.unele Probleme Privind Problematica Dreptului Umanitar In Conflictele din Fosta Iugoslavie

INTRODUCERE

În vederea examenului de absolvire am elaborat lucrarea cu tema „ Unele probleme privind problematica dreptului umanitar în conflictele din fosta Iugoslavie”. Am avut în vedere la alegerea acestei teme actualele confruntări ce au avut și au loc în societatea contemporana internațională care au implicații serioase fata de instituția de cetățenie privita din acest unghi. Problematica care are loc astăzi în lume în legătură cu instituția cetățeniei mi-a permis o abordare mai larga a acestor probleme de drept de mare actualitate.

În vederea prezentări fără condițiuni a temei propuse am structurat lucrarea în cinci capitole intr-o ordine fireasca în care cred eu am reușit să dezvolt în bune condițiuni problematica ce se degaja din tema aleasa.

Elaborarea lucrării a necesitat studierea unui volum serios de izvoare politice care constau în acte normative și lucrări de specialitate ca unor specialiști din țara și străinătate.

Realitatea în acest mod, lucrarea, după modesta mea părere cred ca corespunde rezidentelor pe care le implica o teze de licența în drept.

CAPITOLUL I

CONSIDERATII GENERALE PRIVIND EVOLUTIA FOSTULUI STAT IUGOSLAVIA ÎN BALCANI.

I.1. ISTORICUL APARITIEI ȘI DEZVOLTARII STATULUI FEDERAL ÎN BALCANI

Zona Balcanilor, „ butoiul de pulbere al Europei”, a fost și a rămas o preocupare repetata a marilor puteri, imperiilor ce au apărut și au apus, cu o necesitate sau destin al istoriei, a cancelariilor europene, nu numai în frecvente momente, în care divergentele din zona apăreau multiple și vulcanice – de natura teritoriala, etnica, religioasa, politica etc. – dar și prin interesele încrucișate, concurente sau perfide ale unor puteri în aceasta importanta și de interes zona geo – politica.

Balcanii au fost o zona cu un potențial grad de instabilitate, ca un vulcan nestins, gata să erupă, atentate, conflicte de interese s-au declanșat periodic, s-au putut stinge sau ameliora, au stat intr-o potențiala izbucnire ori s-au revărsat.

Kosovo parca a destinat s rămână în istorie ca o localitate a marilor confruntări intre popoare.

Răsfoim paginile istoriei și ne întoarcem cu peste 600 de ani în urma, la sfârșitul secolului XIV – le, când în 1389, la Câmpia Mierlei, a avut loc o confruntare cu forțele otomane, implicându-se și domnul Tarii Românești, Mircea Cel Bătrân, prin trimiterea unui corp de oaste în ajutorul sârbilor.

În 1815, Muntenegru era principat independent. Serbia obține treptat (intre 1817 și 1830) statutul de autonomie. Va rămâne totuși sub dominația otomana până în 1878. trecând peste evenimentele pline de zbucium, de lupte din decursul evului mediu și modern, punctam ca în 1875 au început puternice mișcări împotriva stăpânirii otomane, în toata Peninsula Balcanica. Ele s-au transformat într-un război al Serbiei și Muntenegrului împotriva Turciei.

La Berlin, în anul 1878, s-a recunoscut, printre altele, independenta de stat, în urma glorioaselor victorii, a României, Serbiei și Muntenegrului.

În 1908, Austro – Ungaria anexează Bosnia – Herțegovina, care fusese ocupata în urma cu 30 de ani și cedează Turciei sandjarul Novi Pazar. Odată cu războaiele Balcanice din 1912 – 1913 se încheie procesul de destrămare a „Europei Otomane” (cu excepția Traciei Orientale). Bosnia – Herțegovina rămâne în Imperiul Austro – Ungar. Serbia i-și mărește teritoriul cu o porțiune din Macedonia și una din sandjarul Novi Pazar (pe care îl împarte cu Muntenegru).

Destrămarea Imperiului Austro – Ungar duce la crearea, în 1918, a unor noi state, intre care Regatul Sârbilor, Slovenilor și Croaților (Iugoslavia). Noul Stat înglobează cele doua regate ale Serbiei și Muntenegrului, ca și posesiuni ale fostului imperiu (Croația, Slovenia, Bosnia – Herțegovina și Dalmația).

Primul război mondial, cauzele, dar mai ales „nucleul aprinderii” conflictul armat i-și are tot pe teritoriul Serbiei locul de declanșare. Este cunoscut ca aceasta conflagrație are drept prolog, pretext al declanșării – căci cauzele politice și economice erau determinate – atentatul din actualul oraș binecunoscut – Sarajevo.

De la primul război mondial se trece la conflictul puternic de mare proporție, ce accentuează în lupta trei mari continente: Europa, America de Sud și Asia. Cele mai multe state europene devin participanți, direct sau indirect, teatru de operațiuni, pârjolite sau ocupate de cumplita încleștare.

Nu putea, ca totdeauna, în conflictele europene, să lipsească tara fanaticilor luptători – Iugoslavia, care prin luptele de partizani, a inaugurat în istoria războaielor o tehnica, de dârzenie, de diversificare tactica și de rezistenta de neîntâlnit.

Nicăieri tara care a declanșat al doilea război mondial – Germania hitlerista – nu a cunoscut atâtea dificultăți, durata de lupta și pierderi ca în Dinarii bravei Iugoslavii.

Întotdeauna Balcanii s-au constituit intr-o zona în care interesele marilor puteri s-au ciocnit extrem de dur. În secolul al XIX – lea teritoriile acestei peninsule au făcut obiectul celebrei „probleme orientale”, a succesiuni la moștenirea Imperiului Otoman, „omul bolnav al Europei”, pe care puteri ca Franța sau Marea Britanie au dorit să îl mențină cât mai mult în viata, spre deosebire de Rusia, interesata de accesul la marile calde. Germania a căutat și ea să-și impună interesele, dacă amintim de proiectele celui de-al treilea Reich de a construi o cale ferata Berlin – Bizanț – Bagdad.

Așa cum am mai amintit, războaiele balcanice și prima conflagrație mondiala, ca și noua ordine internațională instituită de sistemul de la Paris – Versailles pe baza principiului naționalităților și a punctelor Wilsoniene, nu au reușit să elimine tensiunile. Încercările sistemelor de alianțe regionale de genul Antantei Balcanice, a Micii Antante s-au dovedit inoperabile în fata valului totalitarist și a predominării dreptului forței. Reașezarea ordinii internaționale de la sfârșitul celui deal doilea război mondial, dezvoltarea lumii bipolare, constituirea O.N.U. dar și a doua blocuri antagoniste au configurat o anume stabilitate a lumii. Stabilitatea care a fost afectata de sfârșitul războiului rece, cărui consecințe se pot surprinde inclusiv în ceea ce se întâmplă în prezent în spațiul iugoslav. Relațiile lumii în care trăim s-au modificat în linii esențiale în ultimul deceniu, fie și dacă luam în considerare faptul ca un alt „bolnav” al Europei – U.R.S.S. – dispărut și o data cu el, structurile lagărului socialist. Reașezarea lumii, resurgența etnocratismului, apariția de noi state, au incitat dezbateri pe tema suveranității naționale, un concept care va atâta vreme cât vor exista state.

I.2. UNELE CONSIDERATII PRIVIND CONCEPTUL DE SUVERANITATE

Problemele care s-au pus în secolul nostru în legătura cu suveranitatea limitata au pornit de la înțelegerea suveranității în cadrul unor sisteme de alianțe în care un actor central impune un anumit tip de acțiune și o anumita percepție.

Nu trebuie uitat ca modificările conceptului de suveranitate s-au petrecut pe o lunga durata, dacă este să privim fenomenul de la momentul Westphalia și aceasta în măsura în care interdependentele au crescut în amplitudine în viata internațională, iar cooperarea interstatala a însemnat și oprirea unor modificări la formele de suveranitate gestionate în comun. S-a conturat în ultima vreme și ideea ca suveranitatea este un principiu care poate fi limitat de comunitatea internațională, ca nici un stat nu poate face apel la aceasta dacă nu respecta drepturile minoritarilor, spre exemplu.

În sfera relațiilor internaționale participa actori care poseda resurse și capacitați diferite, prin urmare state puternice și state mai puțin puternice. Din păcate, a fi puternic înseamnă nu numai puterea de a spune un „nu” atunci când ai o alta părere, ci și puterea de a recurge la forța – prin mijloace simbolice sau efective.

Din aceasta perspectiva, dreptul internațional este o ficțiune a egalității în drepturi a statelor. Aceasta este rațiunea pentru care atât Societatea Națiunilor cât și O.N.U. au fost gândite în acest mod.

Dacă pentru Europa se poate sesiza evoluția unor scoli puternice de drept internațional, nu același lucru se poate spune despre Statele Unite, unde predomina conceptul „Balance of Power”, cercetarea mecanismelor de putere, elementelor de forța cu care pot contribui la îndeplinirea „interesului național” american.

Principii care trebuie avute în vedere deoarece, în condițiile în care aceasta pavăza pentru cei slabi, reprezentata de dreptul internațional, este neglijata ca regula a jocului de către cei puternici, mecanismul dreptului internațional este practic desființat.

Așadar, în pofida dreptului internațional, suveranitatea poate exista în istorie subsumata unor raporturi de forța, și consecventa unor tentații a zonelor de influența, războiul rece instituind aceasta împărțire în câmpuri intre care se schimbau lovituri strategice.

După 1990, balanța puterii internaționale s-a inclinat vizibil în favoarea USA, fapt care a alterat statutul și capacitățile ONU, ca și prestigiul acestui forum internațional. Ceea ce s-a întâmplat în Iugoslavia și ceea ce s-a întâmplat în Kosovo are precedente pe care Rusia nu are cum să le uite. În timpul crizei Kuwaitului, ex-URSS a aprobat necondiționat rezoluția ONU care binecuvânta intervenția NATO. Rusia a pierdut conștient pentru un timp, statutul de mare putere mondiala și europeana.

Este sigur însă ca principiile dreptului internațional, respectarea suveranității internaționale, trebuie să rămână o cale fundamentale de rezolvare a tensiunilor internaționale, de prevenire a entropiei și haosului în relațiile interne și interstatale.

I.3. CONSIDERATII GENERALE PRIVIND PROBLEMA PANSLAVISMULUI DANUBIAN.

Visul slavilor sud – dunăreni de a se reuni intr-o mare federație datează inga din vremea anului revoluționar 1848, mai precis un an mai târziu, când la Praga s-a desfășurat primul congres panslavist : în spatele „frăției de sânge și limba” se afla Imperiul Țarist, care își acoperea astfel intențiile strategice de a lua locul Turciei în Balcani și de a penetra Centrul Europei. Nu este oare ciudat ca, la putina vreme după cest eveniment, în Serbia, Bulgaria, Croația, Slovacia etc., care erau doar provincii ale imperiilor turc sau austro –ungar, au luat ființa un soi de instituții spiritual – naționaliste, care și-au propus regenerarea patriotica acestor popoare slave și sprijinirea luptei pentru eliberare naționalăîn Nu întâmplător toate aceste instituții, unele stipendiate de Rusia, se numeau Malița – Malița Srbska, Malița Hrvatka, apoi cea bulgăreasca etc. În limbile slave Malița înseamnă „regina (matca albinelor)’, prin extensie metaforica „mama neamului” sârb, croat, slovac, bulgar, etc.

Prima astfel confederație sud slava ar fi putu lua naștere până în preajma celor doua războaie balcanice (1912, 1913), intre Serbia și … Bulgaria. Tratatul de alianța și prietenie bulgaro – sârb semnat la Sofia, intre 13 martie 1912 (când Bulgaria împlinea … 24 de zile de independenta) a pus bazele Alianței Balcanice, care ar fi trebuit să aiba drept corolar crearea unei noi Iugoslavii. Proiectul a devenit caduc după al doilea război balcanic, mărul discordiei cu ocazia Tratatului de la București (10 august 1913) – fiind împărțirea Macedoniei, din care s-au înfruptat mai ales Serbia și Grecia, în defavoarea Bulgariei.

Primul război mondial are la origine tot un eveniment petrecut în Balcani, mai precis la Sarajevo (Bosnia – Herțegovina) – asasinarea principelui moștenitor al Austro – Ungariei, Franz – Ferdinand (15/16 iunie 1914).

Încă din perioada conflictului armat mondial, ideologii sârbi ai panslavismului militează pentru idealul confederativ. Inițiativa o au însă croații, care se vor dovedii apoi kamikaze ai Iugoslaviei‚ din interiorul navei”. La 5 octombrie 1918, la Zagreb, se constituie Vocea Populara Centrala, organ suprem reprezentativ al teritoriilor sud-slave din Austro – Ungaria. 50 de zile mai târziu, Vocea din Zagreb proclama Statul Sârbilorai târziu, când la Praga s-a desfășurat primul congres panslavist : în spatele „frăției de sânge și limba” se afla Imperiul Țarist, care își acoperea astfel intențiile strategice de a lua locul Turciei în Balcani și de a penetra Centrul Europei. Nu este oare ciudat ca, la putina vreme după cest eveniment, în Serbia, Bulgaria, Croația, Slovacia etc., care erau doar provincii ale imperiilor turc sau austro –ungar, au luat ființa un soi de instituții spiritual – naționaliste, care și-au propus regenerarea patriotica acestor popoare slave și sprijinirea luptei pentru eliberare naționalăîn Nu întâmplător toate aceste instituții, unele stipendiate de Rusia, se numeau Malița – Malița Srbska, Malița Hrvatka, apoi cea bulgăreasca etc. În limbile slave Malița înseamnă „regina (matca albinelor)’, prin extensie metaforica „mama neamului” sârb, croat, slovac, bulgar, etc.

Prima astfel confederație sud slava ar fi putu lua naștere până în preajma celor doua războaie balcanice (1912, 1913), intre Serbia și … Bulgaria. Tratatul de alianța și prietenie bulgaro – sârb semnat la Sofia, intre 13 martie 1912 (când Bulgaria împlinea … 24 de zile de independenta) a pus bazele Alianței Balcanice, care ar fi trebuit să aiba drept corolar crearea unei noi Iugoslavii. Proiectul a devenit caduc după al doilea război balcanic, mărul discordiei cu ocazia Tratatului de la București (10 august 1913) – fiind împărțirea Macedoniei, din care s-au înfruptat mai ales Serbia și Grecia, în defavoarea Bulgariei.

Primul război mondial are la origine tot un eveniment petrecut în Balcani, mai precis la Sarajevo (Bosnia – Herțegovina) – asasinarea principelui moștenitor al Austro – Ungariei, Franz – Ferdinand (15/16 iunie 1914).

Încă din perioada conflictului armat mondial, ideologii sârbi ai panslavismului militează pentru idealul confederativ. Inițiativa o au însă croații, care se vor dovedii apoi kamikaze ai Iugoslaviei‚ din interiorul navei”. La 5 octombrie 1918, la Zagreb, se constituie Vocea Populara Centrala, organ suprem reprezentativ al teritoriilor sud-slave din Austro – Ungaria. 50 de zile mai târziu, Vocea din Zagreb proclama Statul Sârbilor, Croaților și Slovenilor. Urmează să fie proclamat Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, sub dinastia Karagheorghevici, căruia i se alătura, 3 zile mai târziu, Muntenegru.

Numele artificial Iugoslavia (în traducere Slavii de Sud) devine oficial la 3 octombrie 1929.

I.4. ROLUL PE CARE LA JUCAT DUPĂ CEL DE-AL II – LEA RĂZBOI MONDIAL TITO ÎN FOSTUL SPATIU AL IUGOSLAVIEI

Mareșalul era un tip priapic, a avut mai multe casatorii legale, morganatice, mai multe rânduri de copii.

Cu câteva decenii mai târziu, după ce numele artificial Iugoslavia devenise oficial, Tito a trecut peste muntele Romanija de lângă Sarajevo cu câțiva tovarăși de arme. Aici, în munte, a fost totuși unul din „bivuacurile” lui de război, unde a luptat, dar a și trăit alături de o frumoasa românca vlaha, secretara lui personala Davorianka Paunovici, alintata de partizani Zalenka (Izvoras), de loc din Pojarevăț, din Timocul Sârbesc.

Davorianka era de o frumusețe răpitoare. Nu se știe cum a ajuns în tabăra Tito. Acesta a remarcat-o, a făcuto secretara și tovarășa de pat.

Filip Radulovici, un biograf al mareșalului a enumerat în scrierile lui femeile care l-au făcut fericit în pat pe Tito (17 la număr). Tito îl moștenea pe Franjo Broz, tatăl sau, un samsar păgubos, care ia dăruit fiului sau alți 14 frați și surori.

Pe nici o femeie, știuta sau neștiuta, n-a iubito acest Casanova croat din Zagreb ca pe românca Davorianka Paunovici.

De doua ori, întâmplător situații limita, mareșalul a fost salvat de la moarte sau din prizonierat de romani. Odată asediați și amenințați cu foamea, Tito și tovarășii săi își luaseră adio de la viata. Gestul curajos al unui cioban roman, Mihail Gazda, a schimbat istoria. A mânat turma oilor sale peste liniile germane. Câteva săptămânii partizani au mâncat doar lapte, brânza, carne de oaie fără pâine, dar au reușit să reziste până la sosirea unor ajutoare.

Altădată, se pare trădați, Tito și Statul sau Major, s-au aflat încercuiți intr-o peștera de la Drava. Davorianka a tras de timp, i-a propus mareșalului să mai amâne predarea pentru … a se îmbrăca întâmplător haine de parada. Intre timp a fost descoperita o galerie secreta prin care au ieșit întâmplător spatele atacatorilor.

Davorianka era o ființa pasionala și totuși lucida; mai mult, tânără studenta la limba franceza ajunsese întâmplător tabăra lui Tito din motive … patriotice. Și a acționat întâmplător acest sens. Spre sfârșitul războiului, știind ca îl domina sentimental pe mareșal, și-a jucat marea carte: a cerut drepturi politice și cetățenești egale și pentru conaționalii săi din Timocul Sârbesc. Deși robit de dragoste, mareșalul s-a adresat conducerii de partid. Propunerea nu a întrunit majoritatea voturilor. Întâmplător aceeași zi, Tito a izgonito pe Davorianka, locul ei fiind luat de o sârboaica care se va casatori cu Tito peste 14 ani.

După război, bolnava de tuberculoza și însărcinată, vlaha din Pojarevăț se căsătorește. După naștere, întâmplător 1946, Dravorianka a murit, Tito impunând înmormântarea ei întâmplător gazonul de la beli Dvor, unde chiar el va fi înmormântat întâmplător 1980.

Anii au trecut. Fata Davoriankai și a lui Mamo Markovici, dar întâmplător fapt a lui Tito, susțin unii istorici, a crescut pe plaiurile muntoase ale vlahilor, la Pojarevăt.

Mirjana Markovici a cunoscut în localitatea natala un tânăr activist, pe nume Slobodan Miloșevici, a cărui cariera ca lider comunist a fost încurajata de însuși Tito.

Familia Miloșevici din Pojrevat a cunoscut mărirea prin Slobodan (născut la 20 august 1914), care a ajuns președintele Serbiei, apoi al Iugoslaviei, după ce partidul comuniștilor iugoslavi s-a cosmetizat în … socialist. Mirjana, doctor în filozofie, la catedra de sociologie a Universității Belgrădene, nu a fost de acord cu aceasta schimbare a partidului. În consecință, și-a fondat un partid propriu, de extrema stângă, bineînțeles naționalist, Stângă Iugoslava Unita (J.U.L). fiica lor, Marija, este șefa unui post de radio din belgrad; fratele ei Marko, om de afaceri prin Pojarevat, a fost mobilizat ca ofițer în armata iugoslava.

Așadar președinți Iugoslaviei posttitoiste „vin” din Timocul Sârbesc, acolo unde trăiesc foarte mulți vlahi.

Iugoslavia, copilul teribil al politici mondiale, răsfățatul Occidentului, năzurosul Moscovei, a ajuns în zona europeana cea mai năpăstuit. Războaiele au trecuto prin foc și sabie, hecatombe de morți, populații întregi dislocate, distrugeri materiale imense, frontiere șterse și din nou marcate, dar altfel, vendetele seculare reînviate, incertitudine generalizata.

De peste un deceniu Tito se răsucește în mormânt și nu pare a-și găsi curând veșnica odihna. Iugoslavia, pe care el a izbutit să o reconstruiască imediat după al doilea război mondial, atingea aproape limitele maxime posibile. Nu ia reușit doar includerea zonei Triestului în componenta statului sau multinațional. În rest, cu excepția Bulgariei, toate teritoriile locuitori vorbitori de limba slava la sud de Dunăre au intrat în alcătuirea republicii federale Iugoslavia (mai întâi populara și apoi socialista). Propaganda oficiala a Belgradului bătea moneda pe formula fericita a acestui stat care se compunea din sase republici și doua provincii autonome, mai multe religii și încă și mai multe etnii. Sovieticii și occidentali binecuvântau statul iugoslav postbelic al cărui președinte postbelic reușise o rezistenta puternica împotriva Germaniei Naziste și care, în momentul despărțirii apelor la Est și Vest, nu a intrat integral în sfera de influenta, ba, mai mult, deschizând calea unei „a treia cai”, cea a muscarii nelimitate.

Tito a murit la 4 mai 1980, iar peste un an zeci de mii de albanezi din Kosovo erau reprimați sângeros pentru ca aclamau statutul de republica. În martie 1989, când sistemul mondial al comunismului trosnea din toate încheieturile, o reforma a Constituției sârbe limitează statutul de autonomie al regiuni Kosovo și Voivodina ale Republici Serbia: un gest frontal, începutul sfârșitului R.S.F Iugoslavia. Din acest moment procesul destrămării acestui stat multinațional a devenit o adevărata sarabanda. La 26 iunie 1990, parlamentul Serbiei suspenda Guvernul și Parlamentul din Kosovo. La 28 februarie 1991, sârbii din Kraina proclama despărțirea de Croația. La 25 iunie este proclamata independenta Serbiei și Croației. La 8 septembrie are loc un referendum ce ratifica independenta republicii Macedonia. La 15 octombrie și Bosnia – Herțegovina își declara independenta. Germania se grăbește să recunoască independenta Sloveniei și Croației, iar celelalte state Occidentale vrând – nevrând o urmează. În spațiul Iugoslav se trasează noi frontiere intr-o veselie macabra, iar documentele general europene de la Helsinki și Paris privind inviolabilitatea frontierelor devin simple petice de hârtie. Căci noile frontiere, cu excepția celor ale Sloveniei, nu apar în condiții pașnice, ca în cazul Germaniei ci prin războaie sângeroase de o atrocitate pe care Europa spera să o fi lăsat în istorie pentru totdeauna. În mai puțin de un deceniu, din Iugoslavia titoista s-au desprins pentru a deveni state independente, toate republicile componente, iar federația pentru a nu mai rămâne o utopie, s-a redus la o uniune precara intre Serbia și Muntenegru. Liderul ei, Slobodan Miloșevici, a prezidat procesul destrămării mai întâi cu o satisfacție secreta, crezând ca este momentul pentru a înfăptui Serbia Mare, indiferent de sacrificiile care ar trebui făcute. Pe parcurs, își va da seama ca evoluția evenimentelor se va întoarce împotriva planurilor sale. Reacția în lanț a secesiunii avea să pună sub semnul întrebări „Mica Serbie”. În Kosovo și chiar în Voivodina tendințele secesioniste au devenit tot mai puternice și, după desfășurări dramatice, care au culminat cu bombardarea masiva a Serbiei de către avioanele N.A.T.O., Kosovo s-a transformat în ceea ce politologii numesc „un teritoriu haotic neguvernabil”, asemenea Somaliei, Eritreii sau Transnistriei, pus sub autoritatea formala a N.A.T.O., dar controlat de forțele minorității etnice albaneze.

Spectrul Serbiei Mari se estompează, cel al Albaniei Mari prinde contururi tot mai consistente. Faptul albanez devine principalul ferment al haosului balcanic. Albania, chiar dacă și a devenit și ea, după răsturnarea regimului comunist, un teritoriu haotic, neguvernabil, se constituie într-un epicentru al noilor convulsii care se prefigurează. Prudentele, autoritățile albaneze din Kosovo nu forțează nota pentru o fuziune statale cu Tirana, dar încurajează Extremismul minoritarilor consângene din sudul Serbiei și Macedonia. La sfârșitul lui martie 2001, desfășurarea trupelor iugoslave în sudul Serbiei și ofensiva armatei macedonene pe înălțimile din jurul orașului Tetovo par să oblige la defensiva gherilei albaneze.

I.5. PRINCIPALELE PROBLEME DE ORDIN ISTORIC ȘI AL CONFLICTELOR INTEREDNICE ÎN SPAȚIUL FOSTULUI STAT IUGOSLAVIA

Constituția federala din 1974 a RSF Iugoslavia acorda republicilor componente o larga autonomie (inclusiv Bosniei-Hertegovina) și recunoștea pentru prima data "naționalitatea musulmana", măsura de ordin politic care va favoriza promovarea unei doctrine naționaliste la nivel local.

În condițiile renașterii curentului politic naționalist și pe fondul unei puternice depresiuni economice (economie stagnanta, marcata de datorii externe, diferențe în dezvoltarea regionala), precum și datorita retragerii dreptului la autonomie al unor provincii (ex. Kossovo) și a altor drepturi acordate de Constituția din 1974, începe procesul de dezintegrare a RSF Iugoslavia, prin secesiunea statelor sale componente (în cursul anului 1991) și declanșarea conflictului militar. Disoluția statului federal iugoslav este urmarea caracterului sau artificial, a acțiunii factorilor interni și celor externi, deopotrivă. Slovenia și Croația sunt primele republici care își proclama independenta, la data de 25 iunie 1991, ca răspuns la actul neconstituțional al autorităților de la Belgrad de a refuza accesul la președinția federala a croatului Stipe Mesici.

Conflictele apar încă din 1990, când, prin insurecția sârbilor din regiunea Krajna, se proclama Regiunea Autonoma a Sârbilor. Operațiunile militare ale armatei federale pe teritoriul croat se desfășoară din iulie 1991 până în martie 1992, când sunt trimise trupe ONU pentru a se interpune între părțile beligerante. De asemenea, în martie 1992 se declanșează războiul din Bosnia-Herțegovina, în perioada proclamării independentei acestui stat, în urma unui referendum la care populația sârba a statului a refuzat să participe. Atât Serbia, cât și Croația au constituit factori de instabilitate prin intervenția lor activa în conflictul din Bosnia, guvernele celor doua tari urmărindu-și cu consecventa propriile interese.

Acordurile de pace de la Dayton constituie un moment de cotitura în conflictul din fosta Iugoslavie, dar ele ridica și unele întrebări lăsate fără răspuns, cum ar fi suveranitatea și autodeterminarea etnica în Bosnia-Herțegovina. Planul de pace se bazează pe ideea ca Federația croato-musulmana este o comunitate politica solida care, în timp, va deveni mai omogena, constituind, astfel, o contrapondere la Republica Sârba. Alianța croato-musulmana a apărut, însa, ca un "mariaj din interes". Înainte ca aceasta federație să fie proclamata, croații și musulmanii s-au confruntat într-un război brutal pentru unele orașe, cum este Mostar. Deci, problemele teritoriale se mențin și ele trebuie soluționate cu prioritate. Nu este limpede nici cum vor putea cele trei armate beligerante să se integreze într-o singura forța militara pusa în slujba politicii externe a guvernului central, nici cum vor fi deferiți justiției cei suspectați de crime de război.

La declanșarea războiului acțiunile întreprinse pe plan internațional pentru dezamorsarea acestuia au fost mai puțin semnificative, considerându-se, inițial, ca acest conflict nu ar putea depăși caracterul unui război local.

În general, în timpul conflictului s-a evidențiat dificultatea coordonării acțiunilor organismelor internaționale (de exemplu ONU-NATO), ca și necesitatea structurării unui nou mecanism de conducere la nivelul Națiunilor Unite (deoarece menținerea consensului, ca modalitate de luare a deciziilor la nivelul Consiliului de Securitate, blochează practic manifestarea de voința a statelor membre), precum și la nivelul altor organisme internaționale (NATO, UEO, OSCE).

Cu certitudine, conflictul bosniac a ridicat o serie de probleme în privința raporturilor dintre organismele internaționale, dintre acestea și statele membre, a eficientei și autorității organismelor de drept internațional.

Consiliul Europei a avut pe agenda sesiunilor plenare în repetate rânduri, cu începere din vara anului 1992, rapoarte privind situația din fosta Iugoslavie, în special în ceea ce privește problema respectării drepturilor omului (situația emigranților, exodul populației civile etc.).

În ceea ce privește relațiile instituționalizate dintre Consiliul Europei și ex-RSF Iugoslavia, inițial, și ulterior, statele desprinse din aceasta, situația este următoarea:

– ex-RSF Iugoslavia a avut statutul de invitat special pe lângă APCE cu începere din 1989 și până în iulie 1992;

– Slovenia a fost primita ca membru cu drepturi depline în iunie 1993;

– fosta Republica Iugoslava a Macedoniei a primit statutul de membru cu drepturi depline în septembrie 1995;

– Croația este invitat special. Cererea să de aderare va fi discutata la sesiunea din luna aprilie a.c.;

– Bosnia-Herțegovina este invitat special.

– RF Iugoslavia a solicitat reluarea cooperării cu CE.

Pe ordinea de zi a viitoarei sesiuni plenare a APCE, din perioada 22-26 aprilie a.c., sunt incluse doua puncte care vizează spațiul ex-iugoslav:

– discutarea cererii de aderare a Croației ca membru cu drepturi depline;

– implementarea acordurilor de pace de la Dayton.

Este de remarcat lunga lista de angajamente asumate de guvernul croat în vederea primirii ca membru cu drepturi depline a tarii, lista rezultata în urma unor delicate negocieri dintre conducerea Consiliului Europei și autoritățile din Croația.

În ceea ce privește îndeplinirea Acordurilor de la Dayton, Adunarea subliniază ca deja Comitetul de Miniștri și Președintele Curții Europene a Drepturilor Omului au îndeplinit un anumit număr de misiuni încredințate Consiliului Europei, în vederea punerii în practica a prevederilor acordurilor.

Proiectul de recomandare subliniază domeniile de acțiune ale programelor de asistenta ale Consiliului:

– dezvoltarea societății civile;

– libertatea mass-media;

– preeminenta dreptului.

De asemenea, una din priorități este susținerea accentuata a reconstrucției Bosniei-Herțegovina.

Consiliul Europei își manifesta, astfel, încă o data, disponibilitatea de a participa la rezolvarea unor probleme de interes general european, demonstrând ca este una din organizațiile cele mai bine plasate pentru asigurarea securității democratice pe continent.

I.6. STRUCTURA POPULATIEI ȘI APARITIA CONFLICTELOR INTERETNICE ÎN BOSNIA HERTEGOVINA

În raportul Comisiei Adunării Parlamentare a Consiliului Europei pentru migrații, refugiați și demografie se arata ca, drept urmare a conflictului din Bosnia și Herțegovina, un număr de aproximativ 2,2 milioane de persoane s-au deplasat interiorul și exteriorul zonelor de origine. În prezent, prevederile Acordurilor de la Dayton cu privire la toarcerea acestor refugiați nu au fost îndeplinite integral. 689 000 de refugiați și alte 866 000 de persoane deplasate așteaptă ca o soluționare durabila a situației dificile care se afla.

În proiectul de Recomandare adoptat decembrie 1997 se menționează că, deși 1996 și 1997 aproximativ 720 000 de refugiați au revenit Bosnia și Herțegovina sau au reușit să se stabilească mod durabil unele tari, toarcerea zonele de origine s-a realizat, cea mai mare măsura, cazul repatriaților aparținând grupului etnic majoritar; numai 35 000 de persoane s-au tors zonele care locuiesc populații minoritare. În prezent, peste 1,5 milioane refugiați și persoane deplasate sunt ca căutarea unei soluții de repatriere, de integrare acolo unde se afla sau de mutare într-o alta tara.

Printre cauzele acestei situații se enumere întârzierile datorate, în special, unor procedee politice, legislative și administrative practicate de autoritățile Federației Bosnia și Herțegovina și, în mod special de Republica Srpska; se constata, de asemenea, violări ale drepturilor omului, discriminări ale minoritarilor, insecuritate ca urmare a prezentei masive a minelor antipersonale, șomaj ridicat, nivel de viata redus, lipsa de locuințe și absenta infrastructurilor și a serviciilor.

În aceste condiții, APCE subliniază urgenta finanțării internaționale pentru construcția locuințelor destinate persoanelor care, datorita deplasărilor, ocupa, în prezent, locuințele refugiaților în curs de repatriere. De asemenea, se constata necesitatea ca toate organizațiile internaționale, guvernamentale și neguvernamentale care participa la procesul de reconstrucție și repatriere să intensifice cooperarea între ele și cu autoritățile locale, astfel încât să se de buna coordonarea și să se evite activitățile paralele și repetarea acestora.

În acest sens, Adunarea recomanda Comitetului de Miniștri să invite:

1. autoritățile din Bosnia și Herțegovina:

a) să faciliteze dialogul și cooperarea între entitatea croato-musulmana, la toate nivelele politice, în vederea aplicării integrale a dispozițiilor cuprinse la anexa 7 la Acordurile de la Dayton;

b) să adopte o politica globala pentru promovarea întoarcerii refugiaților și a persoanelor deplasate și pentru încurajarea integrării acestora;

c) să susțină inițiativa "Orașe deschise" a Înaltului Comisariat pentru Refugiați (ICR) pentru accelerarea întoarcerii "minorităților";

d) să vegheze ca rezultatele alegerilor municipale din 13 și 14 septembrie 1997 să fie aplicate în special cu privire la investirea municipalităților mixte cu depline puteri de îndeplinire a funcțiilor ce le revin;

e) să colaboreze mai activ cu Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie, astfel încât toți criminalii de război inculpați să fie aduși în fata justiției;

f) să accelereze implementarea forțelor de politie comune;

g) să interzică toate practicile ilegale ale forțelor de politie de intimidare a minoritarilor, inclusiv constituirea de liste secrete de criminali de război prezumtivi;

h) să adopte masuri de represiune eficace pentru încetarea violărilor drepturilor omului și a discriminării minorităților;

i) să pună capăt incitării ilegale la reinstalare, ca mijloc de "gestiune etnica", cu scopul de a întări controlul asupra teritoriului și de a bloca întoarcerea "minoritarilor";

j) să modifice, potrivit recomandărilor Oficiului Înaltului Reprezentant (OIR), orice prevedere legislativa destinata împiedicării întoarcerii locuitorilor dinainte de război, în special cu privire la locuințele sociale, și să adopte masuri eficace pentru aplicarea reglementarilor legale, modificate în acest sens;

k) să suprime toate obstacolele administrative care se opun repatrierii – ca impozitul de război, taxe pentru vize și obligații vamale – și să accelereze eliberarea de pașapoarte și de documente de călătorie;

l) să interzică practica inacceptabila constând din refuzul de a înregistra persoanele repatriate, fără locuință, fapt care le lipsește de drepturile sociale și de prestările aferente acestora;

m) să suprime piedicile care se opun liberei circulații și comunicării, în special prin implementarea unui sistem uniform de înmatriculare a vehiculelor și a plăcilor de identificare națională;

n) să intensifice activitățile de deminare;

o) să impună respectarea în mass-media a interzicerii propagandei ostile minorităților și să promoveze reconcilierea;

p) să nu se limiteze la aplicarea principiului de reciprocitate în ceea ce privește întoarcerea "minoritarilor";

2. statele membre implicate:

a) să urmeze cu exactitate recomandările ICR cu privire la repatrierea refugiaților și să acționeze în strânsă colaborare cu ICR pentru a asigura întoarcerea acestora în siguranță, demnitate, în mod ordonat și eșalonat;

b) să nu practice plecarea forțată a refugiaților originari din regiuni în care aceștia s-ar constitui într-o minoritate pentru a nu crea noi dezechilibre în structura etnica a tarii;

c) să continue acordarea protecției internaționale acelor categorii de refugiați care beneficiază de aceasta, potrivit normelor ICR, până ce vor fi fost reunite toate condițiile permițând refugiaților întoarcerea la căminele lor în siguranță și demnitate;

d) să garanteze obținerea de împrumuturi pentru proiectele de reconstrucție finanțate de câtre Fondul de Dezvoltare Sociala, în special pentru locuințe, independent de eforturile desfășurate în alte domenii;

e) să urmeze exemplul oferit de unele state membre care permit refugiaților să viziteze Bosnia și Herțegovina și să se întoarcă în tarile gazda în așteptarea deciziei cu privire la repatrierea definitiva;

3. toate statele membre:

a) să participe, în continuare, la finanțarea reconstrucției, în special spre a permite Bosniei și Hertegovinei să se doteze cu locuințe provizorii și permanente, precum și cu infrastructuri și servicii;

b) să mărească sprijinul financiar pentru localitățile pe care ICR le-a declarat "orașe deschise" și să extindă acest sprijin altor localități care accepta întoarcerea "minorităților" (înfrățirea statelor etc.);

c) să susțină implementarea proiectelor generatoare de venituri și să intensifice investițiile care creează locuri de munca;

4. organismele competente ale Consiliului Europei:

să contribuie, în continuare, la instaurarea unui climat de încredere și de dezvoltare a societății civile și democratice în Bosnia și Herțegovina prin intermediul asistentei în domeniul juridic, al programelor de pregătire și al sprijinului acordat organizațiilor neguvernamentale, precum și celor intitulate ambasade ale democrației locale.

În introducerea raportului elaborat de Comisia APCE pentru emigrații, refugiați și demografie se face referința la anexa 7 a Acordurilor cadru pentru pace în Bosnia și Herțegovina (Acordurile de la Dayton) încheiate la 21 noiembrie 1995. Elementul vital pentru procesul de reconstrucție este precizat ca fiind întoarcerea voluntara a refugiaților și a persoanelor deplasate în localitățile lor de origine. Se recunoaște dreptul repatriaților de a-și redobândi bunurile de care au fost spoliați după 1991, precum și de a obține despăgubiri în cazul în care aceste bunuri nu pot fi restituite.

La 25 septembrie 1997 Biroul Adunării a adoptat o lista a condițiilor minimale de îndeplinit în scurt timp înaintea începerii procedurii de aderare a Bosniei și Herțegovinei la Consiliul Europei. Bosnia și Herțegovina au obținut statutul de invitat special în cadrul Adunării Parlamentare la 28 ianuarie 1994 și au depus candidatura de aderare la Consiliul Europei la 10 aprilie 1995. APCE este sesizata în prezent de un raport cu privire la refugiații și persoanele deplasate din acest stat, mai precis cu referire la refugiații și persoanele deplasate, originare din Croația.

Evaluarea progresului realizat în îndeplinirea prevederilor anexei 7 a Acordurilor de la Dayton se refera, în primul rând, la amploarea fenomenului; la începutul anului 1996, când au avut loc primele întoarceri, în Germania se aflau 240 000 de refugiați, în Croația – 288 000, în Republica Federala Iugoslavia – 453 000, în Austria – 80 000, în Suedia – 61 500, în Elveția – 26 700, în Slovenia – 33 400, în Olanda – 23 500, în Danemarca – 23 000 și în Marea Britanie – 13 000.

Clasificați după apartenența etnica, 80% din refugiații aflați în tari europene (fără tarile provenite din fosta Iugoslavie), erau în proporție de 80% bosniaci și de 13% croați. În Croația, majoritatea refugiaților din Bosnia și Herțegovina erau croați iar 23% bosniaci. În Republica Federala Iugoslavia, originea etnica a refugiaților din Bosnia și Herțegovina era uniforma – sârbă – în proporție de 99,9%.

În ceea ce privește locul de origine al refugiaților din Bosnia și Herțegovina, strămutați în tari europene (altele decât cele din fosta Iugoslavie), 35% proveneau din actuala Federație Bosnia și Herțegovina și 65% din Republica Srpska. 55% din refugiații aflați în Croația proveneau din Federație și 45% din Republica Srpska. 80% din refugiații de origine sârbă aflați în Republica Federala Iugoslavia proveneau din Federație. Aceste cifre arata cu claritate ca mai mult de jumătate din persoanele refugiate în străinătate (în Croația, Republica Federala Iugoslavia sau alte tari europene) sunt originare din regiuni în care ele s-ar afla, în prezent, în minoritate.

Potrivit estimărilor ICR, aproximativ 75% din totalul persoanelor deplasate se aflau într-o situație asimilabila celei a refugiaților și proveneau din regiuni în care grupul lor etnic ar constitui, în prezent, o minoritate.

Pe baza datelor furnizate de ICR la 1 iulie 1997, întoarcerile efective în 1996 și 1997 erau inferioare prevederilor, atât pentru refugiați cât și pentru persoanele deplasate; în plus, au apărut circa 80 000 de deplasări între cele doua entități, ca urmare a transferului de teritoriu, în special în zona suburbiilor orașului Sarajevo.

În prezent, din Germania și Elveția în special, s-au întors 172 000 de refugiați. Alți 350 000 tind să rămână în tarile gazda, unde au obținut începerea procesului de naturalizare. Aproape 700 000 de refugiați așteaptă încă găsirea unei soluții de durata; cea mai mare parte dintre aceștia se afla în Germania, Republica Federala Iugoslavia și Croația; ei provin din regiuni în care sunt minoritari.

Ceva mai mult de 200 000 de persoane deplasate s-au reîntors la domiciliul inițial după semnarea Acordurilor de la Dayton și 866 000 sunt în continuare deplasate (450 000 în Federația Croato-Musulmana și 416 000 în Republica Srpska). Numai aproximativ 600 de persoane au fost până în prezent expulzate, cea mai mare parte (539) din Germania dar se accepta ca mai multe mii de refugiați s-au decis să se întoarcă de teama expulzării.

Cauza principala a întârzierilor fata de prevederi consta în lipsa de locuințe, cea mai mare parte a celor aparținând refugiaților și persoanelor deplasate fiind ocupate; se mai semnalează existenta a circa 48 000 de refugiați sârbi, proveniți din Croația, care nu au acte de identitate și care au fost instalați cu forța de către armata croata, în vara anului 1995, în Republica Srpska.

În concluzie, se poate afirma ca, până în prezent, întoarcerile s-au produs în sectoarele în care cei interesați aparțineau grupului majoritar; în ceea ce privește "minoritarii", se constata ca ritmul întoarcerilor este mult mai lent, cauza fenomenului fiind apartenența acestora la localități și zone aflate sub controlul unui alt grup etnic.

În continuare, sunt prezentate masurile adoptate pentru facilitarea și încurajarea întoarcerilor. Acestea se refera la:

a) simplificarea formalităților de repatriere, în special a documentelor de călătorie necesare tranzitului prin statele membre; se constata dificultăți și întârzieri nejustificate în eliberarea pașapoartelor de către autoritățile consulare din Bosnia și Herțegovina;

b) acordarea de către unele tari gazda a unor ajutoare financiare, în devize, pentru încurajarea întoarcerilor, a creat tensiuni în colectivitățile primitoare (încercări de percepere a unor taxe sau impozite aplicate cuantumului ajutoarelor primite);

c) lansarea de către ICR a programului Sectoare "ținta" pentru întoarcere;

d) programul de finanțare a industriei materialelor de constructii, pe plan local, pentru reparații urgente ale locuințelor și crearea de locuri de munca;

e) coaliția pentru întoarcere; a fost creata ca o mișcare multi-etnică cu scopul de a se instaura un climat și condiții propice întoarcerilor;

f) masuri de încredere la nivel local, proiect desfășurat sub egida OSCE;

g) zone de separare în lungul liniilor de demarcare între entități;

h) proiecte pilot în Federația Croato-Musulmana privind orașele special selectate pentru a primi familii aparținând unor minorități etnice într-un mediu dominat de o populație majoritara; acest sistem nu a fost extins deoarece s-a dovedit a fi puțin eficace;

i) vizite de evaluare la nivel local; rezultatele obținute nu au fost semnificative din cauza unor obstacole create de unele autorități locale;

j) centre de tranzit stabilite, de comun acord, de ICR și de ministerul însărcinat cu problemele refugiaților;

k) servicii de transport cu autobuze, înființate de ICR, care traversează frecvent linia de demarcație între entități cu scopul deliberat de a îmbunătăți contactele între comunități și de a încuraja libertatea de deplasare;

l) stimulente financiare destinate localităților care se acorda numai în cazul respectării principiilor și obligațiilor stabilite prin Acordurile de la Dayton;

m) inițiativa "Orașe deschise" lansata de ICR cu scopul de a încuraja și recompensa localitățile care se preocupa de pregătirea condițiilor de primire a celor întorși, fără deosebire de apartenența lor etnica;

n) instituții pentru drepturile omului înființate și sprijinite pentru examinarea violărilor și nerespectării drepturilor omului, definite prin Convenția Europeana pentru apărarea drepturilor omului.

În ceea ce privește obstacolele existente care împiedică sau încetinesc întoarcerile, în raport sunt menționate doua categorii principale de probleme existente.

O prima categorie se refera la aspecte care privesc ansamblul repatriaților. Sunt menționate:

a) lipsa de locuințe și infrastructuri; se apreciază la circa 4 miliarde de dolari costul estimativ al reconstrucției și al înlocuirii clădirilor de locuit și dotărilor aferente acestora;

b) efortul legislativ necesar se refera la înlocuirea legislației existente privind bunurile abandonate în timpul războiului, precum și la intrarea în vigoare a unei legi privind bunurile particulare afectate de război;

c) eliminarea unor piedici de ordin administrativ care afectează pe foștii refugiați și persoanele deplasate în legătură cu reinstalarea lor;

d) situația economica și șomajul constituie un obstacol major în calea întoarcerii; se estimează la 52% șomajul în Federația Croato-Bosniaca și la 60% în Republica Srpska; aceasta stare dramatica determina un procent de 80% al repatriaților care nu găsesc de lucru; se adaugă discriminarea etnica existenta pe piața muncii;

e) libertatea de deplasare între entități și în cadrul acestora este afectata de restricții rezultând, în mare parte, din abuzuri practicate de politia locala; funcționează linii telefonice "inter-entitati" dar activitățile pentru stabilirea de servicii poștale și telecomunicații se afla încă la început; nu exista o înțelegere pentru uniformizarea înmatriculării vehiculelor și a plăcilor de identificare națională;

f) minele antipersonale (număr estimat – 6 milioane) constituie, atât pentru populația sedentara, cât și pentru cei întorși, o grava amenințare; se constata, în unele regiuni, lipsa voinței politice de a se trece la deminare; în unele zone au fost plantate chiar noi mine pentru a descuraja întoarcerea.

O a doua categorie a obstacolelor existente se refera la problemele specifice care influențează întoarcerea "minoritarilor". Acestea sunt:

a) lipsa voinței politice care se manifesta la autoritățile Republicii Srpska în special, dar și la numeroase autoritati comunale și cantonale ale Federației Croato-Musulmane; adesea, justificarea invocata este "reciprocitatea";

b) lipsa siguranței; incendierea de locuințe ale repatriaților, crime și amenințări, anchete formale fără rezultate, reminarea unor zone, hartuirea administrativa împiedică sau descurajează întoarcerile;

c) integrarea prin revenirea în locurile de origine; în ciuda politicii de încurajare și stimulare se manifesta acte de intimidare, discriminări, șicane și alte tipuri de obstacole;

d) propaganda împotriva reintegrării prin mass-media; în Republica Srpska, în mai mare măsura, dar și în unele zone aflate sub control croat, o parte importanta a mass-media se afla sub influenta partidelor naționaliste care promovează o politica ostila întoarcerii "minoritarilor".

În concluziile raportului, în afara de recomandările cuprinse în Proiectul adoptat în decembrie 1997, raportorul (dl.Tadeusz Iwinski, Polonia, Grupul Socialist) atrage atenția asupra faptului ca ritmul progreselor obținute în aplicarea prevederilor anexei 7 la Acordurile de la Dayton nu este satisfăcător, mai ales în ceea ce privește întoarcerea "minoritarilor".

Cauza acestei situații consta, în mare parte, în blocarea de către autoritățile Federației Croato-musulmana și ale Republicii Srpska a unor masuri practice, posibil a fi aplicate imediat și fără dificultăți majore. Explicația acestei situații consta în insuficienta și, uneori, în lipsa totala a voinței politice din partea conducerilor Bosniei și Herțegovinei și, implicit, din partea conducerilor celor doua entități componente.

Bazat pe participarea și rezultatele alegerilor municipale din septembrie 1997, raportul exprima un oarecare optimism bazat pe potențialul aleșilor locali de a influenta nemijlocit atitudinea populației. Se considera ca fiind de mare utilitate consolidarea și diversificarea dialogului și cooperării dintre cele doua entități, la nivelul acestora, dar și la nivelul regiunilor și localităților.

Apare, de asemenea, necesara o abordare multisectoriala a problemelor legate de întoarceri și, în special, de cele ale "minoritarilor". În acest sens se apreciază ca rolul Consiliului Europei și al Adunării Parlamentare a acestuia poate fi sporit, ținând seama de experiența politica, legislativa și juridica existenta.

I.7. ELEMENTE PRIVIND STRUCTURA POPULATIEI ȘI CONFLICTELE INTEREDNICE ÎN KOSOVO

Kosovo nu mai este sârbesc de sute de ani. Sârbii au plecat de acolo în 1690. Ultima zvâcnire a imperialismului otoman a fost în 1683, când sultanul a încercat să cucerească Viena. După un lung asediu, orașul a fost despresurat prin intervenția regelui polon Ian Sobieski. Apoi, austriecilor li s-au aliat și Veneția și Rusia și a urmat o contraofensiva a creștinilor care a durat până în 1699, când s-a semnat pacea de la Karlowitz. O pace catastrofala pentru turci, care au pierdut cea mai mare parte a cuceririlor din Europa: Ungaria care fusese pașalâc, Transilvania care fusese protectorat, și parți din Serbia și Croația. Acesta este primul mare recul în Europa al turcilor. Legat de pacea de la Karlowitz istoria consemnează un aspect anecdotic privind soluția găsita de negociatorul turcilor, Alexandru Mavrocordat Escaporitul, numărul doi în afaceri externe ale Imperiului Otoman, pentru a satisface orgoliile semnatarilor păcii, sultanul, țarul Rusiei, împăratul Austriei și regele polon: la Karlowitz, unde fixase linia frontului, a fost în plin câmp un cort cinci uși, pe care, la semnalul dat de trâmbițe și tobe, au pătruns simultan cei cinci, pentru a se așeza în jurul unei mese … rotunde. În timpul acestui război de 16 ani a apărut un moment când imperialii au ajuns foarte departe în Balcani: ocupaseră aproape toata Macedonia de azi. Dar turcii au reușit să declanșeze o contraofensiva și să-i împingă înapoi. Și atunci sârbii, care fuseseră de partea austriecilor, de teama ca turcii ii vor măcelarii, s-au retras din Macedonia și Kosovo, în frunte cu patriarhul lor, Arsenie. Cifrele refugiaților variază intre 200.000 și 500.000 de persoane. Avem totuși un reper sigur; 37.000 de familii. Dacă socotim o familie moderna de sase persoane – tatăl, mama, doi copii, bunicul și bunica – numărul se ridica la peste 200.000; dacă admitem ca era o familie de tip zadruga sârbeasca – 16-20 de membri – depășește 500.000 de persoane, adică populația întregii Muntenii din veacul al VII – lea. Sârbii fugiți către nord au fost colonizați de austrieci în Krajina croata, în Banat și Voivodina. Intre cele doua războaie mondiale, Belgradul a dus o politica de sârbizare în Kosovo, reușind să echilibreze demografic regiunea.

Acum sârbii vor să aibă și banatul și Voivodina și Krajina, dar și regiunile pe care le-au părăsit cu 300 de ani în urma, ceea ce este o nedreptate. Este adevărat ca ei trăiesc o drama sufleteasca enorma, pentru ca în Kosovo se afla cele mai frumoase mănăstiri ale lor. E ca și cum noi n-am avea nici Moldovița, nici Sucevița, nici Voronețul. Dara dacă nu ar fi fost atât de brutali în Kosovo, s-ar fi găsit o formula de conviețuire intre cele doua populații.

Lumea este obligata să constate ca prin crearea statului albanez modern, la începutul secolului al XX – lea, fiecare al doilea etnic albanez trăiește în afara frontierelor republicii cu capitala la Tirana. Trasarea granițelor noului stat lasă dincolo de acestea numeroase populații albaneze – pe plaiurile de nord ( în Muntenegru și Serbia, inclusiv Kosovo) și de este (în Macedonia, dar și în Grecia). În același timp, republica de la Tirana are pe teritoriul sau minorități deloc neglijabile: greaca în nord și macedoneana în sud-est. Un adevărat Turn Babael exploziv, ale cărui energii interne sunt departe de a se fi consumat. A încerca să reduci fenomenul la aspirația către Albania Mare ar fi însă numai o simplificare comoda, ci și o denaturare a hatisului de probleme din zona de sud a Balcanilor.

În ceea ce privește situația albanezilor din Macedonia, un înalt demnitar declara în urma cu câțiva ani: „ Problema albanezilor este exploziva mai ales în Macedonia”. Și aceasta chiar dacă în menționată parte a ex-Iugoslaviei albanezii au cel mai bun statut. Deși sunt unei segregații economie și sociale, ei au miniștrii, deputați, diplomați și acces la învățământ. Revendicând un statut de „națiune constitutiva” a Macedoniei, ei au organizat încă din 1992 un referendum unilateral asupra autonomiei politice și teritoriale în regiunile în care sunt majoritari. În mai multe rânduri, în anii ’90 s-au produs ciocniri sângeroase în cartierul albanez din Skopje și Tetovo, „capitala” zonei albanofone și bastionul extremiștilor, cărora li s-a adăugat un mănunchi de fundamentaliști veniți din Bosnia. Din Sandjarul sârb și din Iran, finanțați din contrabanda cu arme și droguri. La Tirana, ca și la Pristina, tema Albaniei Mari este abordata cu circumstanțe, căci înainte de acest vis sunt presante problemele Albaniei reale și cele ale regiuni Kosovo. Dar în condițiile în care frontierele zonei au devenit atât de labile, tentația unor noi redecupări teritoriale este tot mai ademenitoare.

Capitolul II

Problematica ce s-a ivit odata cu Dezmembrarea a Iugoslavia

II.1. DeZMEMBRAREA SLOVENIEI ȘI CROATIEI

De zece ani, suntem supuși zilnic unui asalt informațional. Începând cu decembrie 1989, televiziunea – apoi televiziunile – au trecut de la cele doua ore de emisie zilnica la program non-stop. Apar zeci de ziare. În același timp, preturile au țâșnit spre ceruri. Și, lucru și mai greu de înțeles, același produs costa diferit, în funcție de magazinul din care îl cumperi. Un concediu la mare, cu copii, a devenit pentru cei mai mulți, un vis. Nici măcar banalele caiete pentru școlari nu mai sunt la îndemâna oricui. Am așteptat economia de piața și democrația, precum un "Sesam deschide-te" și constatam, după 10 ani, ca multe uși – în primul rând, cea a prosperității – nu s-au deschis. Avem televiziune prin cablu, putem spune orice, dar pentru foarte mulți problema principala rămâne ce vor pune mâine în farfurie copiilor.

Nu prea mai reușim să înțelegem mare lucru, acum, după zece ani de libertate. De ce? Nimeni nu deține un răspuns complet. Ceea ce nu înseamnă ca nu merita să îl aflam. Va propunem, în acest număr, o analiza a profesorului de origine româna Stephen Fischer-Galati, de la Boulder University, S.U.A., un statornic prieten și colaborator al revistei.
Zece ani după prăbușirea comunismului în Europa de Est, drumul către democratizare rămâne, sincer vorbind, pavat cu intenții discutabile.

Prezumția ca popoarele râvnind la democrația vor depăși toate obstacolele pentru a restaura presupusele tradiții democratice ale statelor din Europa de Est, după o jumătate de secol de totalitarism de treapta sau de stânga, s-a dovedit mai mult decât gresita. La fel s-a întâmplat și cu prezumția ca precondițiile pentru grăbirea restaurării democrației, formulate mai întâi de către Statele Unite și, cel puțin tacit, acceptate de aliații lor europeni, vor fi ușor însușite și puse în aplicare de către guvernele post-comuniste din Europa de Est. Precondițiile erau: introducerea economiei de piața, privatizarea întreprinderilor de stat, restaurarea pluralismului politic și a alegerilor libere, recunoasterea și protejarea drepturilor minorităților, garantarea libertății depline de exprimare, a celei religioase și a dreptului de întrunire și corolarul lor, respectarea drepturilor omului. Ele au devenit o condiție absolut obligatorie pentru obținerea sprijinului occidental, în special a celui financiar, care să faciliteze tranziția rapida către democrație.
Eroarea unui asemenea formule este ca ignora realitățile politice și istorice din Europa de Est. Condițiile prealabile au fost utilizate în mod selectiv pentru a promova obiectivele specifice și incompatibile ale principalelor parți preocupate de evoluția post-comunista a Europei de Est: Statele Unite, Rusia și Germania, la care trebuie să adăugam și Franța.

Este mai corect să spui ca prăbușirea comunismului în Europa de Est s-a datorat în mai mica măsura dorinței de democrație a popoarelor sau chiar și opoziției lor adânc înrădăcinate fata de ordinea existenta, cât colapsului Uniunii Sovietice și urmării sale firești: sfârșitul războiului rece. Și este la fel de cinstit să recunoaștem ca deși Statele Unite au revendicat victoria în acest război, interesul opiniei publice din S.U.A. fata de finanțarea democratizării Europei de Est a fost limitat. În fapt, deși favorabil democratizării, guvernul Statelor Unite a sperat ca acest proces să fie condus de Germania ca fiind o democrație occidentala cu o mare putere financiara. Nu trebuie exagerata semnificația unor declarații oficiale care aplaudau anticomunismul lui Lech Walesa și Vaclav Havel, sau cele ale secretarului de stat american James Baker, care saluta restaurarea "pluralismului politic în Albania" ori chiar cuvintele președintelui Bush care ne reamintea de "tradițiile democrației otomane". Asemenea declarații erau motivate de considerații politice doar colateral legate de evoluțiile post-comuniste din Europa de Est. În realitate, ideea revigorării principiilor încorporate în Planul Marshall, la sfârșitul celui de al doilea război mondial, nu a primit vreun sprijin din partea puterii executive și legislative americane. Practic, la începutul anilor '90 "tranziția către democrație" în Europa de Est era în primul rând o problema europeana.

Ideea de "a face lumea mai sigura pentru democrație" a constituit o parte esențială a politicii externe americane în secolul XX. Pentru mulți dintre americani realizarea acestui obiectiv a fost și continua să fie o datorie legitima, dar democratizarea Europei de Est nu a constituit niciodată mai mult de un deziderat confuz pentru acea parte a populației americane conștientă din punct de vedere politic, care a inclus și diaspora est-europeana din Statele Unite. Și același lucru este valabil și pentru celelalte democrații occidentale și în special pentru Germania, care, nu trebuie să uitam, nu a sprijinit integral politica americana în timpul războiului rece.

La începutul anilor '90, aliații Europei doreau o reducere a influentei americane în Europa. Însă cea mai mare parte a populației din Europa de Est care avea conștiința politica încă privea Statele Unite ca pe eliberatorul de sub comunism, drept cea mai mare, mai puternica și mai bogata democrație. Ea spera ca se va repeta procesul de restaurare a ordinii democratice în Europa Occidentala de după cel de al doilea război mondial.

Totuși, aceste speranțe nu s-au realizat, căci curând a devenit evident ca schema pentru evoluția post-războiului rece avea să fie mult mai apropiata de cea de după primul război mondial, decât de Planul Marshall.

Punerea semnului de egalitate între anticomunism și democrație a fost o presupunere tot atât de greșita ca și cea a existentei unor rădăcini democratice, dacă nu chiar a unor tradiții democratice, în istoria tuturor tarilor din Europa de Est înaintea anilor totalitarismelor fascist și comunist. Indiferent dacă un asemenea punct de vedere – exprimat mai întâi de către Statele Unite – a fost cinic sau naiv, el a fost împărtășit întocmai de către democrațiile Europei Occidentale și de către părțile interesate să-și asigure puterea sau, cel puțin, să schimbe ordinea politica în Europa de Est.

Nu ar fi corect să li se atribuie un oportunism tuturor liderilor politici care au preluat conducerea guvernelor în acea parte a Europei, după 1989, în numele restaurării și/sau al promovării tradițiilor democratice or aspirațiilor popoarelor lor. Dar ar fi absurd să se presupună ca procedând astfel, ei au dat greș căutând baze de legitimare incompatibile cu tradițiile istorice și realitățile din propria lor tara. Ar fi la fel de absurd să se presupună ca politica părților interesate de viitorul Europei de Est ar fi trebuit să fie ghidate de o aplicare a principiilor democratizării enunțate. Totuși, toata lumea a fost de acord ca tranziția urma să se facă înspre democrație și ca toți participanții la acest proces aveau să fie cel puțin "democrați născuți din nou".

S-ar părea că, în ciuda absentei unor tradiții democratice reale, a existat o predispoziție generala spre democrație în Europa de Est. Dar este îndoielnic faptul ca anumite condiții prealabile, precum cele privind drepturile minorităților, tolerarea diversității și alte asemenea aspecte legate de tradițiile culturale naționale ar fi într-adevăr acceptabile pentru liderii politici și opinia publica în general. Ne putem întreba dacă adoptarea unui plan asemănător cu Planul Marshall ar fi modificat cursul tranziției către democrație. Probabil ca evoluția ar fi fost oarecum diferita și gradul de democratizare mai avansat în toata Europa de Est. Dar, în absenta unor asemenea angajamente, cât și datorita transformării sistemului economic global înainte de și, în special, în decada care a urmat prăbușirii regimurilor comuniste, democrația, așa cum era conceputa în 1989 sau practicata în cea mai mare parte a Occidentului, este prea puțin consolidata în Europa de Est, instabilitatea politica este mai curând norma, decât excepția.

În ciuda unor pretenții motivate politic, așa-numitele "democrații consolidate" – Polonia, Ungaria și Cehia -, care au fost admise în NATO și care se afla în fruntea cursei pentru primirea în Uniunea Europeana, nu au satisfăcut, în mai multe puncte majore, cererile rigide formulate în 1989. Este adevărat ca sistemul parlamentar funcționează, ca precondițiile economice au fost, în mare măsura, îndeplinite, ca libertatea personala și drepturile de baza ale omului sunt garantat. Este la fel de adevărat ca alegerile libere au constituit norma, la toate nivelurile guvernamentale. Totuși, executanții acestor transformări și ai introducerii unor legi și politici complementare, identificate cu un stat și o societate democratica, au provocat doar un entuziasm limitat pentru democratizarea și, cel mai adesea, au făcut prea puțin pentru educarea populației în spiritul și litera democrației. În parte, acest lucru se explica prin faptul ca, în mare măsură, clasa politica este formata din membrii ai partidelor politice "istorice" conservatoare, din perioada precomunista, a căror acreditare democratica consta, în cea mai mare măsură, în opoziția fata de comunism, din noile partide politice ai căror lideri și aderenți s-au format sub conducerea comunista sau din foști membri ai partidului comunist care au favorizat calea socialismului "cu fata umana", dar și din birocrați, ofițeri ai armatei sau ai securității ori membrii ai organizațiilor naționaliste, care au supraviețuit sau au revenit pe scena politica după 1989.

Aderenta acestor din urma categorii la adevărata democrație este îndoielnica.
Este clar ca cea mai mare parte a organizațiilor politice și a oficialilor guvernamentali, cât și cea mai mare parte a populației din democrațiile est-europene "consolidate" sunt din punct de vedere social și cultural conservatoare, foarte puțin tolerante fata de diversitatea etnica și religioasa, mai curând autoritatea și naționaliste.

"Consolidarea" – așa cum s-a produs – a fost ușurata datorita unor factori specifici ai evoluției comunismului dinainte de 1989 în Ungaria și Polonia și, în toate cazurile, intereselor politice ale Germaniei și, într-o mai mica măsura, ale Statelor Unite ale Americii.

Politica Germaniei, chiar dacă nu în mod obligatoriu întemeiata pe precedente tradiționale și formulări precum "Mittel-Europa" și "Drang nach Osten", urmarea să asigure dominația economica asupra Europei Centrale, în același timp încurajând dezvoltarea economica a Rusiei prin investiții. Nu era vorba de faptul ca Germania se temea de reînvierea militarismului și imperialismului rus după încheierea războiului rece; mai curând, politica ei era motivata de factori economici și sfere istorice de influenta. Fostele componente ale Imperiului austro-ungar – Ungaria, Cehoslovacia, Croația, Slovenia și mare parte din Polonia – erau ținte naturale ale "democratizării" pentru statul german reunificat. Ungaria, partea ceha a Cehoslovaciei de dinaintea "divorțului de catifea", Croația, Slovenia și Polonia trebuia să fie ajutate, în vreme ce tarile care nu făceau parte din Europa Centrala – România, Bulgaria, Albania, Serbia și Turcia, din cauza așezării lor geografice, a legăturilor istorice cu Rusia și a "subdezvoltării" culturale, politice și economice presupune – urma să fie tratate în maniera sugerata de Bismarck: "Bun pentru Orient". Mai întâi Germania, apoi partenerii ei europeni din diferite organizații europene, au adoptat o atitudine lângă în aplicarea criteriilor pentru democratizare. Totuși, ei au furnizat o asistenta economica importanta, astfel încât au asigurat relativa viabilitate a acestor state și, cel puțin, adoptarea unor instituții democratice. Dar recunoașterea de către Germania a independentei Croației a precipitat dezmembrarea Iugoslaviei, cât și crizele din Bosnia și Kosovo și instabilitatea politica și militara actuala din Europa de Sud – Est. De asemenea, Germania a manifestat o toleranta remarcabila fata de politica naționalistă și de discriminare etnica a protejaților ei, condamnând în același timp politici similare ale statelor dinafara sferei sale de influenta, trecând cu vederea propria discriminare fata de cei proveniți din "Orient".
"Democrația" autoritara a lui Tudjman în Croația, iredentismul neabătut al Ungariei, discriminarea contra țiganilor în toata regiunea ca și recrudescenta dreptei politice anti-semite sunt dovezi ale superficialității argumentului ca adevărata democratizare este criteriul pentru recunoașterea fostelor tari comuniste ca parte a Occidentului democratic, al admiterii lor în Uniunea Europeana și, eventual, în NATO.

Democratizarea Europei de Est dominata de Germania a fost, în general, sprijinita de către S.U.A. Acțiunile economice americane au fost de mai mica importanta în "democratizarea" Cehoslovaciei, Poloniei, Ungariei și lipsite de importanta în cazul Croației și Sloveniei, dar factorii politici au fost, în general, determinanți.

Din cauza importantei economice limitate a Europei de Est pentru investitorii americani, interesele principale ale Statelor Unite s-au focalizat pe considerații strategice globale. Trebuie spus ca Statele Unite nu doresc să asiste la reînvierea totalitarismului în fosta Uniune Sovietica, ceea ce ar duce la reluarea cursei înarmărilor nucleare sau a confruntării. O prezenta militara americana în Europa este considerata esențiala, din motive politice și strategice. Acțiunile deschise ale "aliaților europeni" menite să diminueze preeminenta americana în sistemul economic global – precum adoptarea monedei euro ca o alternativa la dolar – sunt însoțite de planuri menite să reducă statutul NATO la cel de umbrela militara protectoare oferita de S.U.A., dar controlata și administrata de europeni. Aceasta situație ambigua, în care, pe de o parte, membrii europeni ai NATO căuta să reducă prezenta economica și politica americana pe continent, în timp ce așteaptă protecția militara a S.U.A., iar pe de alta parte, determinarea americana de a păstra NATO drept o organizație militara credibila, care are nevoie de conducere americana și garantează o prezenta americana semnificativa în Europa, a afectat în mod clar procesul de democratizare și a contribuit, vrând-nevrând, la instabilitatea politica în Europa de Est.

Sprijinul american pentru conducerea de către Germania a procesului de "democratizare" în Ungaria, Polonia și Republica Ceha se bazează în principal pe considerații politice pragmatice. Existenta unei organizări democratice în Cehia, de dinainte de cel de-al doilea război mondial, împreuna cu adeziunea, în afara oricărui dubiu, la democrație a lui Vaslav Havel sunt mai mult decât suficiente pentru a justifica telurile anunțate ale politicii externe americane. Rolul important jucat de comunitatea poloneza din S.U.A. în politica interna a mandatat sprijinul american pentru Polonia post-comunista și ignorarea faptului ca politica lui Lech Walesa nu a fost vreodată inspirat dintr-o adeziune reala la valorile și principiile democratice occidentale și ca, de fapt, o Biserica poloneza ultra-conservatoare nu s-a arătat dispusa să sprijine procesul de democratizare a tarii.

Diferitele programe și activități desfășurate de fundațiile întemeiate de importantul om de afaceri americano-ungar George Saros, cu sprijinul guvernului american, au fost responsabile pentru grăbirea tranziției Ungariei către democrație. Totuși, politica americane a fost influențată și de o diaspora ungureasca activa, a cărui principal obiectiv rămâne invalidarea prevederilor Tratatului de la Trianon din 1920, cu modificările corespunzătoare ale actualului status quo teritorial din Europa de Est. Drept urmare, guvernul Statelor Unite s-a făcut ca nu aude vocea revizionismului unguresc, manifestata mai ales prin cererile Budapestei de protecție extrateritoriala pentru co-naționali, oriunde s-ar afla acestia în Europa de Est, și a manifestat toleranta fata de manifestările naționaliste și șovine ungurești.

Datorita tuturor acestor considerații, guvernul Statelor Unite a sprijinit admiterea Ungariei, a Republicii Cehe și a Poloniei în NATO, deși capacitățile militare ale unora dintre aceste state erau inferioare, din punct de vedere militar, celor ale altor națiuni cărora nu li s-a acceptat calitatea de membri.

II.2. RĂZBOIUL ȘI CONFLICTELE ÎN BOSNIA – HERȚEGOVINA

El afirma: „Iugoslavia are sase republici, cinci națiuni, patru limbi, trei religii, doua alfabete și un singur partid". După moartea să, în 1980, autoritatea Partidului Comunist, care a știut să tina piept Uniunii Sovietice și a construit „patria autogestiunii muncitorești", a slăbit. Principiul președinției anuale prin rotație intre cele sase republici a slăbit, de asemenea, Federația. La aceasta s-a adăugat criza datoriei externe, care a provocat mii de greve și puternice tensiuni intre regiunile bogate (Slovenia, Croația) și celelalte provincii.

Aceste discordii au favorizat revenirea la egoismele naționaliste, ațâțate de mass-media. În memoriile sale, un fost ambasador la Belgrad își amintește: „Virusul televiziunii a răspândit în întreaga Iugoslavie ura interetnica , transformând-o intr-o epidemie. O generație întreaga de sârbi, bosniaci și musulmani a fost încurajata , prin intermediul imaginilor de televiziune, să-și deteste vecinii". (2) Un alt martor notează : „După ce am urma rit radioteleviziunea din Belgrad în perioada 1991-1992, pot înțelege de ce sârbii din Bosnia au ajuns să creadă ca riscau să fie victimele ustașilor sau ale fundamentaliștilor islamici. Este ca și cum întreaga televiziune americana ar fi controlata de Ku Klux Klan".

Când în 1989, cu ocazia celui de-al șaselea centenar al înfrângerii sârbilor de către turci, Slobodan Miloșevici a rostit la Kosovo un discurs dușmănos în fata a un milion de persoane, supralicita rile naționaliste s-au inflamat… Alți demagogi – Franjo Tudjman în Croația, Alija Izetbegovici în Bosnia – au răspuns prin același gen de discursuri.

Îmbătate de căderea Zidului Berlinului și de victoria militara în Golf, ta rile occidentale n-au știut să împiedice dezastrul. Germania chiar l-a încurajat, grăbindu-se să recunoască independenta Sloveniei și a Croației. La 27 iunie 1991, a început războiul din Slovenia. Au urmat cel din Croația și cel din Bosnia, fiecare cu cortegiul lui de crime. Uniunea Europeana și-a dezvăluit lipsa de maturitate și incapacitatea de a folosi prilejul pentru a se afirma, pe propriul continent, ca o putere capabila să impună pacea, la nevoie chiar prin forța . Prin acordurile de la Dayton, din 1995, Statele Unite au restabilit o pace foarte fragila , așa cum o dovedesc evenimentele actuale.

Populata în proporție de 90% de albanezi (care sunt musulmani și nu fac parte dintre popoarele sârbe), provincia Kosovo este săracă : deține recordul șomajului și al analfabetismului. Este, de asemenea, suprapopulata : doua milioane de locuitori pe o suprafața de 10 900 km2; peste jumătate din populație are sub 20 de ani. Constituția din 1974 a acordat provinciei un statut de autonomie în cadrul Serbiei, ceea ce ii conferea aproape un drept de veto. Acest statut a fost abolit de Slobodan Miloșevici în 1989. Privați de drepturile lor, kosovarii au suportat, printre altele, atacurile grupurilor fascizante venite de la Belgrad, susținute de politie și armata , care încercau să provoace un exod în masa .

În fata acestei situații, strategia Ligii democratice din Kosovo a lui Ibrahim Rugova – ales „președinte al republicii" în cadrul unui scrutin declarat ilegal de Belgrad – a constat din construirea pașnica a unei societăți paralele care urma rea să se substituie statului însuși. Mult mai radicala , Armata de eliberare din Kosovo (UCK) a apa rut la lumina zilei în urma cu un an, multiplicându-și atentatele și cerând independenta provinciei.

Aceste confruntări au provocat moartea a circa 2 000 de kosovari, distrugerea a 300 de sate și exodul a peste 200 000 de refugiați. Sub amenințarea loviturilor aeriene ale NATO, în octombrie 1998, Miloșevici a semnat un acord prin care era constrâns să-și retragă armata și să autorizeze Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) să trimită în Kosovo circa 1 600 de observatori neînarmați din cadrul Misiunii de Verificare din Kosovo (MVK). Acest aranjament nu a împiedicat totuși producerea unei noi explozii de violente în luna ianuarie.

Uniunea Europeana respinge pe buna dreptate ideea independentei provinciei Kosovo: ar fi un gest iresponsabil de încurajare a fracționării Europei în mini state și de incendiere a regiunii (focarul urma tor se afla în Macedonia, populata în proporție de 30% cu albanezi). În același timp, UE are dreptate în cererile ei, prin care solicita ca Belgradul să revină asupra deciziei de anulare a vechiului statut al provinciei Kosovo. Soluția ar fi un acord prin care să i se recunoască acestei regiuni o autonomie foarte larga în cadrul Serbiei, respectiv al Iugoslaviei. Un asemenea acord, care este de dorit, nu are sens decât dacă Europa, cu sprijinul NATO și al Statelor Unite, își creează mijloacele de a impune – în Serbia și în Kosovo – un mediu democratic. Dar atâta vreme cat în ambele tabere vor domina ultranaționaliștii, a cere un asemenea acord ar însemnă doar o speranța pioasa . Sau o mare ipocrizie.

II.3. Conflictele din Kosovo

Prin pacea – chiar dacă precara – instaurata în Kosovo, aceasta regiune, care rămâne sub suveranitatea formala a Belgradului, se îndreaptă spre un regim de tutela, care ia forma – oficiala sau neoficiala – a protectoratului. „Ideea protectoratului a invadat cancelariile Vestului" observa Le Monde diplomatique, care adăuga: „Situația actuala din Kosovo a ridicat chiar aceasta idee la rangul de panaceu". Afirmația publicației franceze, prin caracterul ei generalizat, este, desigur, discutabila. Dar ea conține un sâmbure de adevăr, cel puțin în ce privește situația geopolitica din spațiul ex-iugoslav.

Prin acordurile de la Dayton, din noiembrie 1995, se urmărește restabilirea în Bosnia a unui guvern autonom bazat pe reconciliere naționala. Obiectiv care, din păcate, întârzie a se apropia. La patru ani de la Dayton, puține progrese au fost făcute și în ce privește depășirea diviziunilor etnice, și în ce privește reconcilierea națională. Din cei peste un milion de refugiați de război, putini s-au întors la căminele lor. Iar problemele Bosniei sunt reglate în continuare de organizații internaționale – de la NATO la Fondul Monetar Internațional. Extinderea, în 1997, pentru o perioada nedeterminata, a mandatului încredințat comunității internaționale pentru administrarea Bosniei dovedește ca instituția protectoratului internațional acum, în pragul anului 2000, rămâne încă a fi experimentata pentru a-și dovedi viabilitatea.

Un nou teren de experimentare oferă acum Kosovo. Formula protectoratului pentru care s-a optat are meritul de a oferi o speranța pentru curmarea procesului de distrugere reciproca a comunităților albaneza și sârbă din aceasta parte integranta a Iugoslaviei. Prin formula administrativa la care s-a ajuns în Kosovo se intenționează atât dejucarea planurilor de proclamare a independentei teritoriului Kosovo, care ar fi dus ineluctabil la crearea Albaniei Mari, cat și eliminarea posibilităților de continuare a politicii de discriminare sau persecuție a minorității albaneze kosovare de către regimul de la Belgrad.

Secretarul de stat al Statelor Unite, Madeleine Albright, recunoaște însă ca formula protectoratului „va fi dificila", dar ea trebuie să permită „atât pentru sârbi, cat și pentru kosovari (adică minoritarii în Iugoslavia, majoritarii în Kosovo, etnicii albanezi – n.n.) un acces protejat la locurile lor sfinte".

În mod concret, prin aceasta administrare internaționala a provinciei Kosovo s-ar putea ajunge la o repliere a celor doua etnii în zone distincte, ceea ce ar putea duce la o împărțire a teritoriului pe criterii etnice.

O asemenea perspectiva ar duce inexorabil la perpetuarea în timp a protectoratului instituit în Kosovo, care, evident, asigura o formula de pace, chiar dacă precara, în zona, dar care este doar o premisa pentru crearea unui climat de conviețuire pașnica intre etnii.

Decisiva pentru viitorul acestei regiuni este reconstrucția și relansarea să economica, dar planurile în acest sens întârzie deocamdată să capete consistenta.

Escalada violentei în Kosovo, de la sfârșitul lui 1997, s-a tradus prin deplasări masive de populații; ea a făcut numeroase victime civile și a cauzat suferințe enorme în rândul populației. Situația pe plan umanitar și în domeniul drepturilor omului rămâne grava. Când membrii NATO au început loviturile lor aeriene împotriva R.F. Iugoslavia, la sfârșitul lui martie 1999, criza din Kosovo a căpătat noi proporții neașteptate.
În Iugoslavia, loviturile aeriene ale NATO au făcut numeroși morți și rantii printre civili, distrugeri masive și pagube considerabile aduse infrastructurilor și mijloacelor de producție, au avut un efect devastator asupra industriei, forței de munca, mediului, serviciilor de baza și agriculturii. Printre persoanele cele mai vulnerabile și mai neglijate figurează cei peste 500 000 de refugiați sârbi din Croația și Serbia care au fugit în conflictele precedente.

Cu excepția unor zone urbane centrale, unde sunt foarte putini oameni și practic nici un vehicul pe străzi, Kosovo oferă un spectacol al dezolării: case incendiate, ferme abandonate, animale rătăcind, sate pustii și magazine devastate. În perioada 20 martie-10 aprilie, regiunile vizitate de misiune au fost teatrul unei dezlănțuiri de asasinate, incendii provocate, devastări, expulzări forțate și acte de violenta, răzbunare și teroare. În unele regiuni, circa 80% din case au fost arse.

În Kosovo, copiii au fost afectați de conflict în multe feluri: școala a fost întreruptă, au fost martori ai unor asasinate sau au fost ei înșiși victimele unor agresiuni.
Multe femei din Kosovo au pierdut totul și au ajuns pentru prima oara cap de familie; ele trebuie să-și asume sarcina grea de a încerca să găsească hrana, locuință și protecție pentru ele și rudele lor care supraviețuiesc. Femeile din familiile rurale și tradiționale vor avea dificultăți deosebite pentru a se reintegra. Un recent raport al Fondului Națiunilor Unite pentru populație arata ca albanezele din Kosovo au fost obiectul unor violente sexuale sistematice.

Loviturile aeriene ale NATO au cauzat multe distrugeri materiale în toate regiunile Serbiei unde s-a deplasat misiunea. Crucea Roșie iugoslava a raportat 700 de civili uciși, 6 400 de răniți și un număr mult mai mare de oameni care și-au pierdut casele în timpul loviturilor aeriene. Misiunea n-a putut verifica exactitatea cifrelor. Cel mai mare număr de civili ar fi fost uciși sau răniți la Aleksinac, Surdulica, Cacack, Kragujevac, Pancevo și Nis, orașe în care s-a deplasat misiunea. Situația generala a economiei, închiderea întreprinderilor industriale fie prin distrugerea lor din cauza războiului, fie prin sistarea stocurilor de materii prime, pierderea debuseelor și pagubele suferite de rețelele de transport au sărăcit considerabil populația sârba. Afectarea serviciilor de baza, ca aprovizionarea cu apa, electricitate, mijloace de încălzire și a serviciilor de sănătate, educație și transport au creat enorme dificultăți populației civile.

Problema locului de munca și a migrației. Dincolo de distrugerile materiale, șomajul a fost principala problema înregistrată în toate orașele și comunitățile sârbe unde s-a deplasat misiunea. Potrivit surselor guvernamentale, 600 000 de salariați au devenit șomeri ca urmare a avarierii sau distrugerii totale a obiectivelor industriale. Aceste concedieri au avut un impact asupra a circa doua milioane de persoane aflate în grija celor obligați la șomaj.

Iugoslavia adăpostește peste o jumătate de milion de refugiați originari din Bosnia-Herțegovina și Croația, ceea ce constituie cea de-a doua populație de refugiați din Europa. Majoritatea trăiesc în condiții precare și au nevoie permanenta de ajutor umanitar (hrana, articole de igiena, combustibil pentru încălzit). Repatrierea în Croația este deosebit de lenta, ca urmare a dificultăților birocratice și a problemelor legate de restituirea bunurilor de către partea croata. Potrivit responsabililor anchetați, campania NATO a exacerbat situația deja precara a refugiaților, încetinind integrarea lor în societatea iugoslava, întrerupându-le reinstalarea în alte tari și împiedicând distribuirea regulata a ajutorului umanitar, de care refugiații nu se pot lipsi.

Numeroase instalații industriale (peste 80 în momentul misiunii) au suferit atacuri și distrugeri în timpul campaniei aeriene a NATO. Pagubele cauzate rafinăriilor de petrol, transporturilor de carburanți, uzinelor chimice și uzinelor de îngrășăminte, precum și fumul toxic provocat de incendiile enorme și infiltrările de produse chimice toxice în sol și pânza freatica au creat niveluri de poluare încă neevaluate în unele zone urbane, care risca să afecteze sănătatea și ecosistemele. Astfel, misiunea s-a deplasat la Pancevo, unde distrugerea unei uzine petrochimice a răspândit în atmosfera, apa și sol o mare cantitate de substanțe chimice (clorura de vinil, clor, diclorura de etilen și propilen), ceea ce risca să devina o grava amenințare pentru sănătatea populației din regiune, precum și pentru ecosistemele din Balcani și din Europa în general. Numeroși compuși degajați în timpul acestor accidente chimice pot provoca pierderi de sarcina, cancere și infirmități la nou născuți, boli nervoase și hepatite mortale.

Femeile și copiii din Serbia au suferit în mod deosebit din cauza conflictului, a efectelor indirecte datorate șomajului, nesiguranței economice și în privința viitorului. Se pare ca în situația cea mai dificila se afla adolescenții. Educația este un element esențial pentru restabilirea unei vieți normale și reluarea obișnuințelor copiilor. Învățământul a fost bulversat la toate nivelurile, în întreaga Serbie. În majoritatea regiunilor vizitate, copiii nu au frecventat regulat școala, după începutul loviturilor aeriene instituțiile de învățământ fiind închise. În situația de astăzi nu pot să va spun ce se întâmpla. Știți bine ca acolo sunt armate străine și, totdeauna când e o armata străina intr-o tara, cred ca nu e bine.

S-a dovedit aceasta și în Bosnia-Hertegovina, căci și acolo, ca și în Kosovo, după cum se vede, teroriștii omoară în continuare oameni. Nu numai sârbi, dar și oameni de alte naționalități. Chiar și străini omoară. Foarte bine. Nu erau probleme. Bineînțeles ca erau și extremiștii care au dorit și doresc să formeze Marea Albanie. Mizeria a început încă din 1968. După aceea au fost demonstrații mari. Albanezii au avut însă scoli în limba lor, de la grădinița și până la universitate. Da, probabil ca da. În orice caz, mulți intelectuali albanezi din Kosovo au avut în gând secesiunea de multa vreme. Ei au insistat continuu ca teritoriul Kosovo să fie albanez. În viitorul după cum va este cunoscut, Serbia nu va ceda Kosovo niciodată. Asta e clar. Kosovo este leagănul sârbilor. Acolo sunt cele mai multe monumente istorice, din secolul al XIV-lea și poate chiar de mai înainte.

Se știe ca la 28 iunie 1389 a avut loc bătălia de la Kosovo, la care a participat și Mircea cel Bătrân.

Vedeți ca sârbii și romanii n-au avut niciodată vreun conflict. Este singurul caz din lume când intre doua state și popoare vecine, aici, la Dunăre, nu sunt conflicte. De aceea mi-a fost foarte greu să înțeleg cum, de ce trebuia să trimită romanii armata în Kosovo ca să se bata cu sârbii. Trebuie să aveți în vedere ca și dvs., în armata romana, aveți sârbi, și noi avem romani, în armata noastră. Și cum să se bata unii cu alții? Nu merge! Prin secole, ne-am ajutat întotdeauna când a trebuit. Bine, aceasta a fost o perioada scurta, o situație impusa, dar nu s-a ajuns la un conflict armat. Din istorie știm noi ca întotdeauna romanii au fost atacați de vecini, ca și sârbii. Nu exista nici un fel de paralela. Noi avem în Voivodina 26 de naționalități și nu se cearta unii cu alții din motive etnice. Documentele militare arata ca au fost circa 30 000, iar eu, locuind într-un coridor mai special, cred ca le-am auzit pe toate. Uneori le-am văzut cu ochii.

Unele din ele au fost nimerite, și au căzut pe pământ. Cei care veneau să ne sărute cu bombe și cu rachete cred ca nici n-ar fi meritat o alta soarta. Soarta poeziei? A fost să fie bombardata, să reziste și apoi, dacă a supraviețuit, să se gândească bine la ce s-a întâmplat. Iar dacă cuvintele corespund realităților, să meargă mai departe, să fie în relație cu lumea. Poemele mele scrise în acele momente sunt triste, tragice, zguduitoare, și, as spune, zgomotoase. Știți, uneori, când vezi o flacăra imensa, nu auzi zgomotul. Dar alteori auzi zgomotul, și după aceea aștepți flacăra. Aceasta, cum ar spune Baudelaire, correspondance nu mai exista.  În afara de prima noapte, din 24 martie, când mi-am convins familia să mergem în adăpost, nici eu, nici șotia mea, nici fiica, Maria, care are 17 ani, nu am mai vrut să coboram în adăpost. Știam ca suntem intr-o posibila zona a bombardamentelor, dar n-am mai coborât în nici o noapte, în nici o zi, în adăpost. Și ne-am stabilit acolo, în așteptarea bombei definitive. Pentru ca, iată, în apropierea locuinței mele, la 350 de metri, a fost bombardata și Ambasada Chinei, și sala de sport, la 200 de metri, plus o clădire de comerț exterior, aflata și mai aproape de mine. Ne-a fost teama mereu să nu fie bombardate autostrada principala și centrala de telecomunicații din Belgrad. Ne-a salvat, așa cum am auzit, faptul ca aici a intrat în calcul și o firma germana situata în zona. Nu și-au bombardat firma, care e asigurata și la Lloyd’s. Poti să-ti închipui ce suma trebuia să plătească firmei germane dacă avioanele germane sau altele din NATO ar fi bombardato. Ce-am făcut eu în calitate de cetățean? Eu am fost un cetățean-scriitor. În fiecare din primele 22 de zile, am avut la Uniunea Scriitorilor așa-numitele întâlniri de protest pe la care s-au perindat 320 de participanți – scriitori, filosofi, ziariști, alți oameni de cultura și arta…

Am văzut ce înseamnă războiul NATO; a fost teribil, groaznic, periculos, infernal, dar aceasta așa-zisa pace nu știu cum va fi. Nu cumva ea ar putea fi mai infernala ca razboiul? Asta suna paradoxal din punct de vedere afectiv, dar în viata uneori pacea e mai teribila ca războiul. Pentru ca în Kosovo, acum, se întâmpla o trădare totala. Acordul semnat de Iugoslavia și de NATO a fost încălcat pentru ca granița cu Albania este deschisa total și toți criminalii albanezi, de război sau de pace, au voie să intre în casele sârbilor din Kosovo – să fure, să le dea foc. Atunci, ce înseamnă pacea pentru sarbii din Kosovo? Înseamnă un nou infern? A fost ziua zeului slav Vit, din perioada precreștina, zeul care vedea tot. E foarte ciudat ca tocmai de ziua lui a avut loc bătălia, la care a participat și regele Lazăr, care după ce și-a pierdut viata a devenit sfânt. Se spune ca în noaptea de dinaintea bătăliei, Lazăr a avut un vis zguduitor. A apărut îngerul lui Dumnezeu care l-a întrebat: „Unde vrei să intri, în împărăția cereasca sau în cea pământeasca?" El s-a gândit îndelung și s-a decis pentru împărăția cereasca, spunând: „Împărăția pământească este foarte importanta, dar este trecătoare, împărăția cereasca însă, împărăția lui Dumnezeu, este veșnica. Tot ce facem acum ca popor tragic, ca popor conștient, ca popor răstignit pe crucea Golgotei este o întrebare fundamentala. Cred ca decizia este foarte-foarte complicata și as spune și foarte moderna ca structura de gândire. Dorim să unim împărăția cereasca cu cea pământeasca. Dacă rămânem cu picioarele pe pământ, oameni vii, trebuie să avem credința de gândire, de Dumnezeu, și atunci avem o șansa de supraviețuire și ca popor, și ca indivizi pentru ca nu e de ajuns uneori să faci o rugăciune către Dumnezeu, căci și răspunsul lui Dumnezeu este un fel de rugăciune. Dumnezeu este puternic cu tine dacă și tu devii un om puternic. Puternic nu pe plan militar, ci pe planul spiritului, al credinței, al purificării spiritului omenesc.

Am auzit acum câteva zile acest lucru. Am fost foarte emoționat și mi-am zis: Iată un gest deștept al Ambasadei noastre de la București, care, ca fiecare ambasada din lume, trebuie să fie mai birocratica și mai conservatoare. Dar iată ca diplomații au dat drumul emoției și au pus acest simbol pe hârtiile Ambasadei, ceea ce înseamnă mai mult decât un gest de amiciție. Nichita a fost un stâlp de lumina a prieteniei noastre și a declarat o data, în afara de aceasta glorioasa declarație, ca Iugoslavia sau Serbia este a doua lui patrie. A spus-o în vremea când i se putea pune și o alta întrebare: Tu, patriotule, ai nevoie și de o alta patrie? Dar marele poet al Europei, al lumii, Nichita Stănescu, poetul național al României, a îndrăznit să spună așa ceva. Nichita a declarat o data: „Să dea Dumnezeu să ajung și eu o data ambasadorul tarii mele la Belgrad, o singura zi măcar. As ordona ceva simplu. Ca imediat Poarta Sărutului de la Targu-Jiu să fie adusa și pusa veșnic pe granița dintre Serbia și România".

Eu am declarat, cu multa durere am declarat, cu multa durere am citit ca a aparut, dar sunt bucuros ca a apărut, „Boierimea României a pus o pata de sânge pe granița sfânta dintre România și Serbia".

    Mă refer la pată de sânge din poemul lui Nichita, acel atât de dureros autoportret, un poem scris la Belgrad, care a devenit și epitaf pe placa mormântului sau de la Cimitirul Bellu. Este poemul scurt care spune: „Eu nu sunt altceva decât o pata de sânge care vorbește". Aceasta pata de sânge, boierimea romana a pus-o acum pe granița noastră.

Nu știu ce. Nu îndrăznesc să mă gândesc. Cred ca gestul lui de amiciție depășește orice speranța a mea, orice gând constructiv sau de frăție. El ar fi fost în stare să inventeze ceva nou, ceva pentru secolul 23. Conform recensământului din anul 1991, în Voivodina trăiesc 42 000 de suflete care s-au declarat romani, iar în sudul Dunării s-au declarat 18 000 de romani. Trebuie să facem o distincție intre romanii din Voivodina și romanii din Timoc sau sudul Dunării. Romanii din Banatul Sârbesc au fost recunoscuți dintotdeauna ca minoritate naționala. Mă refer nu numai la actuala Iugoslavie, ci și la statul sârbilor, slovenilor și croaților, din perioada dintre cele doua războaie mondiale. Am avut școlile noastre, moștenite din timpul Imperiului austro-ungar, scoli confesionale. În prezent ne-au rămas 12 scoli generale sau elementare, deci clasele 1-8, și 12 scoli primare, ciclul 1-4 cu predare în limba romana. Avem doua licee, unul clasic – la Varset și unul economic – la Alibunar. La Varset funcționează școala superioara pentru educatori. În urma cu un an la Facultatea din Varset a fost deschisa secția pentru învățători. Avem catedra de limba romana la Novi Sad și un lectorat, dacă nu mă înșel, la Facultatea de Filologie din Belgrad. Acestea, în domeniul învățământului. Romanii din Iugoslavia au moștenit 40 de biserici și capele unde se oficiază serviciul divin în limba romana și doua biserici greco-catolice care, din păcate, din cauza numărului tot mai redus al credincioșilor, aproape ca sunt părăsite. În prezent, aparținem de Vicariatul ortodox roman din Banatul iugoslav, dar comunitatea romanilor din Iugoslavia și-a propus ridicarea Vicariatului la rang de Episcopie. Din păcate, încă nu s-a realizat acest deziderat al nostru, dar speram ca intr-o buna zi să avem Episcopia de Varset. În Banatul Sârbesc, 12 parohii sunt vacante din lipsa de preoți. Ciudat este ca în orașul spiritualității romanilor din Iugoslavia, Varset, nu avem preot. Regretam acest fapt. Am făcut foarte multe cereri în aceasta direcție. Manifestările noastre culturale sunt diverse. Zilele de teatru ale romanilor din Voivodina sunt organizate direct de Uniunea Teatrelor Romanilor din Voivodina. Marele festival de folclor și muzica româneasca din Voivodina are la activ 39 de ediții. O noua manifestare care a prins viata în urma cu cinci ani este Festivalul Fanfarelor din Banat.

Avem și un festival de umor și pantomima, un festival de muzica și folclor al copiilor și diverse alte manifestări care țin de identitatea noastră națională.
Dintotdeauna romanii din Banatul Sârbesc au încercat să-și păstreze identitatea națională prin ceea ce au moștenit de la înaintașii noștri, deci prin cultura. Trebuie să spun ca toate acestea le-am făcut fără ajutorul nimănui. Aceasta tragedie, acest război impus poporului iugoslav, sârb, bineînțeles că afectează în mod direct și minoritatea romana din Iugoslavia, cetățeni loiali ai acestui stat. Nu exagerez când spun ca suntem cetățeni loiali, pentru ca aici sunt vetrele strămoșilor noștri și noi am făcut tot posibilul ca să menținem omogenitatea romanilor din Iugoslavia, să ne păstram ființa noastră biologica, relațiile de buna colaborare, de conviețuire cu poporul majoritar și cu toate celelalte minorități conlocuitoare din Voivodina.

   Conform informațiilor oficiale de care dispunem, pe câmpul de lupta din Kosovo, au pierit în acest război cinci militari conaționali. Acesta este adevărul pe care-l putem spune oficial. Neoficial, nu putem discuta; am fi neserioși dacă am aborda probleme care nu sunt confirmate. Dacă am face o paralela intre ceea ce revendica liderii formațiunilor politice ale maghiarilor din Iugoslavia și ceea ce cere UDMR în România, putem spune ca ambele parți cer același lucru, deci cer autonomie teritoriala, cer drepturi pe care le au sau cer imposibilul. Dacă nu se va ajunge la un dialog intre aceste organizații și autoritățile de stat din tarile respective, după cele întâmplate în Kosovo, putem anticipa unde ar duce aceste pretenții teritoriale. Comunitatea noastră, minoritatea romana din Voivodina, în general, dorește refacerea pierderilor din acest război. Vrem să redevenim ceea ce am fost, deci să putem să organizam din nou manifestările noastre culturale, de tradiție, pe care le-am amânat, din păcate, pentru zile mai bune. Unica problema cu care ne confruntam este aceea de a pune bazele economice ale minoritarii romane pentru a putea înfăptui tot ceea ce ne-am propus prin programele noastre de activitate.

Vrem să refacem în primul rând ceea ce am pierdut o data cu anul 1945, adică să ni se retrocedeze imobilele care ne-au fost naționalizate. În același timp, vrem să înființam firme economice, prin care să putem stabili bazele unei economii de piața, spre a putea menține activitățile noastre permanente.

Avem o colaborare foarte strânsa cu Liga pentru Unitatea Culturala a Romanilor de Pretutindeni și Fundația Culturala Romana, aceste doua organizații ale societății civile. În mod oficial, legăturile noastre permanente s-au ținut cu guvernul României, cu Ministerul Educației Naționale. În general însă, putem spune ca doar temporar Bucureștii și-au mai amintit ca existam și noi.

CAPITOLUL III

GRAVELE PROBLEME UMANITARE CE AU APARUT ÎN FOSTUL SPATIU AL IUGOSLAVIEI ÎN URMA CONFLICTELOR

III.1. ROLUL ORGANIZATIILOR MILITARE NAȚIONALISTE CE S-AU FORMAT DIN FOSTUL STAT IUGOSLAVIA.

La o luna după primele alegeri din Kosovo de l 28 octombrie 2000, problema albaneza a izbucnit din nou mai întâi în sudul Serbiei, apoi și în nordul Macedoniei. După modelul Armatei de eliberare din Kosovo (UCK), au apărut noi formațiunii de gherila. Ele revendica „eliberarea” albanezilor din aceste teritorii. Totuși contextul nu are nimic cu cel din Kosovo, care a fost victima unui tratament represiv impus de regimul lui Miloșevici. După ce acesta a părăsit puterea, la 5 octombrie 2000, Serbia s-a angajat pe calea democrației și a renunțat la soluțiile represive și războinice. Iar în Macedonia, forte politice albaneze participa la coalițiile guvernamentale încă de la proclamarea independentei în 1991.

Noile gherile au apărut aproape simultan: Armata de eliberare din Presovo – Mednedja – Bujornovac (UCPMB) în sud – estul Serbiei la 4 februarie 2000 și Armata de eliberare națională din Macedonia (UCKM) în nord – vestul Macedoniei la 20 ianuarie 2000. La început ele plasau bombe. Apoi, UCPMB s-a instalat în zona tampon demilitarizata din Kosovo și Serbia.

Gherilele au început să lanseze raiduri asupra celor trei comune majoritare albanofone Presovo, Medvedja și Bujanovac, unde trăiesc 70.000 de albanezi. Ele profita de atitudinea îngăduitoare a contingentului american al KFOR, care controlează aceasta fâșie de teritoriu lunga de 30 de km și lata de 5 km, și își intensifica acțiunile militare.

În paralel, UCKM iese din clandestinitate și la 16 februarie 2001, începe să ocupe câteva sate albanofone de la frontierele Macedoniei cu Kosovo și Serbia. Radicalii spera ca astfel să isprăvească dosarul albanez. Din fericire, la Skopje ca și la belgrad, autoritățile adopta o atitudine moderna, în ciuda deteriorării situației militare.

Realizând ca fragilul echilibru kosovar risca să fie amenințat, KFOR își întărește controlul la frontierele provinciei, NATO îngăduie forțelor sârbe să revină intr-o parte a zonei demilitarizate, iar capitalele europene își declara sprijinul total fata de guvernul macedonean. La 18 martie, UCPMB semnează un acord de încetare a focului cu Belgradul. În schimb, în Macedonia, unde circa 30% la suta din populație este albaneza, situația rămâne complexa: UCKM și-a extins acțiunile militare până la marginea orașului Tetovo, al doilea din tara.

Pentru a înțelege cum s-a ajuns aici, trebuie reamintite originile crizei și schimbarea politicii americane în Balcani, în toamna anului 1998. în acel moment, Miloșevici nu mai era pentru Washington singurul lider iugoslav cu care putea discuta serios, omul acordurilor de la Dayton. El devenea subit în ochii americanilor și vest europenilor, ultimul dictator comunist din Europa, o varianta a lui Ceaușescu sau a lui Hitler. Epitete ucigătoare curgeau șiroaie. Slobo era fixat intr-o categorie a paraților lângă Saddam și Gaddafi. Și tot ca ei, urma să aibă parte numai de o ploaie de invective, ci și o ploaie de bombe asupra tarii în fruntea căreia se afla. Începând din 24 martie 1999, aviația NATO declanșa bombardamente masive asupra Iugoslaviei. La 10 iunie, a doua zi după retragerea trupelor sârbe din Kosovo, Consiliul de Securitate al ONU prin rezoluția 1244, plasa provincia sub controlul internațional, lăsând-o totuși sub suveranitate iugoslava. Așa, pentru păstrarea aparentelor, dup aparerea multora. În sase luni de ostilități, UCK nu înregistrase decât înfrângeri uluitoare, deși o buna parte a presei occidentale se străduia să-i compună o imagine triumfala. Dar aura de eroism ce pâlpâia în jurul UCK i-a adus un aflux apreciabil de combatanți intre care o mie de albanezi din Macedonia și câteva sute din sudul Serbiei.

Fostii partizanii au preluat controlul provinciei, punând lângă minoritățile sârba, roma, goran și reciclându-se în contrabandiști cu de toate: arme, carne vie, droguri, organe umane. O parte a UCK s-a transformat la 22 septembrie 1999, în Corpul de protecție al Kosovo (TMK). Instituție civila pe hârtie, dar în realitate miliție a primului ministru autoproclamat Hasheim Thaci. Acestei forte ii trebuia însă o pălărie politica. La 15 octombrie 1999, Thaci creează Partidul programului democratic, devenind apoi Partidul jure al Kosovo și sprijinirea albanezilor din Serbia, Macedonia și Muntenegru. Un adevărat partid al Albaniei Mari care (încă) ezita să se numească oficial astfel, dar care, prin obiectivele urmărite, nu este altceva. Mai radicala va fi o alta grupare, ce va apărea în martie 2000 sub conducerea unui general al UCK, RAmush Haradinaj: Alianța pentru Viitorul Kosovo (AAK). În rândul ei își găsesc loc și albanezi militanți pentru eliberarea sudului Serbiei și a vestului Macedoniei. Alianța a sperat să câștige alegerile municipale de la 28 octombrie 2000 în fata Ligii Democratice din Kosovo (LDK), a pacifistului Ibraim Rugova. Dar populația kosovara, sătula de război, optează astfel: LDK – 58%, PDK – 27% și AAK – 8%.

Mâhniți de eșecul electoral, foștii combatanți ai UCK refac osatura politica a Armatei de eliberare, numita Mișcarea Populara Albaneza (LPK). Întrunita în congres la 22 iulie 2000, LPK proclama deschis: „o parte a națiunii rămâne însă sub jugul opresor al Serbiei, Macedoniei și Muntenegrului. Problema albaneza în Balcanii nu a fost încă rezolvata, căci situația albanezilor din Macedonia, Muntenegru și Kosovo de Est este identica cu ce a unui popor oprimat. Poporul albanez din Kosovo trebuie să se orienteze către independenta și să formeze un stat care include toate teritoriile ocupate în care albanezii formează majoritatea.”

Dar cum istoria nu obișnuiește să producă evenimente identice, episodul Kosovo Mare este radical diferit de Kosovo. În primul rând, dispare sprijinul occidental. La 5 octombrie 2000, Miloșevici este înlocuit de președintele ales democratic, Voislav Kostunit, iar la 23 decembrie formațiunile democratice câștiga alegerile legislative. Radicalii albanezi nu se resemnează și încearcă să forțeze destabilizarea Serbiei și Macedoniei, pentru a-i face pe occidentali să acorde satisfacții printr-un „Dayton albanez”. La 22 noiembrie 2000, în fata reprezentantei iugoslave de la Pristina, explodează o bomba, iar 4 polițiști sârbi sunt uciși lângă Presovo. La scurt timp după, câteva sute de combatanți albanezi, bine inarmati, ocupa zona demilitarizata și își instalează cartierul general la Mali Trnovac, în apropierea centrului local al traficului de droguri, arme și prostituate. Riposta contingentelor britanice și american al KFOR din zona, deși târzie, este eficace. Realizând ca luptele pentru Valea Presovo nu ar putea avea efectul unui al doilea Kosovo, radicalii albanezi exporta ostilitățile în fragila Macedonie vecina.

La 25 februarie 2001, ei ocupa un mic sat și își continua înaintarea, dar sunt constrânși de KFOR și armata macedoneana să se disperseze. La 11 martie, în Macedonia apare un al treilea partid al albanezilor, PDK, cu orientare radicala, iar la 13 martie, 20.000 de albanezi defilează pașnic la Skppje. Un al doilea miting are loc a doua zi, la Tetovo, unde câțiva demonstrând asupra politiei. În ziua următoare, UCKM, cu artileria instalata lângă Tetovo, bombardeaza orasul și abia după câteva zile autoritățile reușesc să impună o încetare a focului. Partidele albaneze moderate din Macedonia se disociază de aceste violente, dar profita de situație pentru a avansa ideea unei confederații albano – macedoneana. O idee care pare a surâde occidentalilor, dar care pentru autoritățile de la Skpje nu ar face decât să deschidă calea secesiunii și a dispariției actualei Republici Macedonia.

Ambiguitatea Vestului nu face decât să dea aripi adepților Albaniei Mari sau măcar ai unui Kosovo Mare. Nerăbdători de noi lupte, după ce în Kosovo nu mai au cu cine se lupta, războinici neobosiții ai UCK încearcă să deschidă noi frontiere în Sudul Serbiei și Vestul Macedoniei. Se apropie o noua îmbucățire a spațiului ex – iugoslav?

Un nou puseu internațional sta să izbucnească în Balcani. Puțin mai la sud de Kosovo, albanezii din Macedonia s-au răsculat pentru ca nu mai au voie să invite în limba materna. Conflictul s-a iscat din cauza lipsei de fermitate în decizii a guvernului de Skopje. Treizeci de liceeni albanezi care au cerut și au obținut dreptul de a-și înființa o clasa în limba albaneza intr-o urbe pierduta din Macedonia, au fost boicotați de cetățeni. Etnia albaneza a reacționat pe măsura și pasiunile naționaliste tipic balcanice au căpătat proporții.

Manifestațiile s-au intensificat suficient de mult pentru a elibera tensiunile unui conflict mocnit, de aceiași natura: universitatea cu predare în limba albaneza din Tetovo funcționează de cinci ani fără autorizație legala, dar sub protecția neoficiala a comunității internaționale.

Valul protestatar a avut efecte imediate. Guvernul a desființat clasa albaneza care a declanșat ostilitățile, în timp ce comisarul OSCE pentru problemele minorităților naționale a propus transformarea instituției de învățământ superior din Tetovo în universitate multiculturala. Propunerea a iritat vreo 3000 de studenți albanezi. Ei au ieșit în strada ce-i drept și la îndemnurile rectorului lor, aflat în opoziție fățișă cu u politician albanez din cercurile puterii. Conflictul a fost adus pe tărâm politic și a pus în evidenta existenta a doua tabere în sânul comunității albaneze. Una radicala, care dorește separarea de Republica Macedonia, alta constructiva, care urmărește o sporire a rolurilor albanezilor în structurile tarilor adoptive.

Evident extinderea și radicalizarea conflictului inițial – educațional, ar însemna răsucirea cuțitului în rana nevindecat numita Kosovo.

În 1989, zidul Berlinului, și o data cu el sistemul statal al comunismului, s-au prăbușit spectaculos și uluitor de repede. În același an a început prăbușirea „celei de doua Iugoslavii” (cea creata de Tito, prima fiind cea monarhica, interbelica). Printr-un proces mai lent, dar nu mai puțin spectaculos, deci mai dramatic, mai sângeros decât procesul dezgregării „sistemului socialist”.

Abrogarea statutului de provincie autonoma Serbiei de care beneficia Kosovo (ca și Voivodina) a deschis a cutie a Pandorei din care autorii acestui gest necugetat ce monștri feroci ai secesionismului vor ieși. Lumea a urmărit siderat acum, rând pe rând, din prospera și invidiata de vecini, Iugoslavia Socialista, se desprind ca state independente, Slovenia, Croația, Bosnia – Herțegovina, Macedonia și parțial Muntenegru. O furtuna geopolitica, dublata de indescriptibile tragedii etnice și umane agita în vârtejul ei, pe spațiul iugoslav, cadavre, moloz, convoaie ori sălașuri de refugiați.

Astăzi, din fosta Iugoslavie au mai rămas, sub acest nume, Serbia și Muntenegru. Dar dincolo de modificările consemnate riguros pe harta, sunt marile drame ale populației strămutate dîntr-un loc în altul, neîncrederea și ura care clocotesc în etniile învrăjbite.

Toata lumea își torturează mintea: de ce s-a destrămat, în fond, Iugoslavia? Din motivele mai sus, ori pentru ca Germania și Vaticanul urmăreau de mult desprinderea Slovaciei și Croației (catolice amândouă) de Belgrad?

În timp ce politicieni, diplomații, politologii, ziariștii sau omul de rând încearcă (sau nu) să dea un răspuns acestor întrebării, destrămarea Iugoslaviei, atât cât a mai rămas din ea, pare să continue. Acum, prin Kosovo. De data aceasta însă Belgradul nu se mai arata dispus să mai facă vreo concesie. Pentru sârbi, pierderea acestei vetre a națiunii este ceea ce va însemna pentru italieni pierderea Latiumului, adică a Romei și a împrejurimilor, adică a leagănului națiuni italiene.

Revista „Courrier International”, care a consacrat un număr special crizei din Kosovo, a reprodus la rubrica Dezvăluiri un articol din publicația italiana „Limes”, însoțit de hărți: „După cum arata hărțile, SUA a optat să sprijine independenta regiunii Kosovo. Plasata la remorca Washingtonului, Europa nu mai are o strategie în aceasta problema”, comentează „Courier International”.

În ciuda neutralității lor aparente la negocierile de la Rambouillet – scrie „Limes” – SUA hotărâse deja să fie de partea Kosovarilor. Începând din vara anului 1998, SUA, în colaborare cu tarile prietene sau musulmane, au furnizat în secret arme pentru combatanții UCK, organizație pe care, cu un an înainte o considerau „terorista”. În toamna anului 1998, Washingtonul a început să redefinească rolul misiuni OSCE, astfel încât să pună bazele unui viitor protectorat sub control occidental. Este suficienta o privire asupra harții pentru a constata ca aliații prevăzuseră deja o împărțire a provinciei Kosovo în cinci districte, plasate sub responsabilitatea SUA, Marii Britanii, Germaniei, Italiei și Franței.

Revista se refera în continuare la „scopul strategic al operațiunii”, calificata drept un război „un război ce putea fi evitat”. Din punct de vedere al americanilor, este vorba de identificarea alianțelor celor mai fiabile în perspectiva unei Alianțe Mondiale, sau mai curând macroregionale, o alinata militara capabila să intervină când, unde și cum dorește, contrariul celor petrecute în războiul din Golf. Acest lucru nu este altceva decât un fel darwinism politic: tarile care se vor alinia la veleitățile globalizante ale Washingtonului vor fi admise în club; celelalte vor juca, în cel mai bun caz, rolul de aghiotant. „În acest context, fără a-și defini interesele naționale și pe cele ale Alianței Atlantice, liderii occidentali au încurajat o retorica moralista. Pentru a-și justifica acțiunea, ei au inventat formule paradoxale precum războiul umanitar. Amenințată de axa Londra – Berlin și temându-se să nu fie exclusa din directoratul european, Franța s-a aliat docil la poziția Washingtonului până intrata încât și-a angajat forțele umane fără a-și consulta parlamentul”.

Cu sase ani în urma, nimeni nu auzise de Armata de Eliberare din Kosovo. Pentru ca nici UCK nu exista. Ascensiunea acestei mișcări s-a radicalizat în ultimul timp prin acțiuni contrare pacifistului Ibrahim Rugova și se datorează în buna parte „susținerii primite de la șefii de clan, din diaspora, de la traficantii și servicii secrete de toate felurile:, scrie Christophe Chiclet în „Le Monde Diplomatique”.

Inițial, albanezii din Kosovo și-au manifestat nesupunerea fata de autoritățile Belgradului, însă fără prea mare succes. Pe de alta parte, susținătorii ideii unui război civil de lunga durata cred ca acțiunile de reprimare întreprinse de sârbi în Kosovo au contribuit la consolidarea imaginii UCK atât în interior, cat și în străinătate. Pentru regimul lui Miloșevici UCK a apărut ca o mana cereasca și a funcționat ca o provocare de care acesta avea nevoie pentru realizarea purificării etnice și împărțirea provinciei.

Pătrunsă de convingeri marxist – leniniste din epoci de mult apuse, UCK vehiculează ideea Albaniei Mari, funcționând după legile de clan și conform unor cereri de Washington, Berlin și Zagreb.

Liderii primei demonstrații studențești a albanezilor din Priștina (4 mai 1980), desfășurata după moartea lui Tito, au dispărut imediat în clandestinitate, de teama noilor autoritățile de la Belgrad. Mulți dintre aceștia au fost arestați și condamnați la ani lungi de detenție. Cei care au scăpat au ales calea exilului, s-au alăturat celulelor marxist – leniniste din străinătate și întrețin relații cu mafiile kosovare din Europa Occidentala. „Albanezi din Kosovo controlează cea mai mare parte a traficului de heroina din Elveția, Austria, Germania, Ungaria, Cehia, Norvegia, Polonia și Belgia”, precizează Interpolul într-un raport al sau; kosovarii reprezintă 14% din persoanele arestate de Interpol pentru trafic de droguri.

Primi luptători ai UCK au fost instruiți chiar de către ofițeri pro-albanezi din armata și politia iugoslava, care au dezertat în 1991 – 1992 pentru a se înrola în armatele croata și slovena.

Apoi trupele de soc ale serviciilor secrete militare din Berlin au participat la antrenarea luptătorilor UCK și la furnizarea de arme, aparatura de transmisiuni și uniforme negre, provenind din stocurile fostului STASI est – german.

Pentru a ieși din stadiul de expectativa era nevoie de o „explozie” în Albania. Care s-a și produs în primăvara lui 1997. peste un milion de arme au dispărut din dotarea armatei și a politiei din Albania. Vândute la preț redus, majoritatea au luat drumul provinciei Kosovo, însă ele nu au putut fi folosite prea mult timp, fiind de proasta calitate. UCK avea nevoie din nou de bani pentru a-și înnoi arsenalele. Bine pusa l punct, Armata de eliberare se folosește de relațiile cu mafia kosovară din Elveția și Germania, care-i livrează sume importante provenite din traficul de droguri, dar și din escrocherii puse la cale în Europa Occidentala. Politia franceza descoperă în decembrie 1997 o celula a „Mișcării Populare a provinciei Kosovo” care se ocupa cu falsificarea de facturi, având ramificații în Germania și Italia. Doua firme comerciale cu sediul în Elveția, controlate de kosovari, sunt investigate de justiția franceza, elvețiană, germană și rusă. Din 1997, asociația „Patria te cheamă”, se ocupa de colectarea fondurilor din întreaga lume, pe care le vira într-un cont deschis la „Alternativ Bank a Olten” (Elveția). Din 26 iulie 1998 manevra a fost oprita de justiție. De atunci banii circula, lichizi, în valize.

Pe 7 ianuarie 1998, UCK anunța declanșarea luptelor în „zona 2”, adică în Macedonia. Ceea ce înseamnă ca nu militează doar pentru independenta provinciei Kosovo, ci și pentru crearea Albanii Mari, formata din Albania actuala, Kosovo, partea meridionala din Muntenegru și jumătatea occidentala a Macedoniei.

După intrarea Drenitei în focul luptelor, UCK iese din umbra și lansează prima mare ofensiva: în cinci luni reușește să controleze 30% din teritoriu în satele cucerite partidele politice și ii urmărește mai ales pe sârbii minoritarii, pe țigani și gorani (macedoneni musulmani).

Sfârșitul anului 1998 reprezintă momentul intrării în scena a diplomaților americani, care iau contact cu lideri UCK; iar începutul bombardamentelor alimentează speranțele organizației într-un sprijin din partea Occidentului. Însă bilanțul primei luni de atacuri aeriene nu e liniștitor pentru UCK: sute de militanți dezarmați și civili se alătura valului de refugiați albanezi care se scurge în afara Iugoslaviei.

Învinsa în Kosovo, UCK se repliază la granița cu Muntenegru și Albania, unde încearcă din răsputeri să-și apere pozițiile, în așteptarea soldaților NATO. La sfârșitul lunii martie încep recrutării masive. Într-un timp extrem de scurt, 20.000 de voluntari sosesc din Occident în rândurile UCK. Ordinul de mobilizare este însoțit de un altul de colectare de fonduri. Fiecare albanez din Elveția (totalul este de 20.000) este obligat la o contribuție lunara de 2000 de mărci; muncitorii albanezi din Franța vărsa și ei 50% din veniturile proprii în beneficiul organizației.

III.2. PROBLEME UMANITARE CARE AU APARUT CA URMARE A ACESTOR CONFLICTE.

Dacă ne întoarcem atenția spre operațiune NATO împotriva RFI din perioada 23 martie – 10 iunie 1999, merita o atenție speciala trei probleme:

Atacarea anumitor ținte considerate obiective cu dubla utilizare civil – militara a fost o violare a DIU, iar NATO a luat toate masurile necesare de precauție de a preveni pierderi de vieții omenești în rândul civililor și pagube materiale produse bunurilor civile.

Care este situația, în ceea ce privește DIU, privind utilizarea anumitor tipuri de arme, cum ar fi bombele cu fragmentare și proiectile cu uraniu sărăcit.

Decizia de a se abține de desfășurarea terestra a trupelor și, prin aceasta, acordarea unui cec alb lui Miloșevici de a-și continua campania de purificarea etnica, reprezintă o violare a DIU.

În continuare vom dezvolta fiecare problema în parte, din perspectiva DIU.

Astfel:

Atacarea civililor și a obiectivelor cu dubla utilizare: precauții și proporționalitate.

Deși dreptul internațional umanitar impune statelor membre ale NATO să respecte și să protejeze populația civila și bunurile civile pe timpul operațiunilor militare și „să direcționeze operațiune lor numai împotriva obiectivelor militare” (art. 48 și 51 ale protocolului I), atacurile au fost îndreptate, în câteva cazuri, împotriva civililor, ca și împotriva obiectivelor cu dubla utilizare. Doua cauze au determinat NATO să-și concentreze mai mult atenția asupra acestor obiective după câteva săptămâni de la începerea campaniei. Prima este speranța ca Miloșevici să se predea numai după cateva zile de la bombardament nu s-a materializat, iar a doua se referea la faptul ca s-a dovedit ca atacurile aeriene ale NATO n-au provocat forțele iugoslave în Kosovo suficiente pierderi pentru a stopa campania de purificare etnica.

Așadar cum mulți strategi au apreciat și cum s-a precizat în Declarația NATO din septembrie 1999, asupra loviturilor din Kosovo puterea aeriana nu poate avea succes determinat de nivel tactic, deoarece instalațiile militare sunt ușor de manevrat și camuflat. Iar la nivel strategic, puterea aeriana nu s-a dovedit a fi prea eficienta. Încrederea în puterea aeriana a determinat astfel NATO să atace obiective civile ca drumuri și cai ferate, dar și poduri, uzine, centrale electrice și rafinării petroliere fără un interes militar. În scopul de a lovi direct regimul Miloșevici, NATO a decis să distrugă chiar și obiective în mod indiscutabil civile, cum ar fi clădirea Televiziunii sârbe și Ministerul de Interne iugoslav, și să direcționeze atacurile asupra bunurilor private ale unora din suporterii apropiați liderului sârb. În viziunea unor experți, exista o anumita contradicție intre încrederea în atacurile aeriene desfășurate de la mare altitudine și anumite prevederi ale dreptului internațional umanitara care impun respectarea și protejarea vieților omenești, a populației civile în timpul operațiunilor militare.

Din același punct de vedere, trebuie examinat dacă NATO a respectat alte doua restricții prevăzute de DIU. În primul rând, dacă NATO a luat masurile de precauție necesare pentru a minimaliza pierderile de vieții omenești în rândul civililor și apoi dacă NATO s-a conformat acelor dispoziții care interzic atacurile „de la care se poate aștepta să cauzeze incidental pierderi de vieți omenești la populația civila, rânirea de persoane civile, pagube bunurilor materiale cu caracter civil”, care ar fi excesive în raport cu avantajul militar concret și direct (art51/5b din Protocolul I).

Este discutabil dacă decizia de se bizui exclusiv pe forța aeriana și de a acționa de la peste 15.000 ft este compatibila cu obligația de a lua toate precauțiile necesare pentru a micșora pierderile de vieți omenești în rândul civililor, așa cum este ea stipulata în art. 57/2a(ii) din Protocolul I. pierderile aflate pe poduri în momentul în care au pierit pasagerii trenurilor și autobuzelor aflate pe poduri în momentul în care bombele distrugeau, n-ar fi putut fi prevenite doar apelând la cercetarea de la mare altitudine.

Pe de alta parte, se pare ca NATO s-a asigurat ca face „tot ceea ce este practic posibil pentru a verifica ca obiectivele civile, nici bunuri cu caracter civil”. Dincolo de câteva tragedii excepții, cum ar fi deplorabila eroare de includere pe lista țintelor și de a bombarda ambasada chineza, NATO a luat largi precauții pentru a preveni pagube colaterale. Așa cum ziarul „Washington Post” a relatat, „specialiștii în stabilirea țintelor (…) au făcut și refăcut planul de atac, punctul de lovire a fiecărei rachete, traiectoria atacului, felul armei utilizate pentru fiecare țintă care ar fi putut ucide mai mult de 20 de civili”.

Anumite decizii ale NATO privind stabilirea țintelor de lovit ridica problema dacă Aliații au respectat întotdeauna principiul probabilității intre pagubele civile și avantajul militar. Astfel, dacă intr-adevăr se poate susține ca anumite poduri, utilizate atât de civili cat și de forțele armate, reprezentau importante cai de aprovizionare pentru trimiterea de trupe sârbești și material militar spre Kosovo, în schimb este cu totul discutabila valoarea militara distrugerii Televiziunii sârbești sau a bunurilor private ale apropiaților lui Miloșevici. Așa cum prevede art. 82din Protocolul I, consilierii juridicii au fost incluși printre participanții cheie implicați în deciziile NATO de stabilire a țintelor. În timp ce sarcina lor era să se întrebe în fiecare caz „care este valoarea militara a acestei ținte?”, ei au respins numai o data tinata pentru lipsa unei legături suficiente cu avantajul militar – este vorba despre o uzina electronica din orașul sârbesc Nis.

Se poate argumenta ca NATO a fost într-un conflict direct cu dreptul internațional umanitar atunci când atacurile asupra obiectivelor civile au fost explicate public, spunându-se ca scopul lor era să cauzeze extenuarea fata de război, acesta întorcându-se eventual împotriva lui Miloșevici. Generalii NATO relatează, în publicație „Philadelphia Inquirer” din 21 mai, ca „numai concentrarea forțelor militare nu este suficienta (…). Poporul trebuie făcut să înțeleagă ca luminile din casele lor pot fi întrerupte, ca podurile lor sunt blocate, astfel încât nu mai poate să lucreze”. Din perspectiva dreptului internațional umanitar este criticabila distrugerea sistemelor de aprovizionare cu apa, din moment ce este prevăzut ca „este interzis a se ataca instalații și rezerve de apa potabila și lucrările de irigații cu scopul de lipsi, ca urmare a valorii lor de subzistenta, populația civila sau partea adversa” (art 54/2 din Protocolul I). Cu toate acestea, la sfârșitul lunii mai NATO a periclitat serios rezervele de apa din Serbia, utilizând bombe explozive care au provocat pagube durabila sistemelor de aprovizionare cu apa. După aprecierea oficialilor Primăriei belgrădene, orașul dispunea de mai puțin de 10% din rezervele sale de apa.

În legătura cu subiectul acesta, prevederile art.35 și 55 ale Protocolului I interzic atacurile ce pot cauza daune „excesive, de durata și grave” mediului natural. În acest sens, atacarea rafinăriilor și uzinelor chimice au avut ca efect producerea de pagube grave și de durata mediului, ceea ce este de criticat din punct de vedere al DIU.

O alta problema ce trebuie avuta în vedere reprezintă utilizarea sistematica și susținuta a civililor ca scuturi umane pe timpul ostilităților, folosirea acestora fiind evidențiată atât prin descurajarea atacurilor NATO, cat și pentru a putea reclama ca NATO ataca civili. Dreptul internațional umanitar interzice orice uz de scuturi umane (art. 57/1 al Protocolului I) și cere aplicarea principiului proporționalității în stabilirea ca ținte a obiectivelor militare când sunt folosite scuturi umane. Acest procedeu a pus NATO în încărcătura, deși s-a stabilit ca evenimente tragice, de genul morții a peste 80 de albanezi kovasari folosiți ca scuturi umane pentru un convoi militar la Kerisa, la 14 mai 1999, nu-i vor schimba politica, deoarece „nu legitimează tratarea ca un sanctuar al țintelor militare implicate în aceasta operațiune”. Ambasadorul David Scheffer, însărcinat cu depline puteri al Departamentului de Stat SUA pentru problema crimelor de război a destăinuit ca „forțele NATO au acționat în conformitate cu principiile dreptului conflictelor armate ca atacurile să nu fie îndreptate cu intenție împotriva populației civile ca atare sau în mod deliberat disproporțional”.

Exista câteva argumente morale în susținerea războiului de NATO, chiar dacă unele din alegerile sale tactice pot fi considerate de unii violări ale strictelor interpretări ale DIU. Mai întâi, decizia de a se concentra mai mult asupra țintelor civile și cu dubla utilizare a fost luata numai după ce Miloșevici a încetat să îndeplinească cerințele fundamentale ale NATO. Mai important este ca aceasta decizie a fost luata în urma unor violări grave ale drepturilor omului în Kosovo. De asemenea, este discutabil dacă respectarea în totalitate și „adliteram” a dreptului internațional umanitar ar putea asigura ceea ce chiar dreptul internațional umanitar definește ca fiind unul dintre cele mai importante scopuri ale lui, și anume protejarea civililor de efectele negative ale războiului. Mulți actori militari și observatori externi au susținut ca, din punct de vedere militar, aspectul efectiv major al campaniei de bombardare a fost implicarea mai de graba a Serbiei propriu-zise, decât atacarea directa a forțelor sârbești din Kosovo. Im consecința s-a putut crede ca războiul va fi mai scurt, scop în care Alianța a adoptat de la început o astfel de strategie. Acest punct de vedere a fost susținut încă de la începutul campaniei de generalul-locotenent Michael C. Short, general de aviație american, dirijorul campaniei aeriene a NATO împotriva RFI, care dorea să distrugă țintele strategice, ca ministerele federale și uzinele electrice în timpul primei nopți a războiului. Mareșalul de aviație John Walker. Fost sef al serviciilor de informații ale apărării în Marea Britaniea a avut aceeași părere când pledând pentru un „Plan strategic total” a victoriei misiuni, trebuia să se concentreze mai mult pe țintele strategice decât pe cele tactice, distrugând în primele zile ale campaniei întregul sistem de energie electrica, rafinăriile, stațiile de pompare în conductele de petrol, rezervoarele de combustibili ca și comunicațiile. După terminarea campaniei NATO, pe care a analizat-o din punct de vedere moral. Filozoful german Michael Ignatieff s-a declarat stresat de faptul ca atacurile NATO asupra uzinelor electrice nu au determinat suportul intern al populației pentru Miloșevici, ci din contra au reprezentat un factor decisiv în încheierea războiului.

Utilizarea anumitor arme

Unul dintre cele mai controversate aspecte ale intervenției NATO în Kosovo a fost utilizarea anumitor tipuri de arme, îndeosebi a bombelor cu fragmentație (în cădere simulata) și a celor cu muniție cu uraniu sărăcit (DU). Bombele cu fragmentație sunt bombe cu lansare din aer, care se fragmentează într-un număr de bombe mai mici, care pot, în funcție de modelul utilizat, să penetreze carcase metalice sau să incendieze. Aceste bombe mai mici, la rândul lor, explodează la rândul lor într-un număr mai mare de fragmente, menita să distrugă o multitudine de ținte de pe o suprafața întinsa. Din acest motiv, bombele cu fragmentai, sunt adesea utilizate la bombardarea aerodromurilor sau altor instalații dispersate pe teren plan. Cel puțin 5% din aceste bombe mai mici nu explodează la atingerea țintei și pot rămâne active cel puțin câteva luni,

Studiile efectuate de Forțele Aeriene ale SUA au arătat ca, pe de o parte, în cazul zonelor dens populate distrugerile colaterale pot fi majore din cauza proprietății de fragmentare a acestor bombe și ca, pe de alta parte problema fragmentelor neexplodate este foarte serioasa. Primul dintre aceste motive a condus l elaborarea conceptului de protecție a civililor fata de suferințele inutile și nediscriminate produse prin utilizarea bombelor cu fragmentație împotriva unor ținte apropiate unor instalații civile. În mod clar, Dreptul Internațional Umanitar insista ca părțile aflate în conflict armat să facă o alegere judicioasa a armelor atunci când țintesc structuri sau personal militar aflat în proximitatea civililor sau a altor persoane protejate de Convențiile de la Geneva. Mai exact, utilizarea bombelor cu fragmentație poate reprezenta o încălcare a DIU. ” Human Rights Watch” a condamnat folosirea lor de către NATO în Iugoslavia, descriindule ca fiind „nediscriminatorii ca efect, echivalând cu utilizarea minelor terestre antipersonal”. Conform DIU, utilizarea minelor antipersonal împotriva personalului civil este ilegala, existând restricții în ceea ce privește folosirea lor împotriva militarilor. În martie 1999, Convenția de Ottawa, care a condamnat folosirea minelor antipersonal a avut succes, ea fiind ratificata de peste 80 de state, inclusiv majoritatea statelor membre NATO.

Către sfârșitul anului 1999, Slobodan Miloșevici declanșa o puternica campanie publica prin care SUA erau acuzate ca, în timpul conflictului din Kosovo au folosit muniții cu uraniu sărăcit (DU). Campania iugoslava își propunea doua lucruri: să atragă atenția statelor vecine asupra gradului ridicat al nivelului de radioactivitate din regiune și prin aceasta să denunțe complicitatea lor la campania anti iugoslavă, iar în al doilea rând să incrimineze o data în plus, intervenția NATO în Balcani. Ca reacție la apelurile Belgradului, statele vecine au intensificat cercetarea nivelului de radiații din zona, rezultatele infirmând existenta unui grad mai ridicat al acestora, ca consecința a prezentei unei curse radioactive în spațiul ex-iugoslav. Sub presiunea opiniei publice, secretarul general ONU, Kofi Annan, forțează nota și obliga NATO, precum și unele organizații internaționale să scoată la iveala o serie de documente care atesta folosirea acestui tip de muniție în Kosovo.

Secretarul general al NATO, George Robertson, confirma faptul ca pe timpul campaniei aliate în Kosovo au fost folosite peste 31.000 bombe lansate de avioane A-10 americane, însumând aproape 10 tone de uraniu sărăcit. Era vorba de aceeași muniție folosita în Bosnia în perioada 1994-1995, unde au fost întrebuințate aproximativ 19.800 de proiectile cu uraniu sărăcit.

Nimeni nu-și imaginează ca decizia NATO de a folosi în Balcani muniție cu uraniu sărăcit a fost luata la propunerea a „15.000 de specialiști”, așezați în scaunele Consiliului Nord Atlantic prin tragere algoritmica la sorti. De altfel este greu de crezut ca la experiența, capacitatea de conducere și tehnologia de care dispune, Alianța ar fi riscat să-și piardă credibilitatea și monopolul asupra gestionarii crizelor din spațiul euro-asiatic. Fără îndoiala, „sindromul Balcanilor” ii va încuraja pe cei care susțin ca NATO nu trebuie să rămână singura structura viabila de securitate din Europa. Pe de alta parte, deși Europei Occidentale (UEO) a făcut progrese evidente în consolidarea să c stâlp european al NATO, totuși Alianța deține în continuare atuuri importante care, pentru încă mult timp, o vor menține în poziția de singura structura capabila să facă fata unei crize în Europa.

În urma războiului din Golf, Institutul pentru Politica Mediului al Armatei SUA a demonstrat ca uraniul sărăcit poate afecta sănătatea locuitorilor din zonele apropiate câmpului de lupta. Același institut atrăgea atenția asupra posibilităților apariției unor consecințe tipice radiațiilor, cum ar fi: dereglarea sistemului imunitar, mutații genetice, sechele asupra sistemului de reproducere, tumori cancerigene. Se estima ca unele boli, precum leucemia și cancerul pot apărea după cinci, zece ani sau chiar 30 de ani.

Măsurătorile efectuate în Bosnia și Kosovo nu au confirmat creșterea nivelului de radiații ca urmare a folosirii de către NATO a acestor muniții. Cel puțin până în prezent, Bernard Kouchner, fostul sef al administrației interimare a ONU în Kosovo și unul din întemeietori Organizației Mondiale a Sănătății, nu a întocmit vreun raport special cu privire la folosirea munițiilor cu uraniu sărăcit în provincia amintita. Pe timpul mandatului sau, singura acțiune mai consistenta pentru protecția mediului și a populației s-a desfășurat în zona industriala din Nord, unde se afla majoritatea instalațiilor industriale din Kosovo.

Autoritățile militare ale NATO continua să respingă cu vehementa posibilitatea îmbolnăvirii militarilor italieni și portughezi ca urmare a inhalării particulelor de uraniu sărăcit. NATO susține în continuare ca acest risc este foarte redus, pericolul existând numai la locul exploziei, sica, până în prezent, nu s-a putut demonstra o relație cauza-efect intre acest tip de muniții și cazurile de leucemie sau de cancer. După teoriile formulate de NATO, posibilitatea îmbolnăvirii ar putea apărea numai în cazul în care cineva ar fi obligat să parcurgă pe jos spațiul ex-iugoslav purtând reziduuri în buzunare.

Din punct de vedere al Alianței, planul NATO de intervenție în Balcani a fost cunoscut în detaliu de națiunile participante atât în ceea ce privește concepția de ansamblu a operațiunilor, cat și referitor la tehnica și tehnologiile de întrebuințare. În aceeași măsura, forțele participante au primit instrucțiuni extrem de exacte asupra misiunii, riscurilor existente și restricțiilor impuse (inclusiv interzicerea de a aduna reziduurile obuzelor de pe câmpurile de lupta) atât în timpul intervenției militare, cat și ulterior, pe parcursul misiunilor de menținere a păcii.

De altfel cel puțin până în prezent, nici o personalitate militara din tarile participante la operațiunea „Allied Force” nu a negat ca au existat informări prealabile cu privire la folosirea acestui tip de muniție, ceea ce denota polemicile generate de „sindrom” sunt mai degrabă politice decât tehnice. Ceea ce știu, cu siguranță, și liderii de la Roma este ca în rândul contingentelor italiene participante la acțiunile militare au fost luate masuri speciale de protecție prevenita, printre acestea și folosirea numai a alimentelor și a apei din tara. Ulterior, în cadrul misiunilor de menținere a păcii în Kosovo, întregul personal participant a fost avertizat asupra pericolelor infestării radioactive și a restricțiilor ce se impuneau.

CAZURI DE CANCER LA SOLDATII INTORSII DIN BALCANI

(situatia la 09.01.2001)

Sisteme informaționale și super informaționale militare creează zilnic mii de vectori de interdependenta, în care interesul cetățeanului, depersonalizat sau nereprezentat, poate fi negat și pus în pericol. Pe de alta parte, dereglarea raporturilor dintre politica și strategie militara, tot mai dependenta de tehnologie, poate crea dezechilibre colective. Marginalizarea cetățeanului simplu, uneori victima a raționamentelor hazardate, risca să duca la apariția unor grave amenințări pentru însăși ființa să biologica.

Presa internațională scrie pe larg despre uraniul sărăcit și despre „sindromul Balcanilor”. Dar nici medici, nici fizicieni nu au găsit până acum vreo legătura între uraniul amintit și cazurile de leucemie care au declanșat scandalul. Uraniul sărăcit este foarte puțin radioactiv (de doua ori mai puțin decât uraniul natural) și a fost utilizat la un anume tip de obuze în scopul sporirii capacitații acestora de perfora blindajele tancurilor inamice. Uraniul este intr-adevăr un metal greu, ca și plumbul de altfel. Se știe ca acest din urma (plumbul) are efecte nefaste asupra sănătății: el se fixează în organism și piele, iar în doze mai provoacă afecțiuni ale ficatului sau rinichilor.

O echipa de experți ai Națiunilor Unite a detectat prezenta radioactivității în 11 zone din Kosovo unde au fost trase proiectile îmbrăcate în uraniu sărăcit. Câțiva specialiști susțin ca intrarea în contact a populației civile și a militarilor cu o cantitate de praf de uraniu purtat de vânt poate fi periculoasa pentru organism.

Exista și o a doua tabăra care susține contrariul: uraniul poate fi inhalat decât de cineva care s-a aflat în preajma blindajului atunci când acesta a fost distrus. Dar, spun susținătorii teoriei este greu să scapi cu viat dacă te-ai afla acolo.

Cotidianul „New York Times” a publicat mărturisirile unor specialiști care nu vad o legătura intre leucemie și uraniul sărăcit. Printre aceștia se afla și fizicianul Frank von Hippel, de la Universitatea Princetown. El spune ca numai o substanța care ajunge în măduva osoasă ar putea produce leucemia. Ori uraniul în cauza nu era capabil să pătrundă prin piele, de unde și numele de sărăcit. Afirmațiile sunt întărite și de Michael Thun, medic la Societatea Americana a Cancerului, acest tip de uraniu emite radiații alfa care, întradevăr, nu pot traversa pielea omului. Numai radiațiile de tip gama (sau X) ajung până în măduva osoasă.

Specialiștii nu neaga faptul ca uraniul poate fi periculos. Tocmai de aceea toți militarii care s-au întors din Balcani au fost supuși testelor capabile să detecteze prezenta acestui metal greu în organism. Până în prezent, nimeni nu a raportat ceva anormal.

Bizuirea pe forta aeriana a NATO

Campania aeriana a NATO împotriva RFI, deși nu a determinat epurări etnice în Kosovo, a accelerat deportările făcute de trupele sârbe. Implicarea trupelor terestre a fost văzuta de unii ca dându-i lui Miloșevici „o carte alba pentru epurarea etnica”. Acest argument a fost adus de Sir Michael Rose, generalul britanic care a comandat fortele ONU în Bosnia. El a spus ca pierderile grele cauzate civililor de decizia NATO de a purta o campanie de la 15.000ft, a creat pericolul incalcarii dreptului international. Utilizarea trupelor terestre ar fi putut preveni unele epurari etnice.

O alta problema este dacă, confruntându-se cu o intensificare a epurării etnice în primele zile ale operațiunii militare, NATO nu ar fi trebuit să facă mai mult pentru protecția refugiaților și a persoanelor deplasate. În acest sens, Emma Bonino, fost comisar al Uniunii Europene pentru probleme umanitare, a propus crearea unei zone sigure în sudul regiuni Kosovo, sub protecția forțelor NATO. La momentul respectiv, s-a estimat ca aceasta ar însemnă deplasarea relativ modesta a unui număr de 20.000 militari. Crearea acestor zone sigure a fost respinsa de unii membri NATO, care au spus ca aceasta „ar putea funcționa ca un magnet și o invitație la epurare etnica” și au adăugat ca o politica similara a dat greș în Bosnia. Așa cum remarca Yves Sandz, consilier juridic al Comitetului Internațional al Crucii Roșii, în cuvântarea să la sesiunea anuala a comitetului: „Proclamarea unei stării de urgenta umanitara acoperind șovăielile Națiunilor Unite ar fi mult credibila dacă sar fi propus o actiune militara pe teren, în vederea evitării unor suferințe ale populației luate drept ținta”.

III.3 PROBLEMA REFUGIATILOR ȘI MODUL ÎN CARE A FOST SOLUTIONATA DE ORGANIZATIILE UMANITARE.

În istoria acestui conflict au fost implicați numeroși actori, atât la nivel de sistem internațional cat și la nivel subsistemic – statal.

La nivel de sistem este de notat interacțiunea ce a existat intre organizațiile internaționale atât europene cat și mondiale. În conflict s-a implicat Organizația Națiunilor Unite cu trei rezoluții ale Consiliului de Securitate criticate de Guvernul de la Belgrad ca fiind amestec în afacerile interne. NATO și-a pus la dispoziție tehnica militara în scopul impunerii rezoluțiilor Consiliului de Securitate, caz care aduce foarte bine aminte de intervenția americano-britanica din Irak (Vulpea Desertului), sau de operațiunea "Furtuna în Desert". Uniunea Europeana s-a manifestat prin impunerea de sancțiuni Iugoslaviei, politica care însă s-a oprit la un anumit punct. Importanta este, de asemenea intervenția Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, care a participat cu un număr mare de observatori aparținând tarilor membre. Chiar și Consiliul Europei și-a declarat de curând interesul de a se implica în rezolvarea problemei, mai ales având în vedere problematica grava a încălcărilor drepturilor omului.

La nivel de actori internaționali statali, demne de amintit sunt acțiunile Statelor Unite și ale Rusiei. De asemenea o importanta implicare în conflict o are Albania, al cărei legislativ a recunoscut Kosovo drept stat independent.

În 1989, Slobodan Miloșevic anulează autonomia provinciei Kosovo, act care, odată aprobat de adunarea legislativa a Kosovo, da naștere la violente în rândul populației majoritare. În iulie 1990, albanezii din Kosovo declara independenta provinciei, independenta care este recunoscuta anul următor de Albania. 1991 este anul când începe războiul în Iugoslavia, iar în 1992 Republica auto-proclamata Kosovo alege președinte pe Ibrahim Rugova.

În Februarie 1998 conflictul devine evident. După numeroase ciocniri intre politie și separatiști, soldate cu morți și răniți în ambele tabere, unități ale armatei sârbei ataca satul Prekaz, considerat ca fiind un adăpost al Armatei de Eliberare a Kosovo. În martie 1998 apare prima rezoluție a Consiliului de Securitate care impune Iugoslaviei un embargo asupra armelor ca o consecința directa fata de evenimentele din Kosovo. Tot în 98 se hotărăște și implicarea forțelor NATO în restabilirea păcii iar în urma unui acord de încetare a focului părțile admit ca 2000 de observatori OSCE să fie trimiși în zona pentru a supraveghea aplicarea acestuia.

Planul de a folosi forțele NATO drept instrument de pacificare a beligeranților a apărut drept viabil la jumătatea anului 1998. În iunie 1998 președintele Statelor Unite s-a angajat să apere Kosovo și să implice chiar forțele armate americane dacă ar fi cazul. La scurt timp, Marea Britanie s-a raliat SUA în a condamna guvernul de la Belgrad, ambele inițiind o propunere de rezoluție a Consiliului de Securitate. Uniunea Europeana s-a declarat nemulțumită de evoluția conflictului, Robin Cook (Ministru de Externe al Marii Britanii care deținea la acea data conducerea Comunității) afirmând ca nu va permite nașterea unei Africi de Sud la porțile Uniunii Europene. În scurt timp, statele membre ale NATO au adoptat poziții similare.

În plus fata de aceste coordonate, mai exista și una psihologica: conflictul din Kosovo a explodat foarte curând după relativa calmare a războiului din Bosnia, unde NATO a fost deseori acuzata de implicare insuficienta. Relevanta este chiar afirmația lui Holbrooke – "Kosovo nu este încă o a doua Bosnie".

Problema în fata căreia se afla NATO în aceasta situație este aceea ca pentru a interveni armat în Kosovo va fi nevoita să eludeze cadrul legislativ. Tratatul de la Washington prevede acțiunea armata doar în limitele Cartei Națiunilor Unite și doar în scopuri defensive. Articolul 5 al Tratatului prevede acțiunea în cazul în care teritoriul uneia dintre tarile membre este amenințat / atacat, în limitele articolului 51 al Cartei, iar Articolul 6 (TW) descrie exact tipurile de amenințare / atac la care Alianța poate răspunde în virtutea articolului 5 (TW).

Nici una dintre condițiile prevăzute în Tratat nu au fost îndeplinite. În plus nu exista nici o rezoluție a Consiliului de Securitate care să menționeze în mod implicit sau explicit posibilitatea utilizării forței pentru a rezolva acest conflict. De altfel ar fi aproape imposibil să se obțină o rezoluție în care NATO să fie mandatata să intervină armat în Iugoslavia având în vedere condițiile politice. În acest sens este ușor de amintit faptul ca China s-a abținut în momentul adoptării Rezoluției 1160 a Consiliului de Securitate, rezoluție în care era menționată doar impunerea unui embargo asupra armamentului Belgradului. La fel, având în vedere poziția Rusiei fata de conflict este imposibil de crezut ca Rusia n-ar bloca o astfel de inițiativa în Consiliul de Securitate.

La toate acestea se mai adaugă și recentul "Concept Strategic" al Alianței adoptat la Roma în 1991, fondat pe o idee pacifista, oglindind relaxarea data de sfârșitului războiului rece. Conceptul prevede un rol crescut pentru cooperare și dialog, și prevede ca sarcini primordiale ale Alianței "asigurarea […] bazelor indispensabile unui climat stabil de securitate în Europa […] în care nici o tara nu ar fi în masura să recurga la intimidare sau coerciție împotriva unui stat european, oricare ar fi el".

Având în vedere limitările legislative sau morale pe care le-am enumerat mai sus, consider ca pentru intervenția NATO în Iugoslavia sunt posibile mai multe scenarii.

Unul dintre ele ar fi intervenția directa a NATO, fără a aștepta "binecuvântarea" Națiunilor Unite. În acest caz, cea mai simpla cale pentru NATO de a-și depăși limitările legislative ar fi aceea de a re-defini "amenințarea" fata de modul cum a fost definita în Tratatul de la Washington. Acest lucru ar putea fi posibil odată cu re-definirea Conceptului Strategic al Alianței, re-definire programata să aibă loc în cadrul Summitului de la Washington.

În acest sens este interesant de amintit declarația făcută de D-na Allbright la Bruxelles ca "… instabilitatea care este periculoasa și contagioasa este mai bine să fie oprita înainte de a atinge granițele NATO". În pofida faptului ca acest punct de vedere în sprijinul extinderii zonei și categoriilor de situații în care NATO poate interveni la un nivel larg – global – punct de vedere care este puternic susținut de Statele Unite este puternic respins de restul aliaților și prin urmare vor exista dificultăți mari în adoptarea să.

NATO are la dispoziție, în cazul acestui scenariu, argumentul ca alta cale de a interveni armat nu exista, Consiliul de Securitate fiind Blocat de Rusia – argument des folosit în timpul Războiului Rece.

Acest scenariu are doua lipsuri: este necesara o perioada mare de timp pentru a-l pune în aplicare și intervenția NATO fără acceptul Rusiei este destul de periculoasa în cadrul relațiilor intre Rusia și America. După ce a renunțat la rolul sau global în criza din Irak, este destul de greu de crezut ca Rusia va renunța și la rolul de putere regionala, foarte la îndemână într-un conflict care se petrece la câțiva Kilometri de granițele sale. Adoptarea unei Rezoluții a Consiliului de Securitate care să mandateze NATO să intervină armat. Cazul ar fi similar cu cel petrecut în Irak în operațiunea "Furtuna în Desert" – coordonatele sunt însă altele.

Un asemenea scenariu, deși ar fi cel mai moral și mai legal posibil este greu de imaginat. Chiar în acest caz, legalitatea să ar fi încă un subiect de discuție – în acest caz fiind vorba de un mandat ONU, lucru neprevăzut în Carta, dar folosit deja în practica împotriva Irakului. Ultimul scenariu, care pare să aibă cele mai multe atuuri este cel de utilizare a amenințării credibile cu forța, deci o păstrare a tacticii existente la acest moment. Succesul planului Hoolbrooke – Hill care implica aceasta strategie a fost dovedit de retragerea forțelor sârbești în octombrie 1998. Planul este unul idealist având în vedere condițiile impuse: Armata de Eliberare trebuie să renunțe la ambițiile de independenta, iar Sârbii trebuie să acorde Autonomie Lărgita provinciei – lucruri la care nici una dintre parți nu dorește să adere. Trebuie recunoscut ca la momentul actual argumentul folosirii forței este unul puternic, forțele NATO primind Ordinul de Activare – al patrulea pas dintr-o procedura în care pasul opt este Ordinul de Aplicare a Planului [de lupta] Stabilit. Lucrul nou pe care îl aduce aceasta criza în "istoria" organizațiilor este rolul deosebit pe care OSCE-ul îl are în rezolvarea să. OSCE-ul, o organizație pan-europeana, care în afara de toate statele europene include Statele Unite și Canada în rândul membrilor săi nu a avut niciodată o pondere atât de mare în aplanarea vreunui conflict internațional. OSCE-ul trebui să participe la punerea în aplicare a acordului de sistare a focului intre cele doua parți beligerante cu 2000 de oameni, din care la ora actuala se afla în teren 800 de observatori. Prezenta observatorilor OSCE în Kosovo este datorata acordului intre Holbrooke și Miloșevici, iar ca fundal politic explicația cea mai evidenta este faptul ca Rusia fiind membra își trimite proprii observatori în zona. Cu toate acestea, este de notat ca în numărul total de observatori cea mai mare pondere o au cei americani. Deși s-ar putea crede ca implicarea masiva a OSCE-ului ar putea scădea rolul NATO, aceasta presupunere este falsa: prin implicarea OSCE, NATO dovedește ca respecta o coordonata a Conceptului sau Strategic – aceea de cooperare cu instituțiile europene în asigurarea păcii în Europa; în același timp exista argumentul ca OSCE n-ar avea capacitatea de a face fata singura situației, întrucât majoritatea acordurilor intre cele doua parți au fost provocate de amenințarea cu utilizarea forței de către NATO.

Escaladarea crizei cu ajutorul OSCE-ului este cea mai la îndemână soluție (exceptând cea diplomatica) de impunere a păcii în Kosovo, admițând ca Rusia ar putea să abandoneze Belgradul în schimbul menținerii rolului regional. Renunțarea n-ar fi una grava în cazul în care Kosovo ar fi oprita să își declare independenta și I s-ar conferi o autonomie lărgită. Exista puține date însă care să confere credibilitate unui astfel de scenariu – simpla existenta a unei forte OSCE în Muntenegru este un argument insuficient.

Până în momentul de fata ONU s-a implicat cu doar trei rezoluții 1160, 1199, 1203 în conflictul din Kosovo. Toate cele trei rezoluții emise în martie, septembrie și respectiv octombrie 1998 condamna acțiunile din Iugoslavia și cer Armatei din Kosovo să se abțină de la acte de terorism. Ca și în cazul Irak-ului, Consiliului de Securitate cere Iugoslaviei să admită și să nu împiedice activitatea observatorilor internaționali. O alta problematica omniprezenta în aceste rezoluții este cea a respectării drepturilor omului, grava în condițiile în care masacre ale populației civile din zona continua să apăra luni de-a rândul după emiterea rezoluțiilor.

Conflictul din Kosovo a implicat, așa cum am arătat, mai multe organizații internaționale. În pofida faptului ca Belgradul susține în continuare ca aceasta este o afacere interna, nu poate fi ignorat potențialul de extindere a crizei în zona, mai ales având în vedere poziția celorlalte provincii iugoslave care ar putea dori secesiunea – de exemplu Muntenegru. Trebuie de asemenea amintit faptul ca Kosovo este regiunea cu concentrarea cea mai mare de locuitori minoritari din Europa – nu mai exista nici o regiune atât de întinsă care să aibă o pondere de 90% din populație aparținând unei minorități. De asemenea, în abordarea crizei trebuie observata care ar putea fi intenția pe termen lung a albanezilor din Kosovo. Cu toate ca foarte ușor cineva s-ar putea gândi la alipirea Kosovo la Albania după secesiunea de Iugoslavia, aceasta posibilitate este destul de greu de prevăzut pe termen scurt – Albania având o condiție economica paupera, mai proasta chiar decât cea a Kosovo – este greu de crezut ca ar putea constitui o atracție pentru populația din Kosovo – în plus, tendința în rândul refugiaților albanezi din Kosovo nu este cea de a fugi în Albania, ci de a se răspândi în alte părți ale Europei.

Având în vedere aceste argumente, consider ca cea mai buna alternativa pentru restabilirea păcii în zona ar fi aceea a reîntoarcerii la condiția de autonomie prezenta în 1989.

CAPITOLUL IV

UNELE PROBLEME PRIVIND CONCEPTUL DE INTERVENTIE UMANITARA ÎN DREPTUL INTERNATIONAL PUBLIC

IV.1. NECESITATEA INTERVENTIE MILITARE ÎN IUGOSLAVIA

Războiul aerian este un ansamblu de operațiuni aeriene, ofensive și defensive, duce prin recurgerea la forța aeriana în intenția de a-și impune voința asupra adversarului, ajungând la un nivel satisfăcător de superioritate aeriana.

Ceea ce nimeni nu credea, ceea ce nimeni nu dorea, s-a produs: Statele Unite și aliații săi au bombardat Iugoslavia. Fără nici o declarație oficiala de război, căci de la încheierea ultimului război mondial Washingtonul nu se mai încurca în asemenea inutilități solemno-protocolare. Nu se mai încurca Washingtonul nici cu justificarea acțiunilor sale de forța îndreptate împotriva altor state prin legea internațională care reglementează relațiile dintre state. Nu se mai încurcă Washingtonul nici prin articolele Cartei ONU sau în eforturile de obținere a acordului Consiliului de Securitate pentru ceea ce întreprinde în numele „comunității internaționale” și al marilor idealuri ale omenirii. Nu se mai încurcă Washingtonul nici printre paragrafele „anacronice” ale actului constitutiv al NATO care delimitează riguros aria de acțiune a Alianței la teritoriile statelor care o compun.

Se pare ca legea celui mai tare a devenit din nou legea cea mai tare. Iar cel mai tare este astăzi președintele SUA, atunci când ii da voie Senatul. Și astfel a fost rostit ordinul de bombardare a teritoriului unui stat suveran. „Vina” acestui stat este ca liderul sau se opunea sfârtecării, în continuare, a teritoriului național. Iugoslavia trebuia să plătească cu vieți omenești și cu ruine ca nu a semnat un acord cu care nu era de acord. Acord care era de fapt un Dictat.

În aventura iugoslava, SUA pornesc ca un perdant, în primul rând moral dar nu numai. Nu facem parada de ifose dacă reamintim ca iugoslavii, care nu s-au inclinat în fata lui Hitler și Stalin, nu vor îngenuchia în fata unuia dintre președinți Americii. „Pedepsirea” Iugoslaviei pentru ca nu-și rezolva problemele interne așa cum dorește Washingtonul, nu privește doar America.

Pactul ca prin bombardarea Iugoslaviei întregul mecanism al vieții internaționale a fost profund zdruncinat și modificat nu a fost doar treaba unei efemere administrații americane. Exista riscul ca mult din ce s-a clădit ca lege și morala în relațiile internaționale să sară în aer. Solemnele tratate și carte sunt condamnate să devina penibile și inutile foi de hârtie. Aliații Europei și SUA sunt puși în situația deloc onorabila de a fi părtași la acțiuni care nu le consimt. Iar celelalte state ale lumii vor fi întărite în convingerea ca dacă nu-și vor urma calea așa cum ar fi pe placul Americii, risca să fie fericite cu covoare de bombe.

Nu trebuie lăsata deoparte nici ipoteza reînvierii războiului rece. Război rece însemnând confruntarea nucleara ruso-americana. Ori, Moscova nu exclude întrutotul a asemenea alternativa. Sabia nucleara începe să lucească din nou în mana Kremlinului, chiar dacă peste ocean exista convingerea ca Rusia este prea săracă și prea are nevoie de dolari pentru a se pune rău cu Washingtonul.

Nervii sunt puși la grea încercare. O administrație americana asteniata și orgolioasa răspândește angoasele și trufia, patimile și complexele asupra întregii lumi.

Cu sau fără Slobodan Miloșevici, cu sau fără Kosovo în competenta teritoriului sau, Iugoslavia tot învingătoare a ieșit din confruntarea cu America și cu NATO.

Prin bombardamente NATO asupra Iugoslaviei, „legitimate” de reuniunea NATO de la Washington, Noua Ordine Mondiala începe să devina dintr-un concept mai degrabă vag formulat, o realitate care prinde contur. Kosovo pare să aibă tristul privilegiu de a marca precis momentul intrării omenirii intr-o noua etapa a istorie sale.

Principii ale relațiilor dintre state considerate până mai ieri de către toți ca fiind intangibile, imuabile și prioritare, sunt acum private de drept caduce, anacronice, ori subordonate altor principii (respectiv drepturilor omului, dreptul la ingerința în teritoriile altor state).

Soarta ONU începe să semene tot mai mult cu cea a Ligii Națiunilor din perioada agoniei sale, rolul și atribuțiile ei, tinzând să fie asumate din proprie inițiativa de NATO.

NATO nu mai este organizația defensiva a cărei rațiune de a consta în apărarea mutuala a intereselor statelor membre pe teritoriul însumat al acestor state.

Dacă prin principii unanim acceptate, nici instituții nici vocație universală unanim respectate nu mai pot fi ceea ce au fost, nici relațiile dintre state nu vor mai putea rămâne ca până acum. Clivajul dintre etnii, religii, ideologie ia forme brutale, sângeroase. Morala este exclusa cu dezinvoltura din conduita pe plan extern a statelor, iar alinatele tradiționale solide încep să dea semne de disfuncționalitate. Începând cu însăși Alianța Atlantica. „În Iugoslavia, NATO bombardează de fapt edificiul integrării europene, moneda euro” – consemnează cotidianul francez L’Express.

Perspectivele luminoase ale Noi Ordini Mondiale, evocate de summitul de la Washington, sunt, din păcate puțin vizibile. Așa cu era nucleara a debutat cu bombardamentele de la Hiroshima și Nagasaki, și nu cu o performanta binefăcătoare a atomului pașnic, nașterea Noi Ordini Mondiale este hărăzita să se producă în sânge, acrimi, neîncredere și nesiguranță generala.

Helmut Schmit, fostul cancelar federal vest-german, arata ca:

„…teritoriul aparat de Alianța … nu include, va rog să remarcați, Peninsula Balcanica, Orientul Mijlociu sau Africa de Nord. Oricum, Tratatul (Nord Atlantic) se bazează pe Cartea Națiunilor Unite, iar articolul 5 include obligații fata de Consiliul de Securitate ONU(…). Legitimitatea utilizării forței împotriva unei națiuni suverane fără un mandat ONU a devenit acum subiect de intense dezbateri. În același timp este o realitate faptul ca nici un membru NATO nu este obligat de Tratat să participe. În orice caz, oricine își amintește istoria Balcanilor de-a lungul secolelor, va adopt o poziție sceptica fata de posibilitatea instaurării unei păci stabile intr-o zona printr-o intervenție militara, indiferent care ar fi forma ei. Oricine promovează imaginea Americii ca unica superputere, care trebuie să acționeze ca arbitru universal și apărător al păcii pentru a menține ordinea în lume cu ajutorul NATO, trebuie să aibă în minte experiența Coreii și Vietnamului, a Furtunii în Desert și a altor procese de pace sprijinite pe amenințarea cu forța armata. Națiunea americana poate fi tentata să considere propriul ei set de valori și modul de viata american ca un lucru bun pentru întreaga lume. În aceasta națiune ar fi gata să se implice în războaie străine și să accepte nenorocirea unor pierderi masive de vieți americane numai în cazuri excepționale și deosebit de dramatice, când interesele vitale ale Americii sunt în joc. SUA, mai degrabă prefera să-și utilizeze înaltă tehnologie militara cu raza mare de acțiune, lăsându-i pe alți să-și desfășoare trupele în teren”.

În termeni medicali,s-ar putea spune ca în legătură cu criza din Kosovo liderii NATO au pus un diagnostic corect, dar au prescris un tratament inadecvat.

Într-adevăr, aproape nimeni nu a fost dispus să cauționeze pe fond politica naționalista a lui Miloșevici, după cum, nimeni nu poate accepta ca o comunitate umana să fie persecutata și discriminata numai pentru ca membrii săi sunt diferiți din punct de vedere etnic în raport cu majoritatea populatiei în mijlocul careia traiesc. Mai mult decat atât, în conceptia actuala a lumii democratice, o larga autonomie administrativa la nivelul unitatilor teritoriale locale corelata cu dezvoltarea mecanismelor specifice unei democratii reale, constituie fundamentul pacii interetnice, al integrarii atnice ca unica alternativa acceptabila la asimilarea etnica sau segregarea etnica. În masura în care asemenea solutii se dovedesc inaplicabila ca urmare a unei politici de state sovine, intolerante, hipercentralizate și autoritare, nevoia de stabilitate interna a statului în cauza, precum și cea de securitate democratica a comunitatii internationale, legitimeaza recurgertea la autodeterminarea interna. Acesata presupune acordarea unui statut special comunitatii oprimate în cauza, fără modificarea frontierelor internationale și fără afectarea integritatii teritoriale a statului vizat. Iata de ce comunitatea internationala a ajuns la concluzia ca Iugoslavia are nevoie de autodetreminare interna a comunitatii albaneze din regiunea Kosovo și de garanatarea temporara a unui astfel de statut de către o forta straina. (Garantia straina se impunea în conditiile în care Miloșevici își incalca permanent angajamentele externe sub cuvant ca ele nu aveau putere oligatorie, intrucat nu priveau statul iugoslav ca subiect de drept international, ci rezolvarea unei probleme interne aflata sub incidenta suverana a hotararii guvernului de la Belgrad.)

Decizia ca, să se treaca la aplicarea unei terapii militare apare însă ca putin adecvata, intrucat nu a luat în considerare rezistenta virusului nationalist, ca și efectele secundare ale tratamentului cu rachete de croaziera și bombe inteligente. Astfel, nu s-a prevazut ca orice actiune vizand umilirea și diminuarea Iugoslaviei va conduce la solidaritea opozitiei anti-Miloșevici cu fortele pro-Miloșevici, trnasformandu-l pe acesta în erou national. Dintr-o atare perspectiva, nu numai bombardamentele, dar și izolarea internationala a Republici Federale Iugoslavia care le-a precedat, precum și aplicarea mecanica a rationamentului potrivit caruia orice opozitie la un guvern autoritar este democratica și orice contestare a unui guvern nationalist este inspirata de toleranta etnica s-au dovedit a fi mai mult decata o crima; au fost o greseala fatala. Ele au impins cea mai prooccidentala a fostului bloc comunist în bratele Uniunii Rusia – Belarus, adica spre estul NATO – sceptic.

Pe de alta parte a scapat observatiei faptul ca albanezii kosovari, supusi unor actiuni de exterminare etnica în sine acceptabila, nu sunt chiar niste ingeri. S-a uitat ca incurajarea afirmarii aspiratiilor nationale albaneze în kosovo de către maresalul Tito în anii ’50 a avut ca obiectiv mai putin pios crearea artificiala a unui mare stat balcanic apt a-i conferii calitatea de lider al unei puteri regionale ca actiune autonoma în cadrul unei formule de echilibru european, tripartita.

Umbrela bombardamentelor NATO a crea exact mediul propice pentru confruntarea directa și totala a nationalismului sovin cu secesionismul anarhic kosovar. În acest context uciderea unor familii intregii de albanezi, de la batranii la copii, nu reflecta atât cruzimea aberanta sarbilor, ci logica razboiului intre clanuri cu radacini vechi în mentalitatiile feudale.

Din pacate bombardarea Iugoslaviei este o cale fără intoarcere. O „restitutio în intregum”, adica revenirea la situatia anterioara actiunii armate este posibila. Dacă NATO ar decide pur și simplu să se retraga la umbra iluziei ca negocierile diplomatice vor fi reluate în cautarea unei solutii politice echitabile, în urma să nu ar rămâne Iugoslavia dinaintea ostilitatilor ci un teren devastat din punct de vedere militar, economic, politic și uman. Un teren care include nu doar Serbia și Kosovo, ci și Muntenegru și Voivodina, Albania și Macedonia, dacă nu și alte tinuturi ale Europei de sud-est.

IV.2. Modul în care au fost respectate principiile Dreptului International Umanitar.

În acelasi timp cu propri aniversare a semicentenarului, NATO s-a angajat militar impotriva Republici Federale Iugoslavia cu scopul de a pune capat politici de purificare etnica efectuata de regimul presedintelui Miloșevici. Urmare a zece ani de accentuarea politicii de reprimare a albanezilor din Kosovo, Belgradul s-a angajat într-un război civil impotriva UCK. Din vara anului 1998, acest război a provocat o ituatie în care un imens numar de locuitori ai provinciei Kosovo au fost fortati să-și gaseasca refugiul în paduri, în munti și statele vecine. Penttru toata lumea devenise clar ca delasarea fortata a mai multor mii de kosovari după vara anului 1998 facea parte dintr-o politica coerenta de reducere sau eliminare etnica a prezentei albanezilor în Kosovo o data cu lansarea operatiuni de purificare etnica „Potcoava” de către regimul sarbesc în luna martie 1999 ca raspuns la interventia NATO. Deplasarea fortata a albanezilor din Kosovo, masacrele comise de militari și fortele militare ale politiei sarbesti, ca și unele alte actiuni ale Serbiei și Kosovo, constitue violari clare ale DIU. Motivatia oficiala a NATO pentru inceperea campaniei de bombardare impotriva RFI a fost orpirea crimelor și prevenirea comiterii altor violari masive ale dreptului omului în Kosovo. Aceasta motivatie este laudabila. Totusi interventia NATO, ca orice caz de forta a ridicat chestiuni nu numai din punct de vedere militar, dar și din punct de vedere al efectelor ei asupra populatiei civile. Tacticile NATO pot fi supuse uneiu analize din perspectiva compatibilitatii cu DIU, cel putin din doua motive. Primul dintre acestea este faptul ca dacă NATO a intervenit în numele drepturilor omului, Alianta ar fi avut poate o obligatie morala majora să respecte regulile razboiului în special când operatiounile erau indreptate impotriva obiectivelor economoce politice sau teritoriale. Al doilea se refera la faptul ca NATO este o Alianta de 19 state democratice a caror baza comuna o reprezinta respectarea regulilor razboiului.

În tot timpul ostilitatilor din Kosovo, NATO și-a descris operatiunile mai degraba ca o interventie militara decat ca un război. Totusi articolul 2 comun celor 4 Conventii statueaza ca „prezenta Conventiei se va aplica în toate cazurile de război declarat sau de orice alt conflict armat ivit intre doua sau mai multe Inalte Parti Contractante, chiar dacă starea de război nu este recunoscuta de una de una din ele”. Potrivit conceptiei CIRC, în Kosovo s-au suprapus doua conflicte ambele intersectanduse cu diferite parti ale DIU. Cronologic primul a fost un conflict intern (în intelesul articolului trei comun al celor patru Conventii de la Geneva din 1949 și al Protocolului II) intre RFI și UCK. Al doilea, a fost un conflict international intre statele membre ale NATO și RFI, în care sau aplicat instrumentele legale în vigoare ale dreptului razboiului. Totusi exista și anumite calificari ale conflictului din Kosovo ca un conflict intern care s-a interntionalizat odata cu interventia NATO.

Anumite principii ale Dreptului International Umanitar pot fi invocate în privinta conflictului din Kosovo. Lista care urmeaza prezinta doar cateva din problemele umanitare și juridice puse în evidenta după conflict:

Respectarea și protectia civililor – scopul fundamantal al dreptului international umanitar este de a preveni și limita efectele razboiului auspra necombatantilor și de a reglemnta anumite aspecte ale tratamentului indivizilor scosi din lupta. Acest scop ser realizeaza în principal prin minimizarea riscurilor la care sunt supusi civilii și protejarea lor activa de daunele ce li le-ar putea provoca razbioiul.

Atacuri nediscriminate : – articolul 51 din Protocolul I statuteaza ca „atacurile nediscriminate sunt interzise” și ca populatia civila nu trebuie să faca obiectul atacurilor. Un atac este nediscriminat când efectele lui nu pot fi limitate și lovesc fără deosebire obiective militare și civile.

Precautii în atac : – articolul 578 al Protocolului I stipuleaza ca părțile la conflict trebuie să aiba o „grija permanenta (…) de a proteja populatia civila, persoanele și buinurile civile”. Aceasta include obligatia de a face tot cea ce este practic posibil pentru a verifica dacă tintele nu au caracter civil, de a lua preacautii în alegerea mijloacelor și metodelor de atac, de a alege tintele militare care minimizeaza pierderile civile și de a da un avertizment eficace populatiei civile.

Principiul proportionalitatii: – în conformitate cu DIU este interzisa lansarea unui atac asupra bunurilor cu utilizate civil – militara care ar fi excesive în raport cu avantajul militar concret și direct asteptat.

Ilegalitatea folosirii scuturilor umane: – articolul 57/1 al Protocolului I interzice punerea anumitor puncte sau zone la adapost de atacurile militare prin folosirea ca scut a civililor. Dacă un atac este indreptat asupra unei tinte care este „protejata” de un scut uman, va fi avut în vedere principiul proportinalitatii.

Interzicerea utilizarii anumitor arme: – articolul 35 al Protocolului I interzice folosirea anumitor arme „de natura să provoace suferinte inutile”. Dreptul International Umanitar scoate în afara legi și utilizarea anumitor arme care, prin natura lor, nu pot distruge intre tintele militare și civile (articolul 51. Protocolul I). Alte Conventii limiteaza sau interzic folosirea armelor chimice, armelor incendiare și armelor care ranesc prin schije nelocalizabile cu raze X. Recenta Conventie din 1997 de la Ottawa asupra interzicerii utilizarii minelor antipersonal este ultimul instrument al Dreptului International Umanitar care abordeaza aceasta problematica speciala.

Respectarea mediului: – articolul 35/3 și 55 ale Protocolului I prevad ca utilizarea mijloacelor și metodelor de război care cauzeaza pagube excesive de durata și grave mediului natural este interzisa. Aceasta interdictie este dezvoltata în Conventia din 1980 asupra interzicerii tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare sau în orice alte scopuri.

IV.3. MODUL ÎN CARE A ACTIONAT COMITECTUL INTERNATIUONAL AL CRUCII ROSII.

Sistemul Dreptului International Umanitar cuprinde norme, principii mecanisme și organizatii internationale și interne. În cadrul acestora Comitetul International al Crucii Rosii ocupa un loc central, el fiind nominalizat atât în Conventiile de la Geneva cat și în protocoalele lor aditionale:

„1. Comitetul International al Crucii Rosii (CICR), fondat la Geneva în 1863, consacrat prin Conventiile de la Geneva și prin Conferintele Internationale ale Crucii Rosii este o instituie independenta avand statul sau propriu.

2. El este parte constitutiva a Crucii Rosii internationale.”

Rolul CICR este astfel definit în mod sintetic în articolul 4 din statut.

de a promova și de a difuza principiile fundamentale ale Miscarii: umanitare, impartialitate, neutralitate, independenta, voluntariat, unitate și universalitate;

de a recunoaste orice Societate Nationala de Cruce Rosie nou creata sau reconstituita și care corspunde conditiilor de recunoastere în vigoare și de a notifica aceasta recunoastere celorlalte societati nationale;

de a-și asuma sarcinile cei sunt recunoscute de Conventiile de la Geneva, de actiona pentru aplicarea fidela a Dreptului International Umanitar aplicabil în conflictele armate și de a primi sesizarile privind violarile invocate acestui drept;

de a se stradui în permanenta în calitate de institutie neutra, a carei activitate umanitara se desfășoară în special în caz de conflicte armate sau de tulburari interne să asigure protectia și asistenta victimelor militare și civile ale evenimentelor mentionate și ale consecintelor lor directe;

de a asigura functionarea Agentiei Centrale de Cercetarii prevazuta de Conventiile de le Geneva;

de a contribui în eventualitatea unor conflicte armate, la formarea și pregatirea personalului și materialelor sanitare în colaborarea cu societatile nationale, cu serviciile de sanatate militare și civile și cu alte autoritatii compentente;

de a lucra la intelegerea și difuzarea Dreptului International Umanitar aplicabil e în conflictele armate și de a pregati eventualele dezvoltari;

de a-și asuma mandatele care-i sunt incredintate de Conferinta Internationala a Crucii Rosii și Semilunii Rosii.

CICR poate, intre altele să ia orice intiativa umanitara care se incadreaza în rolul sau de institutie și internmediar neutre și independente și să studieze orice problema a carei examinare incumba unei astfel de institutii. Revenind la zbuciumatul an 1999, la 12 august cu ocazia celei dea 50 –a aniversari a Conventiilor de la Geneva din 1949, un grup de personalitati din lumea intreaga au lansat, impreuna cu CICR, un Apel Solemn pentru sporirea respectarii Dreptului International Umanitar. Secretarul General al Natiunilor Unite, precum și numeroase importante personalitatii din lumea politica sociala și umanitara sau alaturat amical CICR cu acest prilej.

Intre 1-6 noiembrie, cea dea XXVII – a Conferinta Internationala a Crucii Rosii și Semilunii Rosii a revenit la Geneva, state parti la Conventiile de la Geneva, precum și numerosi observatori. În ceea ce priveste CICR a făcut cunoscut ca și de acum inainte ca acorda o atentie particulara atenuarii vulnerabilitatii femeilor în timpo de conflict armat. Cu prilejul conferintei, CICR a prezentat primele rezultate ale unei vaste consultari care a cuprins aproximativ 20.000 de persoane afectate de război din lumea intreaga.

În acest an 1999, s-a confirmat ca aproape toti parametri în care am fost obisnuiti să evoluam în epoca „razboiului rece” am cunoscut mutatii decisive. Frontierele dintre război și criminalitate sau dintre civili și combatanti au devenit adesea intr-o maniera tulburatoare, greu de trasat. În asemenea contexte protectia populatiilor civile este mai mult decat oricand la ordinea zilei. Și un pericol pandeste buna credinta: acela de a face victime potentiale să creada ca ele vor beneficia de o protectie efectiva, când nici macar viata lor nu poate fi asigurata. Paralel cu aceasta tendinta și securitatea personalului umanitar rămâne o preocupare importanta; în cursul anului 1999 organizatiile de actioneaza pe teren au avut prilejul de a-și plange noi victime din rândul lor.

Comunitatea internationala s-a mobilizat puternic asupra temelor umanitare, intensitatea implicarii ei osciland de la un context la altul. Acest entuziasm pentru actiunea umanitara a relevat însă și serioase ambiguitati, provocand chiar și temeri, printre care se numara în deosebi politizarea actiunii umanitare. Conceptul de „ ingerinta umanitara” a creat o aparenta, amestecand un proiect de natura politica (ingerinta) cu o activitate care vrea pe buna dreptate să ramana departe de politica (umanitarul).

Conflictele din Balcani, Tomorul de Est și Cecenia constitue intr-o maniera diferit momente – cheie ale acestui an al umanitarului. Fiecare situatie a fost inedita pentru organizatiile angajate pe tern, iar Comunitatea Internationala ia dat de fiecare data raspunsuri foarte diferite. Reflectia și protectia CICR vor fi profund influentate în viitor.

Aceasta lume care numara azi în jur de sase miliarde de fiinte umane, apare plina de promisiuni și, totodata grea de amenintari. Anul 1999 probeazaca nu a venit încă momentul demobilizarii. Niciodata în istoria contemporana CICR nu a fost atât de solicitat: douazeci de razboie, patruzeci de situatii ce puteau să se transforme în orice moment în tot atatea conflicte deschise – acesta a fost teatrul de operatiune al institutiei. Pentru ai face fata institutia a fost nevoita nu numai să mobilizeze un numar crescand de prsoane și de resurse și să actioneze într-un parteneriat intarit cu alte componente ale Miscarii Internationale de Cruce Rosie și Semiluna Rosie, dar și să-și multiplice capacitatea de gestionare să-și consolideze mijloacele cu care s-a dotat în ultimi ani, în sfarsit să adanceasca și mai mult dialogul cu alati actori umanitari, cu statele și cu Organizatiile Internationale. Nu a uitat nici mediile economice care au o influenta și o putere crescanda pe piata lumii și care au devenit, pentru organizatiile umanitare interlocutori de neevitat. Dialogul Institutiei cu ele este încă în faza tatonarilor dar el trebuie rezolvat.

În sfarsit CICR a perseverat în folosirea intregi lui ponderi în campaniile de sensibilizare pentru interzicerea minelor antipersonal, crearea Curtii Penale Internationale sau contra proliferarii armelor usoare; în aceasta privinta un studiu intcmit de Institutie demonstreaza ca ele se afla foarte adesea la originea violarilor Dreptului International Umanitar. Dacă organizatiile umanitare nu joaca decat un rol modest în materie de prevenire a conflictelor, statele, organizatiile regionale și internaionale, mediile de afaceri pot avea în acest domeniu o influenta cruciala. Astfel, organizatiile umanitare vor trebui din ce în ce mai mult să panseze ranile …

În lumina evenimentelor din anul 1999 se impune identificarea cu claritate a rolului diferitilor actori (state, organizatii internationale, militari, medii economice, organizatii umanitare), pe care acestia vor trebui să-l joace în viitor în domeniul actiuni umanitare constienti de faptul ca problemele nu cer o simpla coordonare, ci trebuie inscrise intr-o ordine de zi integrata.

IV.4.

SITUATIA RANITILOR, BOLNAVILOR ȘI POPULATIEI CIVILE ÎN CONFLICT.

Exista în Dreptul International un principiu conform caruia persoanele scoase din lupta și cele care nu participa direct la ostilitatii vor fi respectate, protejate și tratate cu omenie. Acest principiu a fost consacrat în forma embrionica, în Conventia de la Geneva pentru ameliorarea soartei militarilor raniti în armatele în campanie, din 22 august 1864 și dezvoltat pe parcursul timpului până la valentele coferite prin Protocoale aditionale din 8 iunie 1977.

Referitor la situatia din Balcani o misiune a ONU, aflata în Iugoslavia intre 16 și 27 mai 1999, a intocmit un document detaliat asupra situatiei dramatice din aceasta tara. Redam în continuare cateva din concluziile documentului publicat în „Le Monde Diplomatique” .

Escapada violentei în Kosovo, de la sfarsitul lui 1997 s-a tradus prin deplasari masive de populatii; ia a făcut numeroase victime civile și a cauzat suferinte enorme în rândul populatiei. Situata pe plan umanitar și în domeniul drepturilor rămâne grava. Când membri NATO au început lovirile impotriva RFI, la sfarsitul lui martie1999 criza din Kosovo a capatat noi proportii neasteptate. În Iugoslavia, lovoturile aeriene ale NATO au făcut nemrosi morti și raniti printre civili, distrugeri masive și pagube considerabile aduse infracstructurilor și mijloacelor de productie, au avut un efect devastator asupra industriei fortei de munca, mediului serviciilor de baza și agriculturii. Printre persoanele cele mai vulnerabile și mai neglijate figureaza cei peste 500.000 de refugiati sarbi din Croatia și Serbia care au fugit în conflictele precedente.

Cu exceptia unor zone urbane centrale, unde sunt foarte putini oameni și nici un vehicul pe strazi, Kosovo ofera un spectacol al dezolarii: case incendiate, ferme abandonate, animale ratacind, sate pustii și magazine devastate. În perioada 20 martie – 10 aprilie regiunile vizitate de misiune au fost teatrul unor dezlantuiri de asasinate incendii provocate, devastarii, expulzarii fortate și acte de violenta razbunare și teroare. În unele regiuni circa 80% din case au fost arse.

În Kosovo copiii au fost afectati de conflict în multe feluri: scoala a fost intreruopta, au fost martori ai unor asasinate sau au fost ei insisi victemele unor agresinui.

Multe femei din Kosovo au pierdut totul și au ajuns pentru prima oara cap de familie; ele trebuie să-și asume sarcina grea de a incerca să gaseasaca hrana, locuinta și protectie pentru ele și rudele lor care supravietuiesc. Femeile din familiile rurale și traditionale vor avea dificultati deosebite pentru a se reintrega. Un recent raport al Fondului Natiunilor Unite pentru Protectie arata ca albanezele din Kosovo au fost obiectul unor violente sexuale sistematice.

Loviturile aeriene ale NATO au cauzat multe distrugeri materiale în toate regiunile Serbiei unde s-a deplasat misiunea. Crucea Rosie iugoslava a raportat 700 de civili ucisi, 6.400 raniti și un numar mult mai mare de oameni care și-au pierdut casele în timpul loviturilor aeriene. Misiunea nu a putut verifica exactitatea cifrelor. Cel mai mare numar de civili ar fi fost ucisi sau raniti la Aleksinac, Surdulica, Caceak, Pancevo, Kragujevac și Nis, orase în care să deplasat misiunea. Situatia generala a economiei inchiderea intreprinderilor industriale fie prin distrugerea lor din cauza razboiului, fie prin sistarea stocurilor de materii prime, pierderea debuseelor și pagubele suferite de retele de transport au saracit considerabil populatia sarba. Afectarea serviciilor de baza, ca aprovizionarea cu apa, electricitate, mijloace de incalzire și a serviciilor de sanatate educatie și transport au creat dificultatii populatiei civile.

Dincolo de distrugerile materiale somajul a fost principala problema inregistrata în toate orasele și comunitatile sarbe unde s-a deplasat misiunea. Potrivit susrselor guvernamentale, 600.000 de salariati au devenit someri ca urmare a avarierii sau distrugerii totale a obiectivelor industriale. Aceste concedieri au avut un impact asupra a circa 2.000.000 de persoane aflate în grija celor obligati la somaj.

Iugoslavia adaposteste peste o jumătate de milion de refugiati originari din Bosnia-Hertegovina și Croatia ceea ce reprezinta cea dea doua populatie de refugiati din Europa. Majoritatea traiesc în conditii și au nevoie permanenta de ajutor umanitar (hrana, articole de igiena, combustibili pentru incalzit). Repatrierea în Crotia este deosebit de lenta, ca urmare a dificultatilor birocratice și a problemelor legate de restituirea bunurilor de către partea croata. Potrivit responsabililor anchetati campania NATO a exacerbat situatia deja precara a refugiatilor incetinand integrarea lor în societatea iugoslava, intrerupandule reinstalarea în alte tari și impiedicand disribuirea regulata a ajutorul umanitar de care refugiati nu se pot lipsi.

Numeroase instalatii industriale (peste 80 în momentul misiuni) au suferit atacuri și distrugeri în timpul campaniei aeriene NATO. Pagubele cauzate rafinariilor de petrol, transporturilor de carburanti, uzinelor chimice și uzinelor de ingrasaminte, precum și fumul toxic provocat de incendiile enorme și infiltrarile de produse chimice toxice în sol și în panza freatica au creat niveluri de poluare încă neevaluate în unele zone urbane care risca să afecteze sanatatea și ecosistemele. Astfel, misiunea s-a deplasat la Pancevo, unde distrugerea unei uzine petro-chimice a raspandit în atmosfera apa și sol o mar cantitate de substante chimice (clorura de vinil, clor, diclorura de etil și propilen) ceea ce risca să devina o grava amenintare pentru sanatatea populatiei din regiune precum și pentru ecosistemele din Balcani și din Europa în general. Numerosi copusi degajati în tipul acestor accidente chimice pot provoca pierderi de sarcina, cancere, infirmitati la noi nascuti, boli nervoase și hepatite mortale.

Femeile și copiii din Serbia au suferit în mod deosebit din cauza conflictului a efectelor indirecte datorate somajului, nesigurantei economice și în privinta viitorului. Se pare ca în situatia cea mai dificila se afla adolescentii. Educatia este un element esential pentru restabilirea unei vietati normale și reluarea obisnuintelor copiilor. Invatamantul a fost bulversat la toate nivelurile în intreaga Serbie. În majoritatea regiunilor vizitate, copiii nu au frecventat regulat după inceputul loviturilor aeriene institutiile de invatamant fiind inchise.

CAPITOLUL V.

SOCIETATEA INTERNATIONALA CONTEMPORANA ȘI ROLUL ACESTEIA ÎN CONFLICTELE DI FOST IUGOSLAVIE.

V.1. INFIINTAREA TRIBUNALULUI INTERNATIONAL PENTRU JUDECAREA CRIMELOR COMISE ÎN SPATIUL FOSTEI IUGOSLAVII.

Conflictul din Iugoslavia a pus încă de la început probleme legate de modul în care Dreptul International este citit și interpretat. Raporturile deligate dintre politica internationala și dreptul international au început să fie analizate din alta perspectiva de la inceperea atacurilor aeriene ale NATO în Iugoslavia. Ultimele batalii ale complicatului front politico-diplomatic par a reduce izvoarele disensiunilor în domeniul juridicului pentru a fi analizate cu impartialitate.

La 29 aprilie 1999 Iugoslavia a inanintat Curtii Internationale de Justitie de la Haga o plangere impotriva a zece state membre NATO cerand incetarea imediata a bombardamentelor aliate. În acelasi timp tot la Haga Tribunalul Penal International pentru fosta Iugoslavia a început să stranga probe care vor putea duce la tragerea la raspundere a autorităților crimelor din Kosovo. În aprilie RFI a chemat în fata Curtii Internationale de Justitie prin cereri separate SUA, Marea Britanie, Franta, Germania, Italia, Olanda, Belgia, Canada, Portugalia și Spania. Depunerea plangerilor Iugoslaviei a declansat un val de proteste în rândul statelor implicate. Purtatorul de cuvant al NATO, Jamie Shea, nu s-a sfiit să declare ca actiunea Iugoslaviei este un efort cinic din partea omului ce a infaptuit cele mai grave violari ale drepturilor omului din Europa ultimei jumatati de secol, cu scopul de ascunde responsabilitatea să pentru epurarea etnica din Kosovo. Destinate opiniei publice, aceste declaratii nu au însă influente pe plan juridic unde chiar și cel mai odios criminal are dreptul de a fi ascultate argumentele în fata instantei. Chiar dacă astfel de declaratii au existat decizia forului international a fost bazata doar pe argumente juridice și probleme aduse de parti și nu pe considerente de morala sau de oportunitate. Iar în privinta argumentelor de drept, adevarul nu este în intregime de partea unei singure parti. În cele zece cereri de chemare în judecata Iugoslavia a acuzat în principal nerespectarea Cartei ONU respectiv a principiul nerecurgeri la forta în relatiile internationale. Nerespectarea altor principii fundamentale ale dreptului international clasic, iar principiul neinterventiei în afacerile interne ale altui stat sau cel al suveranitati nationale a statelor, precum și incalcarea conevntiei privind reprimarea crimei de genocid. Alaturi de aceasta au fost invocate o serie de conventii internationale referitoare la protectia mediului a monumentelor istorice sau la libera navigatie pe fluviile internationale. În conformitate cu statutul Curtii Iugoslavia a cerut ca aceasta să decida de urgenta, inainte de judecarea capetelor de cere inaintate impunerea unor masuri provizorii de natura a preveni agravarea situatiei. În formularea originala cererea privea „incetarea imediata a actelor de utilizare a fortei și obtinerea de la infaptuirea oricarui act de amenintare de utilizare a fortei impotriva Republici Federale a Iugoslaviei”.

Intrunita la sediul sau din Haga, Curtea Internationala de Justitie a audiat părțile, la 11 și 12 mai, asupra cereri de luare de masuri provizorii. Iugoslavia a fost reprezentata de opt avocati dintre care sase straini. De partea cealalta statele NATO au fost prezente prin oficialitati de prim rang cum ar fi: John Morris, procurorul general al Marii Britanii, francezul Allain Pellet, sau canadianul Phellipe Kirsch.

În sustinerile în fata judecatorior Curti, reprezentantii Iugoslaviei au mers în principal pe doua linii de argumente: utilizarea ilegala și nejustificata a fortei de către statele NATO și genocidul la care a fost supus poporul din Iugoslavia, prin intermediul atacurilor aeriene. Pledoaria s-a concentrat pe de o parte slaba justificare în fata dreptului international actual a utilizarii intr-o asemenea masura a fortei pentru sustinerea unei interventii umanitare, iar pe de alta parte, pe ilegalitatea impunerii prin mijloace militare a acordului de la Rambouillet. Pentru argumentarea actiuni genocidare a statelor NATO, avocatii Iugoslaviei au furnizat cifre pierderile de vieti omenesti și au prezentat o lunga lista a unor obiective civile lovite în cursul actiunilor aeriene aliate.

Audierile avand ca scop, masurile provizorii cerute de Iugoslavia raspunsurile reprezentantilor NATO nu au atins decat tangential aspectele de fond ridicate de reclamant concentrându-se asupra problemei competentei Curtii Internationale de Justitie în a judeca acest litigiu. Astfel, nu au fost decat partial justificate aspectele legate de limitarea suveranitatii statelor în privinta respectarii drepturilor fundamentale ale omului sau de înînîn legitimitatea interventiilor armate în rezolvarea unor crize umanitare. Existenta catastrofei umanitare,constata ca atare de Consiliul de Securitate al ONU, dentificarea situatie ca aducand atingere pacii și securitati mondiale precum și responsabilitatea Iugoslaviei pentru declansarea acestuia sunt, în viziunea statelor NATO argumentele care au justificat declansarea ostilitatilor militare.

Pledoariile aliatilor au sustinut lipsa oricarui temei de invocare a conventiei privind genocidul atacurile aeriene nefiind indreptare impotriva poporului sarb, ci avnd ca scop protejarea albanezilor din provincia Kosovo. S-a aratat, de asemenea, ca esentiala pentru caracterizarea crimei de genocid este intentia de a distruge în totalitate un popor, intentie ce nu se poate regasi în actele NATO.

S-a pledat în favoarea calificarii cererii iugoslave ca un act politic și tactic, vorbindu-se de „dispretul fata de Curte”, de care a dat dovada în declansarea proceselor. Prin introducerea cererii de chemare în judecata, identice în fapt, impotriva unui numar mare de state, prin prezentarea distorsionata a faptelor, prin numarul mare de argumente invocate, dar care nu privesc în mod direct cauza, prin sicanele procedurale folosite, Iugoslavia s-a făcut vinovata, din perspectiva statelor aliate, de incercarea de a denatura actul de justitie în vederea satisfacerii unui interes propriu. Dar ceea ce a cauzat indignarea avocatilor tarilor NATO a fost reaua credinta cu care Iugoslavia a apelat la Curtea Internațională de Justitie pentru a incerca să scape de consecintele faptelor sale. O contradictie vadita cu „doctrina mainilor curate” invocata de reprezentanti Marii Britanii. Fără indoiala, antecedentele Iugoslaviei în relatia cu ONU și chiar Curtea Internationala de Justitie sau recunosterea intempestiva a jurisdictiei Curtii doar cu cateve zile inante de introducerea cererilor, sunt de natura o asemenea lumina asupra intentiilor urmarite.

Consecintele satisfacerii cereri iugoslave, redactarea în termeni destul de vgi, au fost de asemenea evaluate. Din perspectiva statelor NATO, ele dau castig de cauza uneia dintre parti, respectiv Iugoslavia, permitand continuarea crimelor în Kosovo. Astfel ele nu justifica scopul de conservare a situatiei existente, care constitue baza luarii masurilor provizorii.

Dar punctul slab al argumentarii Iugoslaviei, atacat de toate pledoariile reprezentantilor aliati, il constitue competenta Curtii în a judeca litigiul. Absenta jurisdictiei Curtii asupra fondului, deci și a competentei de a ordona masuri provizorii, a fost sustinuta în principal de absenta calitatii de membru ONU a Iugoslaviei: neobtinand recunoasterea ca o continuare a fostei federatii, Iugoslavia nu a urmat nici procedurile de a deveni din nou membru ONU. Nefiind membru ONU, Iugoslavia nu putea apela la curtea Internationala de Justitie.

La cateva strazi de Palatul Pacii, unde 15 judecatori ai Curtii Internationale de Justitie, asistati de judecatori ad-hoc numiti de parti, au pus în balanta argumentele tuturor statelor implicate, la sediul din Palatul Aegon, membrii Biroului Procurorului din cadrul Tribunalului Penal Internationalpentru fosta Iugoslavie sunt în cautarea probelor care vor servi la declansarea urmaririi judiciare impotriva vinovatilor de crimele din provincia Kosovo.

Implicarea Tribunalului Penal International pentru fosta Iugoslavie în problematica ridicata de conflictul din Kosovo, dateaza de o perioada mai indelungata de timp. Avand mandatul de a judeca infractiunile de genocid, crime impotriva umaniatatii și crime de război infaptuite pe teritoriul fostei RFI după data de 1 ianuarie 1991, Tribunalul are jurisdictie deplina asupra crimelor comise în Kosovo, fapt afirmat fără retineri de Președintele Tribunalului.

Declansarea „cazului Miloșevici” în fata Tribunalului pentru fosta Iugoslavie, este o problema ce se afla în suspensie de mult timp. Presedintele iugoslav nu se face vinovat din punct de vedere al organizatiilor neguvernamentale din domeniul protectiei omului doar de crimele din Kosovo, ci și de cele savarsite în timpul razboiului din Bosnia. Una din legendele Tribunalului priveste existenta a doua dosare paralele: cele privind invinuirea presidentelui sarb și a celui croat Tudjman. Dar „echilibrul terori” ce nu a permis declansarea urmaririi într-un dosar fără declansare concomitenta în celalalt a dus la pastrarea confidentiala a ambelor.

Evenimentele din ultimele luni indica o reevaluare a dosarului Miloșevici în principal pe baza elementelor noi aparute în criza din Kosovo. Cererile repetate de ajutor pe care oficialii Tribunalului le-au făcut reprezentatntilor statelor lumii proivind cooperarea în furnizarea deprobe au început să-și faca simtite efectele. SUA, Marea Britanie și Germania și-au deschis arhivele pentru invetigatori Tribunalului. În acelasi timp au pus la dispozitia Tribunalului echipe de experti criminalisti impreuna cu facilitatile de a deplasa la fata locului în vederea adunari de probe.

În acelasi timp procurorul – sef afirma ca în cazul unor crime de anvergura celor comise în Kosovo, ancheta se va concentra pe determinarea responsabilitatilor pentru faptele comise, mergand până la cele mai inalte niveluri ale ierarhiei civile și militare. Fără a-l nominaliza pe Miloșevici declaratia procurorului sef vorbeste pentru prima oara de posibilitatea invinuiri penale a unui sef de stat.

La 16-17 mai 2000, la Strasbourg, Consiliul Europei a organizat o intalnire consultativa cu privire la implicatiile ratificarii Statului de la Roma al Curtii Penale Internationale pentru statele membre ale Consiliului Europei.

Participanti au admis ca procesul de ratificare și implementare necesita o atentie deosebita din partea autorităților nationale competente intr-o serie de chestiuni juridice, administrative și bugetare și ca shimbul de informatii și opinii intre statele membre, statele cu statutul de organizator și organizatii poate fi benific acestui proces.

Acestia au fost de acord ca pregatirea unei atare legislatii și a unor posibile acorduri de cooperare intre state și CICR, ar duce la un beneficiu mai mare ce decurge din experienata implementarii obligatiilor rezultand din rezolutiile 827 (1993) și 955 (1994) ale Consiliului de Securitate al ONU care stabilesc eroarea Tribunalelor Penale Internationale entru fosta Iugoslavie și RWANDA.

Participanti au recunoscut rolul și utilitatea Consiliului Europei în conformitate cu regulile și principiile cuprinse în statul sau ca și al tratatelor incheiate în cadrul Consiliului Europei. Ei au cerut Consiliului să acorde asistenta statelor membre în procesul de ratificare și implementare în vederea constituirii at mai curand a Curtii Penale Internationale și functionarii ei efective.

V.2. UNELE PROBLEME PRIVIND PROCEDURA ÎN FATA ACESTOR INSTANTE.

C.P.I. a fost creata ca institutie jurisdictionala permanenta, cu competenta obligatorie pentru statele-parti la Statutul acesteia. Jurisdictia acesteia este complementara jurisdictiilor penale nationale. Statutul Curtii a fost adoptat printr-o conventie între state și a fost deschis semnarii la 17 iulie 1998, la sediul ONU, urmand să intre în vigoare după depunerea a 60 de instrumente de ratificare. Sediul Curtii este la Haga.

Prin Statutul sau, Curtea dispune de personalitate juridica internationala, fiind competenta să-și exercite functiile pe teritoriul oricarui stat-parte la Statut.

Curtea este competenta să judece și să pedepseasca persoanele fizice vinovate de comiterea unor infractiuni deosebit de grave – definite prin exemplificare în Statutul C.I.P. – care aduc atingere intereselor ansamblului comunitatii internationale:

crime de genocid;

crime împotriva umanitatii;

crimele de război;

crimele de agresiune.

a) Crima de genocid este definita drept “orice acte comise cu intentia de a distruge, în tot sau în parte, un grup national, etnic, rasial sau religios prin:

uciderea membrilor grupului;

atingerea grava a integritatii fizice și psihice a membrilor grupului;

supunerea intentionata a grupului la conditii de existenta care să conduca la distrugerea să fizica totala sau partiala;

masuri vizand împiedicarea nasterilor în cadrul grupului;

transferul fortat de copii de la un grup la altul.”

b) Prin crime contra umanitatii se întelege oricare dintre actele mentionate în continuare, atunci când sunt comise în cadrul unui atac generalizat sau lansat sistematic asupra populatiei civile: ucidere, exterminare, sclavaj, deportare sau transfer fortat de populatie, condamnarea la închisoare sau alte forme de privare grava de libertate, tortura, viol, sclavie sexuala, prostitutie fortata, sarcina sau sterilizare fortata sau orice alta forma de violenta sexuala de gravitate comparabila, persecutarea unui grup pentru motive de ordin politic, rasial, national, etnic, cultural, religios sau bazat pe sex, sau în functie de alte criterii universal recunoscute ca inadmisibile în dreptul international, crima de apartheid și alte acte inumane cu un caracter similar, cauzatoare de suferinte puternice și care aduc atingere grava integritatii fizice sau mentale.

c) Curtea este competenta să judece crimele de război, în special acele crime care se înscriu în cadrul unui plan sau al unei politici elaborate. Prin crime de război se întelege, în virtutea Conventiilor de la Geneva din 1949 privind dreptul umanitar și a altor conventii și cutume internationale:

omuciderea intentionata;

tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experientele biologice;

provocarea cu intentie a unor suferinte puternice sau a unor atingeri grave a integritatii fizice;

distrugerea și însusirea de bunuri, nejustificata de necesitati militare și executata pe o scara larga, în mod ilicit;

constrangerea unui prizonier de război să serveasca interesele unei armate straine;

privarea intentionata a unui prizonier de război de dreptul la un proces echitabil;

deportarea sau arestarea ilegala;

luarea de ostateci;

lansarea de atacuri deliberate împotriva populatiei civile și a bunurilor acesteia;

lansarea de atacuri deliberate împotriva misiunilor umanitare și de mentinere a pacii;

lansarea unui atac deliberat atunci când este evident ca acesta va produce pierderi de vieti și pagube materiale în rândul populatiei civile;

uciderea sau ranirea combatantilor inamici după ce acestia s-au predat;

portul unor însemne militare sau a uniformei inamice, atunci când are drept urmare pierderea de vieti sau ranirea grava a adversarului;

stabilirea de către puterea ocupanta a unei parti din populatia să în teritoriul ocupat, precum și transferul în interiorul acestui teritoriu sau în afara lui a unei parti sau a totalitatii populatiei bastinase;

lansarea de atacuri deliberate împotriva constructiilor destinate uzului religios, educativ, artistic, stiintific sau caritabil, precum și împotriva monumentelor istorice și a spitalelor, atunci când acestea nu sunt obiective militare;

supunerea prizonierilor la experiente medicale și stiintifice;

distrugerea sau confiscarea bunurilor inamice, atunci când nu sunt impuse de necesitati militare;

obligarea nationalilor partii adverse la participarea la operatiuni de război îndreptate împotriva propriei tari;

jefuirea localitatilor ocupate;

utilizarea otravurilor, a gazelor asfixiante, precum și a armelor de natura să provoace inamicului suferinte inutile;

atingerea demnitatii persoanei, prin tratamente umilitoare și degradante;

violul, sclavia sexuala, prostitutia fortata, sterilizarea fortata;

utilizarea ostaticilor civili pentru a proteja zone sau forte militare;

atacurile deliberate împotriva cladirilor, materialelor, unitatilor și mijloacelor de transport sanitare care utilizeaza semnele distinctive prevazute prin Conventiile de la Geneva;

înfometarea deliberata a civililor;

înrolarea tinerilor sub 15 ani.

Actele enumerate în cadrul acestor definitii nu sunt limitative.

Curtea este competenta să judece și să pedepseasca persoanele fizice vinovate de comiterea infractiunilor precizate mai sus, dacă au împlinit varsta de 18 ani. Calitatea oficiala de sef de stat sau de guvern, de presedinte de parlament, de demnitar sau functionar public nu exonereaza pe autorul faptei de raspundere penala în fata Curtii și nici nu constituie un motiv de reducere a pedepsei. Imunitatile sau regulile de procedura speciale care însotesc calitatea oficiala a unei persoane nu împiedica Curtea să îsi exercite competenta fata de persoana în cauza. Raspunderea penala a persoanelor fizice, este o raspundere individuala. Nu se admite raspunderea colectiva a acestora.

Comandantii militari, pe lângă responsabilitatea pentru propriile crime, raspund penal în fata Curtii și pentru crimele comise de către fortele plasate sub comanda și controlul lor efectiv.

Curtea devine competenta să judece persoanele fizice care au comis crime împotriva unui stat- parte la Statut în urmatoarele situatii:

prin sesizarea Procurorului de către un stat-parte;

prin sesizarea Procurorului de către Consiliul de Securitate al ONU;

prin deschiderea, din oficiu, de către Procuror, a unei anchete în legatura cu comiterea unei infractiuni.

1.5. Conditii de admisibilitate a unei cauze

O cauza nu este considerata admisibila de către Curte, atunci când:

a) Crima a făcut obiectul unei anchete din partea unui stat competent în cauza, mai putin atunci când acest stat nu a dorit sau a fost incapabil să efectueze ancheta.

b) Persoana vizata a fost deja judecata pentru faptele care fac obiectul plangerii; conform principiului „non bis în idem” nimeni nu poate fi judecat de către Curte sau de către alta instanta pentru crime pentru care a fost deja condamnat sau achitat deja de către Curte.

c) Cauza nu prezinta suficienta gravitate pentru a fi judecata de către Curte.

Curtea, în judecarea cauzelor, aplica prevederile Statutului, Conventiile de la Geneva privind dreptul umanitar, alte conventii și cutume internationale. De asemenea, sunt aplicabile cauzelor, principiile generale ale dreptului penal: legalitatea incriminarii și a pedepsei (nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege), neretroactivitatea legii penale, responsabilitatea penala individuala.

Acestea sunt:

bolile psihice care impiedica constientizarea caracterului infractional al faptei;

starea de intoxicatie provocata involuntar, care impiedica constientizarea caracterului infractional al faptei;

legitima aparare;

constrangerea prin amenintarea cu moartea sau atingerea grava a integritatii fizice;

comiterea crimei de către alte persoane;

alte cauze a caror constatare rămâne la latitudinea Curtii.

Nimeni nu poate fi raspunzator și nu poate fi pedepsit pentru o crima de competenta Curtii decat atunci când elementul material al crimei a fost savarsit cu intentie și în cunostinta de cauza.

Eroarea de fapt și eroarea de drept nu înlatura raspunderea penala. De asemenea, nu îl exonereaza de raspundere pe autorul faptei ordinul unui superior, militar sau civil. Singura exceptie o constituie cazul în care persoana în cauza nu a realizat ca ordinul e ilegal. Potrivit Statutului Curtii, ordinul de a comite un genocid sau o crima împotriva umanitatii este evident ilegal.

Crimele care sunt de competenta Curtii sunt imprescriptibile.

Curtea se compune din: o camera preliminara, o camera de prima instanta și o camera de apel, un oficiu al Procuraturii și Grefa. Curtea are în componenta 18 judecatori, alesi dintre cei mai reputati specialisti în domeniu, avand cetatenia statelor- parti la Statut, dar nu mai mult de un reprezentant al unui stat. Judecatorii au un mandat de 9 ani și nu pot fi realesi. Curtea este condusa de Presedinte.

Curtea beneficiaza pe teritoriul statelor-parti la Statut de privilegiile și imunitatile necesare îndeplinirii misiunii sale. Judecatorii, Procurorul, procurorii adjuncti și Grefierul beneficiaza, în exercitarea atributiilor lor, de privilegiile și imunitatile acordate sefilor misiunilor diplomatice. După expirarea mandatului, ei continua să beneficieze de imunitate împotriva oricarei proceduri legale în legatura cu declaratiile date sau actele realizate în exercitarea functiilor lor oficiale.

Limbile oficiale ale Curtii sunt engleza, araba, chineza, spaniola, franceza și rusa.

Procedura comporta mai multe etape:

sesizarea procurorului;

procedura în fata Camerei preliminare;

procedura în fata autorităților statului national;

procedura în fata Camerei de prima instanta;

pronuntarea sentintei;

procedura în fata Camerei de apel.

Procurorul, poate să solicite arestarea persoanei, masura pe care o dispune Camera preliminara pe baza convingerii ca sunt motive rezonabile de a crede ca pesoana în cauza a comis crima și ca arestarea este necesara pentru a garanta prezenta acesteia în fata instantei, împiedicarea obstructionarii anchetei, precum și a comiterii unei alte crime.

Statul parte care primeste cererea de arestare trebuie să ia imediat masuri pentru punerea în executare a cererii, conform propriei legislatii și Statutului Curtii. Persoana arestata este imediat deferita autoritatii judiciare competente a statului de detentie, care verifica dacă mandatul de arestare a vizat într-adevar acea persoana, dacă procedura de arestare a fost respectata și dacă au fost respectate drepturile persoanei în cauza. Persoana arestata are dreptul de a cere punerea în libertate provizorie, cererea fiind examinata de autoritatea competenta a statului de detentie, decizia finala apartinand însa Camerei preliminare.

Persoanele supuse anchetei au urmatoarele drepturi:

nu pot fi obligate să depuna marturie împotriva lor însesi sau să se declare vinovate;

nu pot fi supuse nici unei forme de constrangere sau amenintare și nici torturii sau vreunui tratament crud, inuman sau dregradant;

beneficiaza gratuit de interpret, atunci când este necesar;

nu pot fi arestate sau retinute în mod arbitrar.

Atunci când este suspectata de comiterea unei crime, persoana care urmeaza să fie interogata are urmatoarele drepturi:

de a fi informata înaintea interogatoriului ca exista motive pentru a o suspecta de comiterea crimei;

de a pastra tacerea, fără ca acest fapt să fie luat în considerare pentru a determina culpa sau nevinovatia persoanei anchetate;

de a fi asistata de un aparator ales sau, în cazul în care nu are un astfel de aparator, de un aparator din oficiu, în mod gratuit;

de a fi interogata în prezenta aparatorului sau.

Procesul are loc la sediul Curtii, în prezenta acuzatului. Procesul se defasoara potrivit principiului publicitatii și al contradictorialitatii dezbaterilor. Singura exceptie de la principiul publicitatii o constituie cazul în care Camerele Curtii, pentru a proteja victimele, martorii sau un acuzat, dispune ca o anumita parte a procedurii să se desfasoare cu usile închise.

Curtea poate indica, atunci când este cazul, reparatiile pe care cel condamnat este obligat să le acorde victimelor sau urmasilor acestora.

Curtea poate pronunta împotriva unei persoane declarata vinovata o sentinta de condamnare de până la 30 de ani de închisoare, iar pentru crime de extrema gravitate, detentie pe viata. Pedeapsa închisorii poate să se cumuleze cu obligarea la plata unei amenzi, precum și cu confiscarea profiturilor și bunurilor castigate direct sau indirect prin crima, fără a prejudicia însa drepturile tertilor de buna- credinta.

Prin decizia Adunarii Statelor-parti, a fost creat, un fond pentru ajutorarea victimelor, în care se varsa și amenzile dispuse de Curte.

Sentinta de condamnare pronuntata de prima instanta poate să faca obiectul apelului. Atât condamnatul cat și Procurorul, pot face apel împotriva sentintei primei instante. Hotararea Camerei de apel se da cu votul majoritatii judecatorilor, în sedinta publica și este motivata.

Executarea sentintelor de condamnare la pedeapsa cu închisoare se realizeaza pe teritoriul statului desemnat de Curte, dintre cele care s-au declarat dispuse să primeasca condamnati. Sentinta de condamnare este executorie pentru statele-parti, care nu o pot modifica.

Statele-parti la Statutul Curtii constituie Adunarea statelor, în care fiecare stat-parte dispune de un reprezentant. Printre atributiile Adunarii se numara stabilirea bugetului Curtii, emiterea de recomandari către Comisia preparatoare, modificarea numarului de judecatori ai Curtii, verificarea rapoartelor de activitate ale Biroului Adunarii și examinarea situatiilor în care un stat-parte nu coopereaza cu Curtea. Adunarea dispune de un Birou, compus dîntr-un presedinte și din 18 membri, alesi pentru 3 ani, avand posibilitatea crearii altor organe subsidiare considerate necesare. Presedintele Curtii, Procurorul și Grefierul participa la reuniunile Adunarii și ale Biroului.

Nu sunt admise rezerve la Statutul Curtii.

La nivel international, au fost constituie institutii jurisdictionale penale, cu competenta speciala și cu o durata temporara de activitate, limitata la solutionarea cauzelor pentru care au fost create. Din aceasta categorie de institutii jurisdictionale fac parte:

Acesta a fost instituit prin Acordul de la Londra (1945) privind urmarirea și pedepsirea principalilor criminali de război . A functionat între 20 noiembrie 1945 și 1 octombrie 1946. În baza Statutului de functionare, Tribunalul putea să aplice pedeapsa cu moartea sau orice alta pedeapsa. Statele parti la acordul de înfiintare a Tribunalului aveau obligatia de a preda institutiei , spre judecare, criminalii de război.

A fost creat prin rezolutia 808 (1993) a Consiliului de Securitate al O.N.U.. Tribunalul este o instanta jurisdictionala internationala ad-hoc, mandatul sau fiind limitat la judecarea actelor comise în perioada cuprinsa între 1 ianuarie 1991 și până în momentul restabilirii pacii.

Tribunalul este competent să se pronunte în legatura cu fapte care constituie grave încalcari ale dreptului umanitar international, reglementate de Conventiile de la Geneva, sau pe cale cutumiara (crime de genocid, crime împotriva umanitatii, epurari etnice, deportari, transfer ilegal de populatie, exterminari, ucideri etc).

Persoanele care raspund în fata Tribunalului sunt autorii, complicii și instigatorii la comiterea faptelor mentionate mai sus, precum și superiorii pentru faptele subordonatilor.

Tribunalul are un organ propriu de instructie și urmarire condus de un procuror, numit de Consiliul de Securitate al O.N.U. pe o perioada de 4 ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului. Tribunalul este constituit din 11 judecatori, alesi de Adunarea Generala a O.N.U., la propunerea Consiliului de Securitate, avand un mandat de 4 ani, care poate fi reînnoit.

Procurorul poate fi sesizat de organele O.N.U., de state și de organizatii guvernamentale sau neguvernamentale. Sunt admisibile și plangerile individuale deferite de victime.

Tribunalul are doua grade de jurisdictie:

doua camere pentru judecata în prima instanta;

o camera de apel compusa din 5 judecatori.

O persoana judecata de Tribunal nu mai poate fi judecata de o instanta penala nationala pentru aceeasi fapta, conform principiului non bis în idem.

Tribunalul nu poate să aplice pedeapsa cu moartea.

S-a instituit prin rezolutia 955(1994) a Consiliului de Securitate al O.N.U. Organizarea, competenta și procedura de judecata a acestui Tribunal sunt similare cu cele ale Tribunalului pentru fosta Iugoslavia, cu precizarea ca, în acest caz a fost vorba de un conflict la nivel national, spre deosebire de cel din Iugoslavia care prezinta atât elementele unui conflict national, cat și international.

V.3. MODUL ÎN CARE SOCIETATEA INTERNATIONALA A ACTIONAT PRIN FORMAREA ȘI INSTAURAREA UNOR FORTE DE MENTINERE A PACII ÎN BOSNIA – HERTEGOVINA ȘI ÎN KOSOVO

Căderea comunismului și sfârșitul erei sovietice au permis statelor sud-est europene să poată concepe politici externe și de securitate autonome, în conformitate cu adevăratele lor interese naționale. Vidul de securitate rezultat, accentuat de redescoperirea vechilor tensiuni etnice, religioase și teritoriale a condus la intervenția unor puteri exterioare, cu efecte vizibile – stabilizare dar și ancorare la Vest.

Dezmembrarea spațiului iugoslav a fost violenta iar conflictul, identitar și economic deopotrivă, a stârnit atât îngrijorarea cat și interesul unor puteri din ariile învecinate. Germania reunificata, locomotiva economica a Europei occidentale, a recunoscut prima independenta Sloveniei și Croației, forțând astfel mana celorlalte state membre ale ceea ce, la Maastricht, avea să devina Uniunea Europeana. Prin aceasta manevra, Berlinul a valorificat solidaritatea istorica cu aceste popoare și a făcut rost de debusee comerciale, ajungând să domine economic și o buna parte din Europa centrala.

Războaiele din spațiul ex-iugoslav au determinat intervenția militara a NATO, iar SUA au considerat utila susținerea bosniacilor musulmani, după ce, inițial, nu avuseseră vreun motiv să se implice în "viesparul" balcanic. Sprijinindu-i pe bosniacii musulmani, Washingtonul a sperat să blocheze dezvoltarea fundamentalismului islamic în regiune, să consolideze relațiile speciale cu Turcia dar și să dea un semnal clar Rusiei ca implicarea de partea sârbilor, considerați principalii vinovați pentru purificarea etnica, nu va rămâne fără consecințe. Rusia a căutat să își consolideze sfera de interes din Balcani spre a bloca, pe cat posibil, extinderea NATO, a controla culoarele de transport al resurselor energetice dinspre Caspica spre Europa occidentala și a obtine un pinten în rimlandul Adriaticei, pierdut demult prin defecțiunea lui Tito ca și a Enver Hodja. Sustinerea din motive istorice, culturale și geopolitice a Serbiei, uneori cu sprijinul nuantat al Frantei și Greciei, nu i-a adus mari foloase. Pacea de la Dayton și izolarea Iugoslaviei retranse, ca și orientarea decisa a Romaniei și Bulgariei spre Vest, au demonstrat esecul ambitiilor geopolitice ale Rusiei, care a pierdut odata cu războiul din Kosovo și lupta pentru controlul extremitatii vestice a heartland-ului euro-asiatic. Umilita în timpul campaniei aliate din 1999, Rusia s-a consolat cu trimiterea unor forte de mentinere a pacii în Kosovo și Bosnia, pe care acum este dispusa să le retraga, din lipsa de interes.

Implicarea polilor de putere exteriori s-a dovedit benefica mai ales prin dimensiunea multilaterala: Pactul de Stabilitate pentru sud-estul Europei, lansat de UE, a atras apoi multipli actori internationali interesati în reconstructia politico-economica a regiunii iar Initiativa pentru sud-estul Europei constituie dovada preocuparii NATO pentru dezvoltarea securitatii prin cooperare.

Sfarsitul razboiului din Kosovo și summitul de la Washington (1999) au permis Aliantei Nord-Atlantice să își afirme rolul de manager al crizelor regionale prin dimensiunea diplomatiei preventive dar și a misiunilor de reconstructie și stabilizare. Principiul "portilor deschise" și lansarea planului de actiune pentru aderare (MAP) au redeschis sperantele de integrare pentru mai toate statele balcanice, chiar și pentru Iugoslavia post-Miloșevici, rebotezata Serbia-Muntenegru. Romania, deși apartine mai mult jonctiunii spatiilor central și est european, și-a bazat strategia de aderare la NATO și UE nu doar pe indeplinirea unor criterii interne de performanta ci și pe intensificarea cooperarii regionale în Balcani. În loc să profite de slabiciunea statelor de pe flancul sudic și estic spre a-și promova propriile interese geoeconomice și politice, acesta fiind comportamentul postulat de teoria noului realism a relatiilor internationale pentru un sub-sistem anarhic de state suverane, s-a ales varianta solidaritatii colective, adica sprijinirea eforturilor comunitatii internationale de stabilizare și securizare a regiunii balcanice. Romania a realizat o convergenta a interesului national "egoist" – aderarea la NATO și UE – cu identitatea euro-atlantica de "ancora de securitate", prin intermediul careia statele slabe și sarace, sursa de riscuri și amenintari intre ele sau fata de Occident, sunt ajutate să indeplineasca criteriile de admitere atât în UE cat și în NATO. Totusi, dimensiunea competitiva a relatiilor regionale în sud-estul Europei nu a disparut defel, ea imbracand forma rivalitatii pentru atragerea preferentiala de investitii straine, pentru alegerea unor trasee energetice și rutiere care să le avantajeze în raport cu Vestul, ca și pentru integrarea cat mai rapida în cele doua organizatii internationale.

Recentele decizii luate la summiturile de la Praga și Copenhaga privind extinderea NATO și UE au demonstrat tendinta de fragmentare geopolitica a Balcanilor dar și stimulentul extern pentru omogenizarea politica și economica a regiunii. Romania și Bulgaria, invitate în NATO cu sprijinul consistent al SUA, au intarit considerabil flancul sudic aliat și se pare ca ambele vor gazdui baze militare americane, însă riscul ca Alianta să cunoasca paralizia decizionala dovedita fata de Turcia, în ajunul campaniei din Irak, nu trebuie ignorat. Prin admiterea lor în Uniunea Europeana, în 2007, se va asigura o dubla securizare a Balcanilor sudici, utila pentru cazul în care Turcia ar bascula spre lumea islamica anti-americana. În domeniul reconstructiei post-conflict, UE tinde să se afirme ca principalul actor strategic în regiune, după preluarea misiunii de mentinere a pacii din Republica Macedonia. Retragerea, în viitor, a trupelor americane și, probabil, a celor ruse de mentinere a pacii va trebui suplinita eficient de cei 25 și, ulterior, 28, fapt ce va pregati integrarea europeana a regiunii. Solidaritatea dintre cei doi poli institutionali ai Vestului – NATO și UE, sub forma dublei integrari, constituie cheia de bolta a omogenizarii și stabilizarii Balcanilor pentru ca sintagma "butoi cu pulbere" să ramana o amintire istorica cu iz de film documentar.

CONCLUZII

Războiul din Kosovo – o stie oricine – este parte integranta a procesului de dezmembrare a Iugoslaviei. Pe parcurs s-a vzut însă tot mai clar ca este vorba si despre conturarea unei noi ordini strategice in intregul Sud – Est European. Analistilor le este dificil să stabileasca scopurile strategice initiale ale SUA. Poate dorinta de mentinere a unitati Iugoslaviei pe care o exprima in 1991 presedintele Bush intr-o scrisoare adresata premierului iugoslav din acea vreme. Este însă clar ca, intr-o a doua etapa preponderenta a devenit influenta Germaniei care s-a grabit să recunoasca doua state ce sau nascut prin dezmembrarea Iugoslaviei, Sloveniei si Croatiei. Aparitia noilor state a fost sprijinita si de Vatican.

In plus, America a vrut să apere cu vigoare cauza comunitati musulmane din Bosnia, iar apoi existenta unui stat musulman bosniac. Se pare ca era necesar să se dovedeasca ca America ar putea fi favorabila tarilor domina islamul, chiar dacă SUA se opun multor state musulmane cum ar fi Libia, Sudanul, Irakul, Iranul. Si mai are America o preocupare esentiala: acea de a indeparta o orice influenta a Rusiei in aceasta parte a Europei si implicit in intregul continent. Obtiunea strategica a SUA in Sud – Estul Europei nu este rezultatul unei actiuni premeditate ci se supune mai degraba dialectici capricioase a conflictelor tot mai numeroase si mai tragice din spatiul iugoslav. Aceasta optiune s-a materializat pe parcurs dupa incheierea acordurilor de la Dayton din 1995 si mai ales cu prilejul razboiului din si pentru Kosovo. Un război care nu a fost fulger așa cum se asteptau occidentali si care a fost dus fara binecuvantarea ONU. Doar cu grija de a impiedica implantarea Rusiei in zona. Când un batalion rus de infanterie desantat pe neasteptate la Pristina, diplomatia americana s-a grabit să se asigure ca Romania si Bulgaria vor interzice Rusiei folosirea spatiului lor aerian si survolul teritoriului lor. Acest demers a blocat prezenta militara rusa in Kosovo la nivelul cel mai scazut si a aratat ca Romania, iar intr-o oarecare masura si Bulgaria, se comporta ca si cum ar fi membri ai Aliantei Atlantice.

Incheierea razboiului – nedeclarat – a consfiintit prezenta militara in provincia Kosovo a cinci tari membre ale NATO, cu o participare de acelasi gen dar mai degraba simbolica, pentru pastrarea aparentelor, a Rusiei. Apoi una a fost suita de acorduri internationale incheiate alta s-a intamplat. Acordurile se refereau la „principiul suveranitati si integritatii teritoriale ale RFI”, dar autoritatile locale instaurate sub umbrela NATO nu au nici cel mai mic contract cu puterea de la Belgrad. Iar in kosovo functioneaza azi o legislatie care o separa transant de restul Iugoslaviei până si moneda care circula in teritoriu – singura de altfel oficiala – este marca germana si nu dinarul Iugoslav.

Diferitele secvente ale crizei Iugoslave au fost implicit si momentele de materializare a noului statut strategic al Europei de Sud – Est. In Bosnia – Hertegovina prezenta militara a NATO binecuvantata si de ONU a devenit permanenta. Pentru supravegherea embargoului decis impotriva Iugoslaviei, SAU a obtinut din parte aguvernului ungar instalarea unei antene militare americane. Antene similare in scopuri similare au fost instalate in Albania si Macedonia. Aceste doua tri au functionat si ca „spate al frontului” pentru fortele NATO desfasurate in Iugoslavia.

Astfel războiul din Kosovo a consfiintit dominatia militara a NATO asupra Sud – Estului Europei si, fapt fara precedent, organizatia militara a Alintei Atlantice exercita in mod deschis un fel de protectorat asupra unui teritoriu. Totul arata ca tarile NATO isi vor mentine foarte multa vreme trupele in zona fie invocand necesitatea separari regiuni Kosovo de restul Iugoslaviei, fie, dacă ele tin la mentinerea teoretica a frontierelor internationale, pentru a nu lasa controlul teritoriului doar in mainile unei autoritati exclusiv albaneze, care ar putea proceda intr-o asemenea situatie la alipirea s-a de Albania.

Intr-o viziune geopolitica mai larga, miza regiuni Kosovo este astfel exprimata succint de fostul ambasador al SUA la NATO, Robert E. Hunter: Kosovo „constitue poarta de intrare in regiunea de interes primordial pentru occidentali – zona de conflict arabo- izraelian, Irakul si Iranul, Afganistanul si Transcaucazia. Stabilirea in Europa de Sud este esentiala pentru protejarea intereselor occidentale si reducerea pericolelor care vin de departe, din Est.” Strategia americana din zona este circumscrisa unei viziuni stategice globale care mizeaza impiedicarea resurgentei oricarei puteri mondiale capabile să conteste suprematia unica a SUA, așa cum a fost cazul URSS. „O alianta extinsa – spune fostul consilier prezidential american Zbigniew Brzezinski – ofera o acoperire impotriva aricarui risc improbabil, dar real, ca Rusia să revina la comportamentul sau din trecut.”

La mai bine de un deceniu dupa caderea zidului Berlinului războiul din Kosovo anunta sfarsitul perioadei de dupa războiul rece si inceputul uneiu noi perioade de infruntari.

BIBLIOGRAFIE

„Tratat de drept internațional umanitar” – Ionel Cloșcă , Ion Suceavă;

„Revista Romana de Drept Umanitar” ;

Revista „Lumea Magazin”;

Revista „Courrier International”;

Revista „Limes”;

„Exerciții umanitare” – Ionel Cloșcă;

„Asistenta pentru victimele conflictelor . Pariul permanent al Crucii Roșii Internaționale” – Cornelio Sammaruga, președintele CICR;

„Tipologia conflictelor armate contemporane”, Editura Militara, București;

„Tratat de Drepturile Omului” – Ionel Cloșcă, Ion Suceavă, , Ed. Europa Nova, București

„Omul si drepturile sale” – Ion Suceavă, București