principiilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilității autorităților administrației publice în legalității și al consultării cetățenilor in soluționarea problemelor locale de interes deosebit Prin autonomie locala se înțelege dreptul și capacitatea efectiva a autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona in numele și in interesul colectivităților locale pe care le reprezintă treburile publice. Autonomia locala privește organizarea, funcționarea competentele și atribuțiile precum și gestionarea resurselor care aparțin comunei, orașului sau județului. Autonomia locala conferă autorităților administrației publice locale,dreptul ca,sa aibă inițiative in toate domeniile, cu excepția celor care sunt date in mod expres in competenta altoi autorități publice. Autoritățile administrației publice locale administrează sau dispun de resursele financiare precum și de bunurile proprietate publica sau privata ale comunelor, oraselor și județelor. Consiliile locale și consiliile județene hotărăsc asupra participării cu capital sau cu bunuri in numele și in interesul colectivităților locale pe care le reprezinta, la constituirea de societăți comerciale sau la înființarea unor servicii de interes public ori județean. Autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia locala in comune și orașe sunt consiliile locale comunale și orășenești ca autorități deliberative și primarii ca autorități executive. In fiecare județ se constituie un consiliu județean ca autoritate a administrației publice locale, pentru coordonarea activității consiliilor comune și orășenești în vederea realizării serviciilor publice de interes județean.
SISTEMUL DE ORGANIZARE și FUNCȚIONARE AL TREZORERIEI FINANȚELOR PUBLICE:
Trezoreria finanțelor publice care este conceputa ca o instituție financiara prin care sectorul public isi efectuează operațiunile de încasări și plați asupra cărora Ministerul Economiei și Finanțelor exercita controlul fecal și financiar preventiv îndeplinind in principal, urmatoarele atribuții:
– casier al sectorului public prin care se asigura încasarea veniturilor,efectuarea plaților și păstrarea disponibilităților;
– asigurarea execuției bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat și bugetelor locale reflectate in încasarea veniturilor din impozite și taxe de la agenții economici și contribuabili și efectuării plaților dispuse de ordonatorii de credite;
– exercitarea controlului financiar preventiv asupra încasării veniturilor cat și a încadrării cheltuielilor dispuse de ordonatorii de credite in prevederile și destinația aprobata prin bugetele de venituri și cheltuieli;
– atragerea disponibilităților din economie (instituții financiare, agenți economici, populație), pe calea constituirii de depozite cat și prin împrumuturi de stat lansate in vederea asigurării resurselor financiare pentru reabilitarea, retehnologizarea unor sectoare din economie;
– efectuarea de plasamente financiare pe termen a disponibilităților statului existente temporar in conturile trezoreriei;
– gestionarea datoriei publice, reflectata in primirea împrumuturilor interne și externe, folosirea acestora potrivit destinației prevăzute in contracte, rambursarea creditelor la scadenta și plata dobânzilor;
– asigura funcționarea corespunzătoare a sistemului informațional contabil privind raportarea execuției bugetului de stat,bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale, fondurilor speciale. Trezoreria finanțelor publice se organizează intr-un sistem unitar atât la nivel central cit și in teritoriu in scopul cuprinderii tuturor operațiunilor financiare ale sectorului public.
Sistemul de organizare al trezoreriei finanțelor publice se prezintă astfel:
– trezoreria centrala
Trezoreria finanțelor – trezoreria județeană
Publice – trezoreria municipala
– trezoreria orășeneasca
– trezoreria de la percepțiile rurale
La nivel teritorial trezoreriile sunt organizate astfel:
la municipii.
DIRECTOR
Director adjunct trezorerie
– serviciul casierie-tezaur – serviciul contabilitate
– serviciul control și evidenta și decontări
veniturilor
– serviciul control și evidenta cheltuielilor
la orașe:
ȘEF CIRCUMSCRIPȚIE
Serviciul trezorerie
– birou casierie tezaur
– birou contabilitate și decontări
– birou control și evidenta venituri și cheltuieli
DISPOZIȚII GENERALE:
Prin trezorerie se efectuează operațiunile de încasări și plați in numerar care privesc sectorul public și anume:
– încasarea in numerar a veniturilor bugetare ori extrabugetare precum și a fondurilor speciale de la agenții economici ai administrației publice și contribuabili;
– depunerea in conturile trezoreriei,de către instituțiile publice a suinelor ridicate din cont și ramase nefolosite precum și a surplusului soldului de casa;
– eliberarea de numerar la cerere a instituțiilor publice din conturile acestora, in vederea efectuării de plați prin casieria proprie a acestora pentru salarii, drepturi de asigurări sociale, deplasări. Toate operațiunile de încasări și plați in numerar se consemnează in documente tipizate și se aproba de către persoanele in drept. Pentru primirea, verificarea, numărarea, păstrarea și eliberarea numerarului la nivelul trezoreriilor se organizează compartiment casierie-tezaur. Directorul trezoreriei, contabilul șef și șeful serviciului casierie-tezaur răspund de organizarea, funcționarea și controlul activității de casierie in conformitate cu normele actuale. Aceștia sunt obligați sa asigure conducerea corecta și la zi a evidentelor operative și contabile in scopul reflectării in orice moment și cu exactitate a existentei și mișcării numeralului și a existentei și mișcării numeralului și a celorlalte valori gestionate de către personalul casieriei trezoreriei. De asemenea,sunt obligați sa asigure aplicarea și respectarea tuturor dispozițiilor cu privire la păstrarea, transportul și paza numerarului și a celorlalte valori pentru asigurarea integrității acestora, au obligația sa respecte dispozițiile legale privind constituirea garanțiilor și răspunderilor in legătura cu gestionarea bunurilor. La nivelul unei trezorerii fluxul încasărilor și plaților in numerar se desfășoară prin:
– casa de încasări – casa de plați – casa-tezaur
Fiecare trezorerie folosește sumele încasate în numerar pentru acoperirea necesitaților de plați către instituțiile publice. In acest scop, intocmeste un program lunar, cu defalcarea pe zile a încasărilor și platilor, cu stabilirea soldului între încasări și plați.
BUGETUL:
Bugetul public național cuprinde:
– bugetul de stat
– bugetul asigurărilor sociale
– bugetele locale ale comunelor, oraselor și județelor.
Bugetul național este un instrument cu caracter macroeconomic, care se manifeste în plan financiar și economic:
– rolul financiar consta în asigurarea mobilizării și repartizării resurselor financiare necesare statului.
– rolul economic consta in masurile pe care le ia statul in ceea ce privește utilizarea impozitelor, taxelor, alocatiilor.
Veniturile bugetare cuprind:
– venituri curente:
1- venituri fiscale
– impozite directe: – pe profit
– pe salarii
– impozite indirecte: – taxe vamale
– taxa pe valoare adăugata
2 – venituri nefiscale
– venituri din capital: ansamblul operațiunilor care privesc încasarea veniturilor și efectuarea cheltuielilor reprezintă execuția bugetului de stat. Din bugetul general al statului,care mai poarta și denumirea de bugetul administrației centrale de stat,fac parte: bugetul senatului, bugetul camerei deputaților.
In cazul in care cheltuielile sunt egale cu veniturile, bugetul este echilibrat, dacă veniturile sunt mai mari decât cheltuielile, bugetul este excedentar.
CAPITOLUL 1. Administrația publică – definire, obiectul și conținutul acesteia
1.1. Delimitări conceptuale. Obiectul si trăsăturile administrației publice
Societatea omenească organizată în state suverane are interesul, dar și calitatea, ca între persoanele fizice și juridice să domnească ordinea, prevenind și înlăturând dezordinea, să asigure granițele și securitatea statelor, să realizeze siguranța, instruirea cetățenilor și libera lor circulație, să utilizeze în scopuri legale si utile veniturile bănești, să gospodărească eficient domeniul public ș.a. Pentru realizarea acestor sarcini, statul înființează servicii publice de menținerea ordinii, de educație, finanțe publice, de pază a granițelor, administrarea domeniului public ș.a. Toate aceste servicii publice organizate într-un sistem de organe, alcătuiesc administrația publică. Aceeași sintagmă este percepută și pentru ansamblul activităților desfășurate de aceste organe.
Cât privește administrația publică, de la început trebuie precizat că ea se deosebește de administrația particulară, tocmai prin caracterul său public, fiind prin aceasta pusă în folosul și interesul general al societății sau al unei colectivități umane. Administrația publică nu se confundă, nu se identifică nici cu administrația de stat, deoarece ea are o sferă mult mai largă de cuprindere si se realizează îndeosebi prin activitatea autorităților administrației publice locale, a regiilor autonome și a instituțiilor publice.
Obiectul administrației publice îl constituie realizarea valorilor care exprimă interesele statului sau a unei colectivități, recunoscută ca atare de stat, valori exprimate în acte elaborate de către puterea legiuitoare.
Administrația publică este strâns legată de puterea executivă, dar nu se identifică întocmai cu aceasta, având o sferă mai largă de cuprindere. Tocmai de aceea administrația publică se realizează atât de către organele puterii executive (guvernul, ministerele) cât și de autoritățile administrației publice locale, de regii autonome și de instituții social-culturale care nu sunt organe ale puterii executive.
Conținutul administrației publice este dat de două categorii de activități:
activități cu caracter dispozitiv;
activități prestatoare.
Prin activitățile cu caracter de obligativitate (dispozițiile) se stabilește ce trebuie să se facă sau să nu se facă, ce le este permis sau interzis cetățenilor sau instituțiilor, administrația publică putând interveni în funcție de situație.
Acest tip de activități se realizează îndeosebi prin acte juridice de către organele administrației publice și funcționarii acestora, ca activități specifice principale. Acesta este un proces complex și extrem de laborios, care parcurge mai multe etape: documentare, studii, avize, variante, opțiuni, deliberări ș.a., care constituie implicit, probleme de comunicare.
Activitățile prestatoare se realizează pe baza legii, din oficiu ori la cererea cetățenilor sau instituțiilor. Prestațiile sunt realizate de organele administrației publice și funcționarii acestora în cele mai diverse domenii de activitate: gospodărie comunală și locativă, furnizare de gaze, apă, energie electrică si termică, ocrotirea mediului ambiant, servicii de telefonie, transport în comun, postă, asistență medicală, activități cultural-educative, sportive si de divertisment etc. Această categorie de activități se realizează în principal prin acte juridice cum sunt diplomele, atestatele, adeverințele precum și prin acțiuni concrete de profil, în acest context, administrația publică poate fin definită ca formă specifică de activitate a organelor puterii de stat și locale, desfășurată în scopul îndeplinirii funcțiilor pe care acestea le au. în același timp însă, într-o altă accepțiune, sintagma definește totalitatea organismelor însărcinate cu gestiunea problemelor de interes public.
1.2. Instituții și structuri ale administrației publice
1.2.1. Statul, instituția supremă a administrației publice
Elementele constitutive, cumulative pentru oricare stat, sunt națiunea, teritoriul și suveranitatea, fără de care nici o formă statală nu poate exista.
Națiunea, este primul dintre elementele esențiale, indispensabile ale statului, deoarece statul este o formă specifică de organizare a unei colectivități umane, a populației într-un anumit teritoriu. Se înțelege că un teritoriu fără populație nu poate constitui un stat. Populația unui stat nu este doar o sumă de indivizi oarecare ci o entitate în cadrul căreia indivizii au o mulțime de legături puternice între ei, mai ales de factură psihologică.
Națiunea este rezultatul unui îndelungat proces de evoluție istorică, bazat pe comunitatea de origine etnică, de limbă, de cultură, de religie, de factură psihică, de viață, de tradiții si de idealuri. Națiunea nu se confundă cu naționalitatea sau cetățenia, iar sentimentul național este străin de ideea de șovinism. Din punctul de vedere al statului său dar si a posibilităților de exprimare, națiunea posedă limba națională, care este expresia unității de acțiune și gândire a națiunii, precum si principalul mijloc de comunicare.
Teritoriul este acea delimitare din suprafața globului care cuprinde solul, subsolul, apele și coloana de aer, până la limita sa superioară, asupra căreia statul își exercită suveranitatea. Teritoriul statului se delimitează de teritoriul statelor învecinate de frontiere terestre, marea liberă și de spațiul cosmic.
Suveranitatea exprimă faptul că puterea de stat își exercită autoritatea sa asupra unui anumit teritoriu și populației si nu admite ca o altă autoritate să exercite atribuțiile puterii de stat asupra aceluiași teritoriu și populații. Suveranitatea se exprimă, pe plan intern, prin supremație, iar pe plan extern prin independență. Supremația semnifică faptul că puterea de stat este superioară oricărei alte puteri de pe teritoriul național, iar independența se manifestă în relațiile cu alte state prin faptul că politica sa nu este dependentă de a altui stat.
1.2.2. Unitățile administrativ-teritoriale, ca structuri ale administrației publice
Orice stat, pentru a fi bine condus și administrat, își împarte teritoriul în unități administrative, cărora le recunoaște o anumită autonomie. Aceste unități administrative au în responsabilitate un anumit număr de locuitori si un patrimoniu care include domeniul public și pe cel privat, în acest sens teritoriul României cuprinde ca unități administrative: comuna, orașul, municipiul și județul.
Comuna este unitatea administrativ-teritorială care cuprinde populația rurală unită prin comunitate de interese și tradiții, fiind alcătuită din unul sau mai multe state, dintre care unul este reședință comunală.
Pe teritoriul României sunt organizate un număr de 2.686 de comune și 13.121 sate, ca subdiviziuni teritoriale ale comunelor.
Orașul este unitatea administrativ-teritorială mai dezvoltată din punct de vedere economic, social-cultural și edilitar-gospodăresc decât comuna, în România sunt organizate un număr de 184 de orașe.
Municipiul este localitatea de tip urban cu un număr mai mare de locatari, cu o însemnătate deosebită în viața economică, social-politică și cultural-științifică a țării decât a orașului, în România sunt organizate 78 de municipii.
Județul este delimitarea teritorială din suprafața României, alcătuită din orașe și comune, constituită într-o unitate administrativ-teritorială, care se bucură de o anumită autonomie administrativă. Pe teritoriul țării noastre sunt organizate 40 de județe. Aceste unități administrative sunt conduse de o rețea de autorități publice, specifice fiecăreia dintre ele, care posedă o serie de prerogative ca expresie a delegării puterii de stat. Calitatea acestor prerogative este proporțională cu tipul unității administrative. Activitatea acestor autorități publice are în vedere, în exclusivitate, un interes general, care este al statului dar si al colectivității din unitatea administrativ teritorială, în care sunt organizate și funcționează.
Având în vedere complexitatea activității pe care o desfășoară și diversitatea domeniilor de acțiune, autoritățile publice pot fi clasificate după mai multe criterii, astfel:
• după modul de constituire, ele pot fi:
alese, cum sunt consiliile locale (comunale, orășenești, municipale, județene) și primarii;
numite, ca miniștrii, prefecții ș.a.
• după competența teritorială, acestea pot fi:
locale, cu competență restrânsă numai la unitatea administrativ – teritorială în cauză;
județene, cu competență doar la nivelul județului;
centrale, având competență pe întregul teritoriu al țării.
• după competențele materiale, autoritățile administrației publice, ele pot fi:
– autorități cu competență materială generală, cum sunt: Guvernul, consiliile locale județene;
– autorități cu competență materială specială, care au competență numai într-un domeniu ori sector al administrației publice, cum sunt ministerele, departamentele ș.a.
Elementele componente ale sistemului administrației publice sunt: Președintele României, Guvernul, ministerele, alte organe centrale de specialitate ale administrației publice, autoritățile administrației publice locale, întreaga rețea de organe ale administrației publice emite o multitudine de acte, cu diferite destinații, ca forme de comunicare a acestora cu populația care le este arondată.
Astfel, Guvernul emite hotărâri și ordonanțe, iar miniștrii ordine și instrucțiuni.
De asemenea, în exercitarea atribuțiilor care le revin, consiliile locale și cele județene, adoptă hotărâri, primarii emit dispoziții, iar prefecții ordine. Conducătorii serviciilor descentralizate ale ministerelor și celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, emit dispoziții.
Toate acestea reprezintă elemente de comunicare ale autorităților administrației publice, efectiv ale funcționarilor publici, pe care acestea trebuie să le cunoască nu numai sub aspectul juridic al conținutului cât mai ales sub aspectul elaborării. Iată cum comunicarea intervine în fenomenul administrației publice și îndeosebi în creșterea ori diminuarea autorității organelor acesteia.
1.3. Știința administrației publice ca domeniu epistemologic. Legătura acesteia cu știința comunicării
Știința administrației are legături strânse în primul rând cu managementul, această știință care abordează societatea în ansamblul său, considerând-o ca un sistem pe care urmărește să-l eficientizeze. În general, știința administrației cercetează un subsistem al sistemului social global. Ea utilizează concluziile și principiile formulate de management și, în același timp, oferă un material amplu ce stă la baza formulării legilor și principiilor conducerii societății.
Știința administrației are legături cu științele economiei și finanțelor, pentru că acestea permit înțelegerea laturilor material-financiare ale problemelor organizării și activității eficiente. Desigur, știința administrației folosește si rezultatele altor științe, cum ar fi etnografia, istoria si comunicarea, care furnizează informațiile necesare valorificării particularităților locale ale administrației. Fără îndoială însă, comunicarea rămâne liantul care permite o funcționalitate eficientă, realistă si dinamică administrației publice, în acest sens, fenomenul administrativ nu se poate derula în toată plenitudinea sa fără un proces de comunicare omniprezent, divers și complex. Este de astfel o evidență faptul că, comunicarea este cea care contribuie la structurarea lanțului informațional al procesului administrativ, care asigură înlăturarea aspentaților în relațiile funcționale ale administrației publice, care permite promovarea rapidă a metodelor eficiente în actul administrativ.
CAPITOLUL 2. Funcționarul public, elementul central al funcționării și al eficienței administrației publice
Unitățile administrativ-teritoriale (județul, municipiul, orașul, comuna) și statul în ansamblul său, ca forme organizatorice de viață si activitate ale membrilor care le compun, au menirea de a asigura acestora serviciile necesare de conviețuire (economice, sociale, culturale, de securitate s.a.) în mod continuu si permanent, în acest scop statul și colectivitățile locale își organizează o multitudine de servicii pe care le asigură cu cele necesare (mijloace materiale și bănești, specialiști ș.a.) pentru a-și putea îndeplini obiectivele stabilite. Din această perspectivă evidențiem următoarele servicii publice, de necesitate, pentru realizarea funcției organizatorice a statului:
serviciile publice de putere;
serviciile publice de legiferare;
serviciile publice judiciare;
serviciile publice administrativ.
Din această perspectivă, serviciile publice administrative sunt organizate pentru satisfacerea unor interese generale proprii ale populației dintr-o anumită unitate administrativ-teritorială, ele funcționând sub trei forme:
ca autorități ale administrației publice (centrale și locale);
ca instituții publice (centrale și locale);
ca regii autonome (de interes național și local).
Prin urmare, serviciile publice apar ca forme organizatorice în cadrul cărora se realizează activități concrete, de către anumite persoane, care au o pregătire de specialitate, tocmai pentru a conferi acestora o eficiență sporită.
Aceste activități concrete constituie ceea ce se cheamă funcțiile publice. Conținutul fiecărei funcții publice, adică acele puteri conferite ori competențe atribuite, care o deosebesc de alte funcții se stabilesc, de regulă, prin însăși actul care o înființează. Funcției publice îi sunt specifice următoarele trăsături:
reprezintă un complex de atribuții și puteri, cu care este investit un funcționar public într-un serviciu public;
are caracter de continuitate, apare ca o necesitate permanentă și de interes general;
persoana care o deține trebuie să aibă o investitură legală și s-o exercite în baza legii;
nu poate constitui obiectul unei înțelegeri între părți și nu poate fi stabilită prin contract;
se ocupă prin numire sau alegere, potrivit cerințelor acesteia.
Având în vedere cele arătate, se poate arăta că funcția publică reprezintă un ansamblu de atribuții, competențe și puteri în cadrul unui serviciu public, stabilite potrivit legii, cu care sunt investiți, numiți sau aleși funcționarii publici, în vederea satisfacerii în mod continuu si permanent a unui interes general.
După poziția lor, într-un raport reciproc si după conținut, funcțiile publice pot fi de conducere și de execuție. Sub o altă concepțiune, există funcții care se ocupă numai prin alegere și funcții care se ocupă prin numire, ori funcții militare și civile ș.a.
2.1. Funcționarul public – definiție și problematică
Având în vedere considerentele anterioare, se poate aprecia că funcționarul public este acea persoană numit sau aleasă într-o funcție publică, cu caracter de permanență în serviciile autorităților publice centrale sau locale, ori în instituțiile publice care aparțin acestora. Din punctul de vedere al tipologiei, există funcționari publici de conducere, funcționari publici de execuție, funcționari publici aleși, funcționari publici numiți, funcționari publici civili, funcționari publici militari etc. Funcționarii publici cu funcții de conducere au un grad mai mare de răspundere și independență comparativ cu cei de execuție. Ocuparea unei funcții publice de către un funcționar public se poate face pe două căi: prin numire pe baza unui concurs și prin alegere, potrivit prevederilor actelor normative în vigoare.
Dintre criteriile, care se iau în considerare, pentru ocuparea funcției de către un funcționar public, pot fi reținute:
– rezultatele obținute la concurs, moralitatea, vechimea, experiența în activitate ș.a. în domeniul administrației publice, care este o activitate practică, de organizare a aplicării și de aplicare efectivă a legii, se impune ca persoanele ce candidează la ocuparea unei funcții publice să fie supuse în afara verificării cunoștințelor teoretice, la probe privind modul cum gândesc, cum argumentează o soluție, criteriile de alegere a variantei optime dintr-o multitudine de soluții posibilă;
– aptitudinea de a comunica, de a se exprima în mod corect și coerent, capacitatea de a sesiza spiritul și scopul legii, interpretând-o și înțelegând-o corect;
– calitățile de analiză și sinteză sunt, de asemenea necesare tuturor funcționarilor din administrația publică centrală și locală, în plus, cei care exercită funcții de execuție trebuie să pună un accent mai mare pe soluționarea problemelor curente, întocmirea unor acte administrative.
Pentru ca o persoană să poată ocupa o funcție publică, deci pentru a fi funcționar public, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
• să fie cetățean român, să aibă domiciliul în România si să cunoască limba română;
să aibă capacitatea de exercitare deplină a drepturilor sale de cetățean și profesionale;
să nu fi fost condamnată pentru o fracțiune intenționată contra vieții, avutului particular sau public, contra autorității, pentru o infracțiune de serviciu sau în legătură cu serviciul, precum și pentru orice altă infracțiune săvârșită cu intenție, care ar face să fie incompatibilă cu funcția pe care urmează să o ocupe;
să fie aptă din punct de vedere medical pentru îndeplinirea îndatoririlor sale, ca funcționar public;
să fi îndeplinit serviciul militar sau să fi fost exceptată, potrivit legii;
să aibă o bună reputație, care să răspundă exigențelor funcției respective;
să posede studiile si vechimea în specialitate, cerute de lege, pentru funcția pe care urmează să o ocupe ș.a.
În unele situații pentru ocuparea unor funcții pot fi stabilite, prin lege, și alte condiții privitoare la vârstă, aptitudini, absolvirea unui curs de specialitate, îndeplinirea unui stagiu de pregătire de profil, cunoașterea unei limbi străine ș.a. Funcționarul public își poate exercita în mod legal atribuțiile numai după depunerea jurământului, care are următorul conținut:
“Jur să respect Constituția, drepturile și libertățile fundamentale ale omului, să aplic în mod corect si fără părtinire legile țării, să aduc la îndeplinire conștiincios îndatoririle ce îmi revin potrivit funcției și să păstrez secretul profesional. Așa să-mi ajute Dumnezeu ".
O precizare deosebită, legată de problematica funcționarului, o constituie obligația acestuia ca la numirea sau alegerea sa în funcție, să-și declare averea, declarația făcându-se în scris, pe propria răspundere, cuprinzând în declarație si bunurile soțului și copiilor minori. Rațiunea acestei cerințe are în vedere necesitatea de a se asigura și garanta funcționarului public o imagine corectă, bazată pe cinste, imparțialitate și probitate profesională în exercitarea funcției. Odată cu numirea în funcție, funcționarului public i se constituie un dosar profesional care privește situația sa profesională și disciplinară. Acest dosar nu cuprinde documente referitoare la opiniile sau activitățile politice, sindicale, religioase sau filozofice ale celui în cauză. Funcționarul public are dreptul să cunoască conținutul dosarului său, iar unitatea (serviciul) are obligația de a-i asigura exercitarea acestui drept.
În funcție de poziția lor ierarhică, funcționarii publici pot fi unii față de alții, în raporturile lor profesionale, șefi, subalterni ori colaboratori.
Colaboratorii sunt funcționarii publici aflați pe același palier al poziției ierarhice. Șefii, prin natura serviciului au dreptul să dea dispoziții subalternilor iar aceștia din urmă sunt obligați să le ducă la îndeplinire. De asemenea, primii au și obligația de a controla și îndruma modul cum subalternii le îndeplinesc dispozițiile, iar aceștia trebuie să informeze pe șefii lor despre stadiul și calitatea rezolvării sarcinilor primite. Din punctul de vedere al conducerii, șefii de structuri administrative, pot fi asimilați, ca titulatură cu managerii, iar funcționarii care au în răspundere nemijlocită un număr de subalterni, se cheamă că sunt liderii lor formali.
2.2. Aspecte ale pregătirii și perfecționării profesionale ale funcționarului public
Atribuțiile deosebite care revin funcționarilor publici, indiferent de poziția lor ierarhică, pun pe prim plan problema pregătirii și perfecționării lor profesionale, în nod temeinic și într-un cadru organizat.
Informatizarea și automatizarea tot mai accentuată a activităților din administrația publică, sporirea eficienței organelor și instituțiilor publice care realizează aceste activități nu se pot face decât cu funcționari temeinic pregătiți din punct de vedere profesional, care să aibă în permanență cunoștințe la nivelul dezvoltării științei și tehnicii de specialitate. O asemenea cerință este de permanentă actualitate dacă avem în vedere și faptul că în administrația publică își desfășoară activitatea un număr important de funcționari publici, cu profesii, experiență și nivel de studii foarte diverse, cu grade deosebite de înțelegere și conștientizare a rolului social deosebit pe care-l are funcționarul public. La unii funcționari, din administrația publică, se manifestă atitudini de formalism și birocrație, de comoditate și plictiseală în exercitarea unor atribuții ale funcției lor. Sunt și cazuri în relațiile cu cetățenii în special, în care unii funcționari confundă funcția publică cu un bun personal, problemă ce are consecințe deosebit de negative pe plan social, precum și asupra imaginii publice a instituției unde aceștia sunt angajați. Munca, uneori rutină, a funcționarului public influențează negativ comportamentul acestuia cât și relațiile în cadrul colectivului din care el face parte. Aceasta conduce, în general, la comoditate, lipsă de receptivitate pentru nou, imobilitate în gândire, lipsă de opinii și schematism intelectual, invidie și egoism personal, înlăturarea acestor carențe se poate realiza numai într-un cadru organizat de pregătire și perfecționare profesională a funcționarului public, activitate care trebuie să se desfășoare în mod continuu și sistematic. Activitatea de pregătire și perfecționare profesională are totodată drept scop actualizarea și îmbunătățirea nivelului cunoștințelor de specialitate ale funcționarilor publici, pentru a evita stagnarea profesională și a stimula creșterea eficienței acestora în muncă.
a) Pregătirea de specialitate a funcționarului din administrația publică.
Activitatea de aplicare a legislației în vigoare, pe care o desfășoară funcționarul public, cu întreaga sa complexitate, nu se poate realiza fără o temeinică pregătire de specialitate a acestuia, în scopul acumulării si aprofundării cunoștințelor de bază corespunzătoare sarcinilor și dezvoltării actuale a administrației publice. Pregătirea de specialitate a funcționarilor din administrația publică este de regulă, asigurată prin cursuri sau instituții de specialitate ori în unele cazuri, prin activități organizate chiar în cadrul structurilor administrației publice ori instituțiilor subordonate acestora. Prin acestea se asigură formarea cadrelor cu pregătire medie, urmând ca personalul cu pregătire superioară să se formeze în instituții de învățământ superior și să-și perfecționeze pregătirea prin cursuri postuniversitare. Ținând seama de multitudinea și diversitatea problemelor ce se rezolvă în domeniul administrației publice, în gama funcționarilor publici întâlnim personal cu studii medii sau și cu studii superioare. De altfel, legea stabilește nivelul pregătirii funcționarului public în funcție de cerințele funcției pe care acesta o ocupă.
b) Perfecționarea pregătirii funcționarului public din administrație
Ca urmare a transformărilor rapide și dezvoltării accelerate în toate domeniile vieții sociale actuale, se impune o continuă perfecționare a pregătirii personalului care ocupă funcții publice prin cursuri de perfecționare, schimburi de experiență, convocării pe domenii ale administrației publice, consultații și alte forme de pregătire.
Împrospătarea cunoștințelor și perfecționarea sistematică a pregătirii profesionale constituie și una din obligațiile profesionale ale funcționarilor publici. Ei trebuie să fie conștienți si în același timp preocupați de necesitatea ridicării continue a cunoștințelor profesionale și însușirea a tot ceea ce este nou în sectoarele lor de activitate.
Răspunderea pentru organizarea perfecționării pregătirii profesionale a funcționarilor publici revine organelor și instituțiilor administrației publice, centrale și locale. De altfel, legea nr.2/1991 privind perfecționarea pregătirii profesionale prevede următoarele forme de perfecționare a pregătirii profesionale a funcționarilor publici:
instruirea la locul de muncă, sub îndrumarea șefului direct;
cursuri organizate în cadrul instituției sau în alte instituții, precum și în centre de perfecționare a pregătirii personalului administrativ;
programe personale de perfecționare a pregătirii cu verificarea periodică a cunoștințelor;
stagii de specializare în țară și străinătate în instituții de învățământ superior, inclusiv postuniversitar;
consfătuiri periodice ale autorităților administrației publice, conferințe, simpozioane, schimburi de experiență ș.a.
Cerință de bază este aceea că orice formă de perfecționare a pregătirii trebuie să conducă la îmbunătățirea îndeplinirii atribuțiilor funcționale de către funcționarii publici.
2.3. Determinări ale personalității funcționarului public necesare în procesul comunicării
Funcționarul public are un rol deosebit în organizarea și desfășurarea procesului comunicării în instituția sa, iar de modul cum reușește să promoveze actul comunicațional depinde eficiența activității sale și calitatea îndeplinirii obiectivelor stabilite. Cu mult înainte de apariția teoriei comunicării, filozoful grec Aristotel spunea că „cel mai puternic motor al cuvântării este virtutea oratorului", înțelegând prin „virtute" mulțimea calităților pe care o persoană le posedă și care-i permit să desfășoare un proces eficient de comunicare.
În general, domeniul administrației publice solicită funcționarului profesionalism desăvârșit, moralitate deosebită, profesională și personală, nivel ridicat de cultură, calități și abilități fizice. Pe lângă toate acestea, funcționarul public, pentru a se bucura de succes în procesul de comunicare cu subalternii, colaboratorii și publicul cu care vine în contact, trebuie să facă dovada vocației, a intenției bine formulate, prudenței, culturii generale și profesionale, elocvenței, înțelegerii oamenilor, flexibilității în gândire, intransigenței în situații limită, puterii de convingere.
Vocația nu este o aptitudine simplă, cel chemat să exercite profesiunea de funcționar public are în față dificultăți nebănuite și numai o intenție bine formulată și un talent desăvârșit îi oferă posibilitatea să le domine și să le depășească. “A fi cu vocație, înseamnă a fi dăruit de natură în gradul cel mai înalt", spunea Constantin Rădulescu Motiu, unul dintre marii noștri oameni de cultură. Vocația de funcționar public este însăși dispoziția sufletească a celui în cauză pentru a îmbrățișa această profesiune, pentru a se angaja cu toată ființa sa în slujba interesului general al oamenilor. Vocația ca predispoziție trebuie susținută permanent de o voință puternică, de o ambiție și o dorință, îndreptate către o autoperfecționare continuă.
Moralitatea funcționarului public și, îndeosebi, moralitatea profesională, determină și condiționează, în același timp, succesul în comunicare și evident în activitatea profesională. Ea este definită ca atitudinea pozitivă a funcționarului public față de sistemul din care face parte, de intenția și de dorința sa de respectare și aplicare în activitatea cotidiană a legalității, fiind susținută de corectitudine și de un înalt nivel al pregătirii profesionale. Toate acestea conferă autoritate formală, dar și informală funcționarului public, asigurând unitate de concepție și de acțiune, dintre vorbă (comunicare) și faptă, pe scurt credibilitatea comunicării, a mesajului transmis de către acesta. În procesul comunicării, funcționarul public trebuie să fie pătruns de intenții pozitive privind activitatea celor cu care colaborează ori față de cei pe care-i deservește (cetățeni), de calitatea, de eficacitatea actului de comunicare pe care-l promovează, de locul și rolul său în cadrul sistemului căruia îi aparține. Intenția este percepută rapid de subalterni, colaboratori și cetățeni, astfel că aceasta poate potența ori deturna conținutul mesajului, oricât de realist și de corect ar fi, dacă nu este bine formulată.
Prudența în comunicare este conexă riscului asumat, astfel că funcționarul public nu trebuie să se erijeze în extravaganțe coloristice de comunicare și nici într-o detașare excesivă de actul comunicării. El se va identifica cu mesajul său în literă și spirit, fără exagerări, prudența obligându-l să-l înțeleagă pe cel căruia i se adresează, să pătrundă în conștiința lui, să nu-i înjosească personalitatea prin atitudini stresante, amenințări ori injurii. Funcționarul public, în procesul comunicării formale, va evita discriminările, atacurile răutăcioase, ilaritatea disprețuitoare ș.a. Lipsa de prudență în comunicare poate minimaliza efectul acesteia până la anulare.
Cultura personală a funcționarului public, oferă acestuia capacitatea de a extrapola în procesul comunicării un spectru conceptual larg pentru a conferi acțiunii sale prestanță și putere de pătrundere, capacitate de persuasiune. Argumentul științific nu poate fi expus fără un ridicat nivel de cultură, acesta fiind de fapt un argument al argumentului.
Elocvența sau puterea de persuasiune reprezintă capacitatea spirituală a funcționarului public, prin intermediul căruia acesta se face disponibil să comunice altora, prin cuvinte și simboluri, gândurile de care este pătruns, astfel încât ascultătorii săi să-i împărtășească opiniile și să treacă hotărât la fapte. Această însușire, proprie funcționarului public, nu constă numai în frumusețea stilului ci si în puterea sa sufletească de a convinge pe cei cărora li se adresează. Pentru a fi elocvent, funcționarul public trebuie să cunoască și să însușească nu numai un stil oratoric de comunicare ci să fie și pătruns de litera și spiritul mesajului său.
2.4. Mesajul în comunicare si cerințele acestuia
Indiferent de modelul comunicării, schema de realizare a acesteia, aparent, pare destul de simplă: un emițător (o sursă de semne, semnale, emoții și informații ș.a.), mesajul (sau ceea ce se transmite) și un receptor (cel care primește mesajul).
Desigur, atât emițătorul cât și receptorul, pot fi una sau mai multe persoane, adică putem vorbi de emițători sau receptori simultani. Pentru comunicarea umană, este ilustrativ faptul că, în mod alternativ, emițătorul si receptorul își schimbă funcțiile. Prin urmare, o comunicare de tip uman reprezintă o legătură reciprocă ce se realizează între sistemele de aceiași clasă (om-om), denumite „entități de comunicare", prin intermediul mesajelor. Din punctul de vedere al comunicării umane, mesajul, ca structură discretă de semne și/sau semnale, cu o anumită semnificație, care se referă la o anumită realitate, reprezintă o formă obiectivată a conținutului gândirii omului cu privire la această realitate. Ca atare, mesajul nu reprezintă un element așa simplu cum pare la prima vedere, încărcătura sa este multiplă, de ordin ontologic, gnoseologic, pragmatic ș.a. Unii specialiști în domeniu vorbesc despre un „text" și o „muzică" a mesajului, înțelegând prin „text" acea parte vizibilă și deschisă a acestuia, concretizată în simboluri lizibile, pe când „muzica" reprezintă acea parte ascunsă din semnificația fiecărui mesaj. „Muzica” mesajului decurge în general din relația existentă între emițător și receptor. „Textul" și „muzica " mesajului dau caracterul formal și informai al acestuia, între cele două componente ale mesajului există o corelație în sensul că „textul" este determinant, iar „muzica" întregește calitatea acestuia.
În procesul relației interumane se poate întâmpla și o asemenea situație încât receptorul să poată percepe în „muzica " mesajului primit, mai multă semnificație decât în „textul" acestuia.
În această situație are loc o denaturare a sensului informațional al mesajului, ajungându-se la interpretarea comunicării ori la depășirea cadrului formal al acesteia. Pentru reducerea unor asemenea riscuri, permanent trebuie avut în vedere obiectivul real al comunicării, menținerea cadrului formal al relației de comunicare, stabilirea sau realizarea unui raport optim între „textul" și „muzica" mesajului, accentul punându-se, de regulă, pe primul. Având în vedere că, în mod alternativ, participanții la comunicare devin emițători și respectiv receptori, putem deci reduce actul de comunicare la schema amintită anterior, binomul emițător – (receptor) și mesaj, abordând pe scurt o serie de cerințe ce se impun acestora, pentru a imprima comunicării eficiența dorită. Desigur, potrivit lui Malcom Peel putem vorbi și despre contextul comunicării ori despre canalul comunicării potrivit altor autori, dar acestea nu participă în mod nemijlocit la actul de comunicare, ci îl influențează, potențând ori diminuându-i eficiența.
În multe situații, în limbajul curent se produce o confuzie, identificându-se mesajul cu comunicarea, între cele două concepte existând mari diferențe de conținut.
Astfel, comunicarea este un proces complex care include mesajul, acesta din urmă reprezentând elementul material, verbal ori vizual, prin care ansamblul de
Informații ori stări personale se transmit de la emițător la receptor. Când abordăm problema comunicării într-o structură organizațională, aranjată după o schemă ierarhică, circulația mesajului între cei doi poate avea diferite direcții: ascendente, descendente, oblice, orizontale ori combinații ale acestora. Există situații în care funcționalitatea comunicării este afectată ca urmare a unor factori diferiți printre care putem reține calitatea slabă a mesajului, "incoerența acestuia etc. Nereceptarea corectă de către destinatar a mesajului, poate avea multiple cauze, astfel: lipsa de autoritate profesională ori morală al emițătorului, exprimarea confuză sau incoerentă, limbajul greu accesibil, redundanța exagerată a acestuia, argumentația inadecvată a ideilor ș.a. În toate situațiile este vorba despre calitatea mesajului care se reflectă în mod serios asupra actului de comunicare. Ca urmare a însemnătății deosebite a mesajului, pentru comunicare, se impune ca acesta să îndeplinească, indiferent de conținut, o serie de cerințe, astfel:
necesitatea;
concizia;
claritatea;
precizia;
concretețea;
relevanța;
integralitatea;
oportunitatea;
inteligibilitatea;
sobrietatea;
realismul;
adresabilitatea expresivă,
Relativ la caracterul necesar, justificat al mesajelor, merită reținut faptul că, atât receptorul cât si emițătorul nu vor comunica doar pentru a se afla în treabă, consumând în mod inutil timpul și energia lor, blocând canalele de legătură cu mesaje ce nu au importanță și utilitate.
Tot ce se concepe și se transmite, trebuie să răspundă unor necesități legate de buna funcționare a sistemului, de organizarea, conducerea și desfășurarea corespunzătoare a tuturor activităților. Totul trebuie subordonat unor nevoi umane, de ordin profesional, precum și de confesiune, de comunicare pur si simplu, de împărtășire si trăire în comun a unor bucurii, satisfacții sau necazuri. Omul modern, ca ființă socială, comunică mult, extrem de mult, este un „homo comunicabilis", căci fără această necesitate și calitate a sa, nu ar putea fi definită cea mai umană componentă a existenței, sociabilitatea.
Concizia este cea mai des invocată calitate a mesajelor, care presupune ca ele să cuprindă maximum de informație, folosind un minimum de semne și semnale, evitând redundanța și divagațiile inutile. Domeniul conducerii excelează printr-o comunicare în care mesajele sunt concise. Sunt celebre exemple de conciziune evidențiate de-a lungul timpului de studiul teoriei comunicării. Astfel, a fost cazul spartanilor, care erau foarte conciși în limbaj și de la care a rămas sintagma „vorbire laconică", cel al lui Cesar, cu acea celebră scrisoare adresată Senatului roman după victoria asupra lui Pharnace regele Pontului, „Veni, vidi, vici", sau cel al lui Voltaire, care a răspuns unui confrate în ale scrisului, cu o singură literă „I!" („Du-te!") la comunicarea acestuia, scrisă în limba spaniolă " Eo rus!" („Plec la țară!").
Desigur, există o limită a nivelului de conciziune a mesajului, în sensul că nu trebuie trunchiat inutil mesajul doar de dragul conciziunii. Acesta trebuie să conțină toate informațiile necesare celui ce îl recepționează, pentru a-l determina să acționeze într-un cadru al legalității, fără a-i crea ambiguități sau pierdere exagerată de timp cu interpretarea diferitelor sensuri ale comunicării.
Claritatea se referă la faptul că mesajul trebuie să poată fi înțeles fără efort, în mod direct, fără a face apel la alte surse de informații. Această calitate depinde de definirea inițială a problemei, de înșiruirea ideilor într-o succesiune logică, de termenii folosiți, de absența contra dicțiilor interne specifice comunicării. Expresiile rare, jargonul ori formulările stufoase ridică probleme de înțelegere a sensului mesajului și pot conduce la concluzii regretabile. Este, prin urmare, firească preferința funcționarului public pentru exprimarea directă, pentru terminologia regulamentară specifică și conformă sensului comun al cuvintelor utilizate. Referitor la problematică, este de reținut foarte expresiva constatare a lui Jan Schuther: „ Nu există rai, dar există claritate. Nu există iad, dar există confuzie". Pe lângă problemele abordate, claritatea mesajului este dată și de înșiruirea logică a ideilor, mai ales în situația în care comunicarea are o anumită întindere.
Precizia mesajului are în vedere definirea exactă a problemei la care se referă, ceea ce ajută la capacitatea atenției receptorului, îl scutește de efortul de a descoperi el ceea ce este util în comunicare. Aceasta presupune răspunsuri la ceea ce trebuie sau nu trebuie făcut, unde, când, cu cine, ori cu ce se execută ceva, de ce este nevoie încă sau ce măsuri se iau, etc. După cum se poate observa, precizia se suprapune în bună măsură cu cerința de integralitate a mesajului, adică cu nevoia ca acesta să fie cât mai complet. Precizia mesajului este strâns legată si de accesibilitatea terminologiei. Pentru domeniul conducerii, aceasta trebuie să fie cea consacrată, regulamentară, recunoscută în mod unanim de toți participanții la actul de comunicare, fiind singura care permite evitarea concluziilor sau interpretărilor voit ori inerent deformate. Limbajul profesional trebuie să elimine redundanța, lirismul, prețiozitatea, ori snobismul. Condiția de bază este ca emițătorul să aibă în mintea sa scopul mesajului, să-și pregătească din timp și cu migală ideile, argumentele, judecățile, aprecierile și evaluările ce urmează a fi supuse comunicării. Nimic nu trebuie lăsat la inspirația momentului. Tot ce se spune sau se scrie, gestica ori mimica trebuie să corespundă scopului urmărit prin comunicare.
Relevanța mesajului, se referă la ceea ce comunicarea trebuie să evidențieze efectiv, să arate concret ce s-a schimbat, cum se prezintă lucrurile în momentul respectiv. Mesajul relevant trebuie să scoată în evidență ceea ce este nou, ceea ce este altfel decât până la momentul comunicării, în acest mod destinatarul mesajului este ajutat să discrimineze deosebirile față de ceea ce și-a încetat valabilitatea.
Mesajele, îndeosebi cele care declanșează acțiuni, sunt utile numai dacă întrunesc cerința de a fi complete, dacă furnizează executantului toate datele de care el efectiv are nevoie, pentru ca, în situația creată să se poată conforma concepției șefului ierarhic sau eșalonului superior. Din această perspectivă, orice mesaj este util numai dacă este și oportun, astfel spus dacă cel căruia îi este adresat îl poate primi la timp spre a se conforma cerințelor ce decurg din conținut. Oportunitatea se obține prin conceperea, semnarea, expedierea și înmânarea la timp a mesajelor scrise (documentelor) astfel încât destinatarul să aibă timpul necesar nu doar de cunoaștere a conținutului ci și de a pregăti și executa acțiunea preconizată.
Caracterul inteligibil al mesajului decurge din nevoia de informare corectă și din necesitatea existenței unui limbaj comun, bine cunoscut atât de către emițător cât și de către receptor. În acest scop, se va urmări ca, pe lângă alte condiții, forma și conținutul comunicării să răspundă capacității de înțelegere a destinatarului, nivelului său de cunoștințe, experiența pe care acesta o deține, încă o dată se evidențiază în acest context, importanța limbajului specific pentru cei care comunică, în general, și a limbajului formal, regulamentar, pentru funcționari. Sobrietatea mesajelor se referă la evitarea exceselor de orice fel pe parcursul comunicării. Sobrietatea, ca cerință are un spectrul larg de cuprindere, de la folosirea unui limbaj accesibil, direct, neînflorit, lipsit de vulgarități sau obscenități, la gestica si mimica controlată, la atmosfera de seriozitate a manierei de comunicare. Contravin ideii de sobrietate, manifestările de nervozitate, agitație, precipitarea, pierderea stăpânirii de sine, a lucidității, nerăbdarea, glumele deplasate, entuziasmul exagerat, remarcile răutăcioase, disprețuitoare, jignirile, criticarea sub orice formă a șefilor ierarhici, a eșaloanelor superioare ori a ajutoarelor care au furnizat datele pe care se bazează mesajul.
Adresabilitatea mesajului are în vedere ca informațiile conținute de comunicare să parvină doar celor care au nevoie de ele și sunt îndreptățite să le cunoască.
O primă problemă în realizarea eficienței comunicării o constituie ceea a sentimentului stimei de sine. în acest sens, a comunica eficient înseamnă a respecta sentimentul stimei de sine al celuilalt. Este deci evident că, participanții la comunicare se raportează permanent la context și prin urmare sunt interesați să cunoască aprecierile și referințele interlocutorului despre ei. Aceste aprecieri pot fi corecte sau nu, și pot fi aduse la cunoștință într-o anume modalitate, care poate fi amabilă sau dură. Spre exemplu, un șef laudă ceea ce este pozitiv și critică minusurile pe când altul observă numai greșelile. Este deci evident, că în relația lor de comunicare, emițătorul și receptorul se vor concentra nu numai asupra conținutului mesajului ci și a ceea ce se poate găsi dincolo de acesta, în acest sens, este de reținut faptul că întotdeauna când sentimentul stimei de sine este lezat eficiența comunicării se reduce deoarece acesta reprezintă o problemă importantă a existenței noastre, față de care ne raportăm în permanență. Un alt aspect legat de eficiență comunicării îl constituie eludarea sau desconsiderarea trebuințelor interlocutorului. La baza aserțiunii sunt așezate următoarele axiome:
• toate trebuințele oamenilor pot fi ordonate pe cinci niveluri. Fiecare nivel desemnează o categorie de cerințe a căror neîndeplinire creează de fiecare dată o insatisfacție;
• nivelurile superioare pot fi atinse cu condiția menținerii nivelurilor de bază. Dacă unui individ i se suprimă nivelurile „inferioare", atunci îl va interesa nivelurile superioare, numai după ce si-a refăcut baza. Cu cât o trebuință se află mai spre vârful piramidei, cu atât este mai specific umană.
Un alt aspect al comunicării eficiente îl constituie motivarea corectă a interlocutorului. Motivul este ceva care dă orientare individului, astfel încât prin ceea ce face să realizeze mai ușor un scop. Acest scop este menționat uneori a fi „tensiune interioară" respectiv un impuls. Freud vorbea de energia instinctuală, astfel că pentru el toate trebuințele erau marcate de accente mecaniciste, pe care le împărțea în impulsii și fluxuri. Impulsiile, pentru a se putea manifesta au nevoie de energii. Un motiv poate fi conștient sau inconștient, adică persoana care acționează poate să se îndrepte conștient sau inconștient spre țelul său. Fiecare motiv izvorăște dintr-o nevoie, fiecare nevoie are drept scop satisfacerea ei. Orice conduită care a provocat acest motiv urmărește apoi să determine individul spre realizarea scopului său.
Fără un motiv anume, nu există conduită, fără satisfacerea scopului nu există motiv. Prin urmare, a motiva pe cineva „înseamnă a-l determina să adopte o atitudine dorită de partener ori să renunțe la o atitudine veche în favoarea uneia noi. Cu cât un interlocutor își va imagina mental, într-un mod cât se poate de sugestiv, scopul la care dorește să ajungă, cu atât mai ușor va fi înduplecat, respectiv motivat. Aceasta se realizează parcurgând o suită de etape, astfel:
recunoașterea cerințelor altora;
considerarea satisfacerii trebuințelor ca pe un scop;
ilustrarea cât mai sugestivă a comportamentului care să-l conducă pe interlocutor spre scopul său.
În procesul de motivare se recurge la două tipuri de motivații: negative (amenințarea, pedeapsa) și pozitive (recompensa, lauda).
Motivația negativă este corelată cu constrângerea și cu exercitare sistematică a controlului. Din cele prezentate, se pot desprinde următoarele concluzii, privind avantajele motivației pozitive, astfel:
• ea nu presupune nici un fel de constrângere, deci se realizează economisind timp și efort;
• implică doar un control minimal.
Se poate observa deci, cât de important este ca un funcționar public să își cunoască colaboratorii și trebuințele lor, pentru a-i atrage, la rândul său spre scopurile proprii.
Analiza tranzacțională este un alt element care stimulează eficientizarea comunicării.
O tranzacție este o relație interumană, care se compune atât din enunțul formulat de partenerul de dialog cât și din răspunsul interlocutorului. Prin urmare, analiza tranzacțională, dă posibilitatea unui participant la comunicare de a atinge, în timpul procesului de comunicare, acea capacitate intelectuală și emoțională care-i permite să se înțeleagă pe sine si pe ceilalți interlocutori.
Cu alte cuvinte, analiza tranzacțională dă naștere unor reacții spontane, deosebite, în ceea ce privește cunoașterea de sine și cunoașterea celor din jur.
Berne spunea că scopul analizei tranzacționale este acela de a stabili o legătură cât se poate de deschisă si autentică între componentele intelectuale si cele afective ale personalității. Aceasta înseamnă că analiza tranzacțională ne ajută să comunicăm mai bine între noi, să ne cunoaștem pe noi înșine și să acordăm o mai mare atenție relațiilor interumane. Analiza tranzacțională cuprinde patru părți:
analiza structurală, care face referiri la autoanaliza individuală;
analiza tranzacțională sau analiza tranzacțiilor interumane aceea ce echivalează cu analiza comunicării;
analiza jocurilor psihologice,
analiza scenariilor.
Analiza structurală, îl ajută pe individ să repurteze succese în viață, în vreme ce analiza tranzacțională îl ajută să stabilească o comunicare eficientă.
În principiu, există trei tipuri de tranzacții: simplă (denumită și complementară), încrucișată (când nu se comunică pe „aceiași lungime de undă") și complicată, denumită și camuflată, deoarece ascunde un motiv mascat care degenerează într-o „complicație", întrucât participă concomitent două stări ale eului vorbitorului.
Alături de analiza tranzacțională, un rol deosebit în realizarea eficienței comunicării îl au mecanismele de apărare.
Astfel, se apreciază că a comunica eficient înseamnă a nu răspunde la mecanismele de apărare ale interlocutorului cu propriile mecanisme de apărare. Cele mai frecvente variante de mecanisme de apărare, care trebuie reținute și identificate în procesul comunicării, pentru a putea stabili relații eficiente cu partenerii noștri de discuții, sunt:
atribuirea unor acuze suplimentare – manifestate prin
justificare și dezvinovățire;
preamărirea;
eschivarea, ca urmare a propriei temeri de a nu face față situației (de a nu rezista unei confruntări cu adversarul);
atacul.
Având în vedere această problematică, se pot reține următoarele principii, care trebuie avute în vedere, în procesul comunicării, pentru a-i asigura acesteia eficiența dorită:
nu este adevărat ceea ce se spune, adevărat este ceea ce aude interlocutorul;
nu există nici o garanție că interlocutorul aude ceea ce vrem să spunem.
Un alt aspect legat de eficiența comunicării îl reprezintă imaginile și „ceața psihologică".
În acest sens, se apreciază că, a comunica eficient înseamnă a respecta imaginile interlocutorului. Fiecare individ își face o imagine proprie asupra lumii înconjurătoare, la care ține și care este ancorată de propria personalitate și orice afectare adusă acestei imagini se receptează ca o știrbire a autorității personale.
În procesul de comunicare trebuie reținute următoarele reguli de acțiune, legate de ceea ce afirmăm anterior, astfel:
încercarea de a îndupleca (constrânge) pe cineva pentru a adopta o altă părere, presupune pentru persoana în cauză schimbarea unei imagini, a unui algoritm de gândire ori acțiune. Prin urmare trebuie analizată cât se poate de serios, situația care implică necesitatea de a forța pe cineva la schimbare, obligându-l astfel să-și cheltuiască energiile sale;
realizarea cadrului circumstanțial adecvat în care se încearcă schimbarea imaginilor interlocutorului, reprezintă o condiție de necesitate;
înainte de această tentativă, este bine să ne întrebăm cât suntem de dispuși să acceptăm, la rândul nostru, o imagine/părere din partea altei persoane.
În același timp, a comunica eficient înseamnă a efectua și o reacție inversă (feedback). într-o reflecție făcută cu privire la arta dialogului, Josef Rattner scria: “Se poate constata cu sarcasm că între timp, omul a reușit să parcurgă distanța pană la Lună, dar eșuează sistematic atunci când încearcă să ajungă la semenul său. Ceea ce l-ar putea face (pe om) să iasă din acest impas ar fi o discuție autentică, sinceră cu cel de alături. Dar tocmai acest lucru se învață foarte prost din cultura noastră. Orice pui de om are parte pe parcursul dezvoltării sale, de vorbe fără conținut, de beșteleli inutile, țipete insuportabile, hărțuieli sau de predicile moralizatoare ale părinților, învățătorilor sau ale altor persoane respectabile.
Atunci apare în subconștientul fiecăruia dorința de a se impune pe calea logoreei sau de a „convinge" prin intimidare. Calea dialogului autentic va fi găsită doar de acei oameni care vor manifesta un real interes pentru semenii lor''; Pentru a avea garanția că se adoptă o atitudine corespunzătoare între interlocutori, în procesul comunicării este absolut necesar să fie utilizată tehnica feedback. în același timp însă chiar și în relațiile formale dintre interlocutori ea trebuie să fie acceptată și liber permisă.
Feedbackul este un termen preluat din limba engleză și este întrebuințat cu deosebire în cibernetică, semnificând reacție inversă. În acest sens, Victor Săhleanu arăta că principul reacției inverse este important pentru controlul eficienței unei acțiuni, pentru asigurarea corectării ei în scopul atingerii unui obiectiv dinainte fixat. Ceea ce este interesant îl constituie faptul că natura, în evoluția ei, aplică principiul reacției inverse de la apariția lumii vii, acțiunea principiului asigurând perfecționarea continuă a organismelor uni și pluricelulare, inclusiv a omului însuși. Ca tehnici feedback utilizate în comunicare, pot fi reținute:
parafrazarea;
întrebarea directă;
întrebarea indirectă;
întrebări sugerate;
ascultarea activă;
elemente de comunicare nonverbală (mimică, gestică);
imixtiunea s.a.
O altă cale care permite realizarea eficienței comunicării o constituie acceptarea existenței divergenței de păreri. Este exclusă astfel optica, că există doar o singură realitate, cea proprie emițătorului ori receptorului. Diferența de opinii și acceptarea situației ca atare, conduce cu adevărat la o reală dialectică a comunicării.
Orice comunicare decurge pe două planuri:
planul conținutului;
planul relației, ultimul definindu-l pe cel dintâi.
Cu alte cuvinte, conținutul mesajelor vehiculate între emițător si receptor se recepționează în planul conținutului, în același timp însă, interlocutorii trăiesc și sentimente care într-un fel sau altul „răbufnesc" în contextul și conținutul comunicării. Felul în care se spune un lucru (sau nu se spune, cu abstinație) constituie o componentă importantă a procesului de comunicare. Aceste semnale, definesc relația față de celălalt, relație care poate fi pozitivă, neutră sau negativă.
Este și motivul pentru care acesta se numește planul relației. Atâta timp cât relația este pozitivă sau neutră, planul conținutului este cvasi „liber", adică mesajele se transmit nestingherit între interlocutori. Dacă unul dintre partenerii la comunicare, nu se simte în largul său (frică, nervozitate, iritare, invidie, gelozie etc.) atunci relația este mult mai importantă decât conținutul. Această stare împiedică desfășurarea liberă a capacității analitice a creierului uman și apare fenomenul de „ceață psihologică". Prin urmare, planul conținutului comunicării oferă informații, iar planul relației oferă informații despre informații. Când planul relației este serios perturbat, este inutil să se “facă loc” informației.
În locul acestei intenții este mai recomandabil să se corecteze relația, context în care limbajul trupului (mimică, gestică, intonație) este deosebit de important. Aceasta deoarece, atâta timp cât unul dintre interlocutori se află în „ceață psihologică, acesta va percepe, în special, semnalele din planul relației. De asemenea, un alt element, care condiționează eficiența comunicării îl constituie limbajul utilizat, în acest sens, trebuie menționat faptul că cu cât primitorul mesajului este mai familiarizat cu situația dată, cu atât mai multe informații suplimentare poate aduce el. Totodată, o importanță deosebită trebuie acordată sensului cuvintelor, ideii că acestea se vor alege de o asemenea manieră încât să exprime cât mai bine realitatea. Având în vedere problematica abordată ca interlocutori, este necesar să manifestăm permanent preocuparea de a asigura comunicării noastre calitatea și eficiența solicitate de importanța activității sociale pe care o desfășurăm. În același timp însă, nu este de neglijat faptul că această problematică reflectă și propria noastră personalitate în relația cu interlocutorii pe care-i avem.
Capitolul 3. Comunicarea ca suport
al formării și dezvoltării funcționarului public
3.1. Comunicarea în procesul de formare a funcționarului public
Funcționarul public, în concepția actuală și probabil în cea viitoare, nu mai este doar un simplu specialist într-un domeniu îngust de activitate în care acesta se manifestă ci un profesionist cu un puternic suport științific al pregătirii sale și cu un bagaj de deprinderi și priceperi în măsură să satisfacă cerințele si condiționările impuse de profesiunea aleasă. Având în vedere că prin excelență, funcționarul public își exercită atribuțiunile prin intermediul comunicării, este o evidență faptul că aceasta trebuie să joace un rol deosebit, în procesul formării lui.
Comunicarea urmărește să influențeze sau să transforme percepțiile, atitudinile, sentimentele, stările de spirit și opiniile oamenilor și grupurilor, să determine unitate de vedere și o acțiune coerentă. Abordând problematica formării funcționarului public, trebuie subliniate o serie de cerințe ale acestui proces, cum sunt complexitatea, diversitatea, unitatea conceptuală, caracterul profund științific, utilitatea, finalitatea ș.a. în același timp nu trebuie scăpată din vedere, dubla accepțiune a acestuia, caracterul formativ și cel informativ, cele două aspecte constituind laturi inseparabile ale procesului, dar și determinări de finalitate. Caracterul formativ, identificat într-o largă accepțiune cu educația pe care tânărul o primește în sistemul educațional, are ca obiectiv fundamental conectarea acestuia la sistemul de valori sociale, în acest context prin intermediul comunicării se urmărește si se realizează perpetuarea unui sistem de valori specifice societății, cum sunt: onoarea, demnitatea, loialitatea, curajul, spiritul de sacrificiu, colegialitatea ș.a.
Tot prin comunicare se formează convingeri noi, se consolidează cele anterioare, se înlătură mentalitățile și practicile perimate, care sunt în discordanță cu exigențele organizației. Modul în care se desfășoară procesul educativ este și el important, de aceasta depinzând transformarea corectă a unui tânăr într-un viitor lider formal, real și eficient. Pentru că procesul de formare se desfășoară în instituțiile de învățământ, sub atenta îndrumare și observare a unor profesori și specialiști, un rol deosebit, în derularea și calitatea acestuia, îl joacă metodologia și tehnologiile folosite.
Avându-se în vedere că orice comportament și orice comunicare, trebuie analizat atent modul de realizare a dinamicii fluxului informațional, deoarece capacitatea de receptare si reținere a informațiilor este o variabilă, determinată de parametrii personalității fiecărui individ dar și de condițiile concrete în care procesul se desfășoară. Luând în considerare, primul aspect al problemei, potrivit unor studii de specialitate, omul reține o cantitate de informații, care este în strânsă legătură cu canalul de comunicare utilizat (tabelul nr. 3.1):
Tabelul nr. 3.1
Cantitatea de informații reținute de om în funcție de canalul de comunicare utilizat
Prin urmare, se poate aprecia că metodele și tehnologiile didactice bazate pe o prezentare și transmitere combinată a informațiilor, vor atrage după sine o mai bună înțelegere și memorare a acestora. În același timp, calitatea procesului formativ depinde și de metoda de comunicare utilizat. Astfel, comunicarea directă (“față în față”) este cea mai indicată pentru transferul de informații și corectarea conduitei, mai ales că aceasta facilitează și buna funcționare a reacției inverse, cu alte cuvinte se poate realiza un ciclu corect de comunicare. Comunicarea “față în față” mai este importantă și pentru faptul că viitorul funcționar public poate identifica cu ușurință dacă mentorul său este sau nu, model demn și credibil de urmat pentru sine.
Din acest aspect al comunicării se nasc cerințe deosebite pentru cei care organizează, îndrumă, desfășoară, verifică și evaluează procesul de formare a viitorului lider formal.
Acest procesul se întinde pe o perioadă relativ lungă de timp, cuprinzând mai multe etape.
Desigur, etapele sunt conexate între ele, unele se suprapun pe anumite intervale de timp, dar împreună se constituie într-un proces unitar dens și complex de formare, cu finalitate bine precizată.
Comunicarea stă la baza exercitării actului de modificare în formă si conținut, a „materialului" uman care parcurge procesul de pregătire. Finalizarea procesului se realizează prin exercitarea puterii respectiv a influenței de către un agent de comunicare sau emițător, care poate fi profesorul, instructorul sau un alt funcționar, asupra receptorului sau individului aflat în formare. La baza exercitării puterii sau actului de influență, care permit emițătorului să realizeze schimbarea dorită stau: puterea recompensatoare, puterea coercitivă, puterea referențială, puterea legitimă și puterea expertului.
Puterea recompensatoare este definită ca „puterea a cărei bază o reprezintă abilitatea de a răsplăti, referința primă fiind promisiunea sau oferirea unor avantaje. Transformând-o la nivel comunicațional, recompensa trebuie concepută ca formă de apreciere a rezultatului obținut, recunoașterea meritelor celui vizat, eventual prezentarea succeselor sale în fața colectivului din care face parte. Această formă de influențare este foarte eficientă, având o mare putere de persuasiune.
Puterea coercitivă se bazează pe faptul că receptorul se așteaptă să fie pedepsit dacă “nu se conformează încercării de influențare” a emițătorului. Așadar, spre deosebire de puterea care recompensează, în acest caz, intervine o răsplată „negativă". French și Raven consideră important să distingă aceste tipuri de exercițiu al puterii, în special pentru că puterea recompensatoare tinde să crească atracția dintre transmițătorul și receptorul influenței, în timp ce puterea coercitivă are efectul invers, cu implicații foarte diferite pe termen lung pentru relația dintre participanți.
Puterea referențială se bazează pe identificarea receptorului cu emițătorul, identificarea fiind definită ca „sentiment al identității" sau „dorință de unificare". În acest context este important conceptul de grup de referință și a celui de „sugestie de prestigiu"'. O persoană sau un grup de prestigiu constituie un model de referință, cu care încearcă să se asocieze sau să se identifice alții, care le adoptă atitudinile sau convingerile. Exemple ale unui asemenea proces găsim în numeroase situații de comunicare: adoptarea modului de a vorbi, al unor persoane, care constituie exemple în acel domeniu, paralelisme puse sub semnul influenței între prieteni, persoane cu același statut, profesori și studenții, lideri și subordonați, ș.a.
Puterea legitimă se bazează pe înțelegerea de ambele părți a faptului că cineva are dreptul să pretindă ascultare de la ceilalți. Această acceptare a influenței poate fi reprezentată de o relație între roluri, dar poate exista si pe baza unei angajări reciproce. În toate cazurile, noțiunea de legitimitate implică un cod sau un standard acceptat de individ, în virtutea căruia agentul extern își poate exercita influența. Un exemplu în acest sens poate fi considerat sfatul unui profesor oferit unui student.
Puterea expertului este influența care se bazează pe atribuirea ascendentului nivelului de pregătire a emițătorului comparativ cu cel al receptorului. Studenții care învață după un curs, persoanele care află informații dintr-un cotidian, străinul care acceptă îndrumările unui localnic, studentul de an mai mic care acceptă indicațiile unui student de an mai mare sunt toți influențați de puterea expertului. Trebuie remarcat că o astfel de putere este determinată în foarte mare măsură de contextul situațional și instituțional, pentru că prin definiție, receptorul nu este, în mod normal, în poziția de a evalua corect calitatea informației de care dispune. Producerea unui efect se bazează pe o definire acceptabilă pentru receptor, a statutului de expert, într-o situație sau dintr-un anumit domeniu.
Această tipologie a bazelor puterii identifică, ordonează și explică principalele mecanisme ale influenței comunicative și corespunde în general concepției despre comunicare ca proces care implică o relație.
Deși cele cinci sintagme care descriu diferitele tipuri de putere de influențare se referă în primul rând la atribute ale agentului influenței care este emițătorul (funcționarul public), ele implică și un tip special de orientare a receptorului. Astfel, recompensa sau corecția sunt eficiente în cazul unei orientări laudative a receptorului, influența legitimă se bazează pe supunerea reglementată normativ, puterea referențială depinde de identificarea cu emițătorul; puterea expertului pe încrederea și convingerea receptorului. Separat bazele puterii de influențare sunt ineficiente în absența unei orientări complementare, adecvate a receptorului. Influența prin intermediul comunicării, apare astfel ca rezultat al uneia sau mai multora dintre aceste forme de bază a relației de putere de influențare. Tipologia este suficient de generală pentru a ne putea da seama de o largă gamă de cazuri de influență, deși nu trebuie să ne așteptăm ca o anumită situație comunicativă să aibă o singură sursă, corectă, de putere. După cum comentează Collins și Raven, într-o altă prezentare a aceleiași tipologii, „foarte rar la un moment dat acționează o singură sursă de putere de influențare. De obicei, situația de influență implică diverse combinații, în care formele de putere de influențare se relaționează non aditiv și interactiv”. Un alt aspect important, relevant de psihologie, îl constituie influența comunicării asupra evoluției unei structuri organizaționale sau grup organizat de oameni. Din această perspectivă sunt subliniate următoarele:
cu cât gradul de interacțiune (colaborare) și comunicare este mai mare, cu atât rezultatele grupului sunt mai bune;
cu cât arborele fluxului informațional este mai dezvoltat, cu atât acțiunea grupului este mai coerentă;
cu cât informațiile din rețeaua de comunicare verticală (ordine sau dispoziții) sunt mai precise, cu atât efectele sunt mai bune;
cu cât informațiile din rețeaua de comunicare ascendentă, pe linie ierarhică, este mai completă și mai exactă, cu atât conducerea este mai aproape de realitate și deci mai eficientă;
cu cât apropierea șefilor față de subalterni este mai mare cu atât crește și puterea lor de influențare.
Comunicarea își pune amprenta asupra funcționării în bune condițiuni a organizației apărând în cadrul acesteia ca liant funcțional, stimul dinamic și catalizator relațional. Această afirmație, susținută de problemele abordate anterior, subliniază din nou ideea că, o comunicare eficientă atrage după sine o modificare comportamentală eficientă, perfect direcționată și controlată.
3.2. Comunicarea atribut al funcționarului public
Din practica cotidiană, se cunoaște că funcționarii publici împreună cu structurile organizaționale pe care la conduc, sau din care fac parte, se angajează într-o varietate mare de activități de comunicare, prin vehicularea continuă a informației atât în plan vertical, cât și în cel orizontal, în acest mod, informația se instituie ca un liant între conducerea rațională, eficientă și atingerea scopului acțiunii, fie ca îndeplinire a unor sarcini curente, fie ca finalizare a unui obiectiv educațional. Numai un funcționar public bine informat poate evalua realist evoluția subunității sau unității pe care o conduce. Calitatea comunicării la nivelul organizației îi permite liderului acesteia să reducă incertitudinea ce planează asupra deciziilor sale, să ia hotărâri adecvate situației concrete și să optimizeze cooperarea inter-umană și organizațională. De asemenea, funcționarul public trebuie să știe să folosească comunicarea cu esența ei, informația, ca un puternic factor motivațional pentru toți salariații structurii organizaționale, pentru că un om informat devine extrem de motivat și eficient în îndeplinirea sarcinilor sale. Și, nu în ultimul rând, comunicarea îi permite funcționarului realizarea oportună a feedbackului prin care el evaluează înțelegerea corectă a mesajelor transmise sub formă de dispoziții sau decizii ale șefilor ierarhici. Este clar că figura centrală în circulația informațiilor în cadrul organizației este liderul. De aceea, el trebuie să înțeleagă și să folosească bine limbajul, atât cel verbal cât și cel nonverbal, pentru conducerea eficientă a organizației sale. Fără a înțelege puterea și efectele limbajului, funcționarul public nu poate opera în mod optim pentru a regla și sincroniza eforturile individuale ale salariaților organizației. În acest sens, el trebuie să fie un vorbitor convingător, un ascultător eficient și un conducător capabil de a rezolva un conflict prin dialog. Pentru aceasta, este necesar ca funcționarul public să fie pregătit și să-și formeze deprinderile necesare comunicării eficiente. Calitatea comunicării este un izvor nesecat de autoritate pentru funcționarul public. Ea presupune înțelegere, interrelaționare eficientă, orizont de cuprindere.
Pentru ca autoritatea să fie reală și nu formală, între factorul comunicare și factorul acțiune trebuie să existe o permanentă corelare. Se spune că o persoană care comunică ceva, în mod eficient, nu este neapărat un funcționar bun, dar se poate afirma că cel ce deține un mod slab de comunicare nu va fi niciodată un lider eficient, nu va avea autoritatea necesară exercitării cu simț de răspundere a atribuțiilor sale.
Procesual, activitatea de comunicare în organizație constă în transmiterea și schimbul de mesaje (informații) între salariați, în circulația de dispoziții, în împărtășirea de stări afective si judecăți de valoare, cu finalitatea expresă de a obține efecte în procesul de formare, educație și acțiune, în reprezentările și opiniile membrilor organizației.
Așa cum s-a mai afirmat, placa turnantă a comunicării interumane și organizaționale în administrația publică este funcționarul. Priceperea acestuia de a comunica cu oamenii la momentul potrivit și de a prezenta propriile sale idei, astfel încât subalternii să înțeleagă exact la ce se referă și să fie convinși de aceasta, este unul din suporții de bază ai autorității funcționarului. Conținutul și modul comunicării sale cu salariații pe care îi conduce, fie că întărește, fie că periclitează relațiile dintre funcționar si colaboratorii săi, iar ordinea și coeziunea organizației decurg tocmai din caracterul acestor relații.
În aceeași măsură comunicarea eficientă cere funcționarului public să-și dezvolte capacitatea de a-i asculta, cu egală atenție, atât pe salariații săi, cât și pe șefi. Numai în acest mod, poate să înțeleagă problemele salariaților, pe de-o parte, să discearnă ideile bune pe care aceștia i le furnizează, creând apoi oportunitățile de valorificare a lor, iar pe de altă parte să perceapă exact cerințele șefilor săi și să le traducă în practică.
3.3. Comunicarea corectă – cerință profesională a funcționarului public
În opinia comună, regulile comunicării eficiente par a fi simple dar, pe circuitul informației în organizație sau pe traseul comunicării interpersonale pot surveni o serie de perturbări. Comunicările organizaționale și interpersonale ascendente, orizontale și descendente dintr-o organizație întâmpină dificultăți datorită anumitor bariere ce produc filtraje, blocaje, distorsiuni și bruiaje atât în transmiterea, cât și în recepționarea informației. Aceste fenomene se produc în orice tip de organizație, având în fiecare unele nuanțe, particularități datorită specificului acesteia. Dintre factorii care produc perturbații, în procesul de comunicare, în cadrul unor organizații sunt de reținut: poziția ierarhică a funcționarului public, logica incertă, greșelile gramaticale, „vorbăria excesivă", eșecul luptei pentru feedback, stilul funcționarului, s.a. Pentru minimalizarea efectului acestor factori, în procesul de comunicare, pe lângă cunoașterea lor este necesar ca funcționarul public să aibă în vedere o serie de acțiuni și atitudini personale, care să-i ofere posibilitatea corectării si eficientizării actului său de comunicare.
Poziția ierarhică a funcționarului public este prioritară în lista factorilor cu caracter de obstacol în comunicare cu specific organizațional. Poziția ierarhică a funcționarului public și exercitarea unei funcții de conducere (nu trebuie neapărat să fie ierarhic superioară) se află mai mult sau mai puțin și în “haloul” creat de, ceea ce psihologii numesc “sindromul puterii”.
Posibilitatea de a conduce un grup de oameni, indiferent de mărimea lui, poate naște uneori, tendințele autoritare, mentalități superioare" și comportamente cu accente de duritate. În ultimă instanță, controlul și frânarea acestor atitudini sunt asigurate de standardele de cultură a celui în cauză, care îi oferă premisele unui dialog neîngrădit de orgolii sau de dorința de a părea superior. Legat de aceasta, nu este lipsit de interes să se abordeze și aspectul limită, care se manifestă uneori în comunicarea interumană, cu preponderență în dialog.
Nu orice discuție, schimb de replici este un dialog autentic, ce se poartă pentru d idee spre îmbogățirea spirituală, sau în scopul soluționării unei probleme. Sunt încrucișate replici care trec unele pe lângă altele, fără să se întâlnească și să se influențeze reciproc, semănând cu contrapunerea a două monologuri.
Explicația constă în faptul că oamenii intră în dialog numai atunci când partenerul are idei asemănătoare cu ale sale și care, parafrazându-l pe Helvetius, respectă spiritul celuilalt proporțional cu sprintul pe care îl are.
Aceasta conduce la ideea că noi trebuie să rămânem în mod constant, noi înșine, să fim direcți, sinceri si respectuoși cu toată lumea.
Să facem astfel încât gradul să nu producă omisiunea de comunicare. Aceasta deoarece într-o organizație, încrederea reciprocă dintre salariați, de care depind poate celelalte, care asigură sprijinul fizic și psihic atât de necesar coeziunii și cooperării interumane si organizaționale, poate fi menținută numai printr-o minte deschisă și printr-o încredere deosebită în discuția liberă.
Logica incertă. Un document scris clar și cu punctuație corectă sau un discurs realizat într-un limbaj elevat devin, atunci când rigoarea lor logică este incertă, un lucru neplăcut de receptat. Datorită acestui fapt este necesar să structurăm logic informațiile pe care dorim să le transmitem și să respectăm regulile organizării comunicării scrise ori vorbite. Spre exemplu, cuvântări, informații sau rapoarte dezlânate, fără scopuri bine precizate fac comunicarea lipsită de eficiență și conduc la scăderea autorității funcționarului public.
Greșelile gramaticale. Problemele limbii revin în exclusivitate celui ce redactează un document scris ori susține un discurs. Chestiunile gramaticale nu se atribuie calculatorului ori dactilografiei ci sunt ale autorului comunicării. Orice îndoială asupra corectitudinii gramaticale sau lexicale trebuie soluționată personal, prin apelul la manualul de gramatică, sau la dicționare (explicativ, de neologisme, etc.).
„Vorbăria". Pentru mulți participanți la comunicare vorbăria este o adevărată boală, un fel de „epidemie „cu una ori cu o combinație a următoarelor simptome: cuvinte mari, pretențioase, propoziții lungi, jargon și multă diateză pasivă. Cu eforturi însă această tendință în care pot aluneca unii lideri formali poate fi înlăturată îndeosebi prin eliminarea excesului de cuvinte mari, scurtarea propozițiilor și a frazelor lungi, eliminarea jargonului și prin folosirea diatezei active.
Eșecul luptei pentru feedback, în comunicarea organizațională si interpersonală. Cunoașterea câștigată prin feedback este esențială. Dar ideea de feedback nu este prea comodă când vorbim sau scriem în contextul relației dintre șefi și subordonați. De aceea, lupta pentru feedback nu este ușoară, dar poate fi foarte instructivă și aduce satisfacții acelora care doresc să-si extindă capacitatea de comunicare. Dacă se comunică ceva, cei cărora le este adresată comunicarea vor fi întrebați despre problemele neclare sau dacă au înțeles bine ceea ce s-a transmis. Dacă ne găsim în postura celui ce ascultă, vom cere repetarea informațiilor esențiale, în caz că există vreo îndoială. Nu trebuie să existe reticență din nici o parte privind elucidarea aspectelor echivoce.
Într-o reacție omenească firească, cel întrebat va fi plăcut impresionat de dorința noastră de a înțelege exact sensul comunicării care s-a făcut. Feedbackul este o comunicare care ne ajută să ne direcționăm munca și comportamentul, permițându-ne să verificăm dacă ne-am atins scopul propus. Astfel el ne comunică atunci când ordinele și instrucțiunile noastre sunt sau nu înțelese, ne arată că argumentelor avansate le lipsesc relevanța necesară sau evidențiază când comportamentul nostru nonverbal contrazice ceea ce se spune verbal.
Stilul funcționarului public. Sunt câteva atitudini din partea unor funcționari care determină la subalternii ori publicul cu care intră în comunicare un comportament defensiv. Principalele atitudini de acest gen sunt evaluarea, controlul, strategia, superioritatea și certitudinea, în declanșarea unui comportament de acceptare de către interlocutor, principalele atitudini ale stilului de conducere sunt: descrierea, orientarea, spontaneitatea, simpatia, înțelegerea, egalitatea, flexibilitatea.
Pentru discernerea diferenței dintre cele două stiluri, vom analiza primele trei perechi de atitudini ce caracterizează fiecare stil în parte. Astfel, perechea evaluare-descriere, are în vedere atitudinea șefului care transmite informația de a evalua apriori fie o anumită situație, un eveniment, etc., fie capacitatea subordonatului care recepționează, fapt ce îl va determina pe acesta din urmă să adopte un comportament defensiv, în timp ce prezentarea obiectivă a situației, analiza cauzală a evenimentului vor stimula procesul de comunicare și vor incita receptorul să sprijine eforturile de rezolvare a problemei.
Perechea control-orientare, diferențiază între atitudinile unor șefi care, în procesul de comunicare, își manifestă tendința de a controla activitatea partenerilor de dialog, determinând din partea acestora din urmă o rezistență mai mult sau mai puțin manifestă, dar cu certe efecte asupra comunicării, în sfârșit, perechea strategie – spontaneitate se referă la modalitatea în care se face prezentarea unei probleme, ca și cum pentru funcționar este clară strategia rezolvării ei, fapt ce creează, de asemenea, rezistență din partea celor ce recepționează și îi obligă să se comporte defensiv, în timp ce căutarea în comun a soluțiilor va câștiga sprijinul deplin al acestora.
3.4. Distorsiuni ale comunicării în organizație
Circulația informației între emițător și receptor, în organizație, înțelegerea corectă a mesajelor nu sunt stânjenite numai barierele comunicaționale anterior menționate, ci și de așa numitele distorsiuni" de percepție. Dintre acestea menționăm : efectul halo, percepția defensivă, polarizarea percepției.
Efectul halo. Prima impresie asupra unei persoane duce la evaluări pozitive sau negative, care influențează percepția și spusele afectând astfel intercomunicarea, prin prezența unor judecăți de valoare care, de fapt, nu corespund în totalitate cu atitudinea și comportamentul acelei persoane. Avem de-a face cu așa numitul efect halo, ce înconjoară ca un „nimb" o persoană, lucru ce ne face ca uneori, să refuzăm să acceptăm că ea poate greși, când primele impresii au fost pozitive, sau să stăruim a o menține sub judecăți negative, chiar dacă aceasta a avut realizări remarcabile.
Percepția defensivă constă în menținerea unei impresii anterior formate despre ceva ori cineva, chiar dacă informațiile ulterioare sunt nefavorabile. Dacă unui funcționarul public i se aduce la cunoștință ceva despre organizație ce clatină impresia sa anterioară cu privire la aceasta, este posibil ca dialogul pe această problemă să fie evitat ori chiar refuzat în virtutea impresiilor sale anterioare. Avem de-a face aici, cu tendința de a auzi numai ceea ce ne-am obișnuit să auzim, să ignorăm, pur și simplu, informațiile ce vin în dezacord cu ceea ce cunoaștem. Percepția defensivă se manifestă și ca un factor de rezistență la schimbare.
Polarizarea percepției. Tendința obișnuită este să se identifice calitățile persoanelor și mesajelor acestora prin cuvinte ce denotă extreme, ca bun-rău, interesant – neinteresant, instruit – neinstruit, ș.a. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu înțelegeri luminoase sau întunecate, ce ignoră paleta largă a „griului", care este atât de bogată în informații. Este un fel de a judeca comod, facil, care nu presupune un efort intelectual deosebit dar care nu este productiv pentru comunicarea interumană.
3.5. Creșterea autorității funcționarului public prin dezvoltarea competenței comunicaționale
Pentru orice funcționar public, competența comunicațională constituie una din trăsăturile de bază ale profilului lor psihoprofesional, contribuind în mod substanțial la creșterea autorității acestora în exercitarea la un standard superior a atribuțiilor lor funcționale. A conduce oameni, a rezolva problemele acestora, presupune fără îndoială, a ști să comunici cu ei.
Prin comunicare se realizează legăturile cu șefii ierarhici, cu alte organizații similare, cu mass-media etc.
Comunicarea este totodată, mijlocul principal prin care se realizează raporturile interpersonale, se creează și se menține o atmosferă prielnică muncii rodnice, se previn iar când este cazul, se detensionează stările conflictuale.
De asemenea, prin intermediul comunicării se urmărește și se realizează perpetuarea sistemului de valori propriu societății: patriotismul, onoarea, demnitatea, loialitatea față de țară, curajul, șprițul de sacrificiu, colegialitatea, întrajutorarea și alte virtuți intrinseci sistemului social. Cu ajutorul cuvintelor, deci a mijloacelor de comunicare, se acționează asupra salariaților în sensul transmiterii din generație în generație, a valorilor menționate, precum și al dezvoltării lor potrivit noilor realități politice, economice, sociale etc. Tot prin comunicare se formează noi convingeri, se consolidează cele anterioare cu caracter pozitiv, se înlătură mentalitățile și practicile perimate în discordanță cu exigențele organizației. Mai pe scurt, când comunicarea este bine concepută și desfășurată, se obține modelarea si remodelarea personalității umane, respectiv a salariaților, a organizației în ansamblul său, pentru ca, să poată îndeplini obiectivele sale. Aceste argumente prezentate evidențiază cât de intim este legată comunicarea de actul de conducere, faptul că autoritatea funcționarului public depinde indubitabil de calitatea acesteia. Situată în zona sensibilă și dinamică a raporturilor interumane, comunicarea constituie un proces complex, care necesită o foarte bună pregătire de profil a liderilor. Această pregătire în domeniul comunicării se constituie atât prin formele instituționalizate, prin studiul individual al fiecărui funcționar, cât și prin decantarea experienței proprii și a altora. Sesizându-se rolul cu totul deosebit al bunei comunicări umane, în toate organizațiile, din țările avansate economic și politic, acestei probleme i se acordă o atenție tot mai mare.
Instituțiile din țara noastră nu au rămas nici ele în afara acestor preocupări. Viitorilor funcționari publici li se predau cursuri pe teme de comunicare, participă la activități practic-aplicative potrivit profilului. Nu este omisă nici perfecționarea cadrelor în activitate, prin cursuri, seminarii și alte forme de pregătire, în societatea română, modalitățile de formare a competenței comunicaționale a funcționarilor publici sunt următoarele:
studiul disciplinei comunicarea în administrația publică, în instituțiile
de învățământ superior;
cursuri de scurtă durată, pe timpul activității, profesionale;
însușirea conduitei comunicaționale a șefilor ierarhici ori colegilor cu experiență mai multă în domeniu;
studiul individual și autocontrolul privind conduita personală (munca cu sine);
asimilarea unor maniere comunicaționale transmise prin mass-media;
decantarea propriei experiențe comunicaționale.
Pe baza acestor considerente, încercând în sinteză un profil psihomoral al funcționarului public, din perspectiva calităților comunicaționale, pot fi creionate următoarele cerințe, atribuite acestuia, pentru menținerea și dezvoltarea autorității personale și profesionale, astfel:
• deprinderi de a se pregăti, în vederea discuțiilor pe care trebuie să le susțină;
• priceperea de a se face înțeles, de a individualiza mesajul; stabilitate emoțională necesară evitării tracului în cazul comunicării în fața unui public;
• capacitatea de control și modelare a vocii, de adecvare a gesturilor, a mimicii și pantomimei la conținutul mesajului și situația concretă; tăria de a presta discuții fără să se creadă că autoritatea formală poate înlocui argumentele sau că ascultarea și acceptarea ideilor și propunerilor venite de la subalterni ar știrbi prestigiul ori submina autoritatea cuiva;
• stăpânire de sine, putere de autocontrol pentru ca discuțiile să nu degenereze în certuri;
• dicție bună, voce sonoră, clară, credibilă, pronunție îngrijită, de factură cultă, vocabular bogat folosit în concordanță cu nivelul intelectual al interlocutorilor;
• abilitate de a îmbina emiterea unor mesaje cu acea de a-i asculta pe interlocutori cu atenție și sinceră dorință de a-i înțelege; moderație și echilibru în afirmație și judecăți, pentru ca mesajele verbale emise să nu genereze antipatie, ostilitate, fenomene de respingere din partea auditoriului; politețe, tact în discuție, spirit de observație, care să-i permită sesizarea corectă a semnificației limbajului nonverbal al interlocutorului.
Capitolul 4.Comunicarea în structurile
organizaționale de dimensiuni mici
4.1. Organizația de dimensiuni mici, mediu activ al comunicării în structurile administrației publice
Prin caracteristicile sale, organizația de dimensiuni mici întrunește elementele specifice, definitorii, pentru un grup mic. Pentru a înțelege procesele specifice grupului de dimensiuni mici, ne vom referi în continuare la conceptul de „grup", în general, la elementele sale caracteristice și modul în care acestea se concretizează la nivelul structurii organizaționale. Sintagma de grup primar îmbracă în literatura de specialitate sensuri diferite. Deosebirile provin din faptul că grupul include domenii diferite ale realității sociale, are un conținut determinat de fenomenele specifice ale acestei realități. Ele apar și ca urmare a unghiului din care se privește o anumită realitate umană (sociologic, psihosocial sau sociometric). Astfel, sociologul va insista asupra realității „supraindividuale" rezultate din conviețuirea indivizilor componenți, psihologul social se va ocupa îndeosebi de aspectul psihologic al fenomenelor din interiorul grupului, pe când sociometricianul se va opri asupra relațiilor afective, în percepția socialului, grupurile mici si mijlocii sunt factori de dezvoltare personală și, totodată, regulatori ai conduitelor individuale, chiar surse de constrângere. Influența, afectivitatea, atitudinea apar și se formează treptat, ca urmare a posibilităților native, sub influența mediului sociocultural. Dacă individul își percepe mai puțin apartenența la grupurile mari, el devine cât se poate de sensibil la interacțiunea în microgrupuri, în care joacă și percepe eficiența acțiunii în comun. De asemenea, confruntările din interiorul grupului întăresc moral și pregătesc indivizii pentru viața socială. Maturitatea și bărbăția nu se câștigă într-un mediu lipsit de probleme, de griji si obstacole, prin evoluții solitare, în cadrul grupului se dobândesc cele mai alese virtuți umane, se dezvoltă spiritul colectivist, se formează capacitatea de autoapreciere în raport cu cerințele și evenimentele la care persoana participă. Sub aspect psihosocial, grupurilor umane le sunt caracteristice trăsături cum ar fi: comunitatea scopului; coeziunea; structuri diferite de ordin cognitiv, afectiv, comunicativ, de rol, tradiții si experiență; aspirații colective; un set de valori morale și patriotice ș.a. Scopul comun exercită o influență reală asupra grupului, influență ce se intensifică treptat, pe măsură ce fiecare membru conștientizează îndatoririle ce îi revin: „Nimic, nici o constrângere exercitată din afară, nici un sentiment, nici o iluzie nu poate da vieții atâta vigoare si eficiență ca limpezimea unui scop care a ajuns să ne stăpânească" .
În cazul structurilor, cum este organizația de dimensiuni mici, se disting ca elemente caracteristice următoarele:
numărul de membri din compunerea acesteia. Mărimea grupului influențează frecvența si intensitatea comunicării, a contactelor directe, nivelul reciproc de intercunoaștere, viteza și amploarea procesului de asimilare a noi membri, posibilitatea formării unei noi rețele distincte
de relații preferențiale între anumiți membri ai grupului ș.a.;
desfășurarea unei activități comune, de același tip. Fiecare individ din structura organizației este conștient de îndatoririle ce îi revin si
totodată de comunitatea scopului structurii căreia îi aparține, în același
timp el acționează pentru îndeplinirea acestuia alături de camarazii săi,
desfășurând activități comune dar în același timp specifice subunității
din care face parte;
natura activității. Organizația de dimensiuni mici este un subsistem al unei instituții, consiliu, etc, care își are scopurile lor specifice. Pentru a asigura eficiență îndeplinirii sarcinilor încredințate acesteia, se vor
avea în vedere următoarele: acțiunea concretă prin care se asigură înde
plinirea uneia sau alteia dintre sarcini, efortul fizic și psihic depus,
tipurile de relații interpersonale pe care le solicită sau refuză, mijloacele de influențare la dispoziție ș.a.;
tradițiile și experiența organizației de dimensiuni mici. Aceasta are rol de premise valorice care potențează motivația de a acționa a oamenilor, în același timp ele constituie liantul de legătură ce asigură continuitatea existențială a organizației în parametrii de funcționalitate așezați pe elemente de eficiență, dar și de natură simbolistico – sentimentală;
nivelul aspirațiilor grupului, care circumscrie calitatea performanțelor organizației în exercitarea obiectivelor sale. Aceasta depinde de modul în care se implică individul în activitate, de rezultatele individuale obținute, de modul său de integrare în colectivitate pentru a se
obține identificarea sa de obiectivele grupului.
Cunoașterea organizației depinde de cunoașterea, prin prisma atribuțiilor psihosociale ale indivizilor din grup, a raporturilor dintre salariați și relațiile care se stabilesc între aceștia, definind însăși structura organizației. O parte deosebit de importantă a relațiilor reciproce dintre salariați are un specific aparte, acestea fiind strict reglementate de acte normative, oficializate, constituind structura formală. Altele sunt informate, neoficializate, relații interpersonale născute spontan în cadrul și în afara organizației, raporturi dependente în mare măsură de factorii psihologici. Acestea alcătuiesc cea de-a doua structură fundamentală a colectivului, așa numita structură informală. Comunicarea, în cadrul structurii formale a grupurilor, îmbracă o serie de forme particulare privind relațiile dintre partenerii la discuție.
Structura formală a unui grup poate fi redată prin schema de organizare a grupului, care este susținută prin prevederile actelor normative care reglementează problematica atribuțiilor funcționale, conținutul formal al relațiilor dintre salariați ș.a. Funcționarea perfectă a relațiilor formale reprezintă o concepție fundamentală a însăși existenței grupului, în completarea structurii formale, vin relațiile, bazate pe suportul afectiv, dintre membri grupului, ce alcătuiesc structura informală a acestuia. Psihologul român Pantelimon Golu, afirma în acest sens că „în progresul interacțiunii interpersonale, oamenii se percep, comunică, acționează și reacționează unii în raport cu alții, se cunosc și drept urmare, se apropie, se asociază, se îndrăgesc, se ajută, se împrietenesc sau dimpotrivă se suspectează, devin geloși, se resping, se urăsc.
Pornind de la această acțiune, putem defini structura informală a organizației de dimensiuni mici ca fiind rezultatul unei interacțiuni personale nemijlocite, care nu este stipulată în actele normative, la care salariații participă cu toată conștiința și întreaga lor personalitate.
Pentru cunoașterea structurii informale a grupului formal este necesară cunoașterea conținutului psihologic al relațiilor interpersoanle dintre salariați. Principalele categorii de relații interpersonale pe care le întâlnim în cadrul grupului sunt:
cognitive (oamenii se văd, se observă, se studiază, elaborează imagini, impresii sau convingeri unii despre alții, se cunosc);
comunicationale (membrii grupului formal comunică unii cu alții, fac schimb de cunoștințe și informații);
afectiv – apreciative (membrii grupului se apreciază, se preferă sau se resping, se simpatizează ori se antipatizează unii pe alții);
de influență, autoritate si prestigiu (membrii grupului capătă unii
față de alții anumite ascendențe ori dependențe, cu caracter informal);
de colaborare și respect.
Cadrul și mecanismul mediator al tuturor relațiilor interpersonale îl constituie relațiile comunicationale. Prin comunicare se stabilesc relații între salariați deoarece prin intermediul informațiilor aceștia află ce au de făcut, când anume, în ce situație și cu ce mijloace. Relațiile comunicationale la nivelul structurii informale vizează îndeosebi relațiile formale și informale ce se stabilesc pe orizontală, în raporturile dintre membrii grupului. Existența comunicării informale la nivelul organizației este determinată de nevoia de a completa comunicarea formală, dar și din necesități existențiale ce derivă din necesitatea de funcționalitate a grupului. Relațiile comunicationale informale sunt dominate de stări afectivo-emoționale si de prestigiul personal, controlabile de sus în jos.
Șeful care neglijează aspectul informai al relațiilor de comunicare este lipsit de posibilitatea depistării și canalizării, în mod favorabil, a raporturilor realizate pe orizontală de către salariații săi. Procesul comunicării în organizație nu trebuie să cuprindă numai dispoziții, care trebuie executate fără a le comenta, ci și concepții, opinii, sugestii, ipoteze de lucru, variante de indicații, care preced, de regulă, adaptarea unei decizii, precum și modalități de analiză a muncii și de apreciere a efortului depus de salariați. Sunt necesare activități în cadrul cărora arta comunicării poate fi mobilizatoare, determinând căutări și opțiuni noi sau dimpotrivă bariere în comunicare și falsa autoritate ce pot înăbuși, în fașă „inițiativele profitabile" pentru perfecționarea acțiunilor ce urmează a fi întreprinse, în funcție le modul de stabilire a relațiilor este posibilă sau nu apariția conflictelor. Conflictul interpersonal este o formă a comunicării nemijlocite, la baza căruia se află diverse contradicții reale sau iluzorii, obiective sau subiective, percepute și înțelese diferit le către personalitățile implicate. Pentru că situațiile conflictuale introduc perturbări ample în circuitul informațiilor, datorită deteriorării relațiilor de grup, se poate denumi această stare „stres de grup". El apare atunci când organizația este confruntată cu solicitări sau probleme interpersonale pentru care nu există pregătite comportamente de răspuns, adecvate și care tind să afecteze variabile esențiale pentru viața grupului respectiv. Funcționarul public trebuie să aibă permanent în atenție apariția unor asemenea situații în cadrul grupurilor pe care-l conduc și să ia măsuri pentru înlăturarea sau diminuarea lor. Necesitatea unei bune comunicări se elevă pregnant în viața organizației. Luarea în considerare a structurii psihice, a timpului comportamental al indivizilor din organizație reprezintă o cerință de ordin general pentru realizarea unei structuri comunicaționale eficiente. La nivelul organizațiilor aceasta se relevă prin gradul de coeziune a salariaților din compunerea structurii respective. Acestea reprezintă premisele care permit să fie evidențiate principalele caracteristici, care fac din organizația de dimensiuni mici, un mediu activ al comunicării, și anume:
numărul redus de membri din structura acesteia ceea ce permite un
proces profund de interrelaționare a acestora;
realizarea comunicării, preponderent, în mod direct, pe cale orală;
participarea curentă și în totalitate, a membrilor grupului la activități comune ceea ce presupune o adâncire a procesului de cunoaștere și apreciere reciprocă ș.a.
4.2. Funcționarul public – figură centrală a procesului comunicațional din organizația de dimensiuni mici
Funcționarul public, prin statutul și rolul său formal și informal, este personalitatea numărul unu în cadrul structurii organizațională a administrației publice, indiferent de dimensiunile acesteia, în funcție de nivelul la care își exercită stilul de conducere, funcționarul public va trebui să pună un accent mai mic, pe relațiile existente și pe modul de realizare a procesului informațional, el fiind cel care decide, în ultimă instanță, ce trebuie făcut, asumându-și întreaga responsabilitate a deciziilor luate. Acesta este cel care orientează pe oameni în muncă, dă dispoziții, repartizează sarcinile, controlează, apreciază, recompensează și sancționează când este cazul.
Avem deci de-a face cu un om care planifică și organizează întreaga activitate a structurii pe care o conduce, având la bază calitățile intelectuale, psihomorale și experiența pe care le-a dobândit și le posedă. De el depinde însăși modul în care se îndeplinesc sarcinile de bază ale organizației și, prin aceasta, manifestarea posibilităților de formare profesională a colaboratorilor săi. Modul de a comunica al funcționarului public reprezintă amprenta personalității acestuia, a caracterului si temperamentului său. Comunicarea este pârghia prin care el își formează autoritatea și întărește prestigiul în fața membrilor grupului său. Funcționarul public, care își dublează autoritatea instituțională prin autoritate personală, echivalentă cu o recunoaștere a lui ca individ, oferă un ascendent moral asupra subalternilor, practică o conducere eficientă. Autoritatea nu se oferă ci se cucerește prin muncă tenace. Ea se obține prin efort conștient susținut prin exigență și principialitate, prin încercarea de a găsi mereu soluții îmbunătățite la numeroase probleme ce apar în viața de zi cu zi. Personalitatea șefului degajă prestanță, autoritate si prestigiu. Funcționarul public cu o solidă cultură generală, foarte bine pregătit profesional, competent în funcția încredințată și, în același timp, modest și corect, cu o ținută impecabilă, punctual și onest în tot ceea ce face, dar și precis în ordinele pe care le dă, va avea întotdeauna o reală activitate. Nimic nu comunică mai complet nu impresionează si influențează mai mult decât exemplul personal.
Autoritatea funcționarului public influențează îndeplinirea obiectivelor organizației. Ea nu este numai etalonul, măsura persoanei și calitățile sale, ci și indicatorul întregului nivel al conducerii la nivelul organizației pe care o conduce. Cadrul organizatoric și executoriu prin care funcționarul public stabilește și transmite ceea ce este de făcut îl reprezintă dispozițiunea. De priceperea de a o formula si transmite depinde în foarte mare măsură autoritatea funcționarului public.
Dintre cerințele dispozițiunii, care sunt și cele ale mesajului în comunicare, ce exercită influențe deosebite asupra modului cum aceasta se îndeplinește, sunt de menționat:
legalitatea dispozițiunii, care presupune angajarea conștientă si bine motivată a personalului în acțiune, conferindu-i acestuia siguranță în
executare;
claritatea formulării dispozițiunii, ajută pe subalterni în înțelegerea
corectă asupra a ceea ce li se solicită să execute;
precizia dispozițiunii, generează simțământul de siguranță, stimulează inițiativa, naște elenul si încrederea;
concizia dispozițiunii, elimină pierderea de timp si înlătură detaliile de prisos ce îngreunează înțelegerea fondului problemelor;
simplitatea dispozițiunii, asigură surprinderea elementelor de bază,
strict necesare pentru îndeplinirea conținutului acestuia;
realismul dispozițiunii, produce la salariați sentimentul că prin asigurarea condițiilor necesare, îndeplinirea conținutului acesteia
depinde doar de priceperea și eforturile lor.
Calea principală și cea mai frecventă, în comunicarea la nivelul organizației de dimensiuni mici, fiind cea verbală, nemijlocită se înțelege că acest raport direct dintre funcționarul public și salariați are o serie de consecințe. Asupra acestor consecințe funcționarul public, cu cunoștințele sale de specialitate si cele psiho-pedagogice, acționează spre formarea atitudinii oamenilor față de sarcini, întărește conduita individuală și de grup, starea de spirit a oamenilor, respectul față de ierarhie. Pe calea verbală se pot obține efecte persuasive, pot fi convinși cei ce eventual au neclarități, se asigură creșterea încrederii la cei ce manifestă șovăială etc. De aceea dispozițiunea trebuie dată întotdeauna fără echivoc, să nu lase loc de îndoială sau ezitare, să asigure trecerea promptă la îndeplinire, întocmai.
În funcție de modul în care este transmisă trebuie să rezulte convingător răspunderea pe care și-o asumă funcționarul public și încrederea sa în posibilitățile executării acesteia. Exprimarea dispozițiunii într-o formulă cât mai concisă nu înseamnă transformarea conținutului acesteia într-un clișeu uscat, lipsit de orice încărcătură obiectivă. Sunt și situații când nu este timp decât pentru formularea într-o manieră categorică, scurtă în exprimare dar și destule momente, situații și împrejurări în care, fără a se confunda aceasta cu rugămintea sau negocierea, este necesar si posibil a se înfățișa și alte aspecte ale problemei în cauză, care să edifice mai bine pe salariați asupra necesității acțiunilor care se preconizează, asupra celor mai potrivite căi de soluționare a sarcinilor, în asemenea împrejurări, în care nu este necesară o accelerare a fluxului de informații de la funcționar la subaltern, exercită efecte benefice afecțiunea și bunăvoința, cuvintele îngrijit alese și exprimate la adresa competenței și experienței salariaților, asupra capacității lor de a executa în cele mai bune condiții sarcina primită. Se creează astfel tonusul afectiv, individual și colectiv, generator de încredere, inițiativă si perseverență. Dimpotrivă, dacă în asemenea momente s-ar pune accent pe lacune și deficiențe, pe slăbiciuni ale oamenilor, pe avertizarea asupra consecințelor negative, a măsurilor ce se vor lua în caz de nereușită, efectele ar fi, firește, negative, de nesiguranță, timorare, lipsă de interes, în planul disciplinei, folosirea unui stil de conducere autoritar duce la obținerea, pe termen scurt, a unor rezultate bune. Pe termen lung, însă, acest sil, prin slăbirea și sărăcirea climatului de grup, conduce la scăderea treptată, dar sigură, a calității rezultatelor. Chiar și în cazul unor situații dificile, starea de spirit a liderului formal trebuie să transmită siguranță, stăpânire de sine, calm, luciditate, asumarea răspunderii personale pentru tot ceea ce stabilește un șef cu autoritate, prețuit și ascultat. Un cunoscut si vechi aforism formulat de grecul Agathon, întărește cele afirmate, astfel: "Un conducător trebuie să țină minte trei lucruri: mai întâi că el conduce oameni al doilea, că îi conduce după legi și al treilea, că nu conduce totdeauna".
În orice situație, funcționarul public trebuie să-și pregătească subalternii, să-i armonizeze într-un colectiv, să îi formeze astfel încât să se accepte necondiționat îndeplinirea sarcinilor primite spre rezolvare.
Realizarea unei asemenea legături între funcționarul public și salariat, crearea și menținerea unor relații astfel încât funcționarul să se încreadă în subalternii lui ca în sine însuși, iar aceștia să-1 urmeze în orice situație, reprezintă una din cerințele vitale ale activității acestuia. De aceea, funcționarul public trebuie să-și trateze în așa fel subalternii încât aceștia să-l perceapă ca fiind sensibil la aspirațiile respectiv ideile și sugestiile avansate, să degajă prin atitudine și comportament încredere și respect pentru cei cu care muncește. Funcționarul cu haine murdare, mototolite își subminează în mod sigur autoritatea, afișează nehotărâre si nesiguranță, ceea ce se repercutează în subminarea respectului și încrederii salariaților săi. încrederea în salariați se manifestă punându-le în față sarcini, nu executând controale frecvente și riguroase. Funcționarul public trebuie să ceară inflexibil să fie informat despre executarea sarcinilor, în locul si la momentul stabilit.
Există câteva reguli de bază, pe care funcționarul public trebuie să le aplice în mod constant și să le respecte în mod riguros, astfel:
să nu anuleze la repezeală dispozițiunile date;
să nu pună în discuție sarcinile primite;
să evite prezența permanentă în mijlocul salariaților;
să manifeste multă precizie și punctualitate în întreaga activitate.
În funcție de modul cum comunică cu salariații săi, funcționarul public poate puncta substanțial în favoarea prestigiului său. Un funcționar public realmente valoros, sigur de sine, va ști să transmită și să recepționeze informațiile spre și de la subalterni, astfel încât:
să se facă bine înțeles;
să motiveze profund acțiunile acestora;
să le ofere posibilitatea de afirmare și realizare;
să recunoască meritele lor;
să creeze acestora satisfacții si dorință de autodepășire.
De obicei, la nivelul organizației de dimensiuni mici este frecvent folosită cea mai simplă schemă de comunicare – un emițător și mai mulți receptori (Fig. nr. 4.1).
Fig. nr. 4.1. Schema de comunicare „un emițător și mai mulți receptori" unde:
E – emițător; R1,n – receptori
Pentru a putea fi eficient în comunicare, funcționarul public trebuie să satisfacă cerințele acesteia, legate de relaxarea vorbitorului, contactul vizual permanent, prestanța și prezența sa fizică, calitățile sale vocale ș.a.
Trebuie să spunem că un funcționarul public care este exigent cu modul său de a comunica va păstra un anumit echilibru între toți acești factori, îi folosește în funcție de obiectivul comunicării de conjunctura în care aceasta poate avea loc. Căderea într-o extremă sau alta poate produce ilaritate și dăunează grav procesului de recepționare corectă a conținutului informațional al mesajului. Tot ceea ce se transmite în procesul comunicării, la nivelul organizației trebuie să aibă un puternic fundament realist, în același timp, cuvântul asociat cu gestica, mimica sau cu privirea, acționează atât ca formă de comunicare cât si ca mijloc de interrelaționare în plan cognitiv și afectiv emoțional, în exercitarea atribuțiilor administrative și de conducere, oferind în același timp informații despre autoritatea funcționarului public, despre profilul său psihoprofesional.
„Substanța" conducerii o constituie informația pe care funcționarul public o prelucrează și o transformă în decizie ori în măsuri executorii, prin intermediul cărora asigură îndeplinirea obiectivelor stabilite. Pentru asigurarea unei comunicări eficiente, în cadrul organizației, funcționarului se cere:
să cunoască normele esențiale despre muncă și viață, despre om si
societate;
să rețină principalele exigențe rezultate din legile țării, din actele
normative și din cele de ordine interioară ale instituției căreia îi
aparține organizația sa;
să exprime autenticitatea și sinceritatea deplină a propriilor convingeri;
să manifeste concordanță între vorbele și faptele sale cotidiene, atât
înăuntrul cât și în afara organizației pe care o conduce;
să posede simțul realității și curajul exprimării adevărului;
să fie în măsură să explice cu răbdare și argumentat necesitatea unei anume acțiuni sau conduite;
• să manifeste atenție, răbdare și grijă în ascultarea salariaților săi.
Teoria comunicării recomandă ca înainte de transmiterea mesajului este necesar ca funcționarul public să-si clarifice ideile, să stabilească cu precizie obiectivul urmărit prin comunicare, să aleagă limbajul, tonul și modul de abordare, să analizeze circumstanțele, climatul și starea de spirit în momentul exprimării punctului de vedere. De asemenea pe timpul comunicării el va insista pe expunerea faptelor, va utiliza cuvinte simple, expresii directe, precise și clare, evitând tendința de a transmite prea multe informații deodată, va evidenția permanent legăturile logice dintre ideile prezentate, renunțând, dacă este cazul la cele prea complexe ori dificile.
Orice funcționar urmărește ca prin discursul său să transmită idei, principii, norme, cerințe si, deopotrivă, să-i convingă pe cei cărora li se adresează de justețea, temeinicia și necesitatea aplicării lor. în acest sens, prezintă o mare importanță practică cunoașterea și aplicarea unor reguli ale actului de convingere, cum sunt:
• prezentarea încă de la începutul discursului, a punctului său de vedere;
enunțarea unitară și logică a argumentelor în ordinea crescătoare sau descrescătoare a tăriei acestora;
apelarea la repetiție, fără a cădea însă în monotonie;
referirile să fie făcute îndeosebi la experiența interlocutorilor;
argumentele raționale să fie conexate permanent cu cele emoționale;
argumentele emoționale utilizate să se bazeze pe fapte, deoarece în caz contrar conduc la demagogie;
realizarea unei legături logice între unitățile comunicării ș.a.
O condiție absolut necesară reușitei dialogului o constituie respectul acordat interlocutorului. Nimeni nu acceptă influența de la un semen al său dacă nu sesizează în atitudinea acestuia un minim de respect. Iată de ce se poate afirma cu deplin temei că a conduce oamenii înseamnă a ști să se comunice cu ei. Reușita obiectivelor, coeziunea și capacitatea de acțiune a oricăror colectivități se obține din organizarea optimă a comunicării, fără bariere și contrafaceri printr-o expunere sinceră, deschisă, la obiect si în momentul cel mai oportun al receptării ei concrete. Alegerea cu grijă a cuvintelor, a expresiilor, controlul atent al gesturilor, ca și evitarea construcțiilor echivoce, reprezintă condiții de bază ale comunicării eficiente. Aceasta este problematica ce nu poate fi neglijată în procesul comunicării și care aplicată transformă funcționarul public într-un conducător modern.
4.3. Particularități ale comunicării dintre funcționarul public si
subalterni
4.3.1. Importanța procesului de comunicare pentru relația
funcționarul public – subaltern
Menționam anterior că informația reprezintă substanța conducerii și implicit a administrației publice, ea fiind prelucrată si transformată în decizii, măsuri organizatorice și executorii, totul fiind subordonat îndeplinirii unor obiective. La baza acestui proces complex de vehiculare și prelucrare a informației se găsește fenomenul comunicării, în cadrul organizațiilor administrației publice, comunicarea are un dublu rol, și anume:
de informare reciprocă;
de influențare în sensul că simultan cu informația funcționarul își
dezvăluie și propria părere despre conținutul acesteia, cu intenția de a-i
influența pe cei care o recepționează, în amploarea unei atitudini
corespunzătoare.
În cadrul resorturilor care asigură funcționarea optimă a organizației, un rol deosebit de important îl au raporturile dintre funcționar și subaltern. Pe baza comunicării funcționarului public, subalternii acestuia își stabilesc obiectivele, planifică si organizează munca, în scopul îndeplinirii acestora, își concentrează eforturile asupra direcțiilor principale și a priorităților operaționale, cunosc ceea ce trebuie făcut, când anume, cum, în ce context și cu ce mijloace. Raporturile dintre funcționarul public și subalterni se stabilesc în concordanță cu prevederile actelor normative, cu drepturile și obligațiile fiecărei categorii de salariați, cu statutul și rolul circumscrise poziției și nivelului lor ierarhic. Prin urmare relațiile de comunicare de la subalterni ori cetățeni la funcționarul public sunt de un real folos pentru eficiența conducerii deoarece, prin aceste raporturi, funcționarul poate aprecia calitatea și stadiul îndeplinirii obiectivelor, poate stabili cine, unde și cu ce să intervină pentru optimizarea și eficientizarea activităților, mai mult, prin intermediul semnalelor primite de la subalterni, acestuia i se semnalează felul în care el este receptat, rolul pe care el însuși îl are în organizarea si desfășurarea activităților, dacă este apreciat și înțeles de către subalterni si în consecință, își poate modifica formele și metodele de muncă, stilul de conducere, conduita, în relațiile cotidiene dintre funcționarului public și salariat, primul nu este numai o autoritate juridică și pedagogică, ale cărui decizii și îndrumări trebuie respectate, ci și un om care-și joacă rolul social si se comportă într-un anumit mod cu ceilalți. Această postură reprezintă pentru oameni o sursă de cunoaștere si de acțiune, sfera morală și socială. De aici decurge nevoia pedagogică a comportamentului elevat al funcționarului, care să imprime personalității acestuia o capacitate sporită de influențare. Din această perspectivă următoarele tipuri de conduită potențează apetitul de comunicare și raporturile funcționar-subaltern, astfel:
conduita centrată pe omenia stimulativă, autentică, firească, ce îndeplinește un dublu rol funcțional, dezvoltând atitudinile umane și
prevenind efectele nedorite ale rigidității, alienării, frustrării, pasivității, în exercitarea conduitei, funcționarul intervine pentru a rezolva
situații critice și conflicte, ia decizii, evaluează rezultatele muncii,
recompensează si sancționează. Toate acestea pot îndepărta oamenii
prin crearea unei anumite stări de tensiune dacă nu sunt făcute cu principialitate și corectitudine;
comportamentul elevat, bazat pe valori în care există concordanță între principiile afirmate și conduita zilnică;
comportamentul civic, integrat în viața socială, în cadrul căruia subalternii se interesează de șef nu numai în ceea ce privește activitatea lui
la serviciu ci și în familie și în societate.
Prin urmare, relațiile de comunicare sunt atât de importante încât lor li se atribuie in rol deosebit nu numai în înțelegerea și definirea relațiilor interumane în general în cadrul microgrupului și grupului ei chiar si la nivelul ansamblului societății.
Valoarea lor reiese atât din influențele sau funcțiile pozitive pe care le au în organizațiile indiferent de tipul lor și din urmările negative pe care le pot avea diferitele tipuri de perturbare a comunicării, cum ar fi blocajul, bruiajul, filtrarea și asocierea informațiilor, ce creează disfuncții și prejudicii funcționale ori relaționale.
Omul depinde, în mod covârșitor de acțiunea cuvintelor scrise ori rostite, directe ori indirecte, anterioare, permisive sau obișnuite, în situațiile de fiecare zi aceste raporturi de dependență devin inerente nemaifiind observabile, pe când în împrejurări deosebite ele devin relevante.
Printr-un cuvânt poate fi exprimat totul, dar și raționalizat, aproximat, învăluit sau ascuns; prin cuvinte situațiile pot fi poluate", degradate sau minimalizate, pot fi stabilite ori rupte conexiuni, în cadrul raportului funcționar public-subaltern, limbajul mijlocul esențial de comunicare, prin corectitudine, autenticitate, claritate, încărcătură emoțională, prin semnificația simbolurilor folosite, poate fi decisiv pentru așezarea acestui raport pe noi coordonate în vederea eficientizării activităților desfășurate, în cuvânt, omul are cel mai puternic mijloc de sugestie a semenilor săi și de influență a reacțiilor acestora, după cum arată psihologul român I. Biberi: „prin cuvânt și faptă, în jurul oamenilor se creează o atmosferă de sugestie, de condiționare lentă, de gânduri germinând în adâncuri croindu-si puterea fecundată la zeci de ani după ce au fost înregistrate"
Comunicarea comportă și un aspect afectiv, datorită conținutului extrasemantic. Mesajul funcționarului se construiește atât prin cuvinte cât și prin limbajul gesturilor, simultan ori succesiv, în decursul dialogului, cuvântul și gestul, inclusiv nimica, formează un corp comun, comunicarea și comportamentul devenind practic un tot unitar, în procesul interacțiunii funcționar-subaltern, orice conduită capătă valoare de mesaj.
Orientarea si consolidarea raporturilor interumane depind de gradul de apropiere dintre cei care interacționează și tonul folosit în comunicare, de volumul și ritmul interacțiunilor, de dinamica autodezvăluirilor reciproce. Fiecare comunicare este influențată de particularitățile psihosociale ale celor implicați în proces. Ea este dependentă de formele de organizare a activității, de contextul în care se realizează. Fiecare om acționează în conformitate cu anumite motivații, se raportează la un cadru de referință, are un nivel de idealuri, educație și aspirație, ceea ce influențează modul de „recepție" și de „emitere" în procesul comunicării. Datorită acestor lucruri, în procesul comunicării mesajul suferă o serie de comunicări. Cea mai des întâlnită este cea de transmitere a mesajului și, anume, de fidelitate a conținutului informațional, accentuarea sau diminuarea semnificației în procesul circulației informației. De asemenea în relațiile interumane, orice om, indiferent de poziția sa ierarhică, are ceva de spus cu privire la munca sa, a colectivului din care face parte ori despre sie însuși, ori dorește să exprime vre-o problemă care îl frământă. Pentru aceasta funcționarul public trebuie să știe cum și când trebuie să intervină, iar discuțiile nu trebuie să fie purtate doar în situații limită când cineva trebuie criticat, observat sau este necesar să i se transmită o sarcină. Este deosebit de stimulant pentru subalterni să audă din partea funcționarului public, în afară de observații și cuvinte colegiale, de încurajare, când a obținut rezultate meritorii ori când au avut o inițiativă deosebită. Astfel, pe lângă comunicarea formală, prin care se consolidează latura organizatorică a activității, comunicarea informala joacă și ea un rol important, fiind bazată pe relațiile interpersonale socio-afective. Din această cauză, structura rețelei informale de comunicare coincide mai mult sau mai puțin cu cea a rețelei formale de comunicare. Ritmicitatea circulației informației este, de asemenea, diferită de cea din rețelele formale. Se apreciază că intensitatea circulației mesajelor în rețelele de comunicare formală, crește atât în situațiile cu o mare încărcătură emoțională, cât și în împrejurările în care apar informații noi, diferite de cele cunoscute anterior. Conținutul informațional vehiculat are de regulă caracter formal, dar el poate fi într-o mare măsură, chiar predominant, informai, dacă este preluat de rețeaua informată în care se pot produce distorsiuni repetate, în situația în care funcționarul public este izolat de rețeaua de comunicații informală, el rămâne în afara conținutului comunicărilor efectuate pe acest traseu și, ca atare, nu este în măsură să-și regleze în mod corespunzător comportamentul și să intervină prompt si eficient într-o situație oarecare. De aceea, este necesar ca cel care conduce, funcționarul să aibă pe cât posibil, un acces cât mai larg și permanent la rețeaua informală de comunicare pentru a putea orienta si influența grupul în scopul sporirii calității activității sale și realizării unor relații interpersonale predominant pozitive.
4.3.2. Determinări ale comunicării în structura organizațională de
mică dimensiune
Raportul funcționarul public-subaltern ca de altfel întregul ansamblu de relații dintre salariații unei structuri organizaționale sunt puternic influențate de principialitatea șefului, consecvența și constanța aplicării în întreaga activitate a acestuia, a cerințelor și normelor morale. Prin urmare, principialitatea funcționarului, ca determinare a comunicării în structurile organizaționale de mică dimensiune, obligă la adevăr, la criterii științifice de cunoaștere a oamenilor, de repartizare si promovare a lor după capacități și posibilități de dezvoltare, la o atitudine plină de grijă si de omenie față de subalterni. Ea implică relații interumane corecte, exigență și fermitate, presupune un comportament nepărtinitor, preocuparea ca întreaga activitate să se întemeieze pe legalitate.
Funcționarul principial este integru și lucid în judecarea faptelor săvârșite de salariați, în modul de a recompensa sau de a sancționa. Un funcționar oricât de sever, de exigent ar fi, își atrage respectul și dragostea subalternilor, dacă, în aceiași măsură se dovedește, corect, drept si principial în tot ceea ce întreprinde. Nevoia de comunicare este cu atât mai mare cu cât trăirile interne sunt mai intense. Prin structura sa psihică ființa umană nu este închisă în sine, dar poate deveni astfel, ca reacție la o atitudine nepotrivită asupra sa. Fiecare om își deschide larg sufletul numai pentru cei care îl înțeleg realmente, în același timp, funcționarul public trebuie caracterizat prin competență profesională, onestitate, modestie, trebuind să reprezinte un adevărat model pentru subalternii săi și cetățenii cu care vine în contact.
Acesta va avea mereu de câștigat în raporturile sale cu subalternii, fiind căutat pentru dialog ori pentru confidențe, în relația de comunicare, dintre funcționarul public și salariați, raporturile oricât ar fi de bine structurate, capătă o ținută cu rezonanță adânc umană. Un bun șef știe când este necesar că discute cu subalternii pe un ton autoritar ori pe un ton normal, unde si când poate să angajeze discuția, ce conținut trebuie să cuprindă aceasta ș.a. în același timp, comunicarea ca și relația interpersonală are ca suport temeinic încrederea.
Absența încrederii transformă discuția dintr-un raport firesc interuman într-un contact artificial, de rutină, fără folos și ambiguu, prin consecințe. Se recomandă deci, ca funcționarul să discute deschis și oportun cu subalternii săi toate problemele de muncă și de viață ce îi creează o asemenea atmosferă în colectiv, astfel încât fiecare să capete încredere în colegul și șeful său. În sistemul factorilor de succes al comunicării, căldura umană, dialogul, apropierea de oameni ocupă un loc la fel de important ca al bunei organizări a acesteia. Spre a realiza o comunicare utilă, funcționarul trebuie să își modeleze atitudinea, conduita, tonul pentru a genera bună dispoziție, în funcție de particularitățile psihice ale interlocutorului, în discuțiile sale cu subalternii, funcționarul trebuie să fie atent, deopotrivă, nu numai la ce se exprimă dar și cum se exprimă, tocmai pentru o comunicare echilibrată, fără excese de un fel sau altul, întrucât, de exemplu, ridicare a tonului vocii, amenințările distanțează pe șefi de subalterni, frânează elanul acestora, diminuează curajul de a expune o problemă de a lua o inițiativă. Ele creează o atmosferă de încordare, uneori, chiar și de timorare ori neîncredere, determină apariția sentimentului de reținere și izolare, scade respectul față de cei care îl folosesc. Un ton voit aspru, amenințător, reduce capacitatea oamenilor de a înțelege ei însăși dispozițiunile primite, generează sentimente de reținere, dorința de a face ceea ce solicită funcționarul scade și cu timpul dispare, luându-i locul un sentiment de repulsie. Astfel printr-o atitudine insuficient controlată și gândită, încrederea reciprocă este subminată, apărând o divergență psihologică, cu repercusiuni negative asupra stărilor de spirit iar în aceste concepții liderul formal se poate simți izolat, neînțeles de către oameni, în comunicările adresate salariaților, șefii trebuie să țină seama de nivelul mediu de înțelegere a acestora. Expresiile savante, complicate, accesibile unui număr restrâns de subalterni sau colaboratori afectează pe cei care nu dispun de nivelul de pregătire a celorlalți. Efectele similare declanșează însă si expunerile simpliste, elaborate astfel încât, „chipurile" să fie accesibile și salariaților cu nivel de pregătire mai scăzut, în plus, acestea pot crea la indivizii cu o pregătire mai bună impresia că sunt desconsiderați. Având în vedere aceste probleme, se poate concluziona că:
obiectivul comunicărilor adresate salariaților trebuie să prezinte un
interes general și curent. Nu trebuie să fie transmise pe această cale
informații care ar putea interesa numai anumiți indivizi;
mărimea grupului ce recepționează comunicarea determină tonul vocii și nivelul autocontrolului exercitat de către funcționar asupra propriei
persoane. Grupul reprezintă într-un fel spus, o cutie de rezonanță și
orice expresie sau gest necontrolat putând avea, ecouri negative asupra
auditoriului, în acest sens este obligatoriu să se respecte normele de
adresare, să se evite jignirile ori amenințările colective s.a.;
adunările cu caracter formal cum sunt analizele, bilanțurile și consfătuirile să dea posibilitatea unui schimb liber de idei, în acest context
funcționarul public va crea condiții adecvate exprimării, în mod liber, a
opiniilor de către toți participanții la activitate;
deciziile adoptate în urma discuțiilor colective se vor pune în aplicare așa cum s-au formulat, fără modificări esențiale, în caz contrar se
creează impresia că discuția a avut un caracter formal, iar participanții
se vor simți desconsiderați.
Prin urmare, alegerea atentă a cuvintelor, a expresiilor, a gesturilor constituie una din condițiile importante ale eficienței comunicării verbale, o necesitate de necontestat. Funcționarul trebuie să capete deprinderea de a se exprima, organizându-și mesajele prin adaptare la context și, în primul rând, la salariați iar aceștia să se deprindă în a recepta masajul în permanentă legătură cu ansamblul contextual creat de vorbitor.
O anumită importanță în reușita unei discuții o are și momentul ales pentru angajarea ei. Este vorba de surprinderea acelei dispoziții favorabile purtării unui dialog din partea celui care participă la activitate cât și a celui care o inițiază. Oamenii nu sunt mereu dispuși să participe la o discuție, iar orice notă forțată în acest sens din partea celui care provoacă dialogul, poate să compromită finalitatea lui.
Relațiile într-o organizație se desfășoară atât în plan vertical cât și în plan orizontal. Interacțiunea funcționar – salariați, ca relație de tip vertical, are un sens strict determinat, fiind precis determinată și reglementată, în funcție de saluturile și rolurile pe care le îndeplinesc fiecare, în plan orizontal interacțiunile cu un caracter mai puțin determinant, comunicarea executându-se sub influența aprecierilor reciproce, exteriorizate sau nu, formându-se în cadrul fiecărei subunități un set de relații afectiv axiologice, de comunicare, care influențează structura elementelor, procesele și fenomenele grupului în cauză. Dacă în plan vertical aceasta se formează, în principal, prin comunicarea verbală directă, șeful dă dispozițiuni, iar subalternii le îndeplinesc și de îndeplinirea acestora, în plan orizontal acestea se realizează prin comunicarea afectivă.
Pentru ca procesul de comunicare să fie util anumitor termeni ai relației de interacțiune funcționar public-subalterni, teoria comunicării relevă unele principii și reguli, care luate în considerare dau rezultate pozitive, astfel:
cu cât gradul de interacțiune (colaborare) și comunicare (informare) în realizarea obiectivelor urmărite este mai ridicat, în cadrul structurii
organizaționale, cu atât rezultatele acesteia sunt mai bune;
cu cât direcția fluxului informațional este mai amplă cu atât crește gradul de interacțiune și coeziune a structurii organizaționale;
cu cât informațiile transmise în rețeaua de comunicare sunt mai accesibile deci mai bine înțelese, efectele răspunsului sunt mai profunde;
cu cât comunicarea pe verticală, este mai completă și mai exactă, cu atât comanda este mai aproape de execuție, deci mai eficientă;
cu cât gradul de interacțiune al funcționarului public cu subalternii este mai profund, deci apropierea psihologică mai intensă, cu atât puterea
de influențare a șefului este mai mare.
Pentru a comunica cu adevărat, a ajunge deci la dialog, nu este suficient ca șeful să întrebe și să vorbească, să-și exprime ideile si dorințele, ci este tot atât de necesar ca el să asculte ce spun ceilalți, să înregistreze cât mai atent cu putință răspunsurile, informațiile, mesajele lor. A asculta și a înțelege exact este o operație tot atât de importantă cât și a vorbi, a te face înțeles. Funcționarul care nu se poate controla ajunge să vorbească numai el, convins fiind că lucrul acesta este în avantajul său, comite o mare greșeală în detrimentul propriei eficiente. Cel care vorbește prea mult și se complace să se audă vorbind, riscă să nu mai fie ascultat de ceilalți, să fie lăsat să se desfășoare în monolog, înțelegerea nu este numai de ordin logic ci și de natură afectivă. De aceea, nu este îndeajuns să se perceapă ceea ce se spune, sensul gramatical al cuvintelor rostite de vorbitor ci trebuie să fie sesizate si implicațiile lor umane, să fie înțeles omul care vorbește, intențiile si motivațiile lui. În relația funcționarului public cu subalternii săi, trebuie să se pătrundă neapărat până la om, să nu se rămână la vorbele lui, la gesturile și manifestările aparente care, în afară de caracterul lor superficial pot fi uneori intenționat construite pentru a forma o anumită impresie. Pentru a deține adeziunea și concursul activ al salariaților, de obicei, este nevoie să se realizeze un puternic raport afectiv și emoțional. Comunicarea cu toți subalternii, fără rețineri sau preferințe și acordarea de credit unor rapoarte sau informații numai după o verificare atentă a discuției cu cei care fac obiectul problemei în cauză, reprezintă condițiile necesare și obligatorii pentru buna cunoaștere a fiecărei situații în parte și adaptarea celei mai adecvate atitudini. Comunicarea redusă, acordarea totalei încrederi unora și atitudinea de reținere față de alții influențează modul în care oamenii își reglează conduita. Pe acest plan se cer raporturi loiale, cu toți subalternii, fără nici un fel de concesii, fiind nevoie ca fiecare subaltern să fie tratat cu aceiași atenție, bunăvoință și interes. Acolo unde schimbul de idei, gânduri, preocupări este firesc, normal în toate direcțiile, nefiltrat sau deformat, starea morală devine pozitivă, climatul de muncă bun. Dar în tratarea oamenilor trebuie să se țină seama de problema, de situația, de personalitatea fiecăruia. Astfel, într-un fel trebuie tratat un salariat care, îndeplinindu-și sarcinile foarte bine timp îndelungat, are un insucces și altfel trebuie tratat cel care și-a făcut o „ocupație" din a se sustrage sistematic de la îndatoriri. Există oameni cărora le este suficient o aluzie, o încruntare de scurtă durată pentru a-și da seama că au greșit, precum există alții care nu reacționează aproape de loc la observații și sancțiuni.
În procesul comunicării, conținutul informațional si cel afectiv al oricărui mesaj se împletesc, se completează reciproc, dar uneori pot apărea și dezechilibre între aceste. Deși poate fi saturat de informații veridice, calitatea recepției mesajului va fi afectat în cazul în care componenta afectivă a acestuia va fi neglijată. Căldura umană ce se degajă din comunicare, atitudinile ce transpar din gesturile și tonul interlocutorilor au un mare rol în evitarea blocajelor comunicării, în evitarea neînțelegerilor, a ruperii sau slăbirii raportului de cooperare. Comunicarea între funcționar și salariați, indiferent dacă primul comunică decizia lui, le ascultă propunerile sau le analizează munca, formând aprecieri, subliniind merite sau atrăgând atenția asupra unor neajunsuri, prezintă o serie de cerințe psihosociale și pedagogice comune în ceea ce privește modul de adresare, de ascultare a ceea ce se raportează si se ordonă cum ar fi:
comunicarea să fie utilă să aibă un sens precis, iar pentru destinatarul lor informațiile să fie acceptabile, percepute ca veridice și necesare;
comunicarea să aibă cea mai clară formă de exprimare, fără propoziții ori fraze complicate, folosind expresii din limbajul curent;
comunicarea nu trebuie să conțină prea multe amănunte, detalii de
mică importanță deoarece poate apărea pericolul diminuării importanței sale, chiar și al pierderii sensului scopului principal;
transmiterea informațiilor trebuie să se facă oportun, concis și cu
maximum de rigoare;
evitarea contrazicerilor, a aserțiunilor și dispozițiunilor ce se anulează una pe alta, deoarece se creează nesiguranță și confuzie;
adaptarea conținutului comunicării și a modalităților de exprimare la particularitățile individului sau ale grupului, privind nivelul pregătirii,
experiența, interesele, motivația, starea de spirit etc.
Este evident că posibilitățile de comunicare ale oricărui individ presupun două deprinderi complementare: cea de emițător si cea de receptor. Pentru funcționar, care are un rol esențial în procesul de comunicare, aceasta înseamnă să fie, în egală măsură, un vorbitor convingător si un ascultător eficient, în general, în procesul de formare al liderului se cultivă prioritar calitățile necesare unui bun emițător, accentuându-se mai puțin pe cultivarea deprinderilor de a fi un bun ascultător și de a utiliza în mod eficient feedbackul. Indiferent de rangul funcționarului succesul acestuia în munca de conducere depinde de folosirea corectă a feedbackului și a ascultării active.
În același timp, procesul comunicării în ansamblul său, pentru a fi eficient, presupune respectarea unor reguli, dintre care mai importante par a fi:
regula calității, adică ceea ce transmite emițătorul să respecte realitatea;
regula cantității, respectiv în ceea ce spun vorbitorii să existe informația necesară;
regula relației, adică mesajul transmis trebuie adecvat scopului comunicării;
regula semnificației, ceea ce presupune că informația transmisă
trebuie să fie semnificativă pentru contextul și circumstanțele în care
se desfășoară comunicarea;
regula stilului, adică emițătorul trebuie să fie clar, coerent și concis;
regula receptivității, care presupune că emițătorul trebuie să adapteze conținutul mesajelor la caracteristicile si cunoștințele receptorului.
Având în vedere cele afirmate, funcționarul public va urmări să se conformeze unor cerințe de stil comunicațional, respectând „decalogul comunicării eficiente"' așa cum a fost elaborat de către Asociația Americană de Management, astfel:
funcționarul trebuie să-și clarifice ideile, înainte de a le transmite salariaților săi. El trebuie să le și sistematizeze și analizeze atent, pentru a
putea fi corect transmise;
planificarea comunicărilor se va face prin consultarea interlocutorilor;
orice comunicare trebuie să aibă o reală motivație, un scop obiectiv;
desfășurarea comunicării se va face ținând cont de ansamblul contextual al acesteia;
funcționarul trebuie să fie atent în timpul comunicării la nuanțe ca și la înțelesul de bază al mesajului; pe lângă înțelesul transmis prin cuvinte, un impact deosebit asupra îl au tonul vocii, expresia feței, mimica, gestica;
funcționarul va urmări permanent să-și dezvolte capacitatea de empatie, orice mesaj transmis trebuie abordat și din perspectiva interlocutorului;
funcționarul va sprijini și încuraja apariția si evoluția feedbackului;
cel mai persuasiv mod de comunicare nu este cel spus ci cel făcut;
comunicarea trebuie să se sprijine pe scopuri și mijloace corespunzătoare;
funcționarul trebuie să fie un bun ascultător, ascultarea fiind unul dintre cele mai importante atribute ale comunicării.
CAPITOLUL 5. CONCLUZII
Obiectul administrației publice îl constituie realizarea valorilor care exprimă interesele statului sau a unei colectivități, recunoscută ca atare de stat, valori exprimate în acte elaborate de către puterea legiuitoare.
Conținutul administrației publice este dat de două categorii de activități:
activități cu caracter dispozitiv;
activități prestatoare.
Prin activitățile cu caracter de obligativitate (dispozițiile) se stabilește ce trebuie să se facă sau să nu se facă, ce le este permis sau interzis cetățenilor sau instituțiilor, administrația publică putând interveni în funcție de situație.
Activitățile prestatoare se realizează pe baza legii, din oficiu ori la cererea cetățenilor sau instituțiilor. Prestațiile sunt realizate de organele administrației publice și funcționarii acestora în cele mai diverse domenii de activitate: gospodărie comunală și locativă, furnizare de gaze, apă, energie electrică si termică, ocrotirea mediului ambiant, servicii de telefonie, transport în comun, postă, asistență medicală, activități cultural-educative, sportive si de divertisment etc.
Știința administrației are legături strânse în primul rând cu managementul, această știință care abordează societatea în ansamblul său, considerând-o ca un sistem pe care urmărește să-l eficientizeze. În general, știința administrației cercetează un subsistem al sistemului social global. Ea utilizează concluziile și principiile formulate de management și, în același timp, oferă un material amplu ce stă la baza formulării legilor și principiilor conducerii societății.
Știința administrației are legături cu științele economiei și finanțelor, pentru că acestea permit înțelegerea laturilor material-financiare ale problemelor organizării și activității eficiente. Fără îndoială însă, comunicarea rămâne liantul care permite o funcționalitate eficientă, realistă si dinamică administrației publice, în acest sens, fenomenul administrativ nu se poate derula în toată plenitudinea sa fără un proces de comunicare omniprezent, divers și complex. Este de astfel o evidență faptul că, comunicarea este cea care contribuie la structurarea lanțului informațional al procesului administrativ, care asigură înlăturarea aspentaților în relațiile funcționale ale administrației publice, care permite promovarea rapidă a metodelor eficiente în actul administrativ.
Prin urmare, serviciile publice apar ca forme organizatorice în cadrul cărora se realizează activități concrete, de către anumite persoane, care au o pregătire de specialitate, tocmai pentru a conferi acestora o eficiență sporită.
Atribuțiile deosebite care revin funcționarilor publici, indiferent de poziția lor ierarhică, pun pe prim plan problema pregătirii și perfecționării lor profesionale, în nod temeinic și într-un cadru organizat.
Cerință de bază este aceea că orice formă de perfecționare a pregătirii trebuie să conducă la îmbunătățirea îndeplinirii atribuțiilor funcționale de către funcționarii publici.
În general, domeniul administrației publice solicită funcționarului profesionalism desăvârșit, moralitate deosebită, profesională și personală, nivel ridicat de cultură, calități și abilități fizice. Pe lângă toate acestea, funcționarul public, pentru a se bucura de succes în procesul de comunicare cu subalternii, colaboratorii și publicul cu care vine în contact, trebuie să facă dovada vocației, a intenției bine formulate, prudenței, culturii generale și profesionale, elocvenței, înțelegerii oamenilor, flexibilității în gândire, intransigenței în situații limită, puterii de convingere.
Orice comunicare decurge pe două planuri:
planul conținutului;
planul relației, ultimul definindu-l pe cel dintâi.
Cu alte cuvinte, conținutul mesajelor vehiculate între emițător si receptor se recepționează în planul conținutului, în același timp însă, interlocutorii trăiesc și sentimente care într-un fel sau altul „răbufnesc" în contextul și conținutul comunicării. Felul în care se spune un lucru (sau nu se spune, cu abstinație) constituie o componentă importantă a procesului de comunicare. Aceste semnale, definesc relația față de celălalt, relație care poate fi pozitivă, neutră sau negativă.
Este și motivul pentru care acesta se numește planul relației. Atâta timp cât relația este pozitivă sau neutră, planul conținutului este cvasi „liber", adică mesajele se transmit nestingherit între interlocutori. Dacă unul dintre partenerii la comunicare, nu se simte în largul său (frică, nervozitate, iritare, invidie, gelozie etc.) atunci relația este mult mai importantă decât conținutul. Această stare împiedică desfășurarea liberă a capacității analitice a creierului uman și apare fenomenul de „ceață psihologică". Prin urmare, planul conținutului comunicării oferă informații, iar planul relației oferă informații despre informații. Când planul relației este serios perturbat, este inutil să se “facă loc” informației.
De asemenea, un alt element, care condiționează eficiența comunicării îl constituie limbajul utilizat, în acest sens, trebuie menționat faptul că cu cât primitorul mesajului este mai familiarizat cu situația dată, cu atât mai multe informații suplimentare poate aduce el. Totodată, o importanță deosebită trebuie acordată sensului cuvintelor, ideii că acestea se vor alege de o asemenea manieră încât să exprime cât mai bine realitatea. Având în vedere problematica abordată ca interlocutori, este necesar să manifestăm permanent preocuparea de a asigura comunicării noastre calitatea și eficiența solicitate de importanța activității sociale pe care o desfășurăm. În același timp însă, nu este de neglijat faptul că această problematică reflectă și propria noastră personalitate în relația cu interlocutorii pe care-i avem.
Având în vedere că prin excelență, funcționarul public își exercită atribuțiunile prin intermediul comunicării, este o evidență faptul că aceasta trebuie să joace un rol deosebit, în procesul formării lui.
Comunicarea urmărește să influențeze sau să transforme percepțiile, atitudinile, sentimentele, stările de spirit și opiniile oamenilor și grupurilor, să determine unitate de vedere și o acțiune coerentă.
Din practica cotidiană, se cunoaște că funcționarii publici împreună cu structurile organizaționale pe care la conduc, sau din care fac parte, se angajează într-o varietate mare de activități de comunicare, prin vehicularea continuă a informației atât în plan vertical, cât și în cel orizontal, în acest mod, informația se instituie ca un liant între conducerea rațională, eficientă și atingerea scopului acțiunii, fie ca îndeplinire a unor sarcini curente, fie ca finalizare a unui obiectiv educațional. Numai un funcționar public bine informat poate evalua realist evoluția subunității sau unității pe care o conduce.
Așa cum s-a mai afirmat, placa turnantă a comunicării interumane și organizaționale în administrația publică este funcționarul. Priceperea acestuia de a comunica cu oamenii la momentul potrivit și de a prezenta propriile sale idei, astfel încât subalternii să înțeleagă exact la ce se referă și să fie convinși de aceasta, este unul din suporții de bază ai autorității funcționarului. Conținutul și modul comunicării sale cu salariații pe care îi conduce, fie că întărește, fie că periclitează relațiile dintre funcționar si colaboratorii săi, iar ordinea și coeziunea organizației decurg tocmai din caracterul acestor relații.
În aceeași măsură comunicarea eficientă cere funcționarului public să-și dezvolte capacitatea de a-i asculta, cu egală atenție, atât pe salariații săi, cât și pe șefi.
Dintre factorii care produc perturbații, în procesul de comunicare, în cadrul unor organizații sunt de reținut: poziția ierarhică a funcționarului public, logica incertă, greșelile gramaticale, „vorbăria excesivă", eșecul luptei pentru feedback, stilul funcționarului, s.a. Pentru minimalizarea efectului acestor factori, în procesul de comunicare, pe lângă cunoașterea lor este necesar ca funcționarul public să aibă în vedere o serie de acțiuni și atitudini personale, care să-i ofere posibilitatea corectării si eficientizării actului său de comunicare.
Pe baza acestor considerente, încercând în sinteză un profil psihomoral al funcționarului public, din perspectiva calităților comunicaționale, pot fi creionate următoarele cerințe, atribuite acestuia, pentru menținerea și dezvoltarea autorității personale și profesionale, astfel:
• deprinderi de a se pregăti, în vederea discuțiilor pe care trebuie să le susțină;
• priceperea de a se face înțeles, de a individualiza mesajul; stabilitate emoțională necesară evitării tracului în cazul comunicării în fața unui public;
• capacitatea de control și modelare a vocii, de adecvare a gesturilor, a mimicii și pantomimei la conținutul mesajului și situația concretă; tăria de a presta discuții fără să se creadă că autoritatea formală poate înlocui argumentele sau că ascultarea și acceptarea ideilor și propunerilor venite de la subalterni ar știrbi prestigiul ori submina autoritatea cuiva;
• stăpânire de sine, putere de autocontrol pentru ca discuțiile să nu degenereze în certuri;
• dicție bună, voce sonoră, clară, credibilă, pronunție îngrijită, de factură cultă, vocabular bogat folosit în concordanță cu nivelul intelectual al interlocutorilor;
• abilitate de a îmbina emiterea unor mesaje cu acea de a-i asculta pe interlocutori cu atenție și sinceră dorință de a-i înțelege; moderație și echilibru în afirmație și judecăți, pentru ca mesajele verbale emise să nu genereze antipatie, ostilitate, fenomene de respingere din partea auditoriului; politețe, tact în discuție, spirit de observație, care să-i permită sesizarea corectă a semnificației limbajului nonverbal al interlocutorului.
LEGE nr. 188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcționarilor publici EXTRAS
CAPITOLUL I: Dispoziții generale
Art. 1
Prezenta lege reglementează organizarea funcției publice și Statutul funcționarilor publici.
Art. 2
(1) Funcționar public este persoana numită într-o funcție publică.
(2) În sensul prezentei legi, totalitatea funcționarilor publici din autoritățile și instituțiile publice constituie corpul funcționarilor publici.
(3) Funcționarii publici sunt numiți de către conducătorul autorității sau instituției publice, cu respectarea dispozițiilor prezentei legi.
Art. 3
(1) Funcția publică reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților stabilite de autoritatea sau instituția publică, în temeiul legii, în scopul realizării competențelor sale.
(2) Funcțiile publice sunt prevăzute în anexa la prezenta lege. Anexa poate fi completată prin hotărâre a Guvernului.
Art. 4
Principiile care stau la baza exercitării funcției publice sunt:
a) asigurarea promptă și eficientă, liberă de prejudecăți, corupție, abuz de putere și presiuni politice a tuturor activităților efectuate de funcționarii publici;
b) selectarea funcționarilor publici exclusiv după criteriul competenței;
c) egalitatea șanselor la intrarea și la promovarea în corpul funcționarilor publici;
d) stabilitatea funcționarilor publici.
Art. 5
(1) Dispozițiile prezentei legi se aplică tuturor funcționarilor publici, inclusiv celor care au statute proprii aprobate prin legi speciale, în măsura în care acestea nu dispun altfel. Persoanele numite sau alese în funcții de demnitate publică nu intră sub incidența dispozițiilor prezentei legi.
(2) Personalul din aparatul de lucru al autorităților și instituțiilor publice, care efectuează activități de secretariat-administrative, protocol, gospodărire, întreținere-reparații și de deservire, este angajat cu contract individual de muncă. Persoanele care ocupă aceste funcții nu au calitatea de funcționar public și li se aplică legislația muncii.
Art. 6
Poate ocupa o funcție publică persoana care îndeplinește următoarele condiții:
a) are numai cetățenia română și domiciliul în România;
b) cunoaște limba română, scris și vorbit;
c) are vârsta de 18 ani împliniți;
d) are capacitate deplină de exercițiu;
e) are o stare de sănătate corespunzătoare funcției pentru care candidează, atestată pe bază de examen medical de specialitate;
f) îndeplinește condițiile de studii prevăzute de lege pentru funcția publică;
g) nu a fost condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcției publice;
h) a câștigat concursul sau a promovat examenul organizat pentru ocuparea funcției publice.
CAPITOLUL II: Categorii statutare de funcționari publici și clasificarea funcțiilor publice
Secțiunea 1: Categorii de funcționari publici
Art. 7
Funcționarii publici sunt debutanți sau definitivi.
Art. 8
(1) Funcționarii publici debutanți sunt persoanele care ocupă, în urma concursului sau a examenului, o funcție publică până la definitivare.
(2) Perioada de funcționar public debutant este de cel puțin 6 luni, dar nu mai mare de 2 ani.
Art. 9
(1) Funcționarii publici cărora li se aplică prevederile prezentei legi se împart în trei categorii, definite în raport cu nivelul studiilor necesare, după cum urmează:
a) categoria A – studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă;
b) categoria B – studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă;
c) categoria C – studii medii liceale sau postliceale, absolvite cu diplomă.
(2) În funcție de categoria din care fac parte, funcționarii publici desfășoară următoarele activități:
a) aplicarea și executarea legilor, studii, control, consiliere, coordonare, conducere, elaborarea de reglementări, luarea deciziilor sau alte activități care necesită cunoștințe superioare de specialitate – funcționarii publici din categoria A;
b) aplicarea și executarea legilor, studii, îndrumare, elaborarea unor proiecte de reglementări, lucrări pregătitoare pentru luarea deciziilor, unele activități de conducere, precum și alte activități care necesită pregătire superioară de scurtă durată – funcționarii publici din categoria B;
c) aplicarea și executarea legilor și a altor reglementări, activități de birou sau de control care necesită o cultură generală medie și cunoștințe tehnice sau profesionale de nivel mediu – funcționarii publici din categoria C.
Secțiunea2-a: Structura carierei funcționarilor publici: grade, clase, trepte
Art. 10
ecare dintre cele trei categorii ale funcției publice se împarte în două grade. Gradul este o etapă din carierea funcționarului public.
Art. 11
Fiecare grad se împarte în trei clase de funcționari publici definitivi. Structura ierarhică a claselor este următoarea: clasa a III-a, clasa a II-a și clasa I, ca nivel maxim.
Art. 12
(1) Fiecare clasă se împarte în trei trepte. Structura ierarhică a treptelor este următoarea: treapta a 3-a, treapta a 2-a și treapta 1, ca nivel maxim.
(2) Fiecare treaptă corespunde unui nivel al salariului de bază din grila de salarizare.
Art. 13
(1) Funcționarul public își păstrează gradul, clasa și treapta avute și atunci când nu mai deține funcția publică din motive neimputabile acestuia. În acest caz Agenția Națională a Funcționarilor Publici îi va asigura funcționarului public încadrarea în altă funcție publică, în limita posturilor disponibile și potrivit pregătirii lui profesionale.
(2) Funcționarii publici care nu pot fi încadrați în altă funcție publică în condițiile alin. (1) beneficiază de măsuri de protecție socială, conform legii.
Art. 14
Categoriile, gradele, clasele și treptele carierei funcționarului public sunt următoarele:
Secțiunea a3-a: Clasificarea funcțiilor publice
Art. 15
Funcțiile publice se clasifică după cum urmează:
a) după natura competențelor: de execuție și de conducere;
b) după cerințele privind nivelul studiilor absolvite: funcții publice de categoria A, funcții publice de categoria B și funcții publice de categoria C.
Art. 16
Funcționarii publici se identifică prin categoria, gradul, clasa și treapta corespunzătoare.
Art. 17
Prin actul de înființare a unei autorități sau instituții publice se va stabili numărul maxim de posturi aferente funcțiilor publice.
CAPITOLUL III: Comisii paritare
Art. 18
(1) În cadrul autorităților și instituțiilor publice se constituie comisii paritare în alcătuirea cărora intră un număr egal de reprezentanți desemnați de conducătorul autorității sau instituției publice și de sindicatul funcționarilor publici interesați.
(2) În cazul în care funcționarii publici nu sunt organizați în sindicat, reprezentanții vor fi desemnați prin votul majorității acestora.
Art. 19
(1) Comisiile paritare participă la stabilirea măsurilor privind: condițiile de muncă, sănătatea și securitatea muncii funcționarilor publici în timpul exercitării atribuțiilor lor, buna funcționare a autorității sau instituției publice.
(2) Comisiile paritare își dau avizul în toate problemele de natura celor prevăzute la alin. (1), precum și în orice alte situații, la solicitarea conducătorului autorității sau instituției publice.
(3) Avizul comisiilor paritare are caracter consultativ și este întotdeauna dat în scris și motivat.
CAPITOLUL IV: Managementul funcțiilor publice și al funcționarilor publici
Secțiunea 1: Agenția Națională a Funcționarilor Publici
Art. 20
(1) Pentru crearea și dezvoltarea unui corp profesionist de funcționari publici se înființează, în subordinea Guvernului, Agenția Națională a Funcționarilor Publici, organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică.
(2) Agenția Națională a Funcționarilor Publici va fi condusă de un președinte, cu rang de secretar de stat, numit de către primul-ministru.
(3) Agenția Națională a Funcționarilor Publici este finanțată de la bugetul de stat.
Art. 21
(1) Agenția Națională a Funcționarilor Publici are următoarele atribuții:
a) elaborează politicile și strategiile privind managementul funcției publice și al funcționarilor publici;
b) elaborează și avizează propuneri de acte normative privind funcția publică și funcționarii publici;
c) verifică modul de aplicare a legislației privind funcția publică și funcționarii publici în cadrul autorităților și instituțiilor publice;
d) elaborează reglementări comune tuturor autorităților și instituțiilor publice privind funcțiile publice, gradarea și clasificarea posturilor;
e) elaborează propuneri pentru crearea unui sistem unitar de salarizare aplicabil tuturor funcționarilor publici;
f) stabilește criteriile pentru evaluarea activității funcționarilor publici;
g) organizează sistemul de formare profesională a funcționarilor publici;
h) elaborează și urmărește punerea în aplicare a unor programe de pregătire și perfecționare a funcționarilor publici;
i) creează și administrează baza sa de date cuprinzând evidența funcțiilor publice și a funcționarilor publici;
j) întocmește rapoarte anuale cu privire la managementul funcțiilor publice și al funcționarilor publici, pe care Guvernul le supune spre dezbatere Parlamentului;
k) elaborează și urmărește punerea în aplicare a normelor de organizare a concursurilor pentru intrarea în corpul funcționarilor publici;
l) coordonează și monitorizează implementarea prevederilor prezentei legi;
m) acordă asistență de specialitate și coordonează metodologic compartimentele de resurse umane din cadrul autorităților și instituțiilor administrației publice centrale și locale;
n) colaborează cu organisme și cu organizații internaționale din domeniul managementului resurselor umane.
(2) Agenția Națională a Funcționarilor Publici îndeplinește orice alte atribuții stabilite de Guvern, legate de politicile de resurse umane și de managementul resurselor umane.
Art. 22
(1) Agenția Națională a Funcționarilor Publici ține evidența funcțiilor publice și a tuturor funcționarilor publici.
(2) În termen de 30 de zile de la aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Agenției Naționale a Funcționarilor Publici autoritățile și instituțiile publice vor transmite acesteia datele personale ale funcționarilor publici, precum și funcțiile publice vacante. Funcțiile publice se stabilesc pentru fiecare autoritate și instituție publică de către conducătorul acesteia ori prin hotărâre a consiliului județean sau, după caz, a consiliului local, pe baza activităților prevăzute la art. 9 alin. (2) și cu avizul consultativ al Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.
(3) Datele personale ale funcționarilor publici privesc: numele și prenumele, domiciliul, data nașterii, funcția publică pe care o ocupă, vechimea în funcția publică, precum și în alte funcții publice ocupate anterior, studiile, titlurile didactice sau științifice și limbile străine pe care le cunosc.
(4) În prima lună a fiecărui an se vor transmite modificările intervenite în situația funcționarilor publici, potrivit alin. (3).
Art. 23
Regulamentul de organizare și funcționare a Agenției Naționale a Funcționarilor Publici se aprobă prin hotărâre a Guvernului în termen de 30 de zile de la publicarea prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Art. 24
Gestiunea resurselor umane și a funcțiilor publice este organizată și realizată, în cadrul fiecărei autorități și instituții publice, de către un compartiment specializat în domeniu, care colaborează cu Agenția Națională a Funcționarilor Publici.
Secțiunea a 2-a: Dosarul profesional al funcționarului public
Art. 25
(1) Fiecare funcționar public are un dosar profesional care cuprinde:
a) documentul de numire în funcție, documentul de atestare a studiilor și cel privind depunerea jurământului;
b) documentele privind evaluarea anuală a activității acestuia, avansările în funcții, trepte, clase, grade sau categorii, precum și sancțiunile disciplinare ce i-au fost aplicate, ordonate cronologic și fără discontinuități.
(2) În dosarul profesional al funcționarului public nu vor fi introduse documente care fac referire la activitățile sau la opiniile sale politice, sindicale, religioase sau de orice altă natură.
(3) Funcționarului public i se vor elibera, la cerere, copii de pe actele existente în dosarul său profesional.
CAPITOLUL V: Drepturi și îndatoriri
Secțiunea 1: Drepturile funcționarilor publici
Art. 26
(1) Dreptul la opinie al funcționarilor publici este garantat.
(2) Este interzisă orice discriminare între funcționarii publici pe criterii politice, sindicale, religioase, etnice, de sex, stare materială, origine socială sau de orice altă natură.
Art. 27
(1) Dreptul de asociere sindicală este garantat funcționarilor publici, în condițiile legii.
(2) Cei interesați pot, în mod liber, să înființeze organizații sindicale, să adere la ele și să exercite orice mandat în cadrul acestora.
(3) Funcționarii publici se pot asocia în organizații profesionale sau în alte organizații având ca scop reprezentarea intereselor proprii, promovarea pregătirii profesionale și protejarea statutului lor.
Art. 28
Funcționarii publici își pot exercita dreptul la grevă în condițiile legii.
Art. 29
Pentru activitatea depusă funcționarii publici au dreptul la salariu, care se compune din salariul de bază, sporuri și indemnizații.
Art. 30
(1) Sistemul de salarizare a funcționarilor publici se stabilește prin lege.
(2) La stabilirea sistemului de salarizare se vor avea în vedere următoarele:
a) necesitatea de a restrânge costurile administrației publice, în condițiile în care funcționarii publici competenți trebuie motivați și recompensați în mod corespunzător;
b) crearea unei ierarhii a sistemului de salarizare pe categorii, grade, clase și trepte, bazate pe evaluarea postului;
c) stabilirea unui raport just între partea fixă și partea variabilă a salariului, care să țină seama de activitatea depusă și de importanța ei.
Art. 31
Funcționarii publici care, potrivit legii, sunt obligați să poarte uniformă în timpul serviciului o primesc gratuit.
Art. 32
(1) Durata normală a timpului de lucru pentru funcționarii publici este de 8 ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână.
(2) Pentru orele lucrate din dispoziția conducătorului autorității sau instituției publice peste durata normală a timpului de lucru sau în zilele de sărbători legale ori declarate zile nelucrătoare funcționarii publici de execuție au dreptul la recuperare sau la plata majorată cu un spor de 100% din salariul de bază. Numărul orelor plătite cu sporul de 100% nu poate depăși 360 într-un an.
Art. 33
(1) Funcționarii publici au dreptul, în condițiile legii, la concediu de odihnă, la concedii medicale și la alte concedii.
(2) Funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
Art. 34
În perioada concediilor de boală, a concediilor de maternitate și a celor pentru creșterea și îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu nu pot înceta și nu pot fi modificate decât din inițiativa funcționarului public în cauză.
Art. 35
(1) Instituțiile publice au obligația să asigure funcționarilor publici condiții normale de muncă și igienă, de natură să le ocrotească sănătatea și integritatea fizică.
(2) Pentru motive de sănătate funcționarilor publici li se poate aproba, în mod excepțional, schimbarea compartimentului sau a autorității ori a instituției publice în care își desfășoară activitatea, cu păstrarea gradului, clasei și treptei avute. Schimbarea se poate face numai dacă funcționarul public în cauză este apt profesional să îndeplinească noile atribuții ce îi revin.
Art. 36
Funcționarii publici beneficiază de asistență medicală, proteze și medicamente, în condițiile legii.
Art. 37
Funcționarii publici beneficiază de pensii, precum și de celelalte drepturi de asigurări sociale de stat, potrivit legii.
Art. 38
(1) În caz de deces al funcționarului public, membrii familiei, care au, potrivit legii, dreptul la pensie de urmaș, primesc pe o perioadă de 3 luni echivalentul salariului de bază din ultima lună de activitate a funcționarului public decedat.
(2) În cazul în care decizia pentru pensia de urmaș nu a fost emisă din vina autorității sau a instituției publice în termen de 3 luni de la data decesului, aceasta va achita în continuare drepturile prevăzute la alin. (1) până la emiterea deciziei pentru pensia de urmaș.
Art. 39
(1) Funcționarii publici beneficiază în exercitarea atribuțiilor lor de protecția legii.
(2) Autoritatea sau instituția publică în care funcționarul public își desfășoară activitatea este obligată să îi asigure protecție împotriva amenințărilor, violențelor, faptelor de ultraj cărora le-ar putea fi victimă în exercitarea funcției sau în legătură cu aceasta.
Art. 40
Autoritatea sau instituția publică este obligată să îl despăgubească pe funcționarul public în situația în care acesta a suferit, din culpa autorității sau a instituției publice, un prejudiciu material în timpul îndeplinirii atribuțiilor de serviciu.
Secțiunea a 2-a: Îndatoririle funcționarilor publici
Art. 41
Funcționarii publici sunt datori să își îndeplinească cu profesionalism, loialitate, corectitudine și în mod conștiincios îndatoririle de serviciu și să se abțină de la orice faptă care ar putea să aducă prejudicii autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea.
Art. 42
Funcționarii publici au obligația ca în exercitarea atribuțiilor ce le revin să se abțină de la exprimarea sau manifestarea convingerilor lor politice.
Art. 43
(1) Funcționarii publici răspund, potrivit legii, de îndeplinirea atribuțiilor ce le revin din funcția publică pe care o dețin, precum și a atribuțiilor ce le sunt delegate.
(2) Funcționarul public este obligat să se conformeze dispozițiilor date de funcționarii cu funcții publice de conducere cărora le sunt subordonați direct, cu excepția cazurilor în care apreciază că aceste dispoziții sunt ilegale. În asemenea cazuri funcționarul public are obligația să motiveze în scris refuzul îndeplinirii dispoziției primite. Dacă funcționarul public care a dat dispoziția stăruie în executarea acesteia, va trebui să o formuleze în scris. În această situație dispoziția va fi executată de cel care a primit-o.
Art. 44
Funcționarii publici au îndatorirea să păstreze secretul de stat și secretul de serviciu, în condițiile legii.
Art. 45
Funcționarii publici trebuie să păstreze confidențialitatea în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care iau cunoștință în exercitarea funcției.
Art. 46
(1) Funcționarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alții, în considerarea funcției lor publice, daruri sau alte avantaje.
(2) La numirea, precum și la eliberarea din funcție funcționarii publici sunt obligați să prezinte, în condițiile legii, conducătorului autorității sau instituției publice declarația de avere.
Art. 47
(1) Funcționarii publici au îndatorirea de a rezolva lucrările repartizate de conducătorul compartimentului în care funcționează.
(2) Funcționarilor publici de execuție le este interzis să primească direct cereri a căror rezolvare intră în competența lor ori să intervină pentru soluționarea acestor cereri.
Art. 48
(1) Funcționarii publici au îndatorirea să își perfecționeze pregătirea profesională fie în cadrul autorității sau instituției publice, fie urmând cursuri de perfecționare organizate în acest scop.
(2) În cazul în care cursurile de perfecționare sunt organizate în altă localitate decât cea de domiciliu, funcționarii publici beneficiază și de drepturile de delegare, potrivit prezentei legi.
(3) Funcționarii publici care urmează o formă de specializare sau de perfecționare cu o durată mai mare de 3 luni și primesc pe această perioadă drepturile salariale sunt obligați să se angajeze în scris că vor lucra 1-5 ani în cadrul autorității sau instituției publice respective. În cazul nerespectării acestui angajament, aceștia vor suporta cheltuielile autorității sau instituției publice, proporțional cu timpul rămas până la împlinirea termenului. Prevederile prezentului alineat nu se aplică în cazul în care funcționarul public nu mai deține funcția publică din motive neimputabile acestuia sau în cazul transferului în interesul serviciului.
(4) Rezultatele obținute la cursurile de perfecționare de către funcționarii publici vor fi avute în vedere la evaluarea anuală a activității acestora.
CAPITOLUL VI: Selectarea și numirea în funcții a funcționarilor publici
Secțiunea 1: Selectarea funcționarilor publici
Art. 49
(1) Intrarea în corpul funcționarilor publici se face numai prin concurs organizat de autoritatea sau instituția publică interesată.
(2) Concursul se organizează numai în limita posturilor rămase vacante în urma aplicării prevederilor art. 13 alin. (1), precum și a prevederilor legale referitoare la transferuri. Persoanele nemulțumite de rezultatul concursului se pot adresa instanței de contencios administrativ.
(3) Funcțiile publice vacante, pentru care se organizează concurs pentru intrarea în corpul funcționarilor publici, se dau publicității cu 30 de zile înainte de data organizării concursului.
(4) Intrarea în corpul funcționarilor publici de carieră direct după absolvirea studiilor se face numai pe o funcție publică de debutant.
(5) Condițiile de organizare și de desfășurare a concursului, precum și condițiile de validare a rezultatelor acestuia se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
Art. 50
Pentru participarea la concurs în vederea ocupării funcției publice ca debutant candidații trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute la art. 6.
Art. 51
(1) Persoanele care au ocupat funcții de demnitate publică alese sau numite ori funcții asimilate acestora, potrivit legii, precum și cele care au deținut funcții de specialitate în afara autorităților sau instituțiilor publice pot fi numite, în urma concursului, în funcții publice definitive. Aceste persoane vor fi numite în categoria corespunzătoare studiilor absolvite, în gradul, clasa și treapta corespunzătoare vechimii în funcția de demnitate publică sau de specialitate, la care se adaugă, dacă este cazul, vechimea în funcții publice deținute anterior.
(2) Persoanele care revin în corpul funcționarilor publici după părăsirea acestuia pentru motive care nu le sunt imputabile vor fi încadrate în gradul, clasa și treapta dobândite anterior, la care se pot adăuga, prin examen organizat de Agenția Națională a Funcționarilor Publici, gradele, clasele și treptele corespunzătoare timpului lucrat în alte sectoare.
Secțiunea a 2-a: Perioada de stagiu
Art. 52
(1) Candidații reușiți la concurs sunt numiți funcționari publici debutanți prin ordin sau, după caz, prin dispoziție a conducătorului autorității ori instituției publice în a cărei organigramă se afla postul vacant.
(2) Durata perioadei de stagiu este de 12 luni pentru funcționarii din categoria A, 8 luni pentru cei din categoria B și 6 luni pentru cei din categoria C.
(3) Perioada de stagiu este luată în considerare la calculul vechimii în funcția publică.
Art. 53
(1) Funcționarii publici debutanți pot fi definitivați numai după terminarea perioadei de stagiu.
(2) Perioada de stagiu are ca obiect confirmarea aptitudinilor profesionale în îndeplinirea atribuțiilor și responsabilităților unei funcții publice, formarea lor practică, cunoașterea de către aceștia a specificului administrației publice și a exigențelor acesteia.
(3) La terminarea perioadei de stagiu funcționarul public debutant redactează un raport de stagiu. Organizarea perioadei de stagiu, condițiile de evaluare, precum și regulile specifice aplicabile funcționarilor publici debutanți se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.
Secțiunea a 3-a: Numirea în funcții a funcționarilor publici
Art. 54
(1) La sfârșitul perioadei de stagiu funcționarul public debutant este numit ca funcționar public definitiv gradul 2, clasa a III-a, treapta a 3-a în categoria corespunzătoare nivelului de studii absolvite sau, după caz, obligat să repete stagiul ori concediat pentru incompetență profesională. Stagiul poate fi repetat o singură dată.
(2) Numirea ca funcționar public definitiv, precum și în funcții publice de conducere se face de către conducătorul autorității sau instituției publice respective.
Art. 55
(1) Funcționarul public definitiv depune jurământul de credință în fața conducătorului autorității sau instituției publice și în prezența a doi martori, dintre care unul va fi conducătorul compartimentului în care este numit, iar celălalt, un alt funcționar public din cadrul aceleiași autorități sau instituții publice.
(2) Jurământul are următorul conținut:
"Jur să respect Constituția, drepturile și libertățile fundamentale ale omului, să aplic în mod corect și fără părtinire legile țării, să îndeplinesc conștiincios îndatoririle ce îmi revin în funcția publică în care am fost numit și să păstrez secretul profesional. Așa să-mi ajute Dumnezeu!"
(3) Jurământul se poate depune și fără formula religioasă de încheiere.
(4) Refuzul depunerii jurământului prevăzut la alin. (2) atrage revocarea deciziei de numire în funcție.
Secțiunea a 4-a: Incompatibilități
Art. 56
(1) Calitatea de funcționar public este incompatibilă cu orice altă funcție publică, cu excepția calității de cadru didactic.
(2) Funcționarii publici nu pot deține funcții în regiile autonome, societățile comerciale ori în alte unități cu scop lucrativ.
Art. 57
Funcționarii publici nu pot exercita la societăți comerciale cu capital privat activități cu scop lucrativ care au legătură cu atribuțiile ce le revin din funcțiile publice pe care le dețin și nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce privește efectuarea unor acte în legătură cu funcția pe care o îndeplinesc.
Art. 58
(1) Funcționarii publici, cu excepția funcționarilor publici civili din ministerele privind apărarea națională, ordinea publică și siguranța națională, pot fi aleși sau numiți pentru exercitarea unei funcții de demnitate publică. Pe durata exercitării funcției de demnitate publică ei sunt suspendați din funcția publică pe care o dețin și își păstrează gradul, clasa și treapta avute.
(2) După expirarea mandatului pentru care au fost aleși sau numiți, autoritățile sau instituțiile publice în cadrul cărora au funcționat sunt obligate să asigure funcționarilor publici funcția publică avută sau una echivalentă. Perioada de exercitare a mandatului se consideră vechime în funcția publică.
CAPITOLUL VII: Evaluarea activității și cariera funcționarilor publici
Secțiunea 1: Evaluarea activității funcționarilor publici
Art. 59
(1) Evaluarea activității funcționarilor publici se face în scopul acordării drepturilor salariale corespunzătoare performanțelor profesionale individuale, pe baza criteriilor elaborate de Agenția Națională a Funcționarilor Publici.
(2) Evaluarea activității funcționarilor publici se face ținându-se seama de criteriile de performanță pe baza cărora se definesc și gradele existente în interiorul aceleiași categorii.
Art. 60
(1) La începutul anului conducătorii de compartimente vor comunica fiecărui funcționar public, în scris, criteriile de performanță stabilite de Agenția Națională a Funcționarilor Publici, corespunzătoare categoriei, gradului și clasei funcției publice ocupate de acesta.
(2) Anual conducătorii compartimentelor din cadrul unei autorități sau instituții publice completează și notează în fișa de evaluare performanțele profesionale individuale, obținute în ultimele 12 luni de către funcționarii publici din subordine.
(3) În urma evaluării performanței profesionale individuale funcționarului public i se acordă unul dintre următoarele calificative: "excepțional", "foarte bun", "bun", "satisfăcător", "nesatisfăcător".
Art. 61
Metodologia de evaluare a performanțelor profesionale individuale, precum și de contestare a calificativelor acordate se stabilește prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.
Art. 62
(1) Funcționarul public notat în ultimul an cu calificativul "nesatisfăcător" sau "satisfăcător" nu poate fi avansat în anul următor.
(2) În situația în care, în ultimii 2 ani, funcționarul public a fost notat cu calificativul "nesatisfăcător", conducătorul instituției publice va propune acestuia trecerea într-o funcție inferioară. Dacă propunerea nu este acceptată, se procedează la eliberarea din funcție.
(3) În situația în care are loc restrângerea numărului de posturi la o autoritate sau la o instituție publică, conducătorul autorității sau instituției publice va avea în vedere rezultatele obținute de funcționarii publici la evaluarea anuală a activității.
Secțiunea a 2-a: Avansarea în trepte, clase, grade și categorii
Art. 63
(1) În cariera profesională funcționarul public beneficiază, în urma rezultatelor obținute la evaluarea performanțelor profesionale individuale, de dreptul de a avansa în treaptă, clasă sau grad ori în categorie în urma dobândirii unei diplome de studii de nivel superior celei avute.
(2) Fiecărei trepte îi corespunde un nivel al salariului de bază care se acordă începând cu data de 1 ianuarie a anului următor perioadei pentru care s-a făcut evaluarea.
Art. 64
(1) Avansarea în treapta următoare se face în cadrul aceluiași grad și al aceleiași clase.
(2) Avansarea în treaptă se face anual și produce efecte pentru toți funcționarii publici care au obținut la evaluarea anuală a performanțelor profesionale individuale cel puțin calificativul "bun".
Art. 65
(1) Avansarea cu o treaptă în clasa următoare se face în cadrul aceluiași grad de la treapta 1 a unei clase la treapta a 3-a a clasei imediat superioare.
(2) Funcționarii publici se avansează în clasă, dacă au o vechime de minimum 3 ani în clasa din care sunt avansați și dacă au obținut la evaluarea anuală a performanțelor profesionale individuale din ultimii 2 ani cel puțin calificativul "foarte bun".
Art. 66
(1) Avansarea cu o treaptă în gradul următor se face în cadrul aceleiași categorii de la treapta 1 a ultimei clase a unui grad la treapta a 3-a a primei clase a gradului imediat superior.
(2) Pot beneficia de avansarea în grad numai funcționarii publici înscriși în tabelul de avansări în grad, care se întocmește și se completează anual în fiecare autoritate sau instituție publică.
(3) Pentru a fi înscriși pe tabelul de avansări în grad funcționarii publici trebuie să fi obținut la evaluarea anuală a performanțelor profesionale individuale, în ultimii 2 ani consecutivi premergători înscrierii, calificativul "excepțional".
(4) În mod excepțional funcționarii publici care la promovarea treptelor clasei a III-a și a primei trepte a clasei a II-a au obținut calificativul "excepțional" pot fi înscriși în tabelul de avansări în grad, în vederea avansării direct în treapta a 3-a a clasei a III-a a gradului imediat superior.
(5) Avansările în grad se fac în ordinea înscrierii pe tabelul de avansări, în cadrul numărului de posturi vacante, fără a se depăși numărul maxim de titulari pentru fiecare grad stabilit în condițiile prezentei legi.
(6) Numărul maxim de titulari pentru fiecare grad, în raport cu efectivul total al funcționarilor publici din cadrul fiecărei autorități sau instituții publice, se stabilește prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, a consiliului județean ori local.
(7) Avansările stabilite de autoritățile sau instituțiile publice vor fi comunicate, în termen de 30 de zile, Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.
Secțiunea a 3-a: Numirea în funcții publice de conducere
Art. 67
Funcțiile publice de conducere din cadrul autorităților și instituțiilor publice sunt prevăzute în anexa la prezenta lege. Condițiile de ocupare a acestor funcții se stabilesc prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, a consiliului județean ori local.
Art. 68
(1) Numirea în funcții publice de conducere se face pe bază de concurs, organizat de autoritatea sau instituția publică, în limita posturilor vacante.
(2) Procedura de desfășurare a concursurilor se stabilește prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
CAPITOLUL VIII: Sancțiunile disciplinare și răspunderea funcționarilor publici
Art. 69
Încălcarea de către funcționarii publici, cu vinovăție, a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară, contravențională, civilă sau penală, după caz.
Art. 70
(1) Încălcarea cu vinovăție de către funcționarii publici a îndatoririlor de serviciu constituie abatere disciplinară și atrage sancționarea disciplinară a acestora.
(2) Sunt abateri disciplinare:
a) întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;
b) absențe nemotivate de la serviciu;
c) intervențiile sau stăruințele pentru soluționarea unor cereri în afara cadrului legal;
d) atitudinile ireverențioase în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu;
e)nerespectarea secretului profesional sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter;
f) refuzul nejustificat de a îndeplini sarcinile și atribuțiile de serviciu;
g) neglijența repetată în rezolvarea lucrărilor;
h) manifestări care aduc atingere prestigiului autorității sau instituției publice din care face parte;
i) exprimarea sau desfășurarea, în calitate de funcționar public ori în timpul programului de lucru, a unor opinii sau activități publice cu caracter politic;
j) încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții privind funcționarii publici.
(3) Sancțiunile disciplinare sunt:
a) avertismentul;
b) mustrarea;
c) diminuarea drepturilor salariale cu 5-10% pe o perioadă de 1-3 luni;
d) suspendarea dreptului de avansare pe o perioadă de 1-3 ani;
e) trecerea într-o funcție inferioară, pe o perioadă de 6-12 luni, cu diminuarea corespunzătoare a salariului;
f) destituirea din funcție.
(4) La individualizarea sancțiunii disciplinare se va ține seama de cauzele și gravitatea abaterii disciplinare, împrejurările în care aceasta a fost săvârșită, gradul de vinovăție și consecințele abaterii, comportarea generală în serviciu a funcționarului public, precum și de existența în antecedentele acestuia a altor sancțiuni disciplinare care nu au fost radiate în condițiile art. 75.
(5) Sancțiunea disciplinară nu poate fi aplicată decât după cercetarea prealabilă a faptei imputate și după audierea funcționarului public. Audierea funcționarului public trebuie consemnată în scris, sub sancțiunea nulității. Refuzul funcționarului public de a se prezenta la audiere sau de a semna o declarație privitoare la abaterile imputate se consemnează într-un proces-verbal. În astfel de cazuri sancțiunea poate fi aplicată.
Art. 71
(1) Sancțiunile disciplinare prevăzute la art. 70 alin. (3) lit. a) și b) se pot aplica direct de către conducătorul compartimentului în care funcționează cel în cauză.
(2) Împotriva sancțiunii disciplinare aplicate în condițiile prevederilor alin. (1) funcționarul public se poate adresa cu contestație la conducătorul autorității sau instituției publice, în termen de 15 zile de la data comunicării sancțiunii aplicate, care emite, pe baza propunerii comisiei de disciplină, ordinul sau dispoziția definitivă.
Art. 72
Sancțiunile disciplinare prevăzute la art. 70 alin. (3) lit. c)-f) se aplică de conducătorul autorității sau instituției publice, la propunerea comisiei de disciplină.
Art. 73
(1) În cadrul autorităților și instituțiilor publice se constituie comisii de disciplină, competente să cerceteze și să propună sancțiunea aplicabilă funcționarilor publici din autoritățile sau instituțiile publice respective.
(2) Modul de constituire a comisiilor de disciplină, componența, atribuțiile, modul de sesizare și procedura de lucru a acestora se vor stabili prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.
Art. 74
Funcționarul public nemulțumit de sancțiunea aplicată se poate adresa instanței de contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau dispoziției de sancționare.
Art. 75
Sancțiunile disciplinare se radiază, de drept, după cum urmează:
a) în termen de un an de la aplicare, sancțiunile disciplinare prevăzute la art. 70 alin. (3) lit. a) și b), dacă funcționarul public sancționat cu una dintre aceste sancțiuni nu a mai săvârșit o abatere disciplinară în această perioadă;
b) în termen de 2 ani de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate, sancțiunile prevăzute la art. 70 alin. (3) lit. c)-e), dacă funcționarul public sancționat cu una dintre aceste sancțiuni nu a mai săvârșit o abatere disciplinară în această perioadă.
Art. 76
(1) Răspunderea contravențională a funcționarilor publici se angajează în cazul în care aceștia au săvârșit o contravenție în timpul și în legătură cu sarcinile de serviciu.
(2) Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii funcționarul public se poate adresa cu plângere la judecătoria în a cărei circumscripție își are sediul autoritatea sau instituția publică în care este numit funcționarul public sancționat.
Art. 77
Răspunderea civilă a funcționarului public se angajează:
a) pentru pagubele produse cu vinovăție patrimoniului autorității sau instituției publice în care funcționează;
b) pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;
c) pentru daunele plătite de autoritatea sau instituția publică, în calitate de comitent, unor terțe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Art. 78
(1) Repararea pagubelor aduse autorității sau instituției publice în situațiile prevăzute la art. 77 lit. a) și b) se dispune prin emiterea de către conducătorul autorității sau instituției publice a unui ordin sau a unei dispoziții de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, iar în situația prevăzută la lit. c) a aceluiași articol, pe baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile.
(2) Împotriva ordinului sau dispoziției de imputare funcționarul public în cauză se poate adresa instanței de contencios administrativ.
(3) Dreptul conducătorului autorității sau instituției publice de a emite ordinul sau dispoziția de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.
Art. 79
(1) Răspunderea funcționarului public pentru infracțiunile săvârșite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuțiile funcției publice pe care o ocupă se angajează potrivit legii penale.
(2) În cazul în care în urma sesizării parchetului sau a organului de cercetare penală s-a dispus începerea urmăririi penale, conducătorul autorității sau instituției publice va lua măsura de suspendare a funcționarului public din funcția publică pe care o deține.
(3) Suspendarea din funcție operează și în cazul în care s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva funcționarului public care a săvârșit o infracțiune de natură să îl facă incompatibil cu funcția publică pe care o ocupă.
(4) Dacă parchetul dispune scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmării penale în cazurile prevăzute la alin. (2) și (3), precum și în cazul în care instanța judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din funcție încetează.
Art. 80
În situațiile prevăzute la art. 79 alin. (4) autoritatea sau instituția publică datorează drepturile salariale cuvenite pe perioada suspendării.
CAPITOLUL IX: Modificarea și încetarea raporturilor de serviciu
Secțiunea 1: Delegarea și detașarea
Art. 81
Funcționarii publici pot fi delegați sau detașați de conducătorul autorității sau instituției publice în care funcționează să îndeplinească anumite activități în afara autorității sau instituției publice, în aceeași localitate sau în altă localitate.
Art. 82
(1) Delegarea se dispune în interesul autorității sau instituției publice în care este încadrat funcționarul public, pe o perioadă de cel mult 30 de zile consecutive, dar nu mai mult de 60 de zile într-un an.
(2) Pe timpul delegării funcționarul public își păstrează funcția și salariul, iar autoritatea sau instituția publică ce îl deleagă este obligată să suporte costul legal al transportului, cazării și al indemnizației de delegare. Indemnizația de delegare este egală cu salariul cuvenit pentru 8 ore de muncă.
Art. 83
(1) Detașarea se dispune în interesul autorității sau instituției publice în care urmează să își desfășoare activitatea, pentru o perioadă de cel mult 3 luni. În cursul unui an calendaristic un funcționar public poate fi detașat mai mult de 6 luni, numai cu acordul său scris.
(2) Pe perioada detașării funcționarul public își păstrează funcția și drepturile salariale. Dacă salariul corespunzător funcției publice pe care este detașat este mai mare, el are dreptul la acest salariu. Pe timpul detașării în altă localitate autoritatea sau instituția publică beneficiară este obligată să îi suporte costul legal al transportului, dus și întors, cel puțin o dată pe lună, al cazării și al indemnizației de detașare.
Art. 84
Funcționarul public poate refuza detașarea în următoarele cazuri:
a) dacă detașarea ar urma să aibă loc într-o localitate în care nu i se asigură condiții corespunzătoare de cazare;
b) în situația în care starea sănătății, dovedită cu certificat medical, face contraindicată detașarea;
c) ori de câte ori motive familiale temeinice justifică refuzul de a da curs detașării.
Secțiunea a 2-a: Întreruperea activității la cerere
Art. 85
Întreruperea activității la cerere reprezintă suspendarea temporară a funcționarului public din funcție pentru un interes personal legitim și se acordă de către conducătorul autorității sau instituției publice respective. Întreruperea se comunică Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.
Art. 86
Durata întreruperii activității la cerere trebuie să se încadreze între 6 luni și 4 ani, cu drept de prelungire pentru o perioadă de cel mult 4 ani. Prin legi speciale pot fi prevăzute și alte perioade de întrerupere a activității pentru anumite categorii de funcționari publici.
Art. 87
Funcționarul public numit sau ales într-o funcție de demnitate publică se află în întrerupere a activității la cerere pe durata mandatului.
Art. 88
La expirarea perioadei de întrerupere a activității la cerere funcționarul trebuie să solicite reintegrarea la autoritatea sau instituția publică la care a fost încadrat. Aceasta se acordă de drept. Reluarea activității înainte de expirarea termenului pentru care a fost aprobată întreruperea se face la cerere.
Secțiunea a 3-a: Încetarea raporturilor de serviciu
Art. 89
Încetarea raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici are loc în următoarele situații:
a) demisie;
b) transfer;
c) eliberarea din funcție;
d) destituirea din funcție;
e) pensionarea pentru munca depusă și limită de vârstă ori pentru invaliditate de gradul I sau II;
f) deces.
Art. 90
(1) Funcționarul public poate cere încetarea raporturilor de serviciu prin demisie.
(2) Demisia produce efecte după 15 zile de la înregistrare, dacă solicitantul și conducătorul autorității sau instituției publice nu au convenit ca acestea să se producă mai repede. În cazul funcțiilor de conducere termenul este de 30 de zile.
Art. 91
(1) Încetarea raporturilor de serviciu poate interveni și prin transferul în interesul serviciului sau prin aprobarea de către conducătorul autorității sau instituției publice a cererii de transfer a funcționarului public la o altă autoritate sau instituție publică.
(2) Transferul în interesul serviciului se poate face numai cu acordul scris al funcționarului public transferat. În acest caz funcționarul public își păstrează gradul, clasa și treapta dobândite anterior.
(3) În cazul transferului în interesul serviciului în altă localitate, funcționarul public transferat are dreptul la o indemnizație egală cu salariul de bază net din ultima lună, la acoperirea cheltuielilor de transport și la un concendiu plătit de 5 zile.
(4) Plata drepturilor prevăzute la alin. (3) se suportă de autoritatea sau instituția publică la care se face transferul.
Art. 92
Conducătorul autorității sau instituției publice va dispune eliberarea din funcție a funcționarului public în următoarele cazuri:
a) s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate;
b) autoritatea sau instituția publică și-a încetat activitatea ori a fost mutată într-o altă localitate, iar funcționarul public nu vrea să o urmeze;
c) în condițiile prevederilor art. 62 alin. (2);
d) autoritatea sau instituția publică își reduce personalul ca urmare a reorganizării, prin reducerea unor posturi de natura celui ocupat de funcționarul public, și acesta refuză oferta Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.
Art. 93
În cazurile reglementate la art. 92 autoritatea sau instituția publică este obligată să acorde funcționarului public un preaviz de 15 zile calendaristice. În această perioadă conducătorul autorității sau instituției publice poate acorda reducerea programului de lucru, până la 4 ore zilnic, fără afectarea drepturilor salariale cuvenite. Dacă nu este posibilă acordarea preavizului, funcționarul public are dreptul ca la eliberarea din funcție să primească o despăgubire egală cu salariul de bază cuvenit pentru această perioadă.
Art. 94
Destituirea din funcție se dispune ca sancțiune disciplinară, în cazul săvârșirii repetate a unor abateri disciplinare sau atunci când funcționarul public a fost condamnat penal printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Art. 95
În cazul eliberării sau al destituirii din funcție, funcționarul public poate cere instanței de contencios administrativ anularea ordinului sau a dispoziției de eliberare ori de destituire din funcție, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Art. 96
La încetarea raporturilor de muncă în condițiile art. 89 lit. a)-e) funcționarul public are îndatorirea să predea lucrările și bunurile care i-au fost încredințate în vederea exercitării atribuțiilor de serviciu.
CAPITOLUL X: Dispoziții finale și tranzitorii
Art. 97
(1) Funcționarii care la data intrării în vigoare a prezentei legi sunt încadrați pe durată nedeterminată în cadrul autorităților sau instituțiilor publice vor fi numiți în funcțiile publice corespunzătoare posturilor pe care le ocupă, cu respectarea dispozițiilor prezentei legi, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a acesteia.
(2) Funcționarii care la data intrării în vigoare a prezentului statut ocupă o funcție publică de conducere într-o autoritate sau instituție publică vor susține un examen de atestare pe post. Condițiile de desfășurare a examenului de atestare se vor stabili prin hotărâre a Guvernului.
(3) Numirea se face prin ordin sau prin dispoziție a conducătorului autorității sau al instituției publice în funcția publică corespunzătoare postului ocupat.
Art. 98
(1) Personalul din cadrul cabinetelor demnitarilor este angajat cu contract individual de muncă pe perioadă determinată și nu are pe această perioadă calitatea de funcționar public.
(2) Persoanelor prevăzute la alin. (1) le sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispozițiile art. 56 și 57.
(3) Funcționarii publici care pe o durată determinată îndeplinesc o funcție în cabinetul demnitarului pot solicita întreruperea activității, beneficiind de dreptul de a fi reintegrați în corpul funcționarilor publici. Această perioadă se consideră vechime în funcția publică.
Art. 99
În unitățile administrativ-teritoriale în care persoanele aparținând unei minorități naționale dețin o pondere de peste 20% unii funcționari publici din serviciile care au contacte direct cu cetățenii vor cunoaște și limba minorității naționale respective.
Art. 100
În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi Guvernul va iniția procedura de adaptare la prevederile acesteia a statutelor aprobate prin legi speciale, cu respectarea specificului funcțiilor publice în cauză. Procesul de adaptare va fi coordonat de Agenția Națională a Funcționarilor Publici.
Art. 101
(1) Până la aprobarea statutelor proprii ale funcționarilor publici din cadrul Președinției, Camerei Deputaților, Senatului, Curții Constituționale, Curții de Conturi, Consiliului Legislativ, Avocatului Poporului și Consiliului Concurenței prevederile prezentei legi se aplică și acestora, cu excepția celor referitoare la Agenția Națională a Funcționarilor Publici.
(2) Numirea, avansarea, perfecționarea și salarizarea acestor funcționari publici se fac potrivit legilor speciale.
Art. 102
Cauzele având ca obiect litigii de muncă în care una dintre părți are calitatea de funcționar public, aflate pe rolul instanțelor judecătorești la data intrării în vigoare a prezentului statut, vor continua să se judece potrivit legii aplicabile în momentul sesizării instanței.
Art. 103
Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile legislației muncii.
Art. 104
(1) Prezenta lege intră în vigoare la 30 de zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu excepția art. 23 care intră în vigoare la data publicării.
(2) La data intrării în vigoare a prezentei legi orice dispoziții contrare se abrogă.
Această lege a fost adoptată în condițiile art. 113 din Constituția României, în urma angajării, în ședința comună din 29 noiembrie 1999, a răspunderii Guvernului în fața Camerei Deputaților și a Senatului.
ANEXĂ
LISTA
cuprinzând funcțiile publice
I. Aparatul Guvernului și al Parlamentului
A. Funcții publice de conducere
1. Secretar general al Guvernului
2. Secretar general al Senatului
3. Secretar general al Camerei Deputaților
4. Secretar general adjunct al Guvernului
5. Secretar general adjunct al Senatului
6. Secretar general adjunct al Camerei Deputaților
7. Șef departament
8. Director general
9. Director, director adjunct
10. Șef serviciu, șef sector, șef birou
B. Funcții publice de execuție
1. Consilier
2. Expert
3. Consultant
II. Aparatul propriu al ministerelor și al celorlalte organe centrale
A. Funcții publice de conducere
1. Secretar general, secretar general adjunct
2. Director general, inspector de stat șef
3. Director general adjunct, inspector de stat adjunct
4. Director, inspector-șef
5. Director adjunct, inspector-șef adjunct
6. Șef serviciu, șef sector, șef birou
B. Funcții publice de execuție
1. Consilier, expert, consultant
2. Inspector de specialitate, referent de specialitate
3. Inspector
III. Servicii descentralizate ale ministerelor și ale altor organe centrale din unitățile adminis-trativ-teritoriale
A. Funcții publice de conducere
1. Director general, inspector-șef
2. Director general adjunct, inspector-șef adjunct
3. Director, director adjunct
B. Funcții publice de execuție
1. Consilier, expert, consultant
2. Inspector de specialitate, referent de specialitate
3. Inspector
4. Referent
NOTĂ:
Funcțiile publice specifice unor autorități sau instituții publice centrale ori unor instituții subordonate acestora se stabilesc de conducătorii autorităților sau instituțiilor respective, cu acordul autorităților ierarhic superioare și cu avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.
IV. Aparatul de lucru al prefectului și al autorităților administrației publice locale
A. Funcții publice de conducere
1. Secretarul județului, secretarul municipiului București, secretarul general al prefecturii
2. Secretarul municipiului, orașului, comunei
3. Șef departament
4. Arhitect-șef, arhitect-șef adjunct
5. Director general, director general adjunct
6. Director, director adjunct
7. Șef serviciu, șef birou, șef sector
B. Funcții publice de execuție
1. Consilier, expert, consultant
2. Inspector de specialitate, referent de specialitate; gradele II și III
3. Inspector, referent
4. Inginer agronom
5. Medic veterinar
6. Perceptor
7. Agent agricol.
NOTĂ:
1. Funcțiile specifice din aparatul de lucru al prefectului se stabilesc prin ordin al acestuia, cu avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.
2. Funcțiile specifice din aparatul de lucru al autorităților administrației publice locale se stabilesc, la propunerea președintelui consiliului județean sau, după caz, a primarului, prin hotărâre a consiliului județean sau, după caz, local și cu avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.
Publicată în Monitorul Oficial cu numãrul 600 din data de 8 decembrie 1999
BIBLIOGRAFIE
1. Alecu I., Drăghici M. – Management general, USAMV, București, 1996.
2. Bogdan M. – Marketing, Ed. Romedia Tech, București ,1999.
3. Balaure Virgil, "Marketing în alimentație publică și turism", Ed. ASE, Buc. 1985.
4. Bogdan M. și colab. – Economie generală, Ed. Universitas, București, 2000.
5. Bogdan M. Lepădat Virginia – Prețuri și tarife, Ed. Universitas, București 2000.
6. Mathis R., Nica P., Rusu C. – Managementul resurselor umane, Ed. Economică București 1997.
7. Mihuleac D. – Management, Ed. Didactică și Pedagogică, București 1996.
8. Moraru I. – Introducere în psihologia managerială, Ed, Didactică și Pedagogică, București, 1995.
9. Olteanu Valerica, "Marketingul serviciilor", coediție Ed. Marketer, Ed. Expert, Buc., 1994.
10. Rusu C. – Management, Ed. Didactică și Pedagogică, București 1993.
11. Tănăsescu R. și colab. – Managementul în unitățile agricole, Ed. Licorna, București 1997.
12. Legea 82/1993 – Constituirea Rezervației Biosferei Delta Dunării.
13. Legea 511/1994 – cu privire la protecția mediului înconjurător
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Administratia Publica Si Personalitatea Functionarului Public (ID: 125627)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.