.vointa Juridica. Corelatia Dintre Consimtamant Si Vointa Juridica
1. CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
1.1. Preliminarii
Voința este neîndoielnic unul dintre cuvintele cu o mare frecvență în limbajul uzual datorită, in principal, faptului că acest termen se asociază dorinței omului de a tinde către ceva, de a realiza ceva, de a înfăptui anumite scopuri, de a obține cele necesare traiului zilnic, de a împlini un ideal etc.
Aproape că nu există domeniu de activitate în care să nu se întrebuințeze acest cuvânt, fie in legătură cu ce iși propune fiecare specialist, fie pentru că, în anumite limite specialiștii operează cu această categorie psihologică, fiind neîndoielnic faptul că voința – categorie psihologică – are o serie de aplicații în domenii ale stiinței și practicii (de exemplu în teoria și practica medicală se apelează tot mai mult la factorul psihologic urmărindu-se să se insufle pacientului voința de a trăi, de a se face bine, capacitate datorită căreia vindecarea devine mai ușor de realizat).
În domeniul dreptului, voința se întâlnește la fiecare pas: voința de stat care este încorporată în lege (legea nefiind altceva decât expresia acestei voințe), voința individuală (unilaterală) care se poate manifesta fie în vederea realizării unor acorduri de voință, fie pentru că în mod excepțional produce ea singură efecte juridice ; efectele juridice ale acțiunilor sau inacțiunilor omului diferă uneori de faptul dacă acestea sunt voluntare sau involuntare.
Dacă la toate acestea adăugăm interesul pe care îl prezintă astăzi voința statelor și popoarelor în dreptul internațional, în edificarea păcii mondiale avem, în linii generale, imaginea a ceea ce înseamna voința în drept.
1.2. Definiție
Literatura de specialitate acordă neîndoielnic din ce în ce tot mai puțină atenție acestui concept, voința. Din „tăcerea” literaturii de specialitate s-ar putea trage concluzia că este posibil ca psihologia să nege existența voinței și importanța ei. Dar, este clar că psihologia nu neagă voința ci respinge doar sensul empiric al voinței, voința considerată ca și entitate distinctă și independentă.
Literatura de specialitate consideră că voința este o capacitate a omului de a-și propune scopuri și de a-și realiza aceste scopuri pe calea unor activități care implică învingerea anumitor obstacole prin punerea în funcțiune a resurselor sale psihice și morale.Voința este capacitatea omului de a-și planifica, de a-și organiza, de a efectua și de a-și controla activitatea în vederea realizării scopurilor.
Voința este considerată a fi, conform definiției date de psihologie, capacitate și proces psihic de conducere a activităților sub toate aspectele ei, sistem de autoreglaj superior întrucat este efectuat precumpănitor prin cel de-al doilea sistem de semnalizare și implică deliberare, scop și pe plan elaborat conștient, organizarea forțelor proprii prin stăpânirea unora și mobilizarea și angajarea altora.
În literatura juridică de specialitate voința este considerată a fi elementul fundamental (constitutiv) al actului juridic în construcția căreia intră două elemente: consimțământul, constând în hotărârea de a te obliga juridicește și manifestarea ei în exterior, și cauza adică scopul urmărit.
Unii autori consideră ca o condiție esențială de validitate a actului juridic (sau ca un element structural) voința juridică, element ce înglobează deopotrivă, atât consimțământul cât și cauza actului juridic, alți autori, dimpotrivă analizează voința ca și element identic cu consimțământul, cauza constituind un element distinct de voință. Poziția tradițională în literatura română consacrată de art.948 Cod civil are în vedere cauza și consimțământul ca și condiție a actului juridic civil și nu voința ca element care include pe cele două condiții.
1.3. Bazele științifice ale construcției voinței juridice
Psihologia ne furnizează datele pe baza cărora se face construcția voinței juridice. Astfel potrivit acestei știinte, fenomenele psihologice se împart în fapte de inteligență sau de conștiinta, de sensibilitate și de voință dar această împărțire nu are decât valoarea unei metode de cercetare. Aceste trei laturi ale vieții psihice – cunoașterea, afectivitatea și voința – nu sunt despărțite între ele prin hotare de netrecut. În realitatea ei psihologică, voința reprezintă un fenomen complex care cuprinde și stări intelectuale și stări afective, caracterul său propriu constând în aceea că este o sinteză nouă și activă a unor elemente foarte variate și pe care le putem clasifica în toate celelalte categorii de fenomene psihologice.
Astfel mișcarea intelectuală nu poate să se nască decât dacă un fenomen intelectual, o reprezentare se produce. Dar, așa cum vom vedea în cele ce urmează, acest fenomen de reprezentare nu poate să producă singur mișcarea voluntară; reprezentarea este insotită de un fenomen afectiv, de o nevoie, o plăcere sau o durere pentru ca sa se conceapă un scop ce trebuie atins (adică reprezentarea unui lucru sau a unui fapt susceptibil de a satisface nevoia simțită, de a calma durerea sau de a suscita plăcerea.
Prin urmare activitatea voluntară nu poate să apară decât odată cu apariția ideilor, a conștiinței. Ea se caracterizează prin faptul că tinde să împlinească un anume scop, un rezultat prevăzut dinainte.
Recunoscând posibilitatea omului de a-și propune scopuri pentru a căror realizare își va orienta și organiza activitatea, psihologia nu se oprește aici ci, trecând la explicarea știintifică a acestor manifestări psihice, demaschează faptul că scopurile omului și întreaga sa activitate voluntară sunt condiționate de cauze obiective, sunt determinate de realitatea obiectivă, de condițiile de viață ale omului și se realizează prin procese materiale care au loc în organismul omului și în primul rând în creierul său.
Revenind la mecanismul mișcării voluntare, trebuie să arătăm că, din moment ce reprezentarea omului apare, mișcarea voluntară se organizează în ceea ce psihologia numeste o tendință. Apoi, când reprezentarea scopului devine din ce în ce mai clară și mai puternică, tendința se transformă în ceea ce în psihologie se numește dorință. Această dorință nu rămâne izolată ci alte sentimente, reprezentări se organizează în tendințe noi care, fie vor opune rezistență primei tendințe, fie vor ajuta la dezvoltarea ei. Acesta este momentul începerii deliberării.
Deliberarea este punerea în raport cu personaliatea sufletească, cu experiența înainte de alegerea hotărîtoare a tendințelor care aspiră să se satisfacă și să conducă activitatea, a ideilor care vin să controleze aceste tendinte, arătându-le foloasele și inconvenientele, a impresilor, a sentimentelor care întovărășesc în chip natural aceste idei, a tendințelor secundare cu cortegiul lor nou de idei și impresii care vin să sprijinească pe unele și să combată pe celelalte.
Deliberarea poate avea loc într-o perioadă mai lungă sau mai scurtă în funcție de claritatea reprezentării sau a scopului care determină mișcarea voluntară. Cu cât reprezentarea scopului va fi mai clară și se va păstra mai cu netezime în conștiința individului, cu atât mișcarea voluntară se va organiza mai repede, cu toată rezistența pe care celelalte tendințe și fenomene psihologice i-ar putea-o opune.
Tendintele care ajuta la evoluția și îndeplinirea primei tendințe prezintă caracteristica de a fi intermediul ce va trebui realizat și atins cu toată necesitatea înainte de a se ajunge la realizarea scopului propus. Trebuie să realizăm noi mai întâi mijloacele, pentru ca, apoi să ducem la îndeplinire scopul.
Aceste mijloace capătă chip de scop în anumite momente pentru realizarea cărora trebuie să avem și alte mijloace. Rezultă de aici că orice act de voință este o complexitate considerabilă cuprinzând în sine o serie multiplă de tendințe legate unele de altele și coordonate între ele printr-un raport succesiv de la mijloc la scop.
1.4. Procesul psihologic de formare a voinței juridice
Rezumând prezentarea de mai sus putem trage concluzia etapelor voinței juridice.
Foarte schematic – pentru că depășește obiectul cercetării juridice – trebuie spus că, pentru a ajunge la hotărâre și la acțiune (la încheierea unui act juridic civil) omul (privit individual, ca persoana fizică, sau ca organ al unei persoane juridice) parcurge mai multe etape succesive ale unui proces psihologic complex de formare a voinței sale juridice, printre care:
– reflectarea în conștința sa a unei (unor) nevoi materiale sau spirituale ce trebuie satisfăcute;
– conturarea – sub impulsul acestor nevoi – a motivelor care îndeamnă la acțiunile prin care nevoile sale pot fi satisfăcute;
– deliberarea sau cântărirea mentală a motivelor și a mijloacelor de satisfacere a nevoilor respective;
– intervenția unuia sau mai multor motive determinante constând în reprezentarea intelectuală a scopului urmărit prin acțiunea preconizată;
– hotărârea de a încheia actul juridic necesar pentru împlinirea scopului urmărit, adică pentru satisfacerea nevoilor care au constituit punctul de plecare al întregului proces psihologic schițat mai sus;
– manifestarea exterioară a acestei hotărîri.
Din tot acest proces psihologic – care nu este rareori atât de simplu cum l-am prezentat – ne interesează pe planul dreptului civil, numai două elemente sau momente: momentul final constând în adoptarea și manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic avut în vedere (manifestare pe care o numim consimțămînt) și momentul intervenției motivului determinant sau al reprezentării scopului urmărit prin încheierea actului juridic, scop care constituie cauza actului juridic. Noțiunea trebuie înțeleasă în sensul de cauză impulsivă și determinantă a voinței, iar nu în sensul de cauză eficientă, în care este utilizat termenul în filozofie, în relația dihotomica de cauză – efect.
Așadar voința juridică este una singură, dar pentru dreptul civil prezintă importanță două din elementele sale componente – fiecare cu cerințe și cu consecințe diferite: consimțământul și cauza.
2. CONSIMȚĂMÂNTUL, ELEMENT AL VOINȚEI JURIDICE
2.1. Corelația dintre consimțământ și voința juridică
Din definiția actului juridic civil rezultă că esența acestui act constă în manifestarea de voință făcută în scopul producerii de efecte juridice. Deci, elementul fundamental al actului juridic îl constituie voința juridică. După cum se știe voința juridică este de natură psihologică.
Atât din punct de vedere psihologic cât și din punct de vedere juridic, voința se înfățișează ca un element complex. Voința e complexă din punct de vedere psihologic deoarece formarea ei reprezintă un proces psihologic complex care, așa cum am văzut cuprinde mai multe etape. Ea e complexă din punct de vedere juridic deoarece structura sa e formată din două elemente: consimțământ și cauză.
Prin urmare, corelația dintre consimțământ și voință juridică e de tipul parte-întreg.
2.2. Principiile voinței juridice
Codul civil consacră două principii care cârmuiesc voința juridică: principiul libertății (autonomiei) voinței juridice și principiul voinței interne (sau reale).
2.2.1. Principiul autonomiei de voință
2.2.1.1. Teoria autonomiei de voință
Teoria autonomiei de voință a fost enunțată și dezvoltată în climatul individualist al secolului XVIII, mai ales de către J.J. Rousseau și I. Kant.
În concepția lui Rousseau, omul e liber prin natura sa, dar, cum trăiește în societate el renunță de bună voie la o parte a libertății sale în vederea realizării coexisteței sociale; în acest fel s-a ajuns la un acord al voinței libere denumit contract social.
În sistemul filosofic kantian voința autonomă e un imperativ categoric care se justifică prin el însuși; tot ce e mai profund în om e voința lui liberă. Pentru ca voințele libere să existe, ele trebuie să se limiteze reciproc în vedere asigurării ordinii sociale. Această ordine e rezultatul unui contract social dar nu a unui contract care a intervenit cândva în istorie, cum s-a crezut, ci a unui contract ce decurge din însăși rața unui contract ce decurge din însăși rațiunea umană .
Conform teoriei autonomiei de voință, baza întregului edificiu social se găsește în individ, în voința sa liberă. Această teorie distinge între voința generală care constă în îngrădirile aduse libertății indivizilor în vederea realizării coexistenței sociale (aceste îngrădiri fiind cuprinse în dispozițiile imperative ale legii) și voința individuală, care, cu excepția îngrădirilor imperative ale legii e o voință autonomă, adică o voință liberă care poate să se manifeste ca atare în toate domeniile de activitate ale omului.
Dintre cele două voințe, voința individuală e regula iar voința generală e excepția; statul e îndatorat să mențină această relație și să garanteze coexistența dintre voința generală și voințele individuale; deasemenea el trebuie să garanteze protecția cetățenilor săi împotriva oricăror constrângeri sociale.
Vreme îndelungată teoria autonomiei de voință a fost considerată ca un adevărat postulat al vieții sociale. Mai târziu, și îndeosebi în secolul XX, s-a observat că această teorie cuprinde numeroase erori și exagerări, cum sunt în esență următoarele: afirmația că omul a fost inițial liber și că el a concedat o parte a libertății sale printr-un contract social în vederea coexistenței sociale e o pură ficțiune; voința nu poate fi autonomă întrucât omul trăiește în societate iar viața socială îi impune numeroase îndatoriri; nu există libertăți absolute ci numai libertăți concrete, anume determinate de a acționa sau de a nu acționa.
2.2.1.2. Principiul autonomiei de voință în dreptul românesc
Acest principiu nu e formulat sau recunoscut în mod expres nicăieri în legislația românească. El este consacrat însă indirect de Codul Civil în două din textele sale: potrivit art. 969 alin. 1 Cod Civil „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante” iar potrivit art. 5 Cod Civil „nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri.”
În temeiul acestui principiu, subiecții de drept civil sunt liberi să încheie sau să nu încheie acte juridice civile, după cum sunt deasemenea liberi să modifice sau să desfacă actele juridice pe care le-au încheiat. Subiecții de drept civil pot încheia, prin urmare, orice acte juridice civile: atât cele expres reglementate de lege (actele numite) cât și orice alte acte atipice și nereglementate expres de lege (actele nenumite). Deasemenea, tot în temeiul acestui principiu, subiecții sunt liberi să dea actului juridic pe care îl încheie conținutul concret pe care îl doresc, putând deroga de la reglementările aduse de lege prin norme dispozitive.
2.2.1.3. Limitele principiului autonomiei de voință
În opinia unor reputați autori, condițiile impuse de legiuitor pentru validiatea actelor juridice se constituie în tot atâtea limitări aduse principiului autonomiei de voință. Limitele autonomiei de voință a părților la încheierea actelor juridice sunt date de tripla lor obligație de a respecta (de a nu încălca sau deroga de la) ordinea publică, bunele moravuri și normele juridice imperative.
Noțiunea de ordine publică nu e nicăieri definită cu precizie dar, se consideră în general că ea cuprinde totalitatea principiilor și normelor referitoare la orânduirea de stat, mai cu seamă normele constituționale și cele ținând de dreptul public (fiscal, penal, administrativ- în parte etc.). Deasemenea, sunt considerate ca interesând ordinea publică și unele principii și norme de drept civil cum sunt cele privind starea civilă, normele privitoare la capacitatea civilă, precum și alte norme ținând la ocrotirea interesului social general ori la ocrotirea unor terțe persoane.
Bunele moravuri (sau normele de conviețuire socială) care, chiar dacă nu sunt legiferate, dau expresie unor norme etice de larg interes a căror încălcare ar antrena perturbări inacceptabile ale vieții sociale.
Normele juridice imperative (atât cele onerative cât și cele prohibitive) sunt normele de la care părțile nu pot deroga prin voința lor.
Evident, toate aceste limitări ale autonomiei de voință au un caracter istoric, ele putând varia de la o epoca la alta, de la un popor la altul (de exemplu, referindu-ne astfel la ordinea economică, altele erau valorile ocrotite în timpul perioadei comuniste și altele sunt cele specifice economiei de piață).
În determinarea concretă a acestor limite un rol deosebit revine instanțelor judecătorești sesizate cu litigii generate de executarea necorespunzătoare sau neexecutarea actelor juridice civile.
2.2.2. Principiul priorității voinței interne (sau reale) față de voința declerată
Așa cum a rezultat din schematica prezentare a procesului formării voinței juridice, această voință are un element psihologic constând în voința internă a subiectului și un element social constând în voința declarată sau exteriorizată. Dacă există concordanță între aceste două elemente, deci dacă există identitate între voința internă și voința exteriorizată nu se ridică nici o problemă de determinare a pricipiului aplicabil deoarece există practic o singură voință. Se pot ivi însă situații în care între cele două elemente să nu existe concordanță, voința declarată neexprimând suficient de exact voința internă, reală. În asemenea situații se pune problema de a acorda prioritate (cu privire la efectele juridice) fie uneia, fie celeilalte.
Într-o concepție, obiectivă, adoptată de Codul Civil german de la 1900 (BGB) se acordă prioritate voinței declarate – singura care apare ca manifestare socială- încurajându-se astfel securitatea dinamică a circuitului civil deoarece după ce a fost exteriorizată, voința juridică produce efecte ce nu ar putea fi înlăturate pe motiv că voința declarată nu coincide cu voința internă.
Într-o altă concepție, subiectivă, adoptată de Codul Civil francez de la 1804 se acordă prioritate voinței interne, reale a părții, satisfăcând mai cu seamă securitatea statică a circiutului civil, întrucât s-ar putea pune în discuție valabilitatea actului juridic prin care s-a transmis dreptul subiectiv civil pe motiv de neconcordanță între voința internă și cea exprimată.
Codul Civil roman de la 1864 a consacrat, în principiu, concepția subiectivă căreia i-a adus unele corective. Astfel, în art. 977 se prevede că „interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante iar nu după sensul literal al termenilor.” Aceeași concepție subiectivă, a priorității ce trebuie acordată voinței interne față de voința declarată, își găsește exprimarea și aplicarea și în alte texte ale Codului Civil: de pildă, reglementarea viciilor de consimțământ (eroare, dol, violență, leziune) dovedește clar intenția legiutorului de a permite anularea actelor juridice care nu dau expresie voinței libere și conștiente, deci voinței reale, interne a părții; tot astfel, art. 1175 Cod Civil prevede că în cazul actelor simulate, între părți va produce efecte juridice numai actul real (deși ascuns, secret) iar nu cel aparent.
Din nevoia de a proteja și securitatea dinamică a circuitului civil, încrederea și siguranța oamenilor că actele juridice nu vor putea fi desființate pentru motive care nu le-ar fi putut cunoaște sau prevedea, legiuitorul a adoptat, chiar în același Cod Civil și unele soluții care amendează rigorile concepției subiective, admițând consecințe specifice concepției obiective. Astfel, de pildă, în materia actelor simulate, actul secret și real care produce efecte între părți, nu poate fi opus terților care nu l-au cunoscut și s-au încrezut cu bună credință în actul aparent; tot astfel, în materie de probațiune, art. 1191 alin. 2 Cod Civil prevede că „nu se va primi nicicând o dovadă prin martori în contra sau peste ceea ce prevede actul.” (înscrisul) „nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înainte, la timpul sau în urma confecționării actului” dându-se astfel preferință voinței declarate în cuprinsul înscrisului întocmit, iar nu voinței lor interne rămase neexprimate.
În realitate, nici o legislație din lume nu este și nu poate fi adepta unei concepții strict și exclusiv obiective sau, dimpotrivă, strict și exclusiv subiective trebuind să cuprindă dispoziții care, într-un fel sau altul, să dea satisfacție atât cerințelor securității statice cât și cerințelor securității dinamice a circuitului civil.
2.3. Condițiile consimțământului
Am arătat că prin consimțământ înțelegem manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic civil. Pe plan terminologic termenul „consimțământ” are două sensuri.
Într-un prim sens, prin consimțământ se înțelege manifestarea unilaterală de voință; acest sens e avut în vedere de art. 953 Cod Civil care dispune „consimțământul nu e valabil când e dat prin eroare, smuls prin violență sau surprins prin dol.”
În cel de al doilea sens prin consimțământ se înțelege acordul de voință în actele bi- sau multilaterale; acest sens este folosit de art. 969 alin. 2 Cod Civil potrivit căruia convențiile „se pot revoca prin consimțămantul mutual sau din cauze autorizate de lege.”
În general se admite că pentru a fi valabil consimțământul trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
a) consimțământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ;
b) consimțământul trebuie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice;
c) consimțământul trebuie să fie exteriorizat;
d) consimțământul să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.
Unii autori consideră că ar trebui îndeplinite și alte cerințe precum „consimțământul să fie serios” și „consimțământul să fie precis.” S-a subliniat însă, în mod justificat că nu e necesar să se rețină și aceste cerințe întrucât: cerința potrivit căreia consimțământul trebuie să fie făcut cu intenția de a produce efecte juridice o include și pe aceea de a fi serios; cerința de a fi precis vizează mai degrabă obiectul ( să fie determinat sau determinabil) sau oferta; manifestarea de voință poate să fie nu numai expresă ci și tacită, iar în acest din urmă caz ea nu e întotdeauna precisă dar totuși poate avea valoare de consimțământ.
a) Consimțământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ.
Această primă cerință decurge din caracterul conștient al actului juridic civil în sensul că nu i se pot reunoaște efecte juridice – de a naște, modifica ori stinge raporturi juridice civile concrete decât dacă autorul ori autorii lui putea(u) sau trebuia(u) să aibă puterea de a aprecia, de a discerne consecințele juridice care se produc în baza acelui act.
Pe marginea acestei condiții de valabilitate – existența discernământului – se impun a fi făcute următoarele precizări:
Mai întâi, spre deosebire de capacitatea de a încheia acte juridice civile, care se înfățișează exclusiv ca o stare de drept -de iure- discernământul, dimpotrivă, se prezintă, în primul rând și înainte de toate drept o stare de fapt- de facto- fiind premisa (naturală, psihomentală) a capacității de exercițiu. De aici rezultă și necesitatea juridică de a nu fi confundate. Nu trebuie uitat că, sub aspectul sancțiunii aplicabile, în caz de nesocotire a lor, nerespectarea regulilor privind capacitatea atrage nulitatea absolută sau relativă, după caz, pe când lipsa discernământului duce la anulabilitatea actului în toate cazurile.
Apoi, reglementând capacitatea de drept civil, legea prezumă iuris tantum, existența discenământului juridic necesar încheierii actelor juridice civile pentru persoane fizice cu capacitate deplină de exercițiu. Aceasta pe de o parte, iar pe de altă parte, persoana lipsită de capaciate de exercițiu ( minorul sub 14 ani și interzisul judecătoresc) e prezumat iuris tantum a nu avea discernământ fie datorită vârstei fragede, fie stării de necesitate sau debilitate mintală. Cât privește minorul între 14 și 18 ani cu discernământ juridic în curs de formare, acesta se bucură și i se recunoaște o capacitate restrânsă de exercițiu.
În al treilea rând, în afară de incapacitățile legale de exercițiu adică de cazurile în care legea prezumă o persoană lipsită de discernământ, practica judiciară relevă nu de puține ori și existența unor cazuri de așa-zise incapacitați naturale în care se găsesc persoane capabile după lege; în aceste cazuri, în drept, persoana e capabilă și are discernământ juridic dar, în fapt, ea e lipsită temporar ( la un moment dat) de discernământ. Se citează în acest sens cazuri de beție, somnambulism, mânie puternică (ab irato)
În sfârșit, sancțiunea lipsei discernământului e nulitatea relativă a actului juridic.
b) Consimțământul trebuie să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice.
Această condiție decurge din esența actului juridic civil înfățișat ca o manifestare de voință emisă în scopul de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil. Prin urmare, nu orice promisiune sau manifestare de voință are caracter de consimțământ la încheierea unui act juridic ci, numai aceea făcută cu intenția de a se obliga juridicește.
Lipsește intenția de a poduce efecte juridice, nefiind îndeplinită condiția de valabilitate mai sus amintită, în următoarele situații:
când declarația de voință s-a făcut în glumă (jocandi causa), din prietenie, din curtoasie sau pură complezență;
când s-a făcut sub condiție pur potestativă (a cărei realizare depinde exclusiv de voința celui care se obligă), adică “mă oblig dacă vreau”- si voluero sau, ceea ce practic înseamnă același lucru: “mă oblig însă sunt liber să execut ori nu obligația asumată.” (de exemplu, promisiunea de a face cuiva o vizită; încercarea de a ajuta un automobilist rămas în pană). Dacă totuși unele efecte juridice se pot naște din asemenea manifestări, ele nu izvorăsc din acte juridice ci din simple fapte juridice ( de exemplu, obligația de despăgubire pentru o faptă produsă prin fapta ilicită și culpabilă).
când manifestarea de voință este prea vagă, imprecisă;
când manifestera de voință s-a făcut cu o rezervă mintală (reservatio mentalis) cunoscută de cocontractant (cum se întamplă în cazul actului fictiv ca varietate a simulației).
c) Consimțământul trebuie să fie exteriorizat.
Cerința aceasta este impusă de însăși definiția consimțământului. Principiul aplicabil exteriorizării consimțământului e acela al consesualismului. Potrivit acestui principiu, părțile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinței sau, în alți termeni, simpla manifestare de voință este nu numai necesară ci și suficientă pentru ca actul civil să se nască valabil din punctul de vedere al formei sale.
De la acest principiu există și excepții cum e cazul actelor juridice pentru care legea cere ca manifestarea de voință să îmbrace o formă specială.
Manifestarea de voință poate fi exteriozată expres sau tacit; ea este expresă atunci când se exterioarizează prin modalitați de natură să o facă în mod nemijlocit cunoscută coccontractanților sau terților; manifestarea este tacită (implicită) atunci când ea se deduce.
De exemplu, succesibilul care face un act de dispoziție cu privire la un bun succesoral este socotit că a acceptat, în mod tacit moștenirea (art. 691 Cod Civil). Manifestarea de voință prezintă avantajul economiei de timp, însă, uneori, prezintă dezavantajul echivocitații.
Trebuie subliniat că pentru anumite acte juridice este necesară manifestarea expresă a voinței (actele solemne, scutirea de raport a donațiilor – art. 751 Cod Civil) în timp ce alte acte juridice pot fi făcute fie printr-o manifestare expresă a voinței, fie printr-o manifestare tacită a voinței (acceptarea moștenirii, relocațiunea etc).
Modalitățile de exteriorizare a consimțământului sunt: în scris, verbal și prin gesturi sau fapte concludente ( de exemplu, staționarea unui taxi având afișat indicatorul “liber”).
În legătură cu exteriorizarea consimțământului se mai ridică problema valorii juridice a tăcerii, și anume dacă în dreptul civil își găsește aplicare adagiul qui tacit consentire videtur. În principiu, răspunsul este negativ, prin urmare tăcerea nu valorează consimțământ exteriorizat.
Prin excepție, tăcerea valorează consimțământ în următoarele cazuri:
când legea prevede expres aceasta (de exemplu, art. 1437 Cod Civil, art. 52 din legea 31/1990 etc);
dacă prin voința expresă a părților se atribuie tăcerii o anumită semnificație juridică (de exemplu, în cazul stabilirii modalității de reînnoire a unei convenții sau de denunțare a acesteia);
când tăcerea are valoare de consimțământ potrivit obiceiului.
Conform dispozițiilor art. 953 Cod Civil consimțământul nu e valabil când e dat prin eroare, smuls prin violență sau surprins de dol.
d) Consimțământul să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.
Această cerință e impusă de caracterul conștient și liber al consițământului. Într-o formulă generală putem spune că viciile de consimțământ sunt acele împrejurări care afectează caracterul conștient și liber al voinței de a face un act juridic. Specific viciilor de consimțământ este faptul că există manifestare de voință (consimțământ) însă aceasta e alterată fie în conținutul său intelectual, conștient, ca în cazul erorii și al dolului, fie în caracterul său liber, ca în cazul violenței și al leziunii.
2.4. Viciile de consimțământ
Pentru ca actul juridic să producă efecte normale și să fie pe deplin valabil, așa cum rezultă din expunerea de mai sus, este necesar ca voința să fie neviciată. Această condiție este îndeplinită atunci când voința este liberă și netulburată în manifestările ei.
Voința este tulburată atunci când intervine o cauză de eroare, care, fără a fi destul de gravă pentru a o distruge, este totuși destul de gravă pentru a o tulbura. Când cauza erorii se datorează unui fapt fortuit iar nu voinței unei persoane, tulburarea poartă numele de eroare propriu-zisă, iar când cauza erorii se datorează manoperelor frauduloase ale unei persoane, eroarea poartă numele de dol.
Voința nu este liberă atunci când una din părți a consimțit la constituirea actului în mod forțat, sub imperiul violenței. În anumite condiții și limite, consimțământul părților poate fi viciat și de leziune.
Viciile voinței nu impiedică formarea actului juridic, prin acesta distingându-se de absența voinței.O voință viciată există în fapt și deci poate forma un act juridic însă ea nu s-a putut manifesta în deplină libertate sau în deplină conștiință de cauză. De aceea legea permite părții a cărei voință a fost viciată să ceară în justiție anularea actului. Atât timp cât acțiunea nu este exercitată actul există și își produce efectele dar, de îndată ce în urma cererii părții a cărei voință a fost viciată, justiția constată existența viciului, actul cade.
2.4.1. Viciile voinței sau vicii de consimțământ?
Legislația civilă nu utilizează în reglementările sale expresia viciu al voinței sau viciu de consimțământ, aceste expresii fiind o creație a doctrinei juridice.
Din punct de vedere terminologic cele două formulări nu sunt sinonime. Delimitările care au încercat să se facă între aceste două expresii nu sunt simple și inutile precizări terminologice deoarece acceptarea uneia sau a alteia poate avea implicații în ceea ce privește consecințele juridice ale constatării existenței viciilor de consimțământ sau ale voinței.
Doctrina juridică utilizează în mod constant, atunci când tratează acest subiect formularea de vicii de consimțământ.
Noțiunea de consimțământ, așa cum am precizat anterior are un dublu înțeles, într-un prim înțeles semnificând manifestarea prin care o persoană își exprimă voința de a se obliga juridicește. În acest înțeles sunt considerate consimțămant atât voința de a încheia un act juridic unilateral, precum și voințele exprimate separat de participanții la un act bilateral sau multilateral. Prin cel de-al doilea înțeles, considerat mai aproape de semnificația sa etimologică și mai tehnic din punct de vedere juridic, noțiunea de consimțământ definește acordul de voință al părților în actele juridice bilaterale și multilaterale.
Primul sens își găsește justificarea în prevederile art.948 alin.2 din Codul Civil care enumeră printre condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții și pe aceea a valabilității consimțământului celui care se obligă și în prevederile art.953 din Codul Civil, potrivit cărora consimțământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violență sau surprins de dol.
Cel de-al doilea înțeles al noțiunii de consimțământ, acela de acord de voință, este determinat și justificat de prevederile art.969 alin.2 din Codul Civil, potrivit cărora convențiile legal făcute se pot revoca prin consimțământ mutual sau din cauze autorizate de lege.
În raport de aceste reglementări legale noțiunea de consimțământ trebuie înțeleasă ca manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic civil. Se poate observa că aici cuvântul consimțământ este întors de la sensul său tehnic în care înseamnă voința uneia dintre părți într-un act bilateral și este luat în sensul său larg, desemnând voința în general inclusiv în manifestările ei unilaterale
Dar, deși autorii majoritari sunt adepții folosirii termenului de viciu de consimțământ, exista și alții care atunci când tratează acest subiect utilizează formularea de vicii ale voinței.
Trebuie remarcat că sub aspect terminologic expresia „vicii ale voinței” este mult mai exactă deoarece:
pe de o parte, viciile respective altereză nu numai consimțământul, ci și cauza actului juridic, or, după cum am văzut consimțământul și cauza alcătuiesc voința juridică,
iar, pe de altă parte, consimțământul, având două accepțiuni – de manifestare unilaterală și de acord de voință – poate fi viciat nu numai în cazul actelor juridice bilaterale și multilaterale ci și în cazul actelor juridice unilaterale.
Prin urmare, deși este mult mai exactă expresia vicii ale voinței, este mai larg răspândită cea de vicii de consimțământ, motiv pentru care o vom utiliza și noi în formulările următoare
2.4.2. Eroarea
2.4.2.1. Definiție și reglementare
Eroarea consistă, după cum s-a remarcat în literatura de specialitate, în a crede adevărat ceea ce este fals ori fals ceea ce este adevărat. Cu alte cuvinte eroarea este o falsă reprezentare a realității la încheierea unui act juridic civil.
În Codul Civil se găsesc trei dispoziții legale cu caracter de principiu relative la eroarea și anume art.953, art.954 și art.961. Prima și ultima sunt dispoziții comune atât erorii cât și dolului și violenței iar art. 954 se referă exclusiv la eroare.
Potrivit art.954 alin.1 ‚‚eroarea nu produce nulitatea decât când cade asupra substanței obiectului convenției’’ iar alin.2 prevede că ‚,eroarea nu produce nulitatea când cade asupra persoanei cu care s-a contractat afară numai când considerația persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenția’’.
În primul alineat este reglementată eroarea asupra calităților substanțiale ale obiectului actului (error in substantiam) iar în cel de-al doilea, eroarea asupra identității ori calităților persoanei cocontractante (error in personam)
2.4.1.2. Clasificarea erorii
Clasificarea erorii se face în funcție de natura realității fals reprezentate și în funcție de consecințele produse.
După primul criteriu, natura realității fals reprezentate, eroarea este de două feluri: eroare de fapt și eroare de drept. Eroarea de fapt constă în falsa reprezentare a unei stări sau situații faptice la încheierea actului juridic civil. Ea privește fie obiectul actului juridic, fie valoarea acestuia, fie persoana cocontractantă sau beneficiară a actului juridic unilateral.
Eroarea de drept înseamnă falsa reprezentare a existenței sau conținutului unei norme juridice civile. Această categorie urmează să fie tratată în cadrul unei secțiuni separate.
După consecințele produse (sau după gravitatea ei) eroarea este de trei feluri: eroare obstacol, eroare – viciu de consimțământ și eroare indiferentă. Eroarea obstacol, numită și distructivă de voință juridică, împiedică formarea actului juridic și îmbracă două forme în funcție de natura realității asupra căreia cade: eroare asupra naturii actului care se încheie (error in negotio), constând în faptul că una din părți crede că încheie un alt act juridic, și eroare asupra identității fizice a obiectului contractului (error in corpore) constând în faptul că una din părți crede că obiectul actului juridic îl constituie un anumit bun, pe când cealaltă parte, dimpotrivă, are în vedere un alt bun.
Eroarea, viciu de consimțământ constă în alterarea consimțământului de natură să atragă nevalabilitatea actului. Și această formă poate fi de două feluri: fie asupra calităților substanțiale, fizice sau intelectuale ale obiectului actului (error in substantiam) prevăzută de art.954 alin.1 Cod Civil, fie asupra identității fizice ori asupra calităților strict personale ale persoanei cocontractante sau beneficiare a actului, prevăzută de art.954 alin.2 Cod Civil.
Eroarea indiferentă (lipsită de semnificație juridică) este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puțin importante la încheierea actului juridic, neafectând valabilitatea acestuia (de exemplu, eroarea asupra solvabilității cocontractantului, eroarea asupra calităților nesubstanțiale ale actului juridic etc.)
2.4.1.3. Structura erorii – viciu de consimțământ
În alcătuirea erorii – viciu de consimțământ, intră un singur element de natură psihologică și anume falsa reprezentare a realității. Datorită acestui fapt probarea erorii viciu de consimțământ ridică dificultăți reale. Fiind vorba de un fapt juridic stricto senso poate fi probată prin orice mijloc de probă.
2.4.1.4. Condițiile de existență ale erorii – viciu de consimțământ
Pentru ca falsa reprezentare a realității la încheierea unui act juridic să fie viciu de consimțământ trebuie întrunite cumulativ două cerințe (condiții):
elementul de fapt sau de drept asupra căruia există eroare să fi fost hotărâtor, determinant pentru încheierea actului juridic, în sensul că dacă ar fi fost cunoscută realitatea actul nu s-ar fi încheiat;
cealaltă parte contractantă să fi cunoscut sau să fi trebuit să știe că faptul asupra căruia există eroare este determinant pentru încheierea actului;
În legătură cu aceste condiții sunt necesare câteva observații. Astfel, în ceea ce privește prima condiție, aprecierea caracterului determinant al elementului fals reprezentat trebuie să se facă după criteriul subiectiv, adică în concret, de la caz la caz; doar prin excepție s-ar putea apela la criteriul obiectiv (comportarea oricărei persoane într-o asemenea situație)
În cazul erorii lezionare (adică eroarea asupra valorii economice a prestației) se urmează regulile de la leziune – viciu de consimțământ iar nu regulile de la eroare – viciu de consimțămant (error in substantiam)
Cea de-a doua condiție este impusă de nevoia asigurării stabilității în circuitul civil, deoarece altfel cealaltă parte s-ar vedea expusă abuzurilor cocontractantului său care ar putea obține cu mai multă ușurință desființarea actului sub pretextul existenței unei erori căreia i-ar fi căzut victimă deși, în realitate, din diferite motive, acesta nu mai este de acord cu menținerea actului.
Cu toate că nu avem un text de lege în acest sens, în privința celei de-a doua condiții – cealaltă parte să fi cunoscut sau să fi trebuit să știe că elementul asupra căruia există eroare a fost determinant la încheierea actului – se admite în doctrină că se referă doar la actele cu titlu oneros iar nu și la actele cu titlu gratuit în cazul cărora principiul ocrotirii voinței dispunătorului trebuie să prevaleze față de principiul stabilității raporturilor juridice; aceasta întrucât, spre deosebire de victima erorii care se luptă spre a evita o pagubă (certat de damno vitando) beneficiarul liberalității, dimpotrivă, se străduiește să păstreze un câștig (certat de lucro captando).
Această condiție nu vizează actele juridice unilaterale, fie că sunt cu titlu oneros, fie că sunt cu titlu gratuit, deoarece nu există cealaltă parte, nu există cocontractant.
În cazul actelor bilaterale nu este necesar ca fiecare parte să se găsească în eroare ci este suficient să cadă în eroare doar una dintre ele; dacă ambele părți au fost în eroare, fiecare parte poate să ceară anularea actului pentru eroarea căreia îi este victimă, nefiind necesar ca ambele părți să facă acest lucru ori să fie întrunite condițiile de existență a erorii – viciu de consimțământ în ambele cazuri.
În situația în care actul a fost încheiat prin reprezentant legal sau convențional (de exemplu prin mandatar), condițiile cerute pentru existența erorii – viciu de consimțământ trebuie să fie întrunite de reprezentant iar nu de reprezentat, deoarece acesta nu a fost prezent fizic la încheierea actului și acesta nu putea fi în eroare cu privire la calitățile substanțiale ale obiectului actului juridic, sau, după caz, cu privire la persoana sau calitățiile personale ale celeilalte părți.
2.4.1.5. Eroarea de drept
A. Considerații generale
Una din formele de manifestare ale erorii este eroare de drept. După cum am arătat anterior, eroarea constă într-o falsă reprezentare a realității. Reperul îl constituie deci realitatea iar factorul psihologic explică mecanismul erorii: considerarea ca adevărat a ceea ce este fals sau considerarea ca fals a ceea ce este adevărat. Realitatea la care se raportează poate fi una de fapt sau de drept.
Problema admisibilității erorii de drept este controversată în literatura de specialitate. În acest sens s-au conturat mai multe opinii.
Într-o primă opinie se susține teza inadmisibilității erorii de drept ca și viciu de consimțământ deoarece legiuitorul prezumă că toți cunosc legea așa încât nimeni nu se poate apăra susținând că nu o cunoaște.
Într-o altă opinie se consideră că eroarea de drept este admisibilă și poate constitui viciu de consimțământ și prin urmare cauză de anulabilitate a unui act juridic dacă nu se încalcă dispozițiile unei norme imperative.
Într-o opinie s-a considerat că, pentru a-și produce efectele nu este suficientă doar ignoranța (criteriul subiectiv) ci este necesară și scuzabilitatea erorii (criteriul obiectiv) astfel încât se ajunge la concluzia că eroarea de drept nu trebuie admisă ca scuzabilă atât de ușor ca eroarea de fapt. Această concluzie este consecința firească a ideii că eroarea este scuzabilă numai atunci când subiectul aflat în eroare este lipsit de orice culpă fie ea cât de ușoară. Deci erorii de drept (legată întotdeauna de obligația fiecărei persoane de a se informa asupra dispozițiilor legale aplicabile) i se vor recunoaște efectele numai atunci când judecătorul va ajunge la concluzia că persoana nu a putut cunoaște dispoziția chiar cu toată diligența depusă pentru a se informa.
B. Considerații istorice
În dreptul roman se făcea distincție între eroarea de drept și eroarea de fapt. Viciu de consimțământ era considerată doar eroarea de fapt, nu și cea de drept. Cu toate acestea, în unele situații, eroarea de drept putea fi invocată ca scuză de unele persoane a căror redusă participare la viața socială era de natură să explice neștiința lor (femeile, minorii, soldații, țăranii). Judecătorul, în această situație, avea o libertate de apreciere care era inerentă funcției sale dar pe care legislația a redus-o tot mai mult.
Dreptul canonic, printr-un ansamblu elaborat de reguli, a admis într-o largă măsură invocarea erorii de drept, ceea ce, de altfel s-a și reluat în Codul de drept canonic din 1917.
C. Eroarea de drept in legislația română
Art.953 Cod Civil prevede „consimțământul nu este valabil când e dat prin eroare, smuls prin violență sau surprins de dol”. De asemenea, art.1206 alin.2 Cod Civil, referindu-se la mărturisirea judiciară, precizează că „nu poate fi luată decât în întregime împotriva celui care a mărturisit și nu poate fi revocată de acesta, afară numai de va proba că a făcut-o din eroare de fapt”
D. Argumente care susțin teza inadmisibilității erorii de drept
Cei care susțin teza inadmisibilității erorii de drept invocă principiul „nemo censetur ignorare legem” căruia îi atribuie o valoare absolută. Într-una din lucrările recente, și mai inspirate din realitatea vieții juridice este clarificat sensul acestui adagiu.
Deși originea adagiului este enigmatică și totodată nu a dobândit o formă scrisă printre regulile dreptului, „acesta a dobândit valoarea unui principiu tutelar al dreptului fiind postulat ca și prezumție absolută, irefragabilă a dreptului, pentru a stabili – cum spunea J.Dabin – armonia provizorie distrusă între logică și viață”.
Este important de remarcat că sensul acestui adagiu este însă altul decât acela care a fost cultivat în timp. El nu semnifică prezumția cunoașterii legii în orice circumstanțe ci numai că legea are forță obligatorie față de toți, chiar față de aceia care au ignorat-o; altfel spus, el semnifică faptul că în lipsa unor excepții, nimeni nu se poate sustrage de la aplicarea sau respectarea legii, invocandu-și ignoranța sau eroarea comisă. Din acest motiv s-a considerat că nu e un obstacol pentru invocarea erorii de drept. El semnifică faptul că nimeni nu se poate sustrage de la aplicarea legii sub pretextul că a ignorat-o.
Admițând sensul tradițional al adagiului – prezumția cunoașterii legii de către toți cei interesați – se pot formula câteva „malițioase observații”: astfel, între cunoașterea legii și posibilitatea de a o fi cunoscut nu ar fi nici o diferență; legea consideră pe fiecare un indubitabil cunoscător al ei, deși realitatea o contrazice; orice persoană este considerat volens nolens jurist chiar în pofida dorinței lui deși instabilitatea legislativă crează probleme chiar și celor mai pricepuți; adagiul supraviețuiește în situația în care „multiplicarea legilor asfixiază legile”; fie acceptăm că un cismar are toate calitățiile unui doctor în drept, fie acceptăm că, de fapt, cunoașterea legilor este rezervată unui număr mic de oameni privilegiați.
În această situație putem afirma și noi că a „pretinde cuiva să cunoască toate legiile ar fi tot atât de pretențios ca și atunci când i s-ar pretinde să cunoască toate faptele”
Alte câteva argumente care vin să sprijinescă această teorie se bazează pe faptul că art.953 Cod Civil nu face nici o distincție asupra natura erorii, prin urmare eroarea de drept este exclusă; de asemenea art.1206 alin.2 precizează că mărturisirea nu poate fi retractată decât pentru eroare de fapt (prin urmare este exclusă invocarea erorii de drept). Asupra acestor argumente ne vom opri în contextul prezentării celei de-a doua opinii.
E. Argumente în sprijinul admisibilității erorii de drept
În esență în sprijinul admisibilității erorii de drept s-au formulat următoarele argumente:
art.953 Cod Civil prevede nevalabilitatea consimțământului când e dat din eroare fără a distinge între eroarea de fapt și eroarea de drept;
art.1206 alin.2 Cod Civil nu admite eroarea de drept în privința mărturisirii ceea ce înseamnă că în alte cazuri aceasta este admisibilă;
art.1092 alin.2 Cod Civil arată că plata din eroare, – eroare de drept – a unei obligații naturale dă loc la acțiunea în repetiție, în restituire, text care poate fi invocat prin analogie;
în măsura în care se produce eroarea de drept produce aceleași efecte ca și eroarea de fapt: falsa reprezentare a realității.
Revenind asupra argumentelor susținute în sprijinul admisibilității erorii de drept ne vom opri asupra art.953 Cod Civil care prevede, așadar nevalabilitatea consimțământului fără a distinge între eroarea de drept și eroarea de fapt ceea ce înseamnă că a vizat ambele ipoteze.
În sprijinul ideii mai sus menționate pot fi aduse două argumente de logică juridică : „ubi lex non distinguit nec nos distingere debemus”, „ ubi eadem ratio idem ius”. Din punct de vedere psihologic nu este esențial să se distingă între eroarea de drept și eroarea de fapt, ci de a ști dacă a fost sau nu viciat consimțământul.
De asemenea, este necesară precizarea că eroarea de drept pentru a fi cauză de nulitate trebuie să fi provocat o eroare de fapt cu privire la obiectul convenției. Prin urmare, pentru ca nulitatea să fie pronunțată trebuie ca eroarea de drept să fie ea însăși eroare asupra obiectului substanței.
Eroarea despre care se face mențiune în cuprinsul art.953 Cod Civil nu trebuie confundată cu ineficiența juridică a obligației pentru inexistența cauzei sau pentru cauză falsă ori ilicită, despre care se face referire în art.966 Cod Civil. Mai exact trebuie să se facă distincție între următoarele situații:
a) atunci când eroarea privește existența, natura sau întinderea drepturilor ori când ea a constituit mobilul determinant al operațiunii juridice, sunt aplicabile prevederile art.954 Cod Civil;
b) atunci când eroarea privește existența drepturilor, dar în afara oricărui considerent cu privire la substanța obiectului convenției trebuie să se recurgă la teoria cauzei, fiind aplicabile prevederile art.966 Cod Civil.
Un alt articol invocat în sprijinul ideii admisibilității erorii de drept este art.1206 alin.2 Cod Civil. Acesta dispune că mărturisirea nu poate fi revocată „afară numai de va proba că a făcut-o din eroare de fapt”. Rezultă așadar că este exclusă invocarea erorii de drept. Prima concluzie la care putem ajunge prin interpretarea a contrario a textului este că invocarea erorii de drept rămâne posibilă în alte situații. De altfel, ar fi ilogic ca printr-o dispoziție specială – esențialmente derogatorie – cu privire la inadmisibilitatea invocării erorii de drept să se fi vrut să se confirme o regulă generală.
Cu toate acestea inadmisibilitatea revocării mărturisirii „nu este întotdeauna atât de categorică precum pare”. Astfel, dacă pârâtul mărturisește că nu a plătit (ignorând împlinirea prescripției extinctive), nu va putea să mai revină asupra mărturisirii întrucât a desființat prezumția liberării de datorie prin prescripție. De asemenea, s-a admis posibilitatea invocării erorii de drept în alte cazuri, considerându-se că nu ar fi vorba de o excepție de la irevocabilitatea mărturisirii, ci doar de constatarea că mărturisirea nu produce efecte juridice. Aceeași idee a fost reținută și în doctrina noastră spunându-se că, prin excepție mărturisirea având ca sursă o eroare de drept poate fi retractată dacă se va dovedi că eroarea a fost cauzată prin dol sau violență părții adverse.
În concluzie, regula imposibilității invocării erorii de drept pe care explicit o consacră art.1206 alin. 2 Cod Civil nu e întotdeauna inflexibilă.
În ipoteza plății nedatorate, însăși legea evocă eroarea.(„cel ce din eroare sau cu bună știință primește ceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit”- art.992 Cod Civil, ”acela care din eroare, crezându-se debitor a plătit o datorie are drept de repetițiune în contra debitorului”- art.993 Cod Civil). În această situație este indiferent dacă e vorba de eroare de drept sau eroare de fapt.
Efectul produs de eroarea de drept și de fapt este același și anume falsa reprezentare a realității. Divergența dintre voință și realitatea materială sau juridică semnifică eroare. Dacă această contradicție între convingere și realitate a avut o influență determinantă la încheierea actului juridic, consimțămantul părții a fost viciat și, în consecință, se pune în discuție valabilitatea actului.
F. Fundamentarea erorii
Doctrina franceză, considerând ca fiind admisibilă, în principiu, invocarea erorii de drept, a încercat să-i fundamenteze admisibilitatea din perspective diferite.
Astfel, s-a invocat existența bunei credințe, aceasta îndeplinind rolul de mobil în justificarea erorii; s-a invocat aparența error communis spunându-se că de vreme ce toți ceilalți au fost în eroare, tot în eroare s-a aflat și persoana în cauză, autor sau coautor al actului juridic; apoi s-a recurs la interpretarea dispozițiilor legale cu privire la viciile de consimțământ asupra substanței obiectului convenției; de asemenea s-a încercat transpunerea teoriei cauzei în domeniul erorii. Însă, indiferent de perspectiva abordării, nota comună a acestora a constituit-o justificarea admisibilitatii erorii.
În prezent, în ceea ce privește fundamentul erorii opțiunea rămâne între două teorii: teoria cauzei și teoria vicilor de consimțământ.
Într-o opinie s-a considerat că cele două teorii nu numai că sunt compatibile dar, cel puțin în unele situații ele se și complinesc. Astfel în cazul erorii asupra existenței drepturilor derivate din actul juridic încheiat în condițiile unui regim juridic diferit aplicabil diverselor situații (plata unei datorii care nu a existat, cumpărarea lucrului altuia, constituirea unei ipoteci asupra imobilului altuia etc.) numai teoria cauzei poate aduce nu răspuns satisfăcator și cuprinzător (absența cauzei, cauza falsă sau ilicită) eroarea având doar funcția unei probe în legătură cu un act care a priori era inutil, nesusceptibil de executare. În cazul erorii cu privire la conținutul drepturilor ar fi vorba de o eroare – viciu de consimțământ asupra motivului determinant; o astfel de eroare nu mai îndeplinește doar o funcție probatorie ci este chiar condiția de fond a anulării, dar uneori pe temeiul viciului de consimțământ, alteori pe temeiul absenței cauzei ori a falsității ei. După cum se afirma în doctrină, la mijlocul drumului dintre teoria vicilor de consimțământ și teoria cauzei, eroarea de drept împrumută de la fiecare o parte din forța sa.
Această teză nu mai este valabilă astăzi deoarece nulitatea asupra calităților substanțiale și nulitatea pentru absența cauzei sunt două cazuri de nulitate distincte și totodată complementare.
Nulitatea asupra calităților substanțiale implică o analiză a psihologiei victimei erorii, a comportamentului ei și a intenției comune a părților. Întrucât urmărește protecția victimei erorii, ea este o nulitate relativă.
Nulitatea pentru absența cauzei rezultă din analiza obiectivă a actului juridic, atașându-se existenței cauzei și urmărind nu doar protecția părții lezate ci o protecție mult mai largă, a conformității actului juridic cu finalitatea lui socială; ea este o nulitate absolută.
Instanțele române, atunci când au fost puse în situația de a se pronunța asupra unei erori de drept, au aplicat de regulă dispozițiile art.953-954 Cod Civil.
Fundamentarea erorii de drept pe teoria vicilor de consimțământ are la baza art.954 alin.1 Cod Civil. Calificând eroarea ca și viciu de consimțământ, dispozițiile art.954 alin.1 Cod Civil precizează că e de natură să atragă sancțiunea nulității când aceasta „cade asupra obiectului convenției”. Sancțiunea nulității poate interveni nu numai în legătură cu actele juridice numite convenții sinalagmatice ci și în legătură cu actele juridice unilaterale deoarece, fiind în egală măsură manifestări de voință, și acestea sunt susceptibile de a fi sancționate pentru vicii de consimțământ.
Prin substanța obiectului convenției trebuie să se înțeleagă nu doar bunurile corporale ci și cele incorporale iar, într-un sens mai larg admisibil, orice prestație la care părțiile sau o parte se îndatorează. În sensul termenului de substanță se includ nu numai calitațiile intrinseci obiectului ci și natura și întinderea drepturilor cu privire la acel obiect.
În sfârșit, ceea ce interesează de fapt în acest context este că admisibilitatea erorii de drept este de netăgăduit. Argumentele expuse anterior în cadrul secțiunii dedicate admisibilității erorii de drept sunt acceptate de susținătorii teoriei erorii de drept ca viciu de consimțământ.
G. Condițiile invocării erorii de drept
Întrucât pentru invocarea erorii de fapt se impune respectarea unor condiții, este evident ca și pentru invocarea erorii de drept trebuie respectate anumite criterii. Altfel, eroarea de drept ar deveni un exercițiu abuziv sau un subterfugiu periclitând astfel angajamentele convenționale sau după caz, opozabilitatea legii.
Condițiile pentru invocarea erorii de drept trebuie să aibă în vedere nu doar eroarea de drept ca viciu de consimțământ ci și eroarea cu privire la o norma ce trebuie respectată în afara oricăror raporturi convenționale, eroarea care a alterat comportamentul sau atitudinea unui subiect de drept determinat.
În principiu, pentru invocarea erorii de drept trebuie întrunite aceleași condiții ca și pentru invocarea erorii de fapt deoarece eroarea e tot eroare indiferent de sursa ei și are același rezultat: vicierea voinței.
În privința erorii de drept ca viciu de consimțământ, în doctrină sunt considerate necesare pentru justificarea anularii unui contract următoarele condiții:
să fi determinat consimțământul celui care s-a obligat;
să fie scuzabilă;
să fi adus atingere nu substanței obiectului în sens material, ci calităților substanțiale expres sau tacit convenite de părți;
partea care invocă eroarea să nu fi fost de rea credință;
cealaltă parte să nu fi fost nici ea de rea credintă;
eroarea trebuie să se fi produs, o renunțare anticipată la invocarea oricărei erori fiind inadmisibilă;
Revenind asupra condițiilor generale ale erorii de drept, atât ca viciu de consimțământ cât și cu privire la o norma legală ce trebuie respectată în afara oricăror raporturi convenționale, se poate remarca că sunt considerate de doctrina juridică ca fiind esențiale următoarele condiții:
caracterul determinant al erorii – adică aceasta poate fi cauză de nulitate a actului juridic sau ea poate fi o împrejurare de natură să provoace o falsă reprezentare asupra unei norme legale dacă a exercitat o influentă decisivă asupra consimțământului sau asupra voinței exteriorizată prin comportamentul celui în cauză, în raport de exigențele normei.
Aprecierea caracterului determinant al erorii trebuie să se facă în funcție de criteriul subiectiv, singurul conform cu logica sistemului consensualismului și cu ideea de protecție a individului aflat în fața regulii ficționale de cunoaștere a legii. O dată stabilit criteriul subiectiv apare întrebarea dacă aprecierea se face in abstracto sau in concreto (adică dacă este vorba de o apreciere potrivit calităților individuale și a circumstanțelor proprii unei situații determinate sau o apreciere potrivit standardelor opiniei comune).
Consideram și noi, alături de alți autori că cele două perspective de abordare nu sunt contradictorii și nu se exclud reciproc. Este rezonabil să se creadă că ceea ce e cunoscut de majoritatea oamenilor a fost cunoscut și de acea persoană iar ceea ce nu era considerat ca atare de majoritatea oamenilor a putut provoca eroarea și pentru acel individ. Totuși este necesar să precizăm că aprecierea in concreto nu poate fi evitată în nici o situație; aprecierea in abstracto e posibil să nu fie necesară uneori, sau dacă se recurge la o asemenea apreciere, ea îndeplinește doar o funcție complementară la cea subiectivă.
Obiectul erorii îl poate constitui orice normă cu excepția celor imperative de ordine publică, în cazul acestora prevalând interesul general. Normele dispozitive, prin natura lor se află la dispoziția celor interesați; normele imperative, altele decât cele de ordine publică sunt cele care cu precădere pot face obiectul erorii de drept, iar psihologic eroarea în privința acestora nu se deosebește cu nimic de eroarea în privința normelor dispozitive. Nu își are sensul condiția ca cel care se prevalează de eroare să distingă între normele dispozitive și cele imperative.
Dolul celeilalte părți din convenție va avea ca și consecință faptul că partea indusă în eroare va putea cere anularea actului numai pentru motiv de dol, în condițiile art.960 Cod Civil; în condițiile existenței dolului, partea va putea cere nu numai anularea actului, dar și daune-interese.
În cazul în care administrația publică procură persoanei, involuntar informații inexacte sau incomplete, dacă acestea au fost determinante pentru comportamentul ulterior al persoanei, aceasta va putea invoca eroarea de drept și o va putea proba în condiții mai lesnicioase.
caracterul scuzabil al erorii sau, cu alte cuvinte, situarea erorii în afara oricărei culpe aparținând aceluia care invocă eroarea.
Caracterul scuzabil al erorii se va aprecia in concreto. Eroarea inexcuzabilă există doar atunci când ar fi vorba de o culpă grosieră și nu este altceva decât o eroare culpabilă. Ea nu trebuie confundată nici cu eroarea asupra propriei prestații, care cel mai adesea își are sursa în ignorarea legii sau în falsa reprezentare a dispozițiilor legale.
2.4.3. Dolul
2.4.3.1. Definiție și reglementare
Doctrina juridica română definește dolul ca fiind inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive pentru a o determina să încheie un anumit act juridic. Prin urmare, în esență, dolul e o eroare provocată iar nu spontană ca în cazul erorii propriu-zise.
Codul civil român nu definește dolul. Definiția formulată în doctrină rezultă din dispozițiile art.953, 960 și 961. Art.960 consacră dolului o dispoziție cu caracter de principiu și anume “dolul este o cauză de nulitate a convenției când mijloacele viclene întrebuințate de una din părți sunt astfel, încât este evident că, fără aceste mașinații, cealaltă parte n-ar fi contractat”. Alin.2 al art.960 dispune că “dolul nu se presupune”.
În mod firesc apare întrebarea dacă s-ar justifica reglementarea dolului ca viciu de consimțământ distinct de eroare întrucât dolul reprezintă o eroare provocată; altfel spus, dacă eroarea spontană constituie viciu de consimțământ, cu atât mai mult eroarea provocată constituie și ea un viciu de consimțământ urmând să i se aplice și ei regulile de la eroarea spontană.
Explicația reglementării separate a dolului se găsește în sfera lui de aplicare care este mult mai largă decât cea a erorii-viciu de consimțământ. Astfel, nulitatea relativă a actului juridic pentru dol poate să intervină și atunci când eroarea provocată cade asupra altor elemente decât substanța obiectului sau, în actele juridice intuitu personae, asupra altor elemente decât calitatea sau însușirile persoanei contractante sau beneficiare a actului, în măsura în care aceste elemente au fost determinante la încheierea actului juridic.
În plus, dolul este mult mai ușor de dovedit în comparație cu eroarea, deoarece nu trebuie probată eroarea (element psihologic neexteriorizat) ci faptele care au provocat eroarea. De asemenea, sancționarea dolului e mult mai eficace: partea vătamată poate obține și daune-interese în măsura în care anularea contractului nu repară în întregime prejudiciul suferit.
2.4.3.2. Clasificarea dolului
Pornind de la distincția care se făcea în dreptul roman între dolus malus (dolul grav) și dolus bonus (dolul ușor), după consecințele pe care le are sau nu asupra valabilității actului juridic, doctrina deosebește între dolul principal și dolul incident.
Dolul principal (dolus dans causam contractui) este acela care cade asupra unor împrejurări importante, determinante la încheierea actului și atrage nulitatea relativă a acestuia.
Dolul incident (dolus incidens), numit și incidental sau secundar, este acela care cade asupra unor împrejurări nedeterminante pentru încheierea actului juridic, neatrăgând nevalabilitatea acestuia, putându-se cere cel mult o reducere a contravalorii prestației dacă este cazul.
2.4.3.3. Structura dolului
Ca viciu de consimțământ, dolul este alcătuit din două elemente:
un element subiectiv (intențional) ce constă în intenția de a induce în eroare o persoană, pentru a o determina să încheie un act juridic;
un element obiectiv (material) ce constă în utilizarea de mijloace viclene (mașinațiuni, manopere frauduloase, șiretenii etc.) pentru a induce în eroare.
În ceea ce privește elementul obiectiv al dolului, acesta poate să constea atât într-o acțiune (un fapt comosiv), cât și într-o inacțiune (un fapt omisiv).
În materia liberalităților faptul comisiv se concretizează în sugestie sau captație, constând în specularea unor afecțiuni sau pasiuni unei persoane pentru a o determina să facă o donație sau un legat.
În ceea ce privește ipoteza în care elementul obiectiv al dolului constă într-un fapt omisiv (inacțiune) se folosește expresia “dol prin reticență” și se concretizează în ascunderea ori necomunicarea celeilate părți a unei împrejurări esențiale ce ar fi trebuit cunoscută.
Cu privire la cel de-al doilea element-subiectiv, trebuie reținut faptul că: provocarea unei erori din simplă neglijență, fără rea-credință, nu constituie dol; lipsa discernământului și dolul sub forma captației se exclud datorită incompatibilității lor; nu există dol dacă împrejurarea pretins ascunsă era cunoscută de cealaltă parte.
În doctrină se consideră că elementul material al dolului îl poate constitui și o minciună manifestată cu intenția de a induce în eroare. Caracterul deliberat al minciunii nu trebuie să fie însoțit de acte exterioare (de exemplu să ia forma scrisă prin inserarea unor date inexacte în acte). Cu toate acestea, minciuna trebuie să prezinte o oarecare gravitate pentru a constitui dol. Deși morala impune ca și regulă adevărul, trebuie tolerate anumite minciuni cum ar fi cele prin care comerciantul își laudă excesiv marfa. Acestea pot fi încadrate în ceea ce dreptul roman numea dolus malus.
Pe de alta parte, orice persoană care manifestă o credulitate excesivă nu se va putea prevala de protecția legală contra dolului.
Prezența elementului material în structura dolului justifică și exercitarea unei acțiuni pe temeiul art.998 Cod Civil, utilizarea de mijloace dolosive constituind o faptă ilicită. Prin urmare, victima dolului are la îndemână o acțiune în declararea nulității relative a actului juridic, iar pe de altă parte are la îndemână și o acțiune în repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin întrebuințarea de mijloace viclene în scopul inducerii sale în eroare.
2.4.3.4. Condițiile dolului
Pentru a fi viciu de consimțământ, dolul trebuie să întrunească cumulativ două condiții:
-să fie determinant pentru încheierea actului juridic;
-să provină de la cealaltă parte.
Prima condiție se referă la caracterul determinant al dolului sau, mai exact, al erorii provocată de dol. Această condiție este expres prevăzută de art.960 Cod Civil care impune ca mijloacele dolosive să fi fost de așa natură încât cealaltă parte n-ar fi contractat. Acest element diferențiază dolul principal de dolul incident, adică dolul în lipsa căruia actul ar fi fost încheiat în condiții mai avantajoase. Dolul incident nu poate fi motiv de anulare, ci poate permite cel mult o reducere a contraprestației, dacă e cazul.
Astăzi, în doctrina franceză, e criticată această poziție, considerându-se irealistă diferențierea dintre voința de a contracta privită în general și voința de a contracta în anumite condiții. Astfel, dolul incident e considerat suficient pentru a putea pretinde anularea actului, deoarece, în lipsa lui, actul n-ar fi fost încheiat în condițiile în care a fost încheiat.
Caracterul determinant al dolului urmează a se aprecia după un criteriu subiectiv, adică in concreto ținându-se seama de experiența de viața, de gradul de pregătire, de natura profesiei și ocupației celui ce se pretinde victima unui dol. Trebuie remarcat și faptul că aria elementelor hotărâtoare este mai întinsă în materie de dol decât la eroare; de asemenea, se admite eroarea asupra valorii obiectului actului.
Cea de-a doua condiție se deduce tot din art.960 Cod Civil (“mijloace viclene întrebuințate de una din părți”). Deși din această cerință ar rezulta că dolul e aplicabil doar actelor juridice bilaterale deoarece numai în cazul acestora se poate vorbi de cealaltă parte, este de reținut faptul că dolul, sub forma captației și a sugestiei, poate fi întâlnit și în cazul testamentului care e un act juridic unilateral. Într-un asemenea caz, desigur nu mai e necesară îndeplinirea cerinței în discuție, această soluție sprijinindu-se și pe un argument de topografie a textului, în sensul că art.960 alin.1 este așezat în titlul consacrat contractelor iar nu actelor juridice în general.
De asemenea, se admite că în cazul actelor juridice bilaterale condiția e îndeplinită și atunci când dolul provine de la un terț și cocontractantul are cunoștință de această împrejurare (este vorba de complicitate la dol), precum și atunci când dolul provine de la reprezentantul cocontractantului.
În cazul actelor juridice bilaterale, dacă nu ar fi îndeplinită cea de-a doua cerință a dolului, actul juridic civil ar fi totuși anulabil în măsura în care ar fi întrunite cerințele erorii. Dacă însă nu sunt întrunite cerințele erorii, victima dolului are la îndemână numai o acțiune în despăgubire împotriva terțului, autor al dolului, nu însă și împotriva celeilate părți contractante, străine de dolul în cauză.
La fel ca și în cazul erorii, nu e necesar ca dolul să fie comun, adică să existe pentru fiecare parte a actului juridic bilateral sau multilateral. În situația în care există reciprocitate de dol, atunci fiecare parte are dreptul să ceară anularea actului pentru dolul a cărui victima este.
De asemenea, dolul uneia dintre părți nu poate fi compensat (în sensul de anihilare) cu dolul celeilalte părți, în lipsa unei dispoziții legale exprese. În dreptul roman, într-un asemenea caz, se admitea compensația – si duo malo facerint in vicem de dolo non agent (dacă două persoane sunt de rea-credință una față de cealaltă, nici una nu va putea să exercite acțiunea care izvorăște din dol) sau dolus cum dolo compensatur.
2.4.3.5. Proba dolului
Art.960 alin.2 Cod Civil precizează că “dolul nu se presupune” ceea ce înseamnă că trebuie dovedit de partea care îl invocă.
Textul art.960 alin.2 Cod Civil nu este inutil, deoarece din perspectiva istorică semnifică respingerea dolului real, care potrivit concepției vechiului drept francez se deducea din simplul fapt al dezechilibrului lezionar al prestației părților.
Fiind un fapt juridic, dolul poate fi dovedit prin orice mijloc de probă inclusiv prin prezumții simple deduse din anumite comportamente ale părților, chiar din fapte relevate ulterior încheierii contractului, dacă demonstrează lucruri anterioare sau concomitente realizării acordului de voință.
Spre deosebire de proba erorii, proba dolului este mult mai ușor de făcut datorită elementului său material.
2.4.3.6. Dolul prin reticență
Considerații generale
Inițial, tăcerea privind elementele hotărâtoare la încheierea contractului nu a fost recunoscută ca viciu de consimțământ decât în mod excepțional. Ulterior, s-a susținut că se poate vorbi de dol reticent dacă legea pretinde informarea. În prezent, se consideră în mod unanim că dolul reticent reprezintă un viciu de consimțământ care poate atrage anulabilitatea.
În literatura juridica română s-a considerat că, întrucât art.960 nu conține nici o precizare referitoare la expresia “mijloace viclene” sau “mașinații”, se consideră că și tăcerea constituie un dol, așadar un mijloc viclean, o mașinație, dacă este în legătura cu unul din elementele determinante ale actului juridic.
Structura dolului prin rețicentă și fundamentarea lui
Admiterea dolului prin reticență pune în discuție existența celor două elemente constitutive – cel material și cel intențional.
În privința elementului subiectiv (intenția de a înșela), fără îndoială că tăcerea trebuie să aibă caracterul de mașinație vicleană și să fie imputabilă cocontractantului, depășind limitele unei comportări care să reprezinte un dolus bonus, ușor de descoperit.
În ceea ce privește cel de-al doilea element, constând în acțiunile viclene care constituie mașinații se impun cateva observații. Așa cum am observat în secțiunea dedicată dolului, și simpla minciună poate constitui dol în afara oricăror manopere frauduloase. Dar, simpla minciună încă reprezintă un fapt pozitiv care poate fi dovedit, pe când tăcerea nu presupune nici un fel de manifestare exterioară a uneia din părți.
În acest context s-a ridicat problema fundamentarii reticenței dolosive. Uneori justificarea sancționării dolului prin reticență a fost legată de principiul bunei-credințe, concepție potrivit căreia trebuie considerat dol reticent fiecare situație în care tăcerea voluntară a cocontractantului nu e de buna-credință, iar cealaltă parte e îndreptățită să o conteste. O altă justificare e întemeiată pe obligația precontractuală de informare (alături sau izvorâtă din obligația de bună-credință).
Între aceste puncte de vedere nu există de fapt nici o contradicție deoarece obligația de informare decurge tocmai din buna-credință. În acest context, nu se poate reține că este necesar ca legea să prevadă obligația de informare pentru a sancționa reticența.
Trebuie să precizăm că nu orice reticență poate fi constitutivă de dol, chiar dacă privește elemente ale operațiunii contractuale. Suntem în prezența dolului numai dacă circumstanțele particulare ale cazului fac condamnabilă tăcerea. De asemenea, se poate reține în sarcina potențialei victime și o obligație minimă de a se informa; ignoranța victimei trebuie să fie legitimă. Pentru evaluarea acestui aspect, s-a propus următorul criteriu de distincție: în principiu fiecare trebuie să se informeze cu privire la faptele de natura a-l interesa, în timp ce obligația de informare există numai dacă accesul creditorului la informație este mai costisitor decât cel al debitorului.
Condițiile de existență ale dolului prin reticență
Condițiile dolului prin reticență au la baza condițiile prezentate anterior pentru dol în general.
Astfel, tăcerea trebuie să poarte asupra unor elemente cunoscute de autorul reticenței și totodată să existe intenția de a înșela deoarece este insuficient ca autorul manoperelor să aibă cunoștință de conținutul informațiilor ascunse și de importanța lor pentru cocontractant dacă nu există și intenția de a înșela, de a vătăma pe cealaltă parte. Prin urmare, nu exista dol când reticența se datorează neglijenței sau neatenției părții care a provocat eroarea partenerului contractual sau când împrejurarea asupra căreia s-a păstrat tăcerea era cunoscută de cealaltă parte.
Elementul asupra căruia se păstrează tăcerea (obiectul erorii provocate sau mai bine zis menținute) trebuie să aibă un rol determinant în încheierea contractului. Astfel, autorul dolului poate ascunde prin tăcere calități ale propriei prestații sau ale prestației victimei.
Întrucât dolul este o eroare provocată, atunci varianta reticentă a dolului e o menținere în eroare a victimei. E necesar însă ca eroarea să fie cunoscută de către autor.
Nu vom fi în prezența dolului atunci când persoana care profită de eroare nu cunoaște starea de eroare în care se afla cocontractantul. Este de asemenea nesemnificativ gradul erorii sau natura acesteia, fiind suficient să se probeze că faptul ascuns de către autorul reticenței ar fi împiedicat victima să contracteze.
Proba dolului
În privința dolului reticent, proba este mai dificilă. În acest sens s-au conturat două opinii.
Într-o opinie, se consideră că victima dolului trebuie să facă dovada unui fapt negativ, și anume că autorul mașinațiunilor nu a spus; cum este bine cunoscut principiul conform căruia dovada negativă este în general inadmisibilă, e greu de imaginat în acest caz care ar fi mijloacele de proba pe care le are la îndemână victima dolului. În concluzie, ne aflăm în fața unor fapte negative indefinite, împrejurare în care dovada este imposibilă.
Într-o altă opinie, împărtășită și de practica judiciară, se consideră că cel care este debitorul unei obligații de informare este ținut să facă proba îndeplinirii acesteia. În această situație se impun anumite distincții. Astfel:
sarcina probei existenței unei obligații de informare revine celui care se pretinde creditorul acestei obligații, conform art.1169 Cod Civil;
sarcina probei executării obligației (adică a transmiterii informațiilor) revine debitorului în aceleași condiții legale;
în sfârșit, revine creditorului proba executării incomplete a acestei obligații din partea debitorului.
2.4.3.7. Dolul în materie testamentară
Așa cum am precizat anterior, în materie testamentară dolul îmbracă forma captației și sugestiei.
S-a remarcat în literatura juridică că temeiul de la care trebuie pornit în analiza noțiunii de sugestie și captație în această materie ar trebui să aibă în vedere că testamentul nu poate fi asimilat cu alte acte juridice (uni- sau bilaterale), și cu atât mai mult nu sunt binevenite împrumuturile necorespunzatoare din domeniul contractual.
Teoretic, sugestia constă în folosirea influenței cuiva asupra gândirii altei persoane pentru a-i inspira decizii pe care nu le-ar fi luat singură, iar captația este faptul de a acapara bunăvoința unei persoane pentru a obține de la aceasta avantaje a căror cauză unica constă în atașamentul pe care a urmărit să-l insufle acesteia.
În materie testamentară, manoperele dolosive constau în regizarea unor situații, minciuni sau reticențe dolosive. Asemenea manopere se pot concretiza, de exemplu, în: sechestrarea dispunătorului, interceptarea corespondenței acestuia, îndepărtarea de rude și prieteni ori insinuarea unor calomnii la adresa acestora, abuzul de influență sau autoritate (mai ales în cazul persoanelor în vârstă sau suferinde) etc.
Simularea de grijă sau afecțiune ca și prestarea interesată a unor servicii și îngrijiri în favoarea dispunătorului nu sunt în sine fapte frauduloase, anormale, astfel încât nu pot fi sancționate indiferent de impuritatea gândurilor persoanei care le prestează.
În doctrina franceză s-au conturat mai multe opinii conform cărora, pentru realizarea dolului este necesară o pluralitate de manopere frauduloase sau , conform celeilalte opinii, e suficientă și una singură dacă are destulă pondere în luarea deciziei de a dispune prin testament.
Pentru a fi întrunite condițiile dolului, nu e suficientă doar îndeplinirea unor manopere frauduloase, ci e necesar ca acestea să fi constituit factorul determinant (cauza liberalității), în sensul că fără exercitarea lor testatorul nu ar fi făcut actul de liberalitate.
În ce privește proba dolului, aceasta poate fi dovedită prin orice mijloc de dovadă. În sine, obiectiv, nici un fapt dolosiv nu poate constitui viciu de consimțământ, ci doar în măsura în care, subiectiv, de la caz la caz, în funcție de situația și caracteristicile personale ale fiecărui testator se dovedește că l-a influențat pe dispunător, inducându-l în eroare.
Fiind un act unilateral, în cazul testamentului, dolul poate emana de la orice persoană iar nu numai de la cel gratificat. Anularea testamentului pentru dol poate surveni chiar dacă beneficiarul acestuia nu a avut nici o înțelegere cu autorul dolului și indiferent dacă a cunoscut sau nu faptul că testatorul a fost indus în eroare.
2.4.4. Violența
2.4.4.1. Considerații generale
Înainte de a începe analizarea violenței ca viciu de consimțământ, se impun câteva precizări cu privire la această noțiune.
Sancționarea violenței s-a impus nu numai datorită sentimentului firesc de ostilitate împotriva folosirii violenței, de compasiune și înțelegere față de cel care e victima violenței, ci și din nevoia protecției pe care societatea și-o datorează și o datorează membrilor săi împotriva oricăror manifestări violente și a consecințelor lor.
Violența aduce atingere libertății voinței, cerintă esențială a acesteia pentru a fi creatoare în condițiile legii de acte și efecte juridice. Spre deosebire de dol și eroare, în cazul cărora victima nu-și dă seama că acționează sub imperiul lor, în cel al violenței ea e conștientă că nu trebuie să încheie, să modifice sau să stingă actul juridic dar nu poate rezista violenței astfel încât preferă să o facă pentru a evita răul cu care este amenințată.
Prin reglementarea viciilor voinței și, în cadrul acestora, a violenței, legea protejează pe cel care se poate găsi obligat să încheie, să modifice sau să stingă un act juridic împotriva voinței sale sau în alte condiții decât a dorit el.
Violența nu e un viciu prin ea însăși, ci prin efectul ei: temerea care împiedică determinarea și exprimarea liberă a voinței.
2.4.4.2. Definiție și reglementare
Deși pare o noțiune ușor de definit, violența – departe de a fi atât de simplă cum s-ar părea la prima vedere – a dus la conturarea a două concepții diferite.
Într-o prima concepție, împărtășită de o însemnată parte a doctrinei, prin noțiunea de violență, ca viciu de consimțământ, se înțelege amenințarea unei persoane cu un rău de o asemenea natură și intensitate încât să-i provoace o temere care o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Într-o altă opinie, prin violență s-a înțeles siluirea voinței unei persoane, fie prin mijloace de constrângere fizică, fie prin amenințarea cu asemenea mijloace sau cu altele de natură morală cu scopul de a-i smulge și determina consimțământul la încheierea unui act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
După cum se observă, ceea ce diferențiază fundamental cele două concepții este faptul că prima restrânge noțiunea de violență, ca viciu de consimțământ, la amenințarea cu un rău de asemenea intensitate încât să provoace o temere care determină să se încheie un act juridic care altfel nu s-ar fi încheiat; iar cea de-a doua opinie susține că temerea care împiedică determinarea și exprimarea liberă a voinței juridice poate fi provocată nu numai prin amenințarea cu un rău, ci și prin mijloace fizice de constrângere.
Pentru a stabili o definiție corectă a acestei noțiuni, este necesar să pornim de la reglementarea dată prin prevederile legale violenței. Potrivit prevederilor art.955 “violența în contra celui ce s-a obligat este cauză de nulitate, chiar când este exerciatată de altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenția”. Art.956 stabilește că “este violență totdeauna când, spre a face o persoana a contracta, i s-a insuflat temerea, raționabilă după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil și prezent. Se ține cont în această materie de vârstă, de sex și de condiția persoanelor”.
Definirea noțiunii de violență limitată la temerea produsă prin amenințare nu acoperă toate cazurile în care voința juridică a fost viciată prin violență; limitarea violenței la manifestarea sa prin amenințarea cu un rău, care este forma cea mai putin gravă a acesteia, ar însemna ignorarea violenței mai grave, și anume violența fizică.
Împărtășim și noi cea de-a doua opinie întrucât violența fizică constă în forța materială, în căi de fapt întrebuințate pentru a smulge un consimțământ, iar violența morală în amenințări exercitate în acest scop, ambele viciind consimțământul; apoi, dacă temerea unui rău este suficientă pentru acesta, cu atât mai mult are același efect răul produs.
Din punct de vedere etimologic, termenul de violență ne face să ne gândim la folosirea forței fizice (lat. vis). Dar, legea a dorit ca atunci când se folosește acest termen referitor la formarea actelor juridice să i se dea un sens mai larg, care să desemneze orice presiune anormală și nedreaptă care se exercită asupra voinței unei persoane cu scopul de a o determina să facă un act juridic sau să consimtă la încheieerea acestuia. El desemnează așadar, presiunea exercitată nu numai sub forma brutalității fizice, ci și a celei morale, psihice.
Uneori violența poate fi realizată în același caz în ambele forme de manifestare, prin trecerea de la una la alta, prin completarea reciprocă a acestora. Astfel, violența fizică realizată prin loviri și rele tratamente, care au încetat la un moment dat, se poate converti într-una morală, care o completează, determinată de teama de a vedea aceste acte preluate, continuând sau agravându-se, ceea ce a avut ca urmare influențarea libertății de voință în încheierea actului.
2.4.4.3. Clasificarea violenței
În doctrina juridică au fost identificate două criterii de clasificare a violenței-viciu de consimțământ: natura răului cu care se amenință și caracterul amenințării.
După natura răului cu care se amenință, se distinge între:
violența fizică (vis) ce intervine atunci când amenințarea cu un rău privește integritatea fizică ori bunurile unei persoane;
violența morală (metus) care intervine atunci când amenințarea cu un rău vizează onoarea, cinstea sau sentimentele unei persoane.
După caracterul amenințării, se distinge între:
– amenințarea legitimă (justă) cu un rău, fără a reprezenta însă viciu de consimțământ, neafectând așadar valabilitatea actului juridic (ca exemplu clasic, se reține situația în care creditorul amenință pe debitorul său cu darea în judecată dacă nu-și îndeplinește de bună voie obligația la care s-a îndatorat);
amenințarea nelegitimă (injustă) cu un rău, neîntemeiată pe vreun drept; doar aceasta ultimă categorie constituie viciu de consimțământ atrăgând anulabilitatea actului juridic încheiat sub imperiul ei.
2.4.4.4. Elementele structurale ale violenței
Elementele care privesc structura violenței sunt determinate de poziția adoptată în ceea ce privește definiția dată acesteia.De aceea este firesc ca diferențierile existente în ceea ce privește concepția despre violență și definirea acesteia să determine și diferențieri referitoare la elementele ei structurale.
Într-o primă concepție, determinată de definiția mai restrictivă dată violenței, s-a susținut că aceasta are două elemente componente:
un element exterior, obiectiv, care constă în amenințarea cu un rău;
un al doilea element, intern, subiectiv, de natură psihologică, care constă în insuflarea unei temeri care determină pe cel împotriva căruia se exercită violența să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Susținătorii acestei opinii au exclus din elementul obiectiv violența fizică, în prezența căreia răul s-a produs concomitent sau imediat exercitării ei și care pe plan psihologic are consecințe cel puțin egale, dacă nu mai grave din punct de vedere al libertății voinței decât amenințarea cu un rău.
În cea de-a doua concepție și definiție dată violenței, mai largă, mai complexă, exprimând nu numai litera ci și spiritul legii, s-a susținut că elementul obiectiv constă fie în mijloace de constrângere fizică, fie în amenințarea cu asemenea mijloace sau cu altele de natură morală cu scopul de a determina și smulge consimțământul la încheierea actului juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Ambele concepții evidențiază prezența în structura violenței a două elemente: cel exterior, obiectiv și cel interior, subiectiv, de natură psihologică. Spre deosebire de prima, cea de-a doua concepție dă, justificat, un conținut mai larg elementului exterior obiectiv al violenței, el fiind dat de orice fapt sau act de constrângere fizică sau morală.
Constrângerea fizică, formă de manifestere a elementului obiectiv, constă în exerciterea forței materiale care, de fapt este întrebuințată pentru a smulge un consimțământ. Ea poate consta în folosirea unor fapte, mijloace, căi fizice de constrângere cum sunt actele și faptele de lovire, vătămare corporală sau a sănătații, lipsire a libertății etc. fără însă să fie necesar ca acestea să îmbrace haina ilicitului penal.
Exercitarea constrângerii fizice poate îmbrăca haina actelor comisive care implică o manifestare efectivă, o activitate constând în acte materiale dar poate consta, deasemenea și într-o omisiune, adică în abținerea de la a face ceva, de la a presta ceva la care autorul violenței este ținut printr-o obligație legală sau contractuală (de exemplu există violență în fapta persoanei care nu acordă asistența materială la care este obligată legal sau contractual față de o persoană care din cauza vârstei sau a stării de boală este în imposibilitate de a se îngriji singură, pentru a-l determina în schimbul prestării acesteia să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat).
În literatura de specialitate s-a spus că violența fizică reduce victima la un simplu instrument în încheierea actului juridic. În acest sens s-a dat ca și exemplu „forțarea mâinii unei persoane de a semna un înscris”. Este neîndoielnic că în acest caz particular (care de altfel este folosit ca și argument pentru a susține că violența fizică nu este viciu al voinței juridice) constrângerea fizică nu are aptitudinea de a vicia consimțământul, din moment ce ea are ca efect lipsa consimțământului. Dar, exemplul menționat nu e de natură să justifice concluzia generală că în toate cazurile violența fizică nu reprezintă un viciu al voinței pentru că, în primul rând, un caz particular nu poate impune, nu poate determina o regulă generală; în al doilea rând, legea a vrut să protejeze împotriva violenței oricare ar fi forma ei de manifestare în actul juridic civil, iar cazul dat ca exemplu nu epuizează toate ipostazele în care o persoană ar putea fi constrânsă prin mijloace fizice să încheie un act juridic civil pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Astfel, consimțământul dat la încheierea unui act juridic civil nu este exclus ca viciat de violență în situația în care este determinat prin loviri repetate care au produs suferințe fizice sau vătămări corporale, ori prin privare de libertate. Ar fi nereal să se susțină că în asemenea cazuri voința juridică este exclusă, dar, totodată ar fi nedrept să se nege caracterul de viciu pe care-l are violența fizică.
Violența, spre deosebire de dol, poate să provină de la oricine, fapt rezultat din prevederile art.955 Cod Civil. Această rezolvare e justificată de fundamentarea psihologică a violenței pentru că, de vreme ce constrângerea alterează actul volitiv e indiferent dacă emană de la cealaltă parte sau de la terț.
În categoria persoanelor la care se referă răul ce produce temerea intra nu numai persoana victimă a violenței, deci cea cu care se încheie actul juridic sub imperiul temerii, ci și soțul, sau după caz soția, descendenții sau ascendenții acestuia. În literatura de specialitate s-a arătat că enumerarea de la art.957 Cod Civil nu trebuie socotită limitativă, textul urmând a fi interpretat extensiv, deoarece pentru identitate de rațiune, trebuie asimilată acestor persoane și persoana de care cel amenințat este legat de o temeinică afecțiune.
Afecțiunea și comunitatea de interese care au determinat conținutul reglementării din art.957 nu se întâlnesc și nu leagă numai persoanele enunțate, ci și alte categorii de persoane. Astfel între frați, în cele mai frecvente cazuri, datorită descendenței și educației comune, există o afecțiune deosebită și nu rareori interese comune care pot determina pe unul dintre aceștia ca sub presiunea violenței, exercitată împotriva fratelui său, să încheie sau să consimtă la încheierea unui act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Există cazuri de concubinaje care au durat o viață întreagă, din care s-au născut și crescut copii recunoscuți, mai trainice și mai de durată decât multe căsătorii, care au statornicit legături afective și comunități de interese deosebite; pornind de la legătura afectivă se justifică recunoașterea violenței ca viciu al voinței juridice și când este exercitată împotriva unuia dintre concubini.
Existența unui element obiectiv în structura violenței justifică și exerciterea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, pe temeiul art.998, amenințarea nelegitimă cu un rău constituind delict civil.
În raport cu prevederile legale s-a pus problema dacă, pentru a fi viciu al voinței juridice, violența trebuie să fie exercitată exclusiv de către om sau poate proveni dintr-un fenomen natural, obiectiv, străin de acesta, dar întrebuințat de acesta pentru a determina pe altul să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
În literatura de specialitate s-a apreciat justificat că există violență și atunci când amenințarea cu un rău provine dintr-o împrejurare exterioară omului și conduitei acestuia și care constituie o stare de necesitate.
Recunoașterea factorilor naturali, obiectivi ca acte de violență susceptibile de a atrage anularea actului juridic este impusă, pe de o parte de absența, și în acest caz a libertății de voință, iar pe de altă parte de inexistența vreunei interdicții legale, care să deroge în ipoteza dată de la principialitatea reglementării violenței ca viciu de consimțământ. Deoarece și în asemenea situații voința nu este liberă, ci constransă ca și în cazul violenței exercitată de o persoană, pentru identitate de rațiune soluția trebuie să fie aceeași (ubi eadem ratio, eadem solutio esse debet).
Pericolul din care se naște elementul subiectiv de natură psihologică, teama care determină victima violenței să încheie un act juridic civil pe care altfel nu l-ar fi încheiat, poate să fie determinată fie de o persoană (contractant sau terț), fie de un eveniment, o putere naturală; esențial pentru intervenția legii este existența iar nu sursa acesteia, justificându-se anularea actului atunci când consimțământul a fost viciat.
În ce privește elementul subiectiv s-a remarcat că tocmai temerea insuflată victimei violenței alterează consimțământul acesteia; starea de teamă provocată de amenințarea cu un rău este aceea care dă naștere motivului ce determină victima violenței să încheie actul. De aceea, referirea din art.956 Cod Civil la un „ rău considerabil și prezent” nu este exactă, deoarece temerea trebuie să fie considerabilă și prezentă la încheierea actului juridic, răul putând fi și viitor. În doctrină s-a spus că această susținere este numai în parte justificată, și numai cu privire la violența realizată prin amenințare nu și la violența fizică, în care răul, provocându-se, viciază voința direct iar nu prin amenințarea lui; în cazul violenței fizice, exercitată sau în curs de exercitare, aceasta constrânge voința juridică la încheierea unui act care altfel nu ar fi fost încheiat, și nu amenințarea care este absorbită de constrângerea fizică, pierzându-și astfel individualitatea și forța de acțiune.
2.4.4.5. Condițiile violenței
Pentru ca violența să constituie viciu de consimțământ, trebuie întrunite cumulativ două cerințe:
să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil;
amenințarea să fie injustă (nelegitimă).
În aprecierea primei cerințe, însăși legea vine cu o serie de indicații. Astfel, în ceea ce privește temerea, art.956 Cod Civil prevede că aceasta trebuie „să fie raționabilă după dânsa” (după persoana amenințată), adică să fie hotărâtoare pentru încheierea actului juridic. În aprecierea caracterului determinant, hotărâtor al temerii, se ia în considerare persoana victimă a violenței sub aspectul vârstei, forței, gradului de cultură, stării psihice; de asemenea se ține seama de persoana de la care provine violența, de locul unde se exercită violența, timpul când se exercită violența etc. În concluzie, criteriul de apreciere este unul subiectiv iar nu obiectiv.
A doua cerință trebuie înțeleasă în sensul că nu orice amenințare, prin ea însăși constituie o violență ca viciu de consimțământ, ci numai atunci când amenințarea este nejustificată, când reprezintă o încălcare a legii. Va exista însă violență ca viciu de consimțământ atunci când, deși se urmărește realizarea unui drept, s-ar folosi mijloace ilicite (de exemplu, pentru a obține recunoașterea datoriei de către debitor, creditorul amenință cu vătămarea integrității corporale). Cât privește folosirea unui mijloc legal într-un scop ilicit, dacă acesta nu îndeplinește condițiile violenței, va putea fi sancționat ca și abuz de drept.
Se consideră că art.958 Cod Civil care se referă la simpla temere reverențiară, neînsoțită de violență, reprezintă tocmai o aplicare a cerinței ca violența să fie viciu de consimțământ numai dacă este nelegitimă. Temerea reverențiară reprezintă mai puțin o amenințare, ci mai mult un respect pe care unele persoane îl datorează altora, așa încât temerea generată de un asemenea respect nu mai apare ca fiind nelegitimă.
2.4.5.Leziunea
2.4.5.1. Definiție și reglementare
În Codul Civil găsim consacrată leziunea în art.1157 și art.1165. În cadrul art.1157 se prevede că „minorul poate exercita acțiunea în resciziune pentru simpla leziune în contra oricărei convenții” iar art.1165 prevede că „majorul nu poate, pentru leziune, să exercite acțiunea în resciziune”.
Ulterior, primul articol a fost modificat prin art.25 alin.1 și 2 din Decretul nr.32/1954. Potrivit acestui articol acțiunea în anulare pentru leziune se restrânge la minorii care, având vârsta de 14 ani împliniți, încheie singuri acte, fără încuvințarea părinților sau a tutorelui, acte juridice pentru a căror validitate nu se cere încuviințarea prealabilă a autorității tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare.
Actele juridice încheiate de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu este leziune.
De la art.1165 Cod Civil există două excepții: prima este prevăzută de art.60 din ordonanța nr. 42/1997 privind navigația civilă; a doua este prevăzută de art.694 Cod Civil care prevede că „majorul nu poate să-și atace acceptarea expresă sau tacită a unei succesiuni dacât în cazul când această acceptare a fost urmarea unei viclenii ce s-a întrebuințat în privința-i”. „El nu poate reclama în contra acceptării, pentru cuvinte de vătămare, decât în cazul în care succesiunea ar fi absorbită sau micșorată cu mai mult de jumătate, prin descoperirea unui testament necunoscut în momentul acceptării”.
Prin leziune viciu de consimțământ se înțelege paguba materială pe care o suferă una din părți din cauza disproporției vădite de valoare între cele două prestații.
2.4.5.2. Structura leziunii
Structura leziunii diferă în funcție de concepția care stă la baza ei; în aceasta privință există două concepții.
În cadrul concepției obiective, leziunea presupune un singur element: prejudiciul material egal cu disproporția de valoare între contraprestații.
Potrivit concepției subiective, leziunea presupune două elemente:
un element obiectiv ce constă în disproporția de valoare între contraprestații;
un element subiectiv constând în profitarea de starea de nevoie în care se găsește cocontractantul.
Legislația noastră consacră concepția obiectivă despre leziune. Prin urmare, cel ce invocă leziunea nu are de dovedit decât vădita disproporție de valoare între contraprestații. În cazul în care o parte a profitat de starea de nevoie în care se afla cealaltă parte, actul juridic trebuie anulat pentru cauză imorală.
2.4.5.3. Condițiile leziunii
Din reglementarea și definiția leziunii rezultă că sunt necesare următoarele condiții pentru a se putea cere anularea actului:
prejudiciul material să fie o consecință directă a încheierii actului juridic respectiv (această cerință rezultă din art.1158 Cod Civil care dispune că minorul nu poate exercita acțiunea în resciziune, adică acțiunea în declararea nulității relative a actului juridic pentru leziune, atunci când „leziunea rezultă dintr-un eveniment cauzal si neașteptat”);
prejudiciul material să existe în raport cu momentul încheierii actului juridic;
disproporția de valoare între contraprestații să fie vădită.
2.4.5.4. Domeniul de aplicare
Potrivit legislatiei actuale, leziunea are un domeniu restrâns de aplicare, atât sub aspectul persoanelor ce o pot invoca drept cauză de anulare, cât și sub aspectul actelor susceptibile de anulare pentru leziune.
Sub primul aspect, leziunea privește numai pe minorii între 14 și 18 ani, deci cei cu capacitate de exercițiu restrânsă.
Există două excepții prin care și majorul poate invoca leziunea: în cazul convențiilor de salvare marină (art.60 din Ordonanta nr.42/1997 privind navigația civilă) și în cazul prevăzut de art.694 teza a II-a Cod Civil.
Exceptând cele două cazuri în care și majorul poate să invoce leziunea, actele juridice care pot fi anulate pentru leziune trebuie să întrunească următoarele condiții:
să fie acte juridice civile de administrare;
să fie încheiate de minorul între 14 și 18 ani singur, fără încuviințarea ocrotitorului legal;
să fie lezionare pentru minor;
să fie acte juridice bilaterale, cu titlu oneros și comutative.
2.4.5.5. Caracterul autonom al leziunii
În literatura noastră juridică, unii autori au fost de părere că leziunea nu este un motiv independent de anulabilitate a actului juridic, deci nu este viciu de consimțământ. Plecând de la dispozițiile art.25 din Decr.nr 32/1954, acești autori consideră că leziunea nu constituie cauză de desființare, ci o condiție a anulării contractului pentru incapacitate, aceasta din urmă fiind cauza care duce la nulitate. În această concepție, leziunea este o problemă în legătură cu capacitatea.
Acestei opinii i s-au adus și contraargumente:
însăși legea reglementează distinct leziunea;
în mod excepțional reglementarea în vigoare admite leziunea și în cazul majorilor; în acest caz, nu s-ar putea susține, prin urmare, că leziunea este o problemă de capacitate;
chiar în cazul reglementat de art.25 Decr.32/1954 anulabilitatea și restituirea intervin nu atât pentru capacitate (minoritate), cât pentru leziune.
În raport de reglementarea în vigoare, în literatura juridică s-a propus soluția ca, în cazul în care una din părți profită de starea de nevoie în care se găsește cealaltă parte, actul juridic încheiat în aceste condiții, și dacă există pagubă, să fie nul absolut pentru cauză imorală iar nu anulabil pentru leziune.
2.4.6. Sancțiunea viciilor de consimțământ
Comun tuturor viciilor de consimțămant este faptul că toate duc la anulabilitatea actului juridic încheiat.
Astfel, în cazul erorii, conform dispozițiilor art.953, 954 și 961 Cod Civil poate fi invocată nulitatea relativă a actului juridic încheiat. Deoarece e construit pe ideea prevalenței voinței interne asupra celei externe Codul Civil sancționează eroarea asupra substanței și asupra identității cu nulitatea, înlăturându-se astfel efectele actului care exprima voința externă aflată în neconcordanță cu cea internă.
Deasemenea, aceeași sancțiune se aplică în cazul erorii de drept, întrucât și aceasta se înscrie în cadrul dispozițiilor privind eroarea.
În cazul dolului, dacă acesta este principal, victima poate invoca nulitatea relativă a contractului. Întrucât dolul este și o faptă delictuală (în condițiile art.998 Cod Civil) cel vătămat poate pretinde și daune-interese cumulativ cu invocarea nulității; victima dolului poate renunța la invocarea nulității și să pretindă doar daune-interese. Dacă dolul principal este în plan penal înșelăciune, atunci, alături de cele de mai sus poate interveni și sancțiunea penală.
Dacă dolul este secundar, (partea ar fi încheiat oricum contractul) victima dolului se poate îndrepta împotriva cocontractantului pentru daune-interese, dar nu poate invoca nulitatea.
Dacă dolul provine de la un terț, victima poate invoca în raporturile sale eroarea, deci nulitatea relativă, dacă e vorba de eroare viciu de consimțământ, sau reducerea prestațiilor dacă e vorba de o eroare indiferentă.
În cazul violenței, ca și în cazul dolului, victima poate pretinde și daune-interese pe lângă anularea actului.
Leziunea, fiind un viciu de consimțământ, poate atrage și ea anularea actului. Acțiunea în anularea unui act pentru leziune se numește acțiune în resciziune. Spre deosebire de celelalte vicii, leziunea poate antrena, fie anularea actului, fie reducerea unei prestații sau sporirea celeilalte.
2.4.7. Comparație între viciile de consimțământ
Principalele asemănări între eroare, violență, dol și leziune sunt următoarele:
toate sunt împrejurări de fapt care împiedică formarea sau darea unui consimțământ liber și în deplină cunoștință de cauză;
viciul de consimțământ trebuie să fie determinant pentru încheierea actului juridic iar această cerință se apreciază de la caz la caz;
sancțiunea care intervine este, în principiu, aceeași și anume nulitatea relativă a actului juridic;
viciul de consimțămant trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic;
în cazul actelor juridice bilaterale sau multilaterale nu este necesar ca viciul de consimțământ să fie comun;
cel care invocă viciul de consimțământ trebuie să îl dovedească deoarece acesta nu se prezumă.
Principalele deosebiri între viciile de consimțământ se referă la următoarele aspecte:
spre deosebire de dol, violență sau leziune, care presupun și un element obiectiv și deci sunt mai ușor de probat, eroarea este alcătuită numai dintr-un element subiectiv, fiind mai greu de probat;
eroarea este aplicabilă atât actelor juridice unilaterale, cât și actelor juridice bilaterale, pe când dolul, violența și leziunea privesc, de regulă actele juridice bilaterale cu precizarea că leziunea este aplicabilă unei categorii limitate de acte juridice; sub un alt aspect eroarea are o sferă de aplicare mai mică decât cea a dolului sau a violenței;
fiecare viciu de consimțământ are cerințe specifice;
spre deosebire de eroare, care este spontană, dolul și violența, fiind și fapte ilicite (element obiectiv) pot să atragă și răspunderea civilă delictuală;
spre deosebire de celelalte vicii de consimțământ, leziunea poate antrena, în principiu, fie anularea actului juridic, fie reducerea unei prestații sau sporirea celeilalte.
3. Cauza, element al voinței juridice
3.1. Noțiunea de cauză
Printre condițiile esentiale pentru validitatea unei convenții art.948 Cod Civil prevede și o cauză licită, iar art.966 Cod Civil adaugă că “obligația fară cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect.”
Trebuie subliniat că, deși art.948 Cod Civil prevede că acest element este o condiție esențială pentru validitatea unei “convenții”, totuși acest element este o condiție esențială pentru validitatea oricărui act juridic, indiferent că este de formațiune uni-, bi- sau multilaterală.
Ca noțiune, cauza actului juridic civil constă în scopul urmărit la încheierea unui asemenea act.
Cauza, ca o condiție esențială pentru validitatea actului juridic, nu trebuie confundată cu izvorul efectelor juridice, deoarece s-ar ajunge să se confunde un element al actului juridic cu actul însuși (s-ar confunda partea cu întregul). Apropiat de acest aspect, este și faptul că termenul “cauză”, folosit în formularea “cauza actului juridic civil”, nu este utilizat în sens filosofic, de causa eficiens , ci în sens juridic, de scop urmărit să fie atins prin încheierea actului: causa finalis.
Un alt aspect de reținut este următorul: deși s-ar părea că elemenetul cauză, în sens juridic, este ulterior efectului în sensul că realizarea scopului propus este ulterioară momentului încheierii actului, totuși cauza precede în acest caz efectul. Într-adevăr, cauza este prefigurarea mintală a scopului urmărit prin încheierea actului: această reprezentare mintală a scopului urmărit este în mod necesar anterioară momentului încheierii actului juridic; în primul rând, fiecare își propune un scop (ceea ce se petrece în planul psihicului, în minte) și apoi trece la realizarea lui.
3.2. Corelația dintre cauză și voința juridică
Cauza este o parte a voinței juridice cealaltă parte fiind consimțământul. Cauza este acel element de natură psihologică ce explică și dă răspuns la întrebarea pentru ce (care este scopul în vederea realizării căruia) s-a încheiat actul juridic?
Consimțământul, în schimb, dă răspuns la întrebarea dacă partea a voit să se oblige prin act juridic.
Cauza este un element al actului juridic care nu se confundă nici cu consimțământul și nici cu obiectul. Cu alte cuvinte, cauza este un element al actului juridic civil independent, de sine-stătător.
Cauza este independentă de consimțământ pentru că este elementul psihologic ce determină consimțământul, răspunzând la întrebarea pentru ce partea a încheiat actul, pe când consimțământul ne arată dacă partea a voit sau nu să se oblige prin act juridic. Caracterul autonom al cauzei față de consimțământ este dat și de un alt aspect: pentru ca actul juridic să se formeze în mod valabil, nu-i suficient ca partea să consimtă ci legea cere și condiția ca voința de a încheia un act juridic să fie determinată de un scop care să nu contravină legii și regulilor de conviețuire socială. Nu trebuie uitat nici faptul că legea enumeră distinct cauza alături de consimțământ.
3.3. Elementele cauzei
În dreptul nostru civil se admite că există două elemente care compun cauza actului juridic: scopul imediat și scopul mediat.
A. Scopul imediat, numit și scopul obligației, se determină în cadrul diferitelor categorii de acte juridice. În cadrul aceleiași categorii de acte juridice, scopul imediat este același. Astfel:
în contractele sinalagmatice cauza consimțământului fiecărei părți constă în reprezentarea (prefigurarea mintală) a contraprestației; în aceste acte juridice este specific faptul că cauza obligației uneia dintre părți o constituie prefigurarea mintală a executării obligației corelative, de către cealaltă parte; cu alte cuvinte, reciprocității de obligații îi corespunde o reciprocitate de cauze;
în contractele unilaterale (ca și în cazul actului unilateral) cauza constă în intenția de a gratifica;
în actele reale (contractele reale) scopul imediat constă în prefigurarea remiterii lucrului;
în contractele aleatorii se consideră că prefigurarea unei împrejurări viitoare și incerte de care depinde șansa câștigului sau riscul pierderii constituie cauza.
Scopul imediat se caracterizează prin aceea că este un element abstract (deoarece este rezultatul unui proces de generalizare) și invariabil (întrucât este același, este comun).
B. Scopul mediat, numit și scopul actului juridic, reprezintă acel element al cauzei care constă în motivul determinant pentru încheierea actului juridic, motiv care se referă fie la însușirile contraprestației, fie la însușirile celeilalte părți.
Spre deosebire de scopul imediat care este abstract și invariabil în cadrul aceleiași categorii de acte juridice, scopul mediat se caracterizează prin faptul că este un element concret și variabil de la o categorie la alta de acte juridice și chiar în cadrul aceleiași categorii de acte juridice. Spre exemplu, în cazul contractului de vânzare–cumpărare scopul mediat constă în destinația concretă ce urmează a se da lucrului cumpărat, respectiv sumei ce reprezintă prețul, astfel încât diferă de la cumpărător la cumpărător (o persoană cumpără o locuință pentru a o dona cuiva, iar o altă persoană cumpără o casă pentru a face o investiție), respectiv de la vânzător la vânzător (o persoană vinde un lucru pentru ca din suma obținută ca preț să-și cumpere un alt lucru, iar o altă persoană vinde un lucru pentru ca din suma obținută să își plătească o datorie).
3.4. Fundamentul concepției de cauză
Concepția dreptului nostru civil potrivit căreia cauza este alcătuită nu numai din scopul imediat, ci și din scopul mediat, are la bază o serie de argumente care constituie fundamentul acestei concepții. Aceste argumente sunt de text, de practică judiciară și de logică juridică.
Argumentul de text se bazează pe dispozițiile art.954, 1352, 1714 Cod Civil. Potrivit primului text – referitor la eroare – aprecierea calităților substanțiale ale obiectului se face după un criteriu subiectiv, iar nu după un criteriu obiectiv, ceea ce înseamnă că trebuie avut în vedere scopul mediat căci numai acesta este subiectiv, concret și variabil. Calitățile substanțiale ale obiectului și calitățile persoanei reprezintă ceea ce noi numim motivul determinant; acest motiv este tocmai ceea ce am arătat că înseamnă scopul mediat ca element al cauzei.
Potrivit celui de-al doilea text “vânzătorul este supus la răspundere pentru vciile ascunse ale lucrului vândut dacă, din cauza acestora, lucrul nu este bun de întrebuințat, după destinarea sa, sau întrebuințarea sa e atât de micșorată, încât se poate presupune că cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat sau n-ar fi dat pe dânsul ceea ce a dat de i-ar fi cunoscut viciile”. Destinația bunului este tocmai scopul concret al voinței de a încheia un act juridic.
În sfârșit, potrivit art.1614 Cod Civil “tranzacția făcută pe documente dovedite în urmă de false este nulă”. Documentele false la care se referă articolul citat sunt de fapt motivele concrete avute în vedere de părți la întocmirea actului, adică tocmai scopul mediat al consimțământului părților.
Dispozițiile art.954, 1352, 1714 Cod Civil scot în evidență faptul că însăși legea cuprinde în noțiunea de cauză luarea în considerare a unor însușiri ale prestației sau persoanei cocontractantului, considarare care a avut un rol hotărâtor asupra consimțământului cocontractantului, determinându-l să încheie actul.
Argumentul de practică judiciară are în vedere soluțiile la care s-au oprit instanțele noastre judecătorești. Fiind mai aproape de realitățile vieții și mai sensibile la exigențele practicii, instanțele au observat că, dacă ar accepta concepția după care cauza se reduce la scopul imediat, s-ar ajunge ca o serie de acte juridice ilicite și imorale să scape cenzurii justiției și în consecință să-și producă efectele nocive atât pentru părți, cât și pentru societate.
Argumentul de logică juridică se bazează pe principiul voinței interne; dacă acceptăm acest principiu, trebuie să acceptăm că, atunci când e vorba de motivele care au determinat partea să încheie actul juridic, acestea să fie incluse în noțiunea de cauză a actului juridic; soluția contrară este nu numai ilogică, ci contravine chiar principiului voinței interne consacrat de dreptul nostru civil.
3.5. Condițiile de admisibilitate ale cauzei
Înainte de a analiza condițiile de valabilitate ale cauzei, este necesar să vedem în ce condiții un anumit motiv cuprins în voința psihologică – voință care stă la baza actului juridic – are valoarea juridică de cauză (de scop mediat al cauzei). Această problemă ține de noțiunea de cauză, de structura ei, iar nu de valabilitatea sa, deoarece numai după ce am stabilit ce anume poate fi cauză se pune problema condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească cauza astfel determinată.
În acest context soluțiile posibile – orice motiv din voința juridică poate fi scop mediat sau nici un motiv concret nu poate intra în noțiunea de cauză – nu pot fi reținute. Prima soluție, dacă ar fi reținută, ar pune sub semnul întrebării securitatea și stabilitatea circuitului civil. A doua soluție nu poate fi reținută deoarece ei i se opun argumentele pe care le-am avut în vedere la fundamentul cauzei. În soluționarea problemei, trebuie să avem în vedere numai motivul sau motivele care au fost hotărâtoare pentru încheierea actului juridic. Doctrina numește aceasta cauză impulsivă și determinantă sau motiv determinant.
Legea cere ca motivul determinant să se refere fie la însușirile prestației, fie la calitățile ori identitatea persoanei față de care actul își produce efectele juridice. Trebuie subliniat și faptul că părțile, prin voința lor, pot să ridice la rangul de motiv determinant și un alt element.
O altă condiție de admisibilitate se cere în cazul actelor cu titlu oneros. Pe lângă motivul determinant, nevoile securității circuitului civil impun ca acest motiv să fi fost cunoscut sau să fi putut fi cunoscut de cealaltă parte.
Această condiție nu este cerută în cazul cauzei actelor juridice cu titlu gratuit, deoarece există rațiuni diferite: în cazul contractelor cu titlu oneros trebuie protejate interesele circuitului civil în sensul asigurării stabilității și securității acestuia, pe când în cazul contractelor cu titlu gratuit nu mai există o asemenea rațiune. În primul caz, partea care invocă existența motivului determinant trebuie ocrotită la fel ca cealaltă parte, întrucât ambele urmăresc evitarea unei pagube. Dimpotrivă, în cazul actelor cu titlu gratuit, partea care a gratificat se luptă să evite o pierdere, iar cealaltă parte caută să păstreze un avantaj. Acesta este motivul pentru care în cazul acestor din urmă acte nu se cere condiția ca gratificatul să cunoască sau să fi trebuit să cunoască motivul determinant al consimțământului dispunătorului.
În concluzie, condițiile de admisibilitate ale acțiunii în anulare pentru eroare sunt tocmai condițiile în care se admite valoarea de cauză motivelor determinante pentru încheierea actului juridic. În fond, este aceeași problemă dar privită din unghiuri diferite.
3.6. Condițiile de valabilitate ale cauzei
Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele condiții cumulativ: să existe, să fie reală, să fie licită și morală. Legat de condiția licității sau moralității cauzei vom atinge tot în acest capitol problema liberalităților între concubini.
3.6.1. Cauza trebuie să existe
Această cerință este prevăzută în mod expres de art.966 Cod Civil care dispune că „obligația fără cauză … nu poate avea nici un efect”. Această dispoziție este înțeleasă diferit de doctrină.
Într-o opinie s-a susținut că lipsa cauzei se confundă cu cauza falsă, care la rândul ei nu este decât o eroare asupra cauzei.
Într-o altă opinie, pornind de la distincția dintre cele două elemente ale cauzei, dimpotrivă se consideră că, în ce privește scopul imediat, „inexistența și falsitatea cauzei nu se confundă în toate cazurile,” iar în ce privește scopul mediat, lipsa acestuia se reduce la eroare asupra cauzei, deci la cauză falsă.
În fine, cea de-a treia opinie, care este adoptată de majoritatea doctrinei, consideră că în rezolvarea acestei probleme trebuie să se facă o dublă distincție: pe de o parte trebuie deosebit între scopul mediat și scopul imediat, iar pe de altă parte, trebuie deosebite cauzele lipsei de cauză.
Pe baza acestei din urmă opinii se impun următoarele soluții:
când lipsa cauzei se datorează lipsei de discernământ, atât scopul imediat cât și scopul mediat lipsesc, deoarece în structura voinței juridice intră consimțământul și cauza, ambele presupunând existența discernământului; în acest caz lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a actului juridic, deoarece aceasta este sancțiunea lipsei discernământului;
când lipsa cauzei se datorează, după caz lipsei contraprestației în contractele sinalagmatice, lipsei predării bunului în actele juridice reale, lipsei riscului în actele juridice aleatorii, lipsei intenției de a gratifica în actele juridice cu titlu gratuit, atunci lipsește un element esențial al actului juridic civil, iar lipsa scopului imediat se răsfrânge asupra scopului mediat, lipsindu-l de suport juridic, astfel încât sancțiunea va fi nulitatea absolută.
3.6.2. Cauza trebuie să fie reală
Și această cerință este consacrată expres tot de art.966 Cod Civil (obligația fondată pe o cauză falsă nu poate avea nici un efect).
Cauza nu este reală, ci falsă dacă există eroare asupra motivului determinant, adică asupra scopului mediat. Această condiție evidențiază strânsa legătură ce există între eroare și cauza actului juridic civil. Sancțiunea care intervine constă în nulitatea relativă a actului juridic însă numai dacă sunt îndeplinite cerințele erorii, viciu de consimțământ.
Cauza este falsă în următorul exemplu: o persoană gratifică pe o alta printr-o donație crezând că îi este rudă, și apoi descoperă că gratificatul nu îi este rudă; motivul determinant al voinței de a gratifica l-a constituit calitatea persoanei gratificate și, reprezentarea acestei calități nefiind corespunzătoare realității, există eroare asupra calitățiilor persoanei iar cauza este falsă; falsitatea cauzei atrage anularea donației.
3.6.3. Cauza trebuie să fie licită
Această condiție este prevăzută tot de art.966 Cod Civil care prevede: „obligația nelicită nu poate avea nici un efect.”; art.968 Cod Civil prevede și el „cauza este nelicită când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice”.
Cauza este licită când este în deplină concordanță cu legea, când este legală. Dimpotrivă, cauza este ilicită, ilegală atunci când contravine legii.
Trebuie reținut că această condiție a cauzei privește în primul rând scopul mediat deoarece acesta este subiectiv, concret și poate exprima concordanța sau neconcordanța cu legea. Scopul imediat, fiind obiectiv, abstract și același în cadrul aceleiași categori de acte juridice nu poate fi ilicit. De altfel, dacă acest element al cauzei ar fi ilicit, ar însemna că însăși legea admite asemenea acte de vreme ce tocmai ea este cea care determină acest element.
Ilicitatea scopului imediat este antrenată de ilicitatea scopului mediat. Scopul mediat fiind ilicit înseamnă că întreaga cauză a actului este ilicită (distincția dintre scopul imediat și scopul mediat este o operațiune didactică făcută pentru o mai ușoară înțelegere; astfel scopul mediat și scopul imediat formează un tot indivizibil care este cauza).
3.6.4. Cauza trebuie să fie morală
Legea nu prevede în mod distinct această condiție de valabilitate subsumând-o condiției de a fi licită, sau mai exact, pentru a fi licită, legea cere cauzei să fie nu numai în concordanță cu legea ci și să fie în concordanță cu regulile de conviețuire socială (adică să nu fie contrară bunelor moravuri).
În legătură cu condiția cauzei de a nu fi ilicită și cu cea de a nu fi imorală trebuie reținută corelația dintre art.968 și art.5 Cod Civil. După cum am arătat art.968 Cod Civil prevede: „cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice” iar art.5 la rândul lui prevede: „nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legiile care interesează ordinea publică și bunele moravuri”. S-a pus problema dacă cele două texte nu fac o dublă întrebuințare și, în consecință art.968 nu este inutil. Concluzia la care s-a ajuns este în sensul că cele două texte nu se suprapun având sfere diferite. Astfel, în temeiul art.5 Cod Civil pot fi anulate numai actele a căror cauză este contrară dispozițiilor exprese care interesează ordinea publică și morala, pe când în temeiul art.968 Cod Civil pot fi anulate și acele acte a căror cauză, deși nu încalcă o dispoziție legală determinată cu privire la ordinea publică și la morală, este totuși ilicită și imorală. Cu alte cuvinte art.5 are o sferă mai mică de aplicare (căci se referă numai la cauza contrară legilor ce interesează ordinea publică și morala), față de art.968 (care califică drept ilicită și acea cauză care contravine regulilor de conviețuire, fără ca acestea să fie reglementate printr-o dispoziție legală expresă). Prin urmare art.968 constituie un instrument mai suplu la dispoziția instanțelor judecătorești (de acest text de lege se face uz atunci când se anulează convențiile încheiate în scopul începerii, menținerii sau reluării unei relații de concubinaj).
În concluzie, cauza este morală atunci când este în deplină concordanță cu regulile de conviețuire socială (bunele moravuri), fiind indiferent dacă aceste reguli sunt sau nu consacrate printr-o dispoziție legală expresă; și invers, cauza este imorală atunci când scopul determinant pentru care s-a făcut actul juridic este în contradicție cu regulile de conviețuire socială.
Trebuie precizat în legătură cu această condiție că imoralitatea privește mai ales scopul mediat. În practică, problema cauzei imorale se pune mai puțin în cazul actelor cu titlu oneros și mai mult în materia liberalităților, a actelor cu title gratuit.
3.6.5. Liberalitățile între concubini
Vechiul drept francez instituia o adevărată incapacitate între concubini de a-și face liberalități. Nici Codul Napoleon și, după exemplul acestuia, nici codul nostru civil nu a preluat această interdicție. În aceste condiții, practica judiciară trebuie să stabilească caracterul licit sau moral al dispozițiilor gratuite.
Tradițional, liberalitățile consimțite în vederea inițierii, menținerii sau reluării unei relații de concubinaj au fost considerate ca având o cauză ilicită sau imorală, pe când cele prin care dispunătorul a urmărit achitarea unei datorii de conștiință sau de recunoștiință față de concubinul său (chiar dacă relația era adulterină) au fost văzute drept licite/morale.
Practica noastră urmărește în continuare criteriile clasice în timp ce practica franceză ne uimește cu decizii din ce în ce mai îndrăznețe.
De pildă, printr-o decizie din 3 februarie 1999, Curtea de Casație franceză a decis cu valoare de principiu că nu este contrară bunelor moravuri cauza liberalității în scopul menținerii unei relații de concubinaj. În speță, Roger H. în vârstă de 77 ani, părăsește domiciliul conjugal după 34 de ani de viață comună, pentru a locui împreună cu una din
fostele sale angajate, Brigitte V., în vârstă de 45 de ani. Roger H. decedează 18 luni mai târziu în apartamentul pe care-l închiriase pentru el și amanta sa în favoarea căreia a lăsat un legat în valoare de 500.000 de franci. El lăsa în urmă pe soția sa și pe fiul său, rezultat din prima casătorie a soției sale, pe care l-a adoptat prin adopție simplă. După ce Curtea de Apel pronunță nulitatea liberalității pentru cauză ilicită, a fost declarat recurs iar Curtea de Casație casează cu trimitere hotărârea căci „nu e contrară bunelor moravuri liberalitatea prin care autorul înțelege menținerea relației adulterine pe care o întreține cu beneficiara”.
Susținătorii noii jurisprudențe văd în ea o metodă de a pune capăt subiectivismului judecătorului care astfel nu mai este în postura de a pune în practică propria sa concepție despre moralitate și nici de a pătrunde psihologia dispunătorului pentru a desprinde mobilul determinant al liberalității. În plus o asemenea jurisprudență , în condițiile în care morala sexuală a evoluat, pune capăt ipocriziei ambiante.
Curtea de casatie își reafirmă poziția cu ocazia judecării unui caz și mai șocant: Jean F., soț și tată de familie, în vârstă de 95 de ani, a instituit-o legatară universală pe Muriel G. în vârstă de 31 de ani, secretara și amanta sa vreme de 15 ani.
În concluzie, practica și o parte a doctrinei franceze relevă o evoluție a moralei (sexuale). Nu putem trage concluzia că morala ar fi relativă deoarece, ea este absolută și perpetuă (ce este imoral e imoral tot timpul și pentru toți; ce e moral e moral tot timpul și pentru toți); tendința omului de a relativiza valorile morale are loc sub influeața năzuinței spre fericire și indiferent cât de mare ar fi numărul persoanelor care ar ignora legea morală (sau cât timp ar ignora-o) având o conduită imorală, aceasta nu e suficient pentru moralizarea conduitei respective. Chiar nerespectată, legea morală continuă să se impună ca o datorie și ignorarea ei de un număr mai mare sau chiar de toți oamenii nu înseamnă decât că aceștia au cedat înclinațiilor, râvnirilor.
Dar rolul dreptului nu e de perfecționare a individului și morala care stă la baza dreptului e o morală definită prin raportare la indivizi, la societate într-un anumit moment al existenței ei. Dreptul lasă individul liber atât timp cât nu îi deranjează pe ceilalți și e normal să sancționeze numai acțiunile privite de societate la un moment dat astfel, căci numai acestea deranjează pe ceilalți. Morala astfel privită se apropie până la identificare de noțiunea de bune moravuri, noțiune utilizată de Codul Civil.
Astfel privită morala se poate admite că percepția noastră asupra moralei sexuale a evoluat și concubinajul, cel puțin cel non-adulterin nu mai este văzut ca fiind imoral.
În aceste condiții, și în doctrina noastră s-a afirmat că anularea pentru cauză imorală a liberalităților făcute în scopul inițierii, menținerii sau reluării unor relații de concubinaj ar însemna o încăpățânare inutilă și o ignorare a epocii.
3.7. Rolul cauzei
Rolul cauzei actului juridic rezidă, în esență în utilitatea ei. Utilitatea cauzei se manifestă sub următoarele aspecte principale:
în primul rând prin condiția cerută cauzei de „a exista” și prin cea de „a fi reală”, legea instituie o garanție a asigurării voinței libere și conștiente a părții actului juridic; în temeiul acestor condiții partea poate cere și obține desființarea actului juridic lipsit de cauză sau întemeiat pe o cauză falsă;
în al doilea rând prin condițiile cerute cauzei „de a fi licită” și „de a fi morală”, legea oferă un instrument eficace de apărare și ocrotire a ordinii publice precum și de respectere a moralei;
în al treilea rând, cauza constituie un criteriu de calificare a actelor juridice; clasificarea actelor în acte cu titlu oneros și acte cu titlu gratuit se face pe baza criteriului cauzei.
3.8. Proba cauzei
Potrivit art.967 alin.1 Cod Civil „convenția este valabilă, cu toate că cauza nu este expresă” iar conform alin.2 al aceluiași articol „cauza este prezumată până la dovada contrarie”.
Prin aceste dispoziții legale sunt instituite două prezumții:
prezumția de valabilitate a cauzei, indiferent de faptul redării ei în înscrisul constatator al actului juridic;
prezumția de existență a cauzei, ceea ce înseamnă că ea nu trebuie dovedită.
Ambele prezumții legale sunt relative. Prin urmare cel ce invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei are sarcina probei.
3.9. Cauza liberalităților
Asa cum am precizat anterior, cauza liberalitatiilor constă în intenția liberală.
În doctrina recentă s-a subliniat că, pe lângă intenția liberală actul gratuit poate avea și alte motive determinante (scopuri), chiar mai mult, intenția liberală poate avea și ea propriile ei motive (cauza eficienta). Intenția liberală, intenția de a face bine nu poate fi doar pură, izvorâtă numai din altruism ci poate avea și ea motivele ei determinante, cum ar fi o relație de familie, o relație de afecțiune etc. Acestea sunt situații care determină intenția de a face bine, sunt un soi de cauză eficientă a intenției liberale dar nu sunt scopuri.
Prin urmare, ar trebui distins între motivele determinante ale intenției de a face bine (care sunt doar indirect motive determinante ale actului) pe de o parte, și scopuri care se pot găsi printre motivele determinante ale liberalității, alături de intenția liberală dar nu pot determina însăși intenția liberală, pe de altă parte.
În aceste condiții apare firesc întrebarea dacă aceste motive subiective și variabile de la act la act vor fi luate în considerare în studiul cauzei liberalităților alături de intenția liberală sau , din contră, ele trebuie ignorate, în studiul cauzei incluzându-se doar intenția liberală abstractă și invariabilă în cadrul dispozițiilor cu titlu gratuit.
Pentru a răspunde acestei întrebari doctrina clasică atribuie intenției liberale rol de cauză a liberalităților. Intenția liberală este o noțiune abstractă, obiectivă, pur tehnică și poate fi înțeleasă ca „voința de a da fără a primi”, „voința de a-l prefera pe altul sie însuși”, „simpla dorință de a face bine” sau „sentimentul și voința lipsei de echivalent”; ea este aceeași în fiecare act cu titlu gratuit. Cercetarea motivelor determinante de ordin subiectiv și de aceea variabil, ale actului este respinsă.
În aceste condiții orice control, fie în ceea ce privește existența cauzei – în scop de protecție individuală, fie în privința ilicității acesteia – în scop de protecție socială, este iluzoriu.
Prin urmare, dacă intenția liberală lipsește este vorba de un act cu titlu oneros – atunci când există o altă cauză a actului, sau e vorba de „opera unui dement” când nici o cauză nu există. În această ultimă ipoteză lipsa consimțământului rezolvă problema fără a fi necesară recurgerea la alte mijloace. În ce privește ilicitatea/imoralitatea cauzei, nu se poate imagina nici o situație în care intenția liberală, abstractă și obiectivă ar avea un caracter ilicit.
În concluzie orice control este de la început înlăturat.
Doctrina modernă a ajustat concepția clasică introducând în cauza liberalității motivele determinante ale actului – cauza impulsivă și determinantă. Cauza primește astfel o colorație subiectivă, variabilă și controlul devine în sfârșit posibil.
Singura restricție impusă este calitatea motivului: pentru a pătrunde în cauză, acesta trebuie să fi inspirat liberalitatea, să fi fost determinant. Nu este necesar să facă parte din câmpul contractual, să fie cunoscut celeilalte părți, această condiție nefiind niciodată cerută în materia actelor gratuite deoarece în acest domeniu securitatea circuitului civil este mai puțin afectată din moment ce gratificatul încearcă doar să păstreze un avantaj și nu să evite o pagubă.
În cazul liberalităților, motivul determinant va fi luat în considerare și cu ocazia aprecierii existenței cauzei. Controlul nu va viza însă orice motiv determinant, fiind cercetate numai motivele determinante ale intenției liberale (cauza eficientă a intenției liberale); în schimb nu vor fi luate în considerare scopurile determinante ale actului.
Motivele determinante vor fi investigate, așa cum este și firesc, și în cadrul controlului caracterului licit sau moral al actului; de aceasta data vor fi vizate scopurile, interesele, iar motivele determinante ale intenției liberale vor fi ignorate.
4. CONCLUZIE
Începutul acestui studiu a lăsat impresia că ne ocupăm de o instituție care a rămas neschimbată pe parcursul timpului, o instituție neglijată tocmai datorită faptului că nu se mai putea spune nimic nou despre ea; pornind de la părerea psihologilor care au acordat o importanță foarte mică voinței, chiar mai mult ei neagă voința punând accentul pe motivație și până la tratatele de drept civil, totul părea să ne întărească ideea de la care am pornit. Pe parcurs s-a putut observa că această instituție nu a încetat să se dezvolte și, în consecință, avem de-a face cu o instituție ancorată în cotidian.
Astfel, în ce privește consimțământul, element al voinței juridice, se poate observa că el poate fi viciat și de eroarea de drept, viciu care a născut numeroase dezbateri doctrinare care nici până în prezent nu au încetat. Rămânând tot în sfera viciilor de consimțământ, observăm că dolul prin reticență ridică tot mai multe probleme noi în practica judiciară.
Nu putem ignora evoluția concepției despre cauza imorală sau ilicită în materia liberalităților, evoluție care a suferit o turnură radicală.
În concluzie, nu putem spune că voința juridică prezintă doar un interes pur teoretic, ci așa cum putem observa are și o incontestabilă importanță practică.
Este de prisos să mai accentuăm și noi importanța voinței juridice în cadrul actelor juridice civile deoarece nu am face decât să repetăm ceea ce reputați autori au afirmat într-o manieră mult mai potrivită.
Bibliografie
I. ALBU, Libertatea contractuală, Dreptul nr.3/1993.
D. ALEXANDRESCO, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil roman, Tipografia Naționala, Iași, 1901
P. ANDREI, Dolul prin reticență în literatura juridică și în practica judiciară, RRD nr.9/1982.
G. BELEIU, Drept civil.Teoria generală, Bucuresti, 1987.
G. BELEIU, A.POP, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Tipografia Universității București, Bucuresti, 1980.
G. BOROI, Drept civil. Parte generală, Ed.All Educational, Bucuresti, 1998.
M.D. BOCȘAN, Considerții asupra dolului în materie de liberalități, Dreptul nr.7/2001.
M.B. CANTACUZINO, Elementele dreptului civil, Ed. All Educational, 1998.
J. CARBONNIER, Droit civil. Introduction, Presses Universitaires de France, 1955.
D. CHIRICĂ, Drept civil. Succesiuni și testamente, Ed. Rosetti, Bucuresti.2003.
F. CHABAS, Jurisprudence française en matiere de droit civil. Obligation en general, RTD civ. nr.4/1980.
A. COLIN, H. CAPITANT, Traité de droit civil, Dalloz, Paris, 1957.
D. COSMA, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Științifică, Bucuresti, 1969.
I. DELEANU, Cunoașterea legii și eroarea de drept, Dreptul nr.7/2004.
H. DIACONESCU, Violența-viciu al voiței juridice și efectele ei în dreptul civil și penal cu privire speciala la sancțiunea juridică a acesteia, Dreptul nr.6/2003.
I. DOGARU, Valențele juridice ale voinței, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1986.
B. DUMITRACHE, M. NICOLAE, R. POPESCU, Instituții de drept civil, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2001.
J. FLOUR, J-L. AUBERT, E. SAVAUX, Droit civil. Les obligations, Armand Colin, Paris, 2002.
C. HAMANGIU, I. ROSETTI BĂLĂNESCU, AL. BAICOIANU, Tratat de drept civil român, Ed.All, Bucuresti, 1998.
A. IONAȘCU, Drept civil. Parte generală, Ed. Didactică și Pedagogica, Bucuresti, 1963.
Tr. IONAȘCU, E .BARASCH, Tratat de drept civil, Ed.Academiei, Bucuresti, 1967.
J. KOCSIS, Unele aspecte teoretice și practice privind eroarea de drept, Dreptul nr.8/1992.
H.,L. MAZEAUD, J. MAZEAUD, Leçons de droit civil, Editions Montchrestien, Paris, 1969.
I. MUNTEAN, Cauza liberaliăților, SUBB nr.2/2003.
M. MUREȘAN, P. CIACLI, Drept civil. Parte generală, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2001.
I.F. POPA, Obligația de informare în contractele sinalagmatice, Dreptul nr.7/2002.
P. POPESCU NEVEANU, Dictionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucuresti, 1978.
G. RIRERT, M. PLANIOL, Traité pratique de droit civil français, Librairie generale de droit et de jurisprudence, Paris, 1952.
E. SPERANȚIA, Introducere în filosofia dreptului, Ed. Cartea Romaneasca, Sibiu, 1944.
FR. TERRE, Y. LAQUETTE, Droit civil. Les successions. Les liberalites, Precis Dalloz, Paris, 1997.
O.UNGUREANU, Reflecții privind eroarea în dreptul civil, Juridica nr.4/2001.
A. WEILL, FR. TERRE, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 1986.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .vointa Juridica. Corelatia Dintre Consimtamant Si Vointa Juridica (ID: 125558)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.