. Contenciosul Administrativ Roman

CAPITOLUL I.

Introducere în contenciosul administrativ român;

1. Preliminarii

Dupa cum este cunoscut, principiul separatiunii puterilor in stat, potrivit caruia sunt organizate si funcționeaza cele trei puteri in statul nostrum de drept-puterea legislativa,executive si judecatoreasca-implica atat o colaborare,cât si un control reciproc al activității lor. Contenciosul administrative ne da prilejul sa abordam un caz concret in care activitatea unor organe de stat, care realizeaza sarcinile unei puteri de stat,care realizeaza sarcinile altei puteri in stat. Este cazul controlului exercitat de instantțele judecatorești-organe ale puterii judecatorești-asupra activității organelor administrației publice-organe ale puterii executive.

Dezvoltându-se acest subiect ,se releva o forma juridica de apărare a drepturilor omului impotriva eventualelor abuzuri ale organelor administrației publicesi a funcționarilor publici ce-și desfășoară activitatea in cadrul acestor organe, astfel încât, orice se considera vătămat într-un drpt al său,recunoscut de lege,printr-un act administrative al unui organ al administrației publice, să poată cere-șI să obțină- anularea sau modificarea actului administrative și repararea pagubei cauzate. În acest sens, articolul 48 din Costituția României prevede ca “persoana vătămată într-un drpt al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea in termenul legal a unei cereri, este îndrptățită să obțină recunoașterea drptului pretins, anularea actului șI repararea pagubei.”

Dezvoltând unele noțiuni generale asupra contenciosului administrativ, unii autori arătau că, din punct de vedere al litigiilor ce formează obiectul judecății, funcțiunea jurisdicțională-a statului, se împarte in doua ramuri și anume:

a) contenciosul de drept comun, care este alcătuit din totalitatea litigiilor de competența organelor judecătorești propriu –zise, de natura civilo-comerciala si penala;

b) contenciosul administrativ, compus din majoritatea litigiilor de natureă administrativeă, de competența, fie a tribunalelor de drept comun, fie a unor tribunale speciale administrative, dupa sistemul de drept pozitiv adoptat în diverse state.

Potrivit legislației in vigoare,contenciosul administrativ se realizează, in țara noastră, atât de instatțe de drept comun, precum și,pentru anumite acte administrative, de către unele organe cu activitate jurisdicțională ce funcționează in cadrul organelor administrației publice.

a) Sunt de competența instantțelor judecătorești de contencios administrativ –secțiile de contencios administrativ ale tribunalelor județene si al municipiului București, ale curților de apel si Secția de contencios administrative a Curții Supreme de Justiție-litigiile determinate de prevederile art. 1 din Legea contenciosului administrative nr. 29/1990, potrivit căroar, orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată in drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a-I rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instantței judecătorești competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins si repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

b) Sunt de competența instantțelor judecătorești de drept comun, litigiile date in competența lor prin legi speciale, ca de exemplu, potrivit prevederilor art. 6 din Decretul nr. 377/1960 pentru organizarea si funcționarea Notariatelor de stat, actele notariale se pot anula prin hotarari judecătorești,iar acțiunea in anulare se rezolva de judecătoria competentă potrivit regulilor de competență territorială privind introducerea acțiunilor prevazute de Codul de procedură civilă, ori conform prevederilor art. 67 din Legea nr 5/1973 privind administrarea fondului locative si reglementarea raporturilor dintre proprietari si chiriași, potrivit cărora, orice litigii in legătură cu aplicarea prevederilor prezentei legi se soluționează de instantțele judecătorești , cu excepția celor date in mod expres in competența altor organe, sau potrivit art. 18(1) din Decretul-Lege nr 10/1990 privind regimul pașapoartelor si al călătoriilor in străinătate, refuzul eliberării, retragerea sau anularea pașapoartelor trebuie să fie motivate și communicate in scris solicitantului , în termen de 15 zile de la data luării acestei măsuri. Potrivit alin (2) al aceluiașI articol, cel nemulțumit de măsura luată poate face contestația la organul ierarhic superior celui care a luat hotărârea, iar potrivit prevederilor alin (3) al articolului menționat, daca solicitantul nu este mulțumit de soluția data sau contestația nu este rezolvată in termen de 15 zile, solicitantul se poate adresa instantței judecătorești locale.Legalitatea unor acte administrative este controlată, pe cale judecătorească de către tribunale; este cazul, de exemplu, al hotărârilor comisiilor de reexaminare a contestațiilor in materie de inventții care, potrivit prevederilor art. 57 din Legea 64/1991 cu privire la brevetele de inventții, pot fi atacate cu recurs la Tribunalul Municipiului București.

c) Sunt de competența unor organe de jurisdicție specială care funcționează in cadrul unor organe ale administrației publice litigiile date, prin lege, în competența de soluționare a acestor organe.Este cazul organelor jurisdicționale din sistemul Curții de Conturi, care soluționeaza litigiile referitoare la controlul legalității unor acte administrative, potrivit prevederilor Legii nr 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi si al organelor jurisdicționale din cadrul Ministerului Apărării Naționale și al Ministerului de interne-comisiile de jurisdicție a imputațiilor si comisiile superioare de imputații- care sunt organizate si funcționeaza conform Decretului nr 207/1976 privind raspunderea materiala a militarilor.

Sub toate aceste forme, instantțele judecătorești și unele organe de jurisdicție specială exercită-cu unele excepții- la cererea particularilor (perasoane fizice sau juridice), controlul legalității actelor administrative prin care aceștia (particularii ) se considera vătămați intr-un drept al lor recunoscut de lege.Excepțiile acestea sunt:

:a) cea prevăzută de art. 12 din Legea administrației publice locale nr 69/1991, potrivit căreia, prefectul poate ataca, în fața instantței de contencios administrativ, actele autorităților administrației publice locale , in cazul in care consideră că acestea sunt ilegale;

b) cea prevăzută de art 96(1) din Legea nr. 94/1992, potrivit căruia, procurorul financiar investește cu act de sesizare de organelle colegiul jurisdicțional cu privire la faptele si persoanele asupra căroar este sesizat de organelle de control proprii ale Curții de Conturi; si

c) prevederea art. 27 (1) din Decretul nr 207/1976 conform căruia hotările definitive prein care s-au soluționat contestațiile pot fi atacate de către șeful direcției financiare din Ministerul Apărării Naționale șI Ministerul de Interne , cu sesizarea la comisia superioară de jurisdicție a imputațiilor, ce funcționează pe lângă cele două ministere.

Evidențiind cele trei forme de control judecătoresc si jurisdicțional al legalității actelor administrative si ca o concluzie la cele dezvoltate, fără a căuta o definiție, ințelegem,intr-un sens larg, prin contencios administrativ, acele forme de control al legalității actelor administrative de autoritate, exercitat la cererea celor care se considera vătpmați in drepturile lor recunoscute de lege, de către instanțele judecătorești de drept comun și de către organelle de jurisdicție specială, care funcționează in cadrul unor organe ale administrațieie publice.

Datorită preverilor art. 122 (4) din Constituția României din 1991,potrivit căroar “prefectul poate ataca, in fața instantțelor de contencios administrativ, un act al consiliului județean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul illegal”, se constată că noțiunea de contencios administrative nu se limitează numai la dreptul particularilor (persoane fizice sau juridice), care se consideră vătămați într-un drept al lor recunoscut de lege, de a cere instantței judecătorești competente- de contencios administrativ- anularea actului, rezolvarea cererii si repararea pagubelor cauzate, ci ea cuprinde si dreptul instantțelorjudecătorești de contencios administrative de a controla legalitatea actelor administrative si în alte cazuri decât cele reglementate de art 48 din Constituție.

Prevederile constituționale inserate in art 122 (4) ne dau prilejul să apreciem că art. 1 alin 1 din Legea contenciosului administrativ nr 29/1990, potrivit căruia,orice persoanăfizică sau juridică, dacă se consideră vătămată in drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a-I rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instantței competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins șI repararea pagubei ce i-a fost cauzată, nu mai corespunde competențelor, stabilite prin Constituția țării, instantțelor judecătorești de contencios administrativ. Acestea, pe lângă alte motive, ne determină să se propună de lege ferenda, adoptarea unei noi legi a contenciosului administrativ.

Prin adoptarea Constituției din 1991, in care este inclus art. 122 (4), noțiunea de contencios administrativ a căpătat un nou conținut, astfel încât ea-noțiunea-trebuie să reflecte, atât cuprinsul art. 48 (1), cât șI al art. 122 (4) din Constituție.

Tinând seama de faptul că, potrivit art. 48 (2) din Constituție, condițiile și limitele exercitării acestui drept, se stabilesc prin lege organică , vom trage concluzia că, in concepția constituantului nostru, organizarea, funcționarea și competența contenciosului administrativ român,realizat de instanțele judecătorești specializate, a fost ridicat la nivel de lege organică, ceea ce evidențiază atenția acordata apărării drepturilor persoanelor vătămate intr-un drept al lor de o autoritate publică,printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea in termenul legal a unei cereri. Aceasta ne determină să considerăm că trecerea activității de contencios administrativ în competența instantțelor judecătorești specializate șI a celor dedrept comun, precum șI a jurisdicțiilor speciale administrative nu se poate realiza decât numai printr-o lege organică. Mai mult, chiar in Constituție există un text care, derogând de la prevederile art. 48,dă in competența instantțelor de contencios specializate dreptul de a verifica legalitatea unor acte administrative; ne referim la prevederileart 122 (4) din Constituție,cât și în temeiul art 1 din Legea contenciosului administrative nr. 29/1990 și al art. 12 si 101 Legea administrației publice locale nr. 69 /1991.Astfel fiind, se consideră că nici nu este cazul ca,ori de câte ori se reglementează, prin lege, activitatea unor servicii publice administrative, să se prevadă că cel care se consideră vătămat într-un drept al său poate acționa la instantța de contencios administrativ competentă. Nu este nevoie să se facă o asemenea precizare, pentru că acest drept este consacrat prin Constituție șI este reglementat de Legea contenciosului administrativ. Astfel de prevederi apar necesare numai in situațiile în care legiuitorul vrea ca soluționarea unor asemenea cause să revină altor instantțe judecătorești decât cele de contencios administrativ.

Dacă nu se poate stabili competența instanțelor de contencios administrativ specializat printr-o lege ordinară, cu atât mai mult nu s-ar putea face acest lucru printr-o hotărâre a Guvernului. De altfel, printr-o hotărâre a Guvernului nu se pot stabili competențe de soluționare a unor cauze nici pentru instantțele de drept comun. Cu toate acestea,soluționând un recurs, instantța noastră supremeă a apreciat că o hotărâre a Guvernului se încadrează in legi speciale.

Institea Constituției din 1991, in care este inclus art. 122 (4), noțiunea de contencios administrativ a căpătat un nou conținut, astfel încât ea-noțiunea-trebuie să reflecte, atât cuprinsul art. 48 (1), cât șI al art. 122 (4) din Constituție.

Tinând seama de faptul că, potrivit art. 48 (2) din Constituție, condițiile și limitele exercitării acestui drept, se stabilesc prin lege organică , vom trage concluzia că, in concepția constituantului nostru, organizarea, funcționarea și competența contenciosului administrativ român,realizat de instanțele judecătorești specializate, a fost ridicat la nivel de lege organică, ceea ce evidențiază atenția acordata apărării drepturilor persoanelor vătămate intr-un drept al lor de o autoritate publică,printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea in termenul legal a unei cereri. Aceasta ne determină să considerăm că trecerea activității de contencios administrativ în competența instantțelor judecătorești specializate șI a celor dedrept comun, precum șI a jurisdicțiilor speciale administrative nu se poate realiza decât numai printr-o lege organică. Mai mult, chiar in Constituție există un text care, derogând de la prevederile art. 48,dă in competența instantțelor de contencios specializate dreptul de a verifica legalitatea unor acte administrative; ne referim la prevederileart 122 (4) din Constituție,cât și în temeiul art 1 din Legea contenciosului administrative nr. 29/1990 și al art. 12 si 101 Legea administrației publice locale nr. 69 /1991.Astfel fiind, se consideră că nici nu este cazul ca,ori de câte ori se reglementează, prin lege, activitatea unor servicii publice administrative, să se prevadă că cel care se consideră vătămat într-un drept al său poate acționa la instantța de contencios administrativ competentă. Nu este nevoie să se facă o asemenea precizare, pentru că acest drept este consacrat prin Constituție șI este reglementat de Legea contenciosului administrativ. Astfel de prevederi apar necesare numai in situațiile în care legiuitorul vrea ca soluționarea unor asemenea cause să revină altor instantțe judecătorești decât cele de contencios administrativ.

Dacă nu se poate stabili competența instanțelor de contencios administrativ specializat printr-o lege ordinară, cu atât mai mult nu s-ar putea face acest lucru printr-o hotărâre a Guvernului. De altfel, printr-o hotărâre a Guvernului nu se pot stabili competențe de soluționare a unor cauze nici pentru instantțele de drept comun. Cu toate acestea,soluționând un recurs, instantța noastră supremeă a apreciat că o hotărâre a Guvernului se încadrează in legi speciale.

Instituția juridică a contenciosului administrative a apărut ca urmare a organizării puterilor în stat, potrivit cerințelor principiului separării acestora și a fost legiferată, pentru prima oară , în Franța, când, în anul 1790, au fost înființate Consiliul de Stat și consiliile de prefecture. La noi în țară , contenciosul administrativ a fost instituit prin Legea pentru înființarea Consiliului de Stat din 11 februarie 1864 care, în art. 51, prevedea că “ particularii sau șI alte persoane juridice ale căror interese se află vătămate prin vreo măsură administrativeă, pot reclama la Consiliului de Stat ”.

În Franța, și astăzi contenciosul administrative este de competența unor instantțe administrative, organizate în system, tribunale administrative, interdepartamentale, curțI de apel șI Consiliul de Stat, în timp ce, în țara noastră, încă din 1866, contenciosul administrativ a fost de competența instantțelor judecătorești.În acest sens, în art. 8 din aceeași lege se prevedea: “celelalte afaceri de natureă contencioasă, ce Consiliul de Stat judecă, sau pe temeiul legii sale constitutive, sau în temeiul unei legi speciale, se vor judeca de instantțele judecătorești, după regulile ordinare”

2. Noțiunea de contencios administrativ

Cuvântul “contencios” vine de la cuvântul francez contentieux ,care, la rândul lui, se trage din latinescul contentiosus ( certăreț ), adjectivul substantivului contentio,adică :conflict, dispută, confruntare.

În dreptul administrativ ,termenul de contencios a început să fie utilizat pentru a delimita căile de atac jurisdicționale împotriva actelor și operațiunilor administrative de recursurile administrative obișnuite.

Sensul material al noțiunii de contencios administrative este axat fie pe subiectele între care are loc litigiul, fie pe regulile juridice invocate în cauză și aplicate în soluționarea acesteia.

În sens juridic, cuvântul contencios are doua accepțiuni: prima, de activitate menită să soluționize un conflict de interese, un conflict juridic, și a doua, de organ competent să soluționize asemenea conflicte juridice; în sens de organ, acest cuvânt mai desemnează si oficiile juridice încadrate cu juriști ( jurisconsulți ) cu atribuții de a acorda asistență juridică persoanelor juridice în care funcționează acestea.

a) Activitatea propriu- zisă există in accepțiunea de soluționare a litigiilor în care cel puțin una din părți este un organ al administrației de stat. În această accepțiune, termenul de contencios administrative este folosit în sens funcțional, de activitate;

b) Termenul de contencios administrativ poate fi utilizat și în sensul de totalitate a organelor care soluționează litigiile, în care cel puțin una din părți este un organ administrative. În acest caz, termenul de contencios administrativ este folosit în sens organizatoric, de sistem de organe.

c) Prin contenciosul administrativ se mai poate înțelege și ansamblul nprmelor de soluționare a litigiilor, în care cel puțin una din părți este un organ al administrației publice. În această ultimă accepțiune, contenciosul administrativ reprezintă o instituție juridică, în cadrul dreptului administrativ, ca ramură de drept.

În concluzie, “contenciosul “ înseamnă o confruntare de acțiuni contradictorii, prin care fiecare parte implicată într-un litigiu caută să-și realizeze interesele în dauna celeilalte părți, acestea având în litigiu poziții divergente.

Aici interesează noțiunea de contencios,atât în sens de activitate, cât și de organe competente să soluționize toate conflictele juridice ce le-au fost date prin lege, și organe de contencios administrativ , competente să soluționize, potrivit legii, conflictele juridice în care cel puțin una din părți este un serviciu public administrativ. Activitatea desfășurată de aceste organe va fi o activitate de contencios judiciar sau o activitate de contencios administrativ, după caz,adica, dupa cum această activitate se desfășoară de un organ contencios judiciar sau de un organ de contencios administrativ.

Contenciosul administrative a apărut în condițiile apliccării principiului separației puterilor în stat, cu referire la litigiile ivite între administrația publică și cei administrați, a căror soluționare se făcea prin aplicarea regulilor dreptului public.

Noțiunea de contencios administrativ nu trebuie confundată nici cu noțiunea de jurisdicție, în general, și nici cu aceea de jurisdicție administrativă, în special.

Activitatea jurisdicțională contencioasă are ca obiect soluționarea unor conflicte juridice născute din încălcarea legii.

Activitatea jurisdicțională contencioasă a fost definită de unii autori ca fiind o activitate ce constă în soluționarea litigiilor juridice, de organe expres prevăzute de lege, concretizată în hotărâri ce au forță de lucru judecat, activitate care se desfășoară după o anumită procedură, în care se evidențiază în mod deosebit principiile contradictorialității și al motivelor hotărârii.

Raportată însă la noțiunea de jurisdicție administrativă, noțiunea de contencios administrative este mai largă, deoarece jurisdicția administrativă se referă numai la litigiile soluționate de organele administrației de stat cu atribuții jurisdicționale, în timp ce contenciosul administrativ cuprinde litigiile în care cel puțin una din părți este un organ al administrației publice, indifferent de organul care soluționează aceste litigii.

Așadar, ca sferă de cuprindere, contenciosul administrative se sutuează între noțiunea de jurisdicție contencioasă și cea de jurisdicție administrativă.

Dacă în țara noastră ca de altfel și în alte țări,organele de contencios administrativ (instantțele judecătorești) sunt organizate într-un sistem de organe ce fac parte din organelle puterii judecătorești, în Franța și în alte țări, organele de contencios administrativ alcătuiesc un sistem de organe paralel cu sistemul organelor judecătorești.

În prezent în România, activitatea de contencios administrativ este realizată de secțiile de contencios administrativ, inființate, în temeiul art. 17 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrative nr 29/1990 șI a Legii nr 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de conturi, la tribunalele județene și al municipiului București ,la curțile de apel și la Curtea Supremă de Justiție- organe ce fac parte din sistemul organelor judecătorești.

Astfel, ținând seama de toate acestea, se desprind elementele care conduc la definirea noțiunii de contencios administrativ.

În primul rand, se observă că activitatea desfășurată de instatțele de contencios administrativ este aceea de a soluționa, cu putere de adevăr legal, un conflict juridic în care, cel puțin una din părțI este un serviciu public administrativ.

În al doilea rând, organele care înfăptuiesc această activitate, special create, fac parte din sistemul organelor judecătorești, al puterii judecătorești.

În al treilea rând, obiectul acțiunii de contencios administrative îl constituie:

a) anularea ori modificarea unui act administrativ de autoritate;

b) obligarea autorității administrative la rezolvarea unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege;

c) repararea pagubei ce a fost cauzată prin emiterea actului administrativ de autoritate ori prin refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege.

În concluzie, în urma acestor elemente, se consideră că, prin contencios administrativ se înțelege activitatea de soluționare, cu putere de adevăr legal, de către instanțele de contencios administrativ, competente, potrivit legii, a conflictelor juridice în care cel puțin una din părțI este un serviciu public administrative, iar conflictul juridic s-a născut din adoptarea sau emiterea unui act administrativ de autoritate ori din refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.

3. Categoriile de contencios administrativ

Există două categorii de contencios administrativ,determinate de competența instantțelor de contencios administrativ , adică după cum instanța de contencios adminiastrativ este competentă,potrivit legii, să anuleze ori să modifice un act administrativ de autoritate adoptat sau emis de un serviciu public administrativ, să oblige autoritatea administrativă să resolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege și să oblige serviciul public administrativ de autoritate, fie prin refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.

Din acest punct de vedere, se deosebesc două categorii de contencios administrativ și anume:

contencios administrativ de anulare;

contencios administrativ de plină jurisdicție.

a) contenciosul administrativ de anulare este acela în care instantța de contencios administrativ este competentă să anuleze sau să modifice un act administrativ de autoritate adoptat ori emis cu nerespectarea legii sau să oblige serviciul public administrative să resolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.

În cadrul acestui contencios administrativ , instatța de contencios nu este competentă să rezolve șI problema reparării daunelor.Această problemă se rezolvă , în cadrul unui litigiu separate, de către instantțele de drept comun.

Această categorie de contencios administrativ a fost reglementată, în țara noastră , prin Legea pentru înființarea Consiliului de Stat din 11 februarie 1864, care, în art. 33, prevedea că, “în materie contencioasă, când se atinge interesul unui particular sau persoane juridice, hotărârea Consiliului de Stat nu închide drumul jurisdicțiunii tribunalelor ordinare, decât în cazurile care anume se vor determina de lege, sau în cazul când părțile vor da înscrisă mulțumire de hotărârea Consiliului”.

b) contenciosul administrativ de plină jurisdicție este acela în care instanța de contencios administrativ de autoritate atacat, să oblige serviciul public administrativ să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege și să acorde daunele cauzate, de servciul public administrativ , particularului ( persoană fizică sau juridică), prin actul administrativ de autoritate adoptat sau emis ori orin refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege. Cererea pentru despăgubiri se poate formula, fie în cadrul acțiunii inițiale, fie separate, după cum, la data introducerii acțiunii, îii era sau nu cunoscută paguba sau întinderea ei.

Vom fi în prezența unui contencios de plină jurisdicție în cazurile în care instantța de contencios administrativ este competentă să:

a) anuleze actul administrativ de autoritate care, prin care un reclamant a fost vătămat intr-un drept al sau recunoscut de lege;

b) modifice un act administrative de autoritate care, prin prevederile a căror modificare se cere, reclamantul a fost vătămat într-un drept al său recunoscut de lege;

c) oblige serviciul public administrativ să rezolve cererea unui reclamant , referitoare la un drept al său recunoscut de lege;

d) oblige serviciul public administrativ la repararea pagubei ce i-a fost cauzată reclamantului prin actul administrativ de autoritate emis ori prin refuzul de a rezolva vreo cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.

CAPITOLUL II.

Evoluția istorică a contenciosului administrativ. în România

1. Perioada 11 februarie 1864 – 12 iulie 1866

Instituit pentru prima dată în țara noastră prin Legea pentru înființarea Consiliului de Stat din 11 februarie 1864, contenciosul administrative a avut o evoluție istorică deosebită, determinată de schimbările care au intervenit în istoria României.

În acestă perioadă, contenciosul administrativ a fost realizat de Consiliul de Stat care, după cum rezultă din art.1 al acestei legi “ se află pe lângă puterea executivă, pentru a prepara proiectele de leg ice guvernul va avea să prezinte Adunării Elective și regulamentelor administrative, relative la punerea în lucrare a legilor”În alin. 2 al aceluiași articol se prevede că “El- Consiliul de Stat – exercită și atribuții contencioase, care I se dau de legi în materie administrativă și nu are atribuțiuni legislative”

Din legea de organizare a Consiliului de Stat se exercitau trei categorii de atribuții:

în materie legislativă ( de pregătire a proiectelor de legi);

administrative;

de contencios administrativ.

Atribuțiile de contencios administrative ale Consiliului de Stat se exercitau, după cum rezultă din art. 51:

în contra hotărârilor miniștrilor date cu exces de putere sau cu încălcarea legilor și

a regulamentelor în ființă;

în contra hotărârilor sau actelor de executare ale prefecților sau altor agenți

administrative, date cu încălcare de legi și regulamente;

în contra hptărârilor comisiunilor de lucrări publice, precum și în toate cazurile de

natură contencioasă administrativă ce i se vor atribui printr-o anume lege ( art. 49)

Deasemenea, Consiliul de Stat mai era competent să soluționeze și alte cauze.În acest sens, în art. 26 se prevedea că “ reclamațiile ridicate de particulari pentru apărarea intereselor lor, în cazurile anume determinate de legi, se pot adresa direct Consiliului de Stat, dacă acei particulari au reclamat înainte la ministerul respective și n-au dobândit îndestulare, în timp de 15 zile, cel mult, de la data primirii reclamației”.

Deliberările, atât în adunarea generală a Consiliului de Stat, cât și în ședințele comitetelor în materie de contencios administrative erau, după cum prevede art. 36 alin. 2 din Legea pentru Înființarea Consiliului de Stat, publice și fiecare din părți se putea apăra verbal sau în scris, direct sau prin avocet.În aceste materii, prevedea alin. 3 al aceluiași articol, comitetul putea chema părțile înaintea sa, spre a le lua interogatoriu sau a le cere orice informație.

Cu privire la avocații care apărau pe reclamanți, art. 37 din lege, prevede că nu vor putea pleda înaintea Consiliului de Stat ca avocați, decât cei care pot pleda înaintea Curții de Casație.

Ținând seama de faptul că prin hotărârile Consiliului de Stat nu se anulau actele administrative ilegale- decât în cazul celor pronunțate în soluționarea conflictelor juridice date în competența acestuia prin legi speciale- și nici nu se acordau despăgubiri, unii autori consideră că această activitate era un început de contencios administrativ, pentru că hotărârile sale erau considerate numai niște avize, hotărârea definitivă apartinând ministerului respective, căruia îi era supus avizul spre confirmare.

Din Legea pentru Înființarea Consiliului de Stat rezultă că ea cuprinde norme ce reglementau procedura prealabilă, repararera daunelor și înlaturarea actelor ilegale.

Astfel, în art. 26 se prevede că reclamațiile ridicate de particulari pentru apărarea intereselor lor, în cazurile anume determinate de lege, se pot adresa direct Consiliului de Stat , dacă acei particulari “ au reclamat înainte la ministerul respective și n-au dobândit îndestulare în timp de 15 zile, cel mult, de la data primirii reclamației”

Cu privire la repararea pagubelor prin acte administrative ilegale, art, 33 prevede că în materie contencioasă, când se atinge interesul unui particular sau persoane juridice, hotărârea Consiliului de Stat nu închide drumul jurisdicțiunii tribunalelor ordinare, decât în cazurile care anume se vor determina de lege, sau în cazul în care părțile vor da în scris că sunt mulțumite de hotărârea Consiliului.

Potrivit art. 54, hotărârile Consiliului de Stat în materie contencioasă se citesc în public, se transcriu într-un registru special și se vor înainta ministerului respectiv , iar potrivit art, 55, dacă hotărârea este definitivă, sau dacă se dă cu mulțumirea părților, conform cu cele prevăzute la art. 34, se va executa prin ministerul respective sau direct, prin decret domnesc- vor anula sau modifica, după caz, potrivit hotărârii Consiliului de Stat, actul administrative atacat în contenciosul administrative.

În art. 34 din lege este reglementată calea revizuirii hotărârilor definitive pronunțate de Consiliul de Stat, astfel, asupra unei hotărâri definitive, partea nemulțumită în materie contencioasă va putea cere, în termen de 3 luni, de la comunicarea hotărârii sau încheierii, revizuirea acelei hotărâri sau încheieri, în următoarele cazuri:

când hotărârea este efectul unei erori de fapt, care rezultă din actele și

documentele ce s-au prezentat;

când în urma dării ( pronunțării ) hotărârii s-au descoperit documente noi, care

pot să schimbe starea chestiunii;

când prin hotărâre s-a dat mai mult decât s-a cerut;

când hotărârea s-a dat cu călcare formelor cerute de legi și regulamente.

În afară de soluționarea conflictelor juridice de natura contenciosului administrativ, particularii se puteau adresa direct Consiliului de Stat, spre a cere interpretarea unui decret, ordonanțe sau regulament, dat în materie administrativă, dacă însă cererea se referea la unul sau mai multe puncte din acel decret, ordonanță sau regulament prin care s-ar atinge un interes al altor particulari și dacă acea cerere nu este relativă la o hotărâre a Consiliului de Stat, dată în materie contencioasă și sancționată odată de Domn.Guvernul va putea cere asemenea interptretări când el va fi în contact ( conflict ) de interese cu particularii.

În afara acestor competențe, prin unele legi, s-a atribuit Consiliului de Stat dreptul de a verifica legalitatea unor acte administrative de autoritate.

În legătură cu natura activității Consiliului de Stat, se arată că “în această fază, Consiliul de Stat exercita o justiție reținută, cum de altfel, exercita la acea vreme și Consiliul de Stat francez, care servise, în mare parte , ca model legiuitorului roman”.

2. Perioada 12 iulie 1866 – 1 iulie 1905

Consiliul de Stat a fost desființat prin Legea pentru împărțirea diferitelor atribuțiuni ale Consiliului de stat din iulie 1866, Această lege a fost adoptată în temeiul art, 131 din Constituția din iulie 1866, potrivit căruia “ Consiliul de Stat va înceta de a exista de îndată ce se va vota legea menită a prevedea autoritatea chemată de a înlocui atribuțiunile sale”.

Atribuțiile de contencios administrative au fost împărțite, după caz, între curțile de apel și instanțele judecătorești de drept comun.

Caracterizând această perioadă cu prilejul motivării unei decizii, instanța noastrră supremă a arătat că, de la 1866 și până în 1905, particularul nu putea cere decât despăgubiri pe calea dreptului comun, dar actul administrative continua să-și producă efectele.

În această perioadă, în temeiul excepției de ilegalitate, instanțele judecătorești verificau legalitatea unor acte administrative și dacă le apreciau că sunt ilegale, la pronunțarea soluției nu țineau seama de cuprinsul acestora…Această practică a instanțelor judecătorești se întemeia pe dispozițiile cuprinse în art. 385 alin. 9 din Codul penal roman, potrivit cărora “ se vor pedepsi cu amendă acei care vor încălca regulamentele făcute după lege”.În baza acestui text, tribunalele erau împuternicite să cerceteze legalitatea acestor regulamente și să înlăture aplicarea lor în cazul dedus în instanță, admițând, cu late cuvinte, excepția de ilegalitate invocată de reclamant.

Cu toate acestea, în numeroase acte normative era prevăzut dreptul instanțelor judecătorești de a verifica, pe calea apelului sau a recursului în casație, legalitatea unor acte administrative. În acest sens, există prevederile art. 43 din Legea pentru constatarea si pereceperea contribuțiunilor directe din 10 martie 1882, conform cărora deciziile comisiilor județene de apel se pot ataca cu recurs în casație pentru exces de putere, necompetență și violare de lege.Tot astfel, potrivit art 13 alin 4 din Legea pentru monopolul chibritelor și a cărților de joc din 31 martie 1886, cei nemulțumiți- de cuantumul despăgubirilor acordate de comisiile județene pentru cumpărarea stocurilor de chibrite și cărți de joc- în contra deciziei acestei comisii pot face apel la tribunalul civil local, care va judeca de urgența, în ultimă instanță și fără recurs.

Această competență a durat până la 1 iulie 1905, când a fost adoptată Legea pentru reorganizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, cunoscută și sub denumirea de Legea Băldărău.

3. Perioada 1 iulie 1905 – 25 martie 1910

Prin Legea pentru reorganizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiunea a III-a a Înaltei Curți de Casație și Justiție a devenit competentă să judece recursurile în contra unor categorii de acte administrative sau chiar de jurisdicție, enumerate în art. 4 alin 9 din această lege de la lit. a până la lit. j.La litera h se prevedea că, această secțiune judecă recursurile “ în contra regulamentelor și ordonanțelor făcute cu călcarea legii de puterea centrală, județeană, comunală sau de alte autorități publice, în afară de actele de guvernământ”.

La litera j se prevedea că tot Secțiunea a III-a judecă recursurile “ în contra deciziunilor și ordonanțelor prefecților, primarilor și a altor autorități publice, prin care s-ar viola un drept patrimonial, precum și în contra refuzului acestor autorități de a rezolva o cerere relativă la un asemenea drept”.

Deși apparent largă, această competență era însă limitată la un număr de 6 genuri de acte administrative de autoritate. În acest scop, alineatul următor prevedea că “acest recurs este deschis numai în contra următoarelor acte”:

A..Ordonanțele date conform art. 153 din Legea sanitară din 3 aprilie 1885 și art. 97 și 98 din Legea pentru organizarea comunelor urbane. din 31 iulie 1894.Astfel, art. 153 alin. 1 prevedea că prefecții de județe și primarii din câteva anume orașe, luând avizul consiliului de igienă publică, vor ordona executarea măsurilor în contra aglomerării unui număr excesiv de locuitori în case neîncăpăătoare; iar art. 97 și 98 reglementau dreptul celot vătămați în drepturile lor prin deciziile primarilor, referitoare la demolarea unor clădiri construite cu nerespectarea alinierii stradale, precum și pentru cei care deschideau străzi fără autorizația primăriei, de a cere prin justiție despăgubiri contra comunelor , dacă vor dovedi că aceste măsuri au fost luate în contra dispozițiilor legii și regulamentelor.

B. Deciziile date de prefect și de primarii comunelor urbane, de inspectorul communal, încheierile consiliului de igienă, în cazurile prevăzute de art. 143 și 147 din Legea sanitară.În acest sens, art. 143 reglementa dreptul și condițiile în care se puteau înființa stabilimente ( întreprinderi ), iar art. 147 reglementa condițiile în care organele administrației puteau închide un stabiliment industrial deschis în contra prescripțiilor cuprinse în aceeași lege.În alineatul 2 al aceluiași articol, era prevăzut dreptul Ministerului de Interne de a opri întrebuințarea de copii în unele așezăminte industriale, în care sănătatea lor este periclitată.

C. Deciziile date de consiliile județene sau comunale, de prefecți, primary, delegațiuni județene sau alte autorități administrative, prin care se respinge sau se admite numai în parte o cerere făcută de un particular, în cazurile prevăzute de art. 54 și 96 din Legea pentru organizarea comunelor urbane.

Potrivit art. 54, primarul dă autorizația necesară pentru construcții, reparații de edificii și împrejmuiri, conform planurilor de aliniere și regulamentelor.El este să se pronunțe în 30 de zile pentru reparații și în termen de două luni pentru construcții. În alineatul 3 al aceluiași articol se prevedea că, în contra deciziei se putea face apel la Ministerul de Interne pentru comunele urbane, reședințe de județ și la prefectul județului, pentru celelalte comune urbane.

Conform art. 96 din aceeași lege, nimeni nu putea să deschidă străzi, pasaje sau înfundături fără autorizația primăriei..Străzile. pasajele și înfundăturile ce se vor deschide fără autorizație vor putea fi închise de către primar.Clădirile și orice alte lucrări ce se vor face fără autorizația primăriei pe asemenea străzi, pasaje sau înfundături vor fi dărâmate.

D. Deciziile camerelor de comerț și industrie, în cazurile prevăzute de atr. 10, 52 și 60din Legea pentru organizarea meseriilor din 5 martie 1902. Aceste texte reglementau drepturile și obligațiile, atât ale patronilor, cât și ale camerelor de comerț.

E. Deciziile ministrului de domeni, date potrivit art. 7 și 16 din Codul silvic din 1881,.În art 7 era reglementat dreptul Ministerului Agriculturii și al Domeniilor de a aplica amenzi celor care exploatau pădurile supuse regimului silvic fără amenajament sau regulament de exploatare, iar art. 16 cuprindea norme referitoare la exploatarea pădurilor, fie de către proprietary, fie de cumpărători, cu nerespectarea prevederilor art. 12 și 13 referitoare la defrișarea pădurilor.

F. Deciziile autorităților administrative, prin care s-ar retrage unui industriaș avantajele ce-I fuseseră acordate potrivit Legii pentru încurajarea industriei naționale. Unele din aceste avantaje cuprindeau scutirile următoare timp de 15 ani:

a. de orice impozit direct către stat, județ sau comună;

b. de taxe vamale pentru impozitul de mașini și accesorii aduse din străinătate;

c. de taxe vamale pentru materiile prime importante, dacă acestea nu s-ar găsi în țară în cantități îndestulătoare;

d. transportul pe căile ferate la prețurile cele mai mici pentru produsele fabricate și pentru materiile prime cumpărate.

În toate cele 6 categorii de acte, partea care se considera vătămată, se putea adresa cu recurs la Secțiunea a III-a a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Din prezentarea prevederilor relative la contenciosul administrativ cuprinse în Legea pentru reorganizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție din 1 iulie 1905, rezultă că, pe lângă faptul că acest contencios administrativ acea în vedere un număr relativ mic de categorii de acte administrative de autoritate, el era numai un contencios în anulare; în acest sens, în art. 62 se prevedea că “actul administrativ casat se socotește ca și cum nu ar fi fost și nu mai are nici o putere”,Caracterizând acest contencios, unii autori susțineau că “este neîndoielnic că legiuitorul din 1905 a voit să înființeze în această formă un contencios în anulare, adică un mijloc judecătoresc de a cereceta legalitatea actelor administrative și de a hotărî anularea lor”

Ca o concluzie a viziunii asupra Legii pentru reorganizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, se reliefează că elemente ale reglementărilor cuprinse în Legea pentru contenciosul adminstrativ din 1925, precum și în Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 au fost avute în vedere, în cea mai mare parte, de legiuitorul roman, încă de la începutul acestui secol.

4. Perioada 25 martie 1910 – 17 februarie 1912

Prin Legea Curții de Casație și Justiție din 25 martie 1910- cunoscută și sub denumirea de Legea Toma Stelian , -sistemul contenciosului administrativ instituit prin legea din 1905 a fost desființat, iar cauzele de această natură se soluționau de către tribunalele de județ. În acest sens, art. 74 prevedea că “pricinile dintre particulari și stat, județe și comune sau alte autorități publice, pentru vătămarea drepturilor particularilor din acte administrative de autoritate, venite înaintea instanțelor judecătorești, conform principiilor generale ale dreptului se vor judeca de urgență și cu precădere asupra tuturor celorlalte afaceri”.

În continuare, același articol reglementa unele chestiuni de procedură specifice acestei categorii de litigii,astfel:

Potrivit alin. 2 ,tribunalele de județe judecau asemenea pricini în ședințe

publice și în complete de cel puțin 2 judecători;

Conform prevederilor alin. 3, termenul de apel în asemenea afaceri era de 15

zile de la pronunțarea hotărârii atacate;

În alin. 4 se prevedea că termenul de recurs era de 15 zile de la pronunțarea

deciziei atatcate;

În temeiul prevederilor alin. 5, instanța de fond, care a pronunțat hotărârea

atacată, era datoare să redacteze hotărârea cel mai târziu până la a 5- a zi de la pronunțare;

Potrivit ultimului alin,. alacestui articol ( 74 ) , recursul în casație era de drept

suspensiv de executare, fără nici o cauțiune.

În articolul 75 din lege erau cuprinse norme ce reglementau modul de executare a creanțelor particularilor de către autoritățile administrative obligate la plată. În acest sens, articolul citat prevedea că plata creanțelor certe, lichide și exigibile, recunoscute în mod legal sau constatate prin titlu executor, în contra județelor, comunelor sau stabilimentelor publice și neînscrise în bugetul anului financiar, va putea fi urmărită asupra tuturor veniturilor județului , comunei sau stabilimentului public debitor.

Analizăndu-se contenciosul administrativ reglementat prin această lege, au existat opinii potrivit cărora, deși contenciosul din 1905 fusese desființat, totuși, idea lui de bază își făcuse drum în conștiința generală juridică și că, datorită acesteia, tribunalele noastre au dat o interpretare largă art. 74 din Legea din 1910, care deferea pricinile de contencios administrativ judecății acestor tribunale, conform principiilor generale ale dreptului, considerând că, dacă potrivit acestor principii nu putea pronunța anulare actului ci numai condamnarea la daune, nimic nu se opunea ca statul ( județul sau comuna) să fie condamnat la daune cominatorii, cel puțin atunci când împiedică exercițiul legal al unui drept dau refuză de a da satisfacție reclamantului.

5. Perioada 17 februarie 1912 – 23 decembrie 1925

Competența stabilită prin Legea Curții de Casație și Justiție din 25 martie 1910 nu a durat decât aproape doi ani, pentru că prin Legea de reorganizare a Curții de Casație și Justiție din 17 februarie 1912- denumită și Legea Cantacuzino-cauzele de contencios administrativ au fost atribuite, din nou, Secțiunii a III-a. În acest sens, art. 5 lit. f prevedea că această Secție judecă „recursurile acelor care s-ar pretinde vătămați în drepturile lor, printr-un act administrativ de autoritate făcut cu călcarea legii, precum și recursurile în contra refuzului autorităților administrative de a rezolva o cerere relativă la acest drept”.

.Erau exceptate actele de guvernământ. Cu toate acestea, deciziile de expulzare puteau fi atacate cu recurs, dar numai pentru eroare asupra calității de străin.

De asemenea erau exceptate actele privitoare la exercitarea tutelei administrative și la controlul ierarhic.

Secțiunea a III-a a Curții de Casație și Justiție era competentă să judece și recursurile militarilor împotriva actelor autorităților militare superioare, însă numai în privința decretelor de punere la retragere și numai pentru cuantumul pensiei.

Admițând recursul, Curtea va acorda recurentului pensia gradului său, socotindu-l că ar fi îndeplinit maximum de ani de serviciu, fără ca prin acesta să i se închidă și dreptul la daune, conform art. 33.Potrivit acestui text, daunele interese care ar putea izvorî din asemenea acte sau fapte, se vor cere de către cei interesați de la curtea de apel în circumscripția căreia s-a îndeplinit actul administrativ atacat, oricare ar fi valoarea acestor daune.Aceste cereri se judecau de urgență și cu precădere.

Aceeași secțiune mai era competentă să judece recursurile în contra județelor, comunelor sau altor stabilimente publice de a înscrie în bugetele lor o datorie constatată prin titlu executor.

Prin lege era reglementat dreptul părții vătămate de a se adresași organului ierarhic superior celui care a adoptat sau emis actul administrativ de autoritate vătămător. În acest sens, art. 31 alin.2 prevedea că partea vătămată printr-un act administrativ de autoritate sau prin refuzul administrației de a da curs unei cereri legale,se va putea adresa autorității administrative superioare, potrivit legilor speciale, ori de câte ori va avea interes.

Se observă că și prin Legea din 1912 ca și prin aceea din 1905, cererile de contencios administrativ se puteau formula „pentru motivul de exces de putere, incompetență, denaturare a actelor, violare a legii sau a unui regulament și greșita apreciere a faptelor și numai în cazul când prin unul din actele enumerate s-ar viola un drept al recurentului”-art. 32 pct. 7.

Potrivit prevederilor art. 63 alin. 5, Curtea de casație-Secțiunea a III-a, admițând recursul în contra unui act administrativ de autoritate, nu anulează acest act, arată numai că actul este ilegal față de recurent și invită autoritatea administrativă să satisfacă cererea, să desființeze sau să modifice actul.

Din textul următor rezultă că decizia Curții se comunică autorității administrative pârâte și i se arată că actul este ilegal. În acest sens, în continuare, în text se prevedea că „dacă în intervalul de 30 de zile de la comunicare nu se dă nici o urmare deciziei, Curtea, după cererea recurentului, prin simpla petiție și fără taxe de recurs, va cita de urgență, în camera de consiliu, pe recurent și pe administrație și va condamna administrația ca să plătească recurentului daune de cel puțin 200 lei de fiecare zi de întârziere, cu începere de la expirarea celor 30 de zile. Aceste daune vor fi cu titlu definitiv și nu vot putea fi reduse”,

În legătură cu aplicarea acestor dispoziții legale, în practică s-au ridicat două aspecte:

efectele comunicării deciziei instanței de contencios administrativ altei

persoane decât capului administrației;

caracterul termenului de 30 de zile.

a. Privind efectele, instanța noastră supremă a statuat că decizia Curții de Casație prin care administrația estee invitată să satisfacă o cerere, trebuie să fie comunicată personal capului acelei administrații, pentru ca, cererea de daune cominatorii să poată fi admisă contra acelei administrații care nu a dat nici o urmare deciziei înaltei curți. Astfel, o cerere de daune nu poate fi admisă contra primăriei, dacă decizia prin care Curtea de casație invită primăria să satisfacă cererea recurentului de a-i da o autorizație de construcție, nu a fost comunicată personal capului administrației, adică primarului, ci ajutorului de primar, deoarece, printr-o asemenea comunicare, primarul nu a fost legalmente pus în întârziere în sensul art. 63 din Legea Curții de Casație și Justiție.

b. Cât privește caracterul termenului de 30 de zile, în practică s-a statuat că, potrivit art. 63, dacă în intervalul de 30 de zile de la comunicare nu se dă nici o urmare deciziei de admitere a recursului în contencios, Curtea va cita părțile în ca,era de consiliu și va condamna administrația să plătească recurentului daune de întârziere pentru fiecare zi de întârziere, cu începere de la expirarea celor 30 de zile menționate.

Deși contenciosul instituit prin Legea din 1912 se asemăna cu cel introdus prin Legea din 1905, el se deosebește esențial în caracterul său, prin aceea că, în timp ce contenciosul organizat prin Legea din 1905 era un contencios în anulare, cel reglementat prin Legea din 1912 era un contecncios de constatare a ilegalității actelor administrative de autoritate.

6. Perioada 23 decembrie 1925 – 9 iulie 1948

Constituția adoptată la 29 martie 1923 a reglementat, în art.99, dreptul celor vătămați printr-un decret sau o dispoziție semnată sau contrasemnată de un ministru dea obține despăgubiri, În acest sens, articolul menționat prevedea că „orice parte vătămată de un decret sau o dispozițiune semnată sau contrasemnată de un ministru care violează un text expres al Constituției sau al unei legi, poate cere statului, în conformitate cu dreptul comun, despăgubiri bănești pentru prejudiciul cauzat”.

În alineatul 2 a același articol prevedea că „fie în cursul judecății, fie după pronunțarea hotărârii, ministrul poate fi chemat, după cererea statului, în urma votului unuia din corpurile legiuitoare, înaintea instanțelor ordinare, la răspunderea civilă pentru dauna pretinsă sau suferită de stat”, iar în alin. 3 se prevedea că „ actul ilegal al ministrului nu descarcă de răspundere solidară pe funcționarul care a contrasemnat, decât în cazul când acesta a atras atenția ministrului, în scris”.

O importanță deosebită o au prevederile art. 107 din Constituția din 1923, care, în alin. 1, arată că „autorități speciale de orice fel, cu atribuții de contencios administrativ, nu se pot înființa”, iar în alin- 2 menționa: „ Contenciosul administrativ este în căderea puterii judecătorești, potrivit legii speciale”.

Alin. 3 al art. 107 consacra principiul potrivit căruia , cel vătămat într-un drept al său printr-un act administrativ ilegal, poate cere instanțelor judecătorești recunoașterea dreptului său, iar în alin 4 al aceluiași articol este determinată competența instanțelor judecătorești în soluționarea pricinilor de contencios administrativ.

În aplicarea prevederilor constituționale cuprinse în art. 107 din Constituția din 1923 a fost aplicată Legea pentru contenciosul administrativ din 23 decembrie 1925.

Potrivit art. 1 din lege, oricine se pretinde vătămat în drepturile sale printr-un act administrativ de autoritate făcut cu călcarea legilor și a regulamentelor, sau prin reaua- voință a autorităților administrative de a rezolva cererea privitoare la un drept, poate face cerere pentru recunoașterea dreptului său la instanțele judecătorești competente.Potrivit art. 2 puterea judecătorească nu are căderea de a judeca actele de guvernământ și actele de comandament cu caracter militar, instanța noastră supremă statuând că actele de guvernământ sunt în afară de prevederile legii, ele derivând din dreptul impus de o necesitate superioară și de împrejurările de forță majoră care periclitează statul, punându-l astfel într-o stare de legitimă apărare.

În conformitate cu prevederile art. 3, nu puteau fi atacate pe cale judecătorească:

actele privitoare la exercițiul tutelei administrative și controlul ierarhic;

deciziile date de consiliile disciplinare și declarate de statutul funcționarilor

publici sau alte legi definitive și executorii;

actele autorităților militare, excepție făcând decretele de punere în retragere și

numai pentru cuantumul pensiei;

actele administrative de autoritate și actele de gestiune ale Președintelui Senatului

și ale Președintelui Adunării Deputaților, care sunt supuse controlului exclusiv al adunării plenare, al corpului legislativ ce prezidează.

În cele doua alineate, art. 4 reglementează două probleme distincte. Astfel, după ce în alin. 1 prevede că cererile de contencios administrativ, întemeiate pe prevederile art. 99 și 107 din Constituție și art. 1 din Legea pentru contenciosul administrativ, vor fi introduse înaintea curții de apel în circumscripția căreia reclamantul își are domiciliul, în alin 2 reglementează termenul de sesizare a instanței. Acest termen este la rândul lui reglementat în trei moduri diferite și anume:

un termen general, aceste cereri putând fi făcute oricând;

un termen pentru funcționarii publici inamovibili;

un termen pentru cazurile în care particularul a adresat o cerere prealabilă

administrației.

După cum prevede alin. 1 al art, 5, cererile la instanțele de contencios administrativ se timbrau și taxau potrivit legii pentru acțiunile de drept comun.. Judecarea cererii ae loc, potrivit alin, 2 cu citarea reclamantului și a autorității administrative a cărei decizie se atacă. În cazurile în care acestă autoritate va fi un consiliu județean sau o delegație județeană, conform alin. 3 , se va cita prefectul județului ca reprezentant legal. Consiliile comunale, urbane sau rurale se vor cita în persoana primarului.

Curtea de apel, prevede alin 1 al art. 6, investită cu asemenea cereri judecă dacă actul este ilegal, îl poate anula sau poate pronunța daune civile până la data restabilirii drepturilor vătămate, având și căderea de a judeca și cererea de despăgubiri, fie contra autoritătii administrative chemate în judecată, fie contra funcționarului vinovat.

Art. 8 este consacrat reglementării contenciosului administrativ în cauzele ce au ca reclamant o anumită categorie de funcționari publici.

Curtea de apel este obligată, potrivit art. 9, să judece asemenea cereri( prevăzute în art 8 ) în sedința publică, de urgență și cu precădere asupra tuturor celorlalte afaceri și în complet de trei.Ea este ținută să redacteze deciziunile date în această materie, cel mai târziu în 5 zile de la pronunțare.

Potrivit prevederilor art. 10, când curtea de apel are nevoie, pentru rezolvarea cererii, de lucrările administrației chemate în judecată, aceasta va fi obligată a comunica de urgență Curții întreg dosarul afacerii. În caz de nerespectare a celor dispuse, instanța va putea pronunța în contre administratorului care refuză comunicare dosarului, daune pentru fiecare zi de întârziere.

Deciziile curților de apel erau supuse, conform art. 11, recursului la Curtea de casație, în termen de 15 zile de la comunicare- în 1932 acest termen a fost stabilit la 30de zile libere.

Alin. 2 prevedea că recursul trebuia motivat prin petiția de recurs sau prin petiție deosebită, depusă inăuntrul termenului de recurs socotit numai de la comunicare. Conform alin.3 recursul în casație este de drept suspensiv de executare, fără nici o cauțiune.

Ca o concluzie a prezentării pe scurt a Legii pentru contenciosul administrativ din 1925 , rezultă că prin această lege, în temeiul Constituției din 1923, în țara noastră s-a instituit un contencios de plină jurisdicție, ce se caracterizează prin aceea căinstanța de contencios administrativ, soluționând cererea particularului care se consideră vătămat într-un drept al său recunoscut de lege printr-un act administraitv de autoritate ilegal sau prin refuzul autorităților administrative de a-i rezolva cererea privitoare la un drept recunoscut de lege, putea anula actul administrativ de autoritate ilegal, putea obliga autoritatea administrativă la rezolvarea cererii și acorda despăgubiri pentru acoperirea pagubelor produse prin actul administrativ ilegal ori prin refuzul de a rezolva o cerere pentru recunoașterea dreptului său.

Pentru a se ajunge la această formă de contencios administrativ a fost necesară o evoluție legislativă de cca 60 de ani de la Legea pentru înființarea Consiliului de Stat din 11 februarie 1864.

Cât privește aspectele care fac ca legea din 1990 să se deosebească de aceea din 1925,potrivit Legii din 1925, singura instanță competentă să judece cererile celor vătămați într-un drept al lor, era curtea de apel, cu recurs la Curtea de Casație.

7. Perioada 9 iulie 1948 – 1 septembrie 1967

Această perioadă se împarte la rândul ei în duoă subperioade și anume:

prima, de la 9 iulie 1948, data emiterii Decretului nr. 128 pentru desființarea

contenciosului administrativ și a curților administrative și până la data de 19 iunie 1952, data Decretului nr. 132 pentru modificarea codurilor de procedură civilă, procedură penală și procedură fiscală, în lagătură cu restructurarea organizării judecătorești;

a doua perioadă începe la 19 iunie 1952 și se încheie la 1 septembrie 1967, data

intrării în vigoare a Legii nr. 1/1967 cu privire la judecarea de către tribunale a cererilor celor vătămați în drepturile lor prin acte administrative ilegale.

Prima subperioadă nu iese foarte tare în evidență.Totuși, referitor la concepția despre legalitate a acelei perioade, este relevant art. 2 când Decretul nr. 128/1948, potrivit căruia, acțiunile în contenciosul administrativ, în curs de judecată la data intrării în vigoare a prezentei legi se consideră stinse, iar hotărârile date în această materie și neduse la îndeplinire până la aceeași dată se consideră nule.

Cât privește cea de-a doua subperioadă, care începe în august 1952, data intrării în vigoare a Decretului nr. 132/1952, se arată că, prin introducerea în Codul de procedură civilă, la Capitolul I din Titlul II al Cărții a II-a, a unei noi secțiuni- Secțiunea a V-a, intitulată „Plângere”, care cuprindea duoă articole:art. 120 prim și 120 secund, s-a deschis totuși o cale de atac împootriva unor acte administrative date de organele administrației publice, a persoanelor interesate. În acet sens, se prevedea că în că în care legea prevede dreptul de a cere reformarea sau desființarea de către instanțele judecătorești a unei decizii sau dispoziții date de unorgan al administrației de stat, persoanele interesate vor putea face plângere la tribunalele populare , în termen de 15 zile de la comunicarea deciziei sau dispoziției.

După cum s-a susținut în literatura de specialitate, plângerea este un mijloc procedural prin care persoanele interesate, în cazurile admise delege, atacă unele acte date de un organ al administrației de stat, cerând instanțelor judecătorești reformarea sau desființarea lor,,Era pravăzut dreptul instanței ca, după primirea plângerii, să dispună suspendarea, cu sau fără cauțiune, a executării deciziei sau dispoziției. Cu cel puțin 5 zile înainte de termenul de judecată, se vor comunica organului administrației de stat plângerea și actele anexate. În cazul acestor litigii depunerea întâmpinării nu era obligatorie, iar judecarea plângerii se făcea cu citarea părților.Hotărârile privitoare la plângeri erau supuse recursului.

În afară de această cale directă de atacare la instanțele judecătorești, de către partea interesată, a actelor administrative ilegale, mai era folosită o cale indirectă și anume aceea a invocării excepției de ilegalitate a unui act administrativ într-un conflict juridic de competența instanțelor judecătorești sau a altor organe de jurisdicție.

Excepția de ilegalitate se consideră a fi insituția juridică pe care partea interesată o invocă, în propria cauză , în fața organelor jurisdicționale , fie prin acțiune, fie prin întâmpinare, pentru a se constata ineficiența unui act administrativ ce nu este conform cu legea sau cu alte dispoziții normative superioare.

Această perioadă se caracterizează prin dreptul discreționar al organelor administrației de stat de a adopta sau emite acte administrative după bunul lor plac, iar cele câteva categorii de acte a căror legalitate putea fi controlată de instanțele judecătorești erau menite să salveze aparențele cu privire la legalitatea activității desfășurate de aceste organe de stat.

Sfera actelor organelor administrației de stat, supuse controlului instanțelor judecătorești, s-a lărgit odată cu intrarea în vigoare a Legii 1/1967, moment de la care se poate considera că a început o nouă prioadă în evoluția contenciosului administrativ în țara noastră, perioadă care a durat până la 8 decembrie 1990, data intrării în vigoare a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990.

8. Perioada 1 septembrie 1967 – 8 decembrie 1990

În această perioadă, contenciosul administrativ în țara noastră a fost înfăptuit în temeiul Legii nr. 1/1967 cu privire la judecarea de către tribunale a cererii celor vătămați în drepturile lor prin acte administrative ilegale. Această lege a fost adoptată la 26 iulie 1967, dar a intrat în vigoare, potrivit prevederilor art. 19 la data de 1 septembrie a aceluiași an.

Această lege a fost adoptată în temeiul art. 35 din Constituția din 1965, potrivit căruia cel vătămat într-un drept al său printr-un act ilegal al unui organ de stat poate cere organelor competente, în condițiile prevăzute de lege, anularea actului și repararea pagubei, precum și a dispozițiilor cuprinse în art. 96 alin. 3 ( devenit art. 103 ) ,care prevedeau că tribunalele și judecătoriile judecă cererile celor vătămați în drepturile lor prin acte administrative, putând să se pronunțe, în condițiile legii și asupra legalității acestor acte.

Potrivit prevederilor art. 1 din lege, cel vătămat într-un drept al său printr-un act administrativ ilegal poate cere instanței judecătorești competente, în condițiile prezentei legi, anularea sau obligarea organului administrativ chemat în judecată să ia măsura corespunzătoare pentru înlăturarea încălcării dreptului său , precum și repararea pagubei. De asemenea, potrivit alin, 2, refuzul nejustificat de a satisface o cerere privitoare la un drept, cât și nerezolvarea unei astfel de cereri în termenul prevăzut de lege se socotește act administrativ ilegal.

Reglementând competența organelor judecătorești de doluționare a litigiilor de contencios administrativ, art. 2 al legii dispunea:

„Cererile prevăzute în art. 1 se judecă de instanța judecătorească în circumscripția căreia domiciliază reclamantul, după cum urmează:

de judecătorie, când cererea privește un act al unui organ local al administrației de

stat sau al unei insituții subordonate unui asemenea organ;

de tribunalul județean sau de tribunalul Capitalei, după caz, când cererea privește

un act al unui minister sau al unui alt organ central al administrației de stat, ori al unei instituții subordonate unuia din aceste organe centrale.

În art. 3 din lege era reglementată procedura prealabilă sesizării instanțelor judecătorești, în sensul că, înainte de a cere instanței judecătorești, competente anularea actului, cel vătămat se va adresa , pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 de zile de la dat când i s-a comunicat actul administrativ, organului emitent , cate este obligat să rezolve reclamația în termenul prevăzut de lege.

Pentru prevenirea unei pagube datorate actului administrativ emis ilegal, în art. 5 din lege era reglementat dreptul și condițiile în care instanțele judecătorești de contencios administrativ erau competente să dispună suspendarea executării actului administrativ. În acest sens, articolul citat prevedea că, în cazuri grabnice, pentru prevenirea unei pagube iminente, cel vătămat poate odată cu sesizarea organului administrativ care a emis actul, să ceară instanței judecătorești competente să dispună suspendarea executări actului administrativ, până la rezolvarea reclamației adresate organului administrativ, Instanța judecătorească va rezolva cererea de suspendare, de urgență, cu citarea părților, hotărârea executorie fiind executorie de drept. Până la judecarea cererii de suspendare, instanța competentă va putea dispune suspendarea executării și fără citarea părților.

În art. 6 este reglementat dreptul instanțelor judecătorești competente de a solicita organului administrativ pârât sa-i comunice actul administrativ, la care se referă cererea, lucrările pe care se întemeiează actul, precum și orice alte lucrări necesare pentru rezolvarea cererii..

O reglementare deosebită, cât privește introducerea în cauză a funcționarului care opartă răspunderea pentru actul administrativ la care se referă cererea, cuprinde art. 8, potrivit căruia, la cererea organului administrativ pârât, instanța judecătorească competentă poate dispune introducerea în cauză a funcționarului care poartă răspunderea pentru actul administrativ la care se referă cererea, spre a-i fi opozabile probele administrate și constatările rezultate prin hotărârea ce se va pronunța.

În art. 9-11 sunt reglementate soluțiile pe care le puteau adopta instanțele judecătorești competente în soluționarea cauzelor de contencios administrativ.

În art. 14 sunt cuprinse excepțiile de la controlul judecătoresc al instanțelor competente să verifice legalitatea unor acte administrative, În acest sens, articolul prevedea că dispozițiile prezentei legi nu sunt aplicabile:

actelor administrative în legătură cu apărarea țării, securitatea statului sau ordinea

publică;

actelor administrative de planificate;

actelor administrative de jurisdicție și actelor administrative pentru controlul

legalității cărora legea prevede o altă procedură jurisdicțională;

actelor în care organul administrativ participă ca persoană juridică de drept civil;

cererilor organizațiilor de stat privitoare la acte administrative.

În art. 15 și 16 erau prevăzute alte categorii de acte administrative exceptate cum ar fi mămăsurile urgenta luate pentru prevenirea și combaterea epidemiilor , epizootii, sau alte cazuri de calamitate, sau cereri privitoare la stabilirea și scăderea impozitelor și taxelor.

Din prezentarea Legii nr. 1/1967 se po trage următoarele concluzii:

reclamanta poate fi orice persoană fizică și juridică de drept privat;

calitatea de pârât o puteau avea numai orbanele locale ale administrrației de stat și

instituțiile de stat subordonate acestor organe, precum și ministerele și celelalte organe centrale ale administrației de stat, ori subordonate ale acestora;

obiectul acțiunii putea fi anularea în tot sau parte a actului administrativ

individual, obligarea la emiterea unuio act administrativ, eliberarea unui certificat, adeverințe ori înscris, precum și repararea pagubei;

sfera actelor administrative supuse controlului privea numai acte administrative

individuale emise sau adoptate de organele locale ale administrației de stat, ministere sau alte organe centrale ale administrației de stat și subordonatele acestora;

natura contenciosului administrativ instituit prin această lege era de plină

jurisdicție.

Deși, în general, această lege – inspirată și ea din Legea din 1925- era bine redactată, partea negativă a acesteia rezulta din faptul că, de regulă, cererile celor vătămați în drepturile lor prin acte administrative ilegale erau respinse pentru că judecătorii care soluționau aceste conflicte juridice , erau „ aleși „ de către consiliile populare ale căror comitete executive adoptau sau emiteau aclete ce vătămau drepturile celor care cereau instanțelor judecătorești anularea acestor acte.

Prin Legea nr. 29/07.11.1990, unul din primele acte normative adoptate de Parlamentul democratic al României, se relansează tradiția din perioada interbelică. Astfel, pentru prima dată, după desființarea Consiliului de Stat, se creează în cadrul instanțelor judecătorești, sectii specializate de contencios administrativ la nivelul tribunalelor județene și respectiv, la nivelul Curții Supreme de Justiție.

Constituția din 1991 schimbă, sub unle aspecte, fundamental, concepția asupra sferei contenciosului administrativ, legea contenciosului fiind implicit modificată. Ca atare, nu pare exagerat să spunem că această perioadă a durat doar un an, intrarea în vigoare a noii Constituții, însemnând, practic, debutul unei noi perioade pentru contenciosul administrativ.

CAPITOLUL III.

Contenciosul administrativ reglementat de Legea nr. 29/1990

Secțiunea 1. Părțile litigiului, obiectul acțiunii și instanțele de

contencios administrativ

1. Caracterul contenciosului administrativ instituit prin această lege

Din prevederile art 11, potrivit cărora, instatța, soluționând acțiunea- în contencios administrativ -,poate, după caz, să anuleze în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea administrativă să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverință sau o rice alt înscris iar în cazul admiterii acțiunii, va hotărî și asupra daunelor materiale și morale cauzate resultă că, prin Legea nr. 29/1990 s-a instituit, în țara noastră, un contencios de plină jurisdicție. În baza acestei caracteristici, a contenciosului administrativ român, instantța de contencios administrative – tribunalele județene și al municipiului București, precum și curțile de apel- soluționând acțiunea în contencios, va putea, în cazul în care o găsește întemeiată, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ de autoritate emis cu nerespectarea legii, să oblige autoritatea administrativă să emită actul, la care reclamantul avea dreptul, iar atunci când, prin actul emis ori prin refuzul administrației de a emite, i s-au cauzat prejudicii reclamantului, să oblige autoritatea administrativă la acoperirea daunelor materiale și morale cauzate acestuia.

În temeiul acestei legi pot fi atacate, în fața instantțelor de contencios administrativ , numai în cazurile în care, actele administrative de autoritate au fost adoptate sau emise și refuzul autorităților administrative de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege au intervenit după trecerea unui termen de 30 de zile de la data publicării-8 noiembrie 1990-, în Monitorul Oficial, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990. De altfel, în acest sens, sunt șI prevederile art. 19 din aceeașI lege, potrivit căroar, prezenta lege nu se aplică actelor administrative emise anterior intrării sale în vigoare.

2. Părțile în litigiile de contencios administrativ

Calitatea de reclamant în litigiile de contencios administrativ este reglementată de art. 1 din Legea nr. 29/1990 care prevede că “orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, se poate adresa instantței judecătorești competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sși repararea pagubei ce i-a fost cauzata” . Deci, poate avea calitatea de reclamant orice persoană fizică sau juridică.Cu alte cuvinte se poate adresa instantței judecătorești competente orice persoană fizică sau juridică, română ori străină care “se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege” printr-un act administrativ emis sau care i-a fost refuzat de o autoritate administrativă română.

Pentru a avea calitatea de reclamant în acțiunea de contencios administrativ, persoana fizică sau juridică,română ori străină trebuie să se considere vătămată în drepturile sale recunoscute de lege.Astfel, potrivit articolului 41 (1) din Constituție,pentru cetățenii români “dreptul de proprietate ,precum și creanțele asupra statului, sunt garantate”,iar în care, printr-un act administrativ se încalcă un drept de proprietate asupra unui teren, persoana fizică – cetățean român – poate cere instantței de contencios administrativ anularea actului și acordarea de despăgubiri, dacă prin executarea actului i s-au cauzat anumite prejudicii. Poate face acest lucru pentru că dreptul său de proprietate este recunoscut de lege-art 41 (1) din Constituție.Acest lucru nu-l va putea face,însă, un cetațean staăin sau un apatrid, pentru că, după cum prevede art. 41 (2), cetățenii străini și apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, deci dreptul lor de proprietate invocat nu este recunoscut de lege și ca urmare, cetățenii străini și apatrizii nu pot introduce acțiuni în contencios administrativ , iar dacă le introduce, acestea vor fi respinse pentru lipsa calității procesuale .Concluzionând asupra acestei probleme -calitatea reclamantului – reiese că poate avea această calitate:

a) orice persoană fizică sau juridică,română ori străină;

b) care se consideră vătămată;

c) într-un drept al său;

d) recunoscut de lege.

În sprijinul acțiunii sale, reclamantul are obligația de a depune actul pe care îl atacă, sau, după caz, răspunsul autorității pârâte prin care i se comunică refuzul pretenției sale juridice.

Dacă nu a primit răspuns, deci în cazul tăcerii organului pârât, reclamantul va depune la dosr doar copia cererii cerificată pentru conformitate cu originalul- art. 8 din Legea nr. 29/1990. Legea nu cere condiția legalizării, ceea c ear fi implicat obligatoriu regimul actelor notariale, cerând condiția certificării, lasă posibilități mai mari la îndemâna reclamantului, această operație putând fu făcută și de alte autorități publice, inclusive de autoritatea pârâtă.

Calitatea de pârât ,în litigiile de contencios administrativ o poate avea,așa cum rezultă din prevederile art. 1, orice autoritate administrativă. Înțelegând prin autoritate administrativă serviciile publice administrative , care realizează sarcinile puterii de satisfacere a intereselor generale ale societății, se consideră că pot fi pârâți, în litigiile de contencios administrativ ,organeele administrațieie publice, insittuțiile publice și regiilor autonome de interes public, adică toate acele servicii publice administrative create pentru a satisface interesele generale ale societății. Deci, nu vor avea calitatea de pârâți, în litigiile de contencios administrativ, organizațiile cooperatiste sau obștești, agenții economici și persoanele juridice cu scop nelucrativ.

Deși practica instanței noastre supreme a mers, în general pe această competență, se constată, că în unele cazuri a admis că pot fi pârâte în acțiunile de contencios și unele asociații cu scop nelucrativ. Astfel, prin acțiunea formulată, reclamanta, o societate comercială, a cerut obligarea pârâtului, un oficiu al registrului comerțului, să modifice denumirea societății sale.Judecând cauza, instanța de fond a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Soluționând recursul formulat de reclamantă, Secția de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție, prin Decizia nr. 46/1993, a admis recursul și a obligat pe pârât să efectueze, în registrul comerțului, modificarea cerută de reclamantă.

Acest litigiu ne dă prilejul să constatăm că nici instanța de fond și nici C.S.J. nu au observat că pârâtul – Oficiul registrului comerțului-nu este o autoritate publică, în sensul prevederilot Art, 48 (1) din Constituție și nici o autoritate administrativă, așa cum prevede art. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990.

Necompetența instanțelor de contencios de a soluționa astfel de litigii rezultă și din faptul următor că, chiar dacă aceste act ear fi administrative, din prevederile art. 25 din Legea nr. 26/1990, care reglementează o lată procedură juridică pentru radierea unor înmatriculări sau mențiuni în registrul comerțului, rezultă că actele oficiului registrului comerțului sunt exceptate, în temeiul art, 2 lit c din Legea nr, 29/1990, de la controlul instanțelor de contencios administrativ.

Determinarea calității de pârât în aceste litigii prezintă importanță pentru stabilirea sferei de aplicare a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 și a competenței instanțelor de contencios administrativ ,organisme ale puterii executive, cunoscând faptul că pentru celelalte litigii se aplică normele de drept material și procesual de drept comun.

Într-un stat de drept, puterea legislativă, în colaborare cu puterea judecătorească, trebuie să apere particularii ( persoane fizice și juridice ) împotriva eventualelor abuzuri ale puterii executive care își realizează sarcinile- de satisfacere a intereselor generale ale societății- prin serviciile publice care funcționează sub formă de organe ale administrației publice, instituții publice și regii autonome de interes public.

Intr-un final, mai rămâne de precizat ca, din prevederile art. 1 din Legea nr 29/1990, rezultă că are drept la acțiunea în contencios administrativ orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege,printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a-i rezlova cererea referitoare la un drept al său recunoscut de lege.

3. Obiectul acțiunii în contenciosul administrativ

Obiectul acestor acțiuni îl poate constitui anularea unui act administrativ sau obligarea unei autoritățiadministrative care refuză să resolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege,precum și repararea pagubei ce i-a fost cauzată prin acestea (actul administrative ilegal sau refuzul nejustificat ).

Ilegalitatea actului este numai prezunmată, ea devenind certă numai dacă este constatată în hotărâre judecătorească.

Pentru a putea ataca în fața instanțelor judecătorești un act administrativ, socotit ilegal, reclamantul trebuie să facă dovada că, prin actul atacat în justiție , i s-a vătămat un drept subiectiv, adică un drept pe care i l-au acordat normele juridice. Fiind un drept legal, organul administrației publice, pârât în proces, avea obligația de a respecta acel drept.

Dacă, însă, în cauză este un simplu interes al reclamantului, în legătură cu care organul administrației de stat are dreptul de apreciere în ceea ce privește satisfacerea acestuia, în situația în care organul sesizat respinge cererea ce i-a fost adresată de acea persoană, cel nemulțumit nu se va putea adresa justiției impotriva organului căruia i-a fost adresată cererea pe motivul că acesta a respins-o.

Respingerea unei astfel de cereri nu poate fi socotită, în acest caz, ca o încăcare a unui drept subiectiv, pe care legea îl recunoaște solicitantului, ci ca o nesatisfacere a unui simplu interes al acestuia.

Dreptul subiectiv poate fi definit ca fiind posibilitatea acordată de lege subiectului unui raport juridic, ca pe baza voinței sale și în vederea valorificării unui interes personal, să aibă o anumită comportare, asigurată la nevoie prin forța de constrângere a statului. Un simplu interes, fără recunoaștere legală, nu poate fi socotit un drept subiectiv.

Pe de altă parte, vătămarea dreptului subiectiv nu poate fi confundată cu cauzarea de prejudicii, deoarece ,un drept subiectiv poate fi încălcat fără ca , rpin aceasta să se fi produs totodată și un prejudiciu.

Din practica instanțelor noastre de contencios administrativ cercetată rezultă că actele administrative de autoritate, a căror anulare se cere prin acțiunile în contencios administrativ ,sunt adoptate sau emise în cele mai variate domenii de activitate ale autorităților administrative.Astfel, s-a cerut anularea hotărârii unui consiliu local adoptată în legătură cu exploatarea subsolului comunei care, potrivit prevederilor art. 135 (4) din Constituție constituie proprietatea publică a statului sau o hotărâre adoptata de un consiliu local prin care s-ai retribuit bunurice constituiau proprietatea statului.

Alte acțiuni au avut ca obiect anularea unei hotărâri a unui consiliu local privind redistribuirea unui spațiu locative cu altă destinație decât aceea de locuință, precum și efectele unei asemenea hotărâri adoptate după expirarea termenului contractual de închiriere,De asemenea au format obiectul acțiunilor în contenciosul administrativ și anularea înscrierii în registrul agricol al unui teren, fără ca cel care a solicitat înscrierea să facă dovada titlului de proprietate, după cum a format obiectul unor astfel de acțiuni anularea unui concurs pentru ocuparea unei funcții, precum și anularea hotărârii prin care s-a respins transferal unui student de la o facultate la alta ori anularea dispoziției unui primar prin care a constituit o comisie comunală de pensii și asigurări sociale de stat sau a unei decizii emise de autoritatea tutelară pentru instituirea unei tutele.

Cu privire la actul administrativ ce poate forma obiectul unei acțiuni în contenciosul adminstrativ este de precizat că acesta trebuie să fie un act administrativ de autoritate, emis cu nesocotirea prevederilor legii.

Pentru ca acțiunea reclamantului să fie admisă în justiție, , acesta trebuie să dovedească, pe lângă faptul că prin acțiunea autorității administrative i s-a vătămat un drept recunoscut și garantat de lege și nu numai un simplu interes, dar că are și un interes legitim în susținerea acțiunii sale, cu alte cuvinte, un interes procesual.

Făcând referire la unul din principiile procedurii civile, potrivit căruia, “cine nu are un interes nu are acțiune”, este necesar ca, în orice fază a unui process, reclamantul, să justifice că, prin acțiunea sa, urmărește realizarea unui interes.

În ceea ce privește caracterul de autoritate al actului administrative,acesta trebuie să rezulte din natura lui de a fi adoptat sau emis,în baza și în vederea executării legii, de un serviciu public administrative investit, prin lege, cu dreptul de a adopta sau emite asemenea acte sau, acte săvârsite in vederea funcționării serviciilor publice.

Cu toate acestea se constată, din practica instanțelor de contencios administrativ ,că sunt cazuri în care reclamanții introduce acțiuni ce privesc cu totul alte acte juridice, decât cele administrative de autoritate.Astfel, s-au formulat acțiuni pentru anularea unei hotărâri adoptate de Parlamentul României, a unei adrese semnate de prefect prin care solicita unui consiliu județean să revină asupra unei hotărâri, a unor adeverințe sau note de relații, a unor acte administrative false,etc.

De asemenea, s-au mai introdus, la instanțele de contencios administrative, acțiuni ce aveau ca obiect: obligarea la executae a unui titlu executor judecătoresc, anularea unui proces- verbal incheist de un executor judecătoresc, constatarea nulității unei căsătorii, reconstituirea dreptului de proprietate, anularea deciziei de desfacere a contractului de muncă al unui salariat al unei regii autonome,etc

Cât privește a doua trăsătură, aceea ca legea să nu prevadă o altă procedură judiciară, este de precizat că, în numeroase cazuri, legea prevede că cel care se consideră vătămat într-un drept al său printr-un act administrative (de autoritate) se poate adresa instanțelor judecătorești de drept comun, adică judecătoriilor- și nu instanțelor de contencios administrativ –sau unor organe ale administrației publice ierarhic superioare.

Din acest punct de vedere, se apreciază că sunt de competența instanțelor de contencios administrativ numai acțiunile împotriva actelor administrative de autoritate adoptate sau emise de serviciile publice administrative, fără deosebire că aceste servicii funcționează ca organe ale administrațieie publice, ca instituții publice ori ca regii autonome de interes public.

În legătură cu refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a rezolvao cerere referirtoare la un drept recunoscut de lege ca obiect al acțiunilor în contencios administrativ, privim alin 2 al art 1 din Legea nr 29/1990, în care legiuitorul ne arată că “se consideră refuz nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la un drept recunoscut de lege și faptul de a nu se răspunde petiționarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii respective, dacă prin lege nu se prevede un alt termen”

În cadrul acestui obiect, acțiunea în contencios administrative trebuie să cuprindă cererea ca instnța de contencios să oblige autoritatea administrativă să emită un act administrativ, ori să elibereze un certificate, o adeverință sau orice alt înscris la care reclamantul avea dreptul recunoscut de lege,precum și faptul de a nu rezolva aceste cereri în termen de 30 de zile de la înregistrarea lor.

Practica instanțelor judecătorești de contencios administrativ a inclus, în mod unanim,în categoria litigiilor ce au ca obiectrefuzul nejustificat al unei autorități administrative de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege și cauzele ce au ca obiect refuzul comisiilor comunale pentru aplicarea Legii fondului funciar nr 18/1991 de a pune în posesia, în baza adeverințelor de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor,

Refuzul autorităților administrative de a soluționa anumite cereri ale persoanelor fizice, a constituit și obiectul altor cauze. Astfel, într-o cauză, a fost chemat în judecată nu inspectorat județean de poliție pentru că a refuzat înmatricularea unui autoturism intrat în țară înainte de data intrării în vigoare, a Hotărârii Guvernului nr, 54/1991, în altă cauză, o persoană fizică,căreia, pe motiv că nu mai are cetățenia română, I s-a refuzat dreptul de a cumpăra casa în care locuiește,în temeiul Decretului-Lege nr. 61/1990, a chemat în judecată autoritatea administrativă competentă.

Obiectul acțiunilor în contenciosul administrativ poate cuprinde și cererea de reparare a pagubelor materiale și morale ce i-au fost cauzate reclamantului,fie printr-un act administrativ de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege, precum și prin faptul de a nu răspundepetiționarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii respective, dacă aceasta se referă la emiterea unui act administrativ ori la eliberarea unui certificate, a unei adeverințe sau a oricărui alt înscris.

Repararea pagubei poate fi solicitată, atât prin acțiunea în care se cere anularea unui act administrativ de autoritate emis illegal sau obligarea la rezolvarea unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege,cât și printr-o acțiune separată, In acest sens, în art. 12 din Legea nr. 29/1990 se prevede că în cazurile în care întinderea pagubei nu este cunoscută la data introducerii acțiunii în anulare a actului administrativ, cel păgubit o va putea introduce ulterior, cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de lege pentru cererile de despăgubiri care începe să curgă de la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei. Pentru asemenea cereri, termenul de prescripție este de 3 ani.

4. Actele administrative exceptate de la controlul legalității de către instanțele de contencios administrativ

Sunt exceptate de la controlul legalității, actele administrative prevăzute în art. 2-3 din Legea nr. 29/1990; acestea sunt acte administrative de autoritate, acte administrative de gestiune și acte administrative cu character jurisdicțional.

În articolul 2 lit. a din Legea 29/1990 sunt arătate actele administrative care nu pot fi atacate la instanțele de contencios administrativ și anume:

actele care privesc raporturile dintre Parlament sau Președintele României și

Guvern;

actele administrative de autoritate și actele de gestiune ale organelor de conducere

în cadrul Parlamentului;

actele administrative referitoare la siguranța internă și externă a statului;

actele referitoare la interpretarea și executarea actelor internaționale, la care

România este parte;

măsurile urgente luate de organelle puterii executive pentru evitarea sau

înlăturarea efectelor unor evenimente prezentând pericolpublic, cum sunt actele emise ca urmare a stării de necessitate sau pentru combaterea calamităților naturale, incendiilor de păduri, epidemii, epizootii și altor evenimente de aceeași gravitate.

În conținutul aceluiași articol, la litera b, se precizează că nu pot fi atacate la instanțele de contencios administrativ actele de comandament cu caracter militar.Această categorie de acte administrative a fost exceptată în țara noastra, pentru prima dat, prin alin. ultim al art. 107 din Constituția din 1923, care prevedea că puterea judecătorească nu are căderea de a judeca actele de comandament cu caracter militar.Articolul 3, alin 2 din aceeași lege,mai adaugă o categorie de acte care nu puteau fi cenzurate de instanțele de contencios administrativ și anume: “actele autorității militare nu vor putea fi atacate decât în privința decretelor de punere în retragere și numai pentru cuantumul pensiei”,

Caracterizând actele de comandament cu caracter militar ,prof, C.G.Rarincescu, susținea că autoritățile care au caracter de comandament militar sunt, în definitive, “ organe de conducere ale unui serviciu public și ca atare sunt organe administrative, ce pot săvârși și acte administrative, în înțelesul lor juridic, întocmai ca și oricare alt organ administrativ ,acte luate în vederea producerii unor anume efecte juridice”

Potrivit art. 2 lit c, nu pot fi atacate la instanțele de contencios administrativ actele administrative pentru desființarea cărora se prevede, prin lege specială, o altă procedură judiciară, adică acele acte administrative de autoritate pentru care, prin legi speciale, controlul legalității acestor acte este atribuit altor instanțe judecătorești decât cele de dontencios administrative.Din acestă categorie de acte fac parte, de exemplu, cele de stare civilă, a căror legalitate este verificată, în temeiul art 8 din Decretul nr. 278/1960 cu privire la actele de stare civila,de către judecătorii; tot astfel, cel nemulțumit de modul în care i s-a rezolvat cererea de eliberare a unui pașaport, va putea ca, în temeiul art18 (3) din Decretul –Lege nr. 10/1990 privind regimul pașapoartelor și al călătoriilor în străinătate, să se adreseze judecătoriei..

În articolul 2 lit e, se prevede că nu pot fi atacatela instanțele de contencios administrativ actele administrative adoptate în exercitarea atribuțiilor de control ierarhic. Legalitatea unor acte administrative este asigurată și prin controlul exercitat de organelle ierarhic superioare ale celui care le-a adoptat sau emis. Acest control se exercită nu numai din punct de vedere al legalității actului administrativ de autoritate, ci și din punct de vedere al oportunității și utilității adoptării sau emiterii actului respective. În aceste cazuri, aceste acte nu pot fi atacate ,pentru că aceste instanțe sunt competente să aprecieze legalitatea actelor, nu și oportunitatea adoptării sau emiterii lor.În temeiul art. 2 lit. d, sunt amintite actele de gestiune săvârșite de stat în calitate de persoană juridică și pentru administrarea patrimoniului sau,acte ce nu sunt de competența contenciosului administrativ.O altă excepție de la competența instanțelor de contencios administrativ,este aceea cuprinsă în art. 3 din lege, potrivit căruia, cererile privitoare la stabilirea și scăderea impozitelor și a taxelor, precum și a amenzilor prevăzute în legile de impozite și taxe, se rezolvă de către organele prevăzute de legea specială și în condițiile stabilite de acestea. Este cazul contestațiilor privind stabilirea, încasarea și urmărirea impozitului pe profit, care, se rezolvă de către direcțiile generale ale finanțelor publice și ale controlului financiar de stat, județene și a municipiului București, iar împotriva deciziei date de aceste organe, se poate face contestație la Ministerul Finanțelor. Soluția dată de acest minister este definitivă.

Modificarea art. 4 din Legea 29/1990 constă în generalizarea dublului grad de jurisdicție, prin stabilirea competenței curților de apel de a judeca în primă instanță, procesele și cererile în materie de contencios administrativ privind actele de competența autorităților administrației publice centrale, ale prefecturilor, ale serviciilor publice descentralizate la nivel județean, ale ministerelor si ale celorlalte organe centrale, ale autorităților publice județene și ale municipiului București, inclusive recursurile declarate împotriva actelor administrativ-jurisdicționale.

Instanțele de contencios administrativ

Potrivit prevederilor art.6 alin1 din Legea 29/1990, judecarea acțiunilor formulate în baza art 1, este de competența tribunalului sau a curții de apel în a cărui rază teritorială își are domiciliul reclamantul.Rezultă că sunt instanțe de contencios administrative: a) tribunalele județene și al municipiului București; b) curțile de apel.

Potrivit art. 3 pct. 1 din codul de procedură civilă, curțile de apel judecă în primă instanță, procesele și cererile în materie de contencios administrativ privind actele de competența autorităților administrației publice centrale, ale prefecturilor, ale serviciilor publice descentralizate la nivel județean, ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale, ale autorităților publice județene și a municipiului București.

Tribunalele județene și al municipiului București judecă, conform prevederilor art. 2, pct 1 lit, c din Codul de procedură civilă, în primă instanță, procesele și cererile în materie de contencios administrativ, în afară de cele date în competența curților de apel.În concluzie, sunt de competența tribunalelor, ca instanțe de contencios administrativ, actele administrative de autoritate adoptate sau emise de :

consiliile locale (comunale și orășenești) cu excepția consiliului local al

municipiului București, de primary și de serviciile publice ale consiliilor locale;

instituțiile publice de învățământ, cultură, artă,, sănătate,etc, indifferent de

subordonare;

regiile autonome de interes public național, județean sau local.

În practică, au apărut unele conflicte de competență materială. Astfel, s-a pusproblema instanței competente în cauzele în care reclamantul, prin aceeași acțiune, achemat în judecată autorități administrative ale căror acte pot fi controlate, în cadrul litigiilor de contencios administrativ, de instanțe judecătorești de contencios administrativ diferite. Soluționând un asemenea litigiu, Curtea de apel București a statuat că, simpla chemare în judecare a unor autorități ale administrației publice județene, a municipiului București sau centrale care nu au atribuții legale de a emite actul al cărui refuz nejustificat de eliberare este contestat în justiție, ține de dreptul de disponibilitate al reclamantului , în speță, însă, obiectul acțiunii îl formează refuzul de punere în posesie pentru terenul restituit reclamantului,ori,aceeastă atribuție legală este de competența consiliilor locale, iar soluționarea conflictului juridic apărut este conferită tribunalelor județene și al municipiului București.

De asemenea, în practica soluționării litigiilor de contencios administrativ au apărut conflicte de competență între instanțe judecătorești de grade diferite din cadrul aceleiași circumscripții a unei curți de apel,Asemenea conflicte de competență se soluționează de secția de contencios administrativ a curții de apel în a cărei circumscripție funcționează instanțele judecătorești aflate în conflict de competență.

Pentru cauzele aflate în faza de fond sau recurs la data intrării în vigoare a Legii nr. 59/1993, instanța noastră supremă a statuat că în toate cazurile în care potrivit legii de față, competența materială a instanței investită anterior este modificată, dosarele se trimit, din oficiu, instanței competente.

Privind acum competența teritorială, facem referire la art. 6 din Legea nr. 29/1990 modificată, potrivit căruia judecarea acțiunilor formulate în baza art. 1 din prezenta lege este de competența tribunalului sau a curții de apel în a cărui rază teritorială își are domiciliul reclamantul, potrivit competenței materiale prevăzute de art. 2 și 3 din Codul de procedură civilă.

Cu o situație inedită s-a confruntat o instanță de contencios administrativ în a cărei rază de competență își avea sediul pârâtul și care a fost sesizată de reclamant care, la primul termen de judecată a ridicat excepția de necompetența teritorială și a cerut declinarea competenței de soluționare a instanței de contencios administrativ în a carei rază de competență își are domiciliul reclamantul.

Soluționând cauza, instanța a admis excepția de necompetență teritorială și și-a declinat competența în favoarea instanței de contencios administrativ competentă territorial- de la domiciliul reclamantului.

Într-o altă cauză, instanța mai întâi sesizată a fost o judecătorie care, constatând că nu este competentă, prin declinare de competență a trimis dosarul la tribunalul județean, iar acesta, la rândul său, a trimis cauza spre competentă soluționare curții de apel, care a judecat cauza.În speță, acțiunea privea un ordin al unui prefect. Împotriva acestei sentințe, reclamantul a introdus recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Judecând recursul, Secția de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție l-a respins, confirmând astfel, posibilitatea sesizării instanțelor de contencios administrativ prin declinare de competență.

În legătură cu competența teritoriala mai este un aspect de relevant și anume acela al strămutării cauzelor de la o instanță la alta de același grad. Cererile de strămutare se formulează, se depun și se soluționează în condițiile reglementărilor cuprinse în art. 37-40 din Codul de procedură civilă. Deși strămutarea privește numai competența teritorială, cu prilejul judecării cauzei, de către instanța astfel investită, trebuie să se țină seamă și de competența materială, astfel încât, judecata să se facă de instanța competentă material care a fost investită prin admiterea cererii de strămutare.

Exercitarea controlului judecătoresc asupra actelor administrative

Controlul asupra legalității actelor administrative constituie o garanție

suplimentară a exercitării depline de caătre cetățeni a drepturilor lor, o protecție juridică împotriva eventualelor încălcări ale acestor drepturi.Controlul instanțelor judecătorești asupra actelor administrative prezintă anumite particularități, care sunt consecința a însăși naturii justiției, ca formă fundamentală de activitate a statului, activitate desfășurată de instanțele judecătorești.

Soluționând litigiile juridice, instanțele judecătorești adoptă hotărâri care beneficiază de autoritate dee lucru judecat, având ca scop restabilirea legalității atunci când aceasta a fost încălcată, precum și aplicarea sancțiunilor prevăzute de lege persoanelor ce s-au făcut vinovate de producerea încălcărilor . Litigii juridice pot să apară și în cadrul activității desfășurate de organele administrației publice, în cazul în care, în această activitate, sunt încălcate drepturile pe care legea le acordă persoanelor fizice sau juridice.

Cei vătămați în drepturile lor, conferite de lege, se pot plânge instanțelor judecătorești cerând să fie restabilită legalitatea ce a fost încălcată, iar în situația în care, prin acea încălcare, le-au fost provocate prejudicii, să li se acorde despăgubiri pentru repararea prejudiciilor.

Exercitarea controlului judecătoresc asupra actelor administrative este stabilită de lege, care reglementează :

competența instanțelor;

condițiile de exercitare a controlului;

modul de înfăptuire a controlului.

Potrivit legii, instanțele judecătorești au o competență generală din punctul

de vedere al exercitătii controlului asupra actelor administrative:

în condițiile stabilite de Legea nr. 29/1990 a contenciosului

administrativ ;

în condiții stabilite de legi speciale, cum este, de pildă, Decretul-Lege

nr. 54/1990, privind organizarea și desfășurarea unor activități economice pe baza liberii inițiative.

O altă particularitate privind controlul juridic asupra actelor administrative constă în faptul că atunci când exercită controlul asupra activității organelor administrației publice, instanțele judecătorești trebuie să aprecieze dacă această activitate e sau nu legală, dar nu au dreptul să se pronunțe dacă aceasta este sau nu este și oportună.

Pentru a se putea adresa instanțelor judecătorești pentru obținerea anulării unui act administrativ, este necesară îndeplinirea următoarelor condiții:

reclamantul să fie persoană fizică sau juridică;

pârâtul trebuie să fie un organ al administrației publice;

actul atacat trebuie să fie un act administrativ;

actul administrativ atacat trebuie să fie ilegal;

actul atacat trebuie să vatăme un drept subiectiv;

acțiunea în instanța judecătorească trebuie să fie precedată de procedura administrativă prealabilă;

acțiunea în justiție trebuie să fie introdusă în termenul stabilit de lege;

actul atacat să nu fie exceptat de la controlul judecătoresc potrivit Legii nr. 29/1990.

Modalitățile de exercitare a controlului judecătoresc pot lua ființa în

următoarele două forme:

acțiunea directă în justiție împotriva actelor administrative;

excepția de ilegalitate ridicată în fața instanței judecătorești cu ocazia

desfășurării unui proces civil, penal, etc.

Excepția de ilegalitate trebuie să se refere la un act pe care instanța judecătorească trebuie s-o soluționeze.

Spre deosebire de controlul exercitat de către organele administrației de stat sau de către procurori, instanțele judecătorești nu pot exercita controlul asupra legalității actelor administrative decât numai dacă au fost sesizate în acest scop.

Instanțele judecătorești pot exercita controlul asupra legalității oricărui act administrativ, în afară de cazurile când legea dispune expres exceptarea de la acest control unor anumite categorii de acte administrative.

Secțiunea a 2-a . Procedura contenciosului administrativ

Fazele procedurii contenciosului administrativ

Procedura contenciosului administrativ trebuie privită sub forma a două faze și anume:

procedura prealabilă sesizării instanței de contencios administrativ

competentă;

procedura în fața instanței.

Procedura prealabilă se caracterizează prin aceea că legea- art. 5 din Legea nr. 29/1990- cere ca, înainte de a sesiza instanța de contencios competentă, reclamantul va trebui, mai întâi, să se adreseze în termen de 30 de zile, de la data la care i s-a comunicat actul administrativ prin care se consideră vătămat, autorității administrative emitente care este obligată să rezolve reclamația în termen de 30 de zile de la aceasta. Aceeași condiție se cere și în cazurile în care autoritățile administrative au refuzat să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege și faptul de a nu se răspunde petiționarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii respective, dacă prin lege nu se prevede un alt termen- mai mic sau mai mare.

Potrivit prevederilor alin. 2 al aceluiași articol, „ în cazul în care cel care se consideră vătămat nu este mulțumit de soluția dată reclamației sale, el poate sesiza instanța în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției” , iar conform ali. 3, dacă cel care se consideră vătămat în dreptul său s-a adresat cu reclamație și autorității administrative ierarhic superioare celui care a emis actul, termenul de 30 de zile, prevăzut în alin. precedent- 2 al art. 5-, se calculează de la comunicarea de către acea autoritate a soluției date reclamației. În sfârșit, potrivit alin. 4 al aceluiași articol, sesizarea instanței se va putea face și în cazul în care autoritatea administrativă emitentă sau autoritatea ierarhic superioară nu rezolvă reclamația în termenul prevăzut la alineatul 1 ( 30 de zile de când i s-a comunicat răspunsul sau trebuia să i se comunice acel răspuns).Instanța de contencios administrativ va putea fi sesizată numai după ce reclamantul s-a adresat autoritățiii administrative emitente sau care trebuia să emită un act administrativ de autoritate; mai mult, sesizarea instanței nu se va putea face decât înainte de a expira termenul de 30 de zile de la data la care autoritatea administrativă emitentă sau care trebuia să emită, i-a comunicat soluția ori de la împlinirea termwenului de 30 de zile în care era obligată să emită actul administrativ de autoritate.

În practică s-a pus problema dacă sesizarea, prevăzută de art. 5, trebuie făcută numai în scris ori poate fi făcută și verbal. Soluționând o astfel de cauză, instanța sesizată a dat aceleași efecte și sesizării orale.

Aceleași consecințe le va avea și nerespectarea prevederilor alin. 3 potrivit cărora, dacă cel care se consideră vătămat în dreptul săa s-a adresat cu reclamație și autorității administrative ierarhic superioare celei care a emis actul, termenul de 30 de zile- de sesizare a instanței de contencios administrativ- se calculează de la data comunicării, de către autoritatea ierarhic superioară, a soluției date reclamației.Va avea aceleași consecințe, pentru că, din redactarea textului, în cazul în care s-a uzitat de această cale, legiuitorul condiționează sesizarea instanței și de reclamația adresată autorității administrative ierarhic superioară aceleia care a emis ori trebuia să emită actul administrativ.

Procedura în fața instanței de contencios administrativ începe cu introducerea acțiunii în contencios administrative. Înainte de expirarea termenului de 30 de zile, prevăzut de alin. 2 al aceluiași articol, dar cu respectarea prevederilor alin ultim, potrivit căruia “ în toate cazurile, introducerea cererii la instanță nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrative cărei anulare se cere” Din coroborarea celor doua texte rezultă că, în timp de termenul de un an _prevazut în alin. ultimo este un termen de decădere, după expirarea căruia nu se mai poate cere anularea unui act administrative illegal și nici obligarea unei autorități administrative de a-I rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege, termenul de 30 de zile de sesiyare a instanței- prevăzut de alin 2- nu are aceeași sancțiune, în caz de nerespectare, pentru că, din interpretarea întregului art. 5 rezultă că acesta este un termen de prescripție.

În acest sens, într-un litigiu, reclamanta, o instituție publică, prin acțiunea înregistrată la data de 6 martie 1992, a cerut instanței de contencios administrativ să dispună anularea unei decizii din 9 august 1991 emisă de prefectura județului, în care își aveau sediul ambele părți.Soluționând cauza, instanța de fond a respins acțiunea reclamantei ca tardiv introdusă.În recursul declarat, reclamanta a criticat soluția primei instanțe, susținând că deși a depășit termenul de 30 de zile prevăzut de art. 5 alin. 2 acțiunea a fost introdusă în termenul de un an de la data comunicării actului administrativ , a cărui anulare se cere.Judecând recursul, Secția de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție, prin Decizia nr. 4 /1993, a statuat că, în timp ce termenul de sesizare a instanței prevăzut de art. 5 alin. 2 este un termen de prescripție, ce începe să curgă de la momentul când se naște dreptul la acțiune în sens material, termenul de un an poate fi considerat un termen limită de prescripție a dreptului de a sesiza instanța sau chiar un termen de decădere, în sensul că reclamantul nu ar mai putea să pretindă anularea actului administrativ, dacă termenul de 30 de zile pentru sesizarea instanței ar urma să-și înceapă cursul dupa expirarea unui an de la comunicarea actului administrative.Așa fiind, și întrucât acțiunea a fost introdusă cu nerespectarea prevederilor art. 5 alin. 1 și 2 din Legea nr. 29/1990, recursul a fost respins.

Potrivit prevederilor art. 8, reclamantul va depune, o dată cu acțiunea, actul administrativ pe care-l atacă sau, după caz, răspunsul autorității administrative prin care I se comunică, refuzul rezolvării cererii sale privind un drept recunoscut de lege.În situația în care reclamantul nu a primit nici un răspuns în legătură cu cererea sa, va depune la dosarcopia cererii, certificată pentru conformitate cu originalul.Cu alte cuvinte, acțiunea va trebui să cuprindă elementele de identificare a părților conflictului juridic- numele și prenumele sau denumirea reclamantului, denumirea pârâtului și obiectul cererii- anularea unui act, obligarea la rezolvarea unei cereri și plata de despăgubiri-iar la cerere ( acțiune) se vor anexa:

a) actul administrativ a cărei anulare se poate cere;

b) refuzul autorității administrative de a rezolva o cerere referitoare la un drept, iar în cazul în care nu a primit acest refuz-răspunsul negative- va anexa o copie a cererii, pe care a adresat-o autorității administrative, certificată, de reclamant, pentru conformitate cu originalul;

c) dovada daunelor materialelor cauzate prin actul emis ori refuzul rezolvării cererii.

În legătură cu sesizarea instanțelor de contencios administrativ se constată o practică, realizată, chiar și de instanța noastră supremă, potrivit căreia, instanțele de contencios administrativ pot fi sesizate și prin declinare de competență. Declinarea de competență, ca mod de sesizare a instanțelor de contencios administrativ poate avea loc numai în cazurile în care își declină, una celeilalte, competența de soluționare, două instanțe de contencios administrativ și nu de către o judecătorie sau prin regulator de competență , când instanța mai întâi sesizată este o judecătorie.

Dispozițiile art. 108 din Codul de procedură civilă,potrivit cărora, în cazul în care instanța se declară necompetentă, ea este datoare să trimită pricina înaintea instanței, pe care o va socoti competentă, nu poate fi înțeleasă altfel, decât că trebuie să trimită pricina tot înaintea unei instanțe ordinare de drept comun, căci numai acestor instanțe li s-a recunoscut, de către procedura civilă, o plenitudine de jurisdicție.

Curtea de apel, ca instanță de contencios administrativ ,având o competență specială, organizată si determinată prin Legea din 1925, nu poate fi investită prin hotărârile altor instanțe, ci numai direct prin plângere părții,care declară că voiește să atace în acest mod actul administrativ de autoritate.

În cazuri bine justificate și pentru a preveni producerea unei pagube iminente, reclamantul poate cere instanței prin acțiune sau separat,dar concomitant cu aceasta,să dispună suspendarea executării actului administrative până la soluționarea acțiunii.În cazul acțiunilor introduce de prefectul județului,în temeiul art. 101 din Legea nr. 69/1991, actul administrativ ,atacat.este suspendat de drept.

Instanța- prevede alin. 2 din același articol- va soluționa cererea decsuspendare, de urgență, chiar fără citarea părților,hotărârea pronunțată în acest caz fiind executorie de drept.

În practica soluționării cererilor de suspendare, a actului administrativ de autoritate contestat, s-a pus problema dacă asemenea cereri se judecă separate ori se conexeazăcu acțiunea principală- prin care s-a cerut anularea actului.Fiind confruntată cu soluționarea unei asemenea cereri, o instanță de contencios administrativ a dispus conexarea celor două cauze.

În ceea ce privește teoria unor autori,prin conexare, nu numai că nu se respectă prevederile legale,darn u se realizează nici finalitatea posibilității suspendării actului administrativ până la soluționarea cauzei și anume,prevenirea producerii unei pagube iminente,reglementate de alin. 1 al art. 9.

Primind acțiunea, instanța va dispune- potrivit prevederilor art 10 alin. 1- citarea părților și va putea cere autorității administrative al cărei act este atacat sa-I comunice de urgență acel act, împreună cu întreaga documentație care a stat la baza emiterii lui,precum și orice alte alte lucrări necesare pentru soluționarea cauzei. Potrivit alin. 2 al aceluiași articol, în același mod se va proceda și în cazul refuzului nejustificat de rezolvare a cererii privind un drept recunoscut de lege.

Dacă autoritatea administrativă-prevede alin. 3_ nu trimite, în termenul stabilit de instanță, lucrările cerute,conducatorul acesteia va fi obligat să plătească statului, cu titlu de amendă,500 lei pentru fiecare zi de întârziere nejustificată.Într-o cauză, întrucât pârâtul – primarul unei comune în calitate de președinte al comisiei comunale pentru aplicatea Legii nr. 18/1001-nu a transmis actele cerute de instanță, l-a obligat la plata, cu titlu de amendă cuvenită bugetului statului, la o sumă fixă.

La termenul fixat și comunicat părților prin citațiile transmise potrivit art. 10 alin. 1, în conformitate cu prevederile art. 6 alin, 2, nistanța judecă, de urgență,acțiunea în ședință publică, în complet stabilit de lege.Deci, judecarea acestor acțiuni se face:

a) de urgență;

b) în ședință publică;

c) în complet, stabilit de lege- de doi judecători,

Soluționând acțiunea, conform art. 11, instanța poate, după caz:

să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ a cărui anulare s-a cerut prin

acțiune, iar anularea, în parte, nefiind altceva decât o modificare a actului administrativ de autoritate, deci, poate să modifice actul administrativ de autoritate;

să oblige autoritatea administrativă să emită un act administrativ, ori să elibereze

un certificat, o adeverință sau orice alt înscris;

să hotărască asupra daunelor materiale și morale cerute, în cazul admiterii

acțiunii.

Această competență a instanțelor noastre de contencios administrativ, caracterizează contenciosul administrativ introdus în țara noastră prin Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, ca fiind un contencios de plină jurisdicție.

Teza a doua , cuprinsă în art. 11 alin. 1, potrivit căruia “ instanța este competentă să se pronunțe și asupra legalității actelor sau operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății” este, în viziunea unor autori într-o oarecare neconcordanță cu litera și spiritual acestei legi, luate în ansamblul ei, și cu atat mai puțin cu principiile ce guvernează adoptarea sau emiterea actelor administrative de autoritate.Tot în aceeași viziune. Actele pregătitoare și operațiunile tehnico-materiale prealabile nu produc prin ele însele efecte juridice,asfel încât, instanțele de contencios administrativ sesizate cu acțiunile introduse împotriva unui act administrativ de autoritate adoptat sau emis ori împotriva refuzului de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege, nu se poate pronunța asupra legalității acestora, pentru că ele nu produc efecte juridice.

Din litera si spiritual Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 rezultă că aceasta a fost adoptată, pe de o parte, pentru a ocroti drepturile legitime ale particularilor ( persoane fizice și juridice=, iar pe de altă parte, pentru a asigura respectarea legii în activitatea de adoptare sau emitere a actelor administrative de autoritate.

Deși contenciosul nostrum administrativ este un contencios de plină jurisdicție, după cum prevede art. 12, în cazul în care cel vătămat a cerut numai anularea actului adminstrati ,fără a cere în același timp- prin aceeași acțiune- și despăgubiri, pentru că întinderea pagubei nu-I era cunoscută la data judecării acțiunii de/în anulare, el, reclamantul, va avea dreptul la o acțiune separată. În acest caz, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care a cunnoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei. În legătură cu acestă prevedere legală se pune problema instanței competente de a soluționa acțiunea separată pentru despăgubiri, de drept comun sau de contencios administrativ. Cât privește termenul de prescripție , care trebuie respectat, pentru introducerea acestor acțiuni se consideră că până la adoptarea unei noi reglementări, este de 3 ani, prevăzut în art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extincitvă.

Sentințele instanțelor de contencios administrativ,prevede art .6 alin. ultim,vor fi redactate în cel mult 5 zile de la pronunțare.

Căile de atac împotriva sentințelor pronuntațe de instanțele de contencios administrativ

Procedura contenciosului administrativ cunoaște și ea căi ordinare și căi extraordinare de atac împotriva sentințelor pronunțate, în primă instanță, de tribunalele județene și al municipiului București și de curțile de apel.

Așa cum se stie, calea ordinară de atac, împotriva sentințelor pronunțate, în primă instanță, de instanțele de contenciosadministrativ este recursul. În acest sens, art.14, alin. 1 din Legea nr. 29/1990, modificată, prevede că, sentințele instanței prin care s-a soluționat acțiunea prevăzută în prezenta lege poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

În temeiul acestui articol și potrivit prevederilor art. 3 pct. 3 din Codul de procedură modificat, curțile de apel judecă recursurile declarate împotriva sentințelor pronunțate de tribunalele județene și al municipiului București în materie de contencios administrativ, iar conform dispozițiilor art. 4 pct. 1 din același cod, Curtea Supremă de Justiție judecă recursurile declarate împotriva sentințelor curților de apel, pronunțate în litigiile de contencios administrativ.

Cererea de recurs, după cum prevede art. 302 din Codul de procedură civilă, se depune , de către partea interesată, la instanța a cărei hotărâre se atacă, sub pedeapsa nulității, care o înainteayă, împreună cu dosarul cauzei, instanței de recurs competente- curții de apel sau Curții Supreme de Justiție, după caz.Este vorba de partea interesată, pentru că recursurile formulate de o presoană care nu a fost parte în proces sunt inadmisibile, în afară de cele declarate de procuror.

Potrivit art. 303 din Codul de prosedură civilă, recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înauntrul termenului de recurs, iar dacă nu este motivat în termenul legal, după cum prevede art. 306, recursul este nul cu excepția cazurilor prevăzute în alin. 2 al aceluiași (motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care, însă, este obligată să le pună în dezbaterea părților).

Într-un recurs introdus în termen, motivele de recurs au fost depuse cu depășirea teremenului, deci cu încălcarea termenului de 15 zile prevăzut de art. 301 din Codul de procedură civilă și art 14 din Legea nr. 29/1990. Procedând la verificarea din oficiu a hotărârii potrivit art. 306 alin. 1 din Cod și constatând legalitatea și temeinicia acesteia, Secția de contencios administrativ a Curții Superioare de Justiție, prin Decizia nr. 48/1993 a respins recursul declarat.

Cu privire la efectele recursului judecat la curțile de apel , în alin. 1 al art. 312 se prevede că, în caz de casare, vor judeca pricina în fond, iar în alin. 2 al aceluiași articol se precizează că, în cazul în care instanța, a cărei hotărâre este recurată, a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului pri judecata s-a făcut în lipsa părții, care nu a fost regulat citată la administrarea probelor și la dezbaterea fondului, precum și în situațiile când este necesară administrarea de probe noi, altele decât cele prevăzute la art. 305 (potrivit căruia, în instanța de recurs nu se pot produce probe noi cu excepția înscrisurilor),instanța de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea casată sau altei instanțe de același grad. În cazul casării pentru lipsă de competență, cauza se trimite spre rejudecare instanței competente sau organului cu activitate jurisdicțională competent, potrivit legii.

În legătură cu efectele recursului judecat de Curtea Supremă de Justiție, se observă că art. 313-315, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 59/1993, conțin reglementări menite, printre altele , să determine locul acestei instanțe judecătorești, în sistemul organelor judecătorești. Astfel, potrivit art. 313, Curtea Supremă de Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată, instanței care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când interesele bunei administrări a justiției o cer, altei instanțe de același grad cu excepția cazurilor casării pentru lipsa de competență, când trimite cauza instanței competente sau altui organ cu activitățile jurisdicționale competent, potrivit legii.

Prin modificare adusă Codului de procedură civilă s-a conturat, mai bine rolul Curții Supreme de Justiție, în cadrul sistemului organelor puterii judecătorești, ceea ce rezultă și din art, 314, potrivit căruia, Curtea Supremă de Justiție hotărăște asupra fondului pricinii, în toate cazurile în care casează hotărârea atacată, numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite și din art. 315 care în alin. 1 prevede că, în caz decasare, hotărârile instanței de recur asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecarea fondului.

Practica a demonstrat că și în cazul recursurilor în materia contenciosului administrativ poate interveni perimarea acestuia- a recursului.

Prevederile art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, spun că „actele administrative jurisdicționale- cu excepția celor prevăzute la art. 3 și a celor din domeniul contravențiilor- pot fi atacate cu recurs, după epuizarea căilor administrativ-jurisdicționale, în termen de 15 zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție. Hotărârea curții este definitivă”

Textul citat, rămas în vigoare, după modificarea Legii nr. 29/1990, prin Legea nr. 59/1993, ridică cel puțin doua aspecte:

primul aspect este acela că, față de faptul că în prezent avem două instanțe de

contencios administrativ, competente să soluționeze recursurile, împotriva hotărârilor pronunțate în prima instanță- curțile de apel și Curtea Supremă de Justiție-, se mai justifică competența exclusivă a Curții Supreme de Justiție de a soluționa numai ea astfel de cereri.

Unii autori consideră că, numai dintr-o scăpare a legiuitorului, acest text nu a fost abrogat pentru că oricât s-ar dori, nu pot fi asimilate actele emise de unele organe administrative cu atribuții jurisdicționale ,cu hotărârile pronunțate de curțile de apel- secțiile de contencios administrativ- în soluționarea unui conflict juridic de competența lor.

cât privește cel de-al doilea aspect, cel al actelor administrative jurisdicționale, se

consideră că nici el nu a fost avut în vedere de legiuitori cu prilejul modificării Legii contenciosului administrativ nr 29/1990, deoarece în dreptul administrativ român nu avem organe administrative jurisdicționale și nici acte administrative jurisdicționale.

Alte organe administrative jurisdicționale , cât și acte administrative jurisdicționale , întâlnim în acele state în care, în paralel cu sistemul organelor judecătorești- ale puterii judecătorești- este organizat și funcționează un sistem de organe administrative jurisdicționale care emit ( pronunță ) acte administrative jurisdicționale. Este cazul, de exemplu, al Franței, care are tribunale administrative, curți de apel administrative și Consiliul de Stat.

Un alt aspect important este acela al taxei de timbru aplicabilă recursurilor în contencios administrativ. Deși Legea nr. 29/1990 nu conține nici o prevedere referitoare la taxa de timbru, în această fază a cauzelor de contencios administrativ, așa cum a facut , prin art. 7 , pentru acțiunile în fond, se consideră că aceste recursuri vor fi timbrate, potrivit art. 7 alin. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 1295/1990, cu 50% din taxa datorată la acțiunea introductivă. Netimbrarea cererii de recurs atrage respingerea recursului.Soluționând un recurs ce nu a fost timbrat, Secția de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție, prin Decizia nr. 26/1993 a reținut că, întrucât recurentul legal citat, cu mențiunea timbrării, nu s-a conformat dispozițiilor art. 7 din Legea 29/1990 raportat la art. 4 alin. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 1295/1990, recursul a fost anulat ca netimbrat.

Deși Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 reglementează numai această cale de atac- recursul- , potrivit art. 18 din aceeași lege, dispozițiile acesteia se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, situație în care și hotărârilor pronunțate în litigiile de contencios administrativ le sunt aplicabile prevederile cuprinse în acest cod, în Cartea a II a ,Titlul V, intitulat ” Căile extraordinare de atac ”. Cu alte cuvinte, impotriva hotărârilor de contencios administrativ rămase definitive se pot folosi, în condițiile legii, următoarele căi extraordinare de atac:

contestația în anulare, reglementată de art. 317-321 din Codul de procedură

civilă;

revizuirea hotărârii, prevăzută în art. 322-328 din același cod;

recursul în interesul legii- art. 329;

recursul în anulare, reglementat de art. 330.

Spre deosebire de contestația în anulare și revizuirea hotărârii, ce se judecă de către instanța care a pronunțat hotărârea rămasă definitivă si se pot formula numai pentru motivele expres prevăzute în Cod- în art. 317, pentru contestația în anulare și în art. 322, pentru revizuirea hotărârii-, recursul în interesul legii se judecă, potrivit prevederilor art. 329 alin. 2 din Codul de procedură civilă în secțiile unite ale Curții Supreme de Justiție, în timp ce recursul în anulare se judecă numai de Secția de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție. la sesizarea procurorului general sau a ministrului de justiție, prin intermediul procurorului general.

Potrivit art. 317, hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare , pentru următoarele motive și numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe căile ordinare de atac:

– când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii;

– când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

Cu toate acestea, prevede alin. ultim al aceluiași articol, contestația poate fi primită pentru aceste motive, în cazul în care aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond.

Contestația în anulare se poate formula, după cum prevede art. 318 din Codul de procedură civilă și împotriva hotărârilor instanței de recurs când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale, sau când instanța, respingând recursul sau admitându-l numai în parte, a omis, din greșeală, să cerceteze vreunul din motivele de casare. Astfel, într-o contestație în anulare, introdusă pentru retractarea unei decizii a Secției de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție, contestatorul a susținut că hotărârea a cărei retractare o solicită, este rezultatul unor greșeli materiale evidente. Soluționând contestația în anulare, Secția de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție, prin Decizia nr. 64/1993 a reținut că, întrucât, din verificarea actelor atașate la dosar și a hotărârilor pronunțate nu rezultă că decizia conține vreo eroare materilă, a respins contestația în anulare.

Printr-un alineat nou ( 2 ) al art. 319, se prevede că această cale extraordinară de atac se poate face înainte de începerea executării silite, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data la care contestatorul a luat cunoștiință de hotărâre , dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă. Hotărârea dată în contestație, prevede art. 320 alin. 3, este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată.

Instanța supremă a soluționat contestații în anulare întemeiate pe faptul că instanța a respins recursul, ca fiind introdus cu depășirea termenului prevăzut de lege, ceea ce s-a dovedit a fi inexact, ori pentru netimbrarea recursului, care, în fapt a fost timbrat legal sau formulate pentru alte motive decât cele prevăzute de dispozițiile legale.. În sfârșit , instanța noastă supremă s-a pronunțat și asupra contestațiilor în anulare formulate de o persoană care nu a fost parte în proces, precum și atunci când obiectul contestației în anulare l-a constituit faptul că instanța nu a soluționat, prin trimiterea cauzei la Curtea Constituțională, când s-a invocat neconstituționalitatea unei hotărâri a Guvernului.

Potrivit art. 322, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri date de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:

– dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziții potrivnice ce nu se pot aduce la indeplinire;

– dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;

– dacă obiectul pricinii nu se află în ființă;

– dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat irevocabil pentru o infracțiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății, sau dacă partea care a jurat a fost condamnată irevocabil pentru fals;

– dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a revizuit hotărârea unei instanțe penale sau administrative pe care s-a întemeiat;

– dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruții, incapabilii sau cei puși sub curatelă, sau consiliu judiciar nu au fost apărați deloc sau nu au fost apărați cu viclenie de cei însărcinați să-i apere;

– dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade diferite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate.Aceste dispoziții se aplică și în cazul când hotărârile potrivnice sunt date de instanțe de recurs. În cazul când una dintre instanțe este Curtea Supremă de Justiție, cererea de revizuire se va judeca de această instanță;

– dacă partea a fost împiedicată să se înfățișeze la judecatăși să înștiițeze instanța despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus decât voința sa.

După cum a statuat instanța noastră supremă, din prevederile art. 322 al Codului de procedură civilă, rezultă că, revizuirea poate fi folosită, drept cale extraordinară de atac, numai împotriva hotărârilor definitive de fond, respectiv hotărârile pronunțate de instanțele de recurs prin care s-a modificat hotărârea atacată pe chestiuni de fapt stabilite de ea însăși, fie pe baza înscrisurilor noi, fie a reaprecierii probelor aflate la dosar.

Termenul de revizuire este de o lună, cu unele excepții, dintre care este de menționat cazul de revizuire de la pct. 8 al art. 322, în care termenul este de 15 zile și se socotește de la încetarea împiedicării.

Reglementând recursul în interesul legii , art. 329 din Codul de procedură civilă, prevede că procurorul general, direct sau ministrul justiției, prin intermediul procurorului general, are dreptul, pentru a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul țării, să ceară Curții Supreme de Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești.

Deciziile prin care se soluționează sesizările, prevede alin. 2 al aceluiași articol , se pronunță de secțiile unite și se aduc la cunoștiință instanțelor de către Ministerul Justiției, iar, potrivit alin. 3, soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efecte asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.

În art. 330 din Codul de procedură civilă se prevede că, procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, poate ataca cu recurs în anulare, la Cuetra Supremă de Justiție, hotărârile judecătorești irevocabile pentru următoarele motive:

când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești;

când s-au săvârșit infracțiuni de către judecători în legătură cu hotărârea

pronunțată.

Recursul în anulare ,prevede art. 330 indice 1 poate fi declarat oricând.

Potrivit prevederilor art. 330 indice2 alin. 1, procurorul general poate dispune, pe termen limitat, suspendarea executării hotărârilor judecătorești, înainte de introducerea recursului în anulare, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, după introducerea recursului în anulare, instanța poate să dispună suspendarea executării hotărârilor sau să revină asupra suspendării acordate.

Executarea hotărârilor pronunțate de instanțele de contencios administrativ

Executarea hotărârilor se realizează prin aplicarea prevederilor art. 16 alin. 1, potrivit cărora, dacă, în urma admiterii acțiunii, autoritatea administrativă este obligată să înlocuiască sau să modifice actul administrativ să elibereze un certificate, o adeverință sau orice alt înscris, executarea hotărârii irevocabile se va face în termenul prevăzut în cuprinsul ei, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data la care aceasta- hotărârea- a devenit irevocabilă.

Pentru asigurarea executării celor dispuse prin hotărârile pronunțate, în alin. 2 al aceluiași articol se prevede că, în cazul în care termenul nu este respectat, se va aplica conducătorului autorității administrative sancțiunile prevăzute la art. 10 alin. 3- amendă de 500 lei pentru fiecare zi de întârziere- iar reclamantului I se vor putea acorda daune pentru întârziere.

La cererea reclamantului, privind aplicarea amenzii și acordarea de daune, instanța hotărăște în camera de consiliu, de urgență, cu citarea părților, fără plata vreunei taxe de timbtu. Hotărârile pronunțate în aceste cazuri sunt definitive și executorii.

Pentru cazurile în care hotărârea instanței de contencios administrativ nu este executată din cauza altor funcționari și nu a conducătorului autorității administrative, acesta poate, după cum prevede alin 3 al aceluiași articol, să se îndrepte cu acțiunea împotriva celor vinovați de neexecutarea hotărârii instanței de contencios administrativ, potrivit dreptului comun.

Dacă acestea sunt dispozițiile legale care asigură executarea la termen a prevederilor hotărârilor instanțelor de contencios administrativ , referitoare la obligarea autorității administrative de a înlocui sau a modifica un act administrativ, la eliberarea unui certificate, a unei adeverințe ori a oricărui alt înscris, executarea acestor hotărâri mai ridică încă un aspect și anume , acela al executării hotărârilor instanțelor de contencios administrativ, prin cate autoritatea administrativă este obligată să asuporte daunele materiale și morale pe care le-a cauzat celui vătămat în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege.

Deoarece dispozitiile Legii 29/1990 se completează cu cele ale Codului de procedură civilă, această parte a hotărârilor instanțelor de contencios administrativ se vor executa, potrivit reglementărilor cuprinse în Codul de procedură civilă, urmându-se regulile de procedură a executării silite prevăzute în acestă parte a Codului de procedură civilă.

În practica instanțelor judecătorești de contencios administrativ, în legătură cu executarea hptărârilor pronunțate de aceste instațe, a apărut un aspect care necesită a abordare distinctă,deoarece, potrivit art. 107 (4) din Constituție , hotărârile Guvernului se publică în Monitorul Oficial al României, iar nepublicare lor atrage inexistența hotărârii,Astfel , hotărârea Guvernului, de demitere a unui primar, de exemplu, pentru a putea produce efecte, trebuie să fie publicatp în Monitorul Oficial al României. Aspectul amintit constă în aceea că, în timp ce Hotărârea Guvernului de demitere a unui primar, pentru a putea produce efecte, se publică în Monitorul Oficial, hotărârea instanței judecătorești de contencios administrativ, rămasă definitivă, prin care se anulează o asemenea hotărâre a Guvernului nu se publică, fapt de natură a crea confuzii pentru că, cel care citește Monitorul Oficila constată că un primar a fost demis, iar în realitate, pentru că hotărârea guvernului a fosr anulată pentru ilegalitate, primarul își continuă mandatul pentru care a fost ales, deoarece instanța judecătorească de contencios administrativ a constatat că hotărârea prin care a fost demis primarul a fost adoptată cu nesocotirea prevederilor legoo, și în consecință, prin sentința pronunțată a anulat-o.

În concluzie, unii autori propun de lege ferenda ca, prin modificările aduse Legii contenciosului să fie avută în vedere și inserarea unui text potrivit căruia, hotărârile instanțelor judecătorești de contencios administrativ, irevocabile, prin care s-au anulat ori modificat hotărâri individuale ale Guvernului sau hotărâri normative ale acestuia, precum și ordine ori instrucțiuni ale miniștrilor sau ale conducătorilor celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, publicate în M.O., să fie publicate în M.O. al României pentru ca, astfel, să se cunoască, de către orice persoană interesată, că un act administrativ de autoritate, individual sau normativ, a fost anulat sau numai modificat, în condițiile legii de o instanță judecătorească de contencios administrativ competentă.

Secțiunea a 3-a. Răspunderea în contenciosul administrativ

Formele răspunderii în contenciosul administrativ

Răspunderea în contenciosul administrativ trebuie analizată sub două aspecte și anume;

răspunderea autorității administrative;

răspunderea funcționarilor publici.

În ambele aspecte este vorba despre răspunderea administrației publice pentru pagubele cauzate persoanelor fizice și juridice, vătămate în drepturile lor, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzulunei autorități administrative de a rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege.

Răspunderea autorităților administrative

Răspunderea autorității emitentă a actului administrativ ori care refuză să emită un act administrativ se va angaja , în principal, prin plata despăgubirilor stabilite de instanța de contencios administrativ, fie cu prilejul soluționării acțiunii în care cel vătămat a cerut anularea actului administrativ sau obligarea autorității administrative la emiterea unui act administrativ ori la eliberarea unui certificat, a unei adeverințe sau orice alt înscris. Fie cu prilejul soluționării unei acțiuni separate, care are ca obiect numai plata de despăgubiri, Această acțiune a fost introdusă ulterior pentru că, la data introducerii acțiunii în anulare a actului sau la obligarea emiterii unui act , întinderea pagubei nu-i era cunoscută. Și într-un caz și în celălalt, autoritatea administrativă va fi obligată la plata de despăgubiri pentru repararea pagubelor materiale și morale cauzate celor vătămați în drepturile lor, recunoscute de lege printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege.

Răspunderea funcționarilor publici

In afară de reclamant și de organul administrativ pârât, există posibilitatea extinderii cercului participanților în litigiile privind legalitatea actelor administrative.

Astfel, la cererea organului administrativ , instanța judecătorească poate dispune introducerea în cauză a funcționarului care poartă răspunderea pentru actul administrativ la care se referă acțiunea.

Introducerea în cauză a reclamantului are drept scop să-I poată fi opozabile probele administrate, precum și constatările rezultate din hotărârea ce se va pronunța.

Cel introdus în cauză dobândește poziția procesuală a unei părți, având, în principiu, toate drepturile și obligațiile procesuale ale oricărei părți.

Funcționarul introdus în cauză are interese comune cu pârâtul, colaborând cu acesta la administrarea probelor, în scopul respingerii acțiunii reclamantului ca neîntemeiată.

Soluționarea răspunderii funcționarului nu trebuie să se facă în cadrul dezbaterilor de fond, prin unirea incidentului cu fondul, ci în prealabil, deoarece stabilirea exactă a celui ce poartă răspunderea actului administrativ atacat în justiție interesează atât apărarea organului administrației publice pârât în process, cât și asigurarea posibilității acestuia de a susține ulterior acțiunea în regres.

În acțiunea introdusă în baza Legii contenciosului administrativ nu este necesar să se stabilească nici culpa organului administrației publice și nici culpa funcționarului introdus în cauză. Suficient este să se constate existența unui act administrativ illegal, cu toate consecințele care decurg din acesta.

Funcționarul introdus în cauză trebuie să beneficieze de independență procesuală, putând ataca hotărârea judecătorească, în cazul în care îl nemulțumește, indifferent de faptul că organul administrației publice pârât a atacat sau nu hotărârea respectivă.

Recursul funcționarului introdus în cauză va repune în discuție întregul fond, adică raporturile dintre reclamant și organul administrației publice pârât deși acesta nu a atacat hotărârea.

Dacă hotărârea judecătorească este atacată de către reclamant, instanța de judecată va trebui să citeze, în calitate de intimate și pe funcționarul introdus în cauză.

În situația în care se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudicial cauzat ca urmare a emiterii actului administrativ atacat în justiție, acțiunea poate fi formulată și personal împotriva funcționarului care a elaborate actul atacat.

Dacă acțiunea este admisă, funcționarul va putea fi obligat la plata daunelor, solidar cu organul administrației de stat.

Funcționarul acționat astfel în justiție poate chema în garanție pe superiorul său ierarhic, de la care a primit ordin scris să semneze actul a cărui legalitate totală sau parțială este supusă judecății.

Funcționarul poate fi introdus în cauză nu numai pentru emiterea unui act illegal, ci și pentru refuzul său de a rezolva o cerere adresată organului administrativ pârât în process, precum și pentru nerezolvarea acesteia în termenul stabilit de lege.

Deci, funcționarii publici din autoritățile administrative acționate, răspund,și ei, potrivit legii, în fața instanțelor de contencios administrativ,Această răspundere trebuie analizată sub trei aspecte și anume:

răspunderea funcționarilor publici pentru pagubele cauzate celor vătămați

în drepturile lor, recunoscute de lege, prin emiterea unui act administrativ ilegal ori prin refuzul nejustificat de a-i rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege;

răspunderea funcționarilor publici pentru nerespectarea dispozițiilor

cuprinse în hotărările instanțelor de contencios administrativ;

răspunderea funcționarilor publici pentru nerespectarea măsurilor dispuse

de instanță , în timpulsoluționării cauzelor.

Răspunderea funcționarilor publici mai privește unele aspecte :

funcționarul public care a elaborat actul administrativ ori care se face

vinovat de refuzul rezolvării cererii;

fucționarul publi ierarhic superior celui care a eliberat actul administrativ

sau care se afce vinovat de refuzul rezolvării cererii;

conducătorul autorității administrative care a emis actul ori a refuzat

rezolvarea cererii.

În acest sens, art. 13 alin 1 din Legea 29/1990 prevede că acțiuinle în justiție , prevăzute în prezenta, vor putea fi formulate și personal împotriva funcționarului autorității pârâte, care a elaborat actul sau care se face vinovat de refuzul cererii, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin emiterea actului sau prin întârziere, În cazul în care acțiunea se admite, răspunderea funcționarului public chemat în judecată, va fi angajată prin obligarea la plata daunelor , solidar cu autoritatea administrativă în care acesta funcționează.

În cazul în care funcționarul public a fost chemat în judecată pentru plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin emiterea unui act administrativ ilegal, potrivit prevederilor alin. 2 al aceluiași articol, persoana ( funcționarul public ), acționată astfel în justiție, poate chema în garanție pe superiorul său ierarhic de la care a primit ordin ascris să semneze actul a cărui legalitate -totală sau parțială- este supusă verificării instanței de judecată. În caz de admitere a acțiunii, se va admite, dacă s-a făcut proba ordinului scris și cererea de chemare în garanție, situație în care răspunderea pentru prejudiciile cauzate va reveni funcționarului public ierarhic superior celui care a elaborat actul ilegal și care a dat ordin scris să semneze actul respectiv.

Aceeași soluție s-ar impune și în cazul în care funcționarul public este chemat în judecată pentru că se afce vinovat de refuzul rezolvării cererii, dacă acest refuz se datorează ordinului scris al superiorului său ierarhic.

Răspunderea funcționarilor publici mai poate fi angajată și pentru nerespectarea dispozițiilor cuprinse în hotărârea instanței de contencios administrativ prin care autoritatea administrativă este obligată să înlociuască sau să modifice actul administrativ, să emotă un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverință sau orice alt înscris în termenul prevăzut în hotărâre sau în cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În cazul în care termenul prevăzut în hotărâre sau cel mult 30 de zile, nu sunt respectate, prevede alin. 2 al art. 16, instanța, la cererea reclamantului, va aplica conducătorului autorității administrative o amendă de 500 de lei pentru fiecare zi de întârziere, iar dacă reclamantul solicită, instanța îi va putea acorda daune pentru întârziere.

Textul citat reglementează două sancțiuni ce se pot aplica conducătorului autorității administrative, în cazul în care nu a executat hotărârea instanței de contencios administrativ, în termenul prevăzut în hotărâre sau de lege- 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii. Aceste două sancțiuni sunt amenda și daunele pentru întârziere.

Spre deosebire de amendă, care se cuvine statului, daunele pentru întârziere se datoresc reclamantului.

În soluționarea cererilor întemeiate pe dispozițiile cuprinse în art. 16 alin. 2 s-au conturat două practici și anume- una, potrivit căreia prin acțiunea principală se solicită, fie și plata de amenzi,. fie și plata de daune de întârziere (daune cominatorii ), iar a dua , potrivit căreia, după expirarea termenului de executare prevăzut în hotărâre sau după expirarea termenului legal- cel prevăzut de art. 16 alin. 1- s-a formulat o cerere separată. În această din urmă soluție, s-a pus problema instanței de contencios administrtativ competentă să rezolve o astfel de cerere.

Potrivit art. 16 alin. 3, conducătorul autorității administrative ( amendat ) se poate îndrepta cu acțiune împotriva celot vinovați de neexecutarea hotărârii, potrivit dreptului comun.

Răspunderea funcționarilor publici mai poate fi angajată, în litigiile de contencios administrrativ, din dispoziția instanței judecătorești și în condițiile art. 10 din Legea 29/1990.

În alin. 1 al acestui articol se prevede că, la primirea acțiunii, instanța va dispune citarea părților și va putea ” cere autorității al cărui act este atacat, să-i comunice de urgență, acel act, împreună cu întreaga documentație care a stat la baza emiterii lui, precum și orice alte lucrări necesare pentrru soluționarea cauzei”, iar în alin. 2 se prevede că, în același mod se va proceda și în cazul refuzului nejustificat de rezolvare a cererii privind un drept recunoscut de lege.

Nerespectarea dreptului stabilit de instanță, pentru trimiterea lucrărilor solicitate, atrage răspunderea conducătorului autorității administrative. În acest sens, în alin 3 la art. 10 se prevede că, dacă autoritatea administrativă nu trimite, în termenul stabilit de instanță, lucrările cerute,conducătorul acesteia va fi obligat să plătească statului, cu titlu de amendă, 500 lei pentrtu fiecare zi de întârziere nejustificată.

Acestea sunt formele tratate pe scurt, sub care răspund, atât autoritățile administrative, cât și funcționarii publici ai acestora, în cadrul acțiunilor de contencios administrativ.

CAPITOLUL IV.

Concluzii

Prin noțiunea de contenios administrativ se înțelege activitatea de soluționare, cu puterea de adevăr legal, de către instanțele judecătorești, competente potrivit legii, a coflictelor juridice în care cel puțin una din părți este un organ al administrației publice – un serviciu public administrativ.

Ca o concluzie, de regula, prin soluționarea de către instanțele de contencios administrativ, a unor conflicte juridice, înțelegem competența anumitor categorii de instanțe judecătorești, stabilite prin lege, de a soluționa litigiile izvorâte între particulari ( persoane fizice sau juridice ) care se consideră vătămați în drepturile lor, recunoscute de lege, printr-un act administrativ de autoritate sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a rezolva cererile referitoare la un drept recunoscut de lege și o autoritate administrativă emitentă a actului administrativ sau care trebuia să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverință, sau orice alt înscris. Prin Constituție și prin unele legi, instanțele de contencios administrativ au fost investite și cu soluționarea altor categorii de litigii. Relevante sunt litigiile ridicate de Legea nr. 69/1991, legea administrației locale.

Instituția contenciosului administrativ român a cunoscut a adevărată evoluție istorică pe parcursul a peste 125 de ani, începând prin Legea pentru înființarea Consiliului de Stat din februarie 1864 și încheind cu Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990.

Această instituție prezintă un rol de mare importanță în țara noastră; fără deosebire de faptul că acțiunile în contenciosul administrativ sunt în competența instanțelor judecătorești specializate- secțiile de contencios administrativ de la tribunale , curți de apel și Curtea Supremă de Justiție- de instanțele judecătorești de drept comun sau de organele de jurisdicție specială administrativă, ele- acțiunile – privesc controlul legalităților actelor și faptelor administrative- adoptate sau emise – ori săvârșite sau nesăvârșite de organele administrației publice.

Dar, deși Legea nr. 29/1990 a fost elaborată cu o desăvârșită atenție de legiuitor,- în urma adoptării Constituției intrată în vigoare la 8 decembrie 1991, din cuprinsul art. 122 ( 4 ) care prevede că, prefectul poate ataca, în fațea instaței de contencios adminstrativ, un act al consiliului județean , al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal – din urma cuprinsului art. 122 ( 4 ) din Constituție rezultă că prevederile Legii contenciosului administrativ nu mai sunt în concordanță cu prevederile Constituției, chiar dacă prin Legea nr. 69/1991 sunt reglementate cazurile și condițiile în care prefectul județului își execută atribuții reglementate de art. 12 și 101 din aceeași lege.

În ultimii ani au fost adoptate legi care reglementează dreptul instanțelor judecătorești de contencios administrativ de a controla și alte acte administrative de autoritate adoptate sau emise de unele organe ale administrției publice centrale sau locale, deși multe din aceste competențe își găseau temeiul în art. 48 ( 1 ) din Constituție și, respectiv, în art. 1 din Legea 29/1990

În legătură cu prevederile acestor legi – referitoare la stabilirea unor competențe pentru instanțele judecătorești de contencios administrativ. Pentru a putea cuprinde asemenea reglementări este necesar ca aceste legi să fie legi organice. Este necesară realizarea acestei cerințe, penteu că, potrivit prevederilor art. 48 ( 2 ) din Constituție, condițiile si limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.Așa fiind, ori de câte ori, printr-o lege se prevede o competență pentru instanțele judecătorești de contencios administrativ înseamnă că se modifică, prin adăugarea la competență, prevederile Legii contenciosului administrativ care este, așa cum prevede Constituția, o lege organică.

Aceste considerente determină apariția unor opinii de propunere de lege ferenda ca Legea nr. 29/1990 să fie supusă unei atente modificări și completări, astfel încât ea să reglementeze cazurile în care instanțele judecătorești.- special create pentru a înfăptui această activitate- sunt competente să soluționeze conflictele juridice în care una din părți este un serviciu public administrativ – organe ale administrației publice, instituții publice și regii autonome de interes public- iar conflictul juridic s-a născut din adoptarea sau emiterea unui act administrativ de autoritate legal sau din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege care au cauzat pagube particularilor ( persoane fizice sau juridice ) sau chiar funcționarilor publici. De asemenea ,prin această modificare ar urma să fie . reglementată, printre altele, procedura de sesizare și de soluționare a cauzelor născute din adoptarea sau emiterea de acte administrative de autoritate ilegale de caătre organele administrației publice centrale, ministere și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, autorități administrative autonome, precum și decătre organele de specialitate organizate în subordinea ministerelor.

Ca o încheiere a viziunii asupra instituției de contencios administrativ, este de precizat că, dreptul instanțelor judecătorești de contencios administrativ de a controla legalitatea actelor administrative de autoritate adoptate sau emise de serviciile publice administrative , precum și refuzul acestora de a rezolva cererile referotoare la un drept recunoscut de lege, constituie cheia de boltă a statului de drept. În aceste condiții, cu cât va fi mai complet dreptul instanțelor judecătorești- a organelor puterii judecătorești – de a controla legalitatea activității organelor administrației publice – a organelor puterii executive – cu atât vor fi respectate drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor și nu numai a lor, precum și asigurată legalitatea în activitatea organelor puterii executive.

V. BIBLIOGRAFIE

V.I. PRISACARU, Contenciosul administrativ roman, Edit. All;

D. BREZOIANU; Contenciosul administrativ; București, 2001;

A. IORGOVAN, Tratat de drept administrativ, vol. I, Edit. Nemira, 1996;

V.I. PRISACARU, Tratat de drept administrative român, Edit. Lumina Lex, București, 1993;

A. TEODORESCU, Tratat de drept administrativ, vol I, București, 1934;

D. BREZOIANU; Drept administrativ- Partea generală;

C.G. RARINCESCU, Contenciosul administrativ român, București, 1936;

P. NEGULESCU, Tratat de drept administrativ, București, 1934;

C. HAMANGIU, R. HUTSCHNEKER și G. IULIU, Recursul în casație și contenciosul administrativ. Comentariul legilor Curții de Casație și a contenciosului administrativ . După doctrină și jurisprudență, București, 1930;

Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990;

Codul de procedură civilă;

Constituția României;

Legea administrației locale nr. 69/1991;

Practică judecătorească- spețe.