.uciderea din Culpa
Capitolul l
Noțiuni introductive cu privire la infracțiunile contra vieții
Caracterizarea infracțiunilor contra vieții
1.1. Noțiuni introductive și localizarea infracțiunii în Codul Penal
În sistemul nostru de drept, persoana omului ocupă primul loc în ierarhia valorilor. În primul articol al Constituției se prevede că în România, ca stat de drept, democratic și social, demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane reprezintă valori supreme și sunt garantate. Constituția prevede, de asemenea, că “ dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate” (art. 22 alin. 1) și că “Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile”(art. 23 alin. 1). În art. 26 al Legii fundamentale se prevede, în alin. 1, că “Autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată”, iar în alin 2 că “Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. În art. 27 alin. 1 al Constituției se prevede că “Domiciliul și reședința sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliu ori reședința unei persoane fără învoirea acesteia”, iar în art. 28 se prevede că “secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poștale, al convorbirilor telefonice și al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil”.
Garantarea tuturor acestor drepturi și libertăți ale persoanei are loc, juridic, prin mijloacele dreptului penal, adică prin incriminarea ca infracțiuni și sancționarea cu pedepse a faptelor vătămătoare sau periculoase pentru valorile menționate. Legiuitorul Codului Penal a înscris în articolul 1, printre valorile de maximă importanță, a căror apărare constituie scopul legii penale, “persoana, drepturile și libertățile acesteia”, subliniind și în acest fel, caracterul de valoare supremă a persoanei.
Omul este creatorul tuturor bunurilor materiale și spirituale din societate; transmise din generație în generație, aceste valori au asigurat și asigură progresul continuu al omenirii. Numai omul, spre deosebire de toate celelalte ființe, este acela care reușește să-și domine pornirile primare, să acționeze conștient și să se comporte pe baza unor principii fundamentale de viață care țin seama de ceea ce este bun, adevărat și drept în relațiile sociale.
De asemenea, numai el este capabil să se perfecționeze continuu, să-și examineze critic comportarea, să se lase influențat de regulile de conduită din societate. Spre deosebire de toate celelalte ființe, omul este acela care reușește să-și domine pornirile primare și să ridice la înălțimea unor principii fundamentale de viață tot ceea ce este bun, adevărat și drept. Așa fiind, este firesc ca legea penală să acorde cea mai mare însemnătate ocrotirii omului, atât în ceea ce privește însăși existența sa fizică și atributele fundamentale ale personalității lui, cât și în ceea ce privește toate celelalte drepturi, libertăți și interese, pe care societatea este datoare să i le asigure. Această ocrotire se realizează în maniera specifică dreptului penal, adică prin incriminarea tuturor faptelor care, sub un aspect sau altul, aduc atingere ființei, drepturilor și intereselor legitime ale omului.
Faptele îndreptate împotriva omului sunt numeroase și variate. Făcând distincție între faptele îndreptate împotriva drepturilor absolute privitoare la existența fizică și la principalele atribute ale ființei și personalității umane, pe de o parte, și faptele îndreptate împotriva altor drepturi și interese ale omului, pe de altă parte, legiuitorul a inclus pe cele dintâi într-o categorie distinctă de infracțiuni, sub denumirea “Infracțiuni contra persoanei”. Aceste infracțiuni constituie conținutul celui de-al doilea titlu din partea specială a Codului Penal. Faptele îndreptate împotriva altor drepturi și interese ale persoanei au fost incluse în alte categorii de infracțiuni ( de exemplu, abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor a fost inclus în categoria infracțiunilor de serviciu”.
Este firesc, de aceea, ca legea penală să acorde cea mai mare însemnătate ocrotirii vieții omului.
1.2. Aspecte criminologice privind infracțiunile contra vieții
Societatea românească plătește un tribut greu infracționalității care aduce atingere vieții, deoarece continuu sunt curmate viețile a numeroase persoane.
O succintă trecere în revistă a datelor statistice privind evoluția criminalității, a infracțiunilor contra vieții din perioada post-totalitară a României este suficientă pentru a ridica serioase semne de întrebare privind ocrotirea vieții în societatea actuală. Se știe că violența este un indiciu asupra crizei unei societăți, o dovadă a faptului că ea nu mai oferă modele viabile membrilor săi, ori nu mai reușește să-și impună valorile și să-și facă respectate normele.
Din statisticile Inspectoratului General al Poliției raportate la 100.000 de locuitori, rezultă o creștere de ansamblu care ar putea fi considerată spectaculoasă dacă nu ar fi tragică.
În raport cu anul 1989, se constată o creștere masivă a infracțiunilor contra vieții, chiar fără luarea în considerare a cauzelor rămase cu autori nedescoperiți.
În ce privește persoana infractorilor trimiși în judecată, datele statistice evidențiază că, între 1990 și 1997, au fost trimise în judecată 24360 persoane pentru infracțiuni contra vieții. Din totalul celor trimiși în judecată 22.618 sunt bărbați și 1742 sunt femei. Un număr de 483 inculpați erau minori la data trimiterii lor în judecată. Un număr de 541 inculpați au fost fără pregătire școlară, 20452 aveau studii medii și numai 319 au avut studii superioare. Influența alcoolului a fost constatată la 3682 inculpați din totalul celor trimiși în judecată. Atrage atenția faptul că, din infracțiunile săvârșite sub influența alcoolului 1846 de inculpați au comis infracțiuni de omor și tentativă de omor, iar restul, infracțiunea de ucidere din culpă.
Un număr mare de inculpați, 6560, au avut antecedente penale, din care 1492 au fost recidiviști.
Încercând unele generalități asupra cauzelor infracțiunilor contra vieții este de observat că, în majoritatea cazurilor aceste infracțiuni sunt comise de indivizi care și-au pierdut simțul uman, dominați de mentalități profund retrograde, de concepții suburbane, primitive și josnice, elemente inadaptate, ale căror structuri psihologice și etice proiectează răsturnat valorile sociale, aceștia manifestând o desăvârșită insensibilitate, cel mai adesea unită cu o imbecilizare intelectuală, cu o mumificare sufletească, cu trăsături esențialmente dizarmonice, adică cu tendințe impulsive, agresive, obsesive, paranoice sau chiar schizoide, ori cu sugestibilitate exacerbată s.a.
Majoritatea teoriilor care tratează etiologia faptelor contra vieții utilizează conceptul de "personalitate criminală" ca bază teoretică a explicării acestui tip de comportament.
Referindu-ne la societatea actuală din România observăm că, începând cu anul 1990, criminalitatea contra vieții în țara noastră își are cauze și motivații strâns legate de perioada de criză pe care o traversăm.
Prima dintre cauze este specifică evenimentelor revoluționare în general și rezidă în declanșarea unei stări anomice de ansamblu, cu consecințe greu de evaluat pe termen mediu și lung. Starea de anomie, înțeleasă ca o stare de anormalitate socială determinată de crize de amploare, determină o devalorizare a sistemului de norme și valori care par să aparțină unei epoci trecute.
Această situație a condus la o diminuare considerabilă a respectului față de lege și față de instituțiile însărcinate cu impunerea acesteia. Starea de timorare a reprezentanților acestor instituții a încurajat în bună măsură un val infracțional multidimensionat. Lipsa lor de reacție a permis crearea unei false imagini asupra drepturilor și obligațiilor indivizilor certați cu normele morale și legale, care și-au imaginat că democrația permite orice și că pot scăpa nepedepsiți pentru faptele lor antisociale.
O altă cauză a fost lipsa de reacție a factorilor de putere în cazul unor tensiuni sociale, politice și economice, fapt care a permis inițierea, desfășurarea și amplificarea unor conflicte majore, soldate cu morți și răniți. Avem în vedere conflicte politice mutate în stradă, cele interetnice, precum și conflicte economice grave (de exemplu: mineriadele). De asemenea, trebuie luate în considerare deciziile eronate ale factorilor de putere în materia detensionării și anihilării unor conflicte majore previzibile (eveni mentele din perioada 13-15 iunie 1990, ori cele de la Târgu Mureș din martie 1991), precum și adoptarea unor legi insuficient de clare (de exemplu: Legea fondului funciar), a căror punere în aplicare au creat și continuă să genereze conflicte interpersonale soldate cu victime omenești.
Tot la nivelul ansamblului social postrevoluționar se remarcă apariția unei cauzalități economice din ce în ce mai pronunțate, determinate – pe de o parte – de "furia devastatoare" a goanei după o îmbogățire rapidă – iar pe de altă parte – de lipsa efectivă a mijloacelor de trai în anumite cazuri. Aceasta situație are toate șansele să se adâncească in cazul unei deteriorări mai grave a nivelului de trai. Alte cauze ale infracțiunilor săvârșite cu violență sunt de ordin individual (cum ar fi alcoolismul, conflictele interpersonale etc.), dar și acestea se manifestă pe fundalul etiologiei generate de evoluția ansamblului social.
Este interesantă și dinamica infracțiunilor contra vieții la nivel mondial. Se știe că în ultimii ani, aceasta problemă a devenit extrem de îngrijorătoare pentru autoritățile din întregul Occident, prin amplificarea și intensificarea actelor de violență, (în special a omorului în scop de jaf), exercitate de grupuri organizate și armate, împotriva unor necunoscuți.
Procentul de omucideri, cât și a celorlalte infracțiuni contra vieții au crescut în ultimii ani în marea majoritate a țărilor occidentale în proporții mult mai ridicate decât a crescut rata medie a populației. De pildă, numai în anul 1992 au fost comise In S.U.A. 12.000 de omoruri.
Statisticile naționale ale majorității țărilor occidentale reflectă participarea, din ce în ce mai masivă, a minorilor la criminalitatea care vizează viața persoanei.
Există o strânsă și nemijlocită relație între escaladarea infracțiunilor contra vieții și consumul de alcool și de stupefiante mai cu seamă la tineri – reprezentând pentru cei care se droghează mijlocul la care recurg în mod disperat, pentru procurarea banilor necesari consumului costisitor de stupefiante.
Escaladarea fără precedent a criminalității din acest domeniu este, mai recent, alimentată și de proliferarea diverselor secte religioase.
1.3. Date istorice despre infracțiunile contra vieții
Ocrotirea persoanelor împotriva actelor îndreptate contra vieții s-a impus ca o necesitate obiectivă încă din timpurile cele mai îndepărtate. Acel care suprima viața unui membru al grupului social era alungat din comunitate și, numai atunci când nu prezenta un pericol pentru trib, părțile interesate aveau la îndemână posibilitatea răzbunării. Făptuitorul alungat din cadrul tribului și lipsit de protecția grupului era, în mod practic, condamnat la dispariție.
Treptat, un rol mai mare revine răzbunării, nelimitate la început, apoi limitată (legea talionului); răul suferit de cel vinovat nu trebuia să depășească răul pricinuit victimei (ochi pentru ochi, dinte pentru dinte).
Cea mai străveche lege care are la bază legea talionului este Codul regelui Hammurabi din Babilon (1792-1749 î. Hr.). Astfel, legea prevedea că: dacă cineva ucidea femeia altuia, i se omora fiica; dacă o construcție se prăbușea dintr-un viciu de construcție și omora pe fiul proprietarului, era ucis fiul arhitectului; dacă un om liber, deținut pentru datorii, murea din cauza loviturilor sau a lipsurilor, era ucis fiul creditorului care a cerut ca a ucis fiul creditorului care a cerut ca acesta să fie închis pentru neachitarea datoriilor.
În Grecia antică, omorul era pedepsit, fie că era premeditat sau involuntar. Omorul premeditat se judeca in Areopag, în complet alcătuit din mai mulți arhonți aleși pe viață, prezidat de arhontele-rege. Oratorii erau obligați să se rezume la expunerea faptelor și să nu apeleze la pasiuni sau milă, iar sentințele cuprindeau fie o soluție de condamnare la moarte, fie o soluție de achitare. În caz de paritate de voturi, președintele adăuga un vot în favoarea condamnatului. Omorul involuntar se judeca de un tribunal compus din 50 de cetățeni liberi, încercându-se în prealabil, concilierea părților. În cazul acestei infracțiuni, partea vătămată putea să primească o despăgubire sau un preț al sângelui.
Chiar dacă, o vreme, pedepsirea faptelor de acest fel era lăsată la discreția victimei și a rudelor acesteia, omuciderea n-a încetat niciodată să fie și o încălcare a intereselor grupului social. În vechile obiceiuri latine pedeapsa pentru omucidere (răzbunarea sângelui) era lăsată în seama părinților victimei, dar cu autorizarea anticipată a comunității; iar, potrivit celei mai vechi legi romane, aceea a lui Numa Pompilius, uciderea unei persoane libere era privită ca o crimă contra colectivității.
Cel mai vechi cuvânt roman pentru a denumi omuciderea era "parricidium”, care însemna orice ucidere intenționată a unei persoane. Numai spre finele Republicii acest termen va denumi exclusiv uciderea unei rude, crimă pentru care s-a păstrat vechea pedeapsă pentru omucidere în general. Cuvântul "homicidus” apare în latina clasică pe lângă "sicarius" (ucigaș plătit) și "veneficius” (otrăvitor).
"Questores parricidii” (judecători speciali pentru cazurile de omucidere) sunt anteriori Legii celor XII Table. Ei au fost înlocuiți de "Questiones” (instanța prezidată de magistrați), care exista deja mai înainte de epoca lui Sylla.
Legea lui Sylla asupra ucigașilor plătiți și otrăvitorilor ("lex Cornelia de sicariis et veneficiis”) a rămas fundamentală în această materie, în timp ce Legea lui Pompei asupra uciderii unei rude nu a făcut decât să modifice sancțiunile. La început, a fost exclusă din noțiunea de omucidere uciderea sclavilor, considerată numai ca o faptă producătoare de daune dacă era comisă de o alta persoană decât proprietarul, ulterior (sub împăratul Claudiu), s-a recunoscut că un asemenea fapt putea fi urmărit și ca omucidere.
Sub denumirea de omucidere era pedepsită orice faptă de ucidere intenționată a unei persoane libere, chiar săvârșită în scop de furt, aplicarea pedepsei cu moartea unui cetățean fără o judecată anterioară era considerată omucidere, tot astfel, otrăvirea sau ucidere sa prin vrăjitorie sau magie (Mommsen arăta că erau pedepsiți cu moartea cei care participau la ceremonii religioase nocturne și la sacrificii umane; simpla deținere a unei cărți magice era pedepsită cu închisoarea sau cu moartea); la fel, incendiul intenționat, ca și infracțiunile comise cu ocazia unui naufragiu.
La început, omuciderea era pedepsită cu moartea, Însă forma execuției varia după specia de omucidere (înnecare, rug etc.). Mai târziu, a fost înlocuită cu interdicția apei și focului; sub Imperiu se aplica deportarea pentru persoanele de condiție socială superioară și moartea pentru cei de condiție inferioară.
Exercitarea dreptului la viață și la moarte, în Roma antică, de către un ascendent asupra descendenților supuși autorității sale nu constituia o faptă de omucidere; până în epoca lui Constantin era posibilă uciderea fiului supus puterii părintești, de acela care era investit cu aceasta autoritate.
De asemenea, pedeapsa pentru omucidere nu era aplicată aceluia care omora o persoană, aflându-se în legitimă apărare sau ucidea adversarul, în timp de război, ori dacă suprimarea vieții unei persoane s-a comis în executarea legii sau din ordinul autorității; la fel era înlăturată răspunderea celui care ucidea pe cel exilat, dacă acesta ar fi încălcat obligația de a rămâne în exil; de asemenea, nu se aplica vreo pedeapsa aceluia care a ucis pe ruda adulteră.
Omuciderea voluntară care nu beneficia de asemenea justificări era pedepsită ca o crimă publică; delictul de omucidere din culpă atrăgea numai obligația la despăgubire. Era pedepsită, ca faptă consumată, tentativa și chiar simpla manifestare a voinței de a ucide; numai în timpurile din urmă s-a prevăzut o pedeapsă mai redusă în aceste cazuri, decât pentru omuciderea consumată.
Autorii direcți, indirecți, instigatorii și complicii erau tratați cu severitate.
În dreptul barbar exista răzbunarea sângelui: pedeapsa obișnuită era "prețul sângelui (suma plătită de ucigaș familiei celui ucis) care s-a majorat treptat. De asemenea, era pedepsită la fel omuciderea intenționată și cea culpoasă. Sub influența dreptului canonic se va depăși această confuzie, făcându-se deosebire între omorul intenționat și cel din culpă.
Omorul săvârșit cu intenție se pedepsea cu moartea, iar cel din culpă cu pedepse bănești. Spre sfârșitul Evului Mediu, pe lângă omorul simplu se pedepsea și omorul agravat, omorul prin mandat, omorul unei rude, omorul patronului, asasinatul (denumire dată, la început, omorului prin mandat, apoi a fost extins și la omorul premeditat).
Odată cu înfrângerea dacilor de către romani, regulile dreptului roman sunt extinse și în Dacia; locuitorii erau judecați de guvernator sau de locțiitorul acestuia. El avea "ius gladii", adică dreptul de a pedepsi cu moartea; atunci când cel judecat era un fruntaș din rândul popoarelor supuse, pedeapsa capitală nu putea fi pronunțată decât de împărat.
Chiar după retragerea armatelor romane, în perioada năvălirii populațiilor migratoare, continuă să se aplice în Dacia dreptul roman, dar numai în parte, locul acestuia luându-l treptat obiceiurile sau normele juridice autohtone formate în decursul secolelor.
O contribuție la formarea unor norme juridice autohtone au avut-o Bazilicalele, o colecție de legi civile și penale elaborata treptat în capitala Imperiului roman de răsărit. Pedepsele prevăzute pentru infracțiunile de omor erau moartea și mutilarea făptuitorului. În situația când făptuitorii aparțineau nobilimii, ele puteau fi transformate în plata unor sume de bani; se făcea deosebire între tentativă și infracțiunea consumată.
În această perioadă, cât și în cea următoare, de cristalizare și formare a statelor feudale romane, continuă să aibă aplicare dreptul cutumiar sau nescris; el este confirmat de documentele timpului sub denumirea de "ius Valachio" sau "Valachorum antique lex et consuetudo". Astfel, intr-un act emis de regina Elisabeta a Ungariei, la 30 septembrie 1364, se recunoștea tuturor comunităților românești din comitatul Berg, dreptul de a alege un voievod, precum aveau și românii din Maramureș și din alte părți ale regatului. Acest voievod avea dreptul de a judeca toate pricinile dintre locuitorii români.
Cele dintâi legiuiri românești au fost “Cartea românească de învățătură de la pravilele împărătești”, tipărită în 1646 la Mănăstirea Trei lerarhi din lași și “Îndreptarea legii”, tipărită în 1652 la Târgoviște. În aceste legi, omul era pedepsit cu asprime și discriminare. Uciderea unei persoane se pedepsea cu moartea prin spânzurătoare sau decapitare, dar se puteau aplica și pedepse mai ușoare, în raport cu categoria socială căreia îi aparținea vinovatul; tentativa era pedepsită mai blând; erau prevăzute unele cauze care apărau de pedeapsă (nebunia, vârsta, obiceiul locului, ordinul superiorului, legitima apărare) și cauze de micșorare a pedepsei (mânia, vârsta, beția, obiceiul locului, ignoranța, somnambulismul, somnul, dragostea).
Omorul era considerat infracțiunea cea mai gravă, fiind judecat, la început, de căpeteniile obștii, după aceea de către Domn, făcându-se deosebire între omorul intenționat și cel fără voie. De asemenea, se făcea deosebire între actul spontan de ucidere și actul premeditat. Paricidul se referea la uciderea părinților, copiilor, fraților, soției sau soțului și se pedepsea cu moartea, judecătorii hotărau numai felul cum se va executa pedeapsa.
Legiuirea Caragea a fost ultima legiuire feudală, care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1818 și a ieșit din vigoare la 1 decembrie 1865. Omorul, potrivit acestei legi "iaste mai înainte cugetat sau necugetat", cineva va omori "cugetat singur sau dimpreună cu altul, să se omoare". Omorul cel necugetat, după întâmplări, micșorează sau mărește vina; "cine va omorî apărându-și viața de primejdie, nevinovat iaste; cine fiind copil mic sau nebun sau smintit la minte va omorî, nevinovat iaste; cine asvârlind ceva și cu nebăgare de seamă, va omorî, să răscumpere cu bani omorul de la rudele celui omorât”.
Codul penal din 1865 incriminează omorul săvârșit cu voință (art. 225), pentru care pedeapsa era munca silnică pe timp mărginit; omorul calificat (art. 234), "când se va fi săvârșit mai înainte sau deodată, sau în urma altei crime", precum și atunci când "va fi avut de scop, ori a prepara ori a înlesni, ori a executa un delict, sau de a ajuta dosirea, ori a asigura nepedepsirea autorilor sau a complicilor acelui delict", pentru care pedeapsa era munca silnică pe viață; omorul cu premeditare (art. 232), pedepsit, de asemenea, cu munca silnică pe viață; omorul rudei în linie ascendentă, soțului sau soției (art. 280), pedepsit cu temniță grea pe viață sau pruncuciderea, adică uciderea copilului nelegitim (art. 230), pedepsită cu recluziune, omorul involuntar, respectiv din culpă (art. 248), pedepsit cu închisoare de la 3 luni până la un an și jumătate și amendă.
“Au fost incriminate și forme ale omorului cunoscut azi sub denumirea de “omor calificat”, uciderea părinților, copiilor, fraților și surorilor, soțului sau soției, care se pedepseau “cu moartea mai cumplită” a cărui mod de executare era lăsat la aprecierea judecătorului”.
În perioada de aplicare a acestui cod, după 1918, au rămas în vigoare și unele dispoziții din codurile transilvănean și bucovinean. Legislația penală a fost unificată prin Codul penal din 1937, care, avea astfel meritul de a fi fost primul Cod penal românesc. În acest cod se reglementau următoarele forme de omor: omorul simplu (art. 463); omorul calificat (art. 464); pruncuciderea (art. 465); oferta de omor (art. 466); omuciderea prin imprudență (art. 467); omorul la stăruință (art. 468).; omorul prin consens (art. 469). Aceste coduri au constituit instrumente juridice valoroase pentru epoca respectivă, nu numai pentru că au înlocuit vechile legiuiri cu dispozițiile lor arhaice și uneori confuze, aducând dispoziții bine, sistematizate, dar au introdus un spirit novator, științific, în abordarea problemelor de drept penal. În doctrina penală, în perioada de aplicare au fost elaborate lucrări de înaltă ținută științifică, care au analizat profund dispozițiile legale și principiile în materie promovând o viziune științifică și modernă în tratarea infracțiunilor contra vieții.
La 1 ianuarie 1969 a intrat în vigoare actualul Cod penal în care infracțiunile de omucidere sunt reglementate sub chiar această titulatură, în cadrul titlului II, Infracțiuni contra persoanei.
Intre dispozițiile Codului penal anterior și cele din noul Cod, există deosebiri atât cu privire la conținutul incriminărilor, cât și la limitele sancționărilor. Codul penal anterior (ca și cel din 1864) determina culpa prin sursele acesteia: “nedibăcie, nesocotință, nebăgare de seamă, nepăzirea legilor sauregulamentelor”; noul cod folosește dimpotrivă termenul “culpă” în sensul prevăzut în partea generală (art. 19 pct. 2), fără a se ocupa de sursele acesteia care privesc modalitățile faptice ale infracțiunii din culpă. Modalitatea agravată a nerespectării legilor din noul Cod penal (art.178 alin 2 ) făcea parte din modalitatea simplă în Codul Penal anterior.
Capitolul II
Infracțiuni contra vieții
Sub denumirea generică de "omucidere", codul nostru penal incriminează faptele care aduc atingere vieții omului, ca atribut fundamental și indispensabil al persoanei umane și de care depinde existența și ființa sa. Aceste incriminări sancționează cele mai grave atentate împotriva persoanei: omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav, pruncuciderea, uciderea din culpă și determinarea sau înlesnirea sinuciderii.
Articolul 2 paragraful 1 enunță că “dreptul la viață al oricărei persoane este proteguit de lege”. Practic, aceasta înseamnă că statele trebuie să elaboreze o legislație care să califice drept infracțiuni omuciderile săvârșite cu intenție de către persoanele fizice.
Apărarea persoanei și, îndeosebi, a vieții constituie o preocupare constantă, comună tuturor sistemelor de drept. În orice orânduire socială viața a fost ocrotită de lege, nu atât ca fenomen biologic, ci mai presus de toate, ca fenomen social, ca valoare primară și absolută a oricărei societăți, ca o condiție indispensabilă a însăși existentei societății omenești. Legea ocrotește nu numai interesul fiecărui individ de a trai, de a-si conserva și prelungi viața, dar mai ales interesul societății ca viața fiecărui om să fie păstrată și respectată de ceilalți, conservarea vieții indivizilor fiind hotărâtoare pentru existența societății care nu poate fi concepută decât ca formată din indivizi în viață.
Fiecare grup social, din cele mai vechi timpuri, s-a preocupat să asigure prin toate mijloacele ocrotirea vieții indivizilor, fie că a apelat la reguli tradiționale (cutumiare), la reguli religioase, la reguli morale, fie la cele juridice. Dintre mijloacele juridice de apărare legea penală a avut, de timpuriu, un rol tot mai important, dreptul penal fiind forma cea mai energică de influențare a relațiilor sociale și de ocrotire a valorilor fundamentale ale societății. În toate legiuirile, începând cu codul Hammurabi (sec. XVIII in. Hr.), codurile chinezești (sec. XIII), cărțile sacre egiptene, legile lui Manu (sec. XI), legile lui Licurg, Solon, Dracon (sec. VII-IX), legile romane, legile popoarelor germanice, și până la legiuirile epocii moderne, grija pentru ocrotirea vieții omului stă în centrul atenției legiuitorului. Vechile noastre pravile incriminau, de asemenea, faptele de omor, întocmai ca și codurile penale ale României moderne din 1864, 1936.
2.1. Obiectul juridic generic
Legea penală ocrotind, așadar, prin incriminarea faptelor care aduc atingere persoanei, valorile sociale legate de existența persoanei, apără, totodată, relațiile sociale care se nasc și se dezvoltă în jurul acestor valori. Apărând, de pildă, persoana omului ca valoare socială fundamentală împotriva faptelor susceptibile să o pună in pericol sau să o vatăme, legea penală ocrotește implicit și relațiile sociale care se dezvoltă în jurul persoanei și a principalelor sale atribute. Așadar, când ne referim la obiectul juridic generic al grupului de infracțiuni contra persoanei, avem în vedere relațiile sociale care se formează în jurul valorilor sociale, constituite din principalele atribute ale persoanei: viața, integritatea corporală, inviolabilitatea vieții sexuale, onoarea; aceste relații sunt ocrotite prin modul în care legea penală apără valorile sociale mai sus amintite împotriva faptelor susceptibile să pună în pericol sau să vatăme aceste valori.
Ansamblul faptelor care aduc atingere valorilor sociale menționate au fost incriminate în legea penală într-un titlu anume al Codului penal sub denumirea: “Infracțiuni contra persoanei” (titlul V din partea specială a Codului penal), ele formând grupul infracțiunilor contra persoanei.
Sistematizarea în acest mod a incriminărilor ține seama tocmai de obiectul lor juridic comun, pe care l-am analizat mai înainte, și anume relațiile sociale care se formează și se dezvoltă în jurul valorilor sociale care constituie principalele atribute ale persoanei privite în ansamblul lor, și valori ocrotite prin incriminările fiecărei părți din această diviziune a părții speciale a Codului penal.
În cadrul acestui titlu, faptele care aduc atingere fiecăreia din valorile sociale constitutive a ansamblului de valori referitoare la persoana umană sunt incriminate în secțiuni distincte, ținând seama de obiectul juridic comun al fiecărui subgrup.
O asemenea secțiune distinctă în cadrul infracțiunilor contra persoanei o constituie și secțiunea intitulată omuciderea, cuprinzând incriminarea tuturor faptelor care aduc atingere vieții persoanei (omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav, pruncuciderea, uciderea din culpă, determinarea sau înlesnirea sinuciderii). Cuprinderea acestor incriminări într-o secțiune aparte ține seama de existența unui obiect juridic comun al subgrupului infracțiunilor contra vieții, și anume, acel mănunchi de relații. sociale care se formează și se dezvoltă în jurul acestei valori sociale, viața omului, relații sociale ocrotite prin incriminarea faptelor care aduc atingere acestei valori sociale.
Legea penală, ca expresie a voinței societății, apără viața omului nu ca bun individual (deși este neîndoios că ea prezintă un interes primordial pentru fiecare individ), ci ca un bun social, ca o valoare supremă pentru existența colectivității însăși. Aceasta îndreptățește pe legiuitor să pretindă tuturor cetățenilor să-și respecte reciproc viața și să se abțină de la orice fapte care ar aduce atingere acestei valori sociale, și implicit intereselor vitale ale comunității.
Fiind strâns legate de interesele întregului grup social, viața omului își dobândește adevărata ei semnificație și valoare numai în cadrul relațiilor sociale; numai raportată la aceste relații viața devine un drept la viață al omului (dreptul nu reglementează decât relații sociale și nu o ipotetică relație a individului cu el însuși).
Concepând viața ca o relație socială (relatio ad alteros) se explică de ce nu este posibilă incriminarea și sancționarea încercării de sinucidere. Aceasta nu este de conceput, nu pentru că o persoană nu ar avea dreptul să-și ridice viața, ori pentru că sinuciderea nu ar fi în contradicție cu interesele persoanei sau că fapta nu ar fi de natură să alarmeze societatea, ci pentru că în această situație nu poate fi vorba de o relație socială cu privire la viață. O persoană nu poate stabili relații sociale cu sine însăși, ca urmare, lipsește obiectul juridic special al ocrotirii penale, adică relația socială care se creează în jurul acesteia și conferă semnificație acestei valori devenită astfel o valoare socială.
În afară de obiectul juridic generic de grup și subgrup fiecare din infracțiunile contra vieții are un obiect juridic special.
2.2. Obiectul material.
În cazurile în care relațiile sociale ocrotite de lege sunt vătămate prin exercitarea activității incriminate asupra corpului unei persoane, infracțiunile incluse în titlul al doilea din partea specială a Codului penal au și un obiect material, care constă în corpul victimei (corpul persoanei asupra căreia se exercită activitatea de ucidere, în cazul omorului, corpul persoanei de sex feminin asupra căruia se exercită raportul sexual prin constrângere, în cazul violului etc.). În alte cazuri, vătămarea relațiilor sociale ocrotite realizându-se direct, infracțiunile contra persoanei sunt lipsite de obiect material (amenințarea, insulta, calomnia etc.).
Infracțiunile contra vieții persoanei au ca obiect material corpul victimei, privit ca o entitate materială, ca o totalitate de funcții și procese organice care mențin o persoana în viață, ca o unitate anatomică și fiziologică, fizică și psihică.
Nu are relevanță dacă corpul aparține unei persoane tinere sau în vârstă, ori dacă este în plenitudinea forțelor fizice sau psihice; este necesar însă, să fie vorba de o persoana în viață, indiferent dacă a fost și viabilă în momentul nașterii, ori dacă este normală sau nu din punct de vedere anatomo-fiziologic, adică are sau nu o constituție care să prezume că va putea trăi mai departe. Nu are importanță nici dacă victima ar fi un muribund sau o persoana pe care o aștepta o moarte apropiată și nici dacă era pe punctul să-și ridice singură viața; legea noastră penală nu acordă nici o relevanță consimțământului victimei; de asemenea, stabilirea timpului cât persoana ar mai fi trăit dacă nu era ucisă este lipsită de orice relevanță sub aspectul existenței infracțiunii.
Viața este ocrotită de legea penală din momentul apariției și până la încetare.
Momentul de început al vieții persoanei este cel al nașterii. Deși s-ar părea că determinarea acestui moment este simplă, în realitate nu este așa. Nașterea persoanei, implicit a vieții, fiind un proces format din mai multe etape, în literatura de specialitate s-au exprimat mai multe păreri asupra momentului în care se poate considera că un om este în viață. După o opinie mai veche, omul era considerat în viață din momentul în care fătul a dobândit, prin naștere, existența extrauterină independentă, moment pe care îl marchează respirația copilului.
Sub codul penal anterior, în literatura noastră de specialitate, s-a exprimat și punctul de vedere potrivit căruia, despre un om în viață se poate vorbi nu neapărat din momentul respirației copilului, ci chiar din momentul în care copilul se angajează în procesul nașterii, prin urmare înainte ca acesta să fie expulzat și să-și înceapă existența sa extrauterină.
Acest punct de vedere a fost reafirmat de unii autori și după intrarea în vigoare a Codului penal din 1968, desprinzându-se concluzia că suprimarea copilului după ce s-a declanșat procesul nașterii, chiar dacă expulzarea acestuia nu a avut încă loc, constituie omor, adică o infracțiune contra vieții.
Împotriva acestei păreri s-a susținut că, dreptul la viață implică existența vieții; or, despre aceasta se poate vorbi nu din momentul începerii procesului fiziologic al nașterii naturale, ci abia din momentul când acest proces, luând sfârșit, copilul este expulzat și își începe viața sa extrauterină.
În sprijinul acestei păreri s-au invocat și dispozițiile art. 177 Cod penal care, descriind fapta de pruncucidere, arată că aceasta constă în "uciderea copilului nou-născut, săvârșită imediat după naștere…".
Consecința acestui punct de vedere ar fi că infracțiunea de omor n-ar putea fi concepută decât ca săvârșindu-se asupra copilului născut; dacă acțiunea s-a desfășurat asupra fătului în curs de expulzare fapta va constitui infracțiunea de întrerupere ilegală a cursului nașterii.
Există și opinia după care nu ar fi posibil să se fixeze, teoretic și în abstract, momentul apariției vieții și, implicit, a dreptului la viață al copilului, acest moment fiind condiționat de particularitățile procesului nașterii în fiecare caz în parte.
Împotriva acestei păreri s-ar putea susține că oricâte particularități ar prezenta procesul nașterii unui individ sau altul – criteriul după care viața începe odată cu existența autonomă a copilului și când acesta s-a desprins de viața intrauterină rămâne valabil mai departe, fiind impus de procesul natural al apariției vieții.
Momentul când se sfârșește viața, de asemenea, constituie o problemă care nu a fost pe deplin elucidată. În ciuda aparențelor și cu excepția unor cazuri rare, moartea persoanei nu constituie un fapt instantaneu, viața nu părăsește deodată întreaga emisferă cerebrală și cu atât mai puțin celelalte organe sau țesuturi. Există situații de tranziție ale dispariției vieții, caracterizate prin șoc, colaps, sincopă, comă, agonie, moarte aparentă, când trecerea spre moartea definită se desfășoară în etape, ca o succesiune de stări care îngreunează surprinderea momentului morții. În morțile violente, prin leziuni traumatice sau diencefalice, agonia poate lipsi, ca și în unele morți subite. În alte cazuri însă, cum sunt asfixiile, intoxicațiile cu cianură, bolile cu evoluție supraacută, agonia este de scurtă durată, iar în altele, cum sunt bolile cronice, ca tuberculoza, cancerul și unele intoxicații, ea este de lungă durată.
În raport cu acest spectru larg de situații concrete în care se desfășoară procesul morții unei persoane, este dificil de adoptat reguli absolute; totuși medicii iau în considerare două situații distincte, și anume: moartea clinică, determinată de încetarea funcțiilor aparatului respirator și ale aparatului circulator și moartea cerebrală sau biologică, care se instalează ceva mai târziu, după o stare de comă cu o durată mai scurtă sau mai lungă în funcție de cauza morții. Între aceste două momente, deși funcțiile sistemului nervos central, respirator și circulator sunt oprite, se poate încă interveni în unele cazuri prin metodele de reanimare ca viața să fie salvată, aceasta nu mai este posibilă după ce a intervenit moartea cerebrală sau biologică. În acest sens sunt și prevederile Legii nr. 3/1978 privind asigurarea sănătății populației; legea fixează ca moment al decesului moartea biologică.
2.3. Subiectul infracțiunii
Infractorul – Codul nostru penal nu conține un ansamblu ordonat de norme care să se ocupe de “infractor” ci numai dispoziții speciale sau referiri izolate, cum ar fi cele care privesc individualizarea pedepselor, regimul minorilor, al celor care s-au aflat în stare de puternică tulburare, etc. Doctrina relevă însă faptul că dreptul penal nu se interesează de personalitatea reală a infractorilor, de psihologia și temperamentul acestora, decât cu totul incidental, în cazul când ei aparțin de anumite categorii cum ar fi demenții, recidiviștii, delicvenții primari, minori, etc.
Subiect activ al infracțiunilor contra vieții poate să fie orice persoană deoarece, de regulă, legea nu prevede cerința că subiectul să aibă vreo calitate; numai la unele infracțiuni contra vieții legea cere ca subiectul activ să aibă o anumită calitate (de pildă, la pruncucidere, subiectul activ trebuie să aibă calitatea de mamă a noului născut); la alte infracțiuni contra vieții calitatea subiectului activ atrage încadrarea faptei într-o variantă agravată a infracțiunii, ca de exemplu, la uciderea din culpă, când subiectul activ este conducătorul de autovehicul.
Infracțiunile contra vieții săvârșite cu intenție se pot comite și în participație (coautorat, instigare, complicitate), în afară de cazul când subiectul activ trebuie să aibă o calitate determinată (de exemplu, calitatea de mamă a noului născut). În acest caz coautorul este exclus.
Victima – părerea conform căreia victima nu trebuie cuprinsă în analiza datelor infracțiunii, căci ea suportă nemijlocit consecințele acelei infracțiuni, iar instanțele judecă pe infractori, nu pe victime, este tot mai izolată.
De fapt, contribuția victimei la săvârșirea unei infracțiuni de violență chiar împotriva ei nu se rezumă la provocare, ci ea constă din orice act care, direct sau indirect, antrenează un mod de manifestare susceptibil de a deveni periculos. Pietonul care intră intempestiv și total neglijent în fața unui autovehicul în mers, cei care au comportare nejustificată în fața unui autovehicul în mers, cei care au o comportare nejustificată în relațiile de familie, sociale ori de muncă și care atrag indignare, cei care nesocotesc în mod nepermis bunul simț, în toate asemenea situații este posibil ca persoana vizată să reacționeze impulsiv și să săvârșească acte greve de violență care, privite izolat nu au explicație.
Există de aceea propuneri numeroase de a se examina cu mai mare atenție rolul activ pe care victima adesea îl are în succesiunea faptelor generatoare de rezultate infracționale.
Subiect pasiv al infracțiunilor contra vieții este persoana împotriva căreia se îndreaptă acțiunea (inacțiunea) de ucidere; aceasta poate fi orice persoană; numai rareori legea cere să existe o anumită calitate a subiectului pasiv (de exemplu, calitatea de copil nou-născut în cazul pruncuciderii); alteori calitatea subiectului pasiv constituie o agravantă a infracțiunii (de exemplu, calitatea de soț sau rudă apropiată la infracțiunea de omor calificat).
După săvârșirea faptei subiectul pasiv devine victima infracțiunii. Aceasta din urmă, poate avea uneori un rol semnificativ în producerea rezultatului infracțiunii, studierea rolului victimei în promovarea faptei ilicite nu constituie, însă, o preocupare a dreptului penal, ci a criminologiei, iar în cadrul acesteia a victimologiei depășind , așadar, sfera preocupărilor noastre.
Faptul de a ucide o altă persoană decât cea vizată de făptuitor (eroare asupra subiectului pasiv) ș implicațiile acestei situații sub raportul încadrării juridice a faptei constituie o chestiune controversată.
2.4. Locul și timpul
De regulă, infracțiunile contra vieții nu prezintă cerințe speciale privitoare la locul și timpul săvârșirii infracțiunii, putând fi săvârșite în orice moment și în orice loc. În mod excepțional, în cazul infracțiunii de pruncucidere legea cere ca fapta să fie comisă imediat după naștere.
De asemenea, dacă de regulă, locul sau timpul săvârșirii faptei nu prezintă interes, totuși în unele cazuri o astfel de cerință, caracterizează fie infracțiunea în formă simplă, fie o formă mai gravă a acesteia (săvârșirea în timpul nopții).
2.5. Latura obiectivă a infracțiunilor contra vieții
Sub aspectul laturii obiective, infracțiunile contra persoanei constau în fapte de o destul de mare varietate.
În ceea ce privește conținutul constitutiv al infracțiunilor contra vieții observăm că elementul material al laturii obiective se caracterizează printr-o acțiune (inacțiune) de ucidere. Infracțiunile de omucidere sunt infracțiuni de comisiune, adică cele prin care se încalcă preceptul legii de a nu face ceea ce legea oprește (vetitum). Acest precept poate fi încălcat însă, atât printr-o faptă comisivă, cât și printr-o omisiune (omisiune improprie). De aceea, vor putea exista omucideri săvârșite prin acțiune sau prin inacțiune. Acestea din urmă se mai numesc fapte de comisiune prin omisiune. Acțiunea este directă când făptuitorul, prin propria sa energie, provoacă, nemijlocit, moartea victimei (de exemplu, prin împușcare, înjunghiere, otrăvire, înecare, gâtuire, sufocare, aplicare de lovituri, strangulare, tăiere, înțepare). Acțiunea este indirectă când făptuitorul se folosește de anumite mijloace sau procedee, de anumite forțe străine, de anumite stări psihice ori fizice ale victimei sau de anumite situații preexistente, concomitente sau survenite, și prin acestea provoacă moartea victimei (de exemplu, folosirea unui animal sălbatic, a unei reptile veninoase, a unei încărcături explozive, comunicarea unei știri false de natură să o emoționeze pe victimă și să-i provoace un infarct etc.).
Totodată, infracțiunile contra vieții sunt infracțiuni de rezultat, existența lor fiind condiționată întotdeauna de suprimarea vieții unui om.
Există omucidere prin inacțiune când făptuitorul omite să îndeplinească un act la care era obligat spre a împiedica efectul unor factori care, în desfășurarea lor puteau provoca moartea victimei; o atare obligație de intervenție ar putea rezulta din îndatoririle profesionale sau de serviciu ale subiectului activ (medic, pompier), din raporturile personale cu victima (părinți, copii, soț, tutore), sau din activitatea sa anterioară (cel care a pus pe cineva în pericol, o persoana, este obligat să întreprindă acțiuni de salvare).
Acțiunea sau inacțiunea trebuie să aibă ca urmare imediată suprimarea vieții victimei. Infracțiunile contra vieții sunt infracțiuni de rezultat, deoarece existența lor este condiționată de prezența unui rezultat independent de acțiune în timp și spațiu și determinat de aceasta.
Deși infracțiunile contra vieții sunt infracțiuni de rezultat, acesta nu apare explicit descris în conținutul normei de incriminare, ci este implicit cuprins în normă. Pentru a descrie acțiunea incriminată legiuitorul se folosește de un substantiv derivat dintr-un verb care exprimă concomitent acțiunea, rezultatul și legătura de cauzalitate intre faptă și rezultat; este vorba, prin urmare, de un rezultat care se află comprimat în însăși descrierea acțiunii.
Fiind infracțiuni condiționate de producerea unui rezultat, infracțiunile contra vieții implică întotdeauna necesitatea stabilirii raportului de cauzalitate între fapta săvârșită și rezultat (moartea victimei).
Legătura de cauzalitate este o categorie obiectivă care dobândește anumite trăsături specifice datorită împrejurării că se referă la fapte social-umane, la relații dintre oameni.
Dacă sens filosofic cauza unui fenomen este formată din totalitatea condițiilor, indiferent de natura acestora, care au favorizat producerea rezultatului, în sensul dreptului penal cauza presupune identificarea acelei condiții care reprezintă o manifestare exterioară a omului (deoarece numai omul poate fi tras la răspundere penală), susceptibilă să fi produs rezultatul.
Dacă rezultatul a fost produs prin contribuția mai multor persoane, identificarea comportării umane care a reprezentat condiția necesară producerii rezultatului (acțiune sau inacțiune) prezintă serioase dificultăți.
În doctrină s-au propus diferite criterii de identificare (teoria
cauzei necesare, a cauzei adecvate, a cauzei proxime, a cauzei preponderente etc.), criterii valabile pentru un grup de situații, dar care nu rezolvă toate situațiile, mai ales cele atipice. Această chestiune va fi tratată mai pe larg la infracțiunea de omor.
2.6. Latura subiectivă a infracțiunilor contra vieții
Sub aspectul formei de vinovăție, infracțiunile contra vieții pot fi săvârșite cu intenție, care poate fi directă, indirectă sau din culpă.
Intenția este directă când făptuitorul prevede că prin fapta sa (acțiune sau inacțiune), va produce moartea unei persoane și urmărește anume producerea acestui rezultat. Intenția este indirectă când autorul, deși nu urmărește producerea rezultatului aflat în reprezentarea sa, îl accepta.
Existenta intenției de a ucide rezultă, cel mai adesea, chiar din materialitatea faptei, de pildă, dacă autorul a folosit un instrument apt de a provoca moartea, a lovit cu intensitate victima și în locuri vitale (cap, abdomen, gât etc.).
În practica judiciară s-a decis că inculpatul, provocând victimei o fractură de boltă și alte traumatisme craniene, există intenția de omor, chiar dacă victima a decedat la trei luni după agresiune. Tot astfel, dacă i-a secționat victimei artera femurală și în timp ce aceasta agoniza, inculpatul a fugit cu cuțitul după cei prezenți la fața locului, împiedicându-i să dea ajutor victimei.
În cazul intenției indirecte făptuitorul săvârșește o acțiune susceptibilă, prin natura sau modul său de comitere, de cel puțin două rezultate; dacă unul dintre acestea este moartea unei persoane, rezultat pe care făptuitorul îl prevede dar nu îl urmărește, ci numai îl acceptă, fapta a fost comisă cu intenție indirectă (eventuală). Producerea unei pluralități de efecte prin aceeași acțiune face parte din ordinea firească a lucrurilor; ca urmare, făptuitorul are posibilitatea de a prevedea și accepta chiar rezultatele dorite, ca "preț" al producerii rezultatului urmărit.
Caracteristic intenției indirecte este și posibilitatea foarte apropiată a survenirii rezultatului neurmărit concomitent cu cel urmărit cele două rezultate fiind strâns legate între ele. Există intenție indirectă dacă făptuitorul acționează, sperând ca rezultatul nu se va produce, fără ca să-și întemeieze speranța pe elemente obiective, concrete, real-existente, de natură a o justifica, simpla speranță echivalând cu acceptarea rezultatului, poziție psihică ce caracterizează intenția indirectă.
În cazul infracțiunilor de omor, culpa apare numai în cazul infracțiunii de ucidere din culpă, sub ambele sale forme. Culpa cu prevedere (ușurință) există când făptuitorul prevede că prin activitatea sa va produce moartea, nu dorește si nu accepta aceasta, dar speră, fără temei, că acest rezultat nu se va produce. Chiar dacă făptuitorul are în vedere anumite situații reale care ar putea să-l conducă la evitarea rezultatului în măsura în care evaluările sale se dovedesc a fi greșite, în neconcordanță cu condițiile reale în care acționează, va exista culpa cu previziune. Dacă lipsește orice temei real al evaluărilor sale și inculpatul se bizuie numai pe jocul întâmplării fapta va fi comisă cu intenție indirectă.
În practica judiciară s-a reținut existența culpei cu ușurință; în cazul unui mecanic, care, primind dispoziția de serviciu de a coborî două panouri fixe pe platforma unui turn de răcire din întreprindere, a aruncat de la înălțime unul din panouri, care în cădere, a lovit un muncitor, cauzându-i moartea; în acest caz făptuitorul a prevăzut rezultatul faptei sale, dar a sperat, fără temei, că nu se va produce.
Culpa simplă (neglijența) există când făptuitorul nu a prevăzut producerea rezultatului, dar în condițiile date, trebuia și putea să prevadă aceasta. Culpa se deduce din totalitatea împrejurărilor de natură a învedera, în concret, că inculpatul trebuia și putea să prevadă consecințele faptei sale. dacă într-un caz concret inculpatul nu trebuia și nici nu putea să prevadă producerea rezultatului, el nu va fi tras la răspundere, din lipsa vinovăției. Așa de exemplu, în practica judiciară s-a decis că inculpatul, conducând autoturismul propriu cu viteză legală și trecând pe lângă un refugiu pentru pietoni, nu a prevăzut și nici nu trebuia și putea să prevadă, a accidental mortal victima, aflata în stare de ebrietate care i-a apărut pe neașteptate în față, datorită dezechilibrării acesteia.
Nu se poate reține în sarcina inculpatului fapta de ucidere din culpă dacă acesta, neștiind că victima este suferindă de o afecțiune cardiacă, a fugărit-o cu scopul de a o lovi și când aceasta a intrat în locuință a aruncat cu o piatră în ușa acelei case, chiar dacă, urmare alergăturii și spaimei, persoana fugărită a decedat din cauza unui infarct miocardic. În acest caz, făptuitorul, necunoscând că victima este suferindă, nu trebuia și nu putea prevedea că i-ar putea produce moartea.
Dacă se invocă existența cazului fortuit, trebuie să se examineze caracterul obiectiv al imposibilității de a fi prevăzută împrejurarea care a dat loc rezultatului neașteptat, adică să se stabilească că, în situații similare, nimeni nu ar fi putut să prevadă ivirea acelei împrejurări. Imposibilitatea de a prevedea în acest caz este de generală incidență și poate fi, deci, invocată de orice persoană.
Imposibilitatea subiectivă de a prevedea un rezultat, dimpotrivă, nu poate fi stabilită decât dacă se știe cine este făptuitorul și numai după examinarea stării personale a acestuia.
2.7. Forme. Modalități. Sancțiuni
Infracțiunile contra vieții sunt susceptibile, de regulă, de o desfășurare în timp; ca urmare, pot avea forme imperfecte, cum ar fi actele pregătitoare sau tentativa.
Actele pregătitoare, deși posibile la majoritatea infracțiunilor contra vieții, totuși nu sunt incriminate ca atare. Tentativa în cazul infracțiunilor contra vieții, cu excepția uciderii din culpă, este posibilă sub forma celor trei modalități: imperfectă, perfectă și improprie, legea însă nu sancționează tentativa decât în cazul omorului (simplu, calificat și deosebit de grav). Consumarea acestor infracțiuni are loc în momentul când s-a produs rezultatul cerut de lege, adică moartea victimei.
Infracțiunile contra vieții sunt incriminate sub numeroase modalități normative: simple, calificate. Fiecare modalitate normativă poate cunoaște, la rândul său, numeroase modalități faptice, de realizare concretă, determinate de împrejurările în care fapta a fost comisă, de mijloacele folosite, de relațiile dintre autor și victimă, de mobilul săvârșirii faptei etc. .
Infracțiunile contra vieții fiind cele mai grave infracțiuni contra persoanei, sancțiunile prevăzute de lege sunt și ele dintre cele mai aspre.
2.8. Elemente de drept comparat cu privire la infracțiunile contra vieții
În legislațiile din alte țări infracțiunile contra vieții ocupă, de asemenea, un loc prioritar. Astfel, în Codul penal italian ele sunt prevăzute în capitolul I din Titlul XII, Cartea a ll-a, delictele contra vieții, integrității sau sănătății.
Noul Cod penal francez, în Titlul II intitulat "Fapte care prejudiciază persoana umană", incriminează, de asemenea, faptele îndreptate contra vieții persoanei; ele sunt sistematizate în două secțiuni ale capitolului I și anume: "Fapte voluntare contra vieții" (S.I.) și "Fapte involuntare contra vieții" (S.ll.). În prima secțiune este incriminat omorul (art. 221-1); omorul agravat (art. 221-2); omorul cu premeditare (asasinatul) (art. 221-3); omorul comis în alte circumstanțe agravante (art. 221-4); atentatul la viața persoanei prin otrăvire (art. 221-5). În a doua secțiune este incriminat omorul involuntar (art. 221-6) și se reglementează răspunderea din culpă a persoanelor morale (art. 221-7).
Codul penal german reglementează infracțiunile contra vieții în capitolul 16, unde este incriminată uciderea unei persoane în condiții agravate (paragraful 211); uciderea unei persoane în condiții neagravate (paragraful 212); uciderea unei persoane în condiții atenuate (paragraful 213); omorul la cererea victimei (paragraful 216); pruncuciderea (paragraful 217); întreruperea sarcinii (paragraful 218).
Codul penal spaniol cuprinde în Titlul VIII, Cartea a ll-a, infracțiunile contra persoanei: Capitolul I: Paricidul (art. 405), Asasinatul (art. 406), Omorul simplu (art. 407); Capitolul II: Pruncuciderea (art. 410); Capitolul III: Avortul (art. 41).
Codul penal model american incriminează în art. 210.1. omuciderea (homicide), sistematizând materia astfel: în art. 210.2. este incriminat omorul (crimă de gradul I – murder), când fapta este comisă cu intenție, cu bună știință, din nepăsare sau dintr-o extremă indiferență manifestată față de viața umană; în art. 210.3, omorul prin imprudență (crima de gradul II – manslaughter), când fapta este comisă cu temeritate; in art. 210.4, omuciderea din neglijență (crima de gradul III – neglijent homicide), când fapta este comisă prin neglijență; în art. 210.5, este incriminată infracțiunea de determinare sau ajutor dat victimei să se sinucidă.
2.9. Probleme speciale în legătură cu infracțiunile contra vieții
Euthanasia – Legată de problema incriminării omorului și, mai ales de poziția subiectului pasiv al infracțiunii este și mult controversată chestiune a euthanasiei.
Originea noțiunii o găsim în cuvintele grecești "EU", care înseamnă "bine, bun" și "THANATOS", prin care se înțelege "moarte". Într-o traducere liberă, euthanasia ar însemna provocarea unei morți ușoare, scurtarea suferințelor, uneori îngrozitoare ale sfârșitului fizic. lată, însă, cum definește euthanasia Dicționarul juridic penal: "Uciderea săvârșită sub impulsul unui sentiment de milă pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane, care suferă de boală incurabilă și a cărei moarte este, din aceasta cauză inevitabilă".
Consecința săvârșirii omorului în aceste condiții, și anume, de a face un bine victimei, a constituit obiect de cercetare încă din timpurile străvechi.
În orânduirea primitivă, euthanasia apare sub forma obiceiului de a suprima viața bătrânilor și a celor neajutorați, ca o practică acceptată pentru binele societății.
În antichitatea greacă și romană – suprimarea vieții copiilor nedezvoltați, a celor neviabili, era o practică unanim admisă; de asemenea, fapta de a lua viața unui camarad, în vederea eliberării lui de chinuri, nu numai că nu era pedepsită, dar era și privită ca un act demn, umanitar, camaraderesc.
La romani principiul "volenti et consentienti non fit injuria" excludea posibilitatea pedepsirii celui care a luat viața victimei, la cererea acesteia. Numai în ultima perioadă a Imperiului roman acest principiu tradițional n-a putut opri intervenția legii, care, în anumite cazuri concrete de omor, prevedea pedepsirea făptuitorului fără să țină seama de motivele umanitare ale medicului sau de consimțământul victimei. Treptat, dreptul roman a evoluat, ajungând să considere omorul ca un prejudiciu adus mai degrabă societății decât individului. Dreptul la viață era considerat inalienabil și în afara posibilității de dispoziție a individului.
Termenul de euthanasie este folosit în trei sensuri:
a. Suprimarea vieții tuturor persoanelor "de valoare inferioară", cum ar fi: nebunii, copii cu infirmități mintale sau fizice grave, persoanele handicapate etc.
b. Accelerarea morții persoanelor care nu mai au nici o șansă de însănătoșire și care suferă chinuri mari, fiind deja în faza finală a bolii.
c. Reducerea chinurilor finale, fără a provoca moartea.
În primul caz, ne aflăm în prezenta unei euthanasii forțate care astăzi și-a pierdut orice valoare; nici un grup social nu mai îndrăznește, în prezent, să o invoce sau să o folosească. Viața modernă, nivelul de cultură la care a ajuns azi omenirea, respinge ideea euthanasiei forțate. Evident, nici sensul de la punctul c. nu face obiect de discuție, din punct de vedere al dreptului penal, deoarece ușurarea suferințelor bolnavilor, a răniților, nu numai ca nu este pedepsibilă, dar este și o îndatorire de bază a medicilor și a personalului sanitar.
Numai semnificația euthanasiei arătată de punctul b. mai constituie astăzi teren pentru dispute între specialiștii dreptului penal sau între aceștia și medici.
Asemenea controverse au existat și în trecut. Unii autori, pornind de la ideea că sinuciderea este un drept al fiecărui individ, au susținut că oricine poate transmite altei persoane dreptul de a-i lua viața. În secolul trecut a luat naștere un curent denumit "dreptul asupra morții" și care pretindea, pentru fiecare individ, dreptul de a cere sa fie salvat de chinurile morții.
Această concepție n-a fost consacrată însă în nici o legislație, legiuitorul manifestând o explicabilă prudență în a permite suprimarea vieții la cererea unei persoane, oricât de motivată ar fi o atare soluție.
Un mare grup de autori s-a situat pe o poziție contrară celei de mai sus, considerând că omorul la cerere nu trebuie tratat în alt mod decât omorul obișnuit, neputându-se accepta ideea unui drept la sinucidere a indivizilor. Amintim sub acest aspect, Codul penal spaniol, francez, belgian, luxemburghez, Canadian și altele.
Dar chiar acele legislații care reglementează posibilitatea omorului consimțit nu admit nepedepsirea acestuia, ci numai sancționarea atenuată a omorului. Pentru prima dată, omorul la cerere; a fost reglementat în Codul penal german, care prevedea că cererea victimei trebuia să fie "explicită și serioasă", pentru a putea fi luată în considerare2. Omorul la cerere era considerat o faptă săvârșită în cazuri disperate.
Prin "cazuri disperate" ei înțelegeau, în primul rând, persoanele atinse de o boală gravă mintală și cele care, în urma unor accidente, și-au pierdut cunoștința. În Germania interbelică, s-a ajuns până acolo încât a fost introdus în Parlament un proiect de lege prin care se prevedea că, cel ce-ș dorește moartea se poate adresa Tribunalului care, pe baza unei expertize medicale care să ateste temeinicia cererii, să autorizeze un medic să ridice viața pacientului într-un mod oarecare. Propunerea a fost însă cenzurată de Parlament și a rămas doar în faza de proiect.
În Olanda, după ani de discuții publice și medicale, s-a adoptat o lege privind dreptul de a muri demn (euthanasia), față de care au apărut reacții dure și, mai ales, Vaticanul care ridică acuzația de "stat nazist".
Dezincriminarea euthanasiei în Olanda s-a făcut pentru boli incurabile, în lipsa unor alternative de tratament, în baza unei cereri inconștiente și repetate a bolnavului, cu avizul medicului familiei și cu verificarea dosarului de către un expert medico-legal în vederea întrunirii condițiilor cerute de lege.
Legislația română s-a situat ferm pe poziția pedepsirii omorului chiar în condițiile euthanasiei. Codul penal român de la 1936 incrimina, in mod distinct, uciderea unei persoane în urma rugăminții stăruitoare și repetate a acesteia, sau sub impulsul unui sentiment de milă pentru a curma chinurile unui bolnav incurabil (art. 468 alin. 1 și 3). În Expunerea de motive se arată că textul urmărește să înlăture discuțiile din doctrină, după care consimțământul victimei ar anula criminalitatea faptului. Deși actele de euthanasie nu erau asimilate cu omorul sau asasinatul, ele erau pedepsite; pentru pedepsirea mai blânda a omorului comis în aceste condiții se cerea ca rugămințile să fie făcute de victimă, în deplinătatea facultăților sale mintale, să fie serioase și stăruitoare (adică făcute cu insistență), repetate (să denote, deci, că hotărârea victimei persistă), ceea ce exclude o hotărâre luată în pripă, într-un moment de deznădejde. În comentariul asupra textului, V. Dongoroz sublinia că nu are importanță cauza pentru care victima își dorește moartea (boală incurabilă, onoare sau cauze sentimentale).
În același sens s-a pronunțat și V.V. Stanciu, care susținea că elementele unei veritabile euthanasii sunt:
– o boală incurabilă cu evoluție fatală;
– suferințe atroce;
– cerere repetată a bolnavului, care implora moartea ca o eliberare.
Chiar și când toate aceste trei elemente sunt reunite, omorul din milă nu constituie un fapt justificativ, în nici una din legislațiile țărilor civilizate, susține același autor.
Potrivit Codului penal în vigoare, euthanasia nu are nici o eficiență juridică. Dispozițiile art. 468 din vechiul Cod penal nu au mai fost reeditate în Codul penal din 1969, motivându-se că, în astfel de cazuri, vor opera dispozițiile privitoare la reducerea pedepsei pentru existența unor circumstanțe atenuante judecătorești și că, pe drept cuvânt, în legea noastră consimțământul victimei nu înlătură răspunderea penală nici în caz de euthanasie, pentru că dreptul la viață, integritate corporală și sănătate sunt valori fundamentale ale omului. Pentru infracțiunile îndreptate împotriva acestor valori, culpabilitatea nu poate fi înlăturată pentru motivul că victima și-a dat consimțământul.
În ce privește jurisprudența, nici ea nu este unitară în soluționarea proceselor de omor la rugămintea victimei; de regulă, instanțele consideră aceste fapte ca omor; au fost însă și excepții. În unele țări europene, precum și de pe continentul american, au fost și cazuri în care instanțele au pronunțat verdicte de achitare a celor inculpați pentru faptele de omor comise din milă sau la cerere.
Așa a fost, de pildă, cazul doctorului Herman Sander, care-și exercita profesiunea în SUA, statul New Hampshire și care a fost acuzat de a fi ucis prin injectare de aer în vasele sanguine ale unei femei bolnave de cancer, al cărei sfârșit era inevitabil, dar care suferea îngrozitor, iar administrarea de calmante nu mai avea nici un efect în această fază a bolii.
Dr. Sander a declarat că a săvârșit fapta pentru a pune capăt suferințelor bolnavei, precum și la cererea soțului defunctei, el a recunoscut că a încălcat legea dar din punct de vedere moral nu crede că a săvârșit o faptă condamnabilă.
După proces, societatea medicală a statului New Hampshire a făcut cunoscut că respinge și condamnă orice acțiune care urmărește să pună capăt suferințelor prin curmarea conștientă a vieții, inclusiv ceea ce se numește euthanasie sau omor din milă; membrii societății și-au consacrat viața prevenirii bolilor, vindecării lor, și apărării vieții omenești.
La scurt timp după această declarație, medicului achitat i s-a retras dreptul de a practica medicina, cu motivarea că nu și-a respectat obligațiile morale și legale ce decurg din profesiunea de medic.
Această poziție coincide cu părerea multor autori care condamnă nepedepsirea omorului comis la rugămintea victimei, deoarece legalizarea euthanasiei ar putea conduce la grave abuzuri, inclusiv la pericolul ca “sub masca carității supreme să se ajungă la a se debarasa de copiii care te încurcă și de gurile inutile”.
Deși autorii care susțin euthanasia invocă lipsa de “umanism a legii penale” se poate susține că nu există garanții că într-o zi, un medic sau oricare altă persoană nu va practica euthanasia din alte considerente decât cele de compasiune. Până când nu se va reuși stabilirea unui control eficient asupra practicării euthanasiei, este mai prudent ca ea să fie ținută în afara legii.
Jurisprudența franceză, de asemenea, nu a admis nepedepsirea acelora care săvârșesc un omor din milă, la cererea victimei; cel mai adesea asemenea fapte ajung în fața Curților cu Jurați care, este adevărat, manifestă o mare indulgență față de cei care au comis omorul în aceste condiții.
Împotriva acelora care au propus nepedepsirea faptelor de omor săvârșite din compasiune și la cererea victimei s-a răspuns că legalizarea euthanasiei ar exercita o presiune inadmisibilă asupra unor handicapați, bătrâni, bolnavi incurabili care au încă dorința de a trăi; aceștia ar fi culpabilizați, reproșându-li-se că au devenit ființe inutile și că trăiesc pe seama colectivității. De asemenea, s-a motivat că, criteriul incurabilității este dificil de a fi folosit față de progresele științei, iar consimțământul victimei, în aceste cazuri, cu greu s-ar putea afirma că este pe deplin liber. De altfel, Academia de Științe Morale și Politice din Franța a respins unanim posibilitatea legalizării euthanasiei. Spre deosebire de alte legislații însă, care incriminează distinct omorul la rugămintea sau cu consimțământul victimei, prevăzând limite de pedeapsă mai scăzute, legislația franceză prevede posibilitatea atenuării pedepsei pentru omor pe baza aplicării dispozițiilor referitoare la circumstanțele atenuante.
Tehnicile moderne bio-medicale – Progresele realizate în biologie, în ultimii ani, au permis apariția unor tehnici bio-medicale care, deși depășesc cu mult tratamentele clasice, prezintă asemenea efecte secundare nedorite și pericole pentru viața oamenilor și a colectivităților umane, încât sunt susceptibile să impună reglementări noi legate de. necesitatea ocrotirii vieții.
În esență, aceste progrese în biologie au deschis posibilități
În direcția:
– experimentării pe oameni, adică a efectuării de cercetări medicale de ordin terapeutic sau neterapeutic asupra ființei umane;
– încercărilor terapeutice de medicamente asupra ființelor umane sănătoase sau bolnave (îndeosebi prin procedeele de inginerie genetică, folosite pentru producerea de medicamente);
– reproducției umane asistate medical (însămânțări artificiale, producerea extracorporală de embrioni prin procedeele fertilizării in vitro și transplantului de embrioni, "repartiția rolurilor" în cazul fertilizării in vitro și transplantului de embrioni, atunci când mamele genetice, purtătoare ale sarcinii sunt persoane diferite; donația de ovule; donația de embrioni și maternitatea de substituție );
– intervenției sau manipulării asupra celulelor germinative ori embrionilor (cercetări vizând o ameliorare a fertilității naturale; cryoconservarea; utilizarea comercială și industrială de embrioni, de exemplu în industria cosmetică; cercetări vizând ameliorarea fertilității in vitro și transplantului de embrioni);
– intervenției asupra substanței ereditare (formarea de himere umano-animale sau ființe hibride; clonaje pentru formarea artificială de foetuși multipli; schimbări aduse voluntar în informația genetică la un stadiu precoce de dezvoltare a germenului, de exemplu, în scopul evitării unor maladii ereditare sau pentru efectuarea de "selecții" eugenice);
– transferului genetic de celule somatice (schimbări aduse voluntar la informația genetică a celulelor special selecționate în acest scop, de exemplu, celule ale măduvei spinării pentru tratarea maladiilor ereditare, fără a influența ereditatea viitoare);
– procedeelor de analiză și de selecție genetică umană (diagnostice pre și post natale; analize de gene);
transplantului de organe și folosirea organelor artificiale ca substitut temporar sau stabil al unor organe umane.
Tehnicile biomedicale menționate sunt revoluționare pentru că oferă posibilitatea unei cunoașteri mai aprofundate a ființei umane, perfecționării metodelor de tratament medical, îmbogățirii gamei de medicamente și creșterii eficienței acestora, ameliorării sterilității, eliminării unor boli transmise ereditar, tratării unor maladii ereditare, evitării unor produși de concepție cu malformații congenitale etc. Totodată, ele stârnesc îngrijorarea, deoarece implică riscuri în legătură cu sănătatea, integritatea corporală și chiar viața persoanelor pe care se efectuează cercetările sau cărora urmează să li se aplice rezultatele acestora. Nu este exclusă nici posibilitatea ca o noua formă de viață, cu efecte distructive, să iasă din laboratoarele de cercetări prin recombinarea ADN. De asemenea, există riscul afectării fizice și mentale a copilului născut ca urmare a fertilizarii in vitro și transferului de embrioni, toate acestea constituind domenii problematice unde o nouă reglementare este necesară.
În aceste domenii, mai mult decat în cazul tratamentului clasic, se găsesc interese opuse și contradictorii.
Pe de o parte este vorba, în domeniul cercetarii biomedicale de protejarea ființei umane ca subiect al experimentelor, protejarea libertății sale de decizie; protejarea vieții și integrității psihice împotriva riscurilor nejustificate sau protejarea demnității umane împotriva tentativelor umilitoare sau împotriva exploatării vulnerabilității sale particulare.
Pe de altă parte, este necesară apărarea dreptului liberei dezvoltări a personalității, înțelegând prin aceasta dreptul la procreere, ca și libertatea știintei și a cercetării, dar nu numai în interesul personal al cercetătorului, ci și în interesul general al progresului medical, care, în ansamblul lui este pus în slujba binelui și a umanității.
Un rol important revine dreptului penal ca un mecanism de control și, totodată, de pedepsire a acelora care desfășoară activități nocive ce lezează sau pun în pericol viața.
Aceasta nu înseamnă o îngrădire a cercetărilor științifice puse în slujba omului.
Capitolul III
Uciderea din culpă
3.1. Concept și caracterizare
Dreptul la viață pe care legea îl asigură fiecărui om impune ocrotirea penală a vieții și împotriva faptelor săvârșite din culpă. Aceste fapte, deși sunt mai puțin grave decât cele săvârșite cu intenție, produc totuși, în esență, același rezultat, și anume moartea unei persoane. De aceea, legiuitorul român, a incriminat întotdeauna, în afara omorului și uciderea din culpă.
Potrivit art. 178 alin. 1 din Codul penal, uciderea din culpă a unei persoane se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani, iar în alineatele următoare sunt menționate o serie de modalități agravate. Această faptă era incriminată și în legislația anterioară: astfel Codul penal de la 1864 incrimina uciderea din culpă sub denumirea de "omucidere fără voie" în art. 248, și se prevedea pedeapsa închisorii de la 3 luni la un an și amendă. Codul penal de la 1936 incrimina uciderea din culpă sub denumirea de "omor fără voie" în dispozițiile art. 467, pedeapsa pentru modalitatea simplă fiind închisoarea de la 1 la 3 ani. Toate aceste reglementări au reflectat o preocupare identică a legiuitorului român din toate timpurile, aceea a ocrotirii vieții persoanei și împotriva faptelor comise din culpă; acestea reprezintă trăsătura esențială comună tuturor dispozițiilor menționate chiar dacă există și unele deosebiri între aceste reglementări, atât cu privire la conținutul incriminărilor, cât și cu privire la limitele sancțiunilor. Așa de pildă, Codul penal anterior (ca și cel din 1864) determina culpa prin enumerarea sporirii continue a activităților umane cu caracter riscant, susceptibile să conducă la pierderi de vieți omenești.
În practica judiciară s-a ridicat destul de frecvent problema deosebirii infracțiunii de ucidere din culpă în raport cu infracțiunea de omor comis cu intenție indirectă și, de asemenea, față de infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
În soluțiile pronunțate s-a relevat că omorul este o infracțiune care, sub aspect subiectiv, presupune prevederea rezultatului socialmente periculos, pe care făptuitorul, fie că îl urmărește (intenție directă), fie că acceptă numai (intenția indirectă) posibilitatea producerii lui; în cazul uciderii din culpă, făptuitorul nu prevede rezultatul, deși trebuia și putea să-l prevadă sau, dacă totuși are reprezentarea lui, speră, fără temeiuri suficiente, că el nu va surveni. În cazul infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, rezultatul final – decesul victimei – este, ca și în cazul uciderii din culpă, consecința culpei făptuitorului, care, fie că nu l-a prevăzut, fie a sperat, în mod ușuratic, că el nu se va produce; dar survenirea acestui rezultat care nu a fost nici urmărit, nici acceptat de subiect, este consecința producerii unei alte urmări, mai ușoare, față de care poziția subiectivă a făptuitorului se caracterizează prin intenție (directă sau indirectă). Ne aflăm, deci, în fața unui element subiectiv complex – intenție și culpă – (praeterintenția) pe când în cazul uciderii din culpă, elemetul subiectiv este omogen și unic – culpa.
3.2. Obiectul și subiecții infracțiunii de ucidere din culpă
Obiectul juridic generic al infracțiunii de ucidere din culpă este comun cu cel al tuturor infracțiunilor contra vieții.
Obiectul juridic special al acestei infracțiuni îl constituie relațiile sociale a căror dezvoltare și desfășurare nu este posibilă fără ocrotirea vieții omului, chiar în raport cu faptele comise din culpă, care ar putea aduce atingere acestei valori sociale fundamentale. Deși infracțiunile de ucidere din culpă au același obiect juridic special ca și omorul, cu toate acestea, între cele două fapte penale există unele deosebiri evidente, atât sub aspectul gradului de pericol social care le este propriu, cât și din punctul de vedere al tratamentului penal ce le-a fost rezervat de legiuitor, ca urmare a consecințelor pe care le produc – suprimarea vieții unei persoane.
Gravitatea deosebită a celor două fapte rezultă din poziția subiectivă diferită a autorului în cazul omorului, în raport cu uciderea din culpă; aceasta din urmă faptă fiind o infracțiune neintenționată, în timp ce omorul este o infracțiune săvârșită cu intenție. S-ar putea afirma că nici din punctul de vedere al laturii obiective nu se poate pune semnul egalității între cele două infracțiuni, deoarece mijloacele și modalitățile de săvârșire ale omorului sunt, de regulă, alese și puse în funcție de autorul faptei, în raport cu modul cum a conceput săvârșirea faptei, de aceea ele pot fi diversificate la infinit, pe când modalitățile uciderii din culpă sunt legate de împrejurările obiective în care aceasta acționează și în raport cu care agentul demonstrează neatenție, nebăgare de seamă, lipsă de diligență etc. În fine, ecoul social produs de infracțiunea de omor este mult mai profund decât. acela determinat de infracțiunea de ucidere din culpă, ca și semnificația socială a celor două infracțiuni care este sensibil diferențiată. În primul caz, fapta de omor apare ca o consecință a unei rezoluții criminale, ca și manifestare a unei persoane capabile să acționeze deliberat în vederea suprimării vieții victimei, pe când în cazul faptelor din culpă, rezultatul produs apare ca datorat unei anumite întâmplări care a pus pe agent în situația să nu poată manifesta atenția și grija necesară evitării unor consecințe dăunătoare.
Obiectul material este constituit din corpul fizic al omului asupra căruia se exercită acțiunea (inacțiunea) făptuitorului.
Subiect activ poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile legale pentru a răspunde penal. Uneori, legea cere să existe o anumită calitate – conducător de vehicul cu tracțiune mecanică sau orice altă persoană, aflată în exercițiul profesiei sau a meseriei – a subiectului activ, dar nu pentru existența variantei simple, ci a variantei agravate a infracțiunii.
După unii autori, la infracțiunile din culpă ar fi posibil coautoratul ca formă de participație, atunci când rezultatul este produs prin actele culpabile săvârșite simultan sau succesiv de mai multe persoane; în acest caz, toate persoanele care au produs rezultatul comun vor fi socotite coautori ai faptei din culpă. Această ipoteză trebuie deosebită de situația în care rezultatul este produs de mai multe persoane, dintre care unele au acționat cu intenție iar altele din culpă, deoarece, în acest caz, va exista participație improprie în condițiile art. 31 alin. 1 C. pen. De observat, însă, că în această ipoteză persoana care a comis fapta din culpă răspunde autonom, răspunderea sa fiind influențată de cea a persoanei care a instigat sau ajutat intenționat la comiterea faptei din culpă. Forma de participație improprie există pentru persoanele care au comis fapta cu intenție, deoarece, acestea s-au folosit de existența unei acțiuni din culpă pentru a realiza scopuri proprii deliberate.
În legătură cu posibilitatea coautoratului la infracțiunile din culpă s-au exprimat și alte puncte de vedere în doctrină, mai ales în legătură cu soluțiile pronunțate de instanța supremă care a reținut existența coautoratului în situația conducătorului auto care a cedat volanul mașinii sale unei alte persoane, despre care știa că nu are carnet de conducere, iar acesta din urmă a provocat răsturnarea vehiculului și accidentarea sa mortală. S-au motivat aceste soluții susținându-se că între fapta inculpatului și moartea victimei există raport de cauzalitate, chiar dacă la producerea morții a contribuit și acțiunea imprudentă a victimei, deoarece, fără încredințarea volanului, accidentul nu ar fi avut loc; de asemenea că există și vinovăția inculpatului sub forma culpei, deoarece încredințând volanul unei persoane necalificate, inculpatul a putut să prevadă rezultatul survenit.
În susținerea punctului de vedere al instanței supreme s-ar putea adăuga că încredințarea conducerii unui autovehicul (instrument susceptibil să producă consecințe periculoase) unei persoane care nu are pregătirea necesară și care, prin nerespectarea regulilor de circulație, comite un accident mortal, constituie un factor cauzal evident al producerii accidentului și al morții victimei.
Chiar dacă autorul nu a avut reprezentarea acestor consecințe, el trebuia ș putea să le prevadă față de experiența de viață obișnuită, care arată că asemenea mijloace devin periculoase dacă nu sunt folosite cu grijă și cu respectarea regulilor de circulație (pentru aceasta este necesară cunoașterea regulilor respective și formarea deprinderilor corespunzatoare), rezultat care se dobândește, de regulă, de acela care se instruiește în acest sens și primește atestatul respectiv. O asemenea imprudență ar putea fi asemănată cu aceea de a pune în mâna unui nevârstnic o armă de foc, știind că acesta o va folosi, deși nu cunoaște modul în care funcționează arma respectivă. Dacă nevârstnicul comite un omor cu arma de foc ar fi greu de exclus răspunderea (cel puțin pentru fapta din culpă) celui care i-a încredințat în mod imprudent arma.
Deși, în cazurile rezolvate de instanța supremă există atât o culpă a celui care a încredințat vehiculul, cât și a celui care l-a condus, în mod imprudent pe drumurile publice, este discutabil dacă ar fi posibil așa cum motivează instanța supremă, ca ei să răspundă în calitate de coautori la infracțiunea de ucidere din culpă. În această chestiune unii autori și-au exprimat părerea în sensul că este posibil coautoratul la infracțiunile din culpă datorită unor acte efectuate simultan sau succesiv de mai multe persoane, s-a produs un rezultat care întregește conținutul unei fapte din culpă, alți autori exclud însă această posibilitate motivând că participația nu este posibilă decât la infracțiunile comise cu intenție. Există și un punct de vedere intermediar, care, admițând posibilitatea coautoratului la infracțiunile din culpă, o limitează numai la cazurile în care mai multe persoane realizează simultan sau succesiv, acte care întregesc conținutul unei acțiuni comune săvârșite din culpă. În această viziune, activitatea din culpă a coautorilor nu poate fi raportată la rezultatul produs, deoarece acesta nu s-a găsit în reprezentarea coautorilor (ori au îndepărtat posibilitatea producerii lui) ci numai la acțiunea comună desfășurată de ei. Dacă am raporta la speța citată acest punct de vedere, ar urma să desprindem concluzia că acela care încredințează vehiculul altei persoane spre a-l conduce, ca și acesta din urmă care conduce vehiculul, desfășoară acțiuni diferite din culpă și nu aceeași acțiune; ca urmare, nu ar putea exista în acest caz, o participare sub forma coautoratului.
Într-o altă viziune, s-a motivat că, în cazurile care făptuitorul creează, prin fapta sa, posibilitatea producerii unor consecințe antisociale, posibilitate ce nu se poate transforma prin ea însăși în realitate, ci numai prin fapta vinovată a altei persoane, astfel de fapte sunt incriminate de legiuitor ca infracțiuni distincte, infracțiuni "obstacol" (de exemplu aproape toate infracțiunile prevăzute în Decretul nr. 328/1966, în Legea nr. 5/1965, ca și infracțiunea de neglijență în serviciu în anumite situații etc.).
Deși aceste fapte au fost incriminate pentru a preveni săvârșirea unor infracțiuni mai grave, subsecvente (de unde și denumirea lor de infracțiuni obstacol), acestea din urmă, în cazul când se săvârșesc, nu absorb în conținutul lor infracțiunile obstacol, care își păstrează autonomia și atrag în mod independent răspunderea penală a făptuitorului, chiar și atunci când acesta ar săvârși și infracțiunea subsecventă. Această soluție a fost deja adoptată de instanța noastră supremă, prin reținerea, în sarcina făptuitorului a unui concurs de infracțiuni în cazul uciderii din culpă, ca urmare a nerespectării regulilor de protecție a muncii, soluție care s-ar impune și în situația pe care o examinăm.
Existența independentă a infracțiunii obstacol și a infracțiunii subsecvente exclude posibilitatea identificării unei legături de cauzalitate între fapta care constituie elementul material al infracțiunii obstacol și urmarea imediată cerută pentru existența infracțiunii subsecvente. Legătura între cele două infracțiuni corelative nu trebuie să fie identificată cu legătura cauzală, după cum conexitatea dintre cele două infracțiuni nu conduce la unitatea acestora. Neexistând legătura de cauzalitate între fapta celui care săvârșește infracțiunea obstacol și urmarea imediată a infracțiunii subsecvente, nu se poate pune nici problema unui coautor la infracțiunea din culpă.
Subiect pasiv al infracțiunii este persoana ucisă din culpă. Aceeași persoană poate fi uneori, în mod concomitent, subiect activ și subiect pasiv al infracțiunii de ucidere din culpă (de exemplu, în cazul unui accident de circulație cauzat din culpa conducătorului unui vehicul, accident în care și-a găsit și el moartea).
3.3. Latura obiectivă a infracțiunii de ucidere din culpă
Elementul material se realizează ca și în cazul omorului, printr-o acțiune sau inacțiune. Așa cum am mai arătat, există o anumită asemănare între activitățile care au ca rezultat uciderea unei persoane, indiferent dacă sunt intenționate sau neintenționate, asemănare reflectată și în aceea că legea folosește pentru ambele activități materiale substantivul provenit dintr-un verb "uciderea" indiferent de modul în care s-a desfășurat activitatea care a avut ca rezultat pierderea vieții; o asemenea tehnică de incriminare nu permite o diferențiere între actul în sens de omor și actul în sens de ucidere din culpă. Dintr-un punct de vedere exclusiv material, o asemenea diferență nici nu există, deoarece o armă este declanșată în direcția victimei printr-o mișcare similară, indiferent de caracterul intenționat sau neintenționat al actului. Cu toate acestea actul intenționat și cel din culpă sunt esențial diferite.
Actul de omor intenționat dă expresie unei conduite violente, reprezentând o formă de manifestare a făptuitorului care a luat hotărârea de a suprima viața unei persoane și se folosește de mijloacele apte să realizeze acest scop. În materie de ucidere din culpă nu avem un act de violență ci o conduită greșită a agentului într-o situație periculoasă, susceptibilă ca, în anumite împrejurări să producă consecințe grave pentru viața persoanei.
Așa de pildă, s-a reținut corect că există ucidere din culpă și nu omor, când în timpul unei întreceri neregulamentare între doi militari privind încărcarea pistoalelor mitralieră aflate asupra lor, unul dintre ei declanșează focul și-l împușcă pe celălalt militar. În speță, inculpatul, militar în termen, împreună cu un alt militar au hotărât să se întreacă la încărcarea pistolului mitralieră, motiv pentru care s-au așezat față în față și au început să-și încarce armele ținându-le cu țevile îndreptate unul spre celălalt. În timpul întrecerii, după ce a dezasigurat pistolul mitralieră, inculpatul a manevrat închizătorul și apăsând pe trăgaci, a declanșat focul, împușcând în inimă pe militarul din fața sa.
Instanța de fond a reținut că inculpatul a săvârșit cu intenție indirectă, infracțiunea de omor prevăzută de art. 174 C. pen., deoarece a prevăzut posibilitatea rezultatului mortal pe care l-a acceptat. Instanța de recurs nu a acceptat acest raționament, motivând că întrucât inculpatul a manevrat corect pistolul automat în timpul întrecerii organizate din inițiativa victimei, până în momentul declanșării focului inculpatul și victima au acționat identic asupra armelor lor, că au existat relații bune între ei anterior, ceea ce ar face inexplicabilă acceptarea de către inculpat a posibilității producerii unui rezultat atât de grav cum este împușcarea victimei, că după comiterea faptei, inculpatul s-a arătat a fi deosebit de impresionat și chiar disperat, nu se poate reține că el a acționat cu intenție indirectă. Dimpotrivă, apare reală apărarea inculpatului că, după terminarea întrecerii, în momentul în care a acționat pentru a readuce pistolul mitralieră în poziția inițială, la umăr, a atins din neatenție trăgaciul acestuia.
Fiind astfel evident că inculpatul nu a acționat asupra trăgaciului cu intenția de a ucide pe victimă, ci din culpă, în condițiile nerespectării dispozițiilor regulamentare referitoare la mânuirea armamentului, fapta sa trebuia încadrată în infracțiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. 2 C. pen. și nu în aceea de omor prevăzută de art. 174 C. pen..
Pe lângă marea majoritate a manifestărilor umane care sunt lipsite de pericol pentru viața altor persoane există și acțiuni – care devin din ce în ce mai frecvente și care pot afecta profund viața omului – conținând într-o măsură mai mare sau mai mică, o potențialitate de pericol (conducerea unui autovehicul, mânuirea unui agregat, dispozitiv mecanic, aparat etc., efectuarea unei operații chirurgicale etc.); în raport cu această situație se elaborează reguli de diligență care trebuie respectate (semnalizarea unui obstacol, presiunea vaporilor sau gazelor într-un dispozitiv, luarea de măsuri de precauție etc.), spre a ține sub control pericolul care rezultă din desfășurarea acestor activități și a evita producerea de consecințe grave pentru viața omului.
În cazul instalațiilor sau surselor de energie puse în mișcare sau acționate de făptuitor (mașini, aparate, agregate, substanțe otrăvitoare, gaze, vapori, lucruri neînsuflețite, terasamente, construcții, poduri, garaje și chiar animale), în măsura în care se află sub controlul omului, persoana care le are în grijă trebuie să manifeste maximum de prudență și diligență pentru supravegherea lor cu atenție și urmărirea continuă a bunei lor funcționări spre a nu da naștere unor consecințe grave.
Uneori, stările periculoase sunt create chiar de persoanele care din această cauză devin victimele propriei lor neglijențe. Spre exemplu, pietonii care traversează strada prin locuri interzise și cu fluență rutieră. Alteori, aceste stări periculoase sunt rezultatul unor conduite neglijente, considerate numai aparent a fi lipsite de pericol pentru viața altor persoane. În acest sens, instanța supremă a admis că nerespectarea dispozițiilor art. 40 lit. f din Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 328/1966 – prin care se interzice staționarea autovehiculelor pe partea carosabilă a drumurilor naționale – și a dispozițiilor art. 42 din același regulament (potrivit cărora staționarea vehiculelor în timpul nopții pe partea carosabilă a drumurilor publice – acolo unde este admisă – trebuie semnalizată prin aprinderea luminilor de poziție cât și prin lumina roșie din spate, dacă locul de staționare este neluminat) constituie contravenție numai atâta vreme cât din această cauză nu s-au produs consecințe care cad sub incidența legii penale. Dacă însă nerespectarea acestor dispoziții a contribuit la producerea unui accident care a avut ca urmare moartea unei persoane, fapta constituie infracțiunea de ucidere din culpă; de asemenea, asigurarea necorespunzătoare a stabilității mașinii, dacă aceasta s-a pus în mișcare în absența șoferului și a provocat un accident mortal, se califică ucidere din culpă.
În cadrul manifestărilor și îndeletnicirilor lui curente, îndeosebi în conjunctura alertă a vieții moderne, omul este confruntat cu forme variate de pericol pentru viața lui sau a altor persoane; el nu le dă întotdeauna rezolvarea cea mai fericită ceea ce, în raport cu o conduită greșită, produc efecte mortale. Dar nu materialitatea în sine a actului interesează pentru ca efectele respective să corespundă infracțiunii de ucidere din culpă, ci caracterul lor periculos pentru viața persoanei, rezultat din incidența manifestării cu o anume împrejurare care conține surse de periculozitate. Dacă acțiunea sau inacțiunea nu este periculoasă nici prin natura ei, nici printr-o altă împrejurare aptă să pună în pericol viața cuiva, nu prezintă interes penal. Un automobilist împrumută mașina lui unei persoane care nu posedă permis de conducere și aceasta săvârșește un accident mortal de circulație; automobilistul răspunde pentru rezultatul produs, pentru că fapta lui a fost riscantă și periculoasă; dacă însă împrumutul se face unui conducător auto cu permis de circulație, fapta nu prezintă nici o semnificație penală, neavând caracter periculos. În practica judiciară se arată că tractoristul, care în mod nelegal, încredințează conducerea tractorului unui alt tractorist, care săvârșește un accident în care își pierde viața, nu săvârșește o faptă de ucidere din culpă. În mod similar se rezolvă și împrumutul sau vânzarea unei arme de vânătoare unui alt vânător sau unei persoane care o lasă încărcată la îndemâna copiilor și provoacă un accident mortal. Nu împrumutul sau vânzarea au relevanță, ci existența sau inexistența acelor împrejurări purtătoare a stării de pericol.
În consecință, materialitatea actului prin care, din culpă, este ucisă o persoană, deși în cele mai multe cazuri ne apare expresivă, nu este prin ea însăși concludentă pentru fixarea cadrului obiectiv al infracțiunii respective, nici aptitudinea acelui act sau a inacțiunii lui de a suprima viața persoanei și nici caracterul lor ilicit. Singura condiție care se pretinde este starea de pericol pe care o conține acțiunea sau inacțiunea, fie prin ea însăși, fie prin modul în care este săvârșită și prin împrejurările care condiționează un anume comportament.
În situațiile în care acțiunea sau inacțiunea devine periculoasă prin contribuția a două sau mai multe persoane, toate aceste persoane răspund pentru starea de pericol creată și rezultatul produs, iar dacă victima însăși participă la starea de pericol, (spre exemplu, o persoană traversează strada fără să se asigure și prin locuri rezervate circulației vehiculelor fiind ucisă de o mașină), caracterul periculos al situației create se deduce în raport cu toți cei care au contribuit la producerea lui. Nu se produce, în acest din urmă caz, o compensare a culpelor, fiecare din persoanele care au avut o contribuție la rezultat răspund autonom pentru culpa proprie. Cel mult dacă există și o culpă a victimei aceasta va fi avută în vedere la individualizarea răspunderii penale și la stabilirea despăgubirilor legale.
Infracțiunea de ucidere din culpă este o infracțiune condiționată de producerea unui rezultat specific, moartea victimei. Dacă acest rezultat nu se produce, fapta nu constituie infracțiunea de ucidere din culpă. În situația în care un accident se soldează cu vătămarea gravă a unei persoane, iar făptuitorul este condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru această infracțiune, dacă victima moare totuși ca urmare a accidentului, nu se mai poate reexamina soluția rămasă definitivă pentru a se reține uciderea din culpă, intervenind autoritatea de lucru judecat. In acest caz operează prevederile art. 10 lit. j din Codul de procedură penală, care arată că există autoritate de lucru judecat chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare juridică.
În marea majoritate a situațiilor acțiunea sau inacțiunea periculoasă, prin modul și condițiile în care este săvârșită, relevă și legătura cauzală între acea acțiune sau inacțiune și rezultatul survenit. Pe lângă cele arătate în legătură cu raportul de cauzalitate la infracțiunea de omor mai adăugăm unele elemente legate de uciderea din culpă.
Când făptuitorul aruncă de la etaj un corp greu care în cădere ucide o persoană, ori conduce o mașină în mare viteză și accidentează mortal un pieton sau manevrează un agregat fără să respecte normele de securitate și un muncitor este ucis, în toate asemenea situații, stabilirea raportului de cauzalitate, ca element necesar al răspunderii penale, nu comportă dificultăți. În fiecare caz avem o acțiune sau inacțiune într-un domeniu de potențialitate periculoasă care se soldează cu uciderea unei persoane, iar corelația dintre cauză și efect se impune cu evidență.
Există însă situații – și la acestea ne referim în analiza care urmează – când intervin elemente sau factori adiacenți, fie anterior sau concomitent cu acțiunea sau inacțiunea făptuitorului, fie mai târziu, până la producerea rezultatului constând în moartea persoanei, care se interferează și provoacă o complexitate a legăturii cauzale. Deoarece în domeniul dreptului penal nu este tras la răspundere decât acela care săvârșește o acțiune sau inacțiune care poate fi pusă în legătură cauzală cu consecința negativă prevăzută în norma de incriminare, trebuie să desprindem din multitudinea de contribuții care alcătuiesc acea complexitate, pe aceea care are valoare cauzală, fiind expresia conduitei periculoase a subiectului cercetat. În acest scop va trebui să luăm în considerare conexiunile care pot fi generate, fie de acțiunile sau inacțiunile mai multor persoane, inclusiv victima, fie de intervenția unor împrejurări externe.
Interferența a două sau mai multe acțiuni sau inacțiuni aparținând unor persoane diferite, dar toate în strânsă legătură cu rezultatul, constând din moartea prin imprudență a unei persoane se întâlnește destul de frecvent în traficul rutier și în accidentele de muncă (spre exemplu, coliziunea a două autovehicule, mânuirea de către mai multe persoane a unui dispozitiv periculos etc.). În toate asemenea situații, contribuția mai multor persoane la producerea rezultatului se ordonează succesiv într-un lanț cauzal; deși toate aceste contribuții se produc simultan, nu toate au în mod egal capacitatea de a constitui cauza rezultatului produs, fie că unele sunt mult prea îndepărtate de rezultat, fie că nu apar eficiente, se impune să se stabilească criteriile pentru selectarea lor, dar nu în general, ci potrivit circumstanțelor concrete ale fiecărui caz.
Dacă rezultatul s-a produs ca urmare a acțiunii (inacțiunii) mai multor persoane, toate aceste persoane vor fi socotite autori ai infracțiunii. Există infracțiunea de ucidere din culpă și dacă rezultatul a fost provocat în mod direct de un animal (de pildă, de un câine turbat lăsat fără supraveghere de autor) sau datorită unor lucruri neînsuflețite (prin omisiunea autorului de a astupa o groapă adâncă plină cu apă în care o persoană a căzut înecându- se), deoarece inacțiunea autorului a fost una din cauzele care a determinat rezultatul. Nu înlătură răspunderea penală a autorului nici împrejurarea că victima a contribuit prin culpa sa la producerea rezultatului ( de exemplu, victima trecând strada prin locuri nepermise a contribuit la provocarea accidentului de circulație), dacă se stabilește că a existat și culpa autorului. Compensarea culpelor este inadmisibilă pentru înlăturarea răspunderii penale. Această împrejurare va fi avută în vedere la individualizarea sancțiunii penale aplicate făptuitorului.
Culpa exclusivă a victimei înlătură răspunderea penală a autorului (de pildă, dacă victima fără știrea șoferului s-a urcat pe remorca vehiculului, de unde a căzut și s-a lovit mortal).Chiar dacă se stabilește că făptuitorul conducea vehiculul fără a avea carnet de conducere, tot nu se va putea reține în sarcina sa infracțiunea de ucidere din culpă, întrucât nu există nici o legătură de cauzalitate între această activitate a făptuitorului și rezultatul produs: moartea victimei.
În situația în care acțiunile sau inacțiunile mai multor persoane sunt concordante și de natură să realizeze împreună rezultatul infracțional, toate aceste acțiuni sau inacțiuni alcătuiesc antecedența cauzală a rezultatului produs. Mai mulți muncitori, pe un șantier ridică împreună un bloc de piatră, rupându-se dispozitivul de susținere, este ucisă o persoană. Toți au lucrat cu aceeași culpă, deci sunt răspunzători, după unii autori, sunt coautori la infracțiunea de ucidere din culpă.
Nu întotdeauna acțiunile sau inacțiunile mai multor persoane sunt însă concordante și deci capabile să alcatuiască împreună antecedența cauzală a rezultatului survenit. În exemplul menționat, dacă legătura de susținere a blocului de piatră a fost efectuată de o altă persoană – nu de muncitori – și se constată că a fost superficial executată, rezultatul se impută acelei persoane nu muncitorilor, dacă aceștia nu aveau obligația să verifice modul cum a fost efectuată legătura de susținere a blocului de piatră. Cu alte cuvinte, nu orice acțiune sau inacțiune anterioară rezultatului poate fi pusă în legătură cauzală cu acel rezultat, ci numai aceea sau acelea care, obiectiv și subiectiv, sunt concordante sub aspectul urmărilor și al semnificației lor juridice.
În situațiile în care, deși acțiunile sau inacțiunile mai multor persoane se produc aproape concomitent și contribuie obiectiv la producerea rezultatului constând din moartea victimei, aceasta apărând drept consecința lor directă, totuși, sub aspect subiectiv unele din aceste contribuții pot să fie atribuite unora dintre persoanele menționate. Așa de pildă, în cazul unui șofer care conducea în mod corect autocamionul transportând mai multe persoane, și căruia îi apare pe neașteptate un microbuz care a virat la dreapta, derapând și așezându-se perpendicular în fața autocamionului. Acest rezultat fiind consecința culpei șoferului care conducea microbuzul acesta va răspunde și nu șoferul autocamionului. Cu toate că victimele au fost ucise de șoferul autocamionului, totuși acesta nu a încălcat vreo regulă de circulație, iar în situația dată nu trebuia și nu putea să prevadă modul de comportare al șoferului de pe microbuz. Ca urmare, acțiunea sa, deși obiectiv legată cauzal de rezultatul produs nu poate să atragă răspunderea din moment ce, subiectiv nu se poate reține vreo culpă în modul de conducere a autocamionului. Singura acțiune a șoferului de pe microbuz, poate fi luată în considerare; acesta a condus microbuzul, fără diligența cerută în împrejurările de mai sus cu consecințele care s-au aratat.
Mai complicate sunt situațiile în care mai multe acțiuni sau inacțiuni se interferează în producerea aceleiași stări de pericol dar rezultatul, constând din moartea unei persoane, nu are loc decât ca urmare a unei singure acțiuni sau inacțiuni rămasă neidentificată. lată un exemplu: două persoane mânuiesc o armă pe rând. La un moment dat arma se descarcă și un copil este ucis, fără să se poată determina care dintre cele două persoane a manevrat arma în momentul fatal. Ca urmare, se consideră că ambele persoane au creat, prin imprudență comună, riscul grav soldat cu moartea copilului. Soluția este discutabilă fiind greu de conceput că nu s-a putut determina autorul manevrării greșite a armei de foc și condițiile în care urmarea s-a produs instantaneu odată cu manevra făcută de ultima persoană care a avut arma asupra sa.
Victima are în multe cazuri un rol important în producerea accidentului în urma căruia își pierde propria viață. Este suficient ca în această privință, să amintim situațiile în care victima circulă pe căile publice în stare de ebrietate sau nu respectă regulile de circulație ori regulile de securitate a muncii. Viața modernă, cu stilul ei trepidant, nu permite dezinteres din partea nimănui deci, și sub aspect cauzal, contribuția victimei poate avea, ca orice altă contribuție, caracter determinant.
În rezolvarea problemei privind raportul de cauzalitate și rolul victimei, trebuie să ținem seama de cazurile când există o conexitate a acțiunilor sau inacțiunilor făptuitorului și victimei, și când legătura cauzală între acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și moartea victimei nu este întreruptă. Ca urmare, subzistă răspunderea penală a acestuia, putându-se lua în considerare cel mult contribuția victimei ca o circumstanță atenuantă judiciară. Pe această linie se situează spețele: inculpatul este de acord că victima, în stare de ebrietate, să fie transportată pe aripa din dreapta a tractorului pe care-l conducea; aceasta, la un moment dat s-a dezechilibrat, a căzut și a fost ucisă sub roțile tractorului. În această situație făptuitorul nu poate să susțină că ar fi și culpa victimei, atât timp cât a avut cunoștință de la început că prin fapta sa încalcă dispozițiile Regulamentului privind circulația pe drumurile publice și expune victima unui risc periculos; – împrejurarea că victima sare din mașină și se accidentează mortal, în momentul când inculpatul nu mai era stăpân pe volan, deoarece intrase cu mașina în șanțul șoselei, izbind-o de un pom, nu modifică procesul cauzal și nu înlătură răspunderea penală a inculpatului – excesul de curaj, imprudența victimei, care nu a fost suficient de atentă, urcându-se pe o podină neconsolidată, nu înlătură răspunderea inculpatului cu atribuții de protecția muncii, care nu a luat măsurile necesare pentru construirea reglementară a schelei.
Situațiile de mai sus trebuiesc deosebite de cazurile de autonomie a acțiunii sau inacțiunii victimei, când aceasta își asumă singură riscul unei anume activități deși își dă seama de starea de pericol legată de acțiunea respectivă, provocând ea însăși acea stare de pericol fără contribuția făptuitorului. În ultima situație, actul făptuitorului nu poate sta la baza rezultatului survenit, deoarece nu conține potențialitatea periculoasă care să justifice răspunderea sa. În practica judiciară s-a decis că nu va exista răspunderea conducătorului auto dacă victima s-a urcat fără știrea șoferului în camion și, la o curbă periculoasă, nu s-a sprijinit de barele mașinii, a căzut accidentându-se mortal – nu este vinovat șoferul dacă o persoană, în timpul rulajului mașinii, sare pe neașteptate din mașină și se accidentează – nu poartă răspunderea penală cel care, deși are atribuții pe linia protecției muncii, lucrând la un fierăstrău mecanic, alunecă și intră cu mâna în dispozitivul mecanic aflat în plină activitate; – șeful de echipă nu răspunde, dacă victima, depășind dispozițiile primite de a schimba un servoregulator defect la o stație de reglare a gazelor, după ce demontează piesa trece la probarea tensiunii arcului folosind o rangă cu care a apăsat pe tija servoregulatorului, moment în care s-a produs o explozie și o persoană a fost ucisă. Rezultatul s-a datorat exclusiv culpei victimei – conduita neatentă a victimei care cu ocazia demolării unui perete a lucrat contrar instructajului și indicațiilor primite de la șeful de șantier, acționând asupra bazei peretelui și împingându-l, ceea ce a determinat surparea lui. De asemenea, s-a decis că nu există legătură cauzală între omisiunile inculpatului de a face instructajul tehnic al victimei și accidentarea acestuia, dacă se stabilește că victima, deși era repartizată la o anumită mașină, din proprie inițiativă a lucrat la o altă mașină mai puțin cunoscută, unde s-a accidentat.
Dimpotrivă există legături de cauzalitate, dacă medicul își îndeplinește superficial, obligațiile sale, stabilind cu ușurință diagnosticul de plagă înțepată nepenetrantă în loc de plagă abdominală penetrantă, cu lezarea peretelui gastric, ceea ce a avut drept consecință neacordarea îngrijirilor medicale necesare (intervenție chirurgicală) și instalarea unei septicemii generale și în cele din urmă, moartea victimei. În acest caz nu se poate susține că activitatea medicului ar constitui numai o împrejurare periferică care nu a influențat producerea rezultatului, moartea victimei și că aceasta s-ar datora exclusiv lovirii victimei cu cuțitul de către inculpat.
În realitate, acțiunea culpoasă a medicului, deși se înscrie ca o condiție care a favorizat procesul cauzal, prin conținutul său concret și prin intensitatea sa are, în speță, valoare cauzală, contribuind deopotrivă, alături de activitatea autorului loviturii, la producerea rezultatului unic, decesul victimei.
Influența unor factori exteriori nu întrerupe legătura cauzală dacă făptuitorul avea obligația să ia măsurile corespunzătoare determinate de acești factori. Astfel s-a decis că există răspunderea penală a automobilistului care, constatând existența unui vânt puternic și a zăpezii, nu ia măsurile necesare și accidentează un pieton; ori dacă un muncitor, constatând existența unor trepidații la un recipient, nu intervine la timp provocând o explozie cu consecințe mortale.
Tot astfel, dacă inculpatul, văzând în grădina casei sale un copil intrat fără să-i ceară voie, strigă la el și încearcă să-l prindă; speriat, copilul aleargă spre fundul grădinii care se termină la marginea unei pante abrupte cu înclinație de 45 de grade, coborând în fugă panta, copilul se împiedică și se lovește în abdomen de un ciot, decedând la scurtă vreme. S-a motivat corect că în speță, inculpatul cunoscând periculozitatea pantei, a acționat cu ușurință și nebăgare de seamă, deci este vinovat pentru uciderea din culpă.
Cu atât mai mult nu întrerupe legătura cauzală prezența unor factori exteriori legați de profesia inculpatului și pe care acesta avea datoria să-i cunoască și să acționeze cu maximă diligență. Un vânător trage în aer pentru a avertiza pe ceilalți vânători că drumul este jalonat, dar focul secționează un cablu electric din apropiere și provoacă electrocutarea altui vânător. Se pronunță condamnarea vânătorului imprudent. Un bărbat a fost spitalizat la secția psihiatrie, în urma unei tentative de sinucidere; medicul, față de eșecul tratamentului chimioterapeutic și de teama unei noi tentative de sinucidere, se decide pentru electroșoc, sub anestezie generală; bolnavul are o criză cardiacă și moare. Instanța, deși reține neglijența medicului de a nu fi cerut asistența unui anestezist calificat consideră că această greșeală, deși poate a lipsit pe bolnav de o șansă de viață, nu a constituit cauza determinantă a morții .
Nu va exista legătură de cauzalitate dacă între acțiunea făptuitorului și rezultat se interpun factori care provoacă producerea morții victimei. Așa de pildă, inculpatul care conduce mașina cu viteză excesivă nu răspunde pentru accidentarea mortală a victimei, dacă se stabilește că aceasta s-a datorat răsturnării vehiculului ca urmare a surpării neașteptate a șoselei pe porțiunea de teren în care s-a circulat; tot astfel inculpatul nu răspunde de moartea unei persoane pe care a fugărit-o și care a murit ca urmare a spaimei produsă prin infarct miocardic, despre care inculpatul nu avea cunoștință; la fel dacă un conducător auto, în stare de ebrietate, intră neregulamentar într-un viraj, în timp ce un biciclist venea din sens opus; pentru a evita coliziunea, biciclistul pătrunde pe trotuar dar cade, fără să se accidenteze, după care, revoltat, se ridică și pleacă în urmărirea conducătorului auto, după o cursa de aproximativ 100 m suferă o criza cardiacă și moare. Conducătorul auto a fost achitat, cu motivarea că moartea victimei nu a fost urmarea accidentului inițial, ci consecința acelei curse nerezonabile de 100 m, astfel încât nu se poate stabili o legătură cauzală între greșeala comisă de inculpat, criza cardiacă și decesul victimei.
Infracțiunea de ucidere din culpă se consumă în momentul în care, ca urmare a acțiunii sau inacțiunii făptuitorului, s-a produs rezultatul: moartea victimei. Sub acest aspect, uciderea din culpă este o infracțiune comisivă (care poate fi săvârșită prin activități pozitive, dar și prin atitudini pasive) și materială, deoarece este condiționată de producerea unui rezultat material. Dacă acest rezultat nu se produce, și dacă acțiunea sau inacțiunea făptuitorului nu constituie altă infracțiune, autorul nu va fi tras la răspundere penală. Infracțiunea de ucidere din culpă este totodată o infracțiune instantanee și de daună.
Fiind o infracțiune din culpă, nu este susceptibilă de forme imperfecte. Ca atare tentativa este de neconceput.
Despre teoria tentativei I. Tanoviceanu afirmă că “prezintă mari dificultăți pe care nici doctrina și nici jurisprudența n-a izbutit să le învingă”.
Tentativa presupunând existența unei hotărâri de a comite o infracțiune înseamnă că sunt excluse de la tentativă infracțiunile săvârșite din culpă în oricare dintre modalitățile acesteia.
În cazul culpei, din neglijență, tentativa este exclusă deoarece agentul are în reprezentarea sa un alt rezultat decât acela care s-a produs efectiv; acest din urmă rezultat nu a fost în reprezentarea agentului pentru a încerca realizarea lui ci a fost ceva neprevăzut deși previzibil pentru subiect (acesta trebuia și putea să-l prevadă); infracțiunea din culpă ori este consumată ori nu există deloc. Acela care urmează să răspundă pentru o faptă din culpă se află în fața unui rezultat pe care nu l-a prevăzut dar pe care trebuia și putea să-l prevadă și să-l evite dacă manifesta diligența corespunzătoare; o atare comportare a agentului n-are nici o relevanță penală în raport cu rezultatul care putea să se producă dar nu s-a produs; în acest caz, agentul ar putea fi, eventual, tras la răspundere pentru ceea ce efectiv a comis adică pentru o simplă acțiune culpabilă, dacă legea o sancționează în această formă dar nu în legătură cu rezultatul care nu s-a produs ( de exemplu, nerespectarea obligației de a nu fuma într-un loc anume nu înseamnă o tentativă în raport cu rezultatul care nu s-a produs (distrugerea din culpă)) ci o încălcare, pedepsibilă contravențional, a Regulamentului de ordine interioară. Spre deosebire de neglijență, tentativa presupune un rezultat care nu s-a produs dar care s-a aflat în reprezentarea agentului, existând hotărârea acestuia de a produce rezultatul prin acte de executare care însă n-au fost duse până la capăt ori nu s-au finalizat prin producerea rezultatului.
Tentativa este exclusă și în cazul culpei cu previziune (din ușurință), deoarece, în acest caz, deși există un rezultat în reprezentarea agentului, acesta este considerat de subiect ca imposibil să se producă (ca atare nu i se poate atribui dorința de a încerca să-l realizeze); pe de altă parte, ușurința cu care a acționat agentul se evaluează ex post adică după ce rezultatul s-a produs numai din acest moment se poate spune dacă agentul s-a comportat cu ușurință sau a acționat cu o altă formă de vinovăție, or, aceasta, de asemenea, exclude tentativa care implică o evaluare ex ante a caracterului actelor de executare.
Executarea rezoluției delictuase presupunând o manifestare exterioară prin care agentul aduce la îndeplinire rezoluția adoptată vor fi excluse de la tentativă infracțiunile omisive și anume când omisiunea constă în neefectuarea unei activități ordonate de lege (omisiunea proprie). În acest caz subiectul încalcă prin omisiune preceptul normei prin care se comandă (normă imperativă) o anumită activitate (jussum); el nu se manifestă în sensul cerut de lege ci se abține. Dacă obligația impusă de lege trebuie adusă imediat la îndeplinire infracțiunea se consumă prin simpla abținere a agentului; dacă ordinul normei trebuia executat până la un anumit termen, agentul poate oricând, până la împlinirea termenului, să se supună normei; ca urmare, abținerea sa pe toată această durată nu poate fi considerată ca reprezentând acte de executare a omisiunii susceptibile de întrerupere ori de neizbutire pentru a atrage răspunderea penală.
3.4. Modalități normative agravate ale infracțiunii de ucidere din culpă
În afara uciderii din culpă în forma simpla, legiuitorul a prevăzut, în alineatele următoare ale art. 178 C. pen. mai multe modalități normative agravate.
Prima modalitate agravata se referă la nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la exercitarea unei anumite profesii, meserii, activități.
Domeniul culpei profesionale desemnează categoriile de fapte antisociale săvârșite în exercitarea sau în legătură cu exercitarea unei activități sociale cu caracter profesional, prin încălcarea obligațiilor de conduită profesională.
Activitățile cu caracter profesional sunt acele activități pentru a căror desfășurare agentul trebuie să posede anumite calități, cunoștințe și deprinderi însumate într-o anumită îndemânare practică , precum și anumite trăsături morale; atât îndemânarea cât și deontologia sunt strâns legate de specificul exercitării acelor activități.
Exercitarea oricărei activități cu caracter profesional este susceptibilă de a prezenta un pericol pentru societate în cazul în care agentul nu posedă calitățile, cunoștințele, deprinderile și îndemânarea necesară, ori în cazul în care nu le folosește în mod corespunzător, încălcând obligațiile de conduită profesională care îi revin.
Potrivit art. 178 alin. 2 C. pen. pedeapsa pentru ucidere din culpă este mai mare în situația în care este săvârșită "ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anumite activități". Această modalitate agravata se referă prin urmare la caracterul activității în legătură cu care s-a săvârșit fapta. Profesionistul sau meseriașul care nu săvârșește faptul în exercițiul profesiei sau meseriei sale răspunde pentru forma simplă sau de bază, în schimb cel care nu are nici o profesie sau meserie, dar exercită în fapt o activitate specifică si fără să respecte regulile acestei activități va răspunde pentru ucidere din culpă în forma agravata.
În practica judiciară s-a decis că ori de câte ori o persoană, cu sau fără cunoștințe minime, se angajează într-un sector în care există reguli specifice de exercitare a acelei activități, și prin nerespectarea regulilor săvârșește un accident mortal, răspunde în baza agravantei de mai sus; cel care instalează un mecanism pentru curent electric, fără să ia măsurile de prevedere necesare din care cauză provoacă electrocutarea unei persoane, precum și cel care conduce un electrostivuitor fără a avea calificarea necesară și face manevre greșite care au avut drept consecință moartea unei persoane, răspund în baza aceleiași agravante.
Potrivit legii este necesar, prin urmare, ca subiectul să fie un profesionist, un meseriaș, ori să îndeplinească o activitate determinată și să existe reguli, dispoziții legale, măsuri de prevedere edictate prin diferite acte normative, referitoare la exercitarea acelei profesii, meserii sau activități pe care subiectul să nu le fi respectat.
Așa de pildă, o persoană nu este vânător, dar exercitând la un moment dat această activitate, este obligată să se conformeze regulilor specifice în materie; dacă va comite un omor din culpă în exercitarea acestor activități prin nerespectarea regulilor amintite va răspunde potrivit art. 178 alin. 2 C. pen.
Din punctul de vedere al conținutului său subiectiv culpa profesională se poate înfățișa sub ambele modalități de culpă definite de lege, adică atât cu ușurință cât și cu neglijență. Ca urmare făptuitorul va răspunde dacă a cunoscut regulile domeniului de activitate și a înțeles finalitatea lor, dar nu le-a respectat, sperând în mod ușuratic că rezultatul nu se va produce; într-un asemenea caz culpa este evidentă și putem afirma că este vorba de o culpă gravă, dat fiind disprețul manifestat față de norme. De asemenea, el va răspunde dacă a nesocotit regulile instituite, dând dovadă de lipsă de interes față de ele, sau le-a cunoscut greșit, vag sau trunchiat, fără o prezentare largă a funcționalității lor deși, cu un mai mare efort de voință, avea posibilitatea să se documenteze și să evite încălcarea lor; într-un asemenea caz subzistă culpa simplă (neglijența). dacă făptuitorul nu a cunoscut și nici nu a avut posibilitatea să cunoască, în raport de anume factori adiacenți, dispozițiile prescrise, însă el putea să-și dea seama de pericolul accidental unei persoane (de exemplu un muncitor este obligat să lucreze la o mașină pe care nu o stăpânea suficient sau față de care nu avea capacitatea intelectuală să înțeleagă toate manevrele; într-un asemenea caz subzistă după părerea noastră culpa însă într-o formă mai ușoară.
Culpa se relevă și în situațiile în care, deși făptuitorul nu a încălcat o anume dispoziție, se constată că a acționat cu lipsă de atenție sau prevedere. Astfel, răspunde pentru ucidere din culpă șoferul care, deși nu a încălcat nici o regulă de circulație, totuși nu a acționat la timp asupra frânelor și astfel a ucis un pieton.
În practica judiciară s-a făcut frecvent aplicarea art. 178 alin. 2 C. pen. Astfel s-a decis că există răspunderea penală a conducătorului auto când rezultatul constă în uciderea din culpă a unei persoane, urmare a nerespectării dispozițiilor legale, referitoare la conducerea pe drumurile publice; în acest caz operează prevederile art. 178 alin. 2 C. pen. Această agravantă se aplică oricărei persoane care conduce un autovehicul (autoturism, autobuz, autocamion, troleibuz, tramvai) și care, urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul acelei activități, săvârșește un accident mortal. Nu are relevanță dacă persoana respectivă are sau nu cunoștințe de conducere, dacă este profesionist sau amator, dacă posedă carnet de conducere pentru acel tip de autovehicul sau altul; nici dacă conduce un tractor de brazdă care era destinat circulației, sau dacă tractorul a fost condus pe drumurile publice ci pe pășunea comunală, deoarece textul nu face nici o diferențiere; bicicliștii și căruțașii îndeplinesc de asemenea, "o anumită activitate" în sensul legii penale, deci răspund în baza textului menționat, dacă nu respectă regulile instituite.
Prin st. 504 din 14 septembrie 1993, Tribunalul Militar București a condamnat pe inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută in art. 178 alin.2 Cod Penal.
Instanța a reținut că în ziua de 29 aprilie 1992, în timp ce conducea un autoturism în București, cu încălcarea prevederilor art. 15 din D. 328/1966, și art. 39 din Regulamentul pentru aplicarea decretului, a intrat în coliziune la o intersecție cu un autoturism, accidentând mortal pe conducătorul acestuia.
Apelul declarat de inculpat a fost admis de Tribunalul Militar Teritorial, prin d. 59 din 29 martie 1994, care a achitat pe inculpat cu motivarea că accidentul s-a produs din culpa exclusivă a victimei, car a pătruns în intersecție fără a se asigura și fără și fără a acorda prioritate de trecere autovehiculului condus de inculpat. Totodată, s-a considerat că lipsa indicatoarelor de circulație în punctul accidentului este asimilată cazului fortuit.
Recursul procurorului a fost respins.
Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
Potrivit art. 11 din D. 328/1966 și art. 9 din Regulamentul pentru aplicarea decretului, persoanele care folosesc drumurile publice sunt obligate să se conformeze regulilor de circulație și să respecte semnificația fiecărui mijloc de semnalizare rutieră.
Conform art. 15 alin.1 din menționatul decret, orice conducător auto care se apropie de o intersecție a drumurilor publice trebuie să-și mărească atenția pentru a evita orice accident. În alin. 2 al aceluiași articol se precizează că prioritatea de trecere în intersecții o au vehiculele care circulă din dreapta conducătorului care se pregătește să intre în intersecții o au vehiculele care circulă din dreapta conducătorului care se pregătește să intre în intersecție, cu excepția cazurilor când semne rutiere ori reguli speciale indică altfel. Aceleași obligații sunt prevăzute și în art. 33 alin. 1 și 6 lit. a din Regulament. Din probele administrate rezultă că inculpatul conducea autoturismul pe str. Dezrobirii, cu viteza de 56 km/h. Ajungând la intersecția cu str. Roșia Montană, autoturismul condus de inculpat a intrat în coliziune cu autoturismul condus de N.O., care pătrunsese în intersecție d pe strada menționată, situată în dreapta inculpatului. Mai rezultă că, la data producerii accidentului, intersecția nu era dirijată, str. Dezrobirii pe care circula inculpatul și str. Roșia Montana pe care circula victima nefiind prevăzute cu indicatoare “Drum cu prioritate” și, respectiv, “Stop”, sau “Cedează trecerea”. Prin urmare, intersecția nefiind semnalizată, inculpatul avea obligația să-și mărească atenția pentru a evita orice accident și să acorde prioritate de trecere autovehiculelor care circulă din dreapta sa. Nerespectând regulile de circulație menționate, care au dus la producerea accidentului mortal, inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută în art. 178 alin.2 Cod Penal, așa cum, corect, a reținut prima instanță. Faptul că, anterior accidentului, pe Str. Roșia Montană ar fi existat un indicator de restricție a priorității este irelevant, de vreme ce la data producerii accidentului indicatorul nu mai exista.
Tot astfel, va răspunde pentru agravanta menționată, conducătorul auto care fără să fi depășit viteza legală, a comis un accident mortal deoarece nu a luat măsurile necesare deși a observat aglomerația de pe șosea care impunea o viteză mai mică. De asemenea, instanța supremă a reținut vinovăția inculpatului motivând că: "la viteza de 47 km/h cu care inculpatul a condus autovehiculul se putea evita accidentul prin frânare, în condiții normale, nu însă și atunci când intervin factori deosebiți care afectează vizibilitatea cum ar fi folosirea neregulamentară a luminii unui autovehicul care circulă în sens contrar, astfel încât se impune concluzia că în speță viteza nu a fost redusă corespunzator". Într-o altă speță instanța supremă motivează că "obligativitatea reducerii vitezei până la limita evitării oricărui pericol este necesară pentru proteguirea unei valori mai importante decât siguranța circulației rapide a vehiculelor, și anume pentru apărarea vieții și circulației oamenilor, precum și a bunurilor proprietate publică sau personală. Principiul fundamental al reglementării circulației este asigurarea securității pietonilor și a vehiculelor, iar realizarea unui flux continuu este subordonată acestui principiu". Aceasta înseamnă că în situații speciale conducătorul auto trebuie să ia toate măsurile, inclusiv reducerea vitezei, spre a evita un accident de circulație. Asemenea măsuri se impun mai ales la circulația de poduri, curbe periculoase, la trecerea peste nivele de cale ferata, la trecerea pe lângă grupuri, animale, piețe aglomerate, prin dreptul stațiilor de tramvai, troleibuz sau autobuz, pe timp de ceață, pe drumuri în denivelare, în apropiere de școli, la trecerile de pietoni, în locurile unde sunt instalate indicatoare "atenție animale", la schimbarea de mers prin viraje. Nerespectarea, în oricare dintre asemenea situații, a reducerii vitezei în vederea preîntâmpinării pericolului rezultat din situația ca atare, urmată de accidentarea mortală a unei persoane, echivalează cu o culpă gravă, care trebuie sancționată în consecință.
Obligația de mai sus a conducătorului auto, nu exclude firește și situațiile când acesta să nu răspundă, deoarece, nu era posibilă evitarea accidentului. Așa de pildă instanța a decis că nu există o culpă a conducătorului auto care conducea autobuzul pe timp de ceață, cu vizibilitate redusă, ceea ce l-a obligat la reducerea vitezei până la evitarea oricărui pericol. Întrucât din sens contrar a apărut un alt vehicul, cu care a făcut schimb de semnalizări, iar pe partea dreaptă a drumului, în direcția de mers a inculpatului, staționa un autocamion, fără să aibă aprinsă lumina de semnalizare de la spate. Inculpatul n-a putut evita ciocnirea cu acest autovehicul și producerea accidentului.
Soluția este corectă după părerea noastră. Ar fi greșit să se considere că prevederile art. 50 din Regulamentul de circulație care obligă la reducerea vitezei de circulație – până la limita evitării oricărui pericol – ar consacra o răspundere obiectivă a conducătorului auto. În realitate acesta nu poate fi tras la răspundere decât dacă există o culpă în modul cum a circulat pe drumurile publice. Realitatea evidențiază situații când conducătorul auto, ținând seama de periculozitatea locului unde trebuia redusă viteza, de starea sa psihofizică, de starea tehnică a drumului, de condițiile atmosferice, vizibilitate, intensitatea traficului, starea tehnică și încărcătura autovehiculului etc. nu ar fi putut evita accidentul chiar dacă reducea viteza. În toate aceste situații se va examina în ce măsură conducătorul auto trebuia și putea să prevadă consecințele periculoase ale faptei sale, ținând seama de interferența tuturor factorilor de mai sus.
În activitatea medicală, de asemenea, s-a reținut existența culpei profesionale atunci când se comit acte de neglijență sau din neatenție, când are loc o consultație superficială a bolnavului sau orice alte acte care relevă îndeplinirea necorespunzătoare, sau neîndeplinirea îndatoririlor care revin personalului sanitar. Astfel, de exemplu, există răspunderea penală a chirurgului care, după efectuarea operației a uitat o compresie și un instrument în corpul bolnavului, ceea ce a condus la moartea pacientului; tot astfel, în cazul medicului care a administrat unui copil de nouă ani ser antitetanic în cantitate mare și fără să țină seama de antecedentele copilului sau a medicului care, anunțat telefonic despre situația gravă a bolnavului, nu se deplasează la spital, ci se mulțumește să dea explicații telefonice asistentei, iar mai târziu bolnavul nu a mai putut fi salvat; ori a medicului de gardă care, deși solicitat, se eschivează să dea ajutor unei bolnave; sau a medicului care, pe considerentul că boala este ireversibilă, refuză să acorde asistență medicală unei bolnave.
Chiar și organizarea greșită sau dispoziții greșit date pot să atragă răspunderea pentru ucidere din culpă. Chirurgul care execută operația și lasă anestezistului sarcina supravegherii până la revenirea pacientului din anestezia generală, constatând redeșteptarea bolnavului medicul anestezist trimite pe pacient în cameră printr-un infirmier; după o jumătate de ora este rechemat pentru reanimare, dar era prea târziu, deoarece pacientul a murit datorită unei sincope cardiorespiratorii. Au fost condamnați atât anestezistul cât și chirurgul; primul pentru că nu a așteptat revenirea la starea de conștiență a celui operat și nu a mers în cameră să vadă cum a evoluat situația; celalalt pentru că în calitate de conducător al clinicii a dat instrucțiuni personalului de a nu-i deranja pentru urmări postoperatorii.
Făptuitorul răspunde penal, în condițiile art. 178 alin. 2 C. pen., atunci când a cunoscut dispozițiile sau regulile respective și a acționat fără să țină seama de ele sau nu le-a cunoscut, dar trebuia și avea posibilitatea să le cunoască. Există domenii profesionale deosebit de complicate, altele foarte simple, după cum sunt persoane cu un nivel superior de cunoștințe, dar și persoane care se descurcă greu în situații lipsite de dificultăți. În unele domenii de activitate profesională – cum sunt circulația rutieră, navală sau pe căile ferate, sectorul medical, industrial, minier, etc. – sunt instituite reguli speciale pentru protecția vieții persoanelor și, ca atare, soluțiile privind culpa profesională se desprind prin referire atât la aceste reguli, cât și la cele de drept comun.
Când nerespectarea vreuneia dintre dispozițiile legale sau a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăși infracțiune ( de exemplu, contra protecției muncii sau contra siguranței circulației rutiere) va exista un concurs de infracțiuni, de exemplu uciderea din culpă și infracțiunea contra protecției muncii.
O altă modalitate normativă agravată este cea din art. 178 alin. 3 C. pen., care prevede sancțiuni mai severe când uciderea din culpă se săvârșește de un conducător de vehicul cu tracțiune mecanică având în sânge o îmbibație alcoolică ce depășește limita legală sau care se află în stare de ebrietate. Prin urmare, pentru existența agravantei se cere, pe de o parte, ca făptuitorul să fie un conducător de vehicul cu tracțiune mecanică, iar pe de altă parte, ca acesta să aibă în sânge, în momentul săvârșirii faptei, o îmbibație alcoolică peste limita legală sau să fie în stare de ebrietate.
Prin îmbibație alcoolică sau alcoolemie se înțelege gradul de concentrare a alcoolului în corpul uman, exprimat în grame la litrul de sânge.
Limita legală a alcoolemiei care atrage răspunderea penală este arătată în art. 52 din Regulamentul circulației, care fixează această limită la cel putin 1%0. În literatura de specialitate se arată că influența negativă a alcoolului începe să se manifeste, uneori la o concentrație de alcool în sânge de 0,2%o, ca la 0,3%o să apară greșeli în aprecierea distantei și a vitezei, iar atunci când concentrația de alcool în sânge este de 0,5%o la mulți șoferi apar tulburări de vedere și la 0,6%o tulburări de echilibru, iar la 0,9%0 se diminuează simțitor capacitatea de adaptare la întuneric; atunci când alcoolemia atinge 1%o durata de reacție descrește considerabil, atenția scade, iar conduita în dirijarea autovehiculului devine nesigură. Fără îndoială aceste consecințe nu sunt identice la toate persoanele; femeile și tinerii sunt, în genere, mai puțin rezistenți la alcool decât bărbații maturi; apoi starea de sănătate a subiectului are și ea un rol în această privință. Dar, oricum ar fi, este cert că, chiar de la grade de alcoolemie mai reduse decât 1%o, capacitatea de discernământ și reacție a conducătorilor se resimt și că, pe măsură ce alcoolemia crește ele descresc progresiv. Pe baza datelor statistice s-a stabilit că la o alcoolemie de 0,5%0 riscul de accident se triplează, la 1%0 este de 5 ori mai mare, la 1,5%0 de 15 ori, iar la 2%0 crește de 55 de ori.
Efectele stării de ebrietate sunt condiționate, natural, de gradul de îmbibație alcoolică a sângelui, dar evoluția lor nu urmează, întotdeauna, trasee egale în timp și intensitate, apărând de la individ la individ, desincronizări între cele două stări. Este posibilă, astfel, instalarea stării de ebrietate cu mult înainte de atingerea pragului e alcoolemie care să o justifice – de pildă, în cazul beției patologice apărută la persoane care au în antecedente traumatisme cranio – cerebrale, afecțiuni neuro – psihice și altele – după cum este posibilă neapariția simptomelor stării de ebrietate sau evidențierea lor mult redusă – deși gradul de îmbibație alcoolică este ridicat – la unele persoane rezistente la acțiunea alcoolului.
În deosebire față de starea de îmbibație alcoolică – care se determină prin examen toxicologic de laborator ori prin metoda calcului retroactiv – starea de ebrietate se stabilește prin orice mijloc de probă judiciară.
Prin "stare de ebrietate" se înțelege starea de tulburare psiho-fizică (psihosenzorială și neuromusculară) produsă sub influența intoxicației alcoolice asupra însușirilor psihofizice ale individului. În funcție de gravitatea ei, starea de intoxicație a organismului se poate prezenta sub trei forme, și anume: o stare de euforie sau de excitație alcoolică, beția propriu-zisă și starea comatoasă. Conceptul de "stare de ebrietate" întrebuințat de legea penală vizează numai cea de-a doua fază a intoxicației alcoolice în care se produc atât tulburările psihosenzoriale caracterizate prin dezorientare, alterarea judecății și a memoriei cât și tulburările neuro-musculare, constând în special în tulburări de echilibru și coordonare, deosebit de periculoase pentru siguranța circulației. Ultima fază, caracterizată prin somn profund, amnezie, hipotermie și eventual, dispariția reflexelor exclude, de regulă, posibilitatea conducerii unui autovehicul.
Cele două stări – starea de îmbibație alcoolică ce depășește limita legală și starea de ebrietate – nu sunt neapărat echivalente. Există cazuri când conducătorul unui autovehicul are alcoolemie în sânge sub 1%o și totuși prezintă simptomele stării de ebrietate, după cum sunt și cazuri când îmbibația alcoolică este mai mare de 1%o, dar conducătorul nu prezintă simptomele acestei stări.
Pentru organele de urmărire penală și instanțele judecătorești deosebirea stării de îmbibație alcoolică ce depășește limita legală de starea de ebrietate are mare însemnătate practică, deoarece mijloacele de probă prin care ele pot fi dovedite nu sunt aceleași. "Starea de îmbibație alcoolică de peste 1%0 – deoarece implică stabilirea unui coeficient de alcool în sânge precis determinat – nu poate fi dovedită decât prin efectuarea unei analize de laborator asupra probelor biologice recoltate (sânge și eventual urina). Cum pentru existența infracțiunii interesează îmbibația alcoolică din momentul conducerii autovehiculului și cum, pe de altă parte, din acest moment și până la recoltarea materialului biologic trece un anumit interval de timp, în care coeficientul de alcoolemie în sânge poate fie să crească (când alcoolul a fost consumat imediat înaintea luării probei de sânge), fie să scadă (când de la consumarea alcoolului și până la recoltarea probei a trecut un timp îndelungat), în scopul determinării precise a gradului de îmbibație alcoolică din momentul conducerii, în practica medico-legală, se procedează uneori la o evaluare retrospectivă a alcoolemiei.
Spre deosebire de gradul îmbibației alcoolice, care nu poate fi stabilit decât prin analiză de laborator, starea de ebrietate se poate constata pe baza diagnosticului clinic, făcându-se dovada modului de comportare, a atitudinii, a capacității de orientare în timp și spațiu, a memoriei, a siguranței gesturilor mâinii, a stării pupilelor etc. În lipsa buletinului de examinare clinică, starea de ebrietate se poate dovedi ș prin alte mijloace de probă, cum ar fi declarația inculpatului, coroborată cu depozițiile martorilor, atunci când din acestea rezultă împrejurări semnificative de natură a forma convingerea instanței asupra situației reale.
Se știe că există o strânsă relație între alcoolism și infracționalitate. În materia infracțiunilor din imprudență această relație apare și mai evidentă, date fiind efectele pe care le produce alcoolul asupra funcțiilor conștiinței. Un conducător auto sau orice alt profesionist aflat sub influența alcoolului periclitează grav securitatea lui și a altora, prin starea de dezechilibru psihic în care se află sau lipsa de stăpânire de care dă dovadă. De altfel, în Decretul nr. 328 din 1966 privind circulația pe drumurile publice este reglementată ca infracțiune distinctă conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are în sânge o îmbibație alcoolică care depășește limita legală sau care se află în stare de ebrietate (art. 37 alin. 1).
Problema încadrării juridice a faptei unei persoane care conducând un autovehicul pe drumul public, având în sânge o îmbibație alcoolică peste limita legală sau în stare de ebrietate accidentează mortal o persoană a fost pe larg dezbătută în literatura juridică și a făcut, de asemenea obiectul unor numeroase soluții în practica judiciară. Astfel, unii autori, influențați și de practica judiciară au considerat că infracțiunea prevăzută în art. 178 alin. 3 C. pen. are caracter complex, ea absorbind în conținutul său fapta incriminată prin art. 37 din Decretul nr. 328/1966.
Problema încadrării juridice a faptei conducătorului unui autovehicul care, având în sânge o îmbibație alcoolică, depășește viteza legală și accidentează mortal o persoană, a făcut obiect de dezbatere în literatura juridică și, de asemenea, s-au pronunțat numeroase soluții în practica judiciară, soluții cunoscute, nefiind nevoie să fie reluate.
Ipoteza avută în general, în vedere și la care ne referim mai sus era aceea a unui autovehicul condus pe drumurile publice. Într-o speță rezolvată de instanțele judecătorești, s-a supus atenției și o altă situație de fapt, anume aceea când accidentul mortal s-a produs după ce conducătorul de autovehicul părăsise drumul public. În timpul cât a condus pe un drum public, conducătorul auto a circulat având o alcoolemie peste limita legală, însă numai după părăsirea drumului public a săvârșit un accident mortal de circulație. Această împrejurare justifică, după părerea noastră o încadrare juridică diferită decât cea reținută în cazurile obișnuite de accident mortal de circulație pe drumurile publice de către un conducător de autovehicul având o îmbibație alcoolică peste limita legală.
În prima variantă, făcându-se aplicarea îndrumărilor date de Tribunalul Suprem, fapta ar constitui infracțiunea complexă prevăzută în art. 178, alin.3 Cod Penal, (deși există și o opinie contrară judicios motivată).
În cel de-al doilea caz, opinăm că nu se poate vorbi decât de un concurs de infracțiuni, urmând a fi reținută atât infracțiunea prevăzută în art. 37 alin.1 din D. 328/1966, cât și infracțiunea prevăzută în art. 178, alin.3 Cod penal.
Alți autori nu împărtășesc această opinie, considerând că fapta incriminată în legislația circulației rutiere nu se absoarbe în uciderea din culpă, cele două fapte putând alcătui, eventual, termenii unui concurs ideal. În ceea ce ne privește, credem că infracțiunea prevăzută în art. 178 alin. 3 C. pen. nu este o infracțiune complexă. Se știe că infracțiunea complexă este, potrivit art. 41 alin. ultim C. pen., infracțiunea în conținutul căreia intră ca element sau circumstanță agravantă o acțiune sau o inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală. Se știe de asemenea că, atunci când creează o infracțiune complexă, legiuitorul indică fără echivoc acțiunea sau inacțiunea cu incriminare distinctă, pe care o include în conținutul acelei infracțiuni. Or, în cazul art. 178 alin. 3 C. pen. legiuitorul, nereferindu-se la săvârșirea faptei pe un drum public, nu arată că a inclus în conținutul infracțiunii de ucidere din culpă și infracțiunea prevăzută în art. 37 din Decretul nr. 328/1966. Întrucât uciderea din culpă prevăzută de art. 178 alin. 3 C. pen. poate fi săvârșită și pe un alt drum decât cele publice, firesc este ca atunci când se săvârșește pe un drum public și deci se realizează și conținutul infracțiunii prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 328/1966, să se aplice regulile referitoare la concursul de infracțiuni. În afară de aceasta, nu este de conceput ca o infracțiune din culpă să includă în conținutul său ca element sau circumstanță agravantă o activitate incriminată distinct ca infracțiune intenționată. În sfârșit, acceptarea punctului de vedere că uciderea din culpă prevăzută în art. 178 alin. 3 C. pen. este o infracțiune complexă conduce și la situații inacceptabile în cazul aplicării dispozițiilor referitoare la recidivă, precum și în cazul aplicării unor acte de clemență.
O altă ipoteză ar fi aceea că uciderea din culpă săvârșită în modalitatea prevăzută la art. 178 alin. 3 Cod penal ar fi o infracțiune complexă.
În literatura juridică s-a susținut de unii autori că în situația în care uciderea din culpă a fost săvârșită de către un conducător de vehicul cu tracțiune mecanică, având o îmbinație alcoolică ce depășește limitele legale sau care se află în stare de ebrietate, acesta realizează conținutul infracțiunii prevăzută în art. 37 din D. 328/1966, în concurs cu infracțiunea de ucidere din culpă, prevăzută în art. 178, alin. 3 C. Pen.
Practica judiciară, influențată de decizia de îndrumare nr. 2/1975, a fostului Tribunal Suprem, ca și de unii autori, au adoptat însă teza potrivit căreia infracțiunea prevăzută în art. 178 alin.3 Cod Penal are un caracter complex, în aceasta fiind absorbită, ca element agravant, fapta prevăzută în art. 37din D. 328/1966.
Considerăm că pentru a se ajunge la concluzia existenței infracțiunii complexe în această situație, trebuia ca în conținutul legal al infracțiunii agravate de ucidere din culpă să se includă, alături de activitatea de “ucidere”, și activitatea de conducere a unui vehicul cu tracțiune mecanică de către o persoană care are peste 1%o alcool în sânge sau se află în stare de ebrietate.
De altfel, potrivit art. 41 alin.3 Cod Penal, “Infracțiunea este complexa când în conținutul său intră, ca element sau ca circumstanță agravantă, o acțiune sau inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală”, iar în conținutul textului art. 178, alin.3 Cod Penal, nu se prevede că uciderea din culpă trebuie să fie consecința conducerii vehiculului de către făptuitorul care se află în stare de ebrietate sau cu alcoolemie peste limita legală, ci faptul că existența acestei stări agravează răspunderea penală pentru uciderea din culpă.
Pe de altă parte, conținutul legal al infracțiunii prevăzute în art. 178 alin.3 Cod Penal, neimpunând ca uciderea din culpă să se fi produs pe un drum public, sfera de cuprindere a elementului circumstanțial de agravare este mai mare decât conținutul infracțiunii prevăzute în art. 37 din D. 328/1966, deși potrivit infracțiunii complexe, conținutul agravat este rezultatul absorbirii unei alte infracțiuni.
Rezulta că, în conținutul infracțiunii complexe prevăzute în art. 178 alin. 3 Cod Penal ar intra, atât activitatea care formează conținutul unei infracțiuni (art. 37 din D. 328/1966), cât și activități care nu sunt incriminate (ex. conducerea vehiculului pe câmp, situație în care se realizează conținutul unei infracțiuni simple).
În acest context, apreciem că săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 178 alin. 3 Cod Penal, pe drumul public, este mult mai gravă decât cea comisă în alte locuri, unde este pusă în pericol siguranța circulației pe drumurile publice și valorile sociale corelative.
Între cele două ipoteze trebuie să existe diferențieri nete cu privire la regimul sancționator, întrucât, în caz contrar, limitele legale de pedeapsa pentru uciderea din culpă ar fi aceleași, indiferent daca s-a comis sau nu și infracțiunea prevăzută în art. 37 din D. 328/1966. După cum se știe, aceasta din urmă este o infracțiune continuă, de pericol, făptuitorul punând în primejdie și viața altor persoane, ori alte valori sociale, în timpul cât a condus pe drumurile publice sub influența alcoolului.
Prin uciderea din culpă, dacă s-a datorat stării de ebrietate, se realizează numai unul din pericolele provocate de conducerea sub influența alcoolului, însă făptuitorul trebuie să răspundă și pentru producerea stării de pericol privind alte valori sociale, anterioare producerii uciderii din culpă.
De altfel, dacă făptuitorul ar continua să conducă autovehiculul în stare de ebrietate, după săvârșirea uciderii din culpă, s-ar reține concursul de infracțiuni, tocmai pentru că s-a creat (anterior) o stare de pericol pentru circulația publică, adică pentru alte valori ocrotite de lege.
De asemenea, potrivit conținutului legal al infracțiunii prevăzute în art. 178 alin 3 Cod Penal, nu este necesar ca starea de ebrietate a făptuitorului să fie cauza uciderii din culpă, ceea ce ar contrazice teoria infracțiunii complexe, întrucât potrivit întregii literaturi juridice între faptele reunite în conținutul infracțiunii complexe trebuie să existe un raport de conexiune obiectivă sau subiectivă de la cauză la efect sau de la mijloc la scop.
În situația infracțiunilor complexe, reglementate de legea penală, scopul activității infracționale îl constituie vătămarea relațiilor sociale principale, iar urmarea mai gravă este consecința activității principale, (art. 211 alin. 2 Cod Penal).
În cazul conținutului legal prevăzut în art. 178 alin. 3 Cod Penal, obiectul juridic principal este format însă de relațiile sociale privind viața victimei, iar relațiile sociale referitoare la siguranța circulației pe drumurile publice ar constitui obiectul juridic secundar, ceea ce ar reprezenta o situație inversă față de celelalte infracțiuni complexe.
Forma de vinovăție specifică infracțiunilor complexe este intenția, iar în cazul formei agravate, cum este și cea prevăzută în art. 178 alin. 2 Cod Penal este praeterintenția, ceea ce presupune că activitate principală are la bază intenția, iar rezultatul mai grav s-a produs din culpă, situație care nu corespunde cu formularea textului analizat.
Avându-se în vedere și celelalte argumente exprimate în literatura juridică: beneficierea de grațiere, când actul de clemență se referă la infracțiunile din culpă, inexistența stării de recidivă etc., care pledează reținerea concursului de infracțiuni, apreciem că aceasta soluție reprezintă de fapt și voința legiuitorului. Ca un paradox, în situația reținerii soluției infracțiunii complexe, cel care a condus în stare de ebrietate și a ucis o persoană poate beneficia de grațierea unei infracțiuni din culpă și nu se poate reține în sarcina sa starea de recidivă, iar cel care a condus sub influența alcoolului fără să suprime viața vreunei persoane nu beneficiază de grațiere și poate fi recidivist.
Analizându-se și redactarea celorlalte texte prin care se incriminează infracțiuni complexe, cât și trăsăturile acestei forme de unitate infracțională arătate în literatura juridică, apreciem că dacă legiuitorul ar fi intenționat ca infracțiunea de ucidere din culpă săvârșită de către persoane aflate în stare de ebrietate să fie complexă, ar fi creat o forma agravată la art. 37 din Decretul 328/1966, elementul circumstanțial fiind producerea morții din culpă.
Ultima modalitate normativă agravată privește pluralitatea de victime și anume că prin fapta agentului sunt ucise două sau mai multe persoane.
Din modul în care este redactat textul ("dacă prin fapta săvârșită s-a cauzat moartea a două sau mai multe persoane, la maximul pedepselor prevăzute în alineatele precedente se poate adăuga un spor până la 3 ani") rezultă că legiuitorul a păstrat, în cazul dat, unitatea de infracțiune. Ca urmare, dacă prin fapta săvârșită inculpatul a cauzat, din culpă, moartea a două persoane, există o singură infracțiune de ucidere din culpă, în formă agravată prevăzută de art. 178 alin. 5 C. pen., iar nu două infracțiuni de ucidere din culpă, în concurs. Agravanta prevăzută în textul menționat, constând în cauzarea morții a două sau mai multor persoane, caracterizează o infracțiune unică, o unitate infracțională legală, compusă din fapte care, altfel, ar fi rămas infracțiuni distincte.
Astfel în practică s-a decis că împrejurarea ce constă în aceeași faptă de nerespectare, de către un conducător auto, a dispozițiilor legale privind circulația pe drumurile publice, s-a cauzat moartea a două persoane, constituie o agravantă a infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută în art. 178 alin. 5 Cod Penal. Ca urmare, nu există concurs de infracțiuni, ci o singură infracțiune de ucidere din culpă calificată.
Inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea în concurs a două infracțiuni de ucidere din culpă prevăzute în art. 178 alin. 2 Cod Penal.
S-a reținut că, în dimineața zilei de 23 august 1994, prin nerespectarea regulilor de circulație, inculpatul a lovit cu autoturismul pe care îl conducea un număr de cinci persoane aflate pe trotuar, din care două au fost accidentate mortal, iar celelalte au suferit diferite leziuni.
Apelul declarat de procuror a fost admis și s-au majorat pedepsele stabilite pentru cele două infracțiuni de ucidere din culpă.
Recursul inculpatului a fost admis și s-a constatat că pedepsele stabilite pentru cele două infracțiuni de ucidere din culpă sunt grațiate în parte.
Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
În cazul infracțiunii de ucidere din culpă legea prevede și împrejurări agravante, între care cea prevăzută în art. 178 alin. 5 Cod Penal, potrivit căreia dacă prin fapta săvârșită s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane, la maximul pedepselor prevăzute în alineatele precedente se poate adăuga un spor de până la 3 ani.
Cum decesul celor două victime s-a produs datorită leziunilor ce le-au fost cauzate prin accidentul de circulație comis de inculpat, se impunea a se reține că a fost săvârșită o singură infracțiune de ucidere din culpă, în condițiile de agravare prevăzute în art. 178 alin. 2 Cod Penal, iar nu două infracțiuni de ucidere din culpă, în raport cu numărul victimelor.
3.5. Latura subiectivă a infracțiunii de ucidere din culpă
Uciderea din culpă, după cum o arată și denumirea, se săvârșește din culpă, fie în forma culpei cu previziune (ușurința), fie în forma culpei simple (neglijența) așa cum sunt definite în art. 19 C. pen.
Ca formă a vinovăției, culpa este definită prin dispozițiile art. 19 alin. 2 cod penal și constă în atitudinea psihică a făptuitorului care prevede rezultatul faptei sale, nu-l acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va produce, ori nu prevede rezultatul faptei sale deși putea și trebuia să-l prevadă. Culpa în dreptul penal reprezintă forma mai ușoară a vinovăției, deoarece în cazul ei capacitatea spirituală a subiectului este dirijată în direcția unei activități străine infracțiunii comise în realitate.
Caracteristicile generale ale infracțiunii pe care subiectul o săvârșește în concret fie străbat ca niște umbre mai puțin clare numai periferiile câmpului preocupărilor sale intelectuale, fie nu-i ating nici cel puțin tangențial sfera conștiinței. Datorită acestui raport față de conștiința subiectului, caracteristicile generale ale infracțiunii uneori scapă cu totul controlului său intelectual, când nu prevede deloc rezultatele ilicite ale faptei, alteori însă nu sunt pe deplin înțelese, când prevede numai posibilitatea producerii rezultatelor respective și speră să le prevină în timp util.
Culpa nu este o formă de proces psihic inferioară ori atenuată a intenției ( deși faptele ilicite comise din culpă se pedepsesc mai ușor decât cele comise cu intenție), ci constituie o formă specifică de proces psihic, de corelație între elementele volitive și intelective ale procesului psihic.
În cazul uciderii din culpă, făptuitorul nu voiește să se producă rezultatul, constând în moartea persoanei dar, într-o primă ipoteză, speră în mod ușuratic și fără temei că rezultatul aflat în reprezentarea sa nu se va produce, în a doua ipoteză, nici nu-l prevede, deși trebuia și putea să-l prevadă.
Astfel în practică s-a stabilit că fapta militarului aflat în serviciul de santinelă, care pe întuneric, nesesizând că de postul său se apropie un alt militar, a dezasigurat pistolul mitralieră cu care era înarmat, a introdus cartuș pe țeavă și, fără a-l soma, a tras în acel militar, de la aproximativ 2 metri, împușcându-l mortal în cap, constituie infracțiunea de omor iar nu aceea de ucidere din culpă.
De vreme ce declanșarea proiectilului nu se putea produce instantaneu, ci prin efectuarea mai multor operațiuni prealabile de manevrare a mecanismelor de tragere, între care și introducerea cartușului pe țeavă, se exclude săvârșirea faptei din ușurință sau neprevedere, ce caracterizează, sub aspect subiectiv infracțiunea de ucidere din culpă.
Criteriul "previzibilității rezultatului", emis încă de autorii clasici, stă la baza definiției culpei. Deși se propun și alte criterii el rămâne criteriul general acceptat de comentatori. În Codul nostru penal, fapta este săvârșită din culpă când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că nu se va produce (ușurința), sau când nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă (neglijența).
Delimitarea intenției indirecte de neglijență este în continuare o problemă controversată în practica judiciară.
Ușurința corespunde cu acea atitudine inadmisibilă, caracteristică celui care riscă nerațional socotind fără temei, într-o situație primejdioasă că rezultatul constând în moartea unei persoane nu se va produce. Cele mai frecvente cazuri de ușurință sunt: conducerea autovehiculului sub influența alcoolului cu viteză excesivă sau în stare de boală, ori de oboseală; depășirea riscantă a autovehiculului din față; organizarea defectuoasă a lucrărilor pe un șantier.
Ușurința este foarte aproape de intenția indirectă. Când făptuitorul nu are nici un temei sau un temei serios să considere că rezultatul mai grav nu se va produce, și se bazează în această convingere exclusiv pe jocul întâmplării (spre exemplu, un individ având asupra sa o armă trage mai multe focuri în mulțime), va exista intenție indirectă de omor; când făptuitorul crede sincer (dar ușuratic) că rezultatul pe care-l prevede nu se va produce, deoarece el ar fi în stare să prevină rezultatul, avem culpa din ușurință.
Neglijența (sau neprevederea), denumită și culpă simplă, echivalează cu lipsă de precauție; nu se prevede ceea ce trebuia să se prevadă, în raport cu conduita ipotetică, a omului normal care, în condiții similare, se presupune că ar fi prevăzut ceea ce făptuitorul nu a prevazut. De exemplu: un militar în termen, aflat în serviciul de pază, lângă un depozit de carburanți, lasă arma încărcată și nesupravegheată în apropierea unui grup de copii care se aflau în preajmă. Unul dintre copii se joacă cu arma, aceasta se descarcă și un alt copil este ucis. Militarul în termen este vinovat pentru uciderea din culpă , pentru că trebuia și putea să prevadă rezultatul.
În cazul neglijenței, făptuitorul nu are deci o reprezentare mintală a rezultatului constând în moartea unei persoane, el ignoră în mod nepermis un asemenea rezultat, demonstrând o anume deficiență, nu în legătură cu elementul volitiv, ci cu elementul intelectiv neprevăzând posibilitatea survenirii rezultatului respectiv, deși în condițiile date trebuia și putea să prevadă aceasta.
Mai sunt folosite denumirile de culpă conștientă și culpă inconștientă. Astfel, în Codul penal elvețian, culpa în general se califică "conștientă" când făptuitorul acționează conștient de rezultatul posibil al acțiunii sau inacțiunii dar cu convingerea că rezultatul nu se va produce; când făptuitorul nu are previziunea rezultatului și nu uzează de precauțiile pentru a preveni consecințele pe care trebuia ș putea să le prevadă. După unii autori, caracterul conștient al culpei se deduce din încălcarea cu bună știință a dispozițiilor legale sau a normelor de conduită, făptuitorul sperând că rezultatul nu se produce, iar caracterul inconștient al culpei rezultă din apariția unor împrejurări în sfera de acțiune a subiectului, în fața cărora, deși ar fi avut posibilitatea unui răspuns corespunzător, printr-un anume efort, nu l-a ales pe acesta, ci un altui, care a avut ca rezultat uciderea persoanei. Sunt citate în această privință cazurile de neîndemânare sau de incapacitate de reacție la un eveniment rutier care în mod normal putea fi evitat.
Diferențele menționate nu sunt lipsite de interes; ele demonstrează străduința doctrinei penale de a stabili criterii mai sigure în delimitarea modalităților culpei. Tiparul abstract al "omului mijlociu", într-o lume a mașinismului în continuă transformare, permite ca granița între răspunderea penala și lipsa de răspundere să devină labilă ș nesigură. Dacă adăugăm ș problema încă nesoluționată a "dualității culpelor" – dacă există o singură culpă atât în dreptul penal cât și în dreptul civil sau, din contră, culpa penală este diferită și cuprinde elemente proprii de identificare față de culpa civilă – observăm că tabloul de incertitudini pe care-l oferă răspunderea penală pentru fapte săvârșite din culpă este destul de bogat.
Practica judiciară este permanent confruntată cu fapte care se cer soluționate atent, făcând distincția între formele intenției și culpei. Astfel, fapta inculpatului de a ucide victima prin tragerea asupra acesteia din apropiere a unui foc de pistol, după ce a efectuat mișcări de manevrare a armei de natură a demonstra existența intenției de a ucide, constituie infracțiune de omor prevăzută în art. 174, alin. 1 Cod Penal, iar nu infracțiunea de ucidere din culpă prevăzută în art. 178 alin. 2 Cod Penal.
Inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de omor prevăzută în art. 174 alin. 1 Cod Penal.
S-a reținut că în seara zilei de 13 aprilie 1996, în timp ce se afla în serviciul de pază la un combinat în calitate de gardian public inculpatul a împușcat mortal cu pistolul din dotare, un salariat la acea unitate.
Apelul declarat de inculpat a fost respins.
Declarând recurs inculpatul a cerut schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de ucidere din culpă prevăzută în art. 178 alin. 2 Cod Penal, pe motiv că a declanșat focul de armă din greșeală.
Recursul nu este fondat.
Contrar celor susținute prin motivul invocat, din probele administrate rezultă că, în urma unei altercații avute cu victima inculpatul, agitat, a încărcat pistolul, l-a îndreptat spre aceasta și a tras asupra ei de la o distanță de câțiva centimetri.
Or, în aceste condiții, este evident că inculpatul a acționat cu intenția de a ucide victima, încât nu se justifică schimbarea încadrării juridice a faptei.
În practica noastră judiciară, vinovăția pentru ucidere din culpă se fixează în raport cu elementele concrete, care permit să se ajungă la concluzia dacă făptuitorul a trebuit să prevadă rezultatul, sau dacă a riscat în mod ușuratic. Astfel, într-o speță se arată că stabilirea posibilității de prevedere a urmărilor nu se rezolvă în mod formal, numai în raport cu pregătirea inculpatului, ci și în funcție de ceea ce acesta cunoștea și putea să facă; în altă speță se arată că inculpatul neștiind că victima este suferindă de inimă, nu putea să prevadă că, fugărind-o și aruncând cu o piatră în ușa casei unde s-a refugiat, aceste fapte ar putea să aibă ca efect spaima și moartea ei; în aceste condiții instanța a pronunțat achitarea pentru lipsa de vinovăție.
Elementele specifice fiecărei cauze pot sa releve aspecte de natură să infirme judecățile șablon și să dezvăluie date în baza cărora se obține o mai bună înțelegere a condițiilor în care s-a aflat făptuitorul în momentul săvârșirii faptei și în raport cu care, se poate ajunge la o concluzie mai corectă cu privire la posibilitatea prevederii rezultatului de către acesta. Dar culpa trebuie deosebită nu numai de intenția indirectă, dar și de praeterintenție. Atunci când rezultatul mai grav al faptei (moartea victimei) are la bază culpa, însă fapta inițială a fost intenționată (lovirea, vătămarea) – făptuitorul va răspunde pentru infracțiunea de loviri cauzatoare de moarte și nu pentru ucidere din culpă .
În acest mod s-a reținut în practica judiciară, că aplicând victimei, aflată în stare de ebrietate, o lovitură de pumn sub bărbie, inculpatul a determinat căderea, lovirea cu capul de trotuar și, în cele din urmă, decesul ei. În aceste condiții, inculpatul a săvârșit cu intenție fapta de lovire, dar nu a prevăzut rezultatul survenit, deși – în raport cu experiența sa de viață trebuia și putea să-l prevadă; așadar, el a acționat cu praeterintenție, element subiectiv specific infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. O asemenea faptă nu constituie infracțiunea de ucidere din culpă , deoarece, din punct de vedere subiectiv, fapta comisă se caracterizează prin intenție în ceea ce privește lovirea victimei, și prin culpă în ce privește rezultatul letal produs. În aceeași situație se află inculpatul care, în dorința de a face o glumă, cuprinde în brațe victima, o deplasează cu toată împotrivirea acesteia, lângă un foc, pentru ca apoi să o treacă prin flăcări, deasupra cărora a continuat să o țină imobilizată, constituie acte materiale de violență, similare celor incriminate prin art. 183 C. pen. Între aceste acte și moartea victimei a existat o evidență de cauzalitate, iar din punct de vedere subiectiv, inculpatul a acționat cu intenție în ceea ce privește cauzarea de vătămări, prin punerea victimei în contact cu flacăra, și din culpa în raport cu rezultatul mai grav, decesul victimei, deoarece trebuia și putea să prevadă că, în condițiile concrete în care a acționat, victima era expusă flăcărilor și eventualității ca hainele sale de lucru, îmbibate cu substanțe inflamabile, să ia foc, așa cum s-a întamplat.
Tot astfel, în cazul când acțiunea făptuitorului, cum este trântirea și rostogolirea unei persoane pe sol, a fost comisă cu intenție, iar decesul acesteia s-a produs din culpă, prin depășirea intenției, fapta nu constituie infracțiune de ucidere din culpă ci aceea de vătămări cauzatoare de moarte prevăzută în art. 183 Cod Penal.
Inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută în art. 178 alin. 1 Cod Penal.
Instanța a reținut că, în urma unor discuții purtate în glumă cu colegul său de muncă, l-a rostogolit pe acesta de două ori peste cap cauzându-i o fractură a coloanei vertebrale, în urma căreia victima a decedat.
Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
Conform art. 183 Cod Penal, constituie infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte dacă vreuna dintre faptele prevăzute în art. 180–182 a avut ca urmare moartea victime.
Se cere, deci, ca elementul material al infracțiunii să fie realizat prin loviri sau alte acte de violență, săvârșite cu intenție, iar acestea să cauzeze moartea victimei, care să se producă prin depășirea intenției făptuitorului, ca urmare a neprevederii efectului faptelor sale deși el trebuia și putea să-l prevadă.
În cazul infracțiunii de ucidere din culpă, elementul material constă dintr-o acțiune sau inacțiune susceptibilă a produce direct sau indirect decesul unei persoane, fără ca făptuitorul să urmărească sau să accepte vreo consecință vătămătoare a faptei sale, în timp ce infracțiunea prevăzută în art. 183 Cod Penal, implică intenția de a lovi sau a vătăma, fie și printr-o lovire sau vătămare simplă.
Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul, în urma unor gesturi ale colegului său, l-a apucat de umeri și l-a rostogolit de două ori peste cap, crezând că-i va cauza doar o suferință fizică prin șocul căderii; la cea de-a doua rostogolire, s-a produs, însă, o fractură a coloanei vertebrale prin hiperextensia forțată a gâtului, ceea ce a avut drept consecință decesul victimei, prin contuzie cu hemoragie meningo-medulară cervicală.
În atare situație, fapta inculpatului, constând dintr-o acțiune violentă intenționată prin care a urmărit cauzarea unei suferințe neînsemnate, dar al cărei rezultat – moartea victimei – a depășit intenția sa, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de vătămări cauzatoare de moarte prevăzută în art. 183 Cod Penal.
O formă a culpei profesionale stă și la baza manoperelor avortive care au condus la moartea femeii însărcinate. În această situație vor opera prevederile art. 178 C. pen., chiar dacă au fost abrogate dispozițiile speciale din materia avortului, deoarece altfel ar însemna că autoarea faptei care a provocat decesul victimei, să nu poată fi trasă la răspundere penală. În acest fel se orientează și practica juridică. Astfel, într-o speță, instanța a decis că inculpatul care întrerupe cursul sarcinii victimei în condiții necorespunzătoare, ceea ce i-a provocat moartea, va fi tras la răspundere în baza art. 178 alin. 2 C. pen.. Într-o altă speță s-a decis că în cazul în care în timpul judecății intervine abrogarea art. 185-188 C. pen. referitoare la infracțiunea de provocare ilegală a avortului, instanța de judecată trebuie să pună din oficiu în discuție schimbarea încadrării juridice a faptei celei care a provocat ilegal un avort care s-a soldat cu decesul victimei, din infracțiunea prevăzută de art. 185 alin. 4 C. pen. în aceea prevăzută de art. 178 alin. 2 C. pen..
În cazul culpei profesionale, pot fi și situații în care culpa făptuitorului să se găsească în concurs cu culpa victimei; în acest caz culpele concurente nu se anihilează, nici nu se compensează, ci sunt independente, culpa victimei servind la individualizarea răspunderii penale. Un exemplu în acest sens îl reprezintă următoarea speță: victima, aflată pe șosea într-un grup de persoane care așteptau repararea unei defecțiuni la autobuzul cu care călătoreau, s-a deplasat dincolo de axul șoselei în momentul depășirii grupului de autoturismul condus de inculpat, fiind accidentată mortal. În această situație, imprudența victimei se înscrie în raportul de cauzalitate a producerii decesului, alături de încălcarea de către inculpat a regulilor de circulație privind trecerea pe lângă grupuri de persoane.
Inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. 2 C. pen. Recursul declarat în cauză a fost admis motivându-se că prin hotărârea atacată s-a reținut greșit culpa exclusivă a inculpatului în producerea accidentului mortal, deoarece a condus autoturismul la trecerea pe lângă grupul de persoane fără a reduce viteza până la limita evitării oricărui pericol încălcând astfel, dispozițiile art. 39 alin. 1 lit. a din Regulamentul de aplicare a Decretului nr.328/1966.
Din probele administrate rezultă, însă cum, de altfel a reținut și instanța că în momentul în care autoturismul trecea prin dreptul grupului de oameni din spatele autobuzului, victima a făcut câțiva pași imprudenți, depășind axul șoselei pe banda de circulație a autoturismului, fiind lovită și proiectată pe capotă și apoi la sol.
Potrivit art. 63 din Regulamentul mai sus menționat, pietonii sunt obligați, între altele, să circule numai pe trotuare, iar în lipsa acestora, pe potecile laterale ale drumurilor publice, fiindu-le interzise plimbările și staționările în grup pe partea carosabilă a acestora.
Așa cum s-a reținut, victima a încălcat dispozițiile legale menționate astfel încât între activitatea sa și rezultatul produs, există legătura de cauzalitate, situație pe care instanța trebuia să o aibă în vedere și să rețină la dozarea pedepsei și la stabilirea despăgubirilor civile că accidentul s-a produs din culpa comună a inculpatului și a victimei, în proporții egale.
3.6. Forme. Modalități. Sancțiuni.
Infracțiunea de ucidere din culpă ca și omorul este o faptă comisivă (care poate rezulta atât dintr-o activitate pozitivă, cât și din atitudini negative) și o infracțiune materială ( de rezultat). Cum în principiu la infracțiunile săvârșite din culpă nu există o hotărâre infracțională a cărei realizare să fie pregătită și pusă în executare, este exclusă posibilitatea formelor imperfecte (acte pregătitoare sau tentativă) implicit și la infracțiunea de ucidere din culpă nu vor exista aceste forme.
Infracțiunea se consumă în momentul producerii morții persoanei ca rezultat al activității făptuitorului.
În afară de modalitatea simplă, corespunzătoare infracțiunii tip, infracțiunea poate fi săvârșită și în modalități agravate (care au fost analizate mai înainte).
În forma simplă, tipică, infracțiunea de ucidere din culpă se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani.
Formele agravate ale uciderii din culpă sunt pedepsite diferențiat. Astfel, forma prevăzută de alin. 2 al art. 178 C. pen., se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani, iar următoarele două forme, cu închisoare de la 5 la 15 ani. În sfârșit, în cazul ultimei forme agravate, la maximul pedepselor prevăzute în alineatele precedente, se poate adăuga un spor de până la 3 ani.
În practica judiciară culpa comună a autorului și victimei determină, în cele mai multe cazuri, scăderea substanțială a pedepsei, fie prin aplicarea de circumstanțe atenuante, fie prin fixarea pedepsei cât mai aproape de minimul special. De asemenea, de această imperfecțiune se ține seama la stabilirea despăgubirilor civile.
De regulă instanțele aplică sancțiuni corecte în aceasta materie fiind preocupată să influențeze prin pedeapsă conduita viitoare a făptuitorului, astfel încât aceasta să răspundă corespunzător la solicitările exterioare, să-și creeze structuri inhibitorii mai rezistente și să aibă o mai mare forță de chibzuire atunci când acționează în situații de pericol potențial pentru viața persoanelor. Între exigența socială, care pretinde o pedeapsă aspră în raport cu gravitatea rezultatului, și imperativul resocializării făptuitorului prin întărirea funcțiilor conștiinței (atenție și prevedere) care nu necesită o asemenea pedeapsă, pot să apară unele dezacorduri; acestea explică încercările doctrinei de a găsi noi și mai eficiente soluții de tratament penal a infracțiunilor din culpă .
Marea majoritate a autorilor consideră că sancționarea infracțiunilor neintenționate cu pedepse intimidante nu are o influență pozitivă asupra comportamentului; ceea ce se impune este dozarea corespunzătoare a sancțiunilor, nu după gravitatea rezultatului, ci în raport cu intensitatea culpei (starea de beție, refuzul de a opri mașina în anumite situații etc.) ca și folosirea pe scară largă a altor forme de tratament penal în locul închisorii.
3.7. Cazul fortuit – cauza care înlătură caracterul penal al faptei
Întâlnim această cauză atunci când peste o faptă umană, social-utilă, se suprapune o întâmplare sau împrejurare imprevizibilă care deviază direcția și rezultatul firesc al faptei inițiale a omului, realizându-se conținutul unei fapte prevăzute de legea penală. În acest caz agentul produce un rezultat pe care nu l-a conceput sau urmărit, ci este consecința intervenției unei energii, obiectiv imprevizibile, care s-a interpus în desfășurarea acțiunii ori a amplificat acțiunea subiectului. Nu interesează cauza împrejurării fortuite. Inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută în art. 178 alin. 2 Cod Penal.
S-a reținut că, în seara zilei de 7 august 1995, circulând cu autoturismul pe șoseaua ce străbate satul Șerbăuți, inculpatul a trecut peste victimă care, din cauza stării de ebrietate, adormise pe carosabil, provocându-i moartea.
Condamnarea a fost menținută în apelul inculpatului.
În recursul declarat, inculpatul a invocat aplicarea art. 47 Cod Penal, referitoare la cazul fortuit.
Recursul nu este fondat.
În speță, victima era în stare de ebrietate și dormea pe șosea, dar acest fapt nu constituie o împrejurare ce nu poate fi prevăzută de cei angajați în trafic.
Energia intervenită pe neașteptate poate să provină din partea unor factori foarte diferiți, cum ar fi: imprudența victimei (de exemplu, un copil care se joacă pe balcon, cade în stradă și este rănit de un autovehicul care circula normal), ori să provină din partea făptuitorului (de exemplu, conducătorul auto are o stare de leșin, pe neașteptate, provocând un accident de circulație) sau din partea unor fenomene ale naturii (cutremur, alunecări de terenuri etc.), ori din partea unui animal (de exemplu, o pisică răstoarnă o lampă cu petrol provocând incendierea casei) sau din cauza unor defecțiuni tehnice imprevizibile (de exemplu, explozia unui cazan sau a unei anvelope, un defect de fabricație a frânelor la auto-camion etc.).
Legea penală română nu face deosebire între cazul fortuit și forța majoră (în acest din urmă caz împrejurarea imprevizibilă ar proveni din partea altor forțe decât acțiunea umană conștientă).
Uneori energia străină imprevizibilă poate să reprezinte o dezvoltare în continuare, o amplificare a acțiunii agentului (de exemplu, o persoană în timp ce săpa o groapă pentru nevoi gospodărești în curtea casei, declanșează, în mod imprevizibil, o alunecare de teren care distruge gospodăria vecinului)sau poate sa nu aibă nici o legătură cu acțiunea anterioară a acestuia (de exemplu, sora de spital îi da bolnavului medicamentul indicat, fără să știe că, din greșeala farmacistului, medicamentul valabil fusese substituit cu unul otrăvitor).
Intervenția împrejurării fortuite se grefează pe existența unei acțiuni (inacțiuni) a făptuitorului îndreptată spre obținerea unui alt rezultat decât acela care s-a produs ca urmare a fortuitului, nu este necesar ca rezultatul urmărit de agent să fi fost ilicit: este posibil ca împrejurarea fortuită să se interpună în desfășurarea unei acțiuni ilicite a făptuitorului (de exemplu, agentul fuge cu lucrurile furate urmărit de victimă, aceasta fiind suferindă de inimă face un infarct și moare, în acest caz rezultatul mai grav s-a produs în mod imprevizibil pentru agent astfel că acesta nu va răspunde pentru infracțiunea praeterintenționată).
Acțiunea (inacțiunea) agentului trebuie să fie voită de acesta, în raport cu rezultatul urmărit, adică să-i aparțină subiectului. Dacă agentul a fost constrâns fizic să acționeze într-un anumit sens (de exemplu, impiegatul CFR este imobilizat și împiedicat să-și îndeplinească obligațiile legale) nu se poate vorbi de lipsa de previziune a acestuia, chiar dacă ar interveni o împrejurare fortuită. În asemenea cazuri ar trebui să se admită existența unor cauze care înlătură existența acțiunii sau inacțiunii, cu toate consecințele pe care le-ar atrage aceasta.
Legea penală română tratează și constrângerea fizică ca o cauză care înlătură vinovăția trecând peste diferențierile semnalate, de aceea este posibil, potrivit legii române, luarea unei măsuri de siguranță contra unei persoane iresponsabile, deși a comis fapta din cauza constrângerii fizice sau obligarea la despăgubiri civile a unei persoane care a acționat sub imperiul constrângerii fizice. În aceste cazuri subiectul nu a comis o faptă; ca atare, nu ar fi susceptibil de luarea unei măsuri de siguranță ori de plata despăgubirilor civile.
Pe lângă acțiunea (inacțiunea) subiectului mai este necesar ca între împrejurarea fortuită și rezultat să existe o legătura de cauzalitate. Nu are relevanță dacă împrejurarea fortuită a avut loc înainte de activitatea făptuitorului (de exemplu, substituirea medicamentului s-a produs înainte de acțiunea infirmierei), ori după ce agentul a efectuat acțiunea și a început să se producă rezultatul (de exemplu, alunecarea de teren s-a produs după săparea gropii de către agent). Nu este necesar însă ca o asemenea legătură să existe între acțiunea subiectului și împrejurarea fortuită: este suficient ca această împrejurare să fi intervenit în desfășurarea acțiunii subiectului producând rezultatul (de exemplu, nu există nici o legătura de cauzalitate între acțiunea infirmierei și împrejurarea care a condus la substituirea medicamentului).
Acțiunea (inacțiunea) subiectului trebuie însă să fi făcut parte, alături de împrejurarea fortuită, dintre factorii care au cauzat rezultatul; fortuitul înlătură răspunderea agentului numai în legătură cu o acțiune care din punct de vedere material, a produs un rezultat ilicit pe care acesta a fost în imposibilitate obiectivă să-l prevadă.
Acțiunea subiectului, chiar îndreptată spre obținerea unui rezultat diferit de cel produs, constituie, în raport cu rezultatul produs, o condiție necesară, deoarece fără existența acesteia împrejurarea fortuită nu ar fi putut produce rezultatul ilicit. Sub acest aspect teza susținută de unii autori, în sensul că fortuitul înlătură legătura cauzală între acțiunea subiectului și rezultat și, ca urmare, ar trebui analizată în cadrul problematicii cauzalității pare, teoretic, discutabilă. În măsura în care împrejurarea fortuită, pentru a produce rezultatul, a trebuit, în mod necesar, să folosească acțiunea în curs de desfășurare a făptuitorului, să se grefeze pe aceasta, contribuția cauzală a agentului nu poate fi înlăturată. Fortuitul va înlătura numai reflectarea în psihicul agentului a acestei legături, care a acționat în imposibilitatea obiectivă de a prevedea consecințele acțiunii sale și implicit intervenția împrejurării fortuite.
Legea penală română a adoptat această a doua poziție teoretică reglementând cazul fortuit în cadrul cauzelor de excludere a vinovăției.
În concepția legii penale române fortuitul constituie o cauză care înlătură vinovăția, deoarece lipsește prevederea de către subiect a consecințelor acțiunii (inacțiunii). Ceea ce obiectiv este imposibil de a fi prevăzut de orice persoană, va fi, firește imposibil de prevăzut și subiectiv, adică în raport cu capacitatea de prevedere a subiectului, raportată la însușirile unei persoane care ar fi acționat în aceleași condiții ca și aceasta; ca urmare, n-ar fi posibil să se susțină că, în acest caz, făptuitorul ar fi trebuit sau ar fi putut să prevadă rezultatul faptei. Fortuitul, ca imprevizibilitate obiectivă, exclude, prin urmare, culpa agentului (acolo unde norma de incriminare prevede și culpa ca cerință subiectivă) întocmai ca și imprevizibilitatea subiectivă și personală. Dacă fapta este incriminată numai când este comisă cu intenție, intervenția cazului fortuit, cu atât mai mult, va exclude vinovăția făptuitorului.
S-ar putea afirma chiar că în cazul faptelor incriminate numai când sunt săvârșite cu intenție nu are relevanță cauza neprevederii rezultatului și anume, dacă aceasta s-a datorat imprevizibilității obiective ori lipsei de diligență a subiectului; în toate cazurile agentul n-ar fi putut răspunde pentru comiterea unei fapte cu intenție (de exemplu, intenția este exclusă fie că cel care a deschis o corespondență adresată altuia era în imposibilitate absolută să-și dea seama că respectiva corespondență nu-i era adresată sau numai subiectiv și personal s-a găsit în imposibilitate să prevadă împrejurarea că este vorba de o corespondență care nu-i era adresată ori din greșeală a comis fapta). Dimpotrivă, în cazul infracțiunilor care se pot comite și din culpă, interesează cauza neprevederii rezultatului deoarece dacă acționează una din imprevizibilitățile de mai sus însă cauza neprevederii este lipsa de diligență a agentului, care ar fi trebuit sau putut să prevadă rezultatul, acesta va răspunde pentru o infracțiune comisă din culpă.
În practica judiciară s-a decis că există caz fortuit dacă accidentul de circulație s-a produs ca urmare a uzurii premature a pivotului inferior de la roata de direcție, ceea ce a provocat blocarea mecanismului de direcție; în acest caz nu există culpa inculpatului, ci accidentul s-a datorat unei împrejurări imprevizibile care nu putea fi preîntâmpinată; tot astfel, dacă accidentul s-a produs din vina exclusivă a victimei care fiind în stare de ebrietate și împinsă pe neașteptate de un alt pieton, a apărut imprevizibil în fața autovehiculului condus de inculpat, lovirea victimei neputând fi evitată.
În doctrina penală cazul fortuit este socotit ca o cauză de excludere a răspunderii penale "fără patrie", fiind controversată poziția acesteia în sistematica infracțiunii: unii autori, așa cum am văzut, consideră fortuitul, pentru motive deja analizate, că ar aparține problematicii cauzalității, alții propun ca fortuitul să fie studiat în cadrul problematicii acțiunii deoarece înlătură apartenența faptei unui autor determinat (de exemplu, în cazul șoferului care, pe neașteptate, are o stare de leșin urmată de pierderea controlului volanului și accidentarea unui pieton). Teza dominantă propune examinarea fortuitului în legătură cu inexistența culpei agentului (ca urmare a imposibilității absolute de prevedere). S-a obiectat împotriva previzibilității ca și criteriu de diferențiere între culpă și caz fortuit, deoarece, criteriul ar fi relevant numai în privința culpei generice nu și în cazul culpei specifice (sau prin neobservarea anumitor reguli) și care ar fi, conceptual, incompatibilă cu fortuitul. O asemenea diferențiere ar fi greu de admis deoarece și în cazul culpei prin neobservarea anumitor reguli de diligență poate fi conceput fortuitul în sensul imposibilității obiective de a respecta regula de diligență care ar fi evitat producerea rezultatului (de exemplu, un moment de tulburare a vederii -fosfenă – poate face ca agentului să-i apară culoarea roșie a semaforului ca verde, tot astfel, când spargerea parbrizului pe neașteptate îl împiedică pe șofer să vadă drumul; sau în cazul exploziei cauciucului de curând montat). Împotriva previzibilității s-au formulat critici și de alți autori susținându-se că nu se poate deosebi fortuitul de culpă în raport cu previzibilitatea, deoarece nu se poate cere a prevedea un rezultat care nu poate fi prevenit. Previzibilitatea, fără posibilitatea de a preveni, echivalează cu a nu prevedea. O asemenea echivalență este greu de admis. În realitate, agentul poate prevedea și împrejurări asupra cărora nu este în măsură să acționeze spre a preveni rezultatele negative care s-ar produce (de exemplu, agentul prevede furtuna care se apropie și care îl va arunca, odată cu barca în care se află, la mal peste bunurile aflate acolo pe care le va distruge, dar nu poate evita acest rezultat); o asemenea situație constituie forță majoră (vis major). În cazul fortuitului, ceea ce i se cere agentului este să se găsească în imposibilitatea obiectivă de a prevedea energia străină care va interveni și va produce rezultatul, nu i se cere să fi putut lua măsuri ca rezultatele negative să nu se producă. Dacă există atât imposibilitatea de prevedere, cât și imposibilitatea de a preveni rezultatul, ne vom afla în fața unui fortuit peste care s-a suprapus forța majoră (constrângerea fizică).
Esențial pentru caracterizarea cazului fortuit este caracterul obiectiv și general al imposibilității de previziune; de aceea nu are relevanță condiția personală a agentului, starea sa de sănătate, studii, experiența etc. Chiar dacă, uneori, întâmplările care provoacă rezultatele fortuite sunt cunoscute, aceasta nu exclude fortuitul dacă nici o persoană n-ar fi putut cunoaște momentul intervenției împrejurării respective. Sub acest aspect, cazul fortuit se deosebește de inexistența vinovăției, situație în care lipsa de prevedere este personală și subiectivă, fiind determinate de situația făptuitorului.
În raport cu prevederea rezultatului este de observat că în cazul fortuitului, ceea ce nu este în măsură să prevadă agentul, în mod direct, este intervenția împrejurării fortuite (a cauzelor și proceselor ascunse) care vor produce rezultatul; din această cauză agentul este în imposibilitate să prevadă și producerea rezultatului. Fiind vorba de o împrejurare obiectiv imprevizibilă, aceasta se va răsfrânge și asupra subiectului care va fi în imposibilitate și subiectiv să prevadă rezultatul. Dimpotrivă, în cazul lipsei de vinovăție, imprevizibilitatea subiectului are caracter pur subiectiv și poartă în mod direct asupra rezultatului faptei (pe care nu trebuia și nici nu putea să-l prevadă).
Dacă într-o cauză anumită se va reține că subiectul n-a prevăzut împrejurarea care a produs rezultatul, deși acesta, obiectiv, era previzibil, nu vor fi aplicabile dispozițiile relative la cazul fortuit; se va examina însă dacă în raport cu însușirile și capacitatea subiectului acesta nu ar fi trebuit sau ar fi putut să prevadă rezultatul. Dacă se răspunde negativ și la o atare examinare, atunci nu va exista vinovăția agentului. Cu atât mai puțin va exista cazul fortuit dacă împrejurarea care a intervenit în desfășurarea acțiunii subiectului nu numai că a fost prevăzută de acesta, dar a și contat pe ea pentru a produce rezultatul (de pildă, subiectul, prevăzând că este iminentă o furtună puternică, părăsește imediat barca, lăsând în voia valurilor victima care dormea în barcă și pe care urmarea să o ucidă); în acest caz făptuitorul răspunde pentru infracțiunea de omor intențional; tot astfel, dacă împrejurarea fortuită a accelerat numai procesul de finalizare a rezultatului care s-ar fi produs și fără aceasta (de exemplu, victima lovită mortal la cap, în drum spre spital decedează, ambulanța întârziind datorită exploziei unui cauciuc).
Astfel, în seara zilei de 27 decembrie 1994, în jurul orelor 21, inculpatul, conducând un autotren încărcat și de mare tonaj, cu o viteză de 28 km/h – timpul fiind ploios, cerul acoperit, vizibilitatea redusă, si carosabilul alunecos – a accidentat mortal o persoană aflată în stare de ebrietate și culcată pe carosabil, pe care n-a observat-o la timp.
Susținerea inculpatului, care a fost condamnat pentru infracțiunea de ucidere din culpă prevăzută în art. 178 alin. 2 Cod Penal, că în speță sunt incidente prevederile art. 47 Cod Penal privitoare la cazul fortuit – pentru că prezența victimei, adormită, pe șosea nu putea fi prevăzută – nu este întemeiată.
Vinovăția inculpatului constă în neatenția sa, din care cauză nu a observat la timp victima pentru a putea opri (bătaia farurilor era de 30 m. iar spațiul necesar pentru oprire 21,22 m.) și în nerespectarea regulilor de circulație prevăzute în art. 49 lit. k și l din Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 328/1966, conform cărora conducătorii autovehiculelor sunt obligați să reducă viteza până la limita evitării oricărui pericol pe timp de noapte, ploi torențiale, ninsori abundente, pe drumuri alunecoase cu ploaie sau zăpadă.
Existența cazului fortuit înlătură, prin urmare, întotdeauna caracterul penal al faptei prin excluderea vinovăției, pe când lipsa de prevedere subiectivă poate să înlăture, automat, vinovăția numai în cazul faptelor săvârșite cu intenție; în cazul faptelor incriminate și atunci când sunt săvârșite din culpă, lipsa de prevedere nu înlătură vinovăția decât dacă nu se constată culpa agentului (și anume că acesta nu a prevăzut, deși trebuia și putea să prevadă rezultatul).
Culpa agentului se evaluează în mod concret ținând seama de posibilitățile și calitățile agentului examinate în raport cu modul de a acționa al unei persoane cu aceleași calități și care ar fi acționat în aceleași condiții ca și făptuitorul. Spre deosebire de acest mod de evaluare, fortuitul presupune o imposibilitate generală de prevedere (nu interesează că o atare generalitate ar putea cuprinde și unele rare excepții).
Bibliografie:
C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, “Drept penal român”, Editura PRESS Mihaela SRL, București, 1997.
A. Boroi, “Infracțiuni contra vieții”, Edit. ALL Beck, București, 1999,
O. Loghin, T. Toader, “Drept penal român- partea specială”, Editura Șansa SRL, București, 1994.
A. Dincu, “Bazele criminologiei” , Editura Proarcadia, București, 1993.
V. Hanga, “Marii legiuitori ai lumii”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977.
A. Marin, “Pagini alese din oratori greci”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1969
I. Dobrinescu, “Infracțiuni contra vieții persoanei”, Editura Academiei Române, București, 1987.
V. Hanga, “Istoria dreptului românesc”, vol. I, Bucuresti, Editura Academiei, 1980.
A. Rădulescu și colab., ”Legiuirea Caragea”, Editura Academiei, București, 1955.
Dr. Maria Diaconescu, “Infracțiunile intenționate contra vieții persoanei”, Craiova, Fundația Scrisul Românesc, Editura AUSTROM, 1998.
V. Dongoroz, S. Kahane, T. Oprea și alții, “Explicații teoretice ale Codului penal român”, vol.III partea specială, Editura Academiei, 1971.
V. Popa, O. Cozmâncă, Gh. Mihai, “Drepturile omului”, Editura Helion, Timișoara, 1995.
Vincenzo Manzini, ”Trattato di diritto penale italiano”, volume Ottavo, Torino, 1937.
Saltelli, Romano-Di Falco, “Nuovo Codice penale commentato”, U.T.E.T, Torino, 1940.
Gr. Râpeanu, “Manual de drept penal al R.P.R. Partea specială”, București, 1960.
B. Braunstein, “Drept penal al R.P.R., Partea specială”, lași, 1959.
O. A. Stoica, “Drept penal. Partea specială”, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1976.
C. B a r b u, “Ocrotirea persoanei în Dreptul penal al R.S.R.”, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1977.
C. Bulai, “Curs de drept penal. Partea specială vol. I”, București, 1975.
M. Basarab, L Moldovan, V. Suian, “Drept penal, Partea specială”, vol. I, Cluj-Napoca, 1985.
T. Vasiliu și colab., “Codul penal comentat și adnotat”, Partea specială, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975.
I. Dobrinescu, ”Infracțiuni contra vieții persoanei”, Editura Academiei Române, București, 1987.
Gh. Scripcaru, M. Terbancea, “Patologia medico-legală”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978.
A. Kraus-Manolescu, I. Preda, ”Tanatologie medico-legală”, Editura Medicală,1967.
R. Kallmann, “Rechtsprobleme beider Organ transplantation Straf und Zivilrechtliche Erwagungen”, în "Zeitschrifft fur das gesamte Familienrechf, nr. 11/1969.
T. Bogdan, I. Sântea, “Analiza psiho-socială a victimei-Rolul ei în procesul judiciar”, Serv. Editura al M. I. 1988.
G. Antoniu, C. Bulai, Gh. Chivulescu, “Dicționar juridic penal”, Editura Stiintifica și Enciclopedica, Bucuresti, 1976.
J. Pradel, “Droit penal general”, Editions Cujas, Paris, 1991.
C. Rătescu, T. Pop, V. Dongoroz, T. Aznavorian, H. M. Papadopolu, N. Pavelescu, Gh. Perieteanu, “Codul penal Carol al ll-lea”, vol. Ill, adnotat, partea specială, Editura Libraria Socec, Bucuresti, 1937.
V. Dongoroz și colab., “Noul Cod penal și Codul penal anterior”, Editura Politică, București, 1969.
C. Maximilian, “Aventura geneticii”, Editura Albatros, București, 1978.
I. Deleanu, “Bioiogie și drept”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985.
G. Nistoreanu, ,A. Boroi, V. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar, V. Lazăr “Drept penal –partea specială” Editura Europa Nova, București, 1997.
T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, “Codul penal comentat și adnotat – partea specială” vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975.
I. Tanoviceanu “Curs de drept penal”, vol. I, Editura Atelierele grafice SOCEC, București, 1912.
G. Antoniu, “Tentativa”, Editura societății Tempus, București, 1995.
H. Vlăsceanu, V. Buzea, V. Beda, “Circulația rutieră modernă”, Editura Sport-Turism, București, 1976.
G. Diaconescu “Infracțiunile în Codul penal român”, Editura Oscar Print.
O. A. Stoica, “Drept penal, partea specială”, Editura Didactică și pedagogică, București, 1976.
G. Antoniu “Codul penal comentat și adnotat”, partea specială, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975.
M. Basarab, “Drept Penal, partea specială”, vol.I, Cluj, 1985.
M. Basarab, “Drept penal, partea generală”, vol.I, Universitatea “Babeș Bolyai”, Cluj, 1988.
I. Oancea, “Tratat de drept penal, partea generală”, Editura All, București, 1994.
I. Mircea, “Vinovăția în dreptul penal român”, Editura Lumina-LEX, București, 1998.
G. Antoniu “Vinovăția penală”, Editura Academiei Române, București 1995.
“Revista Română de Drept”.
Revista “Dreptul”.
“Revista de drept penal”
Culegeri de decizii.
Revista “La vie judiciare”, Paris.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .uciderea din Culpa (ID: 125551)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.