Regimul Juridic al Strainilor

C U P R I N S

Capitolul I Noțiuni generale

Subcapitolul I.1. Noțiuni și concepte

Subcapitolul I.2. Istoria condiției juridice a străinului

Capitolul II Străinul raportat la dreptul internațional

contemporan

Subcapitolul II.1. Raportul dintre dreptul intern și

dreptul internațional public

Subcapitolul II.2. Evoluția regimului juridic al străinilor

Subcapitolul II.3. Standardul minim internațional

Subcapitolul II.4.Modalități de reglementare a situației

juridice a străinilor

Subsecțiunea II.5. Dreptul internațional public raportat la străini

II.5.1. Bipatrizii și apatrizii

II.5.2. Refugiații și persoanele strămutate

II.5.3. Personalul cu statut special

Subcapitolul II.6. Dreptul la azil

Capitolul III Regimul juridic al străinilor în România

Subcapitolul III.1.Formele condiției juridice a străinilor din România

III.1.1. Intrarea și ieșirea din țară, șederea străinilor

III.1.2. Dreptul la azil

III. 1.3.Tipuri de regim aplicabile străinilor

Subcapitolul III.2. Drepturile și obligațiile străinilor

Bibliografie

CAPITOLUL I

Regimul juridic al străinilor. Noțiuni generale

Subcapitolul I.1.

Noțiuni și concepte

Dreptul internațional public poate fi definit ca un ansamblu de norme juridice create de state, prin acordul de voință, in scopul reglementarii relațiilor de interes reciproc, norme a căror respectare este asigurată prin liber consimțământ sau constrângere exercitată individual sau colectiv, de state1 .

După cum vom vedea, dintre subiectele de drept internațional, numai statele posedă totalitatea drepturilor si obligațiilor cu caracter internațional. Sunt trei criterii prin care o anumită entitate poate fi calificată ca stat: populația, teritoriul si existența unui guvern independent2 .

Convenția de la Montevideo din 1993 privind drepturile și obligațiile statelor consideră că statul trebuie să indeplinească patru condiții pentru a avea personalitate internațională:

1. o populație permanentă,

un teritoriu determinat,

un guvern,

4.capacitatea de a intra in relații cu alte state.

________________________________

1Constantin Andronovici, Drept International Public, Iasi 1993, pag.46

2Grigore Geamanu, Drept International Public, Bucuresti 1981, pag.227

Din punctul de vedere al temei noastre, ne va interesa ceea ce se înțelege prin ”populația unui stat”. Potrivit doctrinei, ea va cuprinde, in primul rând, cetățenii statului numiți și resortisanți, precum și celelalte persoane aflate pe teritoriul său și sub jurisdicția sa.

Regula generală în materie (”quidquid est territorio etiam est de teritorio”) este că statul își exercită jurisdicția sa asupra tuturor oamenilor aflați pe teritoriul său. Din punct de vedere al statutului lor juridic, aceștia pot fi:

cetățenii statului respectiv;

străinii, persoane care au cetățenia altor state;

persoane cu dublă cetățenie (bipatrizii) sau fără cetățenie (apatrizii)

Totalitatea drepturilor și obligațiilor prevăzute de legea unui stat pentru străinii aflați pe teritoriul său alcătuiește regimul juridic al străinilor. În doctrina de specialitate, noțiunea de străin se limitează la persoana fizică, fără a se face vreo referire la persoana juridică.

Persoana fizică aflată pe teritoriul altui stat și care nu beneficiază de cetățenia acelui stat nu va avea decât drepturile și obligațiile prevăzute în legislația internă a respectivului stat și în conventiile internaționale încheiate de acesta.

Din punctul de vedere al dreptului internațional public, străinii nu vor putea constitui un subiect de drept international, relația lor cu statul străin trebuind să pornească de la statutul juridic pe care acesta i-l acordă.

Subcapitolul I.2.

Istoria condiției juridice a străinului

Analizând retrospectiv problematica drepturilor și obligațiilor străinilor pe teritoriul țării noastre și nu numai, observăm cu ușurință evoluția înregistrată atât sub aspectul dimensiunilor cantitative și calitative cât și al domeniilor de evidență. Vom încerca mai întâi o tratare cronologică pentru ca apoi să urmărim , mai ales pentru ultimele două secole, modul în care s-a schimbat (a evoluat) tratamentul aplicat acestei categorii.

În antichitate, străinii erau asimilați barbarilor, erau considerați a fi sclavi și implicit aveau aveau ca destinație sclavia. Acest fapt constituia o realitate, însă existau și excepții. În China antică, de exemplu, în secolul al VI-lea î.e.n. se cunoșteau și se practicau reguli diplomatice ce includeau printre altele și protecția solilor, protecția persoanei acestora.

În Roma antică, drepturile străinilor erau asimilate oricărui dușman al Romei care oricând putea fi transformat în sclav. Relevant este faptul că ”hostis” desemna în latină atât pe străin cât și pe dușman. La fel ca și celelalte popoare din bazinul Mării Mediterane, romanii considerau dreptul, religia, morala și obiceiurile ca aparținând doar locuitorilor cetății.

Străinul nu era în nici un fel protejat la Roma, nici persoana sa nici bunurile sale, el găsindu-se în situația unui lucru.

În secolul al II-lea, această concepție mai funcționa doar in privința barbarilor, cei care trăiau în afara hotarelor imperiului. Pentru cazul în care era necesar să se primească un străin în cetate și să i se garanteze viața și averea, pe un anumit timp sau cu titlu permanent, se recurgea la două institutii cu caracter religios: clientela si hospium.

În anul 242 î.e.n. a fost înființată funcția de pretor peregrin. Acesta era un funcționar care se ocupa în mod special de protecția străinilor.

Populația liberă a imperiului, în majoritatea ei, alcătuia categoria peregrinilor, care erau de două feluri: peregrini obișnuiți și deditici. Primii erau străini ale căror cetăți nu au fost desființate din punct de vedere politic, ci au fost învinse și încorporate imperiului.

Locuitorii acestor cetăți puteau să își execute drepturile politice în cetate, fiind supuși dreptului lor național cât privește capacitatea juridică însă raporturile cu alte cetăți sau cu romanii erau cârmuite de jus gentium.

Dacă ne referim la locuitorii liberi din Dacia romană observăm că aceștia erau împărțiți (înainte de edictul de la Caracalla) în trei categorii: cetățeni romani, latini și peregrini.

Cetățenii romani locuiau în orașe, colonii și municipii și se bucurau, cu o singură excepție, de aceleași drepturi ca și cetățenii rezidenți în Roma sau Italia (cetățenii romani din Dacia nu puteau avea o adevărată proprietate romană în materie imobiliară dar puteau să o dobândească dacă pământul coloniei respective căpătase ius italicum – calitate de sol roman, prin ficțiune juridică).

Latinii ocupau o poziție juridică intermediară între cetățenii romani și peregrini. Ei formau populația urbană, având poziția juridică a latinilor coloniali. Se bucurau de aceleași drepturi patrimoniale ca și romanii (ius comercii) dar nu și de dreptul de a se căsători conform legii romane (ius conubii). În plus nu le erau concedate toate drepturile politice.

Despre peregrini se mai poate adăuga că proprietățile lor erau deja protejate de edictele praetorului peregrin (la Roma) sau ale guvernatorului (în provincie). Acțiunea care le era pusă la dispoziție pentru protejarea posesiei cuprindea ficțiunea cum că peregrinul ar fi cetățean roman.

În Dacia ca și în alte provincii romane, cetățenii romani și peregrini puteau avea sclavi. Sclavii dezrobiți deveneau liberți. Colonii erau o categorie situată între oamenii liberi și sclavi.

În satele grecești antice, situația străinilor nu era deloc favorabilă, iar în Spania opțiunea drepturilor pentru străini era inexistentă. Străinul beneficia totuși de anumite facilități în funcție de categoria căreia îi aparținea.

Era cunoscută instituția proxeniei – adică a ospitalității. Proxenul era dregătorul care apăra interesele străinilor și ale statelor străine, având unele atribuții comune consulilor și diplomațiilor contemporani.

O altă instituție a cărei menire era să asigure un statut juridic pentru străini căt mai asemănător cu cel al locuitorilor cetății era isopolitia. În Atena, străinii erau împărțiți în trei categorii. Prima categorie, isotelii era aceea care se bucura de drepturile civile cele mai însemnate, în comparație cu ceilalți străini, în temeiul unor tratate de isopolitie încheiate cu statele cărora le aparțineau. Metecii, ceea de-a doua categorie erau străinii care, deși nu beneficiau de nici un tratat , se bucurau totuși de unele drepturi. Ei erau puși sub patronatul unui ”prostat” ales liber de ei. Ceilalți străini alcătuiau cea de-a treia categorie și nu se bucurau de absolut nici un drept.

În Egiptul antic, situația era asemănătoare, doar că au existat la un moment dat lucrări cum ar fi ”Les sept oevres de la veritable misericord” care prescriau ”hrănirea celor înfometați, adăparea celor însetați, cazarea străinilor, eliberarea prizonierilor, îngrijirea bolnavilor”. Pe de altă parte, inscripția găsită pe una din piramidele egiptene ”nici un om din țara asta nu a contribuit la ridicarea ei”, este evidentă în sensul dorinței de a se consemna faptul că inclusiv piramidele au fost ridicate de sclavi, adică de străini.

În concluzie, pentru perioada antichității putem spune că, din punct de vedere al drepturilor, străinilor li se aplica un tratament cu totul nefavorabil, iar în privința obligațiilor este clar că erau supuși la executarea muncilor cele mai grele.

Perioadei feudalismului îi coincide înbunătățirea situației străinilor, drepturile lor rămânând semnificativ îngrădite. Nu se puteau bucura de drepturile cetățenești , iar dreptul feudal nu le garanta inviolabilitatea averii. Nu puteau moșteni nici o avere mobilă sau imobilă într-un stat străin iar în caz de moarte îsi pierdeau averea în favoarea suveranului local. Aceste situații au fost general valabile până la sfârșitul secolului XVII-lea. Pe de altă parte , în feudalism a apărut situația ambasadelor permanente, precum și noțiuni despre drepturile și prerogativele agentților diplomatici. Dreptul canonic garanta inviolabilitatea persoanei ambasadorilor.

Între secolele al XV-lea și al XVI-lea apar, în afara tratatelor cu privire la problemele politice și teritoriale, tratate de comerț, de navigație și mai ales, în practica orașelor italiene, tratatele referitoare la protecția negustorilor și cetățenilor străini de pe teritoriul altui stat.

A fost cunoscut și regimul capitulaților, stabilit prin tratatele inegale, în conformitate cu care străinii erau exceptați de la jurisdicția statului în care se aflau, beneficiind de extrateritorialitate, de inviolabilitatea bunurilor și persoanei, de privilegii speciale. Acest regim, abolit relativ recent, după cel de-al doilea razboi mondial, a reprezentat o încălcare a principiului egalității suverane a statelor1.

Interesant este faptul că și prevederile vechiului drept românesc nu se sustrag contextului general. Există o serie de deosebiri între localnici și străini, mai ales în legătură cu acordarea cetățeniei. În funcție de fapt se făcea deosebirea între străini creștini și necreștini: turci, armeni, evrei.

________________________________

1. C. Andronovici, op. cit., pag. 119

În Țara Românească și Moldova, calitatea de pământean era direct legată de proprietatea individuală sau colectivă asupra terenului agricol și de cultivarea lui, transmiterea calității de pământean echivalând cu transmiterea proprietății.

Dobândirea calitații de pământean era în funcție de necesitățile agrare. La orașe, stabilirea străinilor era p stabilirea străinilor era posibilă în anumite condiții, fapt care permitea împământenirea.

În dreptul scris însă, prima discuție între pământeni și străini o găsim făcută de Codul lui Calimach din 1817. Regulamentele organice făceau deosebire între marea împământenire, care presupunea drepturi politice și mica împământenire, acordată neguțătorilor și meșteșugarilor ce doreau să dobândească numai drepturile obișnuite de pământean. Revoluția de la 1848 din Țara Românească aduce în atenție denumirea de cetățean, care va fi vehiculată tot mai frecvent.

În Transilvania, condiția civică era legată de pământ, noblețe și religie.

Concepțiile vremii atestă faptul că pentru străinii necreștini funcționa o serie de restrictii cum ar fi: lipsa dreptului de a depune mărturie, de a se casători cu creștini sau de a adopta, precum și posibilitatea exercitării unor meserii, dobândirea imobilelor și exercitării unor funcții publice. Tratatele incheiate de domnitorii români cu Turcia stabileau anumite limite față de supușii turci. Și după apariția Pravilelor lui Vasile Lupu și Matei Basarab (1646 și 1652), precum și a codurilor lui Calimach și Caragea (1817 și 1818) condiția juridică a străinilor era în continuare reglementată de dreptul cutumiar. Regulamentele organice cuprind, de asemenea, prevederi referitoare la regimul străinilor, aceștia bucurându-se de aceleași drepturi ca și cetățenii români, excepție făcând cazul în care legea dispunea altfel. Acum încetează distincția între străini creștini și cei necreștini1.

________________________________

1 Totuși ies în evidență tratatele comerciale. De exemplu, așezământul acordat de Alexandru cel Bun in 1480 neguțătorilor din Liov consacră drepturi și privilegii pentru comercianții străini, după modelul occidental. Așezăminte ca acestea au fost destul de numeroase de-a lungul istoriei și se întâlnesc în toate țările românești.

Constituția din 1866 înscrie ca prevedere faptul că numai străinii creștini puteau dobândi cetățenia română prin împământenire. Dispoziția a fost însă abrogată prin legea constituțională din octombrie 1879.

Constituția Tuturor Românilor din 1923, consacră la art. 7 numai naturalizarea ca mod de dobândire a cetățeniei române. Accesul lor în funcții publice era permis numai în cazuri excepționale și anume statornicite de lege (art.8, alin.5). Mai era prevăzută protecția străinilor (a persoanei și a bunurilor) (art.9).

În art.18 se statua că străinii ”au drept numai la valoarea imobilelor ” (nu și la dobândirea cu orice titlu și deținere).

O referire specială ar trebui făcută în legătură cu așa numitele ”sisteme de drept religioase și tradiționale”. Din punct de vedere istoric, este cu totul adevărat faptul ca aceste sisteme reprezintă anacronisme, vestigii ale altor epoci1.

Chiar și într-o tratare la modul general, se poate observa ca principala caracteristică a acestor ”sisteme tradiționale” este faptul că sunt atașate statului personal. Normele lor nu se aplică tuturor persoanelor rezidente într-un anumit stat sau teritoriu și tuturor acelora având o anumită religie, indiferent de statutul de domiciliu, au un statut personal care își găsește temeiul în perceptele acestei religii2.

În perioada modernă, situația străinilor, sub aspectul condiției lor juridice, s-a schimbat, cunoscând mutații dintre cele mai profunde și diverse. S-a proclamat în unele cazuri egalitatea în drepturi a străinilor cu cetățenii respectivelor țări³ sau, în unele state din Orient s-a creat străinilor, prin intermediul capitulaților, un regim juridic chiar mai bun decât cel al populației locale.

________________________________

1V.D. Zlătărescu, Panorama marilor sisteme de drept ale lumii, Bucuresti 1995

2”reptul islamic se adresează tuturor adepților islamului. Juriștii mahomedani, menționează că înainte de razboi, limita europeană a sistemului lor juridic o reprezenta Dobrogea” (V.D.Ylătărescu- op.cit. pag.16)

3De exemplu, în Franța, străinul care are reședință legală în această țară se bucură de aceleași drepturi ca orice francez (Alain Monchablon, Cartea Cetățeanului, București 1991)

În 1969 a fost elaborată Legea nr. 25 cu privire la regimul străinilor din România. Până atunci, temeiul situației juridice a strainilor l-a constituit Decretul nr. 260 din 1957 cu modificările ulterioare.

Această lege a fost abrogată de Legea nr. 123 din 2 aprilie 2001, cea care este în vigoare de altfel și a căror norme metodologice de aplicare au fost stabilite prin Hotărârea Guvernului României nr. 476 din 17 mai 2001. În art. 1 alin. 1 se stipulează că ”În sensul prezentei legi prin străin se înțelege persoana fără cetățenie română”. Venind ca o necesitate în contextul noii legislații europene în domeniu, legea prevede că ”în România străinii se bucură de protecție generală a persoanei și a averii, garantată de Constituție și de alte legi, precum și de drepturile prevăzute în tratatele internaționale la care România este parte”. Totodată, străinii au și o serie de interdicții pe teritoriul României, dintre care amintim că nu pot organiza partide politice ori alte organizații sau grupuri similare și nici nu pot fi membrii ale acestora, nu pot ocupa funcții și demnități publice, civile și militare, organiza sau participa la manifestații sau întruniri care aduc atingere ordinii publice sau siguranței naționale și nu pot finanța partide, organizații, grupări sau manifestații din cele prevăzute la aliniatul 2.

CAPITOLUL II

Străinul raportat la dreptul internațional contemporan

Subcapitolul II.1

Raportul dintre dreptul intern și dreptul internațional public

Între probleme cărora li s-a căutat un răspuns adecvat, încă din secolul trecut, se găsește și cea cu privire la raportul dintre dreptul internațional public și dreptul intern, în materia condiției juridice a străinilor.

Dacă la început s-a considerat a fi o problemă care interesa mai mult dreptul intern, în secolul pe care îl parcurgem, condiția juridică a străinilor tinde să dobândească din ce în ce mai mult o dimensiune internațională. Argumentul care dă grad de certitudine afirmației anterioare este acela că, după cel de-al doilea război mondial, mai multe acte internaționale cu caracter general sau particular, au consacrat numeroase texte condiției juridice a străinilor. Între aceste acte cu caracter internațional rețin atenția declarațiile, tratatele și convențiile internaționale.

În literatura juridică de specialitate nu s-a ajuns încă la o opinie unanimă cu privire la rolul dreptului internațional public în statuarea si reglementarea condiției juridice a străinilor.

Astfel, sunt autori care, folosind argumente fundamentate științific, susțin ideea rolului dreptului internațional public în staturarea și reglementarea condiției juridice a străinilor.

Sintetizate, aspectele cu privire la condiția juridică a străinilor, care țin de dreptul internațional public, sunt următoarele :

aplicarea principiului recunoașterii străinilor ca subiecte de drept, calitate ce nu li se poate refuza;

recunoașterea drepturilor și libertăților de care se pot bucura străinii, reprezintă o condiție esențială a exercitării depline a personalității umane. Este cazul libertății de conștiință, a libertății individuale, inviolabilității domiciliului și a libertății de comunicare. De altfel, în acest domeniu al recunoșterii drepturilor și libertăților străinilor dupa cum apreciază mai mulți autori , sunt dificil de separat reglementările interne de cele internaționale, întrucât ceea ce la un moment dat este de competența dreptului intern, ulterior poate deveni competența dreptului internațional;

prevederea, cu rang de principiu, potrivit căreia străinul trebuie să fie protejat prin mijloace de drept penal, drept civil și procesual civil, drept administrativ, împotriva actelor și faptelor care pot prejudicia persoana sau bunurile străinului;

dreptul de a da în judecată, de a se adresa autorităților statului respectiv, de a susține în fața acestor organe pretențiile pe care le are;

principiul conform căruia drepturile private ale străinilor dobândite după legea statului de care aparțin sau după legea altui stat trebuie să fie respectate și de către statul în care străinul se găsește.

Autorii consideră că principiile dreptului internațional nu pot fi reținute ca fundament juridic al drepturilor și obligațiilor străinilor, ci le apreciază ca având un caracter mai ales moral și nu pot face parte din dreptul internațional general. În consecință, ei resping teza potrivit căreia principiile dreptului internațional general au un caracter de izvor al dreptului în materia condiției juridice a străinului1.

Nu de puține ori, aceleași norme sunt ale aceleiași puteri de stat care, ratificând un tratat sau o conventie internațională își asumă obligația ca legislația sa națională să fie concordantă cu normele ratificate2 și cu privire la tratamentul străinilor. Tratatele ratificate sunt obligatorii, mai puțin atunci când ar rezulta din text că ar fi vorba numai de simple indicații sau recomandări. Totodată, în opinia profesorului Rouseau4, limitele caracterului obligatoriu al tratatelor pot fi grupate în trei mari categorii:

limitele rezultând din principiile de drept: excepția de forță majoră și excepția de legitimă apărare;

limitele întemeiate pe instituții ale dreptului ginților, executarea de represalii (răspunsul la un act ilicit);

limitele decurgând din considerațiuni politice: în special teoria necesității.

Această teorie a fost infirmată chiar de curtea Permanentă de Justiție Internațională care la 12 decembrie 1943 a refuzat să aplice această teorie în afacerea Oskar Chinn5.Dreptul intern, prin normele elaborate, nu poate veni în contradicție nici cu principiile fundamentale ale dreptului internațional public, acestea din urmă având caracter de ”jus cogens” .

________________________________

1Nicolae Țațomir, Drept internațional contemporan, Iași 1972, pag.32

2Gheorghe Moca, Drept internațional public, București 1989, pag.88

3Charless Rousseau, Droi international public, Paris 1970, pag. 138

4”Recursul la scuza necesității conduce la conflict de nerezolvat.Pretențiile unui stat de a-și rezolva interesele sale vitale sacrificând drepturile esențiale ale unui alt stat este o pretenție pur politică, nesusceptibilă de nici o justificare obiectivă, excluzând și posibilitatea unei reglementări juridice”(C.Visscher.Theorie et realites en droit)

5”Afacerea Orkar Chinn”, diferend între Marea Britanie și Belgia ivit în legătură cu falimentul unui cetățean englez care se ocupa cu navigația comerciala pe fluviul Congo, ca urmare a concurenței făcute de societatea „Union Nationale des Transport Fluviaux” subvenționată de guv. Belgiei.(Ionel Cloșcă, op.cit., pag.52)

Din doctrină mai rezultă și că dreptul internațional este dat de acordul dintre state, constituind o manifestare, în sfera relațiilor internaționale, a voinței suverane a statului, pe când dreptul intern reprezintă aceași voință pe planul relațiilor interne, în limitele teritoriului stat.

Atât în cadrul dreptului intern cât și în cadrul dreptului internațional, ne confruntăm cu manifestarea, în forme specifice, a suveranității de stat. Dreptul internațional se particularizează față de dreptul intern prin trăsături proprii privind formarea, obiectul, subiectul, funcțiile și chiar instituțiile care îi sunt specifice, dar, în același timp, în practică se găsesc intr-un raport de interferență, influențându-se reciproc.

Jurisprudența statelor împreună cu legislația internă a acestora dau naștere unei practici eterogene în înfăptuirea acestui raport de intercondiționare. Practica menționată este dominată fie de dualismul tradițional, potrivit căruia normele dreptului internațional liber acceptate capătă aplicare deplină pentru un stat prin reconfirmare și încorporare în legislația internă1, fie de un dualism pragmatic, prin considerarea lor ca având o valoare juridică egală cu cea a dreptului intern fără a fi nevoie, pentru aplicare, de un act legislativ național. Premisele teoretice ale dualismului tradițional și pragmatic, se regăsesc în doctrina pozitivistă.

În caz de conflict între dreptul internațional și dreptul intern, dualismul este însoțit de prevederile constituționale sau practica judiciară în sensul supremației și priorității tratatului față de legea națională, cu privire la drepturile omului. Practicile franceză, scoțiană, greacă, olandeză și română sunt elocvente în acest sens.

____________________

1”Dacă premisa de la care pornesc adeptii acestei teorii (H.Triepel,Ch.Rousseau) este concretă și anume că dreptul internațional și dreptul intern formează două ordini juridice distincte, concluziile la care ajung( o normă de drept internațional devenită normă internă poate fi modificată sau abrogată printr-o lege ulterioară) sunt în contradicție cu realitatea și cu practica internațională, negând interferențele obiective ce există între aceste două sisteme”

În statele membre ale Uniunii Europene, dreptul comunitar este superior oricărei legi interne. De fapt, nu există o separare artificială și absolută a dreptului internațional public, față de dreptul intern și nici un primat al unuia sau altuia, care să opereze în mod rigid. Influențându-se reciproc, dar păstrându-și fiecare specificul, cele două ordini juridice coexistă într-un raport de coordonare.

Din doctrină rezultă că, în cazul în care un stat adoptă și aplică în perimetrul suveranității sale, o lege care vine în conflict cu un tratat la care a devenit parte anterior, conduita sa echivalează cu încălcarea unor norme și obligații de drept internațional acceptate de acel stat și reprezintă o acțiune ilicită care atrage consecințe pe planul răspunderii și al sancțiunii internaționale, al nerecunoașterii de către alte state a legii ulterior adoptată.

Trebuie arătat că, la Conferința de la Viena privitoare la dreptul tratatelor din 1969, articolul 60, referitor la stingerea unui tratat sau suspendarea aplicării lui ca urmare a violării sale i s-a adăugat, pe lângă paragrafele prezentate de Comisia de Drept Internațional, încă un paragraf1, cu scopul de a asigura că regulile stabilite cu privire la încetarea sau stingerea tratatelor nu se vor aplica dispozițiilor referitoare la protecția persoanei umane, conținute în tratatele cu caracter umanitar, ”în special acele dispoziții care includ orice formă de represalii împotriva persoanelor protejate prin acele tratate”2 .

________________________________

1C. Andronovici, op. cit., pag.53

2Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu, Dreptul tratatelor, București 1995, pag.88

Subcapitolul II.2

Evoluția regimului juridic al străinilor în dreptul internațional public

Potivit majorității doctrinelor, statul determină situația juridică a propriei populații, stabilind prin legislația internă statutul juridic, drepturile și obligațiile diferitelor categori de persoane care intră în componența populației, inclusiv drepturile și obligațiile străinilor, mai puțin cele ale persoanelor cu statut diplomatic.

Totodată, remarcăm că, asupra unor aspecte privitoare la diverse categorii de persoane care compun populația statelor, este necesară o permanentă colaborare în cadrul creat prin aplicarea principiilor și normelor de drept internațional, de această dată. Astfel de probleme se referă la obligațiile statelor și la cooperarea internațională din domeniul drepturilor omului, din care decurg în mod firesc și cele ale protecției diplomatice, bipatridiei, apatridiei, regimul juridic al străinilor, dreptului la azil și situației refugiaților.

Așa cum rezultă de mai sus, obiectul colaborării și al unor tratate încheiate între state l-a făcut, de mai multă vreme, printre altele și regimul juridic al străinilor, precum și posibilele forme de tratament aplicate acestora.

Conceptul drepturilor omului, care îl subscrie pe cel al drepturilor străinilor, s-a format încă din secolele al XVII-lea – al XVIII-lea, având ca punct de plecare teoria dreptului natural (elaborată în Franța, Anglia, Olanda), potrivit căreia omul este liber de la natură, el trebuie să se bucure în societate de drepturi și libertăți care își au temeiul în natura umană1.

________________________________

1Giorgoi Vecchio, Lecții de filosofie juridică, Iași 1993

Această teorie și-a găsit consacrarea, în parte, în acte constituționale engleze (”Petiția drepturilor omului” din 1776 și ”Legea drepturilor” din 1689 dar și în ”Declarația americană de independență”din 1776 și ”Declarația drepturilor omului și cetățeanului” din timpul revoluției franceze din 1789).

În timp, mai ales în secolul al XIX-lea constatăm că s-a format un adevărat principiu constituțional cu privire la drepturile omului, indiferent cărei categori îl plasăm, fiind consacrat în mai toate constituțiile statelor și în alte acte legislative interne. Este aspectul pe care mai târziu îl vom constata și cu referire expresă la garantarea drepturilor străinilor. În România, principiul general al respectării drepturilor omului – cetățean propriu sau străin – a făcut numai parțial obiectul cooperării statelor prin intermediul reglementării internaționale. În perioada interbelică, pe baza unor instrumente juridice încheiate de marile puteri cu o serie de state mici, printre care și România, s-au intensificat eforturile pentru protecția și promovarea drepturilor omului. Atenția s-a îndreptat, de această dată, asupra protecției internaționale a minorităților naționale – sursă ulterioară pentru propunerile ce aveau să se facă în domeniul protecției drepturilor străinilor. În acest fel, statutul minorităților din unele state europene, inclusiv România, devenea o problemă internațională care, așa cum rezultă din doctrină, permitea unor state, prin mecanismul de protecție instituit, să se amestece, în anumite circumstanțe, în treburile interne ale altor state. Unii autori consideră acest ”regim internațional al minorităților” un eșec, în defavoarea lui existând numeroase argumente.

După cel de-al doilea război mondial, problematica înregistrează o evidentă evoluție, devenind, în ansamblul ei, un domeniu al cooperării și colaborării internaționale precum și al reglementării juridice interstatale, în special în baza Cartei ONU din 1945, dar și a altor acte internaționale. În această perioadă a apărut și s-a format instituția drepturilor omului în dreptul internațional, care constituie cadrul juridic general al promovării și protecției drepturilor omului. Sunt opinii în doctrină, potrivit cărora există ”un drept al drepturilor omului” sau ”un drept internațional al drepturilor omului” format ca ramură a dreptului internațional general. Acesta include, în mod inevitabil și problematica regimului juridic al străinilor.

De reținut faptul că drepturile fundamentale ale omului, în general, sunt

consacrate într-o serie de instrumente internaționale care au, în plus și valoarea unor

norme imperative de ”jus-cogens”1.

Cu toate acestea, se recunoaște statelor dreptul de a stabili în mod direcționar drepturile și obligațiile străinilor. Evoluția principiilor tratamentului juridic al străinilor în dreptul internațional (național, special, clauza națiunii cele mai favorizate, mixt) evidențiază teza potrivit căreia, în realitate nu se întâmplă chiar așa. Aceasta deoarece o persoană aflată pe teritoriul unui stat, ca străin, este supusă unei legături juridice decurgând din această situație, fără însă a înceta legătura sa juridică față de statul al cărei cetățean este. Asistăm așadar, la raporturi juridice ce se nasc între cele două state cu privire la persoana în cauză (cetățean sau străin). Cert este că și în dreptul internațional regimul juridic al străinilor a cunoscut evoluții semnificative, prin perfecționarea fără precedent a instrumentelor cu caracter regional și universal, creându-se străinilor o situație din ce în ce mai bună.

________________________________

1Potrivit opiniei unor cercetători dar și a unor oameni politici, drepturile omului – tocmai datorită rețelei de convenții internaționale existente – ar ieși de sub competența internă a statelor. Pe această bază s-a produs – după unii autori – o „eroziune a întinderii jurisdicției interne a statelor”. (o argumentație contra acestor opinii în D.Popescu, A. Năstase, F. Coman, op. cit. București 1994, pag.106-107)

Subcapitolul II.3

Problema standardului minim realizat

Ca aspect teoretic cu implicații practice, în doctrină se discută chestiunea rolului ”standardului minim internațional” (international minimum standard) în stabilirea regimului străinilor, îndeosebi a drepturilor lor. O parte a teoreticienilor își exprimă acordul față de această teză iar alții scot în evidență caracterul contradictoriu și sinuos al aplicării în practică a acesteia. Începutul secolului XX-lea este favorabil tezei ”standardului minim internațional”, numit inițial și ”standard moral al națiunilor civilizate” care se opune principiului regimului național1. Conferința de codificare de la Haga din 1930 a fost un bun prilej pentru susținerea tezei ”standardului” de către majoritatea statelor participante. Consacrarea și-o găsește această teză cu rang de principiu, atât în Declarația Adunării Generale O.N.U. din 1962, privind suveranitatea permanentă asupra resurselor naturale, cât și în numeroase decizii arbitrare.

D.J.L.Brown susține că ”față de străin, statul nu este liber să îl trateze după bunul plac, ci trebuie să se conformeze unui standard internațional. Această obligație a statului primitor există față de statul național și nu direct față de străin”2. Doctrinarii, adepți ai regimului național, susțin că, privitor la acest principiu (al regimului național), se asigură egalitatea de tratament a străinilor cu proprii cetățeni, în timp ce aplicarea principiului standardului minim internațional ar favoriza existența unui statut privilegiat pentru străini, asemănător practicii din trecut, a capitulațiilor.

________________________________

1D.Anzilotti, G.Oppenheim, A.Verdoss, citați de Gh. Moca „Drept internațional public”, Bucerești 1989, pag. 254

2 În „Public International Law” , Paris 1970, pag. 135

În acest fel s-ar permite cedarea către străini a activităților economice și de investiții, dându-se toată posibilitatea intervenției armatelor străine.

De asemenea, ar lăsa loc pentru abuzuri în legătură cu invocarea și practicarea lui.Divergențele generale de aplicare a principiului constituie tot atâtea dezavantaje, care nu îl înlătură însă din practica statelor. El este privit ca un „tratament minimal (…), parte integrantă a dreptului internațional cutumiar”.

Anul 1945 reține atenția prin faptul că principiul a fost legat de obligația statelor de a promova și respecta drepturile fundamentale ale omului ca temei și criteriu de drept internațional în stabilirea regimului străinilor, care capătă astfel un conținut mai larg și mai conturat. Subzistă obligația generală a statelor, ca în determinarea situației străinilor să țină seama de reglementările internaționale privitoare la drepturile omului. Realitatea demonstrează că în practică acestea nu pot fi transpuse fără unele restricții și dificultăți ce decurg din limitele prevăzute de Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948 și cele două Pacte între state. În acest fel se explică și se argumentează practica ambiguă a statelor, în alicarea pentru străini a unui „standard” bazat pe respectarea drepturilor fundamentale ale omului. De asemenea, progresul realizat în domeniul respectării drepturilor fundamentale ale omului, în practica internă și internațională, a contribuit la configurarea unui nou conținut al standardului internațional privind regimul străinilor, care ar putea fi apreciat ca un standard minim umanitar, posibil de realizat în condițiile în care tot mai multe state aplică pentru proprii cetățeni drepturi, libertăți și obligații fundamentale, consacrate de dreptul internațional pozitiv.

Devine tot mai evident faptul că, drepturile și obligațiile străinilor nu pot depăși, chiar în regimurile democratice cele mai liberale, standardul internațional determinat de practica generală a statelor, reflectată în dreptul intern, în tratate și în dreptul comunitar. Există deosebiri, din punctul de vedere al regimului juridic, între străinii care intră temporar (tranzit, excursie) pe teritoriul unui stat și imigranții sau emigranții care se stabilesc pentru o perioadă mai îndelungată de timp, pe teritoriul altui stat. Cei din urmă sunt supuși, în practică, la restricții privind intrarea, șederea și desfășurarea unor activități.

În condițiile actuale, când se urmărește realizarea unui standard cât mai ridicat al drepturilor și libertăților fundamentale de care să se bucure toate persoanele, indiferent de categoria în care se încadrează, problema standardului minim pentru străini tinde să devină desuetă.

Capătă din ce în ce mai mult grad de certitudine realitatea potrivit căreia străinii se bucură de drepturile fundamentale civile, sociale, economice și culturale atribuite persoanei umane dar nu își exercită drepturile politice și sunt supuși la restricții privind intrarea și șederea pe teritoriul statelor, accesul în funcții publice, în anumite situații și la ocuparea unui loc ce muncă, în desfășurarea unei activități economice. Că nu în toate zonele globului intensitatea drepturilor sau restricțiilor este aceași, este de asemenea o realitate. Și tot la fel de reală este și concluzia că sunt sau nu acceptați într-un stat sau altul în funcție de mai multe criterii sau condiții, obiective sau subiective. Drepturile, respectiv restricțiile, vor fi mai mult sau mai puțin prezente, aceasta în concordanță cu interesul manifestat de fiecare stat în parte, cu avantajele sau dezavantajele pe care le generează prezența străinilor pe un teritoriu sau altul.

Subcapitolul II.4

Reglementarea situației juridice a străinilor în dreptul internațional public

În temeiul suveranității de care dispune fiecare stat, practica generală și doctrina confirmă excepția unui drept suveran, chiar direcționar al statului, de a stabili în limitele teritoriului său acel ansamblu de norme juridice privind drepturile și obligațiile străinilor, condițiile de intrare, tranzitare, ședere și ieșire a lor, în și din țara respectivă, ceea ce dă de fapt regimul străinilor.

Convențiile internaționale referitoare la regimul străinilor au un caracter bilateral. Ele prevăd anumite drepturi și facilități pe care statele semnatare le acordă cetățenilor celuilalt stat, când se află pe teritoriul lor. Aceste drepturi pot fi:

intrarea și șederea în statul respectiv;

dreptul la libera circulație;

posibilitatea de a desfășura anumite activități economice;

protecția persoanei străinului și a bunurilor sale;

accesul la tribunalele statului-gazdă.

Pe de altă parte, străinul are și obligații față de statul pe a cărui teritoriu are acest statut. El trebuie să respecte legile și regulamentele aceluiași stat, să nu acționeze împotriva lui și să aibă o atitudine de respect și loialitate față de stat. Statele pot impune și obligații speciale: înregistrarea lor la poliție și prezentarea lor periodică la control.

Dreptul internațional nu conține o normă generală care să cuprindă obligația statului de a permite intrarea și șederea străinilor pe teritoriul său. Majoritatea statelor reclamă un drept direcționar de a refuza, în cadrul exercitării suveranității, intrarea străinilor ca și aplicarea măsurilor de excludere a cestora după ce au fost admiși pe teritoriul național. În practică observăm că statele nu își exercită un asemenea drept în mod absolut. Orice interdicție, în acest sens față de cetățenii unui stat, poate fi apreciata ca un act inamical și urmat de măsuri asemănătoare de răspuns.

În prezent, pornindu-se de la principiul conform căruia pe teritoriul unui stat străin nu pot avea mai multe drepturi decât cetățenii acelui stat1, situația străinilor poate fi reglementată de următoarele categori de tratamente:

a) Regimul național. Un stat recunoaște pe teritoriul său aceleași drepturi pentru străini ca și pentru proprii cetățeni. Deci, străinilor li se acordă aceleași drepturi sociale, economice, culturale și civile, de care beneficiază proprii cetățeni. Ca regulă generală se păstrează aceea că străinii se pot bucura și de drepturile politice. Există însă și multe state (Suedia, Danemarca, Finlanda, Norvegia, Olanda, Grecia) care au permis străinilor să participe la alegerile municipale și provinciale, nu și la cele legislative, făcând excepție de la regula sus amintită2. Potrivit acestui regim, străinii nu pot ocupa o serie de funcții publice, fiind supuși unor restricții ce decurg din legile statului respectiv privind deplasarea, controlul actelor, exercitarea unor anumite profesii și altele.

Ar mai fi de adăugat că drepturile pot fi limitate, în anumite circumstanțe, din motive de securitate. Străinul nu poate fi obligat să satisfacă serviciul militar pe teritoriul statului în care se află3.

________________________________

1În domeniul dreptului comunitar s-au întâlnit situații așa zise de discriminare inversă, în sensul că un stat comunitar acordă un statut privilegiat, mai favorabil resortisanților altor state decât propriilor săi resortisanți. Curtea de Justiție nu a obiectat asupra acestor categorii de discriminări, dar nu a exclus nici posibilitatea interzicerii acestora (Octavian Manolache. Drept comunitar, București 1996, pag.20)

2Prin modificările făcute art.8 din Tratatul C.E., partea a II-a, „Cetățenii Uniunii”se statuează că unul din drepturile oricărui cetățean care își are reședința într-un stat membru este acela de a alege și de a fi ales în în alegerile locale din acel stat. (O.Manolache, op.cit., pag.15)

3Dumitra popescu, Adrian Năstase, F.Coman, op.cit. , București 1995, pag. 137

Ca o concluzie care se impune este faptul că deși s-ar bucura de un sprijin important din parte statului și a doctrinei, acest regim a fost însoțit în practică, în mod inevitabil, de inegalități de regim al străinilor, față de naționalii statului de teritoriu, consecințe firești ale calității fiecărei categorii enunțate.

b) Regimul preferențial sau special. În baza acestuia regim, anumitor categorii de străini li se aplică o serie de drepturi care nu sunt acordate altor străini, în domenii de activitate bine determinate, fiind prevăzute fie în legislație, fie în acorduri internaționale. Se acordă, de regulă, pe bază de reciprocitate.

c) Regimul clauzei națiunii celei mai favorizate. Este consacrat prin tratat internațional sau acord internațional (de regulă acord de navigație sau comercial). Potrivit acestui regim, străinilor li se aplică un tratament cel puțin la fel de avantajos ca acela conferit cetățenilor oricărui alt stat terț.

d) Regimul mixt. Cel mai utilizat în practică este acest regim, care combină regimul național cu cel al reciprocității. El contribuie la asigurarea în drepturi a statelor și cetățenilor lor. Principiul reciprocității în domeniul regimului străinilor îmbracă două aspecte principale:

– reciprocitatea materială, când cele două state acordă străinilor (cetățenilor celuilalt stat) aceleași drepturi;

– reciprocitatea formală, când fiecare stat acordă străinilor drepturile prevăzute în legislația sa.

Înainte de a trece în revistă drepturile și obligațiile străinilor, nu trebuie să uităm faptul că statele primitoare au și ele obligații – foarte exact stabilite prin tratate, convenții sau cutuma internațională.

Statele au obligația de a respecta străinului calitatea de cetățean al altui stat, în special să nu aducă vreo atingere obligației de fidelitate a străinului față de statul al cărui cetățean este. Străinului nu i se pretinde să îndeplinească serviciul militar în cadrul forțelor armate ale statului pe al cărui teritoriu are acest statut. Aceasta nu exclude existența în practică a unor state (S.U.A. și Australia) din ale căror prevederi legale să rezulte totuși participarea obligatorie a străinilor rezidenți la executarea unui serviciu local de poliție pentru menținerea ordinii publice sau în caz de invazie teritorială, la restabilirea situației.

Dar există și situații când străinii sunt obligați la executarea serviciului militar, dar acestea se bazează pe reciprocitate1. De asemenea, nu trebuie să ceară străinului să acționeze împotriva intereselor țării sale2.

Elementul esențial al tratamentului străinilor este reprezentat de datoria pe care o are fiecare stat, ținând seama de principiile egalității și suveranității naționale, să recunoască străinilor aflați pe teritoriul său, aemenea drepturi și obligații care să nu prejudicieze nici interesele acestora, nici cele ale statului de cetățenie3. Aceasta, deoarece, aflată pe teritoriul unui stat ca străin, o persoană este supusă legăturii juridice decurgând din situația sa de străin, fără a înceta însă să fie legată, prin drepturi și obligații, de statul al cărui cetățean este. În acest context se manifestă și dreptul statului de cetățenie de a exercita protecția diplomatică și consulară a intereselor cetățenilor săi, când acestea au fost prejudiciate pe teritoriul altui stat străin4.

Protecția diplomatică acordată de un stat cetățenilor săi aflați în străinătate se face prin misiunile sale diplomatice sau oficiile consulare. Această protecție poate fi acordată de către stat și altor persoane care nu sunt cetățeni ai săi, dacă între statul ai cărui cetățeni sunt persoanele respective și statul pe al cărui teritoriu se află nu există relații diplomatice.

Statul interesat poate cere unui terț, care are relații diplomatice cu acel stat, să exercite protecția diplomatică și față de cetățenii săi. O condiție este ca statul pe a cărui teritoriu urmează să fie exerciată această protecție diplomatică a terțului, să fie de acord cu acest lucru.

________________________________

1I.Cloșcă, op. cit. București 1982, pag. 269

2de exeplu, tratatul sovieto-iranian din 27 august 1935, articolul 2 (Marțian Niciu, op.cit., pag.32)

3Ca un contra exemplu, se cunoaște cazul cetățenilor S.U.A. afectați bazelor militare americane de pe teritoriul statelor membre N.A.T.O., care erau scoși de sub competența organelor judiciare și administrative locale. (Gh. Moca, București 1983, pag. 328)

4Acest drept al statului este prevăzut în Convenția de la Viena, privind relațiile diplomatice, din anul 1961 și Convenția referitoare la relațiile consulare, din anul 1963.

Cuantumul drepturilor și obligațiilor este diferit pentru fiecare categorie de străini, în funcție de situația în care se găsesc aceștia: turiști, în tranzit (cu sau fără oprire) sau având reședința pe teritoriul altui stat.

Pe plan general, în dreptul internațional contemporan se remarcă o folosire frecventă a regimului național. Potrivit acestuia, străinul se bucură de aceleași drepturi economice, sociale, culturale, civile, ca și naționalii, nebeneficiind însă de drepturi politice (drepturi electorale și dreptul de a ocupa funcții publice). Aspecte cele mai importante ale acestor drepturi se referă la:

recunoașterea străinilor ca subiect de drept;

drepturile fundamentale ale persoanei, libertatea de conștiință, libertatea individuală, libertatea de comunicare;

protejarea străinilor prin mijloace de drept penal și procesual penal, civil și procesual civil, administrativ;

dreptul de a da în judecată, de a se adresa autorităților statului respectiv;

respectarea drepturilor private ale străinilor după legea statului de care aparțin sau după legea altui stat;

dreptul de protecție al statului a cărei cetățenie o are;

dreptul de a intra și ieși liber de pe teritoriul statului respectiv;

dreptul la liberă circulație pe teritoriul statelor;

dreptul de a desfășura activități economice și comerciale.

Tot în virtutea regimului național, străinii au și obligații față de statul pe al cărui teritoriu au acest statut.

În primul rând există obligația respectării legilor și ordinii de drept, competența și decizia organelor sale judiciare și administrative, precum și obligația de a se comporta în așa mod încât să nu încalce loialitatea și respectul pe care îl datorează țării care i-a primit și mai ales, de a nu acționa împotriva acesteia. În doctrină este acreditată ideea conform căreia străinul poate fi învinuit de trădare.

Dacă facem o analiză atentă a situației reale a străinilor, observăm că, deși se bucură de drepturile fundamentale atribuite fiecărei persoane umane, aceștia nu își pot exercita o serie de drepturi. În afară de cazul drepturilor politice, există situația restricțiilor privitoare la intrarea și șederea pe teritoriul statului1, ocuparea unui anumit loc de muncă, desfășurarea unor activități economice și de investiții. Un exemplu ne este oferit de posibilitatea ocupării unui loc de muncă, care, în unele cazuri, poate fi condiționat de obținerea unei autorizații prealabile în acest sens2, de întocmirea unor formalități și de existența sau inexistența unor solicitări din parte statului de reședință3. Referitor la intrarea pe teritoriul statului de reședință pot fi puse o serie de condiții privitoare la educație, vârstă, capacitate profesională, posibilitatea de a presta o muncă, de a se întreține singur și altele.

Ieșirea străinilor de pe teritoriul statului poate să aibă loc în mod normal, la expirarea termenului de ședere, dar și în temeiul unor hotărâri judecătorești sau administrative ale organelor statului de reședință. Ultima situație mentionată aparține măsurii privitoare la expulzare și extrădare, adoptate de către stat în exercitarea suveranității sale teritoriale, chestiuni care se înscriu într-o problematică distinctă a dreptului internațional.

________________________________

1”Intrarea străinilor pe teritoriul unui stat se face prin locuri precis determinate și cuaprobarea acestuia prin așa numita viză intrarea (…). Într-o serie de state europene, străinilor li se impune o serie de măsuri vizând limitarea intrării și șederii lor pe teritoriul acestor țări, în sensul stopării procesului accentuat de imigrare din ultimii ani” (C. Andronovici, Iași 1993, pag. 174-175)

2În Franța, un certificat unic de sejur și muncă a înlocuit diferitele acte care erau necesare înainte. Acest document unis este valabil 10ani. (A. Monchablon, op. cit. București 1991, pag.198)

3Gh. Moca, op. cit., București 1983, pag. 329

Subcapitolul II.5

Dreptul internațional public cu privire la unele categorii de persoane

Subsecțiunea II. 5.1 Bipatrizii și apatrizii

Determinarea legăturii dintre cetățenie și drepturilor și libertăților cetățenești ale unei persoane, se face prin legislația națională a fiecărui stat. Cetățenia generează probleme ale relațiilor interstatale și reglementări juridice internaționale în concordanță cu principiile și modurile deosebite de dobândire și pierdere a cetățeniei existente în diferite state, generând pentru unele persoane fie situația de dublă cetățenie, fie a absenței acesteia (apatridia).

1. Dubla cetățenie. Cunoscută în doctrină și sub denumirea de bipatridie, reprezintă situația unei persoane care are concomitent cetățenia a două state1. Este posibil însă ca aceeași persoană să aibă chiar mai mult de două cetățenii. De regulă bipatridia apare datorită reglementărilor naționale diferite referitoare la dobândirea cetățeniei prin naștere sau naturalizare (jus sanguinis sau jus soli2) dar poate apărea și situația naturalizării prin adopție , la cerere și mai cu seamă prin căsătorie, când statul persoanei aflată în una din aceste situții nu îi retrage cetățenia iar celălalt i-o acordă.

Cazurile de bipatridie au determinat unele complicații în raporturile interstatale, complicații referitoare la protecția pe care statele au drept să o exercite asupra cetățenilor lor și la executarea obligațiilor pe care aceștia o au față de țările a căror cetățenie o au, mai cu seamă a obligațiilor militare3.

_______________________________

1C. Andronovici, op.cit., Iasi 1993, pag.186

2Tările din imigrare întemeiază de preferință cetățenia pe locul de naștere(S.U.A.) pe când cele de emigrare preferă principiul jus sanguinis (Italia) care permite să păstreze, în pofida depărtării, cetățenia de origine. (A. Monchablon, București 1991, pag.2007)

3Această obligație a generat uneori, diferende internaționale (Gh. Moca, op.cit., pag.318)

Pentru limitarea și eliminarea cazurilor de dublă cetățenie, pe plan internațional s-a încercat, îndeseori în cadrul O.N.U., elaborarea unor convenții destinate împlinirii acestui scop1. Rezultate concrete au dat numai convențiile bilaterale în domeniu.

Țara noastră a incheiat o serie de acorduri bilaterale cu alte state, cum sunt de exemplu Ungaria, fosta URSS, Bulgaria pentru a rezolva problema apatridiei. Legea română cu privire la cetățenie din 1991 admite bipatridia și o consideră ca fiind o situație normală.

A mai fost consacrat principiul opțiunii persoanei în cauză asupra uneia dintre cele două cetățenii, într-un anumit termen, de regulă în termen de un an, timp în care persoana trebuia să își manifeste opțiunea pentru una din cetățenii, după care, dacă nu se pronunță, dobândește automat, prin efectul legii, cetățenia statului pe care domiciliază2. Proiectul de Protocol pregătit la Conferința de Codificare de la Haga din 1950, neratificat de nici un stat, prevede la art.1 că o persoană cu dublă cetățenie va fi considerată a statului pe teritoriul căruia se găsește pe timpul șederii sale în acel stat. Se apreciază că acesta este un principiu de drept internațional cutumiar.

2. Apatridia. Este situația persoanei care nu are cetățenia nici unui stat, fie că nu a vrut o astfel de cetățenie, fie că a avut-o si a pierdut-o fără să fi dobândit alta. Apatridia are relevanță internațională mai ales cu privire la întinderea drepturilor și obligațiilor ce le revin apatrizilor, dar și în ceea ce privește protecția diplomatică a acestora.

________________________________

1Coferința de la Haga din 1930, Convenția Consiliului Europei din 6 mai 1963

2C. Andronovici, op.cit., Iași 1993, pag.169

Potrivit Dicționarului de drept internațional public, coordonat de dr. Ionel Cloșcă, Ionel Suceavă și Ionel Maxim, nu vor fi apatrizi:

1. persoanele care beneficiază de asistența sau protecția unui organism – atâta timp cât beneficiază.

2. persoanele care sunt considerate de statul lor de reședință ca având drepturile și obligațiile unor naționali.

3. persoanele cu privire la care sunt motive serioase sa se creadă că au comis crime contra păcii sau dreptul comun.

Dacă până la nivelul anului 1914 apatridia avea un caracter întâmplător, perioada interbelică se caracterizează printr-o extindere a acesteia, devenind o problemă internațională.

Este rezultatul transferului de teritorii de la un stat la altul, dar și al legislației rasiale adoptate în Germania hitleristă, după anul 1933, când mai multe persoane naturalizate după război, ca cetățeni germani, au fost lipsite de cetățenie.

Ca fenomen, apatridia este generată de conflictul între legislațiile statelor, de lipsa lor de concordanță cu privire la persoanele care își pierd cetățenia (la cerere, prin retragere, prin căsătorie sau altă modalitate) fără a primi cetățenia altui stat. Un caz special îl constitue un copil născut din părinți apatrizi, pe teritoriul unui stat care aplică jus sanguinis.

Situația apatridului este dificilă, el fiind lipsit de un statut propriu și de protecția vreunui stat. De regulă el este supus jurisdicției statului pe al cărui teritoriu se află, fiind asimilat, în general, străinilor, însă în fapt, având o situație inferioară acestora. Practica internațională relevă nu de puține ori, tratamentul discriminatoriu pe care unele state îl aplică apatrizilor, ajungându-se chiar la expulzarea acestora.

Convenția din 28 septembrie 1954 (intrată în vigoare la 6 iunie 1960), referitoare la statutul apatrizilor, înscrie o serie de drepturi și obligații care îl asimilează străinilor. Drepturile apatrizilor similare celor ale străinilor sunt: dreptul de proprietate imobiliară și mobiliară (articolul 14), dreptul la asociere (articolul 17). În anumite condiții, apatrizii pot beneficia chiar de un regim național, privind exercitarea unei profesiuni. În statul de rezidență, ei sunt asimilați cetățenilor în domeniul protecției intelectuale și industriale, educației publice și asistenței sociale.

Convenția din 1954 nu a fost primul și nici singurul act international care se referă la apatrizi. În cadrul Conferinței de la Haga din 1930, au fost adoptate ca reguli importante cele referitoare imposibilitatea de a se pierde o cetățenie fără obținerea în prealabil a altei, precum și la obținerea cetățeniei statului pe teritoriul căruia domiciliază, de către copiii născuți din părinți apatrizi. Declarația Universală a Drepturilor Omului, din 10 decembrie 1945, prevede la articolul 15 că ”oricare individ are dreptul la o cetățenie, nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetățenia sa, nici de dreptul de a-și schimba cetățenia”.

Convenția din 1954 a fost urmată de o alta, adoptată în 20 august 1961 și intrată în vigoare în 30 septembrie 1975, privitoare la reducerea cazurilor de apatridie. Potrivit acesteia, statele semnatare au obligația de a nu retrage cetățenia unei persoane în situația când prin aceasta se va evita apatridia.

La 10 decembrie 1974 Adunarea Generală O.N.U. a adoptat rezoluția nr.3274 prin care a cerut Înaltului Comisar O.N.U. pentru refugiați să se preocupe și de funcțiile organismului pentru apatrizi1.

Legea cetățeniei române din 1991, prin prevederile sale, se încadrează în eforturile ce se fac pe plan internațional pentru evitarea apatridiei. Astfel, potrivit legii române, copilul născut din părinți necunoscuți, găsit pe teritoriul României, dobândește cetățenia română, copilul născut din părinți apatrizi, dobândește până la vârsta de 18 ani cetățenia română, odată cu părinții săi, soțul apatrid al unei persoane care se repatriază, dobândește cetățenia română, la solicitare2. În ceea ce privește drepturile și obligațiile, legislația română asimilează apatrizii cu străinii, având potrivit regimului național aceleași drepturi ca și cetățenii români, cu excepția celor politice3.

________________________________

1M.Mincu, op.cit., Iași, pag. 23

2C. Andronovici, op. cit., Iași 1993, pag.170

3D.Popescu, A. Năstase, F.Coman, op.cit., București 1995, pag.135

Subsecțiunea II.5.2. Refugiații și persoanele strămutate

În convențiile naționale, refugiatul este definit ca fiind orice persoană care are motive să creadă că este persecutată datorită rasei sale, a religiei, naționalității, aparteneței la un grup social sau opiniilor sale politice, se află în afara țării sale de origine și care nu dorește să reclame protecția acestei tări1.

În doctrină se vorbește despre refugiați ca fiind persoane obligate să-și părăsească țara, datorită stării de război , fără a pierde cetățenia sau a renunța la ea.

Obiectivul urmărit pe plan internațional este de a realiza condiții de natură a permite refugiaților să ducă o existență normală și să participe la viața economică și socială a țării de reședință. Principiul de bază a statutului de refugiaților este acela al neizgonirii refugiaților din țara în care au primit azil.

În timpul celui de-al doilea război mondial și după terminarea lui, îndeosebi ca urmare a practicilor naziste, a apărut categoria persoanelor strămutate. Acestea au fost deportate din țările ocupate și duse în Germania, fie în altă parte, pentru a desfășura munci forțate. Datele Crucii Roșii Internaționale indicau, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, existența a circa 60 milioane de refugiați și persoane strămutate.

Ca fenomen social, istoria confirmă că problema refugiaților a existat și în perioadele trecute dar a luat amploare după primul război mondial, ca rezultat al conflictelor internaționale de amploare sau al unor represiuni în masă asupra populației. În anul 1922 existau apoximativ 600.000 – 700.000 de refugiați ruși (motivul fiind revoluția rusă), în anul 1928 se adaugă încă 250.000 de refugiați din Orientul Mijlociu, în 1936 – 210.000 spanioli din războiul civil și peste 150.000 de evrei din Germania2. În această perioadă s-au organizat și acțiuni internaționale în favoarea victimelor refugiate și la stabilirea unui statut juridic.

______________________________

1I.Cloșcă, I.Maxim, I.Suceavă, op.cit., 1993, pag.42

2Ch. Rousseau, op.cit., Paris 1974, vol.II, pag.796

În anul 1921 a fost creat Înaltul Comisariat al Ligii Națiunilor pentru

refugiați care a introdus actul de identitate și de călătorie special pentru refugiați,

numit și ”Pașaportul Nansen”, după numele exploratorului norvegian Fridtzof Nansen – Înaltul comisar al acestui organism.

În anul 1933 se încheie o Convenție specială privitoare la statutul internațional al refugiaților, care rămâne în vigoare până in 1951.

Potrivit acesteia, refugiații erau asimilați naționalilor, referitor la exercitarea unor drepturi economice și sociale sau cel puțin străinilor care se bucură de tratamentul cel mai favorabil.

După cel de-al doilea război mondial, la persoane strămutate și refugiați din cauza ocupației se adaugă persoanele persecutate de regimurile totalitare instaurate în Europa Centrală și de Răsărit, ca și victimele unor conflicte locale din diferite părți ale globului, mai ales Africa și Asia. O situație deosebită s-a creat în legătură cu poporul palestinian după 1961, iar în 1991 s-a pus problema refugiaților kurzi din Irak, urmare a efectelor Războiului din Golf.

În prezent, aspecte deosebite se ridică în legătură cu refugiații din anumite state componente ale fostei Iugoslavii, din unele state ale fostei URSS, ca și unele state afro-asiatice.

Ca organisme special înființate în perioada post belică, între anii 1943-1946 a funcționat Administrația Națiunilor Unite pentru persoanele deportate în timpul războiului (UNRRA) – cu scopul principal de înlocui repatrierea persoanelor deportate.

În 1946 a fost creată Organizația Internațională a Refugiaților (OIR) înlocuită în 1950 cu Înaltul Comisariat al ONU pentru refugiați.

Sediul actual al materiei privitoare la refugiați, definirea noțiunii și a situației lor juridice se află în următoarele acte: Statutul Oficiului Înaltului Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați din 14 decembrie 1950, Convenția referitoare la statutul refugiaților din 28 iulie 1951, Protocolul referitor la statutul refugiaților din 31 ianuarie 1967, Declarația asupra azilului teritorial din 14 decembrie 1967. România a aderat la Convenția și Protocolul privitor la refugiați prin Legea 46 din 4 iulie 1991.

În baza acestor reglementări, statele părți se obligă să acorde refugiaților, fără discriminare, un tratament egal cu cel aplicat cetățenilor proprii în ce privește libertatea religioasă, accesul la justiție, la învățământul primar și asistență publică, la legislația muncii și securității sociale și obligații fiscale asemănătoare cetățenilor săi.

Se mai prevede, de asemenea, un regim nu mai puțin favorabil decât cel acordat străinilor celor mai favorizați cu privire la dreptul de asociere și de exercitare a unei profesii și totodată drepturi care se acordă în mod obișnuit, referitoare la proprietate, locuință, educație și circulație. Persoanei refugiate i se eliberează acte de identitate și de călătorie recunoscute de către celelalte state contractante. Supravegherea aplicării acestor dispoziții revine Înaltului Comisar ONU pentru refugiați.

Mai multe convenții regionale aplicabile în Europa, Asia și Africa, vin să precizeze și să completeze reglementările cu caracter internațional amintite.

Subsecțiunea II.5.3. Personalul cu statut special

Excepția de la principiul potrivit căruia fiecare stat are dreptul să stabilească regimul juridic pentru persoanele care se găsesc pe teritoriul său, constă în statutul special al misiunilor diplomatice și personalului lor, statut cunoscut sub denumirea de privilegii și imunități. Aceasta deoarece agentul diplomatic, ca să își poată îndeplini în condiții optime misiunea sa, trebuie să se bucure de anumite drepturi și privilegii în țara de reședință, a căror totalitate formează așa numita ”imunitate diplomatică”.

Prin imunitate diplomatică se înțelege, în principiu, o exceptare a persoanelor care exercită o activitate diplomatică și a bunurilor acestora, de la jurisdicția penală și civilă a statului străin pe teritoriul caruia se găsesc. Privilegiile sunt date de acele avantaje juridice acordate agențiilor și reprezentanțelor diplomatice. Reține atenția faptul că între cele couă concepte nu există o delimitare juridică foarte precisă.

Imunitățile și privilegiile diplomatice reprezintă unele din cele mai vechi practici și concepte ale dreptului internațional public, datând din perioada sclavagistă, sub forma inviolabilității solului, sol care era considerat, la romani, persoană sfântă „sacti habenturi legati”.

Apariția imunităților diplomatice a fost însoțită de fundamentarea unor teorii care să le definească. Este cazul teoriilor extrateritorialității1, reprezentării2 și funcțională3.

Pentru că niciuna nu a reușit să dea explicații convingătoare cu temei științific, pentru explicarea imunității diplomatice s-a plecat de la principiul fundamental al egalității suverane al statelor. Una dintre consecințele acestui principiu este aceea că reprezentantul unui stat trebuie sa se bucure, în țara de reședință, de anumite drepturi pe bază de reciprocitate. Regula reciprocității și-a găsit consacrarea în Convenția de la Viena din 1961.

În doctrină, privilegiile și imunitățile diplomatice sunt cunoscute ca făcând parte din două mari categori și anume: privilegiile și imunitățile misiunilor diplomatice și privilegiile și imunitățile agenților diplomatici.

Privilegiile misiunilor diplomatice și ale personalului diplomatic enunțate în cuprinsul Convenției de la Viena din 1961 se referă atât la scutirea de taxe și impozite a încasărilor pe care le face misiunea diplomatică pentru actele oficiale, precum și scutirea de taxe vamale pentru bunurile destinate activității sau pentru folosința personalului , articolul 28.

________________________________

1Hugo Grotis, despre dreptul războiului și al păcii, București 1968, cartea a II-a, pag. 457-458

2Teoria reprezentării a fost susținută de Montespuieu

3Teoria funcțională a fost enunțată de Emeric de Vattel în secolul al XVIII-lea și a fost consacrată în preambulul Convenției de la Viena din 1961

Dreptul de a arbora drapelul statului său revine oricărei misiuni diplomatice.

Personalul diplomatic este scutit de taxe și impozite de orice natură iar în ceea ce privește personalul tehnic, administrativ și de serviciu și acesta se bucură într-o anumită masură de privilegii și imunități diplomatice.

Inviolabilitatea misiunii diplomatice, numită și misiune de constrângere are cea mai mare vechime în timp. Ea constă în ocrotirea prin anumite interdicții și măsuri de către statul de reședință a personalului diplomatic, localului, arhivei și altor bunuri împotriva oricăror pericole, amenințări sau presiuni.

Aceasta presupune atât obligația statului acreditar de a se abține de la orice misiune de constrângere față de misiune diplomatică cât și obligația a acorda o protecție specială, materială și juridică agentului diplomatic. Statului acreditar îi revine obligația de a acorda o atenție specială sediului misiunii diplomatice, astfel devine răspunzător din punctul de vedere al dreptului internațional. Pentru a putea fi relizată inviolabilitatea personalului diplomatic, statul acreditar are obligația de a se abține de la orice acțiune de constrângere împotriva unui diplomat. De o astfel de inviolabilitate se bucură curierii diplomatici.

Statul acreditar are datoria să protejeze pe diplomați împotriva oricăror violențe ale unor persoane particulare, precum și împotriva violențelor morale provocate prin intermediul mass-media.

Imunitatea de jurisdicție a personalului diplomatic include imunitatea de jurisdicție penală, administrativă și civilă.

Imunitatea de jurisdicție penală este absolută, aplicându-se atât pentru acte oficiale, cât și pentru cele particulare. Totuși, în împrejurări speciale (singurul martor al unui accident de circulație) s-ar putea renunța la o astfel de imunitate, dar și renunțarea are caracter limitativ și trebuie să fie întotdeauna expresă.

Imunitatea de jurisdicție administrativă se aplică în mod special în materia contravențiilor, agentul diplomatic nu poate fi sancționat cu amendă.

Imunitatea de jurisdicție civilă a fost consacrată mult mai târziu și reprezintă neadmiterea ca un diplomat să fie acționat în fața unui tribunal al statului acreditar pentru

cauze de drept civil. De asemenea, ea presupune că diplomatul nu este obligat să depună mărturie ca martor într-un proces civil.

Există un număr de excepții de la această imunitate, stabilite prin Convenția de la Viena. Acestea sunt:

când este în cauză un imobil, proprietatea particulară a diplomatului situat pe teritoriul statului acreditar;

în cazul unei succesiuni în care agentul diplomatic este executor testamentar, administrator, moștenitor sau legatar cu titlu particular;

în situația în care agentul diplomatic desfășoară în statul acreditar o profesiune liberă sau activități particulare.

Convenția mai prevede interdicția pentru agentul diplomatic de a exercita pe teritoriul statului acreditar activități profesionale sau comerciale în vederea obținerii de câștiguri.

Faptul că agentul diplomatic se bucură de imunitate de jurisdicție în statul de reședință nu înseamnă că acesta nu poate lua anumite măsuri împotriva sa. Astfel, el se poate adresa statului acreditar cerându-i să îl recheme pe diplomatul culpabil și să îl trimită în judecata instanțelor internaționale. Cazul Wilhem Beckert a rămas în practica judiciară ca prima situație ce a primit o altă rezolvare decât cea de sus1.

Privilegiile și imunitățile misiunilor consulare vizează îndeosebi următoarele domenii: inviolabilitatea localurilor consulare și bunurilor, a arhivelor și documentelor acestora, scutirea de taxe vamale pentru anumite categori de bunuri, libertatea de deplasare, dreptul de a folosi drapelul.

_______________________________

1 În 1989 Willhelm Beckert, secretarul legației germane de la Santiago de Chile a ucis un membru al personalului apoi a incendiat cancelaria spre a nu se descoperi faptul că deturnase o mare parte din fondurile legației. Guvernul german i-a retras imunitatea diplomatică și a fost de acord ca acesta să fie judecat de instanțele chiliene. În 1990 a fost condamnat și executat.

Consulii și ceilalți membri fondatori ai oficiului consular se bucură de privilegii și imunități care să le permită îndeplinirea atribuțiilor ce le revin.

Între obligațiile misiunilor diplomatice și oficiile consulare, ca persoane juridice și cele ale persoanelor fizice existente în cadrul acestora, există o strânsă interdependență. Toate derivă din îndatorirea ce le incumbă, de a respecta suveranitatea statului creditar, de a nu se amesteca în treburi interne, de a-i respecta legile și de a nu folosi localurile misiunii sau oficiului consular într-un mod incompatibil cu funcțiile ce le au de îndeplinit.

Trebuie să remarcăm faptul că pe același plan cu agenții diplomatici se află, din punct de vedere al imunității și privilegiilor de care se bucură și funcționarii oficiali ai unor organizații internaționale. Astfel, membrii Comisiei Europene pentru Prevenirea Torturii și Pedepselor Inumane se bucură de un statut de înalt funcționar, de înlesniri asemănătoare celor date misiunilor oficiale speciale (temporare) imunitate de jurisdicție în ceea ce privește actele emise.

Potrivit articolului 8 din Legea 43 din 1994 pentru aderarea României la Acordul General asupra privilegiilor și imunităților Consiliului Europei, Comitetul ministerial și secretariatul general beneficiază pe teritoriul fiecărui stat membru (pentru comunicările oficiale) de un tratament cel puțin la fel de favorabil ca acela acordat de acel membru misiunii diplomatice a oricărui stat.

Secțiunea II.6

Dreptul la azil

Dreptul la azil este o instituție a dreptului internațional care consacră dreptul suveran al statelor de a permite cetățenilor altui stat urmăriți pentru activitatea lor publică, științifică, desfășurată în scop progresist, pentru apărarea păcii, colaborării, emanciparea națională și socială a popoarelor, de a intra și de a se stabili pe teritoriul lor. Prin natura sa, dreptul la azil reprezintă o manifestare unilaterală a voinței statului care în cadrul suveranității sale teritoriale are latitudinea să decidă dacă acordă sau nu azil politic unei persoane care a solicitat acest lucru.

Instituția dreptului la azil politic include implicit și obligația statului în cauză de a nu o extrăda și de a-i asigura drepturile de care se bucură străinii pe teritoriul său, având latitudinea de a-i recunoaște un regim special.

În articolul 14 al Declarației Universale a Drepturilor Omului dreptul la azil este recunoscut tuturor persoanelor supuse persecuției pentru activitățile menționate, fiind exceptați autorii crimelor contra păcii, crimelor de război și crimelor împotriva umanității.

Din considerente de interes major privind securitatea națională sau de altă natură, statele pot refuza dreptul la azil, sau pot interveni asupra dreptului de azil acordat unei persoane. Refuzul azilului nu poate fi considerat de nici un stat ca o comportare inamicală.

În zilele noastre, instituția azilului cunoaște două forme de manifestare: azilul teritorial și diplomatic.

Azilul teritorial este configurat în elementele sale esențiale de Declarația asupra azilului teritorial, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 14 decembrie 1967. Conform acesteia statul are dreptul, în cadrul exercitării suveranității sale, să aprecieze temeinicia motivelor invocate pentru acordarea azilului.

O dată acordat, azilul politic trebuie să fie respectat de toate statele ca subiecte active ale dreptului internațional (articolul 1, paragraful 1). De azil politic teritorial nu pot beneficia persoanele care au comis crime înpotriva umanității, crime contra păcii și crime de război (articolul 1, paragraful 2).

S-a consacrat cu valoare juridică teza potrivit căreia statul care acordă azilul nu va permite persoanelor ce l-au primit să desfășoare activități contra scopurilor și principiilor Națiunilor Unite (articolul 4). De asemenea, expulzarea persoanelor care beneficiază de dreptul de azil, în statele în care pot fi supuse la persecuții este interzisă (articolul 3, paragraful 1).

Așadar, azilul teritorial în dreptul internațional contemporan, constitue o instituție juridică de esență umanitară aflată constant în preocuparea ONU a cărei principală finalitate este menținerea păcii și securității internaționale, promovarea relațiilor amicale între state.

Azilul diplomatic ocupă un loc distinct în practicarea relațiilor dintre state latino-americane. El a fost reglementat prin „Convenția asupra dreptului de azil”, adoptată la Havana în 1928 și Convenția de la Caracas din anul 1954.

În temeiul prevederilor convenției, misiunile diplomatice ale statelor contractante pot acorda azil în sediile lor, persoanelor urmărite de către statul acreditor.

În timp ce azilul teritorial este unanim recunoscut și acceptat, azilul diplomatic are un caracter particular, zonal, regional în relațiile reciproce dintre statele Americii de Sud.

Convenția de la Havana, prin articolul 1, exclude de la beneficiul azilului diplomatic persoanele acuzate sau condamnate pentru „crime de drept comun”, iar articolul 2 limitează posibilitatea acordării azilului numai la cazuri urgente.

Decizia Curții Internaționale de Justiție, dată la 20 noiembrie 1950 în afacerea dreptului de azil diplomatic privind diferendul dintre Peru și Columbia subliniază că simpla oportunitate politică sau considerațiile de politețe par să fi determinat statul teritorial în recunoașterea azilului, neexistând totuși o obligație juridică bine determinată. În continuare se precizează că „hotărârea de a acorda azil diplomatic implică o derogare de la suveranitatea unui stat. Ea sustrage delincentul justiției acestuia și constitue o intervenție într-un domeniu care aparține, în mod exclusiv competenței teritoriale a statului”. Diferendul a apărut în legătură cu acordarea de refugiu în localul ambasadei columbiene din Peru unui cunoscut lider politic peruan, Haya de la Tore și contestării de către guvernul peruan a valabilității azilului.

Cu toate acestea, în dezbaterile Adunării Generale a ONU din 1974, la inițiativa Australiei au apărut elemente si tendințe noi. S-a exprimat opinia potrivit căreia azilul diplomatic sau este acceptat ca instituție cutumiară internațională de către statele care îl promovează sau promovarea în condiții de toleranță poate fi considerată ca un element al procesului de formare a unui stat de drept internațional cutumiar.

În practică, mai ales în perioada premergătoare răsturnării regimurilor dictatoriale, datorită tuburărilor interne, s-a acordat adăpost temporar în localurile ambasadelor persoanelor urmărite pentru cauze politice aflate în pericol din fosta Cehoslovacie, fosta RDG și ulterior din Albania.

În practica statelor se mai întâlnește și situația azilului neutru. Aceasta reprezintă dreptul unui stat neutru de a permite unor unități militare terestre, navale și aeriene ale altui stat beligerant, să se refugieze pe teritoriul său.

Azilul neutru presupune dezarmarea și intrarea acestora în lagăre speciale.

CAPITOLUL III

Regimul juridic al străinilor în România

În doctrina de specialitate, în sens restrâns, noțiunea de străin se limitează numai la persoana fizică, fără a face nici o referire la persoană juridică. În această categorie sunt incluse persoanele fizice care nu au cetățenia statului de referință dar au sau nu o altă cetățenie.

În dreptul românesc este atribuit înțelesul de străin, persoanelor care nu au cetățenie română, fie că au o cetățenie străină, ori mai multe, fie că nu au nici o cetățenie, fiind apatrizi. Deci, noțiunea de străin face referire, atât la cetățenii străini cât și la apatrizii care au legătură cu jurisdicția statului român. Practica statelor nu este uniformă și nici conformă întotdeauna sensului menționat.

Subcapitolul III.1.

Formele condiției juridice a străinilor în România

Subsecțiunea III.1.1. Intrarea și ieșirea din țară, șederea străinilor

Intrarea străinilor. Aspectele privitoare la regimul străinilor în România se regăsesc în Ordonanța de Urgență a Guvernului României numarul 113 din 14 iulie 2005 pentru modificarea și completarea OUG 194 din 2002, privind regimul juridic al străinilor în România.

Scopurile prezenței străinilor în țară, care incumbă în mod obligatoriu și accesul, respectiv intrarea lor, sunt din cele mai diverse. Sintetizate și sistematizate, aceste scopuri pot fi: oficial, de afaceri, turistic, personal, pentru studii sau angajarea în muncă ori pentru tranzitare.

Locul cel mai folosit pentru intrarea străinilor în țară îl reprezintă punctele de control pentru trecerea frontierei de stat. La nevoie, se pot organiza, potrivit legii și alte puncte de trecere.

Intrarea străinilor în țară, prin punctele de control pentru trecerea frontierei de stat ori prin alte locuri legal stabilite, se face în baza documentelor valabile de trecere a frontierei, recunoscute sau acceptate de statul român și a vizei de intrare.

Sunt exceptați de la obligativitatea vizelor cetățenii statelor cu care România a încheiat acorduri în acest sens, în condițiile și pentru perioadele de ședere stabilite prin aceste acorduri.

Intrarea pe teritoriul României poate fi permisă străinilor care îndeplinesc următoarele condiții:

Posedă un document valabil de trecere a frontierei de stat, care este acceptat de statul român;

Posedă viza română sau permis de ședere valabil, dacă prin înțelegeri internaționale nu s-a stabilit altfel;

Prezintă documente care justifică scopul și condițiile șederii lor și care fac dovada existenței unor mijloace corespunzătoare atât pentru întreținere pe perioada șederii, cât și pentru întoarcerea în țara de origine sau pentru tranzitul în alt stat în care există siguranța că li se va permite intrarea;

Prezintă garanții că li se va permite intrarea pe teritoriul statului de destinație sau că vor părăsi teritoriul României, în cazul străinilor aflați în tranzit;

Nu sunt incluși în categoria străinilor împotriva cărora s-a instituit măsura interzicerii intrării în România, sau care au fost declarați indezirabili;

Nu prezintă pericol pentru apărarea și siguranța națională, ordinea, sănătatea ori morala publică;

Viza română se aplică de către misiunile și oficiile consulare ale României pe baza acordului dat de Ministerul Internelor si Reformei Administrative .

În funcție de scopul călătoriei viza poate fi diplomatică, de serviciu, de afaceri, simplă, pentru studii sau angajare în muncă și de tranzit.

Viza română poate fi acordată străinilor la cerere, dacă :

Sunt îndeplinite condițiile cu privire la intrarea în România menționate anterior;

Nu există vreunul din motivele de nepermitere a intrării pe teritoriul României ;

Străinul nu a fost condamnat definitiv pentru infracțiuni săvârșite în străinătate, incompatibile cu scopul pentru care a solicitat eliberarea vizei ;

Sunt îndeplinite condițiile generale prevăzute de lege, precum și condițiile speciale de acordare a vizei în funcție de scopul pentru care este solicitată.

Titularii vizelor diplomatice și de serviciu au dreptul la șederea pe teritoriul României pentru perioadele stabilite prin înțelegeri bilaterale ori în condiții de reciprocitate.

Vizele de afaceri, simplă și pentru angajare în muncă se acordă pentru perioade stabilite conform legii.

Beneficiarii vizei de tranzit se supun prevederilor legii privind regimul juridic al străinilor. Pentru dobândirea vizei în scop de angajare, solicitantul trebuie să se prezinte la misiunea diplomatică sau oficiul consular cu acordul Ministerului Muncii și Protecției Sociale și Solidarității Persoanelor.

Competența de a prelungi vizele diplomatice și de serviciu pentru membrii misiunilor diplomatice și ai oficiilor consulare, revin Ministerului Afacerilor Externe, în condițiile stabilite prin înțelegeri bilaterale sau pe bază de reciprocitate. În funcție de motivele care justifică solicitarea și celelalte categori de vize pot fi prelungite pentru perioade corespunzătoare rezolvării problemelor. Competența revine Ministerului Administrației și Internelor. Durata se corelează cu termenul de valabilitate al documentului de călătorie.

Conform reglementărilor legale, străinilor li se refuză intrarea pe teritoriul statului român în următoarele condiții:

Nu îndeplinesc condițiile stabilite prin lege cu privire la intrarea străinilor pe teritoriul României;

Sunt semnalați de organizații internaționale la care România este parte, precum și instituții specializate în combaterea terorismului, că finanțează, pregătesc, sprijină în orice mod sau comit acte de terorism;

Există indicii clare că fac parte din grupuri infracționale organizate, cu caracter internațional sau că sprijină în orice fel activitatea acestor grupuri;

Există motive serioase să se considere că au săvârșit sau au participat la săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii ori a unor crime de război sau crime contra umanității, prevăzute în convențiile internaționale la care România este parte.

Necesitatea introducerii acestor prevederi este dată de evenimentele produse la nivel mondial, de acțiunile teroriste fără precedent în istorie care cunosc dezvoltare masivă și care obligă statul să acorde protecția necesară cetățenilor care locuiesc pe teritoriul său, față de acestea. Normele Uniunii Europene, din care România face parte din 1 ianuarie 2007, sunt foarte stricte cu privire la securizarea granițelor fiecărui stat în parte și implicit ale Uniunii, parte dintre regulile de admitere ori respingere a cetățenilor străini pe teritoriul său, în statele din cadrul Uniunii .

De asemenea accesul pe teritoriul statului român mai poate fi interzis și în cazul în care străinul:

a săvârșit infracțiuni în perioada șederii în România ori în străinătate, împotriva statului sau unui cetățean român;

a introdus sau a încercat să introducă ilegal în România și alți străini;

a încălcat anterior, în mod nejustificat, scopul declarat la obținerea vizei.

Măsura nepermiterii intrării în România a unui cetățean străin este o măsură dură. De aceea, această măsură luată împotriva străinului care este în posesia unei vize valabile, va fi motivată de organele poliției de frontieră și va fi comunicată imediat persoanei în cauză, Autorității pentru străini și Direcției Consulare din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Practica scoate în evidență necesitatea stabilirii unor răspunderi și sarcini companiilor de transport care aduc străini, fie cu documente false, fie care nu îndeplinesc condițiile de viză. Răspundere invocată ar fi în sensul obligativității, pentru companiile în cauză, a transportului străinilor la locul de îmbarcare cu suportarea cheltuielilor de întreținere și cazare până la returnare.

Intrarea în țară se face pe baza actelor necesare pentru trecerea frontierei de stat.

Competența eliberării documentelor de călătorie revine organelor naționale. Organizațiile internaționale pot elibera, potrivit Convențiilor internaționale, documente de călătorie. Convențiile asupra privilegiilor și imunităților ONU, la care România este parte, conține prevederi exprese în acest sens, dar și detaliile necesare.

Șederea străinilor

Străinii aflați temporar în mod legal în România pot rămâne pe teritoriul statului nostru numai până la data la care încetează dreptul de ședere stabilit prin viză, sau după caz, permisul de ședere.

În cazul în care prin convențiile internaționale sau prin actele normative prin care se desființeză unilateral regimul vizelor nu este prevăzută perioada pentru care vizele sunt desființate străinilor care au obligația obținerii vizei pentru a intra în România li se permite accesul pe teritoriul statului român și pot rămâne până la 90 zile, în curs de 6 luni, începând cu ziua primei intrări în țară.

Evidența prezenței străinilor în țară se ține de către organele abilitate în acest sens, potrivit legii.

La expirarea termenului de valabilitate a vizei sau a termenului de ședere, indiferent de procesul folosit la stabilirea lor, străinii veniți temporar în România sunt obligați să părăsească țara.

În cazul unei șederi neîntrerupte mai mari de 10 zile, cetățeanul unui stat străin cunoscut cu potențial migrator ridicat, are obligația să anunțe despre aceasta organului de poliție competent teritorial, până la îndeplinirea acestui termen.

În cazul cazării în hoteluri sau alte amenajări turistice, turistul va îndeplini formalitățile de luare în evidență la administrația locului respectiv care, în termen de 24 ore va comunica datele necesare organului de poliție competent teritorial.

Pentru săvârșirea unor fapte grave se poate dispune, de către cei în drept, declararea persoanei fizice în cauză ca persoană indizerabilă pentru România, pe o perioadă determinată. În cazul în care, în cazul fixat potrivit legii, nu părăsesc țara, se poate lua împotriva acestora, măsura expulzării.

Atât personalul misiunilor diplomatice și al oficiilor consulare din România, cât și reprezentanții și funcționarii organizațiilor internaționale cu sediul pe teritoriul statului român sunt supuși unor dispoziții speciale.

Persoanele fizice străine se mai pot afla în țară și în tranzit. Șederea lor este mai scurtă în cazul în care ei se află aici în scop turistic. Deci, în funcție de scopul intrării lor în țară, șederea este, după, de lungă sau de scurtă durată. Așa cum am vazut, durata șederii poate suferi modificări, scopul intrării în țară putând sau nu să fie îndeplinit. În unele situații, cînd străinul tranzitează România, nu se cere viză de tranzit. Străinii aflați în tranzit prin țara noastră nu pot desfășura activități contrare sau incompatibile cu tranzitul. Ei trebuie să respecte legile statului român.

În condițiile legii, străinii își pot stabili domiciliul în România, pe baza aprobărilor date de organul competent. Pentru stabilirea domiciliului sau reședinței, străinilor li se aplică, în mod corespunzător, aceleași dispoziții legale ca și cetățenilor români.

Organul care are competență de a aproba stabilirea domiciliului străinului în România este îndreptățit să-i revoce dreptul de a mai avea domiciliul în țară.

Pentru străinii care au domiciliul în România se eliberează carnet de identitate.

Aprobarea stabilirii domiciliului în țara noastră își poate pierde valabilitatea dacă străinul în cauză nu acționează în consecință în termene legale. Așadar, în termen de 5 zile de la comunicarea aprobării, străinul este obligat să se prezinte la organele teritoriale competente ale Ministerului Internelor si Reformei Administrative în a căror rază teritorială urmează să domicilieze, pentru eliberarea documentului corespunzător, dacă se află în țară. Dacă se află în străinătate, termenul curge de la data intrării în țară. Totodată, în cazul în care, în termen de 6 luni de la data comunicării aprobării, străinul nu își stabilește domiciliul în România, aprobarea își pierde valabilitatea.

Măsura revocării dreptului de ședere se poate lua și împotriva străinilor cu domiciliul în România. În cazul în care nu părăsesc România În cazul în care nu părăsesc teritoriul statului nostru în termenul fixat, adică în 60 zile de la data comunicării acestei măsuri, li se aplică prevederile referitoare la expulzare.

Pe durata șederii în România, străinii sunt obligați să declare la formațiunea teritorială a Autorității pentru străini, care le-a acordat dreptul de ședere, următoarele:

schimbarea adresei de domiciliu sau reședință;

orice modificare intervenită în situația personală, în special schimbarea cetățeniei, încheierea, desfacerea sau anularea căsătoriei, nașterea unui copil, decesul unui membru de familie aflat pe teritoriul României;

orice modificare intervenită cu angajarea sau la locul de muncă;

pierderea, prelungirea valabilității sau schimbarea documentului de trecere a frontierei de stat;

pierderea permisului de ședere.

Toate aceste aspecte vor fi declarate în termen de maxim 30 zile de la producere. Totodată, în termen de 48 ore se va anunța furtul sau pierderea documentelor de trecere a frontierei de stat, organului de poliție competent teritorial.

Stabilirea domiciliului străinului pe teritoriul țării noastre presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiții:

în momentul depunerii cererii să fi avut ședere temporară și continuă timp de cel puțin 3 ani, dacă străinul este căsătorit cu un cetățean român și de 6 ani, în cazul altor categorii;

să facă dovada că pe întreaga perioadă a realizat mijloace de întreținere după cum urmează:

cel puțin la nivelul salariului mediu lunar pe economie, în cazul străinilor căsătoriți cu cetățeni români,

din activități legal desfășurate pe teritoriul României, în cuantum prevăzut de Ordonanța 194 din 2002, corespunzător dreptului de ședere acordat până la formularea cererii,

să dețină un spațiu de locuit corespunzător;

să cunoască limba română la un nivel satisfăcător;

să aibă îndeplinite condițiile prevăzute de lege privitoare la intrarea în România;

să nu fi intervenit, pe perioada șederii în România, vreunul din motivele de nepermitere a intrării pe teritoriul țării noastre.

Ca o facilitate, statul român poate acorda stabilirea domiciliului și fără îndeplinirea acestor condiții, străinilor de origine română care au împlinit vârsta de 60 ani, precum și celor a căror ședere este în interesul român.

Drepturile străinilor

Străinii care locuiesc legal în România , se bucură de protecția generală a persoanelor și averilor, garantată de Constituție și de alte legi, precum și de drepturile prevăzute în tratatele internaționale la care România este parte.

Străinii aflați pe teritoriul României se pot deplasa liber și își pot stabili reședința, sau după caz domiciliul, oriunde în România, în temeiul dreptului la libera circulație.

De asemenea, cei care părăsesc temporar teritoriul statului român au dreptul de a reintra pe toată durata valabilității permisului de ședere.

De măsuri de protecție socială din partea statului, în aceleași condiții ca și cetățenii români, pot beneficia numai străinii care au reședință sau domiciliul în România.

Străinii cuprinși în învățământul de toate gradele, au acces, fără restricții, la activitățile școlare și de instruire în societate.

În mod firesc, străinii care se află pe teritoriul României au și o serie de obligații stabilite prin lege. Astfel, ei sunt obligați să respecte legislația română, pe timpul șederii lor în România.. Nu pot organiza pe teritoriul țării partide politice ori alte organizații sau grupări similare acestora și nici nu pot face parte din acestea, nu pot ocupa funcții sau demnități publice și nu pot iniția, organiza sau participa la manifestații ori întruniri care aduc atingere ordinii sau siguranței naționale. Nu pot finanța partide ori organizații din cele prevăzute mai sus. De asemenea, străinii aflați pe teritoriul României sunt obligați să respecte scopul pentru care li s-a aprobat șederea și să depună toate diligențele necesare pentru a ieși din țară până la expirarea acestei perioade.

Străinii care intră pe teritoriul statului român sau care ies, au obligația supunerii la control și de asemenea, cei aflați pe teritoriul României au aceeași obligație, control efectuat în condițiile legii române.

Ieșirea din țară a străinilor

Se poate face prin punctele de control pentru trecerea frontierei de stat sau prin alte locuri legal stabilite, în baza documentelor de trecere a frontierei. Persoana care deține cetățenia mai multor state este obligată să prezinte la ieșirea din țară pașaportul pe baza căruia i s-a permis intrarea pe teritoriul României. Persoanele care fac dovada cu documente că au și cetățenia română, chiar dacă au intrat în țară cu un pașaport eliberat de autoritățile altui stat, sunt exceptate de la această prevedere. În cazul în care persoana nu poate prezenta pașaportul cu care a intrat în țară, din cauză că acesta a fost pierdut, furat sau distrus, persoana va trebui să prezinte un pașaport sau titlu de călătorie emis de misiunea diplomatică sau oficiul consular al statului care a eliberat pașaportul, ori de către o altă autoritate competentă. În aceasta situație, organele poliției de frontieră permit ieșirea din țară cu avizul Autorității pentru străini.

Străinul nu poate ieși din țară dacă se află în una din următoarele situații:

este învinuit sau inculpat într-o cauză penală și magistratul dispune instituirea măsurii interdicției părăsirii localității, în scopul unei bune desfășurări a procesului penal, indiferent de faza în care acesta se află;

a fost condamnat prin hotărâre rămasă definitivă și are de executat o pedeapsă privativă de libertate.

În această situație măsura de a nu permite părăsirea țării va fi luată de organul competent din cadrul Ministeruli Internelor si Reformei Administrative, numai în baza solicitării scrise a organelor de urmărire penală, a instanțelor judecătorești sau de organele prevăzute de lege, care au atribuții de punere în aplicare a pedepsei închisorii.

Nepermiterea ieșirii din țară se relizează prin instituirea consemnului nominal în sistemul de evidență a traficului la frontiera de stat, de către Inspectorul General al Poliției de frontieră și prin aplicarea în documentele de trecere a frontierei de stat a ștampilei cu simbolul „C”, de către Autoritatea pentru străini și formațiunile sale teritoriale.

Dacă ulterior aflării în una din situațiile în care legea română nu îi permite părăsirea teritoriului țării, străinul dovedește că îndeplinește condițiile legale, poate părăsi România.

Pentru acest lucru trebuie să dovedească faptul că :

s-a dispus neînceperea urmăririi penale, a fost scos de sub urmărire penală ori s-a dispus încetarea urmăririi penale, a fost achitat sau s-a dispus încetarea procesului penal;

a executat pedeapsa, a fost grațiat, beneficiază de amnistie sau a fost condamnat cu suspendarea condiționată a executării pedepsei prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă;

Revocarea măsurii se va face prin anularea consemnului nominal sau prin aplicarea ștampilei cu simbolul „L” în documentul de trecerea a frontierei de stat, la solicitarea scrisă a autorității publice căreia îi revine o astfel de competență, potrivit legii.

Personalul cu statut special

Din această categorie fac parte personalul diplomatic cât și cel consular. Intrarea, șederea, evidența și ieșirea din țară a persoanelor care se bucură de un astfel de statut, incusiv membrii familiilor acestora, sunt supuse unui regim special.

Există și persoane care în calitatea lor de reprezentanți sau funcționari ai unor organizații internaționale, dispun de privilegii și imunități.

Subsecțiunea III.1.2.

Dreptul la azil, expulzarea și extrădarea străinilor

Dreptul de azil

Sediul principal al materiei îl reprezintă Constituția României din 1991, modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr.429 din 2003, lege care a fost aprobată prin referendumul din 19 noiembrie 2003 și a intrat în vigoare la 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, cu respectarea tratatelor și convențiilor la care România este parte. În România, străinul care primește dreptul de azil poate beneficia de privilegiul scutirii de unele obligații ce incumbă, de regulă, străinilor.

Expulzarea străinilor

Noțiunea expulzării se definește ca fiind acel act prin care un stat îl constrânge pe un străin aflat pe teritoriul său să îl părăsească. Sunt supuși măsurii expulzării, ca regulă generală, numai străinii. Mențiunea „ca regulă generală” dorește să scoată în evidență existeța unor state a căror legi permit și expulzarea propriilor cetățeni.

În România, potrivit articolului 19, aliniatul 1 din Constituție se invocă faptul că cetățeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România. Totuși, la alineatul 2 al aceluiași articol precizeză că prin derogare de la prevederile aliniatului 1, cetățenii romani pot fi extrădați în baza convențiilor internaționale la care România este parte, în condițiile legii și pe bază de reciprocitate. Tot în condiții de reciprocitate și în baza unor convenții de reciprocitate pot fi extrădați cetățenii romani și apatrizii. De asemenea, articolul 19, alineatul 4 prevede că expulzarea sau extrădarea se hotărăște de justiție.

Împotriva străinului care a săvârșit o infracțiune pe teritoriul României poate fi dispusă măsura expulzării în condițiile prevăzute de Codul Penal și Codul de Procedură Penală. Dreptul de ședere al străinului pe teritoriul României încetează de drept la data la care a fost dispusă măsura expulzării. Instanța poate dispune ca până la efectuarea expulzării, străinul să fie luat în custodie publică.

Totodată, un străin nu poate fi expulzat într-un stat în care există temeri justificate că viața îi este pusă în pericol ori că va fi supus la torturi, tratamente inumane sau degradante. Măsura expulzării nu se dispune, sau în cazul în care a fost dispusă nu se poate executa, dacă dacă străinul se află în una din situațiile care interzic ieșirea sa din țară.

Interdicția de expulzare durează până la dispariția motivelor pe care a fost întemeiată.

Extrădarea străinilor

Din punct de vedere național, actul de asistență juridică interstatală în materie penală, care urmărește drept scop predarea unei persoane urmărite sau condamnate penal dinspre domeniul suveranității judiciare a unui stat către domeniul altui stat, poartă denumirea de extrădare. Temeiul extrădării îl reprezintă cererea statului interesat ca persoana în cauză să fie cercetată, judecată și să execute pedeapsa la care a fost condamnată.

Solicitarea sau acordare extrădării se face pe baza:

existenței unei convenții internaționale în materie;

raporturilor de reciprocitate;

prevederilor legii, în lipsa celor de mai sus.

Instituția extrădării se află în atenția doctrinarilor dreptului intern și internațional, deoarece datează din cele mai vechi timpuri. Norme de drept internațional, consacrate în tratatele scrise sau recunoscute ca atare printr-o practică îndelungată, au reglementat extrădarea încă cu trei milenii înainte de Hristos, între Ramses al II-lea, faraonul Egiptului și Hattusil al III-lea, regele hitiților. Cei doi monarhi stabileau o pace veșnică, o alianță militară îndreptată împotriva altor state, obligația de ajutor reciproc pentru înăbușirea răscoalelor sclavilor și problema care face obiectul discuției, extrădarea acestora. În România, extrădarea este reglementată în Constituție, la articolul 19 și în Codul Penal român.

Subsecțiunea III.1.3 Tipurile de regim aplicabile în România

Este binecunoscut faptul că datorită complexității pe care o prezintă regimul străinilor – fiind stabilit prin numeroase acte normative și prin reglementări internaționale la care participă și țara noastră – aceasta interesează toate ramurile de drept.

În România, prin Ordonanța de Urgență a Guvernului României numărul 194 din 12 decembrie 2002, s-a statuat că străinii au drepturile fundamentale ale cetățenilor români (cu excepția drepturilor politice) drepturile civile ale cestora, precum și alte drepturi recunoscute prin legi sau acorduri internaționale la care suntem parte. Tot aceeași dispoziție legală prevede că străinii sunt obligați să respecte, pe timpul cât se află pe teritoriul României, legile române.

Principiile regimului juridic al străinilor în România sunt multiple și complexe.

Regimul național

Străinii se bucură de aplicarea acestui principiu, în condițiile legii. Legea se referă nu numai la drepturile civile ci și la drepturile fundamentale, cu excepția drepturilor politice, deși în unele cazuri excepționale ce au existat și în alte state, străinii au beneficiat și de astfel de drepturi, la fel ca și cetățenii proprii. Bucurându-se de regimul național în condițiile legii, luând cazul particular al deținerii terenurilor agricole, spre exemplu, observăm că pot deține astfel de terenuri numai cetățenii români care au domiciliul în țară, nu și cei care au domiciliul în străinătate.

De asemenea, regimul național se aplică și pentru protecția (ocrotirea) drepturilor inventatorilor străini cu domiciliul în România, precum și asupra creației lor intelectuale. Privitor la exercitarea drepturilor care le sunt recunoscute, străinii pot fi supuși anumitor condiții, la fel și încadrarea lor în muncă.

Regimul reciprocității

Tot legea prevede condițiile în care se pot recunoaște anumite drepturi străinilor. Una dintre aceste condiții este chiar reciprocitatea, transformată într-un principiu de esență, ceea ce înseamnă că străinii au anumite drepturi în țara noastră numai și numai dacă aceleași drepturi sunt acordate și cetățenilor români, în țările cărora aparțin străinii în cauză. Reciprocitatea poate fi legislativă, diplomatică sau de fapt.

Cea legislativă interesează dacă în țara străinului se acordă aceleași drepturi de către legislația celor care nu sunt cetățeni. Acest gen de reciprocitate implică deci, identitatea între normele care reglementează regimul juridic al străinilor în respectivele sisteme de drept.

Referitor la reciprocitatea diplomatică există o convenție internațională care o prevede.

Reciprocitatea de fapt este aceea care există în practică, în ceea ce privește drepturile de care se bucură străinii. Și legislația noastră recunoaște unele drepturi străinilor, sub condiția reciprocității. Un exemplu elocvent ni-l oferă decretul de lege nr.122 din 1990, privind autorizarea și funcționarea reprezentanțelor firmelor comerciale și organizațiilor economice străine, autorizația de funcționare este condiționată de existența reciprocității între țara noastră și țara în care îsi are sediul principal firma solicitantă, în sensul că în acea țară se recunoaște și firmelor române dreptul de a avea reprezentanțe.

Aceleași aspecte le întâlnim și în cazul invențiilor și inovațiilor. Legea 64 din 1991, la articolul 6 prevede că străinii cu domiciliul în străinătate, precum și persoanele juridice străine, beneficiază de dispozițiile acestei legi în condițiile prevăzute în convențiile internaționale la care țara noastră este parte, iar în lipsa acestora, pe bază de reciprocitate.

Legea 105 / 1992, articolul 43, alineatul 2, conchide ca „persoanele juridice străine fără scop patrimonial pot fi recunoscute în România, pe baza aprobării prealabile a Guvernului, prin hotărâre judecătorească, sub condiția reciprocității, dacă sunt valabil constituite în statul a cărui naționalitate o au, iar scopurile statuare pe care le urmărește nu contravin ordinii sociale și economice din România.

Referitor la pensiile de asigurări sociale de stat și asistență socială, Legea nr. 3 / 1997, prin articolul 48, alineatul 4, arată că timpul lucrat în străinătate se ia în considerare la stabilirea pensiei, dacă s-a contribuit la asigurările sociale de stat ori dacă există reglementări în această privință în convențiile încheiate de țara noastră cu statele respective. Astfel de convenții a încheiat țara noastră cu: URSS, fosta Cehoslovacie, Ungaria, Albania, Bulgaria. În situația în care regimul național sau o parte din el nu se aplică într-un stat, în mod discriminatoriu, față de unii străini, ori nu se acordă reciprocitatea, statul se consideră lezat și poate recurge la măsuri de retorsiune, în sensul de represalii care servesc ca sancțiune a unui caz cu totul special.

Regimul clauzei națiunii celei mai favorizate

Străinii din România pot beneficia, în anumite condiții și de regimul conferit de clauza națiunii cele mai favorizate. Acest regim presupune existența unei convenții internaționale prin care s-a acordat această clauză. Din punctul de vedere al părților, convenția internațională poate fi bilaterală dar și multilaterală. În prezent funcționează uzanța conform căreia statele părți la convenția internațională își acordă tratamentul națiunii celei mai favorizate, într-un domeniu al relațiilor. Un exemplu ni-l oferă prevederea dintr-un contract conform căruia navele unei țări fără litoral vor beneficia de tratamentul națiunii celei mai favorizate în porturile și radele statului concedant, statul fără litoral nefiind în măsură să acorde în schimb un tratament de aceeași natură, ceea ce înseamnă că, în acest caz, clauza are caracter unilateral, fiind o excepție de la regula caracterului sinalagmatic.

Regula reprezentând-o caracterul sinalagmatic, conform căruia statele părți la convenție își acordă acest tratament, statul concedand acordă un tratament statului beneficiar, persoanelor sau bunurilor care se află în raport determinat cu acest stat, nu mai puțin favorabil decât tratamentul acordat de statul concedant unui stat terț, persoanelor sau bunurilor aflate în același raport cu statul terț.

Regimul pe care îl presupune clauza națiunii celei mai favorizate asigură egalitatea între state, îndeosebi în domenii în care tratamentul devine operant. Aceste domenii sunt dintre cele mai diverse, cum ar fi: administrarea justiției, stabilirea misiunilor diplomatice și a pficiilor consulare, privilegiile, imunitățile și tratamentul lor, transportul internațional, drepturile și obligațiile personaelor fizice și juridice, proprietatea intelectuală (dreptul de autor pentru opere literare și artistice și dreptul de inventator).

În ceea ce privește participarea țării noastre la acordarea tratamentului clauzei națiunii celei mai favorite, observăm o prezență destul de activă în acest sens, materializată în numeroase convenții internaționale la care este parte. Cu titlu de exemplu pot fi evidențiate acordurile privind promovarea, și protejarea reciprocă a investițiilor în Australia, Italia și Franța, în care este prevăzută această clauză, în ceea ce privește persoanele fizice și juridice. În anul 1994, România a încheiat acorduri privind promovarea și protejarea reciprocă a investițiilor în Emiratele Arabe Unite, Republica Moldova, Thailanda, Australia, Argentina, Elveția, Maroc, Republica Cehă și Republica Ungară (ordinea fiind cea cronologică).

Pentru evitarea dublei impuneri, cu privire la impozitele pe venit și avere, țara noastră a încheiat convenții cu Belgia, Italia și Elveția (în anul 1994), în care clauza națiunii celei mai favorizate este prevăzută în legătură cu stabilirea și plata impozitelor. Tot în același an au mai fost încheiate Convențiile pentru evitarea dublei impuneri cu privire la impozitele pe venit și pe capital (au fost încheiate cu Republica Africa de Sud și Republica Coreea).

Un aspect important referitor la practica pe care o presupun convențiile internaționale ce conțin acest tratament este și acela al limitelor și rezervelor formulate. Limitele există atunci când clauza nu poate fi aplicată pentru că acordul de favoare se îndepărtează de la noțiunea obișnuită de comerț, caracterul automat al clauzei nu se adaptează complexității anumitor situații preferențiale și să le pună la adăpost de pretențiile terților. Între aceste rezerve ale aplicării clauzei, rețin atenția: sistemele preferențiale, restricțiile cantitative, zonele liberului schimb și ale uniunii vamale, traficul de frontieră și expozițiile.

Regimul special

O altă situație în care se poate afla străinul prezent în țara noastră, din punct de vedere al tratamentului de care beneficiază, este aceea oferită de regimul special. Acesta se poate acorda prin lege internă sau printr-un tratat la care România este parte și se referă la anumite categorii de personal pentru domeniile de activitate determinate.

Regimul mixt

În practică, așa cum se întâmplă în majoritatea statelor lumii, în România se conferă regimuri mixte, în sensul combinării elementelor reciprocității cu cel special, de exemplu. De fapt, fiecare dintre cele patru forme ale tratamentului străinului se poate combina cu celelalte trei care mai rămân. Se procedează astfel deoarece, concret, ar fi greu de separat complet și obligațiile ce aparțin unui regim juridic de celelalte.

Deși fiecare principiu de tratament juridic își menține, în esență, specificitatea, există anumite elemente componente ale principiului respectiv, dar care se regăsesc și în structura celorlalte principii, într-o măsură mai mare sau mai mică.

Numeroase prevederi referitoare la condiția juridică a străinului în România se găsesc înscrise și în tratatele și convențiile de asistență juridică încheiate de România cu alte state.

În acest fel, regimul străinilor fiind asimilat regimului național, se prevede că cetățenii unei părți contractante, se bucură de aceeași ocrotire, pe teritoriul celeilalte părți, în competența căreia intră rezolvarea cauzelor civile și penale, în fața cărora pot să își stabilească interesele, să facă reclamații și să introducă acțiuni în aceleași condiții cu cetățenii proprii.

De asemenea, această categorie de străini este scutită de taxe și de cheltuieli de judecată. Ei beneficiază de asistență juridică gratuită, în aceleași condiții ca și cetățenii respectivei țări. Scutirea de cheltuieli include toate actele procesuale, inclusiv cele de executare.

Subcapitolul III.3.

Drepturile și obligațiile străinilor

Drepturile străinilor

Străinii care locuiesc legal în România, se bucură de protecție generală a persoanelor și averilor, garantată de Constituție și de alte legi, precum și de drepturile prevăzute în tratatele internaționale la care România este parte.

Străinii aflați legal în România se pot deplasa liber și își pot stabili reședința sau după caz domiciliul oriunde pe teritoriul României.

De asemenea, cei care părăsesc temporar teritoriul român au dreptul de a reintra, pe toată durat valabilității permisului de ședere.

De măsuri de protecție socială din partea statului român, în aceleași condiții ca și cetățenii români, pot beneficia numai străinii cu reședința sau domiciliul în România.

Străinii cuprinși în învățământul de toate gradele au acces, fără restricții, la activitățile școlare și de instruire în societate.

În mod firesc, străinii care se află pe teritoriul României au și o serie de obligații, determinate prin lege.

Astfel, ei sunt obligați să respecte legislația română pe timpul șederii în România. Nu pot organiza pe teritoriul României partide politice ori alte organizații sau grupări similare acestora și nici nu pot face parte din acestea, nu pot ocupa funcții și demnități care aduc atingere ordinii publice sau siguranței naționale. Nu pot finanța partide ori organizații din cele prevăzute mai sus.

De asemenea, străinii aflați pe teritoriul României sunt obligați să respecte scopul pentru care li s-a acordat dreptul de a intra și după caz de a rămâne pe teritoriul României, să nu rămână pe acest teritoriu peste perioada pentru care i s-a aprobat șederea și să depună toate diligențele necesare pentru a ieși din țară până la expirarea acestei perioade.

Străinii care intră pe teritoriul statului român sau care ies, au obligația supunerii la control și de asemenea, cei aflați pe teritoriul țării au aceeași obligație, controlul fiind efectuat în condițiile legilor române..

Străinul se bucură de drepturi asupra operelor literare și artistice, de dreptul de invenție.

Unele drepturi sunt recunoscute străinului pe baza unei autorizații speciale. Astfel, străinul nu se poate angaja în muncă decât pe baza permisului de muncă, eliberat de organul competent. Aceasta ar însemna că și încheierea contractelor de prestări servicii ori pentru efectuarea de lucrări să se poată face tot pe baza permiselor de muncă.

Străinii au, în condițiile legii, drepturi civile, adică dreptul de proprietate, dreptul de succesiune, dreptul de familie, dreptul de a sta în justiție. În materia drepturilor procesuale s-a decis ca cetățenii străini care domiciliază în țară să se bucure de aceleași drepturi ca și cetățenii români.

Străinul persoană fizică, poate stabili raporturi juridice cu firme române.

În virtutea dreptului la protecția generală a persoanelor și a averilor, de care se bucură în temeiul Constituției României, străinii pot sesiza instanța de judecată, Parchetul și alte autorități.

Regimul asistenței juridice a străinilor în fața instanțelor de judecată este stabilit potrivit legislației interne referitoare la plata onorariilor pentru asistența juridică acordată persoanelor cu domiciliul ori sediul în străinătate, taxele arbitrale se calculează și se percep în valuta în care se exprimă valoarea obiectului cererii.

În principiu, dezbaterea în instanță se desfășoară în limba română. În cazul în care una dintre părți nu cunoaște limba română se recurge la asistarea unui traducător, lucru aplicabil și în cazul martorului. Comisia de arbitraj poate dispune, cu acordul părților, ca dezbaterea să se facă într-o limbă străină.

Principiul egalității în drepturi a femeii cu bărbatul își găsește aplicarea și în privința străinilor, în mod asemănător cu principiul egalității aplicat discriminării rasiale, de naționalitate și credință religioasă.

În condițiile legii, străinii pot fi angajați de pesoane fizice sau juridice române ori străine. Aceștia pot face acte de comerț sau să încheie acte juridice cu persoane fizice sau juridice care domiciliază sau au sediul în țara nostră. Odată aflați într-un raport de muncă, cetățenilor străini li se acordă același regim juridic ca și cetățenilor români, bucurându-se de aceleași reglementări privind protecția muncii, salarizarea, jurisdicția muncii. În principiu, pot încheia contracte de muncă doar străinii care au domiciliul în țara noastră.

Reprezentanțele societăților comerciale și organizațiilor economice străine pot angaja, ca personal, atât cetățeni români cu domiciliul în România sau în străinătate cât și cetățeni străini. Actul prin care li se recunoaște acest drept, atât cetățenilor români cu domiciliul în străinătate cât și cetățenilor străini, este permisul de muncă pentru angajare.

Persoanele fizice străine pot face investiții în România sub forma:

Constituirii de societăți comerciale, filiale sau sucursale, cu capital integral străin, ținând cont de prevederile Legii 31/1990, privind societățile comerciale, cu modificările ulterioare;

Participarea la majorarea capitalului social al unei societăți existente sau dobândirii de acțiuni la societățile comerciale, în ambele cazuri cu capital străin;

Constituirea de socieiăți comerciale, filiale sau sucursale, în asociere cu persoane fizice sau juridice române, potrivit legii.

Și în zonele libere se aplică legislația națională atât pesoanelor fizice sau juridice române cât și străine. În aceste zone personalul străin poate fi angajat în posturi de conducere și de specialitate, cu respectarea dispozițiilor legale.

Persoanele străine cu statut de refugiat au o situație specială pe teritoriul statului de primire, inclusiv pe teritoriul României, situație reglementată prin Convenția din 1951 și Protocolul din 1967. Prin acestea, statul român se obligă să acorde refugiaților, fără discriminare un tratament egal cu al cetățenilor proprii în ceea ce privește libertatatea religioasă, accesul la justiție, la învățământul primar și asistență publică, la legislația muncii și securității sociale, la obligațiile fiscale. Persoanele refugiate au dreptul la acte de identitate și de călătorie recunoscute de celelalte părți contractante.

Potrivit legislației tării noastre, apatrizii sunt asimilați cu cetățenii străini, dar între aceștia există unele deosebiri cu privire la situația lor juridică.

Articolul 18 alin. 1 din Constituția României dispune că apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecția generală acordată persoanelor și bunurilor lor.

Același act normativ prevede că cetățenii români se bucură, în străinătate, de protecția statului român și ei trebuie să-și îndeplinească obligațiile, cu excepția acelora care nu sunt compatibile cu absența din țară.

Restricții

Referindu-ne la restricțiile aplicabile străinilor prezenți în țara noastră observăm că aceștia nu beneficiază de drepturi politice, concretizate în dreptul de a alege și de a fi aleși (dreptul electoral), dreptul de a ocupa o funcție publică sau de a exercita o funcție politică.

Străinii nu se pot organiza, pe teritoriul României, în partide ori organizații cu scop politic.

De asemenea, străinii nu pot ocupa funcții de conducere în anumite instituții care prezintă importanță pentru apărarea națională și securitatea statului.

Obligațiile străinilor

Obligațiile străinilor apar corelate în mod echilibrat și armonios cu drepturile, respectiv restricțiile prevăzute de legea română. Toate decurg din cerința esențială care se impune cu titlul de principiu de bază, ce guvernează prezența străinilor în țara noastră, aceea de a respecta legile României.

În concordanță cu legislația română actuală, străinul venit pentru o ședere temporară este obligat să părăsească țarala expirarea termenului de ședere sau într-un anumit termen, în cazul ridicării dreptului de ședere.

Dispoziții speciale există și cu privire la situațiile în care străinul este învinuit sau inculpat într-o cauză penală. În această situație străinul este obligat să participe la rezolvarea tuturor problemelor în care este implicat.

Pentru a dobândi domiciliul în România, străinul este obligat să îndeplinescă toate formalitățile din care să rezulte manifestarea expresă a voinței, a intenției. In acest sens completează o cerere pe care o va depune la misiunile diplmatice și oficiile consulare române in străinătate, iar în țară la organele special abilitate din cadrul Ministerului Internelor si Reformei Administrative, așteptând abrobarea celor în drept.

Străinii veniți pentru o ședere temporară în România au obligația de a se abține de la desfășurarea pe cont propriu a unor activități lucrative, știut fiind faptul că aceștia nu se pot încadra în muncă.

Cei care au domiciliul în România sunt obligați să suporte privațiunile ce decurg din statutul lor cu privire la instituțiile și funcțiile în care se pot încadra.

BIBLIOGRAFIA

Alain Monchablon, Cartea cetățeanului, București, 1995;

Constantin Andronovici, Drept internațional public, ed. Cartes, Iași 2001;

Charles Rousseau, Drept internațional public, Paris 1970, vol.I,II;

Charles de Desvisscher, Teorie si realitate în dreptul internațional public, Paris 1955;

Dumitra Popescu, Adrian Nastase, Florian Coman, Drept Internațional Public, București, 1994;

Giorgio del Vecchio, Lecții de filozofie juridică, Iași 1993;

Gheorghe Filip, Adrian Leik, Mihai Mantale, Dreptul muncii și securității sociale, Iasi 1996;

Gheorghe Geamănu, Drept internațional public, București 1981;

Gheorghe Lupu, Maria Dvoracek, Teoria generală a dreptului, Iași 1997;

Gheorghe Moca, Drept internațional, București 2000;

Gheorghe Moca, Mihai Draghici, Documente de drept internațional, București 1992;

Hugo Grotius, Despre drepturile războiului și al păcii, București 1968;

Ionel Closca, Dicționar de drept internațional public;

Ionel Cloșca, Ionel Suceava, Ionel Maxim, Drepturile omului în sistemul Națiunilor Unite, București 1993;

Ionel Diaconu, Curs de drept internațional public;

Marțian I. Niciu, Drept internațional public, Iași 1993, vol. II;

Mihai Jakotă, Pozitia juridică a străinilor în România, Iași 1997;

Mihai Jakotă, Drept internațional privat, Iași 1997;

Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu, Dreptul tratatelor, București, 1995;

Nicolae Tatomir, Drept internațional contemporan, Iași 1972;

Peter Waiss, The Draft U.N. Convention Teritorial Asylum in „British Year Book of International Law”1979;

Theo C. Van Boven, Apercudu droit international positif des droits de l’homme, Paris 1978;

V.D. Zlătescu, Panorama marilor sisteme de drept ale lumii, București 1995.

Acte normative

Constituția României din 1991, modificată și completată prin Legea de Revizuire a Constituției României nr. 429 din 2003;

Codul Civil al României;

Codul penal al României;

Ordonanța de Urgență a Guvernului României nr. 124 din 12 decembrie 2002, privind regimul străinilor în România.