.spalarea Banilor. Evolutia Fenomenului de Spalare a Banilor

CAPITOLUL I – NOȚIUNI CU CARACTER INTRODUCTIV

I.1.UN FENOMEN ÎNTR-O CONTINUĂ SCHIMBARE

Viața economică și socială se află într-o continuă schimbare și evoluție; diversificarea și extinderea coordonatelor teritoriale ale schimbărilor comerciale au făcut ca imaginea lumii în care trăim să fie diferită de cea care exista acum 30-50 ani. Modernizarea vieții economice a avut drept consecință directă și o „modernizare a criminalității”, o adaptare a criminalității la noile condiții sociale. Astfel, infracțiunile patrimoniale clasice sau modalitățile clasice de operare, ca de exemplu: jefuirea unei bănci, escrocheriile tradiționale au pierdut din interes pentru noii infractori. Ei au constatat că pot câștiga sume de bani mult mai mari cu riscuri mult mai mici prin utilizarea unor procedee mai sofisticate, ca de exemplu: spălarea banilor, obținerea frauduloasă a unor subvenții sau facilități, deturnarea de fonduri, fraude fiscale sau fraude privind tranzacțiile comerciale prin intermediul Internetului.

Putem observa că rolul persoanelor juridice, mai ales al celor care își desfășoară activitatea în domeniul economic devine extrem de important în configurația noii criminalități. Cele mai mari beneficii se obțin nu aducând atingere patrimoniilor individuale, ci prin infiltrarea și exploatarea patrimoniilor colective ale societăților comerciale.

Sfârșitul mileniului trecut a fost marcat la nivel mondial de importante transformări geo-politice care au accelerat fenomenul globalizării economice favorizat în egală măsură și de fuziunea piețelor financiar naționale.

De asemenea, saltul la societatea informatizată printr-o expansiune fără precedent a sistemelor informatice a constituit o altă premisă care a favorizat circulația capitalurilor, practic nemaiexistând limite geografice, astfel că orice operator poate obține informații referitoare la cotațiile valutare sau fluctuațiile prețurilor pe marile piețe de capital, putând comanda prin intermediul rețelelor informatice orice operații și tranzacții din diverse zone ale lumii.

Principalul efect al globalizării economice este acela al circulației extrem de rapide a capitalurilor prin întreg mapamondul, iar principalul efect al apariției computerelor este acela că banii se „dematerializează”, cu toate că monedele și banii de hârtie încă mai circulă, cele mai multe tranzacții monetare implică transferurile electronice[Rețeaua mondială putând fi folosită atât pentru efectuarea unor tranzacții financiare tradiționale, însă ultrarapide și extrem de greu de urmărit, cât și mai ales, pentru introducerea conceptului de „bani electronici”. Pe calea unui protocol complex implementat în rețeaua de calculatoare, banii obișnuiți sunt transformați în monedă virtuală, tranzacțiile încheiate ulterior fiind imposibil de urmărit, asigurându-se un caracter anonim absolut-este vorba aici despre un viitor extrem de apropriat, în AMSTERDAM fiind deja înființată o societate comercială numită ”DIGICASH” care a introdus sistemul de plată cu bani virtuali pentru clienții săi!].

Pe de altă parte, trebuie să ținem seama că odată cu fenomenul de globalizare, cu amplificarea gradului de internaționalizare a piețelor economice și cu dezvoltarea societăților comerciale transnaționale cresc șansele ca aceste structuri să fie utilizate în scopul unor activități infracționale. Centrele off-shores, caracterizate ca zone cu under-regulated and non-cooperative juridictions sunt utilizate intens de către societăți care desfășoară activități infracționale în scopul spălării banilor.

În aceste condiții se poate concluziona că circulă imense sume de bani, inclusiv banii murdari rezultați din traficul de droguri și armament, contrabandă, deturnări de fonduri, la care se adaugă sumele obținute ca urmare a marilor acte de corupție, evaziune fiscală, trafic de ființe umane, înșelăciune în domeniul financiar-bancar sau prin intermediul calculatorului, care sunt integrați în circuite financiare pentru a li se disimula proveniența ilicită și a fi plasați în afaceri legale.

Sofisticatul mecanism de făcut și spălat bani murdari funcționează, în cele mai multe cazuri, cu sprijinul, consultanța și expertiza specialiștilor din domeniul financiar-bancar, al investițiilor și bursei. Spălarea banilor se desfășoară la linia de demarcație dintre activitățile ilicite și cele licite.

Constatarea unei astfel de evoluții a fenomenului infracțional în legătură cu activitatea persoanelor juridice, evoluție ce riscă să mineze sistemele economice și nu doar patrimonii individuale, preocupă practic toate statele. Acestea realizează că reacția de apărare socială trebuie să fie, la rândul ei, adaptată la noile realități pentru a deveni eficace și descurajantă. Cel mai bun exemplu în acest sens este „EUROSHORE”- Protejarea sistemului financiar al UNIUNII EUROPENE față de exploatarea facilităților financiare oferite de centrele offshore de către crima organizată.

I.2. SPĂLAREA BANILOR-NOȚIUNE

Noțiunea de „spălarea banilor” a apărut recent în vocabularul specialiștilor din domeniul polițienesc, judiciar sau din mediul financiar-bancar. Se poate aprecia însă că nevoia de a ascunde natura sau existența unor fonduri sau proprietăți, a căror proveniență este ilicită sau cel puțin dubioasă, are caracter istoric, izvorul ei trebuind căutat cu sute de ani în urmă.

Infracțiunea de spălare de bani are un statut unic. Spre deosebire de infracțiunea care generează banii murdari, spălarea banilor constă într-o serie de acțiuni specifice, care luate individual nu prezintă nici un grad de pericol, dar în ansamblu constituie o tentativă de a ascunde profiturile rezultate din activități criminale. Efectele dăunătoare ale spălării banilor nu sunt întotdeauna evidente pentre cetățenii obișnuiți care, adesea, nu înțeleg de ce sunt incriminate aceste fapte. De altfel în numeroase jurisdicții spălarea de bani nu constituie infracțiune.

Reciclarea fondurilor presupune desfășurarea unui circuit de activități prin care veniturile despre care se crede că provin dintr-o activitate infracțională sunt transportate, transferate, transformate sau amalgamate cu fonduri legitime cu scopul de a ascunde adevărata natură, proveniența, dispunerea, deplasarea sau dreptul de proprietate asupra profiturilor respective. Scopul procesului de spălare a banilor este acela de a face ca fondurile derivate sau asociate cu o activitate ilicită să devină (aparent) legitime. Necesitatea de a recicla banii izvorăște din dorința de a ascunde o activitate infracțională.

Deși, termenul de „reciclare a fondurilor” este în general asociat cu traficul de stupefiante și alte activități infracționale, de tipul jocurilor de noroc, prostituției, extorcării, vânzărilor internaționale de arme și schemelor frauduloase, care generează, de asemenea, profituri ilicite ce trebuie să fie ascunse, scopul final al organizațiilor de infractori este acela de a manipula profiturile lor ilegale într-o manieră care să le facă să pară că ar fi provenite dintr-o sursă legitimă.

În cadrul activităților infracționale, numerarul este principalul mijloc de schimb. Organizațiile de infractori trebuie să convertească numerarul în sine, în forme mai ușor de mânuit și transferat. Pentru a desăvârși apoi schema de reciclare a banilor în scopul ascunderii adevăratei proveniențe și a dreptului de proprietate asupra profiturilor, veniturile trebuie să fie spălate, fără a lăsa nici o urmă detectabilă.

Strategiile de spălare a banilor includ tranzacții care, prin volum, sunt foarte profitabile și deci atractive pentru instituțiile financiare legale. Spălarea banilor orientează banii dintr-o economie ilegală și îi plasează în investiții binevenite în economia legală.

Cele două elemente majore ale procesului de reciclare a fondurilor sunt: ascunderea produsului infracțional și convertirea lui în bani, în scopul de a i se escamota proveniența.

În tranzacțiile de reciclare a fondurilor, escrocheria este pusă în aplicare, aproape inevitabil, prin reprezentarea falsă a unor fapte precum proveniența ilicită și adevăratul titular al dreptului de proprietate asupra fondurilor. Ea poate fi efectuată, de exemplu, prin inventarea unei tranzacții de vânzare-cumpărare între adevăratul proprietar al bunului (infractorul) și o entitate care pare să fie independentă de controlul infractorului, dar care, în realitate, a fost creată de el doar pentru a da aparență legală unei tranzacții de la distanță.

Din cauza faptului că escrocheria presupune alterarea sau falsificarea informațiilor asupra identității celor implicați și asupra dreptului de proprietate, diverse documente trebuie modificate, pierdute sau distruse.

Ciclul economic al lumii clandestine este un ciclu continuu și dinamic cu generații de profituri care pot fi investite în activități ilegale, precum și în activități legale.

Putem afirma că spălarea banilor presupune ca produsul financiar (banii și bunurile) rezultat din săvârșirea unor infracțiuni să fie „spălat”, respectiv i se dă aspectul de produs financiar legal sau legitim, prin utilizarea de către infractori a unor metode și tehnici sofisticate care implică sistemul financiar bancar sau alte entități specifice economiei de piață (piață de capital, societăți de asigurare, cazinouri).

În mod practic autorul infracțiunii de spălare a banilor primește, în primul rând, sumele de bani-cash, provenite din săvârșirea unor infracțiuni.

Mai apoi, spălătorul de bani pune la punct o schemă de spălare a banilor care în cele mai multe cazuri este structurată în trei etape:

-prima etapă „PLASAREA” -este cea în care sumele de bani obținute din activități ilicite sunt puse în circulație, sunt efectiv plasate în instituții din categoria celor prevăzute în art. 8 din Legea 656/2002, respectiv: bănci, fonduri de investiții, societăți de asigurări etc.

În această prima etapă se realizează FĂRĂMIȚAREA fondurilor ilicite, adică împărțirea sumei totale în fracții mai mici de 10.000 EURO (în echivalent lei) și apoi plasarea lor propriu-zisă.

– a doua etapă „SEDIMENTAREA” -sau stratificarea, presupune separarea fondurilor ilegale de sursa lor. Acest lucru se realizează prin crearea unor tranzacții financiare sau comerciale total sau parțial fictive, prin înființarea unor societăți paravan. Spălătorul de bani întocmește documente de import-export fictive, pe baza cărora banii se transferă din locul inițial de plasare (bancă) ca plată pentru servicii sau operațiuni de export fictive, în altă bancă;

– a treia etapă „INTEGRAREA” -presupune legitimizarea fondurilor provenite din săvârșirea de infracțiuni prin reintroducerea lor în circuitul legal financiar, bancar sau comercial.

Infracțiunea de spălare a banilor presupune un complex de activități, procedee, tehnici și metode dintre cele mai rafinate. Spălarea banilor închide, practic, cercul infracțional, care începe cu săvârșirea uneia sau unora din infracțiunile prevăzute de lege, continuă cu obținerea produsului financiar (banii murdari) și se finalizează prin spălarea acestui produs, prin utilizarea unor procedee, tehnici și scheme mai simple (de exemplu, scoaterea fizică a banilor peste graniță) sau mai complexe (de exemplu, prin utilizarea circuitelor financiar-bancare).

În concluzie, ca o definiție a noțiunii de spălare a banilor, reținem că aceasta reprezintă procesul prin care se dă o aparență de legalitate unor profituri obținute ilegal de către infractori care, fără a fi compromiși, beneficiază ulterior de sumele obținute.

CAPITOLUL II – EVOLUȚIA FENOMENULUI DE SPĂLARE A BANILOR

II.1EVOLUȚIA ISTORICĂ

Tumultoasa și misterioasa istorie a spălării banilor a prins rădăcini într-o epocă în care rigorile normelor morale erau împinse până la paroxism într-o eșuantă tentativă de a rezista strălucirii ademenitoare, a ceea ce în literatura populară este cunoscut drept ”ochiul dracului”.

Fenomenul de spălare a banilor precum și fenomenul de evitare a impozitelor și actele de evaziune fiscală au fost într-o simbioză inseparabilă de-a lungulctive, prin înființarea unor societăți paravan. Spălătorul de bani întocmește documente de import-export fictive, pe baza cărora banii se transferă din locul inițial de plasare (bancă) ca plată pentru servicii sau operațiuni de export fictive, în altă bancă;

– a treia etapă „INTEGRAREA” -presupune legitimizarea fondurilor provenite din săvârșirea de infracțiuni prin reintroducerea lor în circuitul legal financiar, bancar sau comercial.

Infracțiunea de spălare a banilor presupune un complex de activități, procedee, tehnici și metode dintre cele mai rafinate. Spălarea banilor închide, practic, cercul infracțional, care începe cu săvârșirea uneia sau unora din infracțiunile prevăzute de lege, continuă cu obținerea produsului financiar (banii murdari) și se finalizează prin spălarea acestui produs, prin utilizarea unor procedee, tehnici și scheme mai simple (de exemplu, scoaterea fizică a banilor peste graniță) sau mai complexe (de exemplu, prin utilizarea circuitelor financiar-bancare).

În concluzie, ca o definiție a noțiunii de spălare a banilor, reținem că aceasta reprezintă procesul prin care se dă o aparență de legalitate unor profituri obținute ilegal de către infractori care, fără a fi compromiși, beneficiază ulterior de sumele obținute.

CAPITOLUL II – EVOLUȚIA FENOMENULUI DE SPĂLARE A BANILOR

II.1EVOLUȚIA ISTORICĂ

Tumultoasa și misterioasa istorie a spălării banilor a prins rădăcini într-o epocă în care rigorile normelor morale erau împinse până la paroxism într-o eșuantă tentativă de a rezista strălucirii ademenitoare, a ceea ce în literatura populară este cunoscut drept ”ochiul dracului”.

Fenomenul de spălare a banilor precum și fenomenul de evitare a impozitelor și actele de evaziune fiscală au fost într-o simbioză inseparabilă de-a lungul istoriei. Cu toate că evaziunea fiscală și spălarea banilor împărtășesc aceleași tehnici și chiar se sprijină reciproc, este important de înțeles că, din punct de vedere opțional, ele sunt procese complet distincte. În general, evaziunea fiscală implică sustragerea veniturilor dobândite pe cale legală sau chiar ascunderea lor (dacă, spre exemplu, este vorba de bani lichizi) sau mascarea lor (prin declararea lor într-o categorie neimpozabilă). În ambele situații, venitul legal devine ilegal. Spălarea banilor este opusul acestui procedeu, în sensul că, în această situație, banii în cauză au proveniență ilegală, dar prin manopera de spălare li se dă o aparență legală, iar folosirea lor fiind apoi impozitată de stat.

Putem vorbi de un prim caz de evitare a taxelor și impozitelor atunci când vechea cetate a ATENEI a impus o taxă de 20% asupra importurilor și exporturilor, fapt care i-a determinat pe comercianții greci și fenicieni să facă un ocol de 20 mile pentru a evita plata acestor impozite.

Mai apoi în secolul XV, OLANDA era un înfloritor centru comercial internațional, în care existau foarte puține restricții sau taxe asupra schimburilor monetare interne și externe. Drept urmare comercianții englezi preferau să-și vândă lâna în OLANDA, decât în ANGLIA unde trebuiau să plătească taxe și impozite ridicate.

Un prim caz de spălare a banilor îl putem consemna în epoca medievală, când, condamnată de BISERICA CATOLICĂ, camăta era considerată un păcat, o crimă de gravitate similară traficului de droguri din ziua de astăzi. Negustorii și cămătarii au anticipat tehnicile moderne de ascundere, transferare și spălare a banilor încât atunci când negociau împrumuturi pe termen lung, „umflau” artificial rata de schimb, suficient cât să acopere și plata dobânzilor, pretinzând că acestea sunt un fel de recompensă pentru riscul asumat.

Chiar dacă termenul de „spălare a banilor” nu era atunci cunoscut, se poate aprecia că atâta timp cât a existat această nevoie de a masca anumite transferuri financiare, fenomenul s-a produs la această dată. Tot în acea perioadă, cămătarii și negustorii mai recurgeau la o tehnică de ascundere a dobânzilor interzise, dovedind o ingeniozitate ieșită din comun. Astfel, ei priveau dobânda ca pe o penalizare pentru întârzierile survenite în returnarea sumelor împrumutate în baza unor acorduri stabilite cu clienții lor. De asemenea cămătarii considerau dobânzile ca profituri reale, prin utilizarea a ceea ce în prezent se cheamă firmă-fantomă. Capitalul era împrumutat unei companii, apoi retras sub formă de profit, și nu de dobândă la împrumut, deși în realitate, nu se realizase nici un fel de profit.

Toate aceste trucuri prin care se urmărea înșelarea BISERICII CATOLICE au în prezent echivalent în redutabile tehnici de spălare a banilor. Tehnicile „primare” de spălare au evoluat odată cu timpul, ducând la ceea ce mulți cred că este o ”invenție” a epocii moderne: PARADISURILE FISCALE. Veridicitatea celor scrise anterior îl putem deduce din primul fenomen de evitare a taxelor, prezentat mai sus. Simplu fapt al ocolirii, făcute de către comercianții greci și fenicieni pentru a nu plăti taxa de 20% asupra importurilor și exporturilor impusă de vechea cetate a Atenei, a făcut ca micile insule vecine să devină „paradisurile fiscale” ale comerțului liber de taxe vamale și impozite, precum și puncte de penetrație clandestină de bunuri la Atena.

În secolul XVII, operând între Europa și America, pirații au fost și ei printre primii utilizatori ai „paradisurilor fiscale” , care nu erau altceva decât locurile (în special, insule) în care își depozitau averile și bunurile confiscate. Apăruse chiar o competiție între statele mediteraneene în atragerea averilor piraților, folosite uneori și drept „monedă de schimb” pentru întoarcerea lor acasă. Datele istorice de la acea vreme, ne arată că un eveniment produs în 1612 poate fi considerat fără nici un dubiu, primul caz de amnistie a profiturilor ilegale, când Anglia oferea piraților care-și abandonau meseria, libertatea deplină dar mai ales dreptul de a-și păstra banii. Idee de actualitate, care a fost aplicată și în zilele noastre de unele state contemporane în lupta cu traficanții de droguri.

Cineva spunea: „ca să cunoști bine lucrurile, trebuie să le cunoști detaliile; și cum detaliile sunt aproape infinite, cunoștințele noastre rămân superficiale și imperfecte”. Spălarea banilor este și va rămâne un fenomen complex și dinamic de o diversitate foarte mare, atât în domeniul public, cât și în cel privat, manifestându-se atât activ, cât și pasiv dar totodată un fenomen prea puțin cunoscut de oamenii obișnuiți. Această infracțiune apare ca fiind una fără victime și lipsită de implicațiile emoționale ale infracțiunilor cu violență sau ale celor de furt. „Discreția” care înconjoară acest gen de infracțiuni constituie, de fapt, una din dificultățile majore întâmpinate de anchetatori.

În materia spălării banilor, istoria arată că bazele acestui fenomen complex au fost puse cu multe secole în urmă, ceea ce a urmat fiind mai mult o adaptare moderna a unei "piese clasice". Confiscarea averilor în cazul în care acestea aveau origine criminală este un exemplu în acest sens; legile moderne ce facilitează aceste operațiuni avându-și rădăcinile în tradițiile britanice în domeniul dreptului cutumiar. Inițial majoritatea confiscărilor erau pedepse aplicate mai degrabă din motive politice decât economice, ca și în societatea modernă, ele fiind de multe ori determinate de dorința de a spori averea Coroanei.

Cu timpul temuții pirați s-au metamorfozat în gangsterii începutului de secol XX. Prohibiția specifică acelei perioade a „hrănit” multe figuri din lumea interlopă a începutului de secol. Gangsterii încasau în aceea perioadă sume uriașe din prostituție, jocuri de noroc și comercializarea băuturilor alcoolice. „Regele Chicagoului”, celebrul ALPHONSE CAPONE, a rămas în istorie ca fondatorul unei organizații criminale ce rula anual 100 de milioane de dolari. Era deci, necesară justificarea acestor venituri iar una dintre metodele folosite a fost achiziționarea unor afaceri legale și amestecarea câștigurilor acestora cu cele provenind din afacerile nelegale. Lanțurile de magazine care ofereau servicii de spălare a hainelor au fost preferate, întrucât se obțineau cantități mari de numerar, un avantaj incontestabil pentru AL CAPONE.

De aici s-a născut și expresia „spălare de bani” folosită ulterior pentru a defini toate operațiunile ilegale prin care se obțineau „bani negrii”. Această origine puțin romanțată este contestată de alți autori, considerându-se că termenul „spălarea banilor” arată, de fapt, în ce constă activitatea pe care o denumește: banii obținuți din surse nelegale, sau „murdari” ,sunt trecuți printr-o serie de tranzacții, sau „spălați”, astfel încât să apară ca provenind dintr-o sursă legală, sau „curați”.

În ciuda eforturilor depuse la acea vreme, nici CAPONE, nici acoliții săi nu au putut fi dovediți că spălau bani. După îndelungi încercări, autoritățile americane au trebuit să se mulțumească cu infracțiunea de evaziune fiscală, singura sub care au putut să fie arestați celebrii mafioți.

Condamnarea lui AL CAPONE, în octombrie 1931, pare să fi fost punctul de referință care a dus la apariția fenomenului spălării banilor. Polonezul MAIER SUCHOWLJANSCHI, -americanizat ca- MEYER LANSKY, considerat geniul financiar al crimei organizate din New York (cunoscut și sub porecla de „contabilul mafiei”), a fost foarte afectat de condamnarea lui CAPONE și a decis să nu aibă aceiași soartă. Alianța sa cu personaje faimoase din clanurile mafiote, conduse de evrei și italieni, (unul din prietenii săi apropiați, în afară de CAPONE, a fost și renumitul BUGSY- cel care a înființat imperiul jocurilor de noroc din LAS VEGAS) a pus bazele crimei organizate din S.U.A. pentru 5 decenii la rând. După puțin timp de la condamnarea lui CAPONE, MEYER a descoperit avantajele conturilor cu parolă numerică din băncile elvețiene răspândind astfel milioane de dolari în conturi bancare din întreaga lume pentru spălarea banilor murdari. El a fost printre primii „pioneri ai parteneriatului stat-privat”, înțelegând că pentru a exista, crima organizată trebuie să lucreze în cooperare cu oficialii guvernamentali flexibili. Considerat "sfântul patron" al afacerilor de spălare de bani, LANSKY a murit în 1983 ca un adevărat "erou": nu a făcut nici o zi de închisoare pentru milioanele de dolari spălate în numele Mafiei și a învins statul american în toate procesele de evaziune fiscală ce i-au fost intentate.

LANSKY este considerat a fi unul dintre cei mai influenți spălători de bani din toate timpurile, lui fiindu-i atribuită prima metodă propriu-zisă de spălare a banilor, denumită „returnarea împrumutului”, care înseamnă că sumele de bani provenite din afaceri dubioase puteau fi deghizate ca împrumuturi acordate de îngăduitoarele bănci străine.

Experții în spălarea banilor nu au reușit să descâlcească nici acum toate ițele mecanismelor sofisticate folosite de LANSKY. Unele-precum cele din Cuba si Bahamas- nu au fost niciodată detectate, astfel că s-a ajuns la concluzia că, cel mai probabil, o parte din bani nu s-au întors niciodată în economia americană.

Sunt relevante în acest context afirmațiile făcute de GIOVANNI FALCONE, celebrul judecător italian, asasinat de Mafia la 23 mai 1992:”Mafia constituie o lume logică, mai rațională și mai implacabilă decât STATUL. Mafia este o articulație a puterii, o metaforă a puterii, dar și o patologie a puterii. Mafia este un sistem economic, o componentă obligatorie a sistemului economic global. Mafia se dezvoltă datorită statului și își adaptează comportamentul în funcție de acesta”.

Expresia „spălarea banilor” a fost însă efectiv folosită mult mai târziu, prima apariție fiind semnalată într-un ziar din 1973, tot din Statele Unite, în cuprinsul unui articol care relata despre afacerea „WATERGATE”. După acest moment expresia s-a răspândit în majoritatea limbilor, fiind folosită pe toate meridianele.

Infracțiunea de spălare a banilor a intrat în atenția autorităților mai ales în anii 1980,când a ocupat un loc de frunte în agenda politică a multor state europene. Este cunoscut faptul că reciclarea sumelor provenite din infracțiuni are o evidentă influență asupra creșterii recrudescenței crimei organizate, iar combaterea spălării banilor este unul dintre cele mai eficiente mijloace de luptă împotriva acestei forme de activitate infracțională.

Punctul de referință în procesul de reglementare pe plan internațional a concepției de luptă împotriva spălării banilor proveniți din activități criminale îl constituie CONVENȚIA NAȚIUNILOR UNITE, adoptată la 19.12.1988 la Viena, care a definit pentru prima dată termenul de spălare a banilor, dar care a prevăzut ca infracțiune generatoare doar traficul de droguri.

Principala sursă de îngrijorare a fost creșterea nivelului de profesionalism în domeniul crimei organizate. Investigatorii au realizat faptul că infractorii utilizează mijloace și metode din ce în ce mai avansate pentru atingerea scopurilor propuse și au descoperit că s-au dezvoltat noi forme de infracționalitate prin intermediul calculatorului, evoluții la care investigatorii nu au întotdeauna răspunsuri gata pregătite.

Investigațiile financiare sunt relativ recente în majoritatea statelor completând și funcționând în directă interacțiune cu metodele și tehnicile de investigare tradiționale. Oricum, practicienii în domeniu s-au plâns că măsurile de combatere a spălării banilor în vigoare au o eficiență restrânsă și că, în general, efectele eforturilor de combatere a spălării banilor au fost relativ dezamăgitoare până în prezent. Mai mult, specialiștii din multe țări au constatat lipsa de resurse și expertiză, în special la nivel judiciar, și că în multe cazuri, atât de-a lungul timpului cât și în cazurile recente, a fost dificilă identificarea legăturii faptice între tranzacția suspectă și infracțiunea generatoare de bani murdari, care în cele mai multe cazuri a fost comisă în străinătate. Spălarea banilor este deseori, în esență, o infracțiune care se extinde peste granițele naționale ale statelor. De aceea, statele europene au conștientizat faptul că este necesară o cooperare intensă la nivel internațional în vederea combaterii acestui fenomen.

După 1989, tranziția către o economie de piață și deschiderea granițelor României a dus la o creștere spectaculoasă a circulației transfrontaliere de mărfuri, persoane și capital, rezultând în același timp într-o creștere serioasă a diferitelor tipuri de activități infracționale. Infracționalitatea în floare și câștigurile de pe urma ei au făcut ca spălarea de bani să fie o noțiune relativ necunoscută în economia românească înainte de 1989.

Analizând evoluția criminalității economico-financiare în societatea noastră, în perioada anilor 1990 până în prezent, se poate concluziona că s-au extins și s-au agravat actele de corupție, de contrabandă, de evaziune fiscală, înșelăciuni în domeniul financiar-bancar și nu în ultimul rând activitățile ilicite intitulate generic de “spălare a banilor”.

Doru Bulata, membru în Oficiul de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor din România, declara recent că "tendințele sunt axate pe înșelăciune în domeniul financiar-bancar, contrabandă" și alte activități ilicite, derulate prin firme-fantomă. Cifrele oficiale arată că în 2000 sumele implicate în circuitul spălărilor de bani se ridicau la 800 de milioane de dolari, iar în 2001 la circa 700 de milioane de euro.

II.2 EVOLUȚIA REGLEMENTĂRII INTERNAȚIONALE

Având în vedere evoluția ascendentă a fenomenului de spălare a banilor, marile puteri financiare au inițiat și adoptat o serie de măsuri menite să prevină și să combată acest fenomen care amenință atât țările cu o economie dezvoltată, cât și țările sărace sau aflate în tranziție către economia de piață.

În anul 19986, COMITETUL pentru RELAȚII INTERNAȚIONALE al SENATULUI S.U.A. afirma că „spălarea banilor reprezintă conversia profiturilor provenite din activități ilegale în active financiare care par să provină din activități legale”.

Cel mai important moment al reglementării pe plan internațional a concepției de luptă împotriva spălării banilor proveniți din activități criminale și a traficului de droguri, îl constituie CONVENȚIA ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE adoptată la 19 decembrie 1988 la VIENA, care a definit pentru prima dată termenul de spălare a banilor drept „…preocuparea de a disimula proveniența, natura, dispoziția, mișcarea sau proprietarul fondurilor provenite din trafic ilicit de stupefiante, închizând mișcarea sau convertibilitatea prin procedee electronice de transmitere, cu scopul de a da acestor fonduri aspectul că sunt rezultatul unor activități legale.”

Un an mai târziu, în luna iulie 1989, la Paris, șefii de state ai celor șapte țări puternic industrializate și președintele Comisiei Comunității Europene, au convenit înființarea GRUPULUI OPERATIV DE ACȚIUNE FINANCIARĂ (F.A.T.F.), sub președinția Franței cu scopul de a declanșa lupta comună împotriva spălării banilor. Alături de participanții la această întrunire la nivel înalt (STATELE UNITE ale AMERICII, JAPONIA, GERMANIA, FRANȚA, MAREA BRITANIE, ITALIA, CANADA și COMISIA COMUNITĂȚII EUROPENE) alte opt țări (SUEDIA, OLANDA, BELGIA, LUXEMBURG, ELVEȚIA, AUSTRIA, SPANIA și AUSTRALIA) au aderat la Grupul Operativ de Acțiune Financiară, în intenția de a se lărgi experiența și a putea fi exprimate punctele de vedere și concluziile desprinse din lupta împotriva spălării banilor, la nivel național și internațional.

În perioada 1990-1998 grupul a desfășurat multiple acțiuni, studii și analize ce au condus la fundamentarea unui pachet de 40 de RECOMANDĂRI pentru prevenirea folosirii sistemelor financiare naționale și internaționale în scopul spălării banilor. Acest demers al comunității internaționale este motivat de faptul că, într-o frecvență tot mai mare, instituțiile financiare și de credit sunt folosite pentru spălarea profiturilor rezultate din activități criminale. Se apreciază că prin astfel de operațiuni este afectată stabilitatea structurilor financiare care, astfel, pierd creditul publicului, înregistrându-se prejudicii importante instituțiilor economico-financiare.

Aceste recomandări acoperă sistemul justiției penale și al aplicării legii, sistemul financiar-bancar și reglementarea sa, precum și colaborarea internațională în prevenirea și combaterea spălării banilor.

Cadrul general al recomandărilor prevede ca fiecare țară să ia măsurile necesare pentru punerea în aplicare a Convenției de la Viena și să procedeze la ratificarea acesteia, aspect pe care Parlamentul României l-a realizat prin adoptarea Legii nr. 118/15.12.1992, pentru aderarea României la Convenția asupra substanțelor psihotrope din 1971 și la Convenția contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope din 1988. Cu privire la secretul financiar în instituțiile financiare, pe care țările cooperante în lupta împotriva spălării banilor le adoptă, trebuie să nu împiedice punerea în aplicare a celor 40 de recomandări.

În materie de confiscare, recomandările prevăd ca măsurile ce se iau trebuie să permită identificarea și evaluarea bunurilor ce fac obiectul confiscării, astfel ca autoritățile competente să poată confisca bunurile ce provin ca urmare a operațiunilor de spălare a banilor, precum și mijloacele folosite pentru comiterea acestui complex de infracțiuni.

De asemenea aceste recomandări urmăresc perfecționarea sistemelor juridice naționale de luptă împotriva spălării banilor, precizând că fiecare stat trebuie să ia măsuri legislative de incriminare a infracțiunii de spălare a banilor care provin din comiterea tuturor celorlalte infracțiuni grave ce generează un volum mare de profituri și pe cât posibil, să se aplice atât responsabilitatea penală a salariaților, cât și a societăților comerciale circumscrise activităților de acest gen.

Totodată, aceste recomandări au scopul de a întări rolul sistemului financiar în ansamblul său, în special pe linia prevenirii fenomenului de spălare a banilor, stabilind în acest sens reguli de identificare a clienților și de conservare a documentelor:

-instituțiile financiare nu trebuie să țină conturi anonime sau sub nume fictiv;

-conturile trebuie să permită identificarea pe baza unui document oficial a clienților obișnuiți sau ocazionali;

-instituțiile financiare trebuie să păstreze timp de 5 ani toate listele necesare referitoare la tranzacțiile efectuate în scopul de a permite furnizarea informaților cerute de autoritățile competente;

-instituțiile financiare trebuie să acorde o atenție specială tuturor operațiunilor complexe, neobișnuite, importante, dacă acestea nu au o determinare economică sau au o aparență ilicită;

-dispozițiile legale trebuie să protejeze instituțiile financiare și pe funcționarii acestora, în sensul că acestea nu răspund penal sau civil pentru nerespectarea regulilor de confidențialitate ce sunt impuse prin contract sau de alte dispoziții legale;

-instituțiile financiare și funcționarii acestora nu trebuie să își avertizeze clienții cu privire la faptul că au adus la cunoștința autorităților competente informații despre clienții lor.

De asemenea, s-au prevăzut măsuri pentru a face față problemelor din țările care nu au deloc sau au numai parțial mijloace de prevenire și combatere a spălării banilor, în sensul că instituțiile financiare trebuie să acorde o atenție mai mare relațiilor de afaceri și tranzacțiilor cu persoane fizice și juridice, inclusiv cu societăți și instituții financiare rezidente în țări care nu aplică sau aplică în mică măsură cele 40 de recomandări.

Grupul de Acțiune Financiară Internațională a admis că țările cooperante sau necooperante au sisteme juridice și financiare diferite, stabilind că recomandările sunt principii de acțiune în acest domeniu pentru ca statele să le aplice tradițiilor specifice lor și realităților instituționale, permițând acestora să dispună măsuri flexibile.

Analizele efectuate de poliție din statele cele mai afectate de fenomenul traficului și consumului ilegal de droguri, pun în evidență, pe lângă amploarea și intensitatea deosebită a afacerilor cu asemenea substanțe și produse, comportamentul și reacția extrem de violentă a grupurilor de traficanți față de intervenția forțelor de ordine. În acest context este de remarcat un alt aspect care vizează o tot mai frecventă intersectare a criminalității de înaltă violență cu crima de natură economico-financiară.

Din această perspectivă devine justificată intensificarea preocupării organismelor internaționale pentru adoptarea unor reglementări unitare, menite să asigure contracararea eficientă a întregului complex de activități criminale asociate cu spălarea banilor. Astfel, în anul 1990 Consiliul Europei a adoptat CONVENȚIA nr. 141 privind spălarea, depistarea, sechestrarea și confiscarea bunurilor provenite din infracțiuni, ratificată de Parlamentul României în anul 2002, ale cărei prevederi se referă la situațiile în care infracțiunea generatoare de bani murdari se săvârșește în străinătate și la modul de aplicare al măsurii confiscării, a măsurilor asiguratorii, precum și la asistența judiciară internațională.

Consiliul Comunității Europene a adoptat la 10.06.1991 DIRECTIVA nr. 91/308 pentru prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor modificată prin DIRECTIVA nr. 2001/1997 din 4.12.2001, definind mai complet și mai realist noțiunea de spălare a banilor. Această operațiune este considerată drept o conduită care, comisă cu intenție , vizează:

convertirea transferului de proprietate, cunoscând că o astfel de proprietate derivă dintr-o activitate criminală sau dintr-o participare la o asemenea activitate, în scopul ascunderii sau deghizării originii ilicite a proprietății, precum și ajutorul oferit oricărei persoane care este implicată în efectuarea unei activități de acest gen, pentru a se sustrage de la consecințele legale ale acțiunii sale;

ascunderea sau deghizarea naturii sursei, poziției, caracterului și mișcării adevărate a proprietății (averii), știind că provine din activitate criminală sau dintr-o participare la o astfel de activitate;

achiziția, posesia sau folosirea unei proprietăți, cunoscând la momentul primirii că o astfel de proprietate a derivat dintr-o activitate criminală sau dintr-o participare la o asemenea activitate;

participarea, asocierea și încercarea de comitere a faptelor, complicitatea, tăinuirea, înlesnirea și sfătuirea privind înfăptuirea oricărei acțiuni menționate în paragrafele anterioare.

Este lesne de observat că această definiție dată de Consiliul Comunității Europene este mult mai detaliată si mai concretă decât cea formulată în Convenția O.N.U. de la Viena din anul 1988. Explicația nu poate fi decât aceea că între momentele celor două formulări s-au scurs mai mulți ani, interval în care s-au produs semnificative mutații atât în modalitățile concrete de spălare a banilor, cât și în maniera de abordare a conceptului de criminalitate de către organismele și structurile specializate, pe plan național și internațional.

În octombrie 2001, Comitetul de la Basel privind supravegherea bancară a elaborat măsuri prudențiale de identificare a clientului pentru sectorul bancar.

Impotența guvernelor de a lupta cu operațiunile de spălare a banilor din ce în ce mai elaborate a dus la multiplicarea acestora și implicit a sumelor rulate cu ajutorul lor. Specialiștii în domeniu au ajuns la concluzia că globalizarea și tehnica modernă sunt mănușa perfecta pentru spălătorii de bani ai acestui secol. Din estimările Grupului de Acțiune Financiara împotriva Spălării Banilor pe anul 2001, "banii negri" obținuți din prostituție, droguri, traficul cu arme și corupție au ajuns să egaleze PIB-ul Franței – 1500 de miliarde de dolari.

Fenomenul spălării banilor a explodat în ultimii zece ani, atingând apogeul odată cu atacurile teroriste din 11 septembrie. Tot ceea ce a urmat a adus o schimbare radicală în abordarea operațiunilor financiare care au făcut posibil atacul asupra SUA. Îngrijorate de forța si răspândirea rețelelor financiare ce alimentează grupările teroriste, guvernele statelor occidentale au luat măsuri de înghețare rapidă a conturilor tuturor persoanelor aflate pe lista neagră întocmită de autoritățile americane și de supraveghere atentă a operațiunilor bancare suspecte.

II.3 EVOLUȚIA REGLEMENTĂRII INTERNE

Fiind un stat în sud-estul Europei cu granițe la Marea Neagră, România este poziționată strategic între Est și Vest, și reprezintă o porțiune importantă a “Rutei Balcanice” în traficul cu stupefiante și arme din afara Europei, creând așadar condiții atractive pentru spălarea de bani a grupărilor de crimă organizată.

Principalul intermediar în acțiunile de spălare de bani din țară, se crede a fi sectorul bancar, dar alte instituții financiare, precum companiile de brokeri sau de asigurări ar putea fi la rândul lor implicate în acest proces. La ora actuală, principalele surse de câștiguri ilicite sunt considerate a fi traficul cu stupefiante, arme și substanțe radioactive; traficul de persoane; contrabanda cu țigări, cafea și alcool; traficul cu titluri bancare false și cu automobile furate din Vest.

O analiză a fenomenului de spălare a banilor distinge trei piloni în cadrul sectorului financiar din România:

– instituțiile de stat, care până nu demult au controlat marea majoritate a pieții;

– marile instituții financiare internaționale;

– băncile locale și regionale.

Este improbabil ca primii doi piloni să fie de obicei surse de fonduri ilicite sau de spălare a banilor; adăugarea de bariere normative si administrative după 11 septembrie, în urma investigațiilor privind eventualele operațiuni ale grupurilor teroriste și ale altor organizații similare, transformă spălarea banilor într-o activitate extrem de costisitoare si complexă. Și totuși, situația este diferită în ce privește băncile locale și regionale. Puținele obstacole pentru intrarea pe piață, permit apariția unor bănci private mici, înființate de organizații criminale, cu scopul de spălare de fonduri. Cu toate acestea, dimensiunea relativ mică a sectorului bancar din România, îl face o sursă improbabilă de spălare de bani substanțială(în termeni internaționali/Europeni).

Ultimul raport al Departamentului de Stat al SUA privind Controlul Internațional al Narcoticelor, clasifică România drept o zonă de “îngrijorare”, dar afirmă că regimul României împotriva spălării banilor pare a fi pe drumul cel bun și nu indică potențial pentru creșterea activităților de spălare de bani.

Cu toate acestea, în țară, o posibilă sursă de îngrijorare o constituie scontata creștere rapidă a sectorului financiar și bancar, legată de intenția Băncii Naționale a României de inițiere a comercializării instrumentelor financiare derivate, stimulând astfel activitățile de inginerie financiară.

În plus, România implementează la ora actuală noi acte normative privind bursa, ceea ce sugerează o relaxare treptată a constrângerilor circulației de capital. Această relaxare va permite mai multe operațiuni internaționale care, la rândul lor, pot crea mai multe posibilități pentru spălarea banilor.

Înainte de 1999 România nu a avut acte normative împotriva spălării banilor. Totuși, România s-a confruntat cu o creștere a problemei spălării banilor, pe de o parte, și pe de altă parte, a necesității de a se alinia standardelor UE, ca și cerință în progresul procesului de aderare.

Așadar, Guvernul a adoptat, în ultimii ani, un număr considerabil de acte normative pe marginea prevenirii spălării banilor.

Astfel, până în anul 1999, în România nu a existat o lege specială care să sancționeze spălarea banilor, însă organele de control și cele de urmărire penală au instrumentat cauze care ar fi putut avea legătură cu operațiunea de spălare a banilor, în baza prevederilor legale care incriminează infracțiunile prin care se obțin valori și bunuri ilicite. Astfel, Codul Penal incriminează faptele de fals și uz de fals, înșelăciune, delapidare, prostituție, proxenetism, trafic de arme, trafic de stupefiante, încălcarea regimului jocurilor de noroc, iar prin alte legi speciale penale au fost incriminate infracțiunile de contrabandă, evaziune fiscală, bancrută frauduloasă.

În legislația din țara noastră, termenul de spălare a banilor a apărut și a fost consacrat prin Legea nr.21/1999 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor care a fost elaborată atât ca urmare a manifestării și evoluției ascendente a fenomenului de spălare a banilor, cât și a necesității armonizării sistemului legislativ cu prevederile Directivei Europene nr.91/308/CEE din 10.06.1991 pentru prevenirea folosirii sistemului în scopul spălării banilor și cu prevederile celor 40 de recomandări elaborate de Grupul de Acțiune Financiară Internațională. Această lege a stabilit o listă limitativă a infracțiunilor generatoare de bani murdari, regăsindu-se printre altele, contrabanda, înșelăciunea în domeniul bancar-funciar sau de asigurări, bancruta frauduloasă, infracțiunile săvârșite prin intermediul calculatorului, infracțiunile săvârșite cu cărți de credit, infracțiunile săvârșite de persoane care fac parte din asociații de infractori. În prezent această lege a fost abrogată prin Legea 656/2002 în data de 12 decembrie 2002.

Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, care a extins aria infracțiunilor de corupție și a celor asimilate acestora (stabilirea cu intenție a unei valori diminuate față de valoarea comercială reală, a bunurilor aparținând agenților economici la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar, acordarea de credite sau de subvenții cu încălcarea legii sau a normelor de creditare, folosirea în orice mod, direct sau indirect, de informații ce nu sunt destinate publicității ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informații.)

O.U.G. nr. 141 pentru sancționarea unor acte de terorism și a unor fapte de încălcare a ordinii publice.

O.U.G. nr 190/2000 privind regimul metalelor prețioase în România.

O.U.G. nr 207/2000 privind amendarea Codului Penal și Codului de Procedură Penală.

O.U.G. nr 237/2000 privind amendarea Legii 21/1999 asupra prevenirii și pedepsirii spălării banilor.

Legea nr 143/2000 pentru combaterea traficului de stupefiante care reglementează și instituțiile „livrării supravegheate” și a „investigatorilor acoperiți”.

O.U.G. nr 153/2001 privind implementarea Rezoluției 1373/2001 a Consiliului de Securitate a Națiunilor Unite pentru Lupta Împotriva Terorismului Internațional.

O.U.G. nr 159/2001 pentru prevenirea și combaterea utilizării sistemului financiar-bancar în scopul finanțării de acte de terorism, care interzice toate operațiunile financiar-bancare între rezidenți și nerezidenți, precum și între nerezidenți, constând în operațiuni de cont curent și de capital, inclusiv operațiunile de schimb valutar, așa cum sunt definite prin reglementările valutare emise de Banca Națională a României, efectuate pentru sau în contul persoanelor fizice ori juridice indicate de Rezoluția nr.1267/1999 a Consiliului de Securitate. Acest act normativ incriminează ca infracțiune, fapta persoanei de a pune la dispoziție sau de a colecta fonduri, direct sau indirect, știind că aceste fonduri sunt folosite în întregime sau în parte pentru săvârșirea unor acte de terorism.

Legea nr 704/2001 privind asistența judiciară internațională în materie penală.

H.G. 479/2002 privind aprobarea Regulamentului vizând constituirea și funcționarea OFICIULUI NAȚIONAL de PREVENIRE și COMBATERE a SPĂLĂRII BANILOR.

Legea 656/2002, menționată mai sus, care a abrogat Legea 21/1999. În elaborarea ei, legiuitorul a avut în vedere realitatea existentă în plan internațional și internațional și anume că produsul financiar (banii și bunurile), rezultat din săvârșirea unor categorii de infracțiuni este „spălat”, respectiv , i se dă aspectul de produs financiar legal sau legitim, prin utilizarea de către infractori a unor metode și tehnici sofisticate care implică sistemul financiar bancar sau alte entități specifice economiei de piață.

Legea 682/2002 privind protecția martorilor care la art. 2 lit. h, stabilește „expresis verbis” infracțiunile care fac parte din infracțiunile grave, iar la lit. l, prevede că grupul sau organizația criminală reprezintă grupul structurat alcătuit din trei sau mai multe persoane care există de o anumită perioadă și acționează în înțelegere, în scopul săvârșirii uneia sau mai multor infracțiuni grave, pentru a obține, direct sau indirect, un avantaj financiar sau de altă natură.

Normativele 3/2002 ale Băncii Naționale privind standardele informației asupra clienților.

Legea 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate care definește de asemenea grupul infracțional organizat și care stabilește ca infracțiuni de natură economico-financiară (spălarea banilor, divulgarea secretului economic, concurența neloială, deturnarea de fonduri, nerespectarea dispozițiilor privind operațiunile de import sau export, infracțiuni de corupție, bancrută frauduloasă, infracțiuni săvârșite prin intermediul sistemelor și a rețelelor informatice sau de comunicații).

HOTĂRÂREA nr:3 a Plenului OFICIULUI NAȚIONAL de PREVENIRE și COMBATERE a SPĂLĂRII BANILOR privind Raportarea operațiunilor suspecte și Raportarea operațiunile în numerar ce depășesc 10000 Euro, din 28 iunie 1999.

CAPITOLUL III – INRACȚIUNEA DE SPĂLARE A BANILOR ÎN CONCRET

III.1 INFRACȚIUNEA DE SPĂLARE A BANILOR INCRIMINATĂ ÎN ART. 23 AL LEGII 656/2002

În art. 23 al Legii 656/2002, infracțiunea de spălare a banilor este incriminată în trei variante.

CONCEPT

PRIMA VARIANTĂ.

Este prevăzută în art. 23, alin. 1, lit. a și constă în „schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșirea unei infracțiuni în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri sau în scopul de a ajuta persoana care a săvârșit infracțiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei.”

Obiectul juridic generic al infracțiunii prevăzută în această variantă este comun tuturor celorlalte variante cuprinse în art. 23 prin care se incriminează spălarea banilor.

În doctrină au existat unele disensiuni cu privire la definirea obiectului juridic generic al infracțiunii de spălare a banilor. Astfel, obiectul juridic generic al infracțiunii incriminată în această variantă îl reprezintă „relațiile sociale prin ocrotirea cărora este apărată circulația corectă a banilor și operațiunilor financiar-bancare.”

Cu toate acestea există mai multe opinii în doctrină conform cărora definirea astfel a obiectului juridic generic ar fi incompletă. În afară de relațiile referitoare la circulația monetară și a operațiilor financiar-bancare se mai au în vedere și alte relații sociale cum sunt cele referitoare la apărarea altor valori corporale sau necorporale, mobile sau imobile precum și la actele juridice sau documentele care apără și atestă proprietatea acestora, produs al anumitor infracțiuni.

O altă opinie vehiculată în doctrină ar fi aceia că „obiectul juridic al acestor infracțiuni este acela studiat la infracțiunile de corupție și deținere a armelor și munițiilor, substanțe stupefiante, contrabanda, comerțul cu țesuturi și organe, etc.”

Consider că această opinie este total eronată deoarece infracțiunea de spălare de bani ca și infracțiunile de tăinuire și favorizare sunt infracțiuni distincte de infracțiunile prin care s-a obținut produsul infracțiunii.

În acest sens, V Dongoroz, arată că: ”Tăinuirea de lucruri și ajutorarea infractorilor după săvârșirea infracțiunii (favorizarea infractorilor) sunt infracțiuni de sine stătătoare, având numai un raport de conexitate cu infracțiunile din care provin lucrurile tăinuite sau la care au luat parte infractorii favorizați. Nu avem de a face, deci cu un concurs subsequens, ci cu un delictum subsequens.

Putem concluziona că OBIECTUL JURIDIC GENERIC al infracțiunilor prevăzute la art. 23 din Lega 656/2002 îl constituie relațiile sociale prin care statul apără circuitul legal (financiar, bancar, economic, comercial și civil), prevenind și combătând circuitul ilegal al bunurilor, produs al unor infracțiuni grave prevăzute de lege, prin instituirea unor obligații ale anumitor persoane fizice și juridice de a sesiza operațiunile cu astfel de bunuri, de a se abține de la efectuarea unor acte și fapte juridice legate de produsul infracțiunii sau de a favoriza autorii ori participanții la infracțiunile principale.

Obiectul juridic generic al infracțiunilor prevăzute la art. 23 din Legea 656/2002 este subsecvent obiectului juridic generic al infracțiunilor principale, adică al acelor infracțiuni grave prin care s-a obținut „produsul” ce urmează a fi „spălat.” Ca urmare constatarea infracțiunilor de spălare a produsului infracțional se poate face numai concomitent sau ulterior constatării infracțiunilor principale al căror produs se spală.

Sub acest aspect putem observa că pentru infracțiunea de spălare de bani incriminată în prima variantă, condamnarea nu se poate face decât în următoarele situații:

-condamnarea concomitentă, adică atât pentru cel puțin una din infracțiunile prin care se realizează sau din care provine produsul infracțiunii, concomitent cu una din modalitățile de „spălare a banilor” din celelalte variante.

-condamnarea ulterioară, pentru infracțiunile reglementate de art. 23, numai dacă există cel puțin în primă instanță o condamnare pentru o infracțiune prin care se realizează sau din care provine produsul infracțiunii care s-a „spălat”.

Condamnarea pentru o faptă ce intră sub incidența art. 23 este posibilă și când produsul provine dintr-o infracțiune care intră sub incidența acestei legi, chiar dacă răspunderea penală pentru infracțiunea respectivă a fost înlăturată prin amnistie, prescripție, în cazul decesului sau reabilitării autorului.

Condamnarea poate surveni și atunci când autorul infracțiunii din care provine produsul infracțiunii este necunoscut dar autorul infracțiunii de „spălare” a știut că banii provin dintr-o infracțiune.

Obiectul juridic special, de asemenea comun la infracțiunile incriminate în art. 23 și art. 24 din Legea 656/2002 este cel care rezidă din titlul legii, cât și din reglementările pe care le cuprinde și constă în relații sociale prin ocrotirea cărora se apără proveniența licită a banilor și circulația corectă a acestora în operațiunile financiar-bancare.

Se poate observa că obiectul juridic special este unul complex cuprinzând pe lângă relațiile referitoare la circulația monetară și operațiunile financiar-bancare și relații privind operațiunile și transferurile de valori, operațiunile de credit, vânzare-cumpărare, schimb valutar, etc.

Obiectul material este însăși bunul asupra căruia este îndreptată infracțiunea astfel incriminată (valori, bani, bunuri, etc.)

Cu alte cuvinte obiectul material al infracțiunii reglementată în art. 23 îl poate constitui venitul ilicit obținut din săvârșirea de activități ilegale. Spre exemplu, banii obținuți din corupție sau trafic de droguri. Dar acești bani pot constitui ulterior și obiectul material al infracțiunii de spălare de bani, când aceștia se reinvestesc într-o afacere aparent legală.

Specific infracțiunii de spălare de bani este această activitate de schimbare, cumpărare ori revindere, făcută cu știință și în mod repetat pentru a ascunde originea reală a banilor sau bunurilor.

Banii pot fi atât în lei cât și în valută.

Bunurile pot fi corporale sau necorporale, mobile sau imobile.

Este corporal acel bun care are o existență materială vizibilă care poate fi perceput prin simțurile noastre (un tablou, un obiect electronic, o mașină etc.).

Este incorporală valoarea economică care are o existență ideală, abstractă și care poate forma obiectul unui raport juridic (operă literară, dreptul de autor etc.).

Bunuri imobile sunt acelea care au o așezare fixă și care deci nu pot fi mutate dintr-un loc în altul, fără a-și pierde valoarea economică (o casă, un teren, un pod).

Bunurile mobile sunt toate celelalte lucruri care pot fi mutate sau transportate din loc în loc fără a pierde valoarea economică (o carte, o mașină, o statuie).

În legătură cu banii sau valorile – ca obiect material al acestor infracțiuni – putem spune că nu orice ban sau valoare reprezintă obiectul infracțiunii de spălare de bani, ci numai acele valori sau bani care provin din săvârșirea unei alte infracțiuni.

Astfel, atunci când cu bună știință se schimbă, se transferă, se cumpără sau se revinde obiectul „concret” al infracțiunii principale, în mod repetat, pentru a-i ascunde originea, infracțiunea de spălare de bani subzistă, iar bunurile vor avea același regim juridic penal.

Putem concluziona, că nu constituie produs al infracțiunii principale și ca urmare nici al infracțiunilor prevăzute de art. 23, următoarele categorii:

-bunurile care au servit la săvârșirea infracțiunii, deoarece nu sunt produs al infracțiunii, în această categorie fiind: instrumentele spargerii, autovehiculul sau calculatorul proprietate personală folosit la săvârșirea infracțiunii principale etc;

-bunurile care sunt produs al altor infracțiuni decât cele considerate infracțiuni principale, cum ar fi al infracțiunilor pentru care pedeapsa maximă nu depășește 4 ani (de pildă infracțiunea prevăzută la art. 213, art. 246, art. 281 din Codul penal).

-bunurile produs al unei infracțiuni principale, săvârșită în altă țară unde fapta respectivă nu este incriminată ca infracțiune.

Subiectul, de regulă subiectul activ nemijlocit (autor) al infracțiunii de spălare de bani reglementată de art. 23, atât în prima variantă cât și în celelalte variante este necircumstanțiat, adică poate fi orice persoană fizică responsabilă penal, legiuitorul nu cere ca subiectul activ să aibă o calitate specială.

Doctrina și practica judiciară, în special doctrina criminologică, recunosc o anumită „calificare” necesară a subiectului activ al infracțiunii de spălare a banilor, derivată din caracteristica acestei infracțiuni de a fi circumscrisă fenomenului de „criminalitate a gulerelor albe”. Cei care comit astfel de fapte sunt acei infractori „rafinați”, care ocupă funcții importante atât în pozițiile de conducere la nivel central în cadrul unor societăți strategice, cât și în aparatul legislativ sau executiv al țării respective.

Subiectul activ poate fi, astfel, un profesionist în spălarea banilor, denumit în doctrină și practica judiciară „spălător specializat”. Legiuitorul nu cere, după cum am mai spus, ca subiectul activ să aibă o calitate specială. Practica demonstrează faptul că pot fi subiecți activi ai infracțiunii de spălare a banilor atât autorii infracțiunilor din care se obțin „banii murdari”(contrabandiști, traficanți de droguri, arme, muniții, explozivi, practicanți ai jocurilor de noroc, proxeneți, hoții de autovehicule, șantajiștii, funcționarii corupți, etc.) cât și angajați ai persoanelor juridice prevăzute la art. 8 din Legea 656/2002.

Poate exista o pluralitate constituită de subiecți activi în scopul săvârșirii infracțiunii de spălare de bani. Legea 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate prevede infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat (art. 7) în scopul săvârșirii unor infracțiuni grave, printre care se numără și spălarea de bani [art. 2, lit. b, pct. 14].

Conform art. 2, prin grup infracțional organizat se înțelege grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă și acționează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni grave, pentru a obține direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material; nu constituie grup infracțional organizat, grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracțiuni și care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului.

Subiectul pasiv al infracțiunii reglementate de art. 23 în prima variantă cât și în celelalte, poate fi statul, în întregul său, ale cărui interese sunt puse în pericol prin faptele incriminate, precum și anumite persoane fizice, organele de stat, instituții bancare sau alte persoane juridice, care suferă sau pot suferi de pe urma săvârșirii infracțiunii.

Conținutul constitutiv.

Latura obiectivă; Trebuie menționat de la început că a suferit modificări față de reglementarea din Legea21/1999. S-a renunțat a cuprinde în conținutul infracțiunii de spălare de bani, infracțiunea mijloc, adică infracțiunea primară care se săvârșește pentru realizarea infracțiunii scop, spălarea de bani.

Deci infracțiunile săvârșite în variate domenii au fost scoase din conținutul laturii obiective, rămânând incriminate doar infracțiunile specifice de spălare de bani. Infracțiunile mijloc (falsuri, contrabandă, nerespectarea regimului armelor și munițiilor, traficul de stupefiante, etc.) au rămas reglementate prin Codul penal și Legi speciale.

Elementul material al laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 23, în prima variantă îl constituie schimbarea sau transferul de bunuri, separat sau împreună, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite al acesteia.

Elementul material al laturii obiective se realizează prin acțiuni sau inacțiuni cum ar fi: schimbarea, transferul, ascunderea sau disimularea.

Infracțiunea fiind cu un conținut alternativ se poate realiza când s-a comis oricare dintre acțiunile incriminate. Nu este necesar realizarea cumulativă a tuturor acestor acțiuni fiind suficient săvârșirea doar a uneia din ele. Cerința esențială a legii fiind ca aceste acțiuni să se facă în scopul și cu știința că provin din săvârșirea unei infracțiuni.

De asemeni trebuie menționat faptul, că față de reglementarea inițială din Legea 21/1999, legiuitorul a venit cu o completare incriminând fapta de schimbare de bunuri atunci când se face în scopul ajutării persoanei în cauză de a se sustrage de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei.

În spiritul acestei Legi 656/2002 a infracțiunii incriminată în prima variantă art. 23, distingem:

-un prim sens al „schimbării bunului” ar fi acela de transformare fizică adică de a schimba prima înfățișare, păstrând de regulă valoarea intrinsecă a obiectului; adică înlăturarea acelor trăsături reale ale obiectului care țin de modul ilegal de obținere a acestuia și înlocuirea cu alte trăsături care să creeze aparența de origine și/sau dobândire licită. De pildă schimbarea culorii, seriei și numărului de înmatriculare al autoturismelor noi-furate cu seriile, culorile și numerele de înmatriculare ale unor autoturisme accidentate sau uzate cumpărate legal.

– un alt sens al „schimbării bunului” ar fi acela de a înlocui lucrul produs al infracțiunii cu un lucru deținut legal de o altă persoană. Schimbul bunului poate fi la valoare echivalentă sau la valori diferite după cum infractorul are interesul să justifice sau să ascundă. De pildă, schimbarea acțiunilor anonime, a obligațiilor, a titlurilor de plată, a certificatelor la purtător, furate, care pot fi urmărite după serie, număr cu altele asemănătoare în circuitul legal.

„Schimbarea bunului” poate să îmbrace și forma unor acte juridice sub semnătură privată sau chiar autentificată fără a se înlătura caracterul ilegal al operațiunii.

De pildă, o persoană are un miliard de lei produs prin infracțiunea principală și procedează la spălarea acestuia prin schimbare , efectuând două operații de speculă imobiliară, astfel: cumpără o proprietate având valoarea reală de 2 miliarde de lei, cu prețul de un miliard consemnat în contractul de vânzare-cumpărare autentificat; infractorul plătește vânzătorului pe lângă miliardul consemnat în actul de vânzare-cumpărare și miliardul pe care vrea să-l spele, astfel că vânzătorul își primește prețul real de 2 miliarde pe imobilul în cauză; infractorul păstrează bunul o perioadă de timp necesară efectuării unor amenajări și îmbunătățiri investind un miliard de lei; după aceasta infractorul revinde imobilul la un cumpărător de bună credință cu suma de 3 miliarde de lei. Prin această operațiune infractorul justifică legal proveniența cu ultimul act de vânzare-cumpărare autentic suma de 3 miliarde de lei în care este inclus și miliardul „spălat”.

„Transferul” de bunuri în scopul ascunderii al disimulării originii ilicite a acestora este o altă modalitate a elementului material al laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 23, pct. 1, lit. a din Legea 656/2002.

Cea mai simplă formă a transferului de bunuri este cea de mutare a bunului dintr-un loc unde s-ar deduce ușor proveniența ilicită, într-un loc unde bunul ar avea o aparență de proveniență legală, urmărindu-se aceasta.

De asemenea transferul de bunuri mai poate semnifica:

operațiunea de „deplasare a capitalului” sub diferite forme de la o țară la alta sau de la un agent economic la altul, cu sau fără aparență legală (deplasare efectivă sau scriptică ori electronică). Astfel, pentru scoaterea din țară a unor sume obținute prin înșelăciune în sistemul bancar se efectuează o plată în avans de marfă sau o plată pentru o marfă supraevaluată vândută de un agent economic aflat sub controlul celui care transferă (agent care ulterior intră în „faliment” și nu mai expediază marfa). O astfel de deplasare de capital se mai poate face prin asociere, fuziune cu o firmă falimentată intenționat, aflată tot sub controlul celui care transferă; plăți pentru „consultanță”, „asistență de specialitate”, etc, constituirea de depozite în țară din sume mai mici de 10000 euro și apoi plata unor cecuri în străinătate, pentru care nu mai există obligația formală a raportării transferului respectiv;

deplasări de valută prin cumpărarea de obligații, titluri de credit, cesiune de creanță cu preț subevaluat;

deplasări de valută prin cumpărări și revânzări speculative de acțiuni la bursă;

deplasări de valută prin creditare, împrumut fără garanții și care evident nu se mai restituie agentului care este tot sub controlului celui care transferă;

unele transferuri de fonduri interbancare prin sistemul Western-Union;

transferabilitatea creditului documentar (transferabil) concretizată în dreptul beneficiarului de a cere ca acesta să fie deschis la o altă bancă decât cea stabilită de părți;

folosirea ilegală a diferitelor forme de decontări interne sau internaționale inclusiv de societăți fantomă prin: cecuri, acreditive, dispoziții de plată, dispoziții de încasare;

transfer de fonduri prin intermediul biletului de ordin sau cambiei, instrumente care nu au la bază raporturi juridice fundamentale;

transfer cu plăți fictive făcut prin carduri.

Scopul schimbării sau transferului de bunuri, produs al infracțiunii principale trebuie să fie ascunderea sau disimularea origini ilicite. Acest scop trebuie să poată fie dedus din circumstanțele de fapt obiective, atât ale producerii bunului cât și ale schimbării sau transferului efectiv al acestuia. Ceea ce înseamnă că doar acele operații de schimb sau transfer care conțin elemente de fapt obiective din care rezultă scopul ascunderii sau disimulării originii ilicite constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii prevăzute la art. 23 în prima variantă.

Deci, condițiile esențiale, ale elementului material al acestei variante, sunt:

Să fie comisă în scopul ascunderii sau disimulării provenienței ilicite a bunurilor;

Bunurile să provină din comiterea unei infracțiuni și nu a unei contravenții sau orice alt act ilicit;

Scop alternativ, adică fapta să fie comisă în scopul de a ajuta pe cel care a comis infracțiunea să se sustragă de la urmărire, judecată sau executare.

Urmarea socialmente periculoasă o constituie rezultatul schimbării sau transferului de bunuri, respectiv o aparență de origine licită a bunului care în realitate este produsul infracțiunii principale.

Observăm că legea nu pretinde ca prin aceste operații să fie necesară obținerea unui profit pentru sine sau pentru altul, fiind suficientă crearea unei stări aparent credibilă de origine licită a bunului care în realitate este produsul infracțiunii.

Un aspect care merită să fie subliniat este cel legat de reacția membrilor societății la astfel de infracțiuni. Putem spune că reacția socială (a oamenilor, ecoul civic) la astfel de infracțiuni este foarte scăzută sau chiar lipsește, din cauza faptului că aceste infracțiuni sunt aparent fără victime, fiind lipsite de implicațiile emoționale specifice infracțiunilor cu violență sau ale celor de furt ( apare chiar un paradox, aceste infracțiuni generează sentimente de admirație din partea oamenilor față de „ingineriile financiare” care au fost puse la cale de cei în cauză, fiindu-le admirată inteligența și ingeniozitatea cu care infractorii au acționat).

Raportul de cauzalitate se poate defini astfel, infracțiunea de spălare a banilor subzistă atunci când există legătura de cauzalitate între acțiunea de schimbare sau transfer de bunuri rezultate din infracțiuni și urmarea imediată despre care am vorbit mai sus.

Latura subiectivă a acestei infracțiuni o constituie intenția directă calificată prin scop care presupune întrunirea următoarelor elemente cumulative:

-cunoașterea că obiectul „spălării”, corporal sau necorporal, este produs al infracțiunii principale;

-motivul, imboldul rezultat din dorința de a folosi bunul produs al infracțiunii, direct sau indirect, fără riscul de a fi descoperit;

-scopul să fie ascunderea sau disimularea originii ilicite a produsului infracțiunii principale, precum și de a ajuta persoana care a săvârșit infracțiunea principală să se sustragă de la urmărirea penală, judecată sau executarea pedepsei.

Astfel definită, latura subiectivă a infracțiunii de spălare de bani o deosebește de infracțiunea de „tăinuire” și „favorizarea infractorului”, prevăzute în art. 221 și art. 264 Cod penal. În consecință, persoana care cu intenție directă ajută în orice mod la săvârșirea infracțiunii de spălare a produsului infracțiunii este complice, indiferent dacă este interesat sau dezinteresat, deoarece el încalcă o obligație prevăzută de legiuitor pentru prevenirea și combaterea a unor asemenea fapte, încălcare care presupune că și complicele a urmărit împreună cu autorul, scopul ilegal.

Forme. Modalități. Sancțiuni.

Forme -actele pregătitoare, deși posibile sunt lăsate în afara incriminării de către legiuitor.

Tentativa este posibilă atât în cadrul acestei variante, cât și în cadrul celorlalte variante și se pedepsește.

Modalități -infracțiunea prevăzută la art. 23 în această primă variantă se poate săvârși prin următoarele modalități, respectiv schimbarea sau transferul de bunuri, ascunderea sau disimularea adevăratei naturi a acestor bunuri.

Sancțiuni -infracțiunea de spălare de bani incriminată în art. 23, alin.1, lit. a din Legea 656/2002, se pedepsește cu închisoare de la 3-12ani.

Constituirea unui grup infracțional în scopul săvârșirii de infracțiunii de spălare de bani se pedepsește cu închisoare de la 5 la 20 ani și interzicerea unor drepturi.

De asemenea, în cazul săvârșirii acestei infracțiuni se va dispune conform art. 118 Cod penal privind confiscarea bunurilor care fac obiectul infracțiunii, iar dacă bunurile care fac obiectul infracțiunii prevăzute la art. 23 nu se găsesc, se va confisca echivalentul lor în bani sau bunurile dobândite în locul acestora. Pentru a se asigura aducerea la îndeplinire a confiscării bunurilor se pot lua măsurile asigurătorii prevăzute de Codul de procedură penală.

A DOUA VARIANTĂ.

Este incriminată în art. 23, alin.1, lit. b și constă în: "ascunderea sau disimularea adevăratei naturi a provenienței, a situării, a circulației sau a proprietății bunurilor ori a dreptului asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârșirea de infracțiuni.”

Cu privire la obiectul juridic generic putem spune că nu sunt deosebiri față de obiectul juridic generic al primei variante.

Obiectul juridic specific

Există anumite deosebiri față de prima variantă. Astfel, dacă în cadrul primei variante se vizau doar obiectele materiale în cadrul acestei variante se vizează și bunurile imateriale care pot fi dreptul de proprietate sau orice alte drepturi -produs al infracțiunii.

În consecință obiectul specific al acestei variante îl poate constitui: dreptul de proprietate, dreptul de uzufruct, dreptul de superficie, dreptul de creanță, dreptul de folosință, dreptul de autor, etc.

Sintagma „proprietății bunurilor” folosită de legiuitor în acest aliniat de către legiuitor face referire la dreptul de proprietate asupra bunului și nu la bun ca obiect al proprietății.

Obiectul material

Pe lângă discuțiile purtate anterior pentru obiectul material din prima variantă, putem spune că obiectul material al infracțiunii de spălare a banilor incriminată în această variantă îl pot constitui și actele juridice sau documentele care atestă un titlu ori un drept cu privire la acesta.

Consider că mai pot constitui obiect material al acestei infracțiuni și schimbarea acțiunilor, obligațiilor, titlurilor de valoare sau de plată, certificatelor la purtător furate și înlocuite cu altele asemănătoare și aflate în circuitul legal. Schimbarea unei valori se poate face și prin intermediul unor acte juridice în cazul unor operațiuni aparent legale și care sunt menite a ascunde sau disimula operațiunile ilicite.

Subiectul.

După cum am mai precizat subiect activ al infracțiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă penal care, fie a săvârșit, fie a participat la săvârșirea infracțiunii.

Subiectul pasiv (a se vedea discuția purtată la prima variantă) poate fi statul, organele statului, instituțiile bancare, orice persoană fizică sau juridică care poate fi prejudiciată prin săvârșirea infracțiunii.

Conținutul constitutiv.

Latura obiectivă a modalității prevăzute la art. 23, alin.1, lit. b are două forme:

-ascunderea adevăratei naturi a provenienței, a situării, a dispoziției, a circulației sau a proprietății bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârșirea de infracțiuni;

-disimularea adevăratei naturi a provenienței, a situării, a dispoziției, a circulației sau a proprietății bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârșirea de infracțiuni.

Elementul material constituie activitatea de ascundere sau disimulare a adevăratei naturi a bunurilor incorporale. Astfel ascunderea sau disimularea în accepțiunea dată de art. 23, alin.1, lit. b nu se referă (după cum am mai precizat) la bunul corporal, bun cu existență materială, ci la:

-drepturile asupra bunului material produs al infracțiunii principale;

-alte drepturi (bunuri incorporale) produs nemijlocit al infracțiunii principale;

Ascunderea și disimularea vizează natura juridică a provenienței, a situării, a dispoziției, a circulației sau a proprietății bunurilor ori a drepturilor asupra acestora.

Sintagma „adevăratei naturi” poate avea două sensuri:

-un prim sens ar fi acela de apartenență legală a dreptului în cauză la subiectul care a fost deposedat prin infracțiunea primară, adică o ascundere sau disimulare a titlului părții vătămate.

-al doilea sens ar fi modul de dobândire prin infracțiunea principală a dreptului respectiv.

Prin disimulare trebuie să înțelegem că activitatea de „spălare” a „dreptului” în cauză s-a făcut prin ascunderea caracterului ilicit al producerii prin infracțiune și înlocuirea trăsăturilor ilegale cu „trăsături false” sau adevărate care dau aparență de o nouă natură (origine) legală. Activitatea de ascundere, disimulare să fie de natură a face nesesizabilă, neperceptibilă în mod obișnuit originea ilicită a dreptului prin crearea unei situații, stări, „probate” de apartenența „legală”, veridică.

Ascunderea dreptului presupune introducerea ilegală a dreptului produs al infracțiunii principale într-un alt drept cu aspect legal, „spălându-se” astfel primul drept de caracterul său ilicit.

Prin proveniență a dreptului în cauză se înțelege locul ca sistem de relații și raporturi juridice din care vine sau provine acesta. De pildă, unei sume obținute prin șantaj i se dă aspectul restituirii unei sume împrumutate care pe o perioadă mare, evident fictivă, a produs dobândă.

Potrivit DEX prin cuvântul „situa” se înțelege a ocupa un anumit loc într-o anumită ordine, ierarhie, a așeza într-un anumit loc, a indica, desemna locul cuiva. Iar prin situare se înțelege acțiunea de a situa și rezultatul ei. Astfel, potrivit legii ascunderea sau disimularea adevăratei naturi a situării bunului incorporal constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii sub această formă.

Se știe că potrivit art. 1909 Cod civil, lucrurile mișcătoare se prescriu „prin faptul posesiunii lor fără să fie trebuință de vreo curgere de timp”. Drept urmare, drepturile de creanță „incorporate” în acțiuni la purtător, cecuri la purtător, titluri negociabile la purtător, etc, li se poate schimba adevărata situare-posesie ca implicită asupra proprietății. De pildă, cumpărarea biletelor câștigătoare la loto, bingo de către făptuitor pentru a justifica banii produs al infracțiunii cu „suma câștigată” ca urmare a predării în numele său a biletului.

Cu privire la „circulația” bunurilor incorporale trebuie să înțelegem trecerea scriptică, sub formă juridică a dreptului în cauză de la o persoană la alta. Trecerile se fac, fie cu folosirea unor persoane cu identități false ca mai apoi să fie una, două treceri (vânzări-cumpărări) reale până la făptuitor, fie prin unul sau mai mulți intermediari ai acestuia.

Prin aceste treceri succesive care pot fi acte juridice încheiate sub formă autentică sau acte sub semnătură privată (cumpărări-vânzări, cesionări, împrumut cu garanție în condițiile nerestituirii și valorificării garanției) se înlătură acele trăsături ale „dreptului în cauză” (apartenență, preț neplătit, modalitate de obținere) care țin de modul ilegal de dobândire a acestuia și înlocuirea cu alte „trăsături” care să creeze aparența de origine sau dobândire legală.

Urmarea imediată.

Ascunderea sau disimularea să aibă în vedere nu bunul în materialitatea sa, ci dreptul asupra acestora, ducând la o ascundere sau disimulare juridică prin care se schimbă natura juridică reală, adevărată a provenienței bunului în cauză.

Raportul de cauzalitate.

Subzistă în legătura ce există între acțiunea de ascundere sau disimulare și „schimbarea” aparențelor de origine și/sau dobândire a bunului.

Latura subiectivă.

Referitor la forma vinovăției cu care se săvârșește infracțiunea de spălare a banilor, după cum am mai precizat anterior, aceasta este: intenție directă calificată prin scop.

Forme. Modalități. Sancțiuni.

Forme.

Tentativa este posibilă și la această variantă, ea fiind dealtfel și pedepsită. Consumarea infracțiunii survine în momentul efectuării acțiunilor incriminate în text.

Modalități.

Infracțiunea prevăzută în art. 23, alin.1, lit. b se poate săvârși prin ascunderea sau disimularea adevăratei naturi a provenienței, a situării, a dispoziției, a circulației sau a proprietății bunurile ori a drepturilor asupra acestora.

Sancțiuni.

Infracțiunea astfel incriminată în această variantă se pedepsește cu închisoare de la 3-12 ani cu aplicarea corelativă a dispozițiilor cuprinse în art. 25 din aceiași lege.

A TREIA VARIANTĂ

Este prevăzută în art. 23, alin.1, lit. c, constând în „dobândirea, deținerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni".

Discuțiile cu privire la Obiectul juridic generic și specific sunt similare cu cele purtate la primele două variante.

Obiectul material îl reprezintă însuși bunurile ce se dobândesc, dețin sau se folosesc cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni.

Subiectul.

Subiectul activ poate fi orice persoană ce are capacitate de răspundere penală. Totuși o calificare indirectă se „desprinde” din faptul folosirii bunurilor, cunoscând că acestea provin din săvârșirea unor infracțiuni. Această calificare indirectă este aceea de posesor de rea credință.

Conținutul constitutiv.

Latura obiectivă.

Elementul material vizează faptele săvârșite de cel care participă la spălarea produsului infracțiunii, dobândind, deținând sau folosind bunul de la făptuitorul infracțiunii principale sau un intermediar, știind că bunul dobândit provine din infracțiunea principală.

Se impun a fi făcute însă anumite precizări:

-acțiunea de dobândire desemnează fapta unei persoane de a deține cu orice titlu un bun din categoria celor precizate de Legea 656/2002 (numai acele bunuri prin care se contribuie la spălarea produsului infracțiunii) cunoscând că acestea provin din săvârșirea unei infracțiuni.

-sintagma ”săvârșirea unei infracțiuni” face referire doar la infracțiunea principală prin care s-a obținut sau se obține ilicit, produsul ce va face ulterior obiectul spălării.

-deținerea sau folosirea desemnează fapta unei persoane de a se bucura de un bun, de a-l folosi, de a-l întrebuința și de a-l exploata pe o perioadă determinată sau nedeterminată, temporar sau continuu, dacă persoana în cauză cunoaște că acel bun provine din săvârșirea unei infracțiuni.

Latura subiectivă a infracțiunii incriminate în cea de a treia variantă, constă în vinovăție sub forma intenției directe, deoarece subiectul activ înfăptuiește acțiunile concrete de dobândire, deținere sau folosire a unui bun, cunoscând că bunurile provin din săvârșirea unei infracțiuni.

În doctrina juridică a fost ridicată problema conform căreia ar fi posibilă la această variantă si intenția indirectă, adică folosirea acestor bunuri fără a avea ca scop spălarea de bani.

Consider neviabilă această problemă deoarece textul de lege precizează clar „cunoscând că acestea provin din săvârșirea unei infracțiuni”.

Forme. Modalități. Sancțiuni.

Forme.

La fel ca și la celelalte variante, tentativa este posibilă și se pedepsește.

Modalitățile de săvârșire a infracțiunii prevăzute la art. 23, alin.1, lit. c constau în dobândirea, deținerea sau folosirea bunului de la făptuitorul infracțiunii principale sau chiar intermediar, știind că bunul dobândit provine din infracțiunea principală, contribuind astfel la spălarea produsului infracțiunii.

Sancțiuni. Și pentru această variantă pedeapsa este închisoare de la 3-12 ani cu aplicarea corelativă a dispozițiilor art. 25.

A PATRA VARIANTĂ.

Era incriminată în art. 23, alin.2 constând în "asocierea sau inițierea unei asocieri, aderarea ori sprijinirea, sub orice formă, a unei astfel de asocieri, în scopul săvârșirii infracțiunii de spălare a banilor."

III.2 INFRACȚIUNEA PREVĂZUTĂ LA ART. 24 AL LEGII 656/2002

CONCEPT

PRIMA VARIANTĂ

Infracțiunea prevăzută la art. 24, alin.1 și 3, incriminează fapta de nerespectare a obligațiilor prevăzute în art. 18, adică:

-de a nu transmite informațiile primite în timpul activității decât în condițiile legii (alin.1)

Această obligație se menține și după încetarea funcției, pe o durată de 5 ani. Dacă în timpul exercitării funcției, ori în termen de până la 5 ani după încetarea activității, transmite informațiile primite în realizarea atribuțiilor în cadrul Oficiului, intervine răspunderea penală;

se incriminează și fapta de a folosi în scop personal de către salariații Oficiului și a persoanelor indicate în mod expres în art. 8 a informațiilor primite, atât în timpul activității cât și după încetarea acesteia (alin.3)

Așadar nerespectarea de către personalul Oficiului a obligațiilor prevăzute la alin.1 și 3 constituie infracțiune de sine stătătoare.

Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale care asigură protecția informațiilor primite de către Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.

Obiectul material al acestei infracțiuni îi constituie informațiile pe care personalul Oficiului le-a primit în timpul activității. Informațiile se referă, în concret, la date, aspecte, împrejurări, stări de fapt și situații constatate și care sunt cuprinse (materializate) în documentele, rapoartele, comunicările ori sesizările pe care Oficiul le primește de la persoanele juridice și fizice, prevăzute la art. 8 din lege, precum și cele pe care Oficiul le transmite organelor abilitate să efectueze investigații și cercetări în cazurile respective.

Subiectul.

Subiectul activ al acestei infracțiuni este un subiect calificat, el trebuind să aibă calitatea de angajat al Oficiului, indiferent de funcția pe care o ocupă în structura organizatorică și funcțională a Oficiului.

O precizare se impune a fi făcută cu referire la coautoratul acestei infracțiuni. Astfel, coautorul trebuie să aibă calitatea de „personal al Oficiului”, pentru a se realiza coautoratul.

Dacă coautorul nu are calitatea necesară nu mai putem vorbi de coautorat, forma participației poate fi instigarea sau complicitatea.

Subiectul pasiv al infracțiunii reglementată în această variantă este similar cu cel corespunzător art. 23, și anume statul, în întregul său, ale cărui interese sunt puse în pericol prin faptele incriminate, cât și anumite persoane fizice sau juridice care suferă sau pot „suferi” prin săvârșirea infracțiunii.

Conținutul constitutiv.

Latura obiectivă.

Elementul material al infracțiunii constă în:

transmiterea de către personalul Oficiului a informațiilor primite în cadrul activităților curente pe care le desfășoară ca angajat, precum și în următorii cinci ani după încetarea calității de angajat. Acțiunea de transmitere înseamnă comunicare, prin orice mijloace, către persoane fizice și juridice, care nu sunt îndreptățite să le cunoască, a informațiilor pe care angajații Oficiului le-au primit în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Transmiterea se poate realiza prin diverse mijloace: telefonic, predarea fizică a unor acte originale sau copii ale acestora, informarea verbală a unor persoane, informarea prin orice mijloace tehnice (prin e-mail, prin fax), etc.

Latura subiectivă constă în vinovăție sub forma intenției directe sau indirecte.

– folosirea în scop personal, de către angajații Oficiului, a informațiilor primite în timpul activității, cât și după încetarea acesteia, desemnează fapta de a utiliza, de a exploata aceste informații în interesul personal al angajatului Oficiului. Termenul de "scop personal" înseamnă interese materiale și financiare personale, răzbunarea față de o persoană, șantajarea unei persoane etc.

Urmarea imediată constă în faptul că informațiile primite în cadrul Oficiului au fost transmise ilegal unor categorii de persoane care nu erau îndreptățite să le cunoască, situații care sunt de natură a compromite demersurile Oficiului de identificare a cazurilor de spălare a banilor și de sesizare a organelor abilitate de lege să investigheze și să cerceteze aceste cazuri. Tot o urmare imediată o constituie și folosirea în scop personal a informațiilor, situație care are drept efect imediat imposibilitatea exploatării oficiale a informațiilor respective și sesizării Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție abilitat să hotărască asupra măsurilor de investigare și cercetare specifice.

Legătura de cauzalitate se realizează ori de câte ori demersurile Oficiului de identificare a cazurilor de spălare de bani și sesizarea organelor abilitate de lege să investigheze aceste cazuri sunt îngreunate sau nu se realizează ca urmare a transmiterii informațiilor către persoane neautorizate, ori când folosirea în scop personal nu face altceva decât să ducă la imposibilitatea fructificării informațiilor respective.

Forme. Modalități. Sancțiuni.

Forme –forma culpei nu este cunoscută la această variantă a infracțiunii. Actele pregătitoare și tentativa, deși posibile, sunt lăsate în afara incriminării de către legiuitor, infracțiunea producându-se în momentul îndeplinirii elementului material și al producerii urmării imediate.

Modalități

Putem spune că infracțiunea incriminată de art. 24 prima variantă se realizează prin mai multe modalități.

Modalitatea principală prin care se săvârșește această faptă este o acțiune materială -transmiterea.

Pe lângă acestea cred că mai sunt și alte modalități prin care se poate realiza această infracțiune, mai ales când informațiile sunt folosite în scop personal -tăinuire sau ascundere a informațiilor care vor servi scopului personal.

Sancțiuni.

Infracțiunea prevăzută la art. 24 în prima variantă se pedepsește cu închisoare de la 2-7 ani. Se pot dispune, de asemenea, și măsuri de siguranță a confiscării speciale prevăzute în art. 25.

A DOUA VARIANTĂ a infracțiunii prevăzută la art. 24, alin.2, incriminează nerespectarea obligațiilor prevăzute la art. 18, alin.2

de a nu transmite, în afara condițiilor prevăzute de lege, informațiile deținute în legătură cu spălarea banilor și de a nu avertiza clienții cu privire la sesizarea Oficiului. Este vorba de persoanele prevăzute în art. 8 din lege adică:
personalul băncilor, instituțiilor financiare și de credit, persoane fizice și juridice care acordă asistență juridică, notarială, contabilă, agenți imobiliari, persoanele cu atribuții în procesul de privatizare etc. Dacă una dintre persoanele delimitate expres de lege transmit informații altor persoane fizice sau juridice decât celor abilitate de lege sau avertizează clienții cu privire la spălarea de bani atunci sunt realizate elementele infracțiunii de mai sus.

Obiectul juridic special al acestei infracțiuni îl constituie relațiile sociale care asigură protecția informațiilor deținute de către persoanele prevăzute la art. 8 și de salariații acestora în legătură cu spălarea banilor, precum și de protecție a sesizărilor transmise Oficiului.

Obiectul material îl constituie informațiile privitoare la spălarea banilor, precum și sesizările transmise Oficiului.

Subiectul.

Subiectul activ este un subiect calificat, ele trebuind să facă parte din persoanele prevăzute la art. 8 sau dintre salariații acestora, indiferent de funcția pe care o îndeplinește. Discuția privitoare la coautorat este similară cu cea purtată anterior, coautorul trebuie să aibă aceiași calitate ca și autorul, în caz contrar el dobândind calitatea de complice sau instigator.

Subiectul pasiv este similar cu subiectul pasiv al celorlalte variante ale infracțiunii.

Conținutul constitutiv.

Latura obiectivă.

Elementul material al laturii obiective constă în:

transmiterea de informații în legătură cu spălarea banilor, în afara condițiilor prevăzute de lege;

avertizarea clienților cu privire la sesizarea Oficiului;

folosirea în scop personal a informațiilor primite în timpul activității, cât și după încetarea acesteia.

Latura subiectivă a infracțiunii constă în vinovăție sub forma intenției directe sau indirecte. Subiectul activ are reprezentarea că transmite sau folosește în interes personal informații primite în cadrul activității sale profesionale și că aceste fapte sunt de natură să creeze un pericol pentru buna funcționare a Oficiului, abilitat să prevină și să combată fenomenul de spălare a banilor.

Pentru existenta infracțiunii în ipoteza transmiterii informațiilor nu prezintă relevanță mobilul sau scopul urmărit de infractor.

Urmarea imediată.

Informațiile primite sau la care au acces cu ocazia desfășurării profesiei sunt transmise unor persoane neautorizate, astfel că informații importante sau vitale ajung la destinatari neautorizați.

Legătura de cauzalitate, se realizează atunci când prin transmiterea informațiilor sau avertizarea clienților, acțiunile Oficiului sunt îngreunate sau chiar dejucate.

Forme. Modalități. Sancțiuni.

Forme. Tentativa nu se pedepsește.

Modalități.

Infracțiunea prevăzută la art. 24 în a doua variantă se poate săvârși de asemenea prin mai multe modalități.

O primă modalitate constă într-un act material de transmitere a informațiilor cu care aceste persoane intră în contact în cadru exercitării funcțiilor pe care le dețin.

O altă modalitate se realizează prin avertizarea clienților cu care lucrează că sunt „sub lupa” Oficiului.

Sancțiuni.

Această variantă a infracțiunii prevăzută la art. 24 se pedepsește cu închisoare de la 2-7 ani.

CAPITOLUL IV – AUTORITĂȚILE CU ATRIBUȚII ÎN APLICAREA LEGII

IV.1 ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA OFICIULUI NAȚIONAL DE PREVENIRE ȘI SANCȚIONARE A SPĂLĂRII BANILOR

În conformitate cu prevederile Legii 656 din decembrie 2002, autoritățile cu atribuții pe linia prevenirii și combaterii spălării banilor, alături de persoanele prevăzute de art. 8 din lege, al căror rol important este recunoscut, sunt:

Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor;

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Justiție și Casație;

Organele specializate ale Poliției, cărora Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Justiție și Casație le trimite spre investigare și cercetare cazurile privitoare la operațiuni de spălare a banilor.

Pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, potrivit art. 19 din Legea 656/2002, funcționează Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, organ de specialitate cu personalitate juridică, aflat în subordinea Guvernului României, cu sediul în municipiul București.

Oficiul Național de Prevenire și Sancționare a Spălării Banilor a fost înființat în baza Legii 21/1999 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, lege care a fost abrogată prin Legea nr.656/decembrie 2002. Astfel că în prezent, Oficiul cunoaște ca reglementare legală Legea 656/2002. Totodată, există și un Regulament de Organizare și Funcționare a Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor și a structurilor sale teritoriale, aprobat prin H.G. 479 din decembrie 2002.

Potrivit art. 19 alin.2 din Legea 656/2002 și, de asemenea, articolului 2 alin.1 din Regulamentul de Organizare și Funcționare a Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, Oficiul, are ca obiect de activitate prevenirea și combaterea spălării banilor, scop în care primește, analizează, prelucrează informații și sesizează autoritățile abilitate prin lege, respectiv Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Oficiul realizează, rolul de prevenire a spălării banilor, potrivit competențelor, prin blocarea derulării unor tranzacții despre care există indicii temeinice că ar face obiectul reciclării banilor, iar sarcina de combatere a spălării banilor presupune descoperirea unor fapte de spălare a banilor care s-au consumat și sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție pentru instrumentarea respectivelor cauze, în vederea tragerii la răspundere penală a făptuitorilor.

În vederea exercitării atribuțiilor sale, pentru atingerea scopului ce a stat la baza constituirii sale, Oficiul are constituit un aparat propriu la nivel central și teritorial. La nivel central, numărul maxim de posturi este de 120, iar pentru structurile operative teritoriale este de 140.

Oficiul este format, potrivit art. 7.alin.1 din Regulamentul de Organizare și Funcționare, din câte un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice, Ministerul Justiției, Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, Ministerul Administrației și Internelor, Băncii Naționale a României, Asociației Naționale a Băncilor și Curții de Conturi, numiți în funcție prin hotărâre a Guvernului pe o perioadă de 5 ani.

Oficiul este condus de un președinte cu rang de secretar de stat, care are și calitatea de ordonator principal de credite, și care este numit de Guvern și din rândul membrilor Oficiului.

Rolul președintelui Oficiului este unul important în organizarea și funcționarea acestuia. Președintele reprezintă Oficiul în relațiile cu autoritățile legislative, judiciare și administrative, precum și organismele și organizațiile internaționale. El reprezintă Oficiul, ca persoană juridică, și îl angajează patrimonial în relațiile cu terții.

Președintele Oficiului poate delega puteri de reprezentare și altor membri ai Oficiului, cu precizarea că mandatul trebuie să menționeze expres atribuțiile delegate și durata exercitării lor. El emite, de asemenea ordine de angajare și încetare a raporturilor de muncă, aprobă transferul și aplică sancțiunile disciplinare prevăzute de lege pentru personalul angajat al Oficiului.

Președintele Oficiului conduce ședințele plenului și totodată controlează aplicarea efectivă a deciziilor adoptate, dispunând măsurile adecvate.

Plenul Oficiului, constituit din șapte membrii – reprezentantul Ministerului Finanțelor Publice, al Ministerului Justiției, Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, Ministerul Administrației și Internelor, Băncii Naționale a României, Asociației Române a Băncilor și Curții de Conturi, ceea ce îi dă, de altfel, o notă distinctă față de instituțiile similare din alte state, -este structura deliberativă și de decizie a Oficiului. Membrii plenului sunt numiți în funcție pentru o perioadă de cinci ani, prin hotărâre a Guvernului.

Pentru membrii plenului sunt prevăzute de lege anumite interdicții și incompatibiltăți. Astfel le este interzis să facă parte din partide politice sau să desfășoare activități publice cu caracter politic. De asemenea, funcția de membru al plenului este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior, iar în cazul apariției unui caz de incompatibilitate, membrilor plenului le revine obligația de a comunica imediat, în scris, despre aceasta, președintelui Oficiului.

O altă incompatibilitate prevăzută de lege nu doar pentru calitatea de membru al plenului, ci cu privire la întregul personal angajat al Oficiului, este aceea că nu poate ocupa nici un post și nu poate îndeplini vreo funcție în cadrul nici uneia dintre persoanele juridice prevăzute la art. 8, în același timp cu activitatea desfășurată ca salariat al Oficiului.

În exercitarea atribuțiilor sale, -prevede art. 5 din Regulament-, Plenul Oficiului adoptă, cu majoritate de voturi, decizii care au caracter obligatoriu pentru persoanele menționate la art. 8 din Legea pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor.

Personalul angajat al Oficiului este format din experți, consilieri juridici, referenți de specialitate și referenți.

În cadrul Oficiului, potrivit art. 10 din Regulamentul de Organizare și Funcționare a acestuia, funcționează următoarele direcții de specialitate:

Direcția generală informatică, sinteză și evidență operativă;

Direcția bănci, sucursale bănci străine, instituții de credit;

Direcția instituții financiare;

Direcția societăți comerciale de asigurare și reasigurare;

Direcția agenți economici și persoane fizice;

Direcția cooperare și relații internaționale;

Direcția juridică;

Direcția economico-administrativă;

Direcția operativă teritorială.

Prin decizie a Plenului Oficiului, în cadrul acestor direcții sunt organizate servicii, birouri și compartimente.

IV.2 ATRIBUȚII STABILITE PRIN LEGE

Obiectul de activitate al acestui organism se realizează prin două modalități prevăzute de lege: prima modalitate se referă la faptul că Oficiul primește, analizează și prelucrează informațiile și datele referitoare la activitatea de spălare a banilor ce îi sunt transmise de către persoanele fizice și juridice menționate în art. 8 din Legea 652/2002; cea de-a doua modalitate vizează activitățile prin care Oficiul sesizează autoritățile abilitate de lege să investigheze și să cerceteze cazurile în care acesta a stabilit indicii temeinice referitoare la operațiuni de spălare a banilor.

Astfel, Legea 656 instituie în sarcina anumitor persoane pe care le menționează expres în art. 8, anumite obligații pe linia prevenirii și sancționării spălării banilor, între care, deosebit de importantă este aceea de a sesiza imediat Oficiul Național de Prevenire și Sancționare a Spălării Banilor, atunci când are suspiciuni că o operațiune ce urmează să fie efectuată are ca scop spălarea banilor. Corelativ cu acestea, sunt reținute în sarcina Oficiului, potrivit Legii 656, anumite drepturi și îndatoriri.

În primul rând, legea prevede că Oficiul va confirma primirea sesizării persoanelor menționate de art. 8. În continuare, Oficiul poate dispune, motivat, suspendarea pentru o perioadă de 48 de ore, a operațiunii suspecte, dacă consideră necesară o astfel de măsură. De asemenea, dacă Oficiul consideră că perioada de 48 de ore nu este suficientă, poate ca, înainte de expirarea acestui termen, să solicite, motivat, Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, prelungirea suspendării efectuării operațiunii, cu cel mult trei zile lucrătoare. Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție poate autoriza o singură dată prelungirea solicitată de Oficiu, sau dacă nu consideră că solicitarea prelungirii suspendării ar avea temei, poate dispune încetarea suspendării operațiunii. În privința deciziei de suspendare a efectuării operațiunii sau măsurii de prelungire a acesteia, legea prevede în sarcina Oficiului, obligația de a le comunica în termen de 24 de ore persoanelor menționate de art. 8, care au făcut sesizarea referitoare la operațiunea suspectă ce s-a decis a fi suspendată sau, după caz, a cărei suspendare s-a decis a fi prelungită.

Dacă Oficiul nu a făcut comunicarea în acest termen de 24 de ore, persoanele la care se referă art. 8 vor putea efectua operațiunea.

De asemenea, în vederea îndeplinirii sarcinilor instituite Oficiului cu privire la prevenirea și combaterea spălării banilor, Legea prevede expres dreptul Oficiului de a cere persoanelor menționate la art. 8, precum și altor instituții competente, toate datele și informațiile necesare; secretul profesional la care sunt ținute aceste persoane prevăzute de art. 8, nefiind opozabil Oficiului. În acest sens, legea prevede obligația persoanelor menționate de art. 8 de a transmite Oficiului datele și informațiile solicitate, în termen de 30 de zile de la data primirii cererii, iar în sarcina Oficiului este prevăzută obligația păstrării confidențialității în legătură cu sesizările primite.

Legea recunoaște, de asemenea dreptul Oficiului, în îndeplinirea îndatoririlor ce-i revin, de a face schimb de informații, în baza reciprocității, cu instituții străine ce au funcții asemănătoare și, obligația păstrării secretului în condiții similare.

Procedând la analizarea și prelucrarea informațiilor primite, atunci când constată existența unor indicii temeinice de spălare a banilor, Oficiul sesizează de îndată procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, iar dacă în urma analizării și prelucrării informațiilor, nu constată indicii temeinice de spălare a banilor, Oficiul va păstra în evidențele sale aceste informații. Dacă în timp de 5 ani aceste informații nu sunt completate, ele vor fi clasate în cadrul Oficiului. Totodată, primind sesizările, dacă apreciază că informațiile sunt insuficiente, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție poate solicita, motivat, Oficiului completarea acestora. Corelativ acestui drept recunoscut de lege Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție în exercitarea atribuțiunilor sale, legea prevede obligația Oficiului de a pune la dispoziție Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție sau, după caz, Parchetului Național Anticorupție, la solicitarea acestora, datele și informațiile pe care le deține.

Trebuie să remarcăm totuși o inadvertență în cuprinsul Legii 656/2002, între dispozițiile alin.1 art. 6 și dispozițiile alin.5 al art. 6. Astfel, alin.1 prevede că “atunci când constată existența unor indicii temeinice de spălare a banilor, Oficiul va transmite informațiile de îndată procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție”, în timp ce alin.5 completează că “Oficiul are obligația de a pune la dispoziție Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție sau, după caz, Parchetului Național Anticorupție, la solicitarea acestora, datele și informațiile pe care le-a obținut”. Din moment ce obligația Oficiului de a raporta informațiile în legătură cu faptele de spălare a banilor, atunci când constată indicii temeinice, este, potrivit alin.1 al art. 6, doar către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, apare întrebarea: care vor fi situațiile când Parchetul Național Anticorupție va putea solicita Oficiului date și informații cu privire la fapte de spălare a banilor? Dar cum de foarte multe ori infracțiunea de spălare a banilor este săvârșită în concurs cu infracțiuni de corupție, deducem că atunci când cercetând acte de corupție, Parchetul Național Anticorupție are date sau indicii că acestea ar fi fost comise pentru favorizarea spălării banilor, va cere în vederea completării informațiilor pe care le deține, noi informații Oficiului.

De fapt este important să se stabilească dacă infracțiunea de spălare a banilor este săvârșită în legătură cu o faptă de corupție; în acest sens Legea 656 prevede că maximul special al pedepsei pentru infracțiunea de spălare a banilor ce are la bază coruperea funcționarilor instituțiilor prevăzute la art. 8, se va majora cu 3 ani.

La cererea Oficiului, Parchetul de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție va comunica trimestrial stadiul de rezolvare a sesizărilor transmise.

Potrivit legii, Oficiul participă la programele speciale de instruire a reprezentanților persoanelor prevăzute la art. 8. De asemenea, Oficiul poate efectua verificări și controale comune cu autoritățile cu atribuții de control financiar, conform legii, și cu cele de supraveghere prudențială a persoanelor prevăzute la art. 8, verificând și controlând modul de aplicare a prevederilor Legii privind prevenirea și sancționarea spălării banilor.

O altă obligație a personalului Oficiului este aceea de a nu transmite informațiile în timpul activității decât în condițiile legii, această obligație menținându-se și după încetarea funcției, pe o durată de 5 ani. Totodată, folosirea în scop personal de către salariații Oficiului și ai persoanelor prevăzute la art. 8 a informațiilor primite, atât în timpul activității, cât și după încetarea acesteia, este interzisă.

De altfel, Regulamentul de Organizare și Funcționare a Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor aprobat prin HG 479/2002 consacră întreg capitolul II atribuțiilor date prin lege acestuia. Astfel, articolul 4 al Regulamentului amintit prevede, mai sistematizat, că principalele atribuții pe care le exercită Oficiul pentru îndeplinirea obiectului său de activitate sunt următoarele:

– primește date și informații de la persoanele fizice și juridice menționate la art. 8 din Legea pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, referitoare la operațiuni și tranzacții efectuate în lei și/sau în valută;

– analizează și prelucrează datele și informațiile primite;

– examinează din proprie inițiativă cazurile care intră în sfera sa de competență;

– solicită oricărei instituții competente furnizarea de date și informații necesare în vederea îndeplinirii obiectului său de activitate;

– colaborează cu Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, Ministerul Administrației și Internelor, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Banca Națională a României, Curtea de Conturi și Asociația Română a Băncilor;

– cooperează și promovează schimbul de informații și de experiențe cu instituțiile străine care au funcții asemănătoare și cu instituțiile internaționale europene și regionale care au atribuții în domeniul combaterii spălării banilor;

– emite, în condițiile legii, decizii de suspendare a efectuării tranzacțiilor;

– informează Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție în cazurile prevăzute de lege;

– constată contravențiile săvârșite în domeniul său de activitate și aplică sancțiunile stabilite de lege, prin persoanele desemnate;

– urmărește aplicarea unitară a dispozițiilor legale din sfera sa de activitate, prin emiterea de decizii;

– urmărește aplicarea efectivă a deciziilor proprii;

– face propuneri Guvernului și organelor administrației centrale pentru adoptarea de măsuri în scopul prevenirii și combaterii spălării banilor, avizează proiectele de acte normative care au legătură cu domeniul său de activitate;

– organizează programe speciale de instruire a reprezentanților persoanelor juridice și fizice prevăzute la art. 8 din Legea 656/2002;

– întocmește raport de activitate anual sau atunci când Guvernul hotărăște și realizează studii, analize și sinteze privind domeniul său de activitate;

– preia și organizează arhivarea evidenței secundare sau operative și înregistrările tuturor tranzacțiilor financiare ce fac obiectul Legii privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, mai vechi de 5 ani de la executarea acestora;

– stabilește forma raportului scris pentru tranzacțiile care pot fi legate de spălarea banilor;

– elaborează, negociază și încheie convenții, protocoale, înțelegeri cu instituții similare din alte țări, în limita mandatului dat de Guvern;

– propune Guvernului nomenclatorul de funcții, condițiile de studii și de vechime pentru încadrarea și promovarea personalului propriu.

Desfășurându-și activitatea în limitele atribuțiilor stabilite prin lege și Regulament, prin identificarea a tot mai multe cazuri suspecte de spălare a banilor, specialiștii Oficiului au adus o contribuție însemnată pentru eficientizarea luptei de combatere a acestui fenomen.

CAPITOLUL V – DEFECTELE ȘI CALITĂȚILE ACTELOR DE COMBATERE A SPĂLĂRII BANILOR

V.1 COMPARAȚIE ÎNTRE LEGEA 21/1999 și LEGEA 656/2002

După cum am mai precizat anterior, România ca subiect de drept internațional care a semnat convențiile privind prevenirea și combaterea spălării banilor (amintim aici „Convenția asupra corupției și spălării de bani” elaborată de Consiliul Europei, „Proiectul modelului de lege asupra corupției și spălării banilor” elaborat de O.N.U. și „Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate” (adoptată la New York) a constatat că trebuie să creeze un instrument juridic adecvat noilor condiții de manifestare a fenomenului infracțional.

Astfel, Parlamentul României a adoptat Legea 21/1999 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, însă acest act normativ s-a dovedit a fi neviabil, motiv pentru care a fost abrogat prin Legea 656/2002, adoptându-se astfel noi reglementări pentru prevenirea și combaterea spălării banilor, care este în deplină concordanță cu convențiile și tratatele internaționale la care România este parte.

O analiză a celor două acte normative va reliefa aspecte pozitive sau negative ale acestora precum și necesitatea abrogării.

Astfel în articolul 1 al Legii 21/1999 se face precizarea că „această lege reglementează prevenirea și sancționarea activităților de spălare a banilor”, pe când în art. 1 al Legii 656/2002 se instituie măsuri de prevenire și combatere a spălării banilor. Putem observa că obiectul legii se reglementează într-un mod mai cuprinzător în Legea 656/2002, textul fiind pus în acord cu situația de fapt, în sensul că pe lângă prevenirea, obiectul legii se definește și prin instituirea de măsuri de combatere a spălării banilor.

La art. 2 al Legii 21/1999 se preciza că „în sensul acestei legi:

a) prin spălarea banilor se înțelege faptele prevăzute la art. 23, dacă au fost săvârșite prin intermediul persoanelor juridice sau fizice menționate la art. 8;

b) prin bunuri se înțelege orice categorii de valori, corporale sau necorporale, inclusiv bani, mobile sau imobile, precum și actele juridice sau documentele care atestă proprietatea acestora.

La art. 2 al Legii 656/2002, se precizează că:

a) prin spălarea banilor se înțelege infracțiunea prevăzută la art. 23;

b) prin bunuri se înțelege bunurile corporale sau necorporale, mobile sau imobile, precum și actele juridice sau documentele care atestă un titlu ori un drept cu privire la acestea;

c) prin tranzacție suspectă se înțelege operațiunea care, prin natura ei și caracterului neobișnuit în raport cu activitățile clientului, trezește suspiciunea de spălare a banilor.

Definirea spălării banilor este mult mai concisă în articolul din Legea 656/2002, prin precizarea faptului că legea reglementează o infracțiune, precum și prin înlăturarea sintagmei potestative „dacă sunt săvârșite prin intermediul persoanelor juridice sau fizice menționate la art. 8 din lege”, infracțiunea de spălare a banilor nu mai este limitată la contextul săvârșirii acesteia prin intermediul unor anumite persoane fizice sau juridice precizate expres în lege. Noțiunea "bunuri" devine mai complexă, iar cea de "tranzacție suspectă", spre deosebire de legea veche este definită ca fiind operațiunea care trezește suspiciunea de spălare a banilor, prin natura operațiunii și caracterul neobișnuit în raport cu activitățile clientului. De asemenea definirea bunurilor este îmbunătățită eliminându-se termenii generali cum ar fi “orice” sau specificații care nu sunt necesare în cadrul unei reglementari.

Referitor la articolul 3 din cele două legi, în Legea 21/1999 la art. 3 se prevede că :

1) De îndată ce angajatul unei persoane juridice sau persoană fizică dintre cele prevăzute la art. 8 are suspiciuni că o operațiune care urmează să aibă loc are drept scop spălarea banilor va sesiza persoana sau persoanele desemnate conform art. 16, care, pe baza unor indicii temeinice, vor informa, la rândul lor, Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, denumit în continuare Oficiul. Acesta va certifica imediat primirea informației.

2) Dacă Oficiul consideră necesar, el poate decide, în mod justificat, suspendarea efectuării tranzacției. Decizia va fi comunicată imediat, în scris, persoanei juridice sau fizice căreia i s-a cerut efectuarea tranzacției.

3) Pentru operațiunile de depunere sau de retragere de sume în numerar, în lei sau în valută, sume ce depășesc echivalentul în lei a 10.000 euro, personalul din structurile prevăzute la art. 8 va raporta Oficiului în maximum 24 de ore de la data efectuării operațiunii. La transferul acestor sume din conturi bancare vor fi aplicate prevederile alin. 1 și 2.

4) Dacă Oficiul consideră că perioada de 24 de ore prevăzută la alin. 3 este insuficientă, el poate formula în acest interval o cerere motivată către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, pentru a se prelungi perioada necesară cu maximum 3 zile lucrătoare. Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție poate autoriza, o singură dată, motivat, prelungirea solicitată sau poate dispune încetarea suspendării efectuării tranzacției.

5) Când cererea pentru prelungirea perioadei cu maximum 3 zile lucrătoare se dovedește a fi neîntemeiată, Oficiul va răspunde civil pentru pierderea financiară suportată de persoana fizică sau juridică în cauză.

6) Dacă decizia de neefectuare a tranzacției nu este comunicată persoanelor juridice prevăzute la art. 8 în perioada menționată la alin. 2 și 3, acestea vor putea efectua tranzacția.

Pe când la art. 3 din Legea 656/2002 se prevede că :

1) De îndată ce salariatul unei persoane juridice sau una dintre persoanele fizice prevăzute la art. 8 are suspiciuni că o operațiune ce urmează să fie efectuată are ca scop spălarea banilor, va informa persoana desemnată conform art. 14, alin. 1, care va sesiza imediat Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, denumit în continuare Oficiul. Acesta va confirma primirea sesizării.

2) Dacă Oficiul consideră necesar, poate dispune, motivat, suspendarea efectuării operațiunii pe o perioadă de 48 de ore.

3) Dacă Oficiul consideră că perioada de 48 de ore nu este suficientă, poate solicita, motivat, înainte de expirarea acestui termen, Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție prelungirea suspendării efectuării operațiunii cu cel mult 3 zile lucrătoare. Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție poate autoriza o singură dată prelungirea solicitată sau, după caz, poate dispune încetarea suspendării operațiunii.

4) Oficiul trebuie să comunice persoanelor prevăzute la art. 8, în termen de 24 de ore, decizia de suspendare a efectuării operațiunii ori, după caz, măsura prelungirii acesteia, dispusă de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

5) Dacă Oficiul nu a făcut comunicarea în termenul prevăzut la alin. 4, persoanele la care se referă art. 8 vor putea efectua operațiunea.

6) Persoanele prevăzute la art. 8 ori persoanele desemnate conform art. 14 alin. 1 vor raporta Oficiului, în cel mult 24 de ore, efectuarea operațiunilor cu sume în numerar, în lei sau în valută, a căror limită minimă reprezintă echivalentul în lei a 10.000 euro, indiferent dacă tranzacția se realizează prin una sau mai multe operațiuni legate între ele.

7) Prevederile alin. 6 se aplică și transferurilor externe în și din conturi pentru sume a căror limită minimă este echivalentul în lei a 10.000 euro.

8) Se exceptează de la raportarea către Oficiu următoarele categorii de operațiuni derulate prin trezoreria statului: eliberări de sume în numerar privind drepturi salariale, plățile efectuate de către instituțiile publice, încasările de impozite, taxe, contribuții și orice alte venituri bugetare de la persoane fizice și juridice, inclusiv sumele în numerar depuse de către instituțiile publice, precum și operațiunile prevăzute la alin. 7.

9) Forma și conținutul raportului pentru operațiunile prevăzute la alin. 1, 6 și 7 vor fi stabilite prin decizie a plenului Oficiului, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Obligația informării persoanei desemnate cu efectuarea sesizării Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor revine salariatului unei persoane juridice sau uneia dintre persoanele fizice prevăzute la art. 8 în orice caz de suspiciune, chiar dacă nu are la bază indicii temeinice, cum cerea Legea nr.21/1999. Obligația de confirmare a primirii sesizării, cât și a suspendării efectuării operațiunii pentru 48 ore (doua zile în loc de numai o zi) revine Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, recunoscându-se astfel că termenul prevăzut de legea anterioară era prea scurt. Se observă că există în continuare competența amplificată a Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor în a aprecia dacă este necesară încetarea sau prelungirea suspendării și de asemenea obligația Oficiului de a comunica în scris -persoanei care urma să efectueze operațiunea- decizia de suspendare. De asemenea termenul “certificarea” primirii informației din vechea reglementare este înlocuit cu “confirmarea” primirii sesizării, iar termenul de „imediat” din legea anterioară , care era înțeles în mod diferit este precizat la 24 de ore.

Se menține, totodată obligația raportării în 24 de ore și a operațiunilor cu sume în numerar a căror limită minimă reprezintă echivalentul în lei a 10.000 de euro și se extinde și în cazul transferurilor externe în/și din conturi.

Totuși sunt necesare și alte precizări întrucât transferurile externe în/și din conturi nu se fac în numerar, iar prin transferuri externe este necesar să se precizeze că este situația în care acestea se efectuează din țara ordonatorului în țara beneficiarului, chiar dacă în circuit se intersectează și o alta banca.

Se introduc unele exceptări de la raportare a unor operațiuni, de natură să diminueze impactul introducerii obligației de raportare și pentru trezoreria statului.

De remarcat este înlăturarea prevederii exprese privind răspunderea civilă a Oficiului de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor și suportarea pierderilor financiare a persoanei căreia nu i s-a efectuat operațiunea, ca urmare a prelungirii neîntemeiate a suspendării.

Mai apoi la art. 5 în Legea 21/1999 se precizează că „În cazul în care Oficiul primește informații potrivit art. 3 sau 4, acesta poate cere oricărei instituții competente să furnizeze datele necesare verificării lor” pe când în Legea 656/2002 art. 5 este redactat astfel:

1) Oficiul poate cere persoanelor menționate la art. 8, precum și instituțiilor competente, datele și informațiile necesare îndeplinirii atribuțiilor stabilite de lege. Informațiile în legătură cu sesizările primite potrivit art. 3 și 4 au caracter confidențial.

2) Persoanele prevăzute la art. 8 vor transmite Oficiului datele și informațiile solicitate, în termen de 30 de zile de la data primirii cererii.

3) Secretul profesional la care sunt ținute persoanele prevăzute la art. 8 nu este opozabil Oficiului.

4) Oficiul poate face schimb de informații, în baza reciprocității, cu instituții străine care au funcții asemănătoare și care au obligația păstrării secretului în condiții similare, dacă asemenea comunicări sunt făcute în scopul prevenirii și combaterii spălării banilor.

Putem observa că în ambele articole se reglementează obligativitatea oricărei instituții abilitatea să ofere informații necesare Oficiului, dar în Legea 656 această obligație este tratată mult mai amplu fiind reglementate și condițiile de confidențialitate ale secretului profesional, făcându-se precizarea că ”secretul profesional la care sunt supuse persoanele raportoare nu este opozabil Oficiului”. În continuare sunt precizate și anumite obligații de a se transmite către Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor a datelor și a documentelor confidențiale solicitate în termen de 30 zile de la data primirii cererii. Este un termen scurt, mai ales în condițiile în care nu se deține un sistem informatic integral on-line iar netransmiterea datelor și documentelor la termen constituie contravenție sanctionată în baza art. 22 cu amenda de la 30.000.000 lei la 200.000.000 lei, dacă fapta nu este săvârșită în astfel de condiții încât să fie considerată, potrivit legii penale, infracțiune. Această procedura va amplifica sarcinile persoanelor raportoare.

La art. 8 din Legea 21/1999 se indică că:

Intră sub incidența prezentei legi:

a) băncile, sucursalele băncilor străine și instituțiile de credit;

b) instituțiile financiare, cum ar fi: fonduri de investiții, societăți de investiții, societăți de administrare a investițiilor, societăți de depozitare, de custodie, societăți de valori mobiliare, fonduri de pensii și alte asemenea fonduri, care îndeplinesc următoarele operațiuni: creditarea, incluzând, printre altele, creditul de consum, creditul ipotecar, factoringul, finanțarea tranzacțiilor comerciale, inclusiv forfetarea, leasingul financiar, operațiuni de plăți, emiterea și administrarea unor mijloace de plată, cărți de credit, cecuri de călătorie și altele asemenea, acordarea sau asumarea de garanții și subscrierea de angajamente, tranzacții pe cont propriu sau în contul clienților prin intermediul instrumentelor pieței monetare, cecuri, ordine de plată, certificate de depozite și altele, schimb valutar, produse financiare derivate, instrumente financiare legate de cursul valutar ori de rata dobânzilor, valori mobiliare, participarea la emiterea de acțiuni și oferirea de servicii legate de aceste emisiuni, consultanță acordată întreprinderilor în probleme de structură a capitalului, strategia industrială, consultanță și servicii în domeniul fuziunilor și achizițiilor de întreprinderi, intermedierea pe piețele interbancare, administrarea de portofolii și consultanță în acest domeniu, custodia și administrarea valorilor mobiliare;

c) societățile de asigurări și reasigurări;

d) agenții economici care desfășoară activități de jocuri de noroc ori de amanet;

e) persoanele fizice și juridice care acordă asistență de specialitate juridică, notarială, contabilă, financiar-bancară;

f) orice altă persoană fizică sau juridică, prin acte și fapte săvârșite în afara sistemului financiar-bancar.

Intră sub incidența Legii 656/2002:

a) băncile, sucursalele băncilor străine și instituțiile de credit;

b) instituțiile financiare, cum ar fi: fonduri de investiții, societăți de investiții, societăți de administrare a investițiilor, societăți de depozitare, de custodie; societăți de valori mobiliare, fonduri de pensii și alte asemenea fonduri, care îndeplinesc următoarele operațiuni: creditarea, incluzând, printre altele, creditul de consum, creditul ipotecar, factoringul, finanțarea tranzacțiilor comerciale, inclusiv forfetarea, leasingul financiar, operațiuni de plăți, emiterea și administrarea unor mijloace de plată, cărți de credit, cecuri de călătorie și altele asemenea, acordarea sau asumarea de garanții și subscrierea de angajamente, tranzacții pe cont propriu sau în contul clienților prin intermediul instrumentelor pieței monetare, cecuri, ordine de plată, certificate de depozite etc., schimb valutar, produse financiare derivate, instrumente financiare legate de cursul valutar ori de rata dobânzilor, valori mobiliare, participarea la emiterea de acțiuni și oferirea de servicii legate de aceste emisiuni, consultanță acordată întreprinderilor în probleme de structură a capitalului, strategia industrială, consultanță și servicii în domeniul fuziunilor și al achizițiilor de întreprinderi, intermedierea pe piețele interbancare, administrarea de portofolii și consultanță în acest domeniu, custodia și administrarea valorilor mobiliare;

c) societățile de asigurări și reasigurări;

d) agenții economici care desfășoară activități de jocuri de noroc, amanet, vânzări-cumpărări de obiecte de artă, metale și pietre prețioase, dealeri, turism, prestări de servicii și orice alte activități similare care implică punerea în circulație a valorilor;

e) persoanele fizice și juridice care acordă asistență de specialitate juridică, notarială, contabilă, financiar-bancară, cu respectarea dispozițiilor legale privind secretul profesional;

f) persoanele cu atribuții în procesul de privatizare;

g) oficiile poștale și persoanele juridice care prestează servicii de transmitere de bani, în lei sau în valută;

h) agenții imobiliari;

i) trezoreria statului;

j) casele de schimb valutar;

k) orice altă persoană fizică sau juridică, pentru acte și fapte săvârșite în afara sistemului financiar-bancar.

Deosebirea dintre cele două articole este evidentă, asfel că în Legea 656 subiectele, sfera persoanelor juridice și fizice precum și a activităților care intră sub incidența legii, a fost simțitor lărgită și diversificată adăugandu-se la cele existente și: persoanele implicate în procesul de privatizare; oficiile poștale și persoanele juridice care prestează servicii de transmitere de bani, în lei sau valută ; agenții imobiliari; societățile de turism, cele care fac comerț cu obiecte de arta, organele vamale; trezoreria statului și casele de schimb valutar, etc.

Lărgirea sferei și persoanelor raportoare conduce la amplificarea riscului sarcinilor, în măsura în care aceste persoane și clienții lor vor fi și clienții băncilor sau/și ai altor persoane menționate în articol.

Legiuitorul a prevăzut în art. 9 al Legii 21/1999 că :

1) Persoanele juridice menționate la art. 8 au obligația să stabilească identitatea clienților pentru orice tranzacție a cărei limită minimă, în lei sau în valută, reprezintă echivalentul a 10.000 euro, indiferent dacă tranzacția are loc printr-o singură operațiune sau prin mai multe operațiuni care au legătură între ele.

2) Când suma nu este cunoscută în momentul acceptării tranzacției, persoana fizică sau juridică, obligată să stabilească identitatea clienților, va proceda la identificarea de îndată a acestora, atunci când este informată despre valoarea tranzacției și când a stabilit că a fost atinsă limita minimă.

3) De îndată ce apare vreo informație că prin tranzacție se urmărește spălarea banilor, se va proceda la identificarea clienților, chiar dacă valoarea tranzacției este mai mică decât limita minimă stabilită de către Oficiu.

În art. 9 al Legii 656/2002 este incriminat asfel :

1) Persoanele prevăzute la art. 8 au obligația să stabilească identitatea clienților la inițierea unor relații de afaceri, deschiderea unor conturi sau oferirea unor servicii.

2) Obligația de identificare a clienților este necesară și în cazul altor operațiuni decât cele la care se referă alin. 1, a căror valoare minimă reprezintă echivalentul în lei a 10.000 euro, indiferent dacă tranzacția se desfășoară prin una sau mai multe operațiuni legate între ele.

3) De îndată ce există o informație că prin operațiune se urmărește spălarea banilor, se va proceda la identificarea clienților, chiar dacă valoarea operațiunii este mai mică decât limita minimă stabilită la alin. 2.

4) Când suma nu este cunoscută în momentul acceptării tranzacției, persoana fizică sau juridică obligată să stabilească identitatea clienților va proceda la identificarea de îndată a acestora, atunci când este informată despre valoarea tranzacției și când a stabilit că a fost atinsă limita minimă prevăzută la alin. 2.

5) Prevederile alin. 1-4 se aplică și operațiunilor desfășurate între persoane care nu sunt prezente fizic la efectuarea acestora.

Cu toate că -prin art. 9 din Legea 656/2002 se precizează mai detaliat obligația de stabilire a identității clienților, la inițierea unor relații de afaceri, deschiderea de conturi sau oferirea unor servicii, urmărindu-se o mai bună aplicare a principiului “cunoașteți clientul” (principiu de bază în domeniul prevenirii și combaterii spălării banilor) -totuși prin modul de redactare a acestui articol nu sunt prevăzute în mod expres obligații pentru persoanele fizice care în mod curent stabilesc contactul cu clienții în calitate de angajați (această prevedere conduce la amplificarea activității în domeniu). Întrucât în text se utilizează și sintagma "operațiuni legate între ele" ar fi fost util să se dea și o definiție a acesteia.

O altă lacună strecurată în cadrul acestor acte normative, de fapt în conținutul Legii care a abrogat-o pe cea precedentă o găsim în articolul 10 al Legii 656.

Astfel, în art10 din Legea 21/1999 se menționează că :

1) Datele de identificare a clienților vor cuprinde:

a) în cazul persoanelor fizice: datele de stare civilă menționate în documentele de identitate prevăzute de lege;

b) în cazul persoanelor juridice: datele menționate în documentele de înmatriculare prevăzute de lege, precum și dovada că persoana fizică care conduce tranzacția reprezintă legal persoana juridică.

2) În cazul persoanelor juridice străine, la deschiderea de conturi bancare vor fi solicitate acele documente din care să rezulte identitatea firmei, sediul, tipul de societate, locul înmatriculării, împuternicirea specială a celui care o reprezintă în tranzacție, precum și o traducere în limba română a documentelor autentificate de un notar public.

Articolul 10 din cealaltă Lege între care se face comparație aduce o modificare referitoare la modul de redactare :

1) Datele de identificare a clienților vor cuprinde:

a) în cazul persoanelor fizice – datele de stare civilă menționate în documentele de identitate prevăzute de lege;

b) în cazul persoanelor juridice -datele menționate în documentele de înmatriculare prevăzute de lege, precum și dovada că persoana fizică care conduce tranzacția reprezintă legal persoana juridică.

2) În cazul persoanelor juridice străine, la deschiderea de conturi bancare vor fi solicitate acele documente din care să rezulte identitatea firmei, sediul, tipul de societate, locul înmatriculării, împuternicirea specială a celui care o reprezintă în tranzacție, precum și o traducere în limba română a documentelor autentificate de un birou al notarului public.

Totuși această formulare nu este cea mai indicată deoarece documentele nu se autentifică de către un notar ci la un birou notarial sau orice altă formă organizatorică permisă de lege cum ar fi:

-de către un notar;

-în anumite situații și de secretarul primăriei;

-de misiunile diplomatice și oficiile Consulare ale României;

-iar în unele situații și la bordul navelor sau aeronavelor;

O altă deosebire notabilă o găsim în articolul 16 al acestor legi, astfel în Legea 21/1999 în articolul indicat mai sus se arată că:

1) Persoanele juridice prevăzute la art. 8 vor desemna una sau mai multe persoane care au responsabilități în aplicarea prezentei legi, ale căror nume vor fi comunicate Oficiului, împreună cu natura și cu limitele responsabilităților menționate.

2) Fiecare persoană desemnată, conform alin. 1, de către persoanele juridice specificate la art. 8 răspunde de realizarea sarcinilor stabilite de acestea în aplicarea prezentei legi.

În celălalt act normativ la aceleași articol se arată că:

1) Persoanele juridice prevăzute la art. 8 vor stabili proceduri și metode adecvate de control intern pentru a preveni și a împiedica spălarea banilor și vor asigura instruirea angajaților pentru recunoașterea operațiunilor care pot fi legate de spălarea banilor și luarea măsurilor imediate ce se impun în asemenea situații.

2) Oficiul va participa la programele speciale de instruire a reprezentanților persoanelor prevăzute la art. 8.

În general ambele articole prevăd obligativitatea persoanelor prevăzute la art. 8 de a pune în aplicare măsurile de contracarare a spălării banilor prevăzute în Lege. Însă în noua Lege obligativitatea programelor speciale de instruire trec din răspunderea Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor în cea a persoanelor juridice prevazute la art. 8 care vor asigura instruirea angajaților pentru recunoașterea operațiunilor care pot fi legate de spălarea banilor și luarea măsurilor imediate ce se impun în asemenea situații. Se prevede deasemeni și adecvarea procedurilor și metodelor de control intern pentru a preveni și împiedica spălarea banilor. Prin aceste noi cerințe crește numărul de sarcini și raspunderea persoanelor desemnate. Tot prin noua lege se mai instituie obligativitatea participării Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor la programele de instruire.

În ceea ce privește art. 17 în Legea 21/1999 se prevede că :

Autoritățile cu drept de control financiar conform legii și cele de supraveghere prudențială a persoanelor juridice specificate la art. 8, care iau cunoștință de date ce indică acțiuni de spălare a banilor, vor informa despre acestea Oficiul.

La art. 17 din Legea 656/2002 se instituie noi obligații pentru Oficiu :

1) Autoritățile cu atribuții de control financiar, conform legii, și cele de supraveghere prudențială a persoanelor prevăzute la art. 8 vor verifica și vor controla, în cadrul atribuțiilor de serviciu, modul de aplicare a prevederilor prezentei legi, iar atunci când din datele obținute rezultă suspiciuni de spălare a banilor sau alte încălcări ale dispozițiilor prezentei legi vor informa de îndată Oficiul.

2) Oficiul poate efectua verificări și controale comune cu autoritățile prevăzute la alin. 1 la persoanele menționate la art. 8.

Asfel se instituie posibilitatea efectuării controlului în domeniu de Oficiul pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor, împreună cu alte organe de control și se instituie obligația de control în domeniu a autorităților cu atribuții de control financiar precum și a celor de supraveghere prudențială din cadrul unităților raportoare.

Încă o deosebire ce prezintă importanță o găsim în art. 22, asfel în acest articol din Legea 21/1999 sunt cuprinse sancțiunile pentru nerespectarea acesteia :

1) Constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 5.000.000 lei la 20.000.000 lei nerespectarea obligațiilor prevăzute la art. 3 alin. 1, art. 4, 6, 9 și 11 – 16, dacă fapta nu este săvârșită în astfel de condiții încât să fie considerată, potrivit legii penale, infracțiune.

2) Sancțiunile prevăzute la alin. 1 se aplică și persoanelor juridice.

3) Contravențiile se constată și amenda se aplică de persoanele din cadrul Oficiului anume desemnate în acest scop.

4) Dispozițiile prezentei legi se completează, în mod corespunzător, cu prevederile Legii nr. 32/1968 pentru stabilirea și sancționarea contravențiilor, cu excepția art. 25 și 26.

La art. 22 din Legea 656/2002 se prevede :

1) Constituie contravenție următoarele fapte:

a) nerespectarea obligațiilor prevăzute la art. 3 alin. 1 și 6, art. 4 și 9;

b) nerespectarea obligațiilor prevăzute la art. 5 alin. 2, art. 11, art. 13-15, art. 16 alin. 1 și la art. 17.

2) Contravențiile prevăzute la alin. 1, lit. a) se sancționează cu amendă de la 20.000.000 lei la 100.000.000 lei, iar contravențiile prevăzute la alin. 1, lit. b) se sancționează cu amendă de la 30.000.000 lei la 200.000.000 lei.

3) Sancțiunile prevăzute la alin. 2 se aplică și persoanelor juridice.

4) Contravențiile se constată și amenda se aplică de personalul desemnat din cadrul Oficiului și al autorităților prevăzute la art. 17.

5) Dispozițiile prezentei legi referitoare la contravenții se completează în mod corespunzător cu prevederile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările ulterioare, cu excepția art. 28 și 29.

Singura diferență există pe linia unei sancționări mai aspre a faptelor de încălcare a obligațiilor stabilite în lege privind persoanele juridice și fizice ce efectuează operațiuni financiare sau personalul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor. Totodată prin noul act normativ s-au majorat amenzile contravenționale și s-au diferențiat limitele acestora în raport cu gravitatea faptelor.

La articolul următor găsim încă o diferență notabilă, asfel în art. 23 din actul normativ abrogat se prevede :

1) Constituie infracțiunea de spălare a banilor și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani:

a) schimbarea sau transferul de valori, cunoscând că acestea provin din săvârșirea unor infracțiuni: traficul de stupefiante; nerespectarea regimului armelor și munițiilor în forma agravantă; nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al altor materii radioactive; nerespectarea regimului materiilor explozive; falsificarea de monede sau de alte valori; proxenetismul; contrabanda; șantajul; lipsirea de libertate în mod ilegal; înșelăciunea în domeniul bancar, financiar sau de asigurări; bancruta frauduloasă; furtul și tăinuirea de autovehicule; nerespectarea regimului de ocrotire a unor bunuri; traficul de animale ocrotite în țările lor; comerțul cu țesuturi și organe umane; infracțiunile săvârșite prin intermediul calculatoarelor; infracțiunile săvârșite cu cărți de credit; infracțiunile săvârșite de persoane care fac parte din asociații de infractori; nerespectarea dispozițiilor privind importul de deșeuri și de reziduuri; nerespectarea dispozițiilor privind jocurile de noroc; în scopul ascunderii sau disimulării originii ilicite a acestora, precum și în scop de tăinuire sau de favorizare a persoanelor implicate în astfel de activități sau presupuse că s-ar sustrage consecințelor juridice ale faptelor lor;

b) ascunderea sau disimularea naturii reale a provenienței, apartenenței, dispoziției, mișcării proprietății bunurilor sau a dreptului asupra acestora, cunoscând că aceste bunuri provin din săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute la lit. a;

c) dobândirea, posesia sau utilizarea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute la lit. a.

2) Asocierea, inițierea, aderarea sau sprijinirea sub orice formă, în scopul săvârșirii infracțiunii de spălare a banilor se pedepsește cu închisoare de la 5 ani la 15 ani ;

3) Tentativa se pedepsește.

În noua lege la art. 23 se prevede :

1) Constituie infracțiunea de spălare a banilor și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani:

a) schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârșirea de infracțiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri sau în scopul de a ajuta persoana care a săvârșit infracțiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei;

b) ascunderea sau disimularea adevăratei naturi a provenienței, a situării, a dispoziției, a circulației sau a proprietății bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârșirea de infracțiuni;

c) dobândirea, deținerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni.

3) Tentativa se pedepsește.

Se poate observa că în noul act nrmativ s-a prevăzut un conținut mai larg al acestei infracțiuni. Prin această reglementare nu se mai limitează obiectul infracțiunii eliminându-se asfel lista infracțiunilor predicat, asfel că orice infracțiune generatoare de bani murdari poate fi considerată infracțiune premisă a infracțiunii de spălare a banilor.

În această nouă reglemenetare infracțiunea de spălare a banilor este prevăzută ca o infracțiune subsecventă și complementară infracțiunilor generatoare de bani murdari.

La art. 25 din Legea 21/1999 se stipulează că :

În cazul săvârșirii infracțiunilor prevăzute la art. 23 și 24 se va dispune, în condițiile art. 118 din Codul penal, și confiscarea bunurilor care fac obiectul infracțiunii, iar dacă acestea nu se găsesc, infractorul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

În noua Lege la art. 25 se arată că:

1) În cazul infracțiunilor prevăzute la art. 23 și 24 se aplică dispozițiile art. 118 din Codul penal privind confiscarea bunurilor.

2) Dacă bunurile care fac obiectul infracțiunii prevăzute la art. 23 nu se găsesc, se confiscă echivalentul lor în bani sau bunurile dobândite în locul acestora.

3) Pentru a garanta aducerea la îndeplinire a confiscării bunurilor se pot lua măsurile asigurătorii prevăzute de Codul de procedură penală.

Asfel prin această nouă reglementare s-au prevăzut posibilități mai largi de confiscare a bunurilor, adăugându-se la vechile reglementări și posibilitatea confiscării bunurilor dobândite în locul celor care fac obiectul infracțiunilor.

Totodată se dă posibilitatea aplicării măsurilor asiguratorii prevăzute de Codul de procedură penală, (sechestru, poprire).

O ultimă diferență notabilă o găsim la articolul 26 din aceste acte normative.

Astfel, la art. 26 din Legea 21/1999 găsim următorul text : “identificarea clienților potrivit art. 9 se va face de la data intrării în vigoare a prezentei legi„ .

În Legea 656/2002 la art. 26 se dispune : “în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 23 și 24, secretul bancar și secretul profesional nu sunt opozabile organelor de urmărire penală, după începerea de către procuror a urmăririi penale, și nici instanțelor de judecată. Datele și informațiile solicitate de procuror sau de instanța de judecată se comunică de către persoanele prevăzute la art. 8, la cererea scrisă a procurorului, în cursul urmăririi penale, sau a instanței, în cursul judecății ”.

După cum am arătat și mai sus în cadrul acestei comparații, prin noua reglementare s-a prevăzut că secretul bancar și cel profesional nu sunt opozabile organelor de urmărire penală și instanțelor de judecată. S-au prevăzut și câteva modalități speciale de investigare cum ar fi posibilitatea folosirii sistemelor de telecomunucații sau informatice ori punerea sub supraveghere a conturilor bancare și a conturilor asimilate acestora.

V.2 COMPARAȚIE ÎNTRE LEGEA 656/2002 ȘI CONVENȚIA NAȚIUNILOR UNITE ÎMPOTRIVA CRIMINALITĂȚII TRANSNAȚIONALE ORGANIZATE.

(LACUNELE ȘI DEFECTELE LEGII 656/2002)

La 15. 11.2000 a fost ratificată la New York, Convenția Națiunilor Unite Împotriva Criminalității Transnaționale.

Această convenție a fost ratificată de Parlamentul României la 16.10.2002, prin Legea 656 publicată în „Monitorul Oficial al României”, nr.813 din 08.11.2002.

Vechea Lege nr.21/1999 a fost abrogată prin publicarea Legii 656/2002 în „Monitorul Oficial al României”, nr.904 din 12.12.2002.

Abrogarea vechii legi cu actualul act normativ ne oferă ocazia să facem anumite observații pe marginea actualului act normativ referitoare la anumite dispoziții vis-a-vis de Convenția Națiunilor Unite Împotriva Criminalității Transnaționale Organizate.

O primă observație se desprinde din chiar titlul legii. Astfel sintagma „spălarea banilor” ar trebui înlocuită cu „spălarea produsului infracțiunii” deoarece:

– strict gramatical, sfera sintagmei „spălarea banilor" nu este identică cu sintagma „spălarea produsului infracțiunii" care include pe lângă bani și orice alt bun;

– obiectul material al infracțiunii denumită de legiuitor „spălarea banilor" este prevăzut de art. 2 lit. b din noua lege, în care se arată că: „prin bunuri se înțelege bunurile corporale sau necorporale, mobile ori imobile, precum și actele juridice sau documentele care atestă un titlu sau un drept cu privire la acestea";

Deci legiuitorul folosește o sferă mult mai largă decât conceptul de „bani” pentru a defini obiectul acestei legi.

O altă observație s-ar putea face asupra preciziei normei juridice și efectului criminologic al acesteia. Astfel în art. 2 lit. a din Legea 656/2002 se dispune:

„În sensul prezentei legi prin spălarea banilor se înțelege infracțiunea prevăzută de art. 23", deoarece art. 23 reglementează două infracțiuni și nu una singură;

Astfel în art. 23 alin. l este reglementată o infracțiune denumită de legiuitor „infracțiunea de spălare a banilor" pentru care pedeapsa este de la 3 la 12 ani, iar la alin. 2 era o altă infracțiune, respectiv asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni de spălare a banilor pentru care pedeapsa era de la 5 la 15 ani;

Legiuitorul prin folosirea sintagmei „spălarea banilor" pune semnul egalității între bani și bunuri, împrejurare ce nu este în concordanță cu spiritul legii precum și al exigențelor activității de legiferare.

Referitor la acest aspect mai putem aminti că Curtea Supremă a Statelor Unite a declarat ca neconstituțională o lege care nu este clară pentru toți cei cărora li se adresează: „O lege vagă este o lege scrisă atât de neclar, încât persoanele de inteligență medie trebuie să-i ghicească sensul și au dubii în ceea ce privește aplicarea".

Mai apoi cu excepția art. 2, lit. b și a art. 23 din noua lege, în celelalte articole -când se reglementează obligațiile persoanelor – se folosește sintagma „spălarea banilor" ceea ce ar putea crea confuzii în înțelegerea și executarea de către aceștia a obligațiilor legale cu privire la alte bunuri decât banii, produs al infracțiunii; de pildă în art. 3, pct. 6 din noua lege se dispune: „Persoanele prevăzute la art. 8 ori persoanele desemnate conform art. 14 alin. l vor raporta Oficiului, în cel mult 24 de ore, efectuarea operațiunilor cu sume în numerar, în lei sau în valută, a căror limită minimă reprezintă echivalentul a 10 000 euro, indiferent dacă tranzacția se realizează prin una sau mai multe operațiuni legate între ele". O astfel de redactare scapă din vedere schimburile de bunuri ce nu sunt bani, tranzacțiile cu titluri de valoare, etc.

În art. 2, lit. c din noua lege este definită sintagma „tranzacție suspectă" ca fiind acea „operațiune care prin natura ei și caracterul neobișnuit în raport cu activitățile clientului trezește suspiciunea de spălare a banilor". Și aici se impun unele observații:

a) o tranzacție poate fi suspectă prin efectul legii, respectiv toate tranzacțiile cu bunuri a căror valoare minimă reprezintă echivalentul în lei a 10 000 euro; aceasta rezultă din art. 9, pct. 4 al noii legi, care se referă la valoarea tranzacției care a atins limita minimă prevăzută la alin. 2 al acestui articol, respectiv 10 000 euro;

b) tranzacția mai poate fi apreciată ca suspectă prin constatările proprii ale agentului obligat de lege, care deși constată că valoarea reală este mai mică de 10 000 euro, totuși operațiunea respectivă este considerată suspectă deoarece face parte dintr-un șir de operațiuni legate între ele, care nu ar avea alt sens decât spălarea produsului unei infracțiuni, adică ies din sfera operațiilor obișnuite ale unui client cu comportament legal; de asemenea și „natura" unei tranzacții ar putea determina caracterizarea acesteia ca suspectă, de pildă: prețul neserios, lipsa de echivalent între bunurile care se schimbă, clauze contractuale inechitabile, prețuri de ruinare, prețuri excesive, etc.; de exemplu, contractul de schimb de bunuri imobile, donația, împrumutul spre folosință, etc, în care chiar dacă este consemnată o valoare mai mică de 10 000 euro, pot fi considerate tranzacții suspecte dacă se apreciază că bunul respectiv are o valoare reală mai mare de 10 000 de euro; de asemenea, activitatea infracțională anterioară sau suspiciunile cu privire la o astfel de activitate pot constitui temei pentru calificarea ca „tranzacție suspectă”.

Referitor la art 6 privind spălarea produsului infracțiunii se arată:

1) Oficiul va proceda la analizarea și prelucrarea informațiilor, iar atunci când se constată existența unor indicii temeinice de spălare a banilor, informațiile vor fi transmise de îndată procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție;

2) Dacă în urma analizării și prelucrării informațiilor primite de Oficiu nu se constată existența unor indicii temeinice de spălarea banilor, Oficiul păstrează informațiile în evidență;

3) Dacă informațiile prevăzute la alin. 2 nu sunt completate timp de 5 ani, ele se clasează în cadrul Oficiului;

4) După primirea sesizărilor, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție poate solicita motivat Oficiului completarea acestora, dacă apreciază că informațiile sunt insuficiente;

5) Oficiul are obligația de a pune la dispoziție Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție sau, după caz, Parchetului Național Anticorupție, la solicitarea acestora, datele și informațiile pe care le-a obținut potrivit dispozițiilor prezentei legi.

Cu privire la acest articol se impun unele observații:

La alineatul l după cuvântul „analizarea" trebuia introdusă „corelarea cu date din alte sisteme informaționale"; prin aceasta, se instituie fără dubiu dreptul și obligația Oficiului de a corela informațiile primite cu datele despre cei în cauză, obținute din cazierul fiscal, registrul comerțului, evidențele fiscului (declarațiile fiscale), Centrala Incidențelor de Plată, evidența tranzacțiilor la burse, Registrul acționarilor, de la bănci, fonduri de investiții etc.;

b) Prin sintagma „indicii temeinice" folosită de legiuitor în art. 6, pct. l din noua lege, înțelegem datele în cauză din care rezultă presupunerea că persoana la care se referă a săvârșit una din faptele prevăzute de art. 23 din noua lege. Astfel, indiciile temeinice, trebuie să se refere atât la infracțiunea principală, cât și la fapta de spălare a produsului acestei infracțiuni.

Poate că cea mai importantă observație se impune a fi făcută cu referire la art. 6, pct. 2 și pct. 3 din care rezultă că Oficiul după ce a fost sesizat, este obligat să păstreze și să completeze informațiile primite pe o perioadă de cinci ani, după care dacă nu rezultă indicii temeinice cu privire la existența infracțiunii de spălarea a produsului infracțiunii, le clasează. Astfel, este evident rolul activ al Oficiului în corelarea și completarea informațiilor, prin solicitarea de date și informații de la toate persoanele prevăzute în articolul 8 din această lege și instituțiilor competente (Parchet, Instanța Judecătorească, Garda Financiară, etc.). Pentru exercitarea rolului activ, legiuitorul a prevăzut dreptul de a solicita orice informații și date legate de infracțiunile principale și cele de spălare a produsului acestora în art. 5, dispunând:

„1) Oficiul poate cere persoanelor menționate la art. 8, precum și instituțiilor competente datele și informațiile necesare îndeplinirii atribuțiilor stabilite de lege. Informațiile în legătura cu sesizările primite potrivit art. 3 și 4 au caracter confidențial.

2) Persoanele prevăzute la art. 8 vor transmite Oficiului datele și informațiile solicitate, în termen de 30 zile de la data primirii cererii.

3) Secretul profesional la care sunt ținute persoanele prevăzute la art. 8 nu este opozabil Oficiului.

4) Oficiul poate face schimb de informații, în baza reciprocității, cu instituții străine care au funcții asemănătoare și care au obligația păstrării secretului în condiții similare, dacă asemenea comunicări sunt făcute în scopul prevenirii și combaterii spălării banilor".

În ceea ce privește termenul de cinci ani pentru păstrarea și completarea informațiilor, ar trebui corelat cu termenele de prescripție a răspunderii penale atât ale infracțiunii principale, cât și ale infracțiunii de spălare a produsului acesteia. Termenul de păstrare de cinci ani afectează probațiunea -după împlinirea acestuia- infracțiunilor prevăzute de noua lege, care pot și trebuie să fie cercetate până la împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale, care este de 10 ani, în cazul prescripției generale, iar în cazul prescripției speciale este de 15 ani.

Din art. 6, pct. l și 4 mai sus citat rezultă că sesizările Oficiului sunt adresate Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție care poate solicita motivat Oficiului completarea acestora.

Referitor la acest aspect cuprins în articolul de mai sus se poate sesiza că ar fi fost mai indicat ca în locul instituției „Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție", să fie folosită sintagma „parchetului competent", în aceasta fiind incluse Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, Parchetul Național Anticorupție și toate Parchetele de pe lângă Tribunalele Județene, realizându-se astfel acordul cu dispozițiile art. 27 pct. l, lit. d și art. 209 din Codul de procedură penală. Aceasta ar corespunde principiului celerității, asigurând o cooperare operativă între parchetele competente și Oficiu prin înlăturarea verigilor intermediare atunci când nu este cazul.

Cu privire la art. 10 lit. b din noua lege, în care este reglementată activitatea de identificare a persoanei juridice, sunt necesare unele observații. Astfel, legiuitorul a dispus că datele de identificare a clienților vor cuprinde în cazul persoanelor juridice datele menționate în documentele de înmatriculare prevăzute de lege, precum și dovada că persoana fizica care conduce tranzacția reprezintă legal persoana juridică.

În practică au fost multe cazuri când s-au efectuat de către persoane necinstite tranzacții în care s-au folosit de actele societății comerciale, obținute ilegal, furate ori prin cesiunea acțiunilor sau a părților fără a se înregistra la Oficiul Registrului Comerțului, noile modificări sau cu delegații ori ordine de serviciu false, procuri falsificate etc., spălând produsul infracțiunii.

În același art10, lit. b, alin.2 se stipulează: „În cazul persoanelor juridice străine, la deschiderea de conturi bancare vor fi solicitate acele documente din care să rezulte identitatea firmei, sediul, tipul de societate, locul înmatriculării, împuternicirea specială a celui care o reprezintă în tranzacție, precum și o traducere în limba română a documentelor autentificate de un birou al notarului public”.

După cum am precizat și în studiul comparativ dintre cele două acte normative (Legea 21/1999 și Legea 656/2002) observația care necesită relevare ar fi aceea că documentele nu se autentifică de către un notar ci la un notar, dar sunt situații când și alte persoane pot autentifica anumite documente, altele decât notarul (secretarul primăriei, șeful misiunilor diplomatice și a oficiilor consulare precum și căpitanii navelor sau aeronavelor).

Legiuitorul în art. 13 mai sus citat dispune:

„1) În fiecare caz în care identitatea este solicitată potrivit prevederilor prezentei legi, persoana juridică sau persoana fizică prevăzută la art. 8, care are obligația identificării clientului, va păstra o copie după document, ca dovadă de identitate sau referințe de identitate, pe o perioada de cinci ani începând cu data când încheie relația cu clientul.

2) Persoanele prevăzute la art. 8 vor păstra evidențele secundare sau operative și înregistrările tuturor operațiunilor financiare care fac obiectul prezentei legi, pentru o perioadă de 5 ani de la efectuarea fiecărei operațiuni, într-o formă corespunzătoare, pentru a putea fi folosite ca mijloace de probă în justiție"

Termenul de 5 ani pentru păstrarea documentelor în copie sau originale, a evidențelor secundare sau operative și a înregistrărilor tuturor operațiilor financiare care fac obiectul prezentei legi, în scopul folosirii ca mijloace de probă în justiție, este mic, insuficient și în neconcordanță cu alte dispoziții legale, inclusiv cu spiritul Legii nr. 656/2002 deoarece:

– conform art. 30, alin. l din Codul comercial, termenul de păstrare a registrelor, telegramelor și scrisorilor este de 10 ani iar pentru facturi de 2 ani";

– potrivit art. 24 din Legea nr. 82/1991 republicată în 2002, registrul jurnal, registrul inventar și Cartea mare precum și documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitatea financiară se păstrează în arhiva persoanelor, prevăzute la art. l (din Legea nr. 82/1991), timp de 10 ani, cu începere de la data încheierii exercițiului financiar în cursul căruia au fost întocmite, cu excepția statelor de salarii, care se păstrează timp de 50 de ani;

– de asemenea termenul de 5 ani prevăzut în art. 13 din noua lege pentru păstrarea documentelor și evidențelor este în contradicție și cu termenele de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunile prevăzute de art. 23 și 24 din lege care potrivit art. 122 din Codul penal sunt de 8 și 10 ani cu posibilități de prelungire până la 15 ani; ori menținând termenul de păstrare de 5 ani, înseamnă că probațiunea va fi foarte dificila dacă faptele sunt descoperite după 5 ani de la comitere.

Pentru identitate de rațiune nici termenul de 5 ani prevăzut de art. 18 nu este cel mai potrivit cu referire la „dezlegarea” personalului Oficiului de secretul profesional la 5 ani după încetarea funcției.

Acestea ar fi în mare parte „micile lacune” strecurate în Legea 656/2002 dar care consider că în viitor vor fi ajustate și aduse în forma necesară unei incriminări adecvate.

Cu toate acestea Legea 656/2002 răspunde foarte bine realităților și evoluției fenomenului de spălare a banilor din România ținând cont totodată de amendamentele intervenite în legislația internațională, recomandările cu privire la necesitatea euroconformizării legislației formulate atât de Consiliul Europei cât și de Comisia Europeană și recomandările Grupului de Acțiune Financiară Internațională.

BIBLIOGRAFIE

CURSURI, TRATATE, MONOGRAFII.

Costică Voicu, „Spălarea banilor murdari”, Ed. Sylvi, București, 1999.

Costică Voicu, Georgeta Ștefania Ungureanu, Adriana Camelia Voicu, „Investigarea criminalității financiar-bancare”, Ed. Polipress, București, 2003.

Costică Voicu, Alexandru Boroi, Florin Sandu, Ioan Molnar, „Dreptul penal al afacerilor” – ediția a II-a, Ed. All Beck, București, 2003.

Petre Paul Fudulu, Adrian Baboi, Lucian Liviu Albu, Elena Simonova, Codru Vrabie, Dominique Jaques (expert UE), „ROMÂNIA și MĂSURILE UE pentru combaterea criminalității economice și financiare”, Institutul European din România, Pre-Accession Impact Studies,2003.

La Rochefoucauld „Maxime și reflecții”, Ed. Minerva, București, 1972.

Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, „Criminologie”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2001.

Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi, „Drept penal- partea specială”, Ed. All Beck, București, 2002.

V. Dongoroz, „Drept penal”, Ed. Societății Tempus și Asociația Română de Științe Penale, București, 2000.

C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Băicoianu „Tratat de drept civil român – vol.I,” Ed. Național, București, 1929.

K. Middleton, R. Troger, B. F. Chamberlin, „Legislația comunicării publice”, Ed. Polirom, Iași, 2000.

DEX, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1996.

Oficiul Național de Prevenire și Sancționare a Spălării Banilor- Manual de instruire privind combaterea spălării banilor, 2002.

PERIODICE:

I. Poiană, I. Lascu „Incriminarea penală a unor fapte de spălare a banilor” în Revista „DREPTUL”, nr.5/1999.

Ion Pitulescu „Considerații referitoare la infracțiunea de spălare a banilor” în Revista „DREPTUL”, nr.8/2002.

Valerică Dabu, Sorin Cătineanu „Despre spălarea produsului infracțiunilor” în Revista „DREPTUL”, nr.12/2002.

Ioan Lascu, „Spălarea banilor-actualitate, realitate socială și incriminare” în Revista „DREPTUL”, nr.6/2003.

Valerică Dabu, Sorin Cătinenu, „Noua Lege pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor(Legea 656/2002) și Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate” în Revista „DREPTUL”, nr.6/2003.

Cristian Adochiței, Iulia Adochiței „SPĂLAREA BANILOR” în „Revista de Drept Penal”, nr.1/2003.

Anca Jurma ”Răspunderea Penala a persoanei juridice” în „Revista de Drept Penal”, nr.1/2003.

NOTE DE CURS:

Ioan Melinescu-președinte ONPCSB „Aspecte privind criminalitatea economico- financiară și spălarea banilor în România”, 15. 09. 2003.

„Considerații Generale asupra Regimului juridic și a Cadrului instituțional în Domeniul Prevenirii și Combaterii Spălării Banilor în România.”

LEGISLAȚIE:

IV.1 INTERNAȚIONALĂ:

CONVENȚIA ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE adoptată la 19 decembrie 1988 la VIENA.

40 de RECOMANDĂRI pentru prevenirea folosirii sistemelor financiare naționale și internaționale în scopul spălării banilor.

Convenția asupra substanțelor psihotrope din 1971.

Convenția contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope din 1988.

CONVENȚIA nr. 141 privind spălarea, depistarea, sechestrarea și confiscarea bunurilor provenite din infracțiuni adoptată în anul 1990 de Consiliul Europei.

DIRECTIVA nr. 91/308 pentru prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor.

DIRECTIVA nr. 2001/1997 din 4.12.2001 care a modificat DIRECTIVA nr. 91/308.

Raportul Anual al Comitetului selectiv de Experți în Evaluarea Măsurilor Împotriva Spălării de Bani al Consiliului Europei, Bruxelles, 1999.

IV.2 NAȚIONALĂ:

Legea nr.21/1999 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor.

Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.

O.U.G. nr. 190/2000 privind regimul metalelor prețioase în România.

O.U.G. nr. 207/2000 privind amendarea Codului Penal și Codului de Procedură Penală.

Legea nr. 143/2000 pentru combaterea traficului de stupefiante.

O.U.G. nr. 159/2001 pentru prevenirea și combaterea utilizării sistemului financiar-bancar în scopul finanțării de acte de terorism.

Legea nr. 704/2001 privind asistența judiciară internațională în materie penală.

H.G. nr. 479/2002 privind aprobarea Regulamentului vizând constituirea și funcționarea OFICIULUI NAȚIONAL de PREVENIRE și COMBATERE a SPĂLĂRII BANILOR.

Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, care a abrogat Legea nr. 21/1999.

Normativele 3/2002 ale Băncii Naționale privind standardele informației asupra clienților.

Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate.

V.ADRESE DE INTERNET:

www.europa.eu.int

www.fatf-gafi.org

www.interpol.int

www. avocatura. com

www. legis. ro.

www. cotidianul. ro.

=== Anexa1 ===

Cele 40 de Recomandări ale FATF

CADRUL GENERAL AL RECOMANDĂRILOR

Recomandarea 1

Fiecare țară trebuie să ia măsuri imediate pentru ratificarea și completa implementare a Convenției Națiunilor Unite din 1988 privind Traficul Ilicit de Narcotice și Substanțe Psihotropice (Convenția de la Viena).

Recomandarea 2

Legile de confidențialitate ale instituțiilor financiare ar trebui concepute astfel încât să nu împiedice implementarea acestor recomandări.

Recomandarea 3

Implementarea unui program eficient împotriva spălării banilor ar trebui să includă o cooperare multilaterală sporită și asistența bilaterală legală în investigațiile pe tema spălării de bani, incriminării și extrădării în cazurile de spălare de bani, acolo unde este posibil.

ROLUL SISTEMULUI LEGAL NAȚIONAL ÎN COMBATEREA SPĂLĂRII DE BANI

Dimensiunea infracționalității penale de spălare a banilor

Recomandarea 4

Fiecare țară ar trebui să ia măsurile care îi sunt necesare, inclusiv cele legislative, pentru a sprijini incriminarea spălării de bani, după cum specifică Convenția de la Viena. Fiecare țară ar trebui să modifice noțiunea de infracțiune de spălare a banilor din traficul de stupefiante într-o noțiune care să conțină cazurile de infracțiuni grave. Fiecare țară va determina care dintre infracțiunile grave vor fi desemnate drept presupuse infracțiuni de spălare de bani.

Recomandarea 5

După specificările Convenției de la Viena, infracțiunea de spălare de bani ar trebui să se aplice cel puțin activităților cunoscute ca spălare de bani, incluzându-se aici conceptul că informația poate proveni din circumstanțe obiective reale.

Recomandarea 6

Acolo unde este posibil, chiar și corporațiile – nu doar angajații acestora – să poată fi răspunzătoare penal.

Măsuri normative și Confiscarea

Recomandarea 7

Statele ar trebui să adopte măsuri similare celor precizate în Convenția de la Viena, după necesitate, incluzând măsuri legislative; să permită autorităților competente să recurgă la confiscarea bunurilor provenite din spălarea de bani, câștigurilor, instrumentelor folosite sau care intenționau a fi folosite în comiterea infracțiunii de spălare a banilor, sau a bunurilor de o valoare echivalentă, fără a prejudicia dreptul la buna-credința a terței părți.

Astfel de măsuri ar trebui să includă autoritatea de:

1) identificare, depistare și evaluare a bunurilor pasibile de confiscare;

2) îndeplinire a măsurilor normative precum, stopare și apropriere, pentru prevenirea oricărei afaceri, transfer sau comercializare a bunurilor respective;

3) adoptare de măsuri potrivite de investigație.

Pe lângă sancțiunile de confiscare și incriminare, statele ar trebui să considere de asemenea și penalizări monetare și civile, și/sau anchete care să le cuprindă și pe cele civile; să anuleze contractele realizate între părți, în situațiile în care părțile știau sau ar fi trebuit să știe că în urma unui astfel de contract, Statul va avea greutăți să își recupereze pierderile financiare, de exemplu prin confiscare sau colectare de taxe și penalizări.

ROLUL SISTEMULUI FINANCIAR ÎN

COMBATEREA SPĂLĂRII DE BANI

Recomandarea 8

Recomandările 10-29 ar trebui să se aplice nu numai băncilor, dar și celorlalte instituții financiare.

Chiar și acelea care nu se află în toate țările sub un regim formal de supraveghere preventivă, de exemplu: birourile de schimb valutar; guvernele ar trebui să se asigure că aceste instituții intră sub incidența aceleași legi și reglementări împotriva spălării de bani ca toate celelalte instituții financiare și că aceste legi sau reglementari sunt eficient implementate.

Recomandarea 9

Autoritățile naționale din domeniu ar trebui să aplice Recomandările 10–21 și 23 asupra modului de desfășurare al activităților financiare; acestea ar trebui să constituie o acțiune comercială a companiilor și profesiilor care nu sunt instituții financiare, acolo unde sunt permise asemenea acțiuni. Activitățile financiare le includ, dar nu se limitează la acestea, pe cele din anexa atașată.

Rămâne la decizia fiecărei țări dacă ar trebui definite situații speciale în care aplicarea măsurilor împotriva spălării de bani nu este necesară; de exemplu, când o activitate financiară se desfășoară pe o baza ocazională sau limitată.

Identificarea clientului și reguli de ținere a evidenței

Recomandarea 10

Instituțiile financiare nu ar trebui să țină conturi anonime sau conturi în mod evident sub nume false: ele ar trebui să aibă obligația (prin lege, acte normative, acorduri între autoritățile de supraveghere și instituțiile financiare sau prin acorduri de regulament interior între instituțiile financiare) de a identifica, pe baza unui document oficial sau a altui act de identificare valabil, de a înregistra identitatea clienților, ocazionali sau obișnuiți, în momentul inițierii unei relații de afaceri sau desfășurării de tranzacții (în mod special deschiderea de conturi sau a carnetelor de depunere, desfășurarea de operațiuni fiduciare, închirierea de casete de depunere sigure, realizarea unor tranzacții importante în numerar).

Pentru a îndeplini cerințele privind identificarea entităților juridice, instituțiile financiare ar trebui, acolo unde este necesar, să ia măsuri:

1)de verificare a existenței legale și structurii clientului prin obținerea, ori de la un registru public ori de la client, sau ambele, a unei dovezi de instituire, incluzând informații despre numele clientului, forma legală, adresa, directori și prevederile care permit desfășurarea legală a activității entității respective.

2) de verificare și identificare a oricărei persoane care susține că acționează în numele

clientului este autorizată să facă lucrul acesta.

Recomandarea 11

Instituțiile financiare ar trebui să ia măsuri potrivite pentru a obține informații despre adevărata identitate a persoanelor în numele cărora s-a deschis un cont sau a avut loc o tranzacție, dacă există dubii privind faptul că acești clienți ar acționa în numele lor; de exemplu, în situația companiilor domiciliare (cum ar fi instituțiile, corporațiile, fundațiile, etc. care nu desfășoară nici o activitate comercială sau de producție sau orice alta formă de operațiune comercială în țara unde este înregistrat sediul acestora).

Recomandarea 12

Instituțiile financiare ar trebui să mențină, pe o perioada de cel puțin cinci ani, toate evidențele necesare referitoare la tranzacții, atât naționale cât și internaționale, pentru a le permite să dea curs repede cererii de informații de către autoritățile competente. Astfel de evidente ar trebui să fie suficiente pentru a permite reconstituirea tranzacțiilor individuale (incluzând sumele și tipurile de monedă în fiecare caz) și de a furniza, dacă este nevoie, dovezi pentru incriminarea comportamentului penal.

Instituțiile financiare ar trebui să păstreze evidențe cu identificările clienților (de exemplu, copii sau evidențe ale documentelor oficiale de identificare precum pașapoarte, buletine de identitate, permise de conducere sau alte documente similare), dosare de cont și corespondența de afaceri pentru o perioadă de cel puțin cinci ani de la închiderea contului. Aceste documente ar trebui sa fie la îndemâna autorităților competente în contextul investigațiilor și incriminărilor relevante.

Recomandarea 13

Statele ar trebui să acorde o atenție specială amenințărilor de spălare de bani, inerente

tehnologiilor noi sau în dezvoltare care pot favoriza anonimitatea, și să ia măsuri, dacă este nevoie, pentru a preveni folosirea acestora în scheme de spălare a banilor.

Un entuziasm mai mare al instituțiilor financiare

Recomandarea 14

Instituțiile financiare ar trebui să acorde o atenție specială tuturor tranzacțiilor complexe și neobișnuit de mari, și tuturor modelelor de operațiuni, care nu au aparent vreun scop economic sau vizibil legal. Culisele și scopul acestor tranzacții ar trebui examinate, pe cât posibil, consemnate descoperirile, și puse la îndemâna supraveghetorilor, auditorilor sau agențiilor răspunzătoare de aplicarea legii.

Recomandarea 15

Dacă instituțiile financiare suspectează că anumite fonduri provin din activitate penală, acestea ar trebui să aibă obligația de a raporta prompt suspiciunile autorităților competente.

Recomandarea 16

Instituțiile financiare, directorii, funcționarii și angajații lor ar trebui să fie protejați prin prevederi legale de incriminări penale sau civile pentru încălcarea vreunei restricții privind dezvăluirea de informații, fapt impus prin contract printr-o prevedere legislativă sau administrativă; în situația în care aceștia raportează de bună credință suspiciunile lor către autoritățile competente, chiar dacă nu știau cu exactitate care era activitatea penală din culise, și indiferent dacă activitatea ilegală a avut loc sau nu în realitate.

Recomandarea 17

Instituțiile financiare, directorii, funcționarii și angajații lor nu ar trebui, sau acolo unde este potrivit nu ar trebui să aibă voie să își avertizeze clienții în situația în care s-au raportat autorităților competente informații despre aceștia.

Recomandarea 18

Instituțiile financiare raportoare ar trebui să urmeze instrucțiunile din partea autorităților competente.

Recomandarea 19

Instituțiile financiare ar trebui să dezvolte programe împotriva spălării de bani. Aceste programe ar trebui să includă, cel puțin:

1. dezvoltarea politicilor interne, a procedurilor și controalelor, inclusiv desemnarea funcționarilor din conducere, însărcinați cu aplicarea regulamentelor, și proceduri potrivite de monitorizare pentru a asigura standarde înalte în momentul angajării de personal;

2. un program permanent de instruire a personalului;

3. o activitate de audit pentru verificarea sistemului.

Măsuri pentru rezolvarea problemelor țărilor care nu au

sau nu au luat suficiente măsuri în lupta

împotriva spălării de bani

Recomandarea 20

Instituțiile financiare ar trebui să se asigure că principiile menționate mai sus sunt de asemenea aplicate filialelor și majorității dintre subsidiarii locați în afara granițelor țării, în mod special în țările care nu aplică, sau aplică insuficient aceste Recomandări, în măsura în care o permit legile și actele normative locale în vigoare. Când legile și actele normative locale împiedică această implementare, autorități competente din țara companiei mamă ar trebui să fie informate de către instituțiile financiare că nu se pot aplică Recomandările.

Recomandarea 21

Instituțiile financiare ar trebui să acorde o atenție specială relațiilor de afaceri și tranzacțiilor cu persoane, inclusiv companii și instituții financiare, din țările care nu aplică sau nu aplică suficient aceste Recomandări. În situația în care aceste tranzacții nu au un scop economic aparent sau vizibil legal, ar trebui examinate, pe cât posibil, istoricul și scopul acestora, ar trebui consemnate în scris descoperirile, și puse la îndemâna supraveghetorilor, auditorilor și agențiilor însărcinate cu aplicarea legii.

Alte măsuri pentru evitarea spălării banilor

Recomandarea 22

Statele ar trebui să considere implementarea de măsuri fezabile pentru detectarea sau

monitorizarea operațiunilor transfrontaliere în numerar, instrumente de negociere simplificate, sub o strictă supraveghere în scopul de folosire potrivită a informației și fără a împiedica în vreun fel libera circulație de capital.

Recomandarea 23

Statele ar trebui să ia în considerare fezabilitatea și utilitatea unui sistem în care băncile și alte instituții financiare și intermediarii ar raporta toate tranzacțiile în valută națională și internațională care depășesc o sumă fixă, către o agenție centrală națională cu o bază de date electronica, care să fie la îndemâna autorităților competente pentru folosire în cazuri de spălare de bani și sub strictă supraveghere pentru a asigura folosirea corectă a informațiilor.

Recomandarea 24

Statele ar trebui să continue dezvoltarea de tehnici moderne și sigure de management al capitalului, inclusiv folosirea din ce în ce mai răspândită a cecurilor, a cărților de credit, depozitele directe de cecuri pe salarii, și evidența intrărilor contabile a titlurilor de valoare, ca mijloace de încurajare a înlocuirii transferului în numerar.

Recomandarea 25

Statele ar trebui să ia în considerare potențialul abuzării corporațiilor fictive de către infractorii în spălarea de bani și ar trebui să analizeze dacă este nevoie de măsuri adiționale pentru prevenirea folosirii ilegale a acestor entități.

Implementarea și rolul autorităților administrative și executorii.

Recomandarea 26

Autoritățile competente care supraveghează băncile, alte instituții financiare sau intermediari, ori alte autorități competente, ar trebui să se asigure că instituțiile supravegheate au programe adecvate de a se proteja împotriva spălării de bani. Aceste autorități ar trebui să coopereze și să împrumute expertiza, spontan sau la cerere, cu alte autorități naționale judiciare sau executorii, în investigațiile și incriminările spălării de bani.

Recomandarea 27

Autorități competente ar trebui desemnate să asigure o implementare eficientă a tuturor acestor Recomandări, printr-o reglementare și supraveghere administrativă, în alte profesiuni care implică tranzacții în numerar, după cum sunt definite în fiecare țară.

Recomandarea 28

Autoritățile competente ar trebui să stabilească îndrumări care să asiste instituțiile financiare în detectarea modelelor suspecte de comportament ale clienților lor. Se înțelege că astfel de îndrumări trebuie dezvoltate în timp și nu vor fi niciodată exhaustive. De asemenea se înțelege că aceste îndrumări vor servi în primul rând ca instrument în instruirea personalului instituțiilor financiare.

Recomandarea 29

Autoritățile competente care se ocupă cu reglementarea și supravegherea instituțiilor financiare ar trebui să ia măsurile legale necesare de reglementare a prevenirii controlului sau achiziționării unei participări semnificative în instituțiile financiare de către infractori și complicii acestora.

ÎNTĂRIREA COOPERĂRII INTERNAȚIONALE

Cooperarea administrativă

Schimbul de informație generală

Recomandarea 30

Administrațiile naționale ar trebui să ia în considerare ținerea în evidență, cel puțin în mare, a circulației internaționale de numerar în orice monedă, astfel încât să se poată face estimări ale circulației și recirculației de numerar din diferite surse din afara graniței când acest lucru este combinat cu informațiile băncii centrale. Aceste informații ar trebui puse la îndemâna Fondului Monetar Internațional și Băncii de Tranzacții Internaționale pentru a facilita analizele internaționale.

Recomandarea 31

Autoritățile internaționale competente precum Interpolul și Organizația Internațională a Vămilor, ar trebui să aibă responsabilitatea de colectare și difuzare de informații către autoritățile competente, în legătură cu ultimele activități în spălarea banilor și tehnici de spălare de bani.

Băncile centrale și legiuitorii bancari ar putea să facă același lucru în propria rețea. Autoritățile naționale din diferite domenii, de comun acord cu asociațiile sindicale, ar putea răspândi ulterior informația către instituțiile financiare din anumite țări.

Schimbul de informație privind tranzacțiile suspecte

Recomandarea 32

Fiecare țară ar trebui să facă eforturi pentru perfecționarea unui schimb de informații internațional între autoritățile competente, spontan sau “la cerere”, privind operațiunile suspecte, persoanele și corporațiile implicate în aceste operațiuni. Ar trebui stabilite supravegheri stricte pentru a se asigura ca acest schimb de informații este în acord cu reglementările naționale și internaționale privind confidențialitatea și protecția datelor.

Alte forme de cooperare

Baze și mijloace pentru cooperarea în sfera confiscării,

asistenței bilaterale și extrădării

Recomandarea 33

Statele ar trebui să încerce să asigure, pe o baza bilaterală sau multilaterală, ca standardele de cunoștințe diferite în definițiile naționale – de exemplu standardele diferite privind elementul de intenție într-o infracțiune – nu afectează capacitatea sau dispoziția țărilor să acorde o asistența bilaterală legală.

Recomandarea 34

Cooperarea internațională ar trebui să fie sprijinită de o rețea de acorduri bilaterale și multilaterale și scheme bazate pe concepte legale comune, în scopul de a conferi măsuri practice care să acopere o gamă cât mai largă posibil de asistență bilaterală.

Recomandarea 35

Statele ar trebui să fie încurajate să ratifice și să implementeze convenții internaționale relevante privind spălarea de bani cum ar fi Convenția Europeana asupra Spălării de Bani, Depistarea, Sechestrarea și Confiscarea Beneficiilor din Infracțiuni.

Accentul asistenței bilaterale îmbunătățite pe temele spălării de bani

Recomandarea 36

Ar trebui încurajate co-investigațiile între autoritățile competente în domeniu, din fiecare țară. Pe aceasta temă una dintre tehnicile valabile și eficiente este livrarea controlată a activelor suspecte de a proveni din infracțiuni. Statele sunt încurajate să sprijine această tehnică acolo unde este posibil.

Recomandarea 37

Ar trebui să existe prevederi pentru asistența bilaterală în cazurile penale privind folosirea măsurilor obligatorii, printre care ținerea de evidențe de către instituțiile financiare și alte instituții, anchetarea persoanelor și a incintelor, sechestrul și obținerea probelor pentru folosire în investigațiile și incriminările spălării de bani și în acțiuni similare ale jurisdicțiilor străine.

Recomandarea 38

În situațiile de spălare de bani sau infracțiuni care stau la baza activității de spălare de bani, ar trebui să se instituie o autoritate în luarea de măsuri imediate ca răspuns la cererile celorlalte țări de identificare, stopare, sechestrare și confiscare a câștigurilor din infracțiuni sau a altor bunuri de aceeași valoare. De asemenea ar trebui să existe scheme de coordonare a acțiunilor de sechestru și confiscare care ar putea include împărțirea activelor confiscate.

Recomandarea 39

Pentru a se evita conflictele de jurisdicție ar trebui să se acorde atenție în elaborarea și aplicarea mecanismelor pentru determinarea celei mai bune căi de incriminare a inculpaților în interesele justiției, în cazurile ce constituie subiect de incriminare în mai multe țări. În mod asemănător ar trebui să existe scheme de coordonare a acțiunilor de sechestru și confiscare care ar putea include împărțirea activelor confiscate.

Recomandarea 40

Statele ar trebui să aibă reglementări privind extrădarea, acolo unde este posibil, a indivizilor acuzați de infracțiune de spălare de bani sau infracțiuni asemănătoare. În conformitate cu propriul sistem legal, fiecare țară ar trebui să recunoască spălarea banilor drept o infracțiune care atrage extrădarea. Potrivit cadrului lor legislativ, statele pot recurge la simplificarea extrădării permițând transmisiunea directă a cererilor de extrădare între ministerele din domeniu, extrădarea persoanelor făcându-se pe baza anchetelor sau a mandatelor de arestare, extrădarea conaționalilor și/sau introducerea unei modalități de extrădare simplificată a persoanelor care își dau consimțământul și care scutesc autoritățile de procedurile formale în cazul extrădării.