.revendicarea Bunurilor Imobile. Caracterele Juridice ale Actiunii In Revendicare

REVENDICAREA BUNURILOR IMOBILE

1.Definiția și conținutul dreptului de proprietate

Proprietatea este, atât în sens economic cât și juridic, expresia supremă a accesului oamenilor la posesia, folosința și dispoziția bunurilor.1

Fiind prin excelență un mod de realizare a unei puteri umane asupra bogățiilor, proprietatea a făcut obiectul unor înflăcărate și seculare controverse, care au fost și sunt fundamentate și continuă să fie alimentate de un complex de idei , teorii, și concepții economice, politice, filozofice și religioase. Ele pot fi circumscrise în sfera a două mari orientări sau curente.

Una dintre orientări a fost elaborată de susținătorii comunității de bunuri sau proprietății colective. Primul care a avansat această idee a fost Platon; el a formulat critici severe referitoare la apropierea privată și mijloacele de dobândire a bunurilor.Concepția a fost dezvoltată de către: părinții Bisericii, utopiștii Renașterii (Thomas Morus și Campanella) iar mai târziu de Babeuf, Bazard, Proudhon. Ba mai mult, Marx, Engles și alții după ei au formulat atacuri de pe baze ideologice împotriva dreptului de proprietate privată ca fiind generator de exploatare a omului de către om.Ei au susținut necesitatea obiectivă a comunizării bunurilor, mai ales a mijloacelor de producție2

Cel de al doilea curent este reprezentat de apărătorii proprietății private, cum au fost Aristotel, Auguste Comte sau Stuart Mill și alții, care au arătat avantajele proprietății private ca instrument și stimul economic, garanție a libertății individuale și familiale, izvor de bogăție, prosperitate și bunăstare socială.

.Definiția dreptului de proprietate

Aceste două concepții și-au pus amprenta asupra doctrinei juridice și au influențat activitatea de elaborare a normelor juridice și încercările de formulare a definiției dreptului de proprietate.

Juriștii doctrinari din statele comuniste au încercat să definească dreptul de proprietate de pe pozițiile marxism leninismului pentru a fundamenta necesitatea lichidării proprietății private și transformării ei forțate în proprietate socialistă al cărei titular a fost și în unele țări mai este încă statul comunist. Definițiile elaborate sunt încărcate cu numeroase elemente ale ideologiei comuniste. În toate aceste definiții se pune accentul îndeosebi pe așa-zisul conținut social-economic al dreptului de proprietate, pentru a reuși în tentativa de a susține caracterul “exploatator”, cu deosebire al proprietății private asupra mijloacelor de producție.

În realitate, proprietatea comunistă a constituit un instrument de cruntă exploatare, de depersonalizare și înstrăinare a membrilor societății. În cele din urmă, caracterul său distructiv, tulburător pentru societate, care a generat un dezastru economic a fost demonstrat de căderea comunismului.

Doctrina juridică din țările occidentale a formulat definiții ale dreptului de proprietate, având ca premisă principală faptul că el constituie unul dintre drepturile fundamentale ale omului, garanție a libertății de inițiativă privată și acțiune, condiție indispensabilă a unei economii de piață sănătoasă. Definițiile sunt scurte, concise și lipsite de elemente ideologice și coincid cu definițiile din textele codurilor civile moderne. Astfel, Codul civil francez (1804) și codul austriac (1812) definesc dreptul de proprietate prin enumerarea celor trei prerogative juridice recunoscute și garantate proprietarului: posesia, folosința și dispoziția.3

În codurile civile adoptate mai târziu definițiile legale ale dreptului de proprietate sunt formulate în așa fel încât să se sublinieze faptul că atributele din conținutul său juridic sunt recunoscute și pot fi exercitate numai potrivit legii și subordonate dreptului comun. Aceste definiții nu cuprind enumerarea tuturor celor trei atribute sau prerogative ale proprietarului.

Codul civil român de la 1865, fiind redactat după Codul civil francez, definește dreptul de proprietate având în vedere atributele juridice care alcătuiesc conținutul său juridic. Astfel, art.480 C. civ. Prevede: „Proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.” Art. 41, pct.6 din Constituția României dispune că dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

Definiția Codului civil a fost considerată incompletă, pentru că formularea oricărei definiții necesită pornirea de la conținutul juridic al dreptului de proprietate, alcătuit din suma de atribute recunoscute proprietarului, așa cum a procedat legiuitorul român la 1864.

În același timp, trebuie observat că sunt cazuri destul de numeroase în care o parte a acestor atribute, sau chiar toate sunt exercitate de o altă persoană decât proprietarul, de regulă, pe temeiul unui drept real, derivat din dreptul de proprietate.4

Uzufructuarul are recunoscute asupra bunului aflat în uzufruct atributele de posesie și de folosință. Superficiarul poate exercita atributele de posesie și de folosință și în anumite limite chiar și atributele de dispoziție materială și juridică.

De asemenea, titularii dreptului real de administrare exercită cvasitotalitatea atributelor dreptului de proprietatepublică asupra bunurilor din domeniul public încredințate lor de autoritatea competentă.

Acesta este motivul pentru care în mod legitim se pune întrebarea prin ce se deosebește proprietarul de alte persoane care exercită unele sau toate atributele care alcătuiesc conținutul juridic al dreptului de proprietate. Spre deosebire de titularii altor drepturi subective asupra aceluiași bun, proprietarul exercită și atributele juridice ale dreptului de proprietate în putere proprie și în interes propriu. 5 Numai astfel poate fi determinată poziția specifică a proprietarului în raport cu situația oricărei alte persoane care exercită prerogativele proprietății pe temeiul altor drepturi subiective asupra unuia și aceluiași bun.

Proprietarul exercită atributele dreptului său întotdeauna în putere proprie, nefiind subordonat nimănui, decât legii. Toate celelalte persoane, altele decât proprietarul, exercită aceste atribute, atât în puterea legii, cât și mai ales în puterea proprietarului care le-a constituit dreptul subiectiv ce le aparține asupra bunurilor sale. Deci puterea oricărui altor titulari de drepturi este limitată, nu numai de dreptul obiectiv, ci și de voința proprietarului care, recunoscându-i altuia anumite atribute asupra unui bun ce-i aparține, i le concretizează și le stabilește limitele prin contact sau testament. Putem spune că aceste persoane exercită atributele ce le-au fost conferite în puterea transmisă de proprietar și nicidecum în putere proprie.

În al doilea rând, proprietarul exercită atributele dreptului de proprietate în interesul său propriu. Însă, și titularii altor drepturi subiective, reale sau de creanță, prin exercitarea acestor atribute, urmăresc realizarea unor interese proprii. Astfel, existența dreptului lor nu ar avea nici o rațiune. Totuși, proprietarul se deosebește prin aceea că este singurul subiect de drept care exercită, direct sau indirect, ( prin alte persoane), plenitudinea atributelor proprietății, în ultimă instanță în interesul său propriu.

Având în vedere conținutul său juridic și poziția specifică a proprietarului, dreptul de proprietate poate fi definit ca fiind acel drept real care conferă titularului atributele de posesie, folosință și dispoziție asupra acestui bun, atribute pe care numai el le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie și în interesul său propriu, cu respectarea normelor juridice în vigoare.

1.2.Conținutul juridic al dreptului de proprietate.

Dreptul de proprietate este dreptul real cel mai deplin, deoarece este singurul drept subiectiv care conferă titularului său trei atribute: posesia, folosința și dispoziția.

Posesia constă în posibilitatea proprietarului de a stăpâni bunul ce-i aparține în materialitatea sa, comportându-se față de toți ceilalți ca fiind titularul dreptului de proprietate.

Folosința conferă proprietarului facultatea de a întrebuința bunul său, culegând sau perecepând în proprietate toate fructele pe care acesta le produce.

Atributul de dispoziție este alcătuit din dreptul de dispoziție materială și dreptul de dispoziție juridică.

Dreptul de dispoziție materială este posibilitatea proprietarului de a dispune de substanța bunului, adică de a-l transforma, consuma sau distruge, cu respectarea reglementărilor în vigoare. Dispoziția juridică se concretizează în posibilitatea proprietarului de a înstrăina dreptul de proprietate, cu titlul oneros sau gratuit, prin acte între vii sau mortis causa, și de a-l greva cu drepturi reale derivate, principale sau accesorii, în favoarea altor persoane, cu respectarea regimului juridic stabilit de lege.

1.3.Caracterele dreptului de proprietate

La fel ca și alte drepturi subiective, dreptul de proprietate prezintă mai multe caractere proprii, care îl deosebesc față de toate celelalte drepturi reale. Astfel, dreptul de proprietate este absolut și inviolabil, deplin și exclusiv.

1.3.1 Caracterul absolut și inviolabil

Dreptul de proprietate este absolut deoarece este recunoscut titularului său în raporturile acestuia cu toți ceilalți, care sunt obligați să nu facă nimic de natură a-l încălca. Ori de câte ori bunul aflat în proprietatea unei persoane ajunge în deținerea sau posesia nelegitimă a altuia, proprietarul are dreptul la acțiunea în revendicare. Acțiunea în revendicare poate fi introdusă împotriva oricărei persoane. Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate este opozabil tuturor. Erga omnes.

Inviolabilitatea dreptului de proprietate susține și întărește caracterul său absoult. Art. 135, pct.6 din Constituție dispune imperativ: “Proprietatea privată este, în condițiile legii, inviolabilă”. Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate nu poate fi încălcat de nimeni. Această interdicție se impune cu aceeași forță și statului. Ea cunoaște două excepții.Astfel:

a)bunurile imobile aflate în proprietate privată pot fi expropriate, în condițiile legii, pentru cauză de utilitate publică.

Art. 41, pct.3 din Constituție prevede: “Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreapată și prealabilă despăgubire”. De asemenea, art. 481 C. civ. dispune: “Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire”.

În vederea aplicării acestor dispoziții de principiu a fost adoptată și pusă în vigoare Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru utilitate publică care prevede categoria de imobile supuse expropierii, definește utilitatea publică și reglementează declararea ei; procedura de expropiere; stabilirea despăgubirilor; punerea în posesie a expropriatorului; dreptul de retrocedare a imobilelor expropriate și toate celelalte consecințe juridice pe care le produce expropierea;

b) subsolul oricărei proprietăți imobiliare poate fi folosit și exploatat pentru lucrări de interes general. Art.41 pct.4 din Constituție dispune: “Pentru lucrări de interes general autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității.”

În ambele cazuri, despăgubirile se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergență, de instanțele de judecată competente (art.41, pct.5 din Constituție).

1.3.2.Caracterul deplin și exclusiv

Dreptul de proprietate este un drept deplin, pentru că acesta conferă titularului său “plena potestas”, adică toate cele trei atribute: posesia, folosința și dispoziția.

Dreptul de propietate este un drept exclusina dreptul de proprietate, cu titlul oneros sau gratuit, prin acte între vii sau mortis causa, și de a-l greva cu drepturi reale derivate, principale sau accesorii, în favoarea altor persoane, cu respectarea regimului juridic stabilit de lege.

1.3.Caracterele dreptului de proprietate

La fel ca și alte drepturi subiective, dreptul de proprietate prezintă mai multe caractere proprii, care îl deosebesc față de toate celelalte drepturi reale. Astfel, dreptul de proprietate este absolut și inviolabil, deplin și exclusiv.

1.3.1 Caracterul absolut și inviolabil

Dreptul de proprietate este absolut deoarece este recunoscut titularului său în raporturile acestuia cu toți ceilalți, care sunt obligați să nu facă nimic de natură a-l încălca. Ori de câte ori bunul aflat în proprietatea unei persoane ajunge în deținerea sau posesia nelegitimă a altuia, proprietarul are dreptul la acțiunea în revendicare. Acțiunea în revendicare poate fi introdusă împotriva oricărei persoane. Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate este opozabil tuturor. Erga omnes.

Inviolabilitatea dreptului de proprietate susține și întărește caracterul său absoult. Art. 135, pct.6 din Constituție dispune imperativ: “Proprietatea privată este, în condițiile legii, inviolabilă”. Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate nu poate fi încălcat de nimeni. Această interdicție se impune cu aceeași forță și statului. Ea cunoaște două excepții.Astfel:

a)bunurile imobile aflate în proprietate privată pot fi expropriate, în condițiile legii, pentru cauză de utilitate publică.

Art. 41, pct.3 din Constituție prevede: “Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreapată și prealabilă despăgubire”. De asemenea, art. 481 C. civ. dispune: “Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire”.

În vederea aplicării acestor dispoziții de principiu a fost adoptată și pusă în vigoare Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru utilitate publică care prevede categoria de imobile supuse expropierii, definește utilitatea publică și reglementează declararea ei; procedura de expropiere; stabilirea despăgubirilor; punerea în posesie a expropriatorului; dreptul de retrocedare a imobilelor expropriate și toate celelalte consecințe juridice pe care le produce expropierea;

b) subsolul oricărei proprietăți imobiliare poate fi folosit și exploatat pentru lucrări de interes general. Art.41 pct.4 din Constituție dispune: “Pentru lucrări de interes general autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității.”

În ambele cazuri, despăgubirile se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergență, de instanțele de judecată competente (art.41, pct.5 din Constituție).

1.3.2.Caracterul deplin și exclusiv

Dreptul de proprietate este un drept deplin, pentru că acesta conferă titularului său “plena potestas”, adică toate cele trei atribute: posesia, folosința și dispoziția.

Dreptul de propietate este un drept exclusiv, pentru că atributele acestui drept sunt nu numai depline, ci și independente de orice puteri ale altei persoane asupra bunului respectiv, în afară de cazurile când proprietatea este dezmembrată; în cazul dezmembrării proprietății, unele atribute ale acestui drept se exercită de către o altă persoană, pe temeiul unui alt drept real principal derivat din dreptul de proprietate, ( uzufruct, uz, abitație, servitute propriuzisă, superficie).

Așadar, caracterul deplin și exclusiv al dreptului de proprietate lipsește atunci când asupra bunului respectiv se constituie drepturi reale dezmembrăminte ale proprietății. Tot asfel, se întâmplă în cazul când un bun frugifer se află în stăpânirea unui posesor de bună-credință dobândește în proprietate fructele bunului frugifer. Fructele se cuvin proprietarului numai în momentul în care posesorul devine de rea-credință.

1.3.3.Caracterul perpetuu și transmisibil

Prin perpetuitatea dreptului de proprietate se înțelege că este nelimitat în timp și durează atîta vreme cât există bunul care face obiectul său. De asemenea, el nu se pierde prin neuz, adică prin neexercitare.

De regulă, acțiunea în revendicare a dreptului de proprietate este imprescriptibilă.

Dreptul de proprietate poate fi transmis prin acte între vii, în condițiile legii. Ba mai mult, transmisiunea lui este inevitabilă și obligatorie pentru cauză de moarte.

Transmisibilitatea dreptului de proprietate nu contravine caracterului său perpetuu. Dimpotrivă, transmisibilitatea este corolarul logic și practic al perpetuității sale. Și acesta pentru faptul că viața oamenilor este, ineviatabil, limitată în timp. Prin transmiterea dreptului de proprietate se realizează trecerea lui din patrimoniul unei persoane în patrimoniul alteia, fără nici o modificare.

La baza transmisiunilor dreptului de proprietate prin acte între vii stă principiul consensualismului, consacrat în art.971 C.civ. care prevede: “În contractele ce au ca obiect translația proprietății, proprietatea se transmite prin efectul consimțământului părților, chiar atunci când nu s-a făcut tradițiunea sau predarea lucrului.” Tot asfel, făcând aplicația acestui principiu în materia vânzării, art.1295 alin. 1 dispune: “Vinderea este perfectă între părți și proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privința vânzătorului, îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul înscă nu va fi predat și prețul încă nu se va fi numărat”.

2. Bunurile și clasificarea bunurilor

2.1.Noțiunea de bun

Deși legea folosește termenul de „bun” ori de cel de „lucru”, nu dă definiția acestuia. Astfel, art.480 C.civ. prevede că „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și de a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege”, iar art.963 dispune că „Numai lucrurile ce sunt în comerț pot fi obiectul unui contract”.

De asemenea, art.461 și art.462 din același cod se referă la „bunuri”, chiar denumirea cărții a doua din codul civil este formulat „Despre bunuri și despre deosebitele modificări ale proprietății”, iar titlul I din această carte este formulat „Despre distincțiunea bunurilor”.

În această situație, noțiunea de bun a fost determinată de literatura juridică și practica juridică.

În sens economic, un bun este orice lucru care este util,iar în sens juridic, termenul de „bun” are două accepțiuni:

– sunt bunuri, în sensul restrâns (stricto sensu), lucrurile care pot fi obiecte de drepturi și obligații patrimoniale, precum și operele de creație intelectuală și energia de orice fel, în măsura în care pot fi obiecte de drepturi și obligații patrimoniale;

– în sens larg (lato sensu), prin bunuri se înțeleg atât lucrurile, operele de creație intelectuală și energia de orice fel, ca obiecte ale drepturilor și obligațiilor patrimoniale, cât și drepturile patrimoniale și acțiunile privitoare la bunuri în accepțiunea restrânsă.

Sensul larg al termenului bun rezultă din art. 461 – 474 C. Civ. Care se referă la clasificarea bunurilor mobile și imobile. De asemenea, sensul larg al termenului rezultă din clasificarea bunurilor în corporale și incorporale făcută de art.471 și art.474 C.civ.

Lucrul este bun dacă sunt îndeplinite următoarele condiții1

a) este util, dacă poate satisface o trebuință de ordin material sau spiritual al omului,

este susceptibil de apropiere ori însușire sub forma drepturilor patrimoniale.

De aceea, aerul care este necesar existenței omului, dar nu poate deveni obiect de drept patrimonial, nu este bun în sens juridic.

Prin umare, bunul reprezintă un lucru util sau o valoare economică și care poate deveni obiect al dreptului patrimonial.

Fiind obiectul dreptului patrimonial, bunul nu se confundă cu dreptul patrimonial care poate fi drept real ori drept de creanță.

Dreptul real are ca obiect un lucru. Dreptul de proprietate, ca drept real, se confundă cu lucrul, cum s-a arătat, dar celelalte drepturi reale nu se confundă cu lucrul, reprezentând importanță prin prerogativele pe care e conferă asupra lucrului și care sunt altele decât cele ale dreptului de proprietate. De aceea, dreptul real estre bun în măsura în care avem în vedere lucrul care constituie obiectul său2 sau lucrul prezintă importanță prin drepturile reale care există asupra lor. 3

Prin urmare, drepturile reale sunt asimilate bunurilor.

Drepturile de creanță prezintă importanță și sunt asimilate bunurilor prin valoarea economică ce-și găsește temeiul în ele. Drepturile de creanță nu se confundă cu obiectele a căror folosință tind s-o procure creditorului.4

Rezultă că drepturile patrimoniale, drepturi reale și drepturi de creanță, pot fi asimilate bunurilor, dar care sunt propriu – zis bunuri. Cu toate acestea, art.471 și art.474 C.civ. prevăd că drepturile patrimoniale și acțiunile privind valorile economice pe care aceste drepturi le prezintă sunt, împreună cu acestea, valori economice, bunuri, în sensul larg.

În mod obișnuit, autorii consideră că sunt bunuri lucrurile, dar și drepturile patrimoniale, deși ele se deosebesc, deoarece drepturile patrimonilale sunt bunuri nuamai în măsura arătată, adică dacă le raportăm la valoarea economică pe care o reprezintă.

Rezultă că prin bun, dar cu precizările făcute, se înțelege orice element ce face parte din activul patrimonial.

2.2.Relația bun-patrimoniu

Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor care au o valoare economică și aparțin unei persoane. Ca noțiune juridică, patrimoniul nu se confundă cu drepturile și obligațiile ce fac parte din acesta, fiecare drept și fiecare obligație rîmânând distincte de patrimoniu, astfel încât modificările aduse în privința lor nu alterează identitatea acestuia care apare ca o universalitate juridică.

Pe de altă parte, bunul este un element ce face parte din activul patrimoniului, pasivul acestuia fiind format din obligațiile titularului, dar care au un conținut economic.

În consecință, trebuie avută în vedere relația patrimoniu – fiecare drept și obligație cu conținut economic și aceea de patrimoniu – bun, distinctă sub un anumit aspect de prima, dar cu precizările făcute.

2.3.Clasificarea bunurilor potrivit codului civil

1.Unele clasificări sunt generale și cuprind toate bunurile; aceasta este clasificarea summo diviso și cuprinde:

corporale și incorporale;

publice și private;

în circuitul civil și înafara acestuia;

izolate(ut singuli) și universalități de bunuri;

individuale deeterminate (res certa) și determinate generic (res genera);

divizibile și indivizibile;

frugifere și nefrugifere;

principlae și accesorii;

imobile și mobile;

2. Alte clasificări nu se aplică la toate bunurile fiind caracteristice bunurilor corporale, care sunt:

consumptibile și neconsumptibile;

fungibile și nefungibile;

apropriate și vacante;

3. Clasificarea bunurilor după destinația lor economică:

După acest criteriu, bunurile se clasifică în mijloace de producție și bunuri de consum individual.

Această clasificare prezintă importanță pentru regimul juridic al bunurilor din patrimoniul agenților economici. Astfel, potrivit Legii nr.15/1994 publicată la 29 martie 1994, capitalul agenților economici poate fi imobilizat în active corporale și necorporale. Dacă acestea sunt supuse deprecierii în timp, sunt supuse amortizării.

Activele corporale aferente capitalului imobilizat sunt:

a) terenurile, inclusiv investițiile pentru amenajarea acestora;

b) mijloacele fixe.

2.4.Bunurile imobile

2.4.1.Noțiune

Bunurile imobile sunt acelea care au o înfățișare fixă și nu se pot muta dintr-un loc în altul.

Clasificarea bunurilor în imobile și mobile ar trebui să se aplice numai bunurilor corporale. Cu toate acestea, toate bunurile sunt imobile sau mobile ( C.civ., art.461) , clasificarea fiind summa diviso, deci bunurile incorporale pot fi imobile și mobile.

2.4.2.Clasificarea imobilelor

Bunurile imobile sunt de trei feluri (C.civ.,art.462):

prin natura lor;

prin destinație;

prin obiectul la care se referă.

Bunurile imobile prin natura lor sunt:

fondurile de pământ și clădirile (C.civ., art. 463)

Potrivit art.489 C.civ., proprietatea pământului cuprinde proprietatea suprafeței și proprietatea suprafeței lui, adică subsolul.

Ideea nu mai poate fi exactă azi deoarece, art.135, pct.4 din Constituție prevede că bogățiile de orice natură ale subsolului fac exclusiv obiectul proprietății publice. În condițiile legii, bunurile proprietatea publică pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate5 . În acest sens și Legea petrolului nr.134/1995.

Clădirile nu se reduc la casele de locuit, ci cuprind toate construcțiile sau lucrările ridicate pe pământ sau în acesta, cum sunt: magaziile, șoproanele, podurile, tunelurile, digurile, canalizările.

Toate părțile clădirii sunt imobile, deci inclusiv ușile, ferestrele, balcoanele, burlanele etc. , care devin imobile prin incorporațiune sau prin natura lor.

morile de vânt sau de apă, așezate pe stâlpi (C.civ., art.464);

recoltele care țin de rădăcini și fructele neculese încă (C.civ, art465).

– arborii încă netăiați și vegetația care este prinsă de pământ.

Toate acestea sunt imobile prin incorporațiune sau prin natura lor.

Când sunt desprinse sau culese ele devin bunuri mobile.

Uneori, recoltele, fructele, arborii, deși sunt prinse în pământ, se consideră mobile prin anticipație, de exemplu când se vând.

b) Bunurile imobile prin destinație sunt:

bunurile destinate ca accesoriu pentru serviciul sau exploatarea unui imobil, deși prin natura lor sunt mobile. (C.civ., art.468 alin.1).

Pentru ca un bun mobil să devină un imobil prin destinație trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții:

ambele bunuri să aparțină aceluiași propriatar;

mobilul să fie destinat la serviciul și exploatarea imobilului, adică să existe un raport de accesorietate.

Imobilele prin destinație menționate sunt enumerate de art.467 și 468 C.civ.:

– bunurile destinate exploatărilor agricole (animale afectate culturii, instrumentele arătoare, teascurile, vasele, căzile, alambicurile, semințele pentru însămânțare, anumite categorii de animale care sunt în dependență de imobil ca stupii, peștele din iaz, paiele și gunoaiele pentru îngrășăminte); obiectele destinate exploatărilor industriale; cele destinate exploatărilor comerciale (mesele, tejghelele, alt mobilier); orice alt bun destinat pentru serviciul unui imobil, ca accesoriu;

obiectele așezate pe fond „in perpetuu” (art.468 alin.ultim C.civ.)

Se stabilește prezumția așezării în perpetuu, dacă obiectele sunt prinse ci gips, var, ciment sau când nu se pot scoate fără a deteriora imobilul (C.civ.,art.469). În această situație sunt oglinzile, tablourile, ornamentele, statuile, dacă toate sunt fixate.

Bunurile imobile prin destinație se urmăresc împreună cu imobilul față de care ele sunt un accesoriu (C.pr.civ., art.489), deci nu se urmăresc ca mobile.

Pentru unele bunuri imobile prin destinație este posibilă urmărirea lor ca imobile (în acest sens art.407 C.pr.civ.).

Există unele deosebiri între imobilele prin incorporațiune (prin natura lor) și imobile prin destinație 6

1)imobilele prin destinație aparțin aceluiași proprietar, pe când imobilul prin incorporațiune este posibil să aparțină altui proprietar, bunul incorporându-se imobilului prin natura lui. (Ase vedea: 1) Legea nr.16 din 7 aprilie 1994 privind arendarea;

2)Ordin al ministrului agriculturii și alimentației pentru aprobarea Normelor metodologice orientative de calcul a arendei nr.26 din 19 iulie 1994;

3) Legea nr.58 publicată la 21 iunie 1995 pentru modificarea și completara art.25 din Legea arendării nr.16/1994 prelungește termenul pentru obținerea de locator până la 1 octombrie 1995). Dacă posesorul unui fond destină ca accesoriu un bun fondului, față de terți bunul devine imobil prin destinație, dar față de proprietarul fondului, bunul nu se consideră imobil prin destinație, deoarece destinația bunului nu emană de la el;

4) vânzătorul unui imobil devenit imobil prin incorporațiune, deci prin natură, pierde privilegiul ce-l avea asupra bunului în calitate de vânzător, deoarece bunul își pierde invaliditatea prin incorporațiune, în timp ce vânzătorul bunului mobil care devine imobil prin destinație își păstrează privilegiul în calitate de vânzător, deoarece, obiectul mobil își păstrează individualitatea;

5) imobilul prin incorporațiune își pierde caracterul de imobil prin despărțirea lui materială de fond, iar imobilul prin destinație ășăi pierde caracterul de imobil printr-un act internațional al proprietarului adică, prin încetarea destinației.

Există și unele asemănări între imobilele prin incorporațiune și imobilele prin destinație:

1) dacă imobilul principal este ipotecat, ipoteca lovește atât imobilul prin incorporațiune, cât și imobilul prin destinație;

2) urmărirea imobilului principal se referă și la imobilul prin destinație (art.490 C.pr. civ.), soluția fiind aceeași și pentru bunurile încorporate unei clădiri (uși, ferestre, burlane etc.), iar pentru fructele, recolta, arborii, vegetația (imobile prin incorporațiune) urmărirea se face potrivit art.463 – 472, 407, C.pr. civ.).

Reamintim deci, că bunul este imobil prin incorporațiune în două situații (față de teren , vegetația, recolta etc., față de clădiri, ușile, ferestrele etc.) și imobilul este prin destinație tot în două situații (destinate ca accesoriu și fixate in perpetuu).

c) Bunuri imobile prin obiectul la care se referă. Uzufructul lucrurilor imobile, servituțile; acțiunile care tind a revendica un imobil (C.civ. art.471).

Sunt, deci, imobile din această categorie toate drepturile al căror obiect este un imobil.

Astfel:

drepturile reale care au ca obiect un imobil.

Proprietatea nu se încadrează aici deoarece este un imobil prin natură (dacă nu este mobil prin natură), deoarece proprietatea se confundă cu lucrul;

– drepturile de creanță cărora le corespunde obligația de a da privind un imobil (transmiterea dreptului se face ulterior încheierii actului juridic);

– acțiunile privind valorificarea drepturilor imobiliare (acțiunea în

revendicare a unui imobil, acțiunea confesorie a unui uzufruct privind imobilul, acțiunea în reclamația unei servituți, acțiunea ipotecară etc.);

– acțiunea în nulitatea înstrăinării unui imobil;

– acțiunea în rezoluțiunea vânzării unui bun imobil;

– acțiunea în revocarea donației unui bun imobil;

– acțiunea în reducțiunea unie donații de imobil;

3.Apărarea dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale. Acțiunea în revendicare

3.1. Privire generală asupra mijloacelor juridice prin intermediul cărora se apără dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale

3.1.1.Precizări introductive

În ceea ce privește evoluția generală a dreptului de proprietate, aceasta este marcată, în funcție de perioada istorică, de factorii naturali și sociali – politici ce vin să ordoneze limitele exercitării acestui drept.

Se constată, în ceea ce privește obiectul dreptului de proprietate, că atributele și caracterele juridice ale acestuia au fost date în principal de modul în care comunitățile omenești și-au distribuit și redistribuit proprietățile funciare.

În prezent, însă, se pare că proprietatea mobiliară va avea o influență majoră asupra reglementărilor pe care legiuitorul este obligat să le adopte, căci valoarea bunurilor imobile este întrecută de valoarea bunurilor mobile, recunoscându-se necesitatea instituirii unui sistem de publicitate și pentru bunurile mobile1 , nu numai pentru cele imobile.

Modul în care proprietatea este reglementată de Codul civil român, vădește influența Codului civil francez promulgat în 1804 și, respectiv a curentului individualist care a predominat în secolul al XVIII –lea, potrivit căruia proprietatea era afectată la un scop individual, corolar al libertății individuale.

Dreptul de proprietate, fiind cel mai important drept civil real patrimonial, beneficiază de o protecție specială din partea legiuitorului.

„Apărarea dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale principale se realizează direct sau indirect, prin mijloace juridice, reglementate de normele mai multor ramuri de drept: dreptul civil și dreptul procesual civil, dreptul penal și dreptul procesual penal, dreptul administrativ, dreptul comercial, dreptul muncii, etc.” 2

Apărarea drepturilor reale prin alte mijloace mijloace juridice decât acelea de drept civil și de drept procesual civil se realizeză indirect. Astfel, prin instituțiile și normele juridice respective se urmărește, în principal, realizarea altor scopuri și numai implicit ele au ca efect apărarea dreptului de proprietate sau al altor drepturi reale. Fac excepție de la această constatare instituția răspunderii materiale de dreptul muncii, deoarece prin normele sale reglementează obligația fiecărui salariat de a repara pagubele cauzate patronului sau neândeplinirea corespunzătoare a obligațiilor din conținutul raportului juridic de muncă.

3.2.Natura și clasificarea mijloacelor de drept civil prin care se apără dreptul de proprietate și alte drepturi reale principale

Cu specială privire la dreptul civil, sunt multiple și variate mijloace de apărare a dreptului de proprietate. Acestea reprezintă totalitatea acțiunilor în justiție prin care titularul dreptului solicită inatanțelor de judecată să pronunțe hotărâri în scopul de a înlătura orice atingere sau încălcare a dreptului său3

În literatura juridică, aceste mijloace juridice au fost grupate în două mari categorii: indirecte sau nespecifice și directe sau specifice.4

Unele mijloace sunt indirecte, pentru că nu se întemeiază direct pe dreptul de proprietate sau alt drept real. Se includ în această categorie: acțiunile născute din contracte (de repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligațiilor contractuale, acțiunea în declararea nulității, sau, după caz, în anularea ori rezoluțiunea/rezilierea contractului); acțiunea întemeiată pe îmbogățire fără just temei; acțiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală etc.

În acest context, au o greutate specifică mijloacele juridice proprii prevăzute în actele normative care reglementează contractele civile sau comerciale (contractul de vânzare cumpărare, contractul de transport etc.), în scopul de a asigura executarea obligațiilor în natura lor specifică.

Mijloacele juridice directe, specifice, de apărare a dreptului de proprietate constau în totalitatea acțiunilor, așa – zisele acțiuni reale, care se întemeiază direct și nemijlocit pe un drept real sau pe faptul posesiei unui imobil. Acestea sunt: acțiunile posesorii, acțiunea negatorie, acțiunea în grănițuire și, cea mai importantă dintre acțiuni, acțiunea în revendicare – imobiliară și mobiliară.

3.3. Comparație între acțiunea în revendicare și alte acțiuni prin care se apără dreptul de proprietate

3.3.1.Acțiunea în revendicare și acțiunile posesorii

Acțiunile posesorii sunt cele care apără posesia împotriva încălcărilor ce-i sunt aduse. Acestea sunt: acțiunea în complângere și acțiunea în reintegrare. Acțiunea de denunțare de noi lucrări este un caz particular de acțiune posesorie în complângere Ele apără posesia ca stare de fapt împotriva oricăror tulburări, pentru a menține această stare ori pentru a redobândi posesia atunci când ea a fost pierdută.5

Acțiunea în revendicare se distinge de acțiunea posesorie, care, deși indirect, contribuie și ea la redobândirea bunului.

Spre deosebire de acțiunile petitorii în general, cu specială privire asupra acțunii în revendicare, care apără drepturile reale, acțiunile posesorii apără posesia.

Apoi, deși acțiunile posesorii sunt și ele tot acțiuni reale, nu se ocupă cu existența dreptului real, ci se referă exclusiv la faptul posesiei, care poate avea sau nu în spate un drept real, dar prin mijlocul ocrotirii posesiei, se apără însuși dreptul real care se află în spatele posesiei; aceasta spre deosebire de acțiunea în revendicare – acțiune petitorie – care pune în discuție însăși existența dreptului real de proprietate.

În materie imobiliară, posesorul rămâne distinct de petitoriu, nu se cumulează cu acesta, de aceea se spune6 că acțiunile petitorii sunt acțiuni imobiliare.

În sfârșit, acțiunile posesorii se judecă după o procedură diferită de aceea după care se judecă acțiunea în revendicare.

3.3.2.Acțiunea în revendicare imobiliară și acțiunea în petiție de ereditate

Nu trebuie să se confunde acțiunea în revendicare cu acțiunea în petiție de ereditare.

Aceasta din urmă este definită 7 ca fiind o acțiune reală prin care o persoană care se pretinde chemată la moștenire, reclamă de la acei care dețin succesiunea, în tot sau în parte, și care se pretind de asemenea, moștenitori ai defunctului, recunoașterea drepturilor sale de moștenitor și obligarea celor care dețin bunurile moștenirii la restituirea lor.

Elementul comun între acțiunea în revendicare și acțiunea în petiție de ereditare îl constituie faptul că în cazul ambelor acțiuni se trece la recunoașterea unui drept de proprietate asupra unor bunuri în litigiu.

Ceea ce le deosebește este faptul că acțiunea în petiție în ereditare, pârâtul se pretinde moștenitor, contestând reclamantului că ar avea calitatea de moștenitor, pe când la acțiunea în revendicare se pune în discuție titlul de proprietate al defunctului.8

Instanța supremă a arătat, ceea ce este caracteristic petiției de ereditate este faptul că prin ea se pune în discuție însuși titlul de succesor al moștenitorului aparent deținător al succesiunii; în realitate, adevărații succesori pretind obligarea succesorilor aparenți să le predea succesiunea care se găsește în stăpânirea lor juridică și faptică.9

În cazul acestor acțiuni, restituirea bunului nu se întemeiază pe dreptul de proprietate, ci pe obligația izvorâtă din contract, adică pe un drept de creanță, motiv pentru care asemenea acțiuni sunt personale și nu reale.

3. 3. 3. Acțiunea în revendicare și acțiunea contractuală

Acțiunea în revendicare se distinge de acțiunile contractuale, acțiuni personale care urmăresc înapoierea bunului încredințat unei persoane.În cazul acestor acțiuni, restituirea bunului nu se întemeiază pe dreptul de proprietate, ci pe obligația izvorâtă din contract, adică pe un drept de creanță, motiv pentru care asemenea acțiuni sunt personale și nu reale.

3. 3. 4. Acțiunea în revendicare și acțiunea în grănițuire

Uneori, în practică, se confundă acțiunea în revendicare cu acțiunea în grănițuire, mai ales atunci când cererea de determinare prin semne exterioare a limitelor între două proprietăți vecine este însoțită și de cererea de restituire a unei părți de teren, ocupată prin mutarea hotarului despărțitor.

Trebuie avut în vedere că acțiunea în grănițuire care este tot o acțiune petitorie, urmărește doer delimitarea proprietăților limitrofe. În acest sens, instanța supremă a decis ca acțiunea în grănițuire nu implică prin umare obligația reclamantului de a dovedi dreptul său de proprietate la porțiunile de teren asupra cărora are a se stabili hotărnicia.

Când prin acțiunea de grănițuire se cere însă o parte eterminată prin terenul limitrof, pe care vecinul ar putea-o obține fără drept, grănițuire implică și o revendicare, iar reclamantul trebuie să-și dovedească dreptul. 10 În același sens, instanța a statuat că atunci când prin acțiunea în grănițuire se cere o parte determinată din terenul limitrof, deținute fără drept de vecin, aceasta implică o revendicare.11

Acțiunea în grănițuire poate fi introdusă și de nudul proprietar, precum și de titularii altor drepturi reale principale decât proprietatea. Acțiunea în grănițuire privind un teren bun comun al soților se poate introduce de către un singur soț numai cu consimțământul expres al celuilalt soț, deoarece nu se aplică prezumția mandatului tacit reciproc 12

4.Noțiunea acțiunii în revendicare. Sediul materiei

4.1. Noțiune

Acțiunea în revendicare este cel mai specific mijloc de apărare a dreptului de proprietate, tocmai pentru că dă posibilitatea proprietarului ca, în această calitate, să obțină restituirea lucrului său, de la oricine îl posedă fără drept.

Acțiunea în revendicare face parte dintre acțiunile prin care se apără dreptul de proprietate, alături de acțiunile posesorii (prin care se apără posesia și acțiunea în grănițuire, prin care (uneori) se apără (și )proprietatea.

Pentru a reliefa deosebita importanță pe care o are acțiunea în revendicare, unul dintre cei mai mari juriști G.N.Luțescu – arăta că în afară de garanțiile constituționale (În dreptul constituțional român actual, art.41 coroborat cu art.135 din Constituție reglementează dreptul de proprietate privată și publică, stipulând că statul ocrotește și garantează dreptul de proprietate), în dreptul român proprietatea se bucură și de o garație de drept comun: acțiunea în revendicare, care profită titularului său și care-i dă putința de a se adresa justiției ori de câte ori se va aduce o încălcare a dreptului său și de a sili pe uzurpator să i-l restituie. (G.N.Luțescu, op.cit.p.435)

Acțiunea în revendicare se întinde atît asupra bunurilor mobile, cât și a bunurilor imobile, fiindcă prin exercițiul ei, se urmărește a se obține recunoașterea unui drept de proprietate asupra lucrului a cărei posesiune a fost pierdută, indiferent care ar fi natura acestuia.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul revendicare își trage originea din expresia latină vindicato (rei vindicato), pe care vechiul drept francez a transformat-o în vendication , pentru ca după aceasta, adăugându-i-se particula re, vocabularul juridic să primească termenul revendication. Cuvântul revendicare exprimă o acțiune al cărui obiect este „reclamarea” unui drept sau a unui bun cuvenit revendicantului și deținut de o persoană (sau contestat) din diferite motive;( Eugenia T. Popa ,Acțiunea în revendicare, Ed. Lumina Lex, 1998) exprimă operațiunea de redobândire, de reintegrare a proprietarului în folosința sau stăpânirea lucrului.

În ceea ce privește noțiunea acțiunii în revendicare, practica juridică a dat o definiție foarte plastică, statuând că acțiunea în revendicare este acțiunea prin care proprietarul neposesor reclamă bunul de la posesorul neproprietar.(Tribunalul Suprem, colegiul civil, decizia nr.2063/1955, în Culegere de decizii 1952, vol.I, p.53)

În ceea ce privește doctrina, s-a afirmat că acțiunea în revendicare este acțiunea civilă reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestuia. (I.Dogaru,T.Sâmbrian, op.cit.,p.414) Sau că acțiunea în revendicare este acțiunea prin care o persoană cere în justiție să i se recunoască un drept de proprietate asupra unui lucru de care a fost deposedată.(E.Safta Romano, op.cit., p.414) Alți autori au definit noțiunea într-un alt mod: „acțiunea în revendicare este acea acțiune prin care proprietarul, care a pierdut posesia unui bun individual determinat, cere instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar.”(C.Bârsan, M Gaiță, M.M. Pivniceru, op.cit.p.121

În ceea ce privește temeiul juridic al revendicării, acesta este constituit pe dreptul de proprietate asupra bunului respectiv.

4.2. Sediul materiei

Codul civil român, ca și cel francez, care i-a servit ca model, nu tratează în mod special acțiunea în revendicare.

Despre revendicarea imobilelor nu există prevederi speciale.

Practica juridică și litertura de specialitate, întemeiate pe principiile și prevederile legale în diferite materii ale legislației civile, au reușit să stabilească conceptul acțiunii în revendicare.

Este de reținut că acest concept urmează a fi privit în mod diferențiat, în funcție de diferitele tipuri și forme ale dreptului de proprietate.

Până în anul 1989, legislația referitoare la apărarea dreptului de proprietate, având în vedere importanța deosebită a acțiunii în revendicare, a realizat o diferențiere.

Astfel, acțiunea în revendicare, în temeiul dreptului de proprietate socialistă – destat și cooperatistă – avea un regim juridic preferențial față de regimul comun, aplicabil dreptului de proprietate personală și individuală.

Nu ar fi posibil să se înțeleagă acest regim preferențial, decât dacă în prealabil, a fost examinat regimul de drept comun, adică termenul de comparație pe care îl avem în vedere atunci când afirmăm că acțiunea în revendicare în temeiul dreptului de proprietate se bucură de un regim preferențial.

Este motivul pentru care vom examina, mai întâi, regimul comun al acțiunii în revendicare, astfel cum acest regim se desprinde din principiile Codului civil, după care vom examina regimul juridic preferențial al apărării dreptului de proprietate prin acțiunea în revendicare.

Regimul juridic comun al acțiunii în revendicare privește, așa cum am arătat mai sus, apărarea dreptului de proprietate individuală.

Cum clasificarea generală a bunurilor dată de Codul civil, este aceea în bunuri imobile și bunuri mobile și regimul juridic al acțiunii în revendicare va fi influențat de această calsificare.

În ceea ce privește Codul civil, art.1730 prevede că atunci când vânzarea s-a făcut fără termen vânzătorul poate să revendice obiectele vândute.

Referitor la revendicarea bunurilor imobile Codul civil nu conține nici o dispoziție, deși acțiunea în revendicare este extrem de complexă și importantă, dând naștere unei practici judiciare foarte bogate.

practici judiciare foarte bogate.

5.Caracterele juridice ale acțiunii în revendicare

5.1. Caracterul petitoriu

Acțiunile petitorii sunt acțiuni care tind la apărarea dreptului de proprietate sa a altui drept real principal. Acțiunea în revendicare are un caracter petitoriu, deoarece pune în discuție însăși existența dreptului de propietate.(Eugenia T.Popa, Acțiunea în revendicare, Ed. Lumina Lex, 1998)

Aceasta și deosebește acțiunea în revendicare de acțiunea posesorie (care este și ea tot o acțiune reală, dar care tinde să apere posesia ca stare de fapt și, indirect numai, dreptul de proprietate) sau acțiunea care se întemeiază pe un drept de creanță prin care se apără dreptul de proprietate, dar care este o acțiune persoanlă, izvorâtă din contract.

Sistemul nostru de drept distinge în materie imobliară acțiunile posesorii care țin de posesiune și acțiunile petitorii care privesc însăși dreptul de proprietate. Eugenia T.Popa, Acțiunea în revendicare, Ed. Lumina Lex, 1998)

Spre deosebire de acțiunile personale, în acțiunile petitorii, cu specială privire asupra acțiunii în revendicare, reclamantul trebuie să facă dovada faptului că este titular al dreptului real (drept de proprietate în cazul acțiunii în revendicare; drept de uzufruct, în cazul acțiunii confesorii etc.)

Într-o acțiune în revendicare (ca și în cazul oricărei acțiuni petitorii) se pune în discuție însăși existența dreptului real de proprietate asupra bunului (în cazul celorlalte acțiuni petitorii se pune în discuție existența dreptului real care se invocă), drept ce trebuie dovedit de reclamant; aceasta spre deosebire de acțunile personale, de exemplu, unde trebuie să se facă dovada existenței raportului juridic obligațional și, eventual, a neândeplinirii de către contractant a obligațiilor ce-i incumbă.

Obiectul acțiunii în revendicare este însuși dreptul de proprietate asupra bunului revendicat.

Întrucât prin acțiunile petitorii se cere rezolvarea însuși a fondului dreptului, ele aparțin în exclusivitate acelora care se pretind a fi titularii dreptului real.

Acțiunea în revendicare este cazul tipic acțiunii potitorii ( mai sunt acțiuni petitorii , acțiunea confesorie – cu variantele ei, acțiunea negatorie și acțiunea în grănițuire.

5.2. Caracterul real

Acțiunea în revendicare este o acțiune reală, caracter ce-i este imprimat de însăși natura dreptului de proprietate care este dreptul real cel mai complet. Ea poate fi introdusă împotriva oricărei persoane care încalcă dreptul de proprietate.

Aceasta înseamnă că revendicarea este legată în mod direct de bunul a cărei proprietate se reclamă și îl urmărește în mâinile oricui s-ar găsi. Eugenia T.Popa, Acțiunea în revendicare, Ed. Lumina Lex, 1998)

Caracterul real al dreptului de proprietate se transmite și acțiunii prin care este apărat dreptul.

Este o acțiune reală, deoarece se întemeiază pe însuși dreptul de proprietate pe care îl apără, drept real, opozabil erga omnes (citat p.336)

Acțiunile reale, în general, sunt acele acțiuni prin care se apără un drept real principal (dreptul de proprietate, de uz, de uzufruct, de abitație) sau se valorifică drepturi reale accesorii (acțiunea ipotecară, acțiunea creditorului gajist, acțiunea creditorului garantat printr-un privilegiu special).

Acțiunea reală se deosebește de acțiunea personală prin aceea că aceasta din urmă izvorăște în principiu din contracte și valorifică un drept personal (de creanță) citat

De îndată ce acest caracter dispare, cum ar fi cazul când lucrul este pierdut din vina uzurpadorului sau atunci când lucrul a fost definitiv și iremediabil dobândit de un terț, obiectul revendicării se va converti într-o simplă pretențiune în despăgubire, adică o acțiune personală ce urmează a fi îndreptată împotriva aceluia din a cărui vină a fost pierdut bunul.

Scopul acțiunii în revendicare este restituirea lucrului (acțiunea trebuie introdusă împotriva celui ce deține acel lucru). Dacă pârâtul va declara că detenția nu o exercită în nume propriu, că prin urmare nu posedă pentru el, ci pentru altul, adică posedă cu titlu precar, indicând totodată și numele persoanei pentru care posedă, atunci se va procedala introducerea în proces a acelei persoane, judecătorul putând scoate din cauză pe detentorul cu titlu precar, dacă reclamantul nu are interes de a-i face opozabilă hotărârea.( s-a decis că: Acțiunea prin care reclamantul pretinde că este proprietarul unor bunuri imobile deținute de pârât este o acțiune în revendicare, de valorificare a unui drept real principal , trebuie deci să fie soluționată pe calea dreptului comun. De principiu, acțiunea în contencios administrativ are caracter personal, presupunând o vătămare a dreptului reclamantului (recunoscut de lege), printr-un act administrativ ori prin refuzul unei autorități administrative de a rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege. Rezultă așadar că regimul juridic care se aplică actelor administrative constituie baza de referință a exercitării controlului judecătoresc prin acțiunile de contencios administrativ.

Exercitarea acestui control face parte integrantă din acest regim juridic, denumit regim juridic administrativ. Un astfel de regim juridic, parte componentă a dreptului public, este diferit de dreptul comun, atrăgând competența materială a instanțelor speciale, de contencios administrativ. În speță, reclamanta și-a întemeiat cererea sa de recunoaștere a dreptului de proprietate imobiliară, pe dispozițiile Legii nr.29/1990 și a stăruit ca judecata acțiunii să fie făcută în conformitate cu acest act normativ. Ținând sema de obiectul cererii, precum și de temeiul juridic invocat, se impunea respingerea acțiunii ca inadmisibilă, iar nu ca neântemeiată.

(Curtea Sup. De just, secția de contencios administrativ, decizia nr.37 din 3 februarie 1992, în Dreptul, nr.7/1993, p.85)

5.3.Caracterul imprescriptibil

Acțiunea în revendicare este, în principiu, imprescriptibilă din punct de vedere extinctiv întrucât dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz (Tr. Ionașcu, Salvator Brădeanu, Drepturile reale principale, Editura Academiei, 1978, p.193), așa încât el va putea fi apărat întotdeauna prin acțiune în revendicare.

Practica judiciară a decis că atunci când revendicantul este o persoană fizică sau o persoană juridică de drept privat acțiunea în revendicare este imprescriptibilă dacă obiectul ei este un imobil, deși în literatura de specialitate această soluție a fost criticată, însă instanța supremă a deciscă, indiferent dacă se revendică un bun imobil sau mobil, dreptul la acțiune este imprescriptibil, pentru că proprietatea nu se stinge prin neuz ( Trib. Supr., secția civ., dec.nr.144/26 ianuarie 1982 în C.D. 1982, P.13)

În acest sens, Decretul nr.167/1958 prevede că dispozițiile decretului, se aplică acțiunilor referitoare la drepturi personale, de creanță, iar nu și celor care au ca obiect drepturile reale – proprietatea, uzufructul, uzul, abitația, servitutea, superficia.(art.21 din Decretul nr.167/1958 ) Ca atare, nu se poate face nici o diferențiere între drepturile reale imobiliare și cele mobiliare sub aspectul imprescriptibilității acțiunii în revendicare în ceea ce le privește pe primele și al prescriptibilității acțiunii în cazul celorlate drepturi, deoarece, nici legea nu face o asemenea distincție sub aspectul prescripției extinctive.

Acțiunea în revendicare este ineficientă numai în cazul în care i se opune de către pârât dobândirea dreptului de propreiatte prin uzucapiune și condițiile stabilite de lege. Cu toate acestea, în revendicarea imobiliară, există o ecepție de la regula imprescriptibilității acțiunii și anume în cazul vânzării unui imobil la licitație publică, cu ocazia executării silite imobiliare. Conform art.561 Cod de procedură civilă revendicantul unui imobil vândut la licitație publică trebuie să exercite acțiunea în revendicare în termen de 5 ani calculați de la data depunerii prețului de către adjudecatar.

Ordonanța de adjudecare face ca adjudecatarul (cumpărătorul) să dobândească dreptul de proprietate asupra imobilului vândut prin licitație publică.

Literatura de specialitate consideră că termenul instituit de art.561 Cod de procedură civilă – permite stabilirea situației juridice a imobilului, conferindu-se mai multă siguranță atât cumpărătorului la licitație publică, cât și persoanelor care vor ulterior, să dobândească bunul de la el. (Ilie Stoenescu, Arthur Hilsenard, Savelly Zilberstain, Tratat teoretic și practic de procedură a executării silite, Editura Academiei, București, 1966, p.381)

De asemenea, art.498 cod civil instituie un caz de prescripție scurtă de un an, pentru revendicarea unei porțiuni de pământ ce a fost încorporată unui teren prin avulsiune. Termenul începe să curgă din momentul în care s-a produs avulsiunea.

O altă excepție de la regula imprescriptibilității acțiunii în revendicare a constituit-o art.III din decretul nr.218/1960, pentru modificarea Decretului nr.167/1958 cu privire la prescripția extinctivă care statua că „dreptul la orice acțiune având ca obiect restituirea în natură sau prin echivalent a unui bun intrat, la data publicării decretului în posesia statului sau a unei organizații obștești – indiferent de natura bunului – fie fără nici un titlu, fie în cadrul procedurii decretului nr.111/1951, se prescrie prin doi ani de la data când are loc intrarea în posesie. (Traian Ionașcu, Salvator Brădeanu, op.cit., p.193 și Trib. Suprem, sec.civ., dec.nr.776/1971, Tribunalul Suprem, sec.civ., dec.nr.1597/1970 și Tribunalul Suprem în compunerea prev. De art.39 alin.2 din Legea nr.60/1968 dec.nr.64/1971 în I.Mihuță, Repertoriu 1969 – 1975, pag.88 –89.)

Atunci când însă un bun imobil este dobândit prin uzucapiune, dreptul proprietarului inițial s-a stins și el nu va mai putea avea câștig de cauză într-o acțiune de revendicare.

5.4.Persoanele care pot introduce acțiunea în revendicare

Acțiunea în revendicare poate fi introdusă de titularul dreptului de proprietate. Și mai mult, doctrina juridică a considerat și practica judiciară a statuat, aproape în unanimitate, că reclamantul într-un proces de revendicare trebuie să aibă calitatea de a pretinde dreptul reclamat, adică să fie proprietarul unic și exclusiv al bunului, chir dacă dreptul său de proprietate este condițional. (M.N.Costin, „Marile insituții ale dreptului Civil român, Edit.Dacia, Cluj – Napoca, 1982, p. 257 – 258; Curetea Supr. De Justiție, secț. Civ., dec. Nr.1467/1992, în Dreptul nr.7/1993, p.91; idem, dec. Nr.295% 1993, în Dreptul nr.7/1994, p.85)

Astfel, proprietatea sub condiție rezolutorie dă dreptul de a revendica.

Pe cale de consecință, cumpărătorul unui bun în raport de care vânzătorul și-a păstrat facultatea de răscumpărarea într-un termen determinat, poate promova o acțiune în revendicare. (Ioan C.Dușescu, Despre acțiunea în revendicare imobiliară, București, 1931, p.27)

De asemenea, moștenitorul în virtutea calității sale de continuator al persoanei defunctului, poate revendica un bun al succesiunii (Curtea Supremă de Justiție în compunerea prev.de art.39 alin.2 și 3 din Legea pentru rganizarea judecătorească, dec.nr.7 – Bueltinul Juriprudenței – Culegerea de decizii pe anul 1993, p.7)

În cazul comoștenitorilor, cât timp durează starea de indiviziune, dreptul fiecăruia nefiind clarificat în raport cu întreaga succesiune, el este mărginit numai la o cotă parte care se va determina cu ocazia partajului.

În consecință, un comoștenitor aflat în indiviziune nu poate introduce singur acțiunea în revendicarea unui bun din succesiune deținut de un terț (T.S., secț.civ.dec, nr.1105/1969 în C.D. 1969, p.237; T.S.sec. civ., dec.nr.1030/1975 în C.D. 1975, p.222), ci numai împreună cu ceilalți moștenitori, aceasta întrucât acțiunea în revendicare presupune un drept exclusiv și absolut asupra bunului revendicat, drept pe care un comoștenitor îl poate avea numai ca efect al partajului.( T.S., sec.civ., dec.nr.907/1969, în C.D.1969, p.74; T.S., sec.civ., dec.nr.362/15 februarie 1984 în Rep. Pe anii 1980 – 1985, p.245)

Totuși într-un asemenea caz, comoștenitorul indiviz poate cere să se recunoască și determine în contradictoriu cu cei ce dețin bunul succesoral și față de ceilalți copărtași, cota succesoarală care i se cuvine asupra acelui bun.(Trib. Supr., sec.civ., dec.nr.224/1972 în C.D. 1972 p.84 și C.S.J. sec.civ., dec.Nr.1467/1992 în Probleme de drept din deciziile C.S.J. (1990 – 1992, p.250)

Acțiunea în revendicare aparține și legatarilor pentru bunurile ce le-au fost lăsate de defunct.

În mod corespunzător, un coproprietar nu are posibilitatea de a revendica de unul singur bunul ce se află în coproprietate de la posesorul lui, întrucât dreptul său este exprimat într-o cotă parte nedeterminată în materialitatea sa, respectiv nu are un drept eclusiv (C.Hamangiu, Cod civil adnotat, vol.VI, București, 1930, p.47, speța 67)

Cu toate acestea, în practica judiciară s-a decis că, având acordul expres al tuturor celorlalți coproprietari, unul dintre ei va putea revendica bunul indiviz. (Trib Suprem, sec.civ., dec.nr.662/1960 în C.D. 1960, p.356)

Nu este însă admisibilă o acțiune în revendicare introdusă de un coproprietar împotriva celorlalți coproprietari, cu privire la bunul indiviz, deoarece nici un coproprietar nu este proprietar exclusiv asupra bunului.

Dacă însă intervine partajul și bunul este atribuit în lotul unuia dintre coproprietari, acesta va putea promova acțiunea în revendicare împotriva celui ce deține bunul fără drept (Dr.Eugeniu Safta Romano, Dreptul de proprietateprivată și publică în România, Editura Graphics, Iași, 1993). În cazul devălmășiei, bunul nu poate fi revendicat decât de toți codevălmașii. (T.S. , dec.civ. dec.nr.1931/1972 citată de C-tin Oprișan, op.cit.p.10)

Tot astfel, acțiunea în revendicare a unui bun comun soților poate fi promovată, în temeiul mandatului tacit reciproc, numai de către unul din ei, deoarece o asemenea acțiune este considerată un act de conservare. (Trib.Supr., sec.civ., dec.nr.538/1973 în C.D. 1973,p.239)

În literatura de specialitate s-a precizat însă că atunci când acțiunea în revendicare privește un bun comun imobil, aceasta nu mai poate fi promovată de un singur soț, deoarece nu mai există prezumția de mandat tacit reciproc (I.Filipescu, dreptul de proprietate și alte drepturi reale, București, 1998, Ed.Actami, p.217), iar o atare acțiune nu poate fi considerată un act de conservare, ci un act de dispoziție(T.R.Popescu, Dreptul familiei, Tratat, vol.I, București, 1965, pag.206)

Nu este necesar pentru a revendica de a avea toate atributele dreptului de proprietate, nudul proprietar putând-o face chiar dacă imobilul este grevat de un uzufruct.

Acțiunea în revendicare poate fi promovată și de creditorii chirografari pe calea acțiunii oblice, precum și de creditorii ipotecari (Corneliu Bârsan, Maria Gaiță, Mona Pivniceru, Drepturi reale, Institutul European, Iași,1997)

În situația în care pârâtul susține că deține lucrul cu titlu precar și indică persoana care îl posedă, reclamantul urmează să solicite introducerea în cauză a acestuia.

Persoanlele împotriva cărora se poate intenta acțiunea în revendicare

Revendicarea, urmărind predarea posesiunii lucrului, însemnând că se îndrepată în contra aceluia ce deține materialmente lucrul revendicat.

În raport de această regulă, urmează a se reține că spre deosebire de acțiunile personale, revendicarea nu se poate îndrepta împotriva succesorilor deținătorului decât dacă aceștia posedă lucrul revenidicat.

Dacă însă respectivul lucru, ca efect al partajului, a revenit în întregime în lotul unuia dintre moștenitori, numai acesta urmează a fi chemat în judecată.

Câd însă succesiunea este încă nedivizată, cel ce revendică trebuie să introducă în cauză pe toți succesorii pentru a le fi opozabilă hotărârea.

Când deținătorul lucrului, pârât în litigiu, nu posedă pentru sine și declară că posedă pentru altu, reclamantul va trebui să introducă în cauză pe cel desemnat de pârât că posedă. (Eugenia T.Popa, Acțiunea în revendicare – Ed.Lumina Lex, 1998)

Dacă pârâtul pretinde că nu posedă nici pentru el, nici pentru altul, reclamantul urmează să probeze posesiunea care servește ca temei acțiunii sale, pentru că nu poate revendica un bun de la cel ce nu-l deține. (Ioan Dușescu, p.299

Reclamantul și pârâtul trebuie să aibă capacitatea de a se judeca și calitate procesuală, reclamantul trebuie să aibă și un drept la acțiune legat de un interes legitim născut și actual(Arthur Hilsenrad, Ilie Stoenescu, Procesul civil, Editura Științifică 1957,p.148

5.5.Obiectul acțiunii sau concretizarea pretențiilor reclamantului

Revendicarea fiind protecția juridică a dreptului de proprietate implică ca bunul revendicat să fie susceptibil de proprietate.

Există lucruri care prin natura lor, sau datorită afectațiunii speciale sunt incompatibile cu ideea de proprietate privată.

În acest sens,pot fi exemplificate lucrurile comune care se găsesc în uzul comun al tuturor ca, aerul, apa curgătoare (art.647 Cod civil) ori acelea care fac parte din domeniul public (art.467 și 477 Cod civil, art.135 alin.4 din Constituțiea din 1991, art.5 din Legea nr.18/1991).

AstfeL, de regulă, pot fi revendicate numai bunurile corporale, care au o existență materială, aspect care este impus de natura dreptului de proprietate.

Bunurile care formează obiectul revendicării trebuie să fie determinate individual. De aceea, bunul a cărei proprietate a fost uzurpată, care a suferit transformări încât și-a pierdut individualitatea, el nu mai poate fi revendicat.

5.5.Efectul admiterii în revendicare

Urmare a admiterii acțiunii în revendicare, instanța de judecată recunoaște existența dreptului de proprietate al reclamantului, împotriva voinței și susținerilor pârâtului. De asemenea, instanța, pe cale de consecință, îl obligă pe pârât să restituie bunul adevăratului proprietar și să se abțină de la orice faptă prin care ar aduce atingere exercițiului normal și deplin al dreptului de proprietate.

Bunul se restituie în natură și liber de sarcinile constituite de pârât în favoarea unor terțe persoane, potrivit principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis. Dacă bunul nu pote fi restituit în natură, pârâtul este obligat să-i plătească reclamantului un echivalent bănesc.

Atunci când bunul revendicat a produs fructe, pârâtul, dacă a fost posesor de rea – credință, va fi obligat să le restituie reclamantului, în natură sau contravaloarea lor. Atunci când a fost un posesor de bună – credință are dreptul să păstreze fructele bunului în proprietatea sa. Buna – credință încetează pe data introducerii acțiunii în revendicare de către proprietar.

Indiferent că a fost posesor de rea – credință, pârâtul are dreptul să pretindă reclamantului restituirea cheltuielilor necesare și a celor utile pe care le-a făcut cu privire la bunul respectiv. Cheltuielile necesare sunt acelea făcute pentru conservarea bunului; fără ele, conservarea bunului era cu neputințăCheltuielile utile se restituie numai în limita sporurilor de valoare a bunului, stabilit în momentul obligării la restituire. Obligația de restituire a tuturor acestor cheltuieli se întemeiază pe principiul îmbogățirii fără justă cauză a proprietarului – reclamant.

Cheltuielile de plăcere sau de înfrumusețare (voluptuarii) a bunului făcute de către pârât nu se restituie. În schimb, posesorul are dreptul să ridice acele lucrări, fără a deteriora bunul respectiv.L.Pop

SPEȚĂ – Acțiunea în revendicare

Prin decizia civ. Nr.45/15 ian.2001, Curtea de Apel Ploiești a admis recursul reclamantului B.M., a casat sentința civilă nr.10209/1999 pronunțată de Judecătoria Ploiești – prin care se respinsese acțiunea de revendicare a 3.400 m.p. teren de casă și decizia ci. Nr.1212/2000 a tribunalului Prahova și pe fond, a admis acțiunea și a obligat pârâta S.C.”Agromec S.A.”, Bărcănești să lase reclamantului mobilul teren și casă, conform raportului de expertiză.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut că reclamantul și-a dovedit calitatea procesuală activă, în sensul că este moștenitorul imobilului preluat cu Decretul nr.83/1949 de la R.C. – decedat la data de 10 februarie 1963 – moștenit de soția sa M.C.- decedată la 21 decembrie 1991 – reclamantul fiind moștenitorul acestuia.

Potrivit art.2 din Decr. Nr.83/1949, trec în proprietatea statului exploatările agricole moșierești, ceea ce a făcut obiectul exproprierii în baza legii nr.187/1945 și fermelor model nu și casele de locuit ale acelorexpropriați.

Imobilul din litigiu a avut destinația de casă de locuit pentru autorii reclamantului, de la data preluării de către stat, acestora stabilindu-se un domiciliu forțat în orașul Pitești.

În acesta condiții, preluarea fiind evident abuzivă, peste dispozițiile legale de la acea vreme, acțiunea trebuia admisă.

(Curtea de Apel Ploiești – decizia civ. Nr.45/15 ian.2001)

6.Acțiunea în revendicare imobiliară

Regimul juridic al acțiunii în revendicare imobiliară privește două probleme:

proba dreptului de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare imobiliară

imprescriptibilitatea acestei acțiuni sub aspect extinctiv

6.1.Proba acțiunii în revendicare

Acțiunea în revendicare este o acțiune petitorie, întrucât tinde să stabilească direct existența dreptului de proprietate al reclamantului și are ca rezultat, în cazul în care este admisă redobțndirea posesiunii, ca o consecință a recunoașterii dreptului de proprietate.

Acțiunea în revendicare este o acțiune reală deoarece sancționează un drept real.

Codul civil nu conține nici o prevedere despre revendicarea imobilelor.

În acest domeniu, un interes deosebit îl prezintă însă dovada dreptului de proprietate și prescripția acțiunii.

Întrucât este dificil să se facă dovada proprietății imobiliare uneori proprietarul are interesul să exercite o altă acțiune posibilă doar dacă și-a păstrat față de adversarul său calitatea juridică de posesor.

Alte situțaii pot apare când posesorul actual al imobilului îl deține de mai puțin de un an.

În consecință, proprietarul va exercita o acțiune posesorie și odată intrat în posesia bunului său rămâne în așteptarea eventualelor acțiuni ale adversarului său.

Acesta din urmă poate intenta o acțiune în revendicare, caz în care va fi obligat să facă dovada dreptului de proprietate pe care îl pretinde.

O situație similară pote exista și în cazul în care adversarul este un simplu detentor în temeiul unui contract încheiat cu proprietarul.

În această împrejurare, dacă detentorul refuză să evacueze imobilul cum ar fi în cazul locațiunii, proprietarul poate să-și exercite acțiunea personală rezultată din contract, putând să ceară executarea obligației de restituire.

Așadar, revendicarea este practic exercitată numai în măsura în care proprietarul – care a abandonat de bună voie sau nu imobilul său – nu are la dispoziție nici acțiunea posesorie și nici acțiunea personală contractuală. Niciun textal codului civil nu precizează maniera în care proprietarul trebuie să facă dovada dreptului său.

Această împrejurare se explică prin aceea că dispozițiile codului civil nu au în vedere proba indirectă a dreptului. Ele reglementează proba actului sau faptului juridic din care rezultă existența unui drept.

În consecință urmează a fi aplicate probei proprietății, regulile înscrise în art.1169 și urm. Cod civil, din capitolul „Despre probațiunea obligațiilor și a plății”, fiindcă consacră un principiu general.

Principiul reglementat de art.1169 Cod civil potrivit căruia cel ce face o propunere în justiție trebuie să dovedească – principiu ce constituie o reproducere a vechii formule „actori incumbit onus probandi”- deși înscris la titlul „dovada obligațiilor și a plății”, are o aplicare generală. Și revenidcarea este condusă de acest principiu, astfel că reclamantul dintr-o oarecare acțiune este ținut să dovdească dreptul său de proprietate.

În mod constant, instanța supremă a statuat că la soluționarea unei acțiuni în revendicare instana de judecată este necesar să urmărească ca reclamantul să folosescă rguluile obișnuite de probațiune și să facă dovada pretențiilor sale, întrucât și în revndicare, ca și în orice altă cauză civilă, o acțiune nu poate fi admisă dacă relamantul nu probează dreptul ce pretinde.1

Dacă recalamtul nu a făcut această probă, pârâtul nu are numic de dovedit și acțiunea va fi respinsă.2

În afară de proba dreptului de proprietate, reclamantul în revendicare poate fi fi obligat să facă și alte probatorii secundare ca de exemplu, dovada că pârâtul deține lucrul, dacă acesta contestă că l-ar avea în posesie, întrucât revendicarea apare lipsită de interes dacă bunul revendicat nu s-ar afla la pârât.3

Așadar, la acțiunea în revendicare, proprietarul care revendică se află în fața unui posesor, astfel că pentru a reuși demersurile sale, el trebuie să aibă un titlu ân baza căruia să poată triumfa asupra posesorului.

Aplicând principiile înscrise în art.1169 și urm. Din codul civil se poate spune că proba dreptului de proprietate este diferită în funcție de temeiul juridic pe care reclamantul își fundamentează acțiunea, juridic (vânzare, donație, succesiune, etc.) el ar urma să facă dovada dreptului său numai prin înscris conformar.1191 și urm. Cod civil, iar când se pretinde proprietar în considerarea unui simplu fapt (uzucapiune sau ocupațiune) el ar putea să dovedească prin orice mijloace de probă (martori sau prezumții) conform art.1198 cod civil.4

Dovada dreptului de proprietate imobiliară prezintă dificultăți de ordin practic și teoretic.

Dificultățile practice sunt generate de faptul că nu în toate cazurile proprietarii dispuneau de titluri scrise, iar alteori acestea erau anulabile pentru vicii de fond sau de formă.

Din punct de vedere teoretic dificultatea provine din „insuficiența probatorie a titlurilor de proprietate”5

Speță – Acțiunea în revendicare a imobilelor. Proba

Cureta de Apel București, secția I, decizia nr.870 din 29 martie 1881.

Actul autentic face deplină credința despre cele conținute în el față de părțile contractante; și proba rezultând din prezumții nu poate fi admisibilă pentru a dărâma cele conțunute într-un asemenea act.

Și chiar dacă actul ar fi sub semnătură privată, totuși proba prezumției nu este admisibilă.

Astfel, circumstanța că vânzătorul a deținut actul autentic de vânzare în mâinile sale, nu denotă că prețul imobilului vândut nu a fost răspuns; și nici un articol din Codul civil nu stabilește ceea ce statua Codul Caragea al art.13 de la vânzători că „vânzarea celor nemișcătoare atunci e săvârșită când vânzătorul, primind prețul sau încredințare pentru preț, va da cumpărătorului zapisul vânzării.6

Speță – Acțiunea în revendicare a imobilelor. Proba

Înalta curte de Casație și Justiție, secția I, decizia nr.200 din 7 iunie 1893

După art.1180 C.civ., actul sub semnătură privată, fără mențiunea de bun și probat, conținând un angajament unilateral, nu formează prin el însuși proba completă despre angajamentul ce enunță, dar un atare act poate fi considerat ca un început de probă scrisă de natură a face admisibilă proba testimonială sau a autoriza deferirea jurământului supletoriu.7

Speță – Acțiunea în revendicare. Acțiunea în revendicare a imobilelor. Proba.

Înalta curte de casație și Justiție, secția I, decizia nr.114 din 29 martie 1881.

Deși baza acțiunii în revendicare fiind dreptul de proprietate, prob completă a acestui drept urmează să se facă prin titluri de proprietate, sunt însă cazuri în care o asemenea probă este imposibilă și în care chir posesiunea defendorului, nefiind exclusivă și bine caracterizată, judecata nu poate avea altă bază decât prezumțiile respective invocate defapt dacă în interval au fost sau nu demobilizați și în ce măsură.

Acest Decret Regal a intervenit pe ziua de 1 Aprilie 1921, când armata a fost trecută pe picior de pace, astfel că numai de la această dată urmează a se calcula termenul de preemțiune chia pentru cererea de perimare s-a făcut înainte de a împlini doi ani, conform art.257 C.proc.civ., instanța de fond a respins-o.8

Speță – Acțiunea în revenidcare a imobilelor. Proba

Tribunalul Bacău, secția I, decizie din 1907

Un act care dă posesie unei persoane un pământ pe termen de 99 de ani, mai lung decât viața normală a unui om și îl consideră în același timp toate drepturile lui de proprietatr, constituie o adevărată vânzare și asemenea act iscălit prin punere de deget, chiar autentificat de primărie, nu poate avea nici o valoare juridică, deoarece judecătoriile comunale nu sunt competentesă autentifice asemenea acte.

Căci, chiar dacă asemenea act ar fi considerat ca un contract de arendă, totuși nu poate fi opozabil, când se constată că autentificarea lui de către primărie conține vicii de formă.9

Speță – Acțiunea în revendicare a imobilelor . Proba.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I, decizia nr.389 din 1899

Un act nul ca autentic poate fi considerat ca un act sub semnătură privată, când consideră că semnăturile din el sunt proprii părților șiun asemenea act poate fi considerat un început de dovadă scrisă spre a se completa dovada consimțământului părților prin martori și prezumții.10

Speță – Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I, decizia nr.155 din 6 mai 1887

Proba testimonială este admisibilă ori de câte ori e vorba de dovedirea unor fapte oarecare de către unadin părți, pentru partea care le invocă este în imposibilitatea a le proba cu acte scrise.

Astfel, dacă se alege de reclamantcă aveerea ce o reclamă cu drept de moștenire a fost în patrimoniul autorului său, pe care a posedat-o ab antiquo până în momentul încetării sale di viață, aici fiind vorba de dovedirea unui fapt pentru care nu era posibilitate a se procura o probă scrisă, ăproba testimonială este admisibilă.11

Speță – Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I, decizia nr.12 din 1903.

Este admisibilă proba cu martori spre a dovedi pierderea titlului din o cauză de forță majoră și constatarea conținutului său.12

Sarcina probei

Art.1169 Cod civil consacră principiul actori incumbit probatio, regulă care se aplică și în materia dovedirii proprietății.

Astfel, reclamantul trebuie să facă dovada că el este proprietarul lucrului, nu pârâtul.

S-a arătat (E.Safta Romano, op.cit.,p.348citat)că, indiferent dacă dreptul de proprietate provine dintr-un act juridic (cum ar fi vânzarea, donația, etc) sau dintr-un fapt juridic (cum ar fi uzucapiunea, ocupațiunea etc.) sarcina probei aparține tot reclamantului. Puterea probatorie a dovezii dreptului de proprietate diferă după cum acest drept a fost dobândit printr-un mod originar sau printr-un mod derivat. Ciatat Când se face dovada că dreptul de proprietate a fost dobândit printr-un mod originar de dobândire a proprietății, atunci, dovada este absolută.citat

În favoarea pârâtului operează, din însăși faptul posesiei, o prezumție relativă de proprietate citat Urmează că atâta timp cât reclamantul nu face dovada dreptului său de proprietate, acțiunea în revendivare trebuie respinsă.citat

După ce reclamantul și-a făcut proba, pârâtul se vedea obligat a trece la contra dovadă potrivit regulii în exceptione reus fit actor sau onus probandi incubit eius qui dicit. El va fi obligat să producă dovezi în situațiile în care se ajunge la comparații între titluri și posesiuni invocate de ele două părți. Citat

Ca mijloace de apărare, pârâtul poate invoca: prescripția achizitivă, excepția autorității lucrului judecat (art.1202 C.civ.), excepția de garanție (în toate cazurile în care reclamantul are obligația fie personal, fie ca reprezentant al înstrăinării, să răspundă de evicțiunea ce ar atrage admiterea revendicării)citat

6.2.Dificultăți în proba proprietății

În ceea ce privește proba propriu-zisă a proprietății imobiliare, ea întâmpină în dreptul român numeroase dificultăți citat care au ca motive:

– în unele cazuri, mai ales în trecut, nu s-au redactat înscrisuri doveditoare ale transmisiunii dreptului de proprietate;

– în multe cazuri înscrisurile întocmite nu sunt însoțite de planuri topografice precise pentru delimitarea bunului imobil dobândit;

– insuficiența probatorie cu înscrisuri mai recurge în sistemul legislației noastre di principiul relativității actelor juridice, care asemenea Codului civil francez, prevede că actele juridice produc efecte numai între părțile care le-au încheiat, aceste acte nefiind opozabile terților: res inter alios acta aliis neque nocere, neqe prodese potest.

Dacă reclamantul, care se pretinde proprietar, va prezenta pârâtului posesor un înscris constatator al actului translativ de proprietate privind bunul revendicat, pârâtul va putea să-i răspundă că acel act nu este opozabil, fiind un res inter alios acta. Cea mai mare parte din aceste dificultăți, dacă nu chiar toate, erau înlăturate în dreptul roman cu concursul acțiunii publiciene citat. Acțiunea publiciană prezenta două mari avantaje față de acțiunea în revndicare, unul privitor la dovadă și altul referitor la fundamentul urmăririi. Cel ce o intena nu avea să dovedească decât două fapte și anume: faptul că lucrul i-a fost remis, adică tradițiunea, precum și că acestea se întemeia pe justă cauză. El nu este deci dator să dovedească și calitatea de proprietar a autorului său, așa cum se cere în acțiunea în revendicare. Pe de altă parte, judecătorul nu avea să cerceteze dacă lucrul aparținea reclamantului la data intentării acțiunii, ci numai dacă el i-ar fi aparținut în cazul în care termenul uzucapiunii ar fi fost atins. Așa încât nimeni nu se opunea ca acel ce deceda în timpul procesului deschis de posesorul în causa usucapendi, adică în procesul grefat pe elementele acțiunii publiciene.

Față de inconvenientele arătate în materia probei , practica judecătorească a ajuns să concretizeze câteva principii care se aplică în soluționarea cazurilor de speță, principii ce vor fi menționate mai jos.

Au fost deosebite astfel mai multe ipoteze.

Prima ipoteză este aceea în care ambele părți, atât reclamantul cât și pârâtul, au titluri scrise privind dreptul de proprietate asupra bunului revendicat.

În această ipoteză se distinge după cum titlurile provin de la același autor sau provin de la autori deosebiți.

a)Dacă ambele titluri provin de la același autor – de exemplu și reclamantul și pârâtul au cumărat bunul de la același vânzător – urmează a se distinge după cum părțile au îndeplinit sau nu formalitatea transcrierii în registrul de mutațiuni imobiliare.

Speță – Tribunalul Constanța, Secția I, decizia civilă nr.132 din 6 aprilie 1921.

Situația în care ambele părți au titluri scrise. Titlurile provin de la același autor. Posesie. Prescriptibilitatea acțiunii în revendicare în materia vânzărilor silite imobiliare

1.Când doi achizitori ai aceluiași imobil își dispută preferința sau dreptul de proprietate asupra acelui imobil, unul invocând anterioritatea transcrierii titlului său, iar celălalt pprescripția împlinită în baza unui just titlu translativ de proprietate, transcris ulterior sau netranscris, acest al doilea va învinge pe cel dintâi, pentru că, în afară de titlul său, a mai dobândit un nou titlu de proprietate, conferit de art.645 C.civ.:prescripția care îl face pe propietar erga omnes și prin acesta orice transcriere făcută de un altul nu mai operează, pentru că uzucapiunea a consolidat definitiv proprietatea în patrimoniul celui ce o invocă.

2. Punctul de plecare sau de începere a curgerii prescripției de 5 ani, prevăzută de art.568 C.proc.civ., este momentul când adjudecatorul a fost pus efectiv în posesiunea bunului adjudecat, fie de portărei, cu anumite forme, fie de părți, prin buna învoială, fiindcă din acest moment naște acțiunea pentru cei ce ar pretinde drepturi asupra bunului adjudecat, care nu au figurat în instanța de urmărire.

Acest termen nu începe a curge contra unui pretins proprietar și deținător al bunului urmărit, care nu este pus în cauză în lucrările de urmărire și predare a imobilului, atâta timp cât este lăsat în posesiunea bunului adjudecat, chiar de ar trece 5 ani de la formalitățile de punere în posesiune făcute de părți.12

b) Situația în care nici una din părți nu a transcris titlul său, din confruntarea celor două titluri mai puternic va fi acela care are data cea mai veche.

Dacă s-a efectuat transcrierea, câștigă partea care a transcris mai întâi, potrivit principiului: qui tempore, potir jure; acasta chiar dacă actul transcris mi întâi fusese încheiat ulterior celuilalt act.citat p.345În toate cazurile nu se mai consideră necesar ca proba să se facă din autor în autor, spre a se dovedi astfel, valabilitatea dobândirii dreptuuli de proprietate.

b) Dacă titlurile provin de la autori diferiți problema este mai complicat, fiind mai multe soluții propuse:

– o primă soluție presupune ca în această situație să se dea preferință posesorului, conform legii: în pari causa, melior este causa possidentis;

– o altă soluție propune să se dea preferință celui ce invocă titlul cu data cea mai veche.

Ultima soluție, care pare a fi cea mai rațională, prpune a se compara între ele drepturile autorilor de la care provin cele două titluri: va câștiga acea parte care a dobțndit de la autorul al cărui drept este preferabil. Soluția apare ca fiind o aplicație a principiului nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet; sarcina probei că autorul său a avut un drept preferabil revine reclamantului.

A doua ipoteză este aceea în care o parte are titlu privind proprietatea bunului revendicat.

În această ipoteză se distinge după cum:

a.pârâtul este cel care are titlu; în acest caz acțiunea reclamantului va fi respinsă;

b. reclamantul este cel care are titlu; în acest caz reclamantul câștigă, cu două condiții: titlul să emane de la un terț și nu de la un reclamant însuși; data titlului să fie anterioară posesiei pârâtului.

A treia situație este aceea în care nici una din părți nu are titlu și nu poate invoca dobândirea lucrului prin uzucapiune ori prin ocupațiune.

Într-o asemenea situația s-ar putea ajunge la soluția ca acțiunea reclamantului să fie respinsă de plano, dându-se câștig de cauză posesorului, pe baza principiului in pari causa, melior este causa possidentis.

Cu toate acestea, în practica judecătorească pare a se contura soluția ca acțiunea să nu fie respinsă de plano, mai înainte de a fi comparat cele două posesii în conflict: cea a reclamantuuli și cea a pârâtului. Ar urma să câștige cine va invoca o posesie mai caracterizată. Astfel va câștiga cel ce invocă o posesie îndelungată, o posesie de bună credință, o posesie neviciată, etc.

Dacă reclamantul, deci, face dovada că posesia lui este anterioară față de cea a pârâtului și mai caracterizată, el (reclamantul) are câștig de cauză.

În toate cele trei ipostazela care ne-am referit până aici s-a pus problema existenței unui titlu – a unui înscris – ca mijloc de probă.

6.3.Titlul în materia de probă a dreptului de proprietate

În materia acțiunii în revendicare, prin titlu se înțelege atât cel translativ de proprietate (vânzarea, schimbul, doația, etc.), care creează un drept în patrimoniul dobânditorului, cât și cel declarativ, care recunoaște numai un drept anterior cum ar fi hotărârea judecătorească, un act de partaj, o tranzacție.

De asemenea, un testament, care îndeplinește condițiile legale și nu a fost anulat, constituie un titlu legal de proprietate.

Invocarea unui titlu de la o altă persoană decât cea cu care se află în conflict nu reprezintă o abatere de la principiul relativității actelor juridice, deoarece opunerea adversarului a unui titlu de proprietate, nu înseamnă că se invocă, în realitate, caracterul absolut al titlului, ci se invocă o prezumție de proprietate în favoarea sa, rezultând din existența titlului. Ciatat Cealaltă parte răsturna această prezumție invoând o prezumție mai puternică și contrară, întemeiată de exemplu, pe un titlu anterior celui al adversarului.

În legătură cu Legea nr.18/1991 privind fondul funciar, republicată și modificată, s-au ridicat unele probleme privind dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor ce au făcut obiectul constituirii sau reconstituirii dreptului de proprietate.

S-a pus problema dacă hotărârea judecătorească dată în temeiul art.11 din lege (înainte de republicare) constituie un titlu de proprietate privind acel teren. Răspunsul a fost negativ, pe considerentul că potrivit procedurii instituite de această lege, controlul instanței asupra hotărârii Comisiei județene de stabilire a dreptului de proprietate se limitează la aplicarea dispozițiilor imperative ale legii privind dreptul de a obține titlul de proprietate, la întinderea suprafeței de teren cuvenite solicitantului și, dacă este cazul, la exactitatea restrângerii acelei suprafețe. Citat

O a doua problemă care s-a pus a fost aceea dacă adeverințele de proprietate care înlocuiesc provizoriu titlurile de proprietate eliberate potrivit Legii nr.18/1991 fac dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor privitor la care s-a făcut constituirea ori reconstituirea proprietății. Opinia dominantă este aceea potrivit căreia adeverințele de proprietate înlocuiesc titlurile de proprietate până la eliberarea titlurilor de proprietate prevăzute de Legea nr.18/1991. citat

6.4.Imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare imobiliară

6.4.1. Principiul

Deși art.1890 Cod civil dispune că orice drept de acțiune este supus prescripției extinctive, iar termenul general de prescripție pentru acțiunile reale este de 30 de ani, se admite că acțiunea în revendicare a bunurilor imobile este imprescriptibilă sub aspect extinctiv. Citat

Soluția se întemeiază pe mai multe argumente ciztat

1.dreptul de proprietate are caracter perpetuuu, care nu se stinge prin neuz, fără ca legea să distingă dacă este vorb de un bun mobil sau imobil;

2.rațiunile pentru care acțiunile reale privind drepturile reale care sunt dezmembrăminte ale dreptului de proprietate – stări de drept excepționale și contare stării de drept normale care este dreptul de proprietate – sunt supuse prescripției nu se mai întânlesc în cazul proprietății care reprezintă starea juridică normală și cuprinde cele mai întinse atribute asupra lucrului.

Acțiunile privind celelelate drepturi reale, de exemplu, uzufructul, se prescriu prin 30 ani.citat

Imprescriptibilitata sub aspect extinctiv a acțiunii în revendicare poate fi paralizată dacă posesorul actual invocă în favoarea sa dobândirea proprietății prin uzucapiunea de 30 ani ori de 10 – 20 ani.citat

6.4.2.Excepții

Un caz de prescriptibilitate a acțiunii în revendicare este cel prevăzut în art.498 C.civ, care se referă la avulsiune, stablind un termen de un an pentru revendicare porâiunii de pământ încorporată în terenul aparținând altui proprietar.citat

Art.520 C.proc.civ., modificat prin O.U.G.nr. 138/2000 conține o altă excepție de la principiul imprescriptibilității acțiunii în revendicare, dispunând că, în cazul vânzării la licitație publică a unui imobil supus urmăririi silite, acel bun nu va mai fi revendicat de către cel ce se pretinde a fi proprietar, dacă au trecut trei ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară.

MODELUL DE CERERE ÎN ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE IMOBILIARĂ

Domnule președinte,

Subsemnatul (a)………………domiciliat (ă) în ……….chem în judecată și personal la interogatoriu pe pârâtul (a)………..domiciliat (ă) în ………..pentru a fi obligat (ă) să-mi lase în deplină proprietate și posesie terenul împreună cu toate construcțiile și plantațiile aflate pe el, situat în …………să-mi restituie fructale percepute în valoare de ………..lei și să-mi plătească cheltuielile de judecată.

Motivele acțiunii:

În fapt, sunt proprietarul terenului ce revendic, în suprafața de………..situat în ………….cu vecinătățile:………….

Dovada că sunt proprietar o fac cu contractul de vânzare – cumpărare (sau donație= autentificat sub nr………………din ……….. de Notarul de Stat…………..

Terenul ce-l revendic este posedat de pârât (ă) de la data de…………., fără nici un drept și cu toate acestea refuză să mi-l cedeze în deplină proprietate și posesie. Acest refuz m- a determinat să-l (o) chem în judecată și să-l (o) obligați să-mi lase deplină proprietate și posesie terenul împreună cu toate construcțiile și plantațiile pe care pârâtul (a) le-a eefectuat. Înțeleg să mențin construcțiiile și plantațiile și să-l despăgubesc cu suma care se va stabili.

De asemenea, cer obligarea pârâtului (ei) să-mi plăteasc suma………..lai, reprezentând venitul pe care l-a realizat de când posedă terenul.

În drept, îmi întemeiez acțiunea pe dispozițiile art.480 și 483 și următoarele C.civ.

Dovada acțiunii înțeleg să o fac cu actul de proprietate citat, cu proba cu martori, expertiză tehnică, cercetare locală și cu interogatoriul pârâtului (ei( care urmează a fi citat (ă) cu această mențiune.

Ca martori, propun pe……………

Depun prezenta cerere în dublu exemlra pentru a fi comunicată pârâtului (ei) și timbrul fiscal în valoare de ………….lei.

Semnătura,

……………………………

Domnului

Președinte al Judecătoriei…………………..

MODEL DE CERERE ÎN ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE A UNUI IMOBIL

Domnule președinte,

Subsemnatul(a)………………..domiciliat(ă)în……….str…………..nr…………etajul…………..apartamentul nr….chem în judecată și personal la interogatoriu pe………..domiciliat în ………str. …….nr…etajul… apartamentu nr….pentru a fi obligat să-mi lase în deplină proprietate și posesie terenul situat în ……..str………..nr…cu următoarele vecinătăți:……..și să-mi restituie fructele percepute pe timpul posesiei sale a căror valoare o apreciez la suma de lei………..Înceea ce privește valoarea terenului, ea a fost evaluată de organul financiar al………..la suma de lei………..Cer, de asemenea, cheltuieli de judecată și onorariu de avocat.

Motivele acțiunii:

În fapt, subsemnatul am cumpărat acest teren de la …….prin contract de vânzare cumpărare autentificat de ……sub nr…….din…….și transcris la……….sub nr……..din ……..Pârâtul, în schimb, exercită posesia asupra terenului fără nici un drept și cu rea-credință, întrucât, deși știe că nu are titlu valabil, totuși refuză să-mi cunoască dreptul meu de proprietate.

În drept, îmi întemeiez cererea pe dispozițiile art.481 și 485 C.civ.

Înțeleg să mă folosesc deinterogatoriul pârâtului – care urmează a fi citat cu această mențiune – de probă cu acte, și anume de titlul meu de proprietate și de certificatul de evaluare a terenului de către organele financiare, precum și de proba cu martori, pentru care propun pe:………

Depun prezenta acțiune, precum și copii cartificate depe actele susmenționate, în dublu exemplar, dintre care unul pentru instanță și altul pentru a fi comunicat pârâtului.

Semnătura reclamantului,

…………………………..

Domnului

Preșdedinte al Judecătoriei……………………