.regimul Juridic al Nulitatii Actului Juridic Civil
CAPITOLUL I
NOȚIUNEA ȘI DELIMITAREA NULITĂȚII ACTULUI JURIDIC CIVIL
SECȚIUNEA I
Noțiunea nulității actului juridic civil
Definiție și terminologie
1.1 Definiție
Dimensiunea juridică a societății este o realitate asupra căreia se apleacă – spre a-i cerceta legitățile, regularitățile, geneza și modalitățile de implicare și determinare a comportamentului uman – atât dreptul, cât și alte componente ale sistemului științelor sociale (istoria, sociologia, politologia etc.)
Fiind determinat de scopuri care se impun acțiunii, dreptul – ca fenomen normativ – reprezintă o tentativă de disciplinare, de coordonare a relațiilor sociale, în vederea unor valori larg receptate de societate, cum ar fi: proprietatea, siguranța juridică și securitatea libertăților individuale, etc.
Solidară cu sine însăși și în propriul său interes, societatea își organizează un ansamblu de mijloace – între care și cele normative – prin care se apără împotriva activităților ce-i tulbură existența sau îi periclitează progresul. Norma juridică reglementează acele relații sociale care vizează buna desfășurare a raporturilor din societate și care constituie fundamentul întregii ordini sociale. Sancțiunea este un element potențial al normei juridice. Ea apare ca un complex de urmări nefavorabile – obligarea la dezdăunare, lipsirea unor acte de efectele urmărite, confiscarea unor bunuri, amenzi – urmări care sunt expresia autoapărării sociale față de comportamentul deviant al membrilor săi. Deci, o importantă sancțiune juridică o constituie nulitatea actului juridic – lipsirea unor acte de efectele urmărite, dacă aceste efecte sunt contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă – și de aceea e necesară și importantă studierea amplă a acestei sancțiuni și în domeniul dreptului civil.
În legislația noastră civilă nu există o definiție a nulității actului juridic civil.
În această situație, în literatura de specialitate s-au formulat mai multe definiții ale nulității actului juridic civil.
Traian Ionașcu și Eugen Barasch defineau nulitatea ca “sancțiunea încălcării prin act juridic – încălcare la data când actul a fost făcut – a unei dispoziții a legii.” Această definiție este deficitară, deoarece nu menționează normele a căror încălcare se sancționează cu nulitate, și anume normele ce reglementează condiții de validitate. Precizarea aceasta este necesară deoarece la încheierea actului pot fi încălcate și alte dispoziții legale, sancțiunea nefiind însă nulitatea (spre exemplu, nu se respectă forma cerută ad probationem sau cea pentru opozabilitate față de terți).
Profesorul O. Căpățână arată că “Prin nulitate se înțelege o sancțiune de drept civil care suprimă, în măsura stabilită prin hotărâre judecătorească, efectele actului juridic, potrivnice scopului urmărit de dispozițiile legale referitoare la condițiile sale de validitate”. În această definiție este bine surprinsă esența nulității; nu trebuia însă reținută în definiție mențiunea “în măsura stabilită prin hotărâre judecătorească” din două motive: pe de o parte, ea lasă impresia caracterului judiciar al sancțiunii, când, în realitate, există o sancțiune legală – fiind opera legii – și pe de altă parte, ea nu corespunde realității în cazul nulității relative, neaplicată – judiciar în cadrul termenului de prescripție extinctivă; ori și în această ipoteză, există sancțiunea nulității. În plus, mențiunea la care ne referim pare a exclude – de plano – posibilitatea nulității amiabile, ceea ce e în contradicție atît cu doctrina, cât și jurisprudența.
Doru Cosma în lucrarea “Teoria generală a actului juridic civil” arată că nulitatea e mijlocul tehnic prevăzut de lege pentru a asigura respectarea condițiilor de validitate a actului juridic. În măsura în care un act juridic concret nesocotește aceste condiții, el este lipsit de efectele sale prin mijlocirea nulității. Întrucât însă, ceea ce se urmărește în ultimă analiză prin instituirea nulității nu este reprimarea încălcării în sine a legii, ci asigurarea realizării scopului în considerarea căruia a fost stabilită condiția de validitate, nulitatea trebuie să opereze numai când nesocotirea condiției de validitate respective contravine acestui scop. Ca atare, nulitatea este sancțiunea îndreptată împotriva acelor efecte ale actului juridic care contravin scopului urmărit prin stabilirea, de către legiuitor sau de către părți, a condițiilor de validate a actului juridic.
1.2 Terminologie
Noțiunea de nulitate primește următoarele accepțiuni:
(1) nulitatea – sancțiune. În această accepțiune, nulitatea desemnează calitatea de sancțiune a măsurii, sancțiunea care intervine în cazul în care actul juridic se încheie fără respectarea condițiilor de validitate. Acesta este sensul frecvent folosit de doctrină și practică.
S-ar mai putea spune că în această primă accepțiune, nulitatea actului juridic civil desemnează consecințele nerespectării condițiilor esențiale de validitate ale actului juridic, cu prilejul încheierii acestuia.
(2) nulitatea – instituție juridică. În această accepțiune, nulitatea desemnează instituția juridică a nulității, adică totalitatea normelor juridice care o reglementează. Această accepțiune e folosită de obicei atunci când se vorbește despre “regimul juridic al nulității”.
Nulitatea actului juridic civil este acea sancțiune care lipsește actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Din această definiție rezultă trăsăturile caracteristice ale nulității, și anume :
nulitatea este o sancțiune a dreptului civil. Această trăsătură precizează ce este nulitatea actului juridic civil; totodată, prin folosirea expresiei “o sancțiune” se relevă faptul că nulitatea este numai una din sancțiunile dreptului civil, care asigură respectarea normelor sale (alături de rezoluțiune, reziliere, inopozabilitate, revocare, caducitate, reducțiune).
sfera de aplicare a nulității este circumstanțiată la actele juridice; ea nu privește faptele juridice stricto-sensu;
conținutul acestei sancțiuni constă în lipsirea actului juridic de efectele contrare legii; se precizează deci în ce constă nulitatea ;
nulitatea nu vizează întregul act juridic, ci numai unele efecte ale sale care contravin legii;
nulitatea nu intervine pentru orice încălcare, prin act juridic, a normelor juridice, ci numai a acelor norme care sunt stabilite de legiuitor pentru încheierea valabilă a actului;
în aprecierea neconcordanței cu legea a efectelor actului juridic, se apelează la finalitatea legii, în sensul că efectele de care este lipsit actul juridic civil sunt numai acelea contrare scopului legii;
momentul în raport cu care se apreciază conformitatea cu legea a actului juridic este acela al încheierii lui.
Sediul materiei
De lege lata, nu există o reglementare compactă a nulității actului juridic civil. Normele care alcătuiesc această instituție se găsesc răspândite în tot Codul civil – art. 5, 790 alin.1, 803, 822-823, 839, 886, 910 alin.2, 953, 961, 965-966, 1008, 1010, 1067, 1157, 1167-1168, 1190, 1308-1309, 1211, 1689 alin.2, 1712-1716, 1774-1776, 1897, 1900 – precum și în alte izvoare de drept civil, precum: Decretul nr. 31/1954 (art.20 și 34), Legea nr.18/1991.
Funcțiile nulității
Nulitatea actului juridic civil poate realiza următoarele funcții:
funcția preventivă, care constă în efectul inhibitoriu pe care îl execută asupra subiectelor de drept civil, tentate să încheie actul juridic cu nerespectarea condițiilor sale de valabilitate. Amenințând cu nimicirea orice încercare de eludare a reglementărilor în vigoare, nulitatea frânează de la sine eventualele abuzuri. Practic, ca “sabie a lui Damocles” ea preîntâmpină în imensa majoritate a cazurilor, prin inhibiția pe care o exercită asupra părților, tendința de a contraveni dispozițiilor normative la constituirea actului juridic.
Finalitatea preventivă poate fi realizată îndeosebi dacă actul îmbracă haina autentică, deoarece va beneficia astfel de o verificare prealabilă a legalității, efectuată de organul instrumentator, de regulă notarul public. Acesta este dator să verifice ca actele pe care le instrumentează să nu cuprindă clauze contrare legii și bunelor moravuri, să ceară și să dea lămuriri părților asupra conținutului acestor acte iar în cazul în care actul solicitat este contrar legii, notarul public va refuza întocmirea lui.
funcția sancționatorie. Dacă prima funcție nu și-a dovedit eficiența, intră în acțiune această a doua funcție care înseamnă tocmai înlăturarea efectelor contrare legii. Într-o asemenea situație, voința individuală este înlăturată, restabilindu-se raportul optim care trebuie să existe între voința individuală și cea a colectivității. Funcția sancționatorie a nulității, departe de a conduce la desființarea globală a actului juridic, se definește prin caracterul limitat al rezultatelor pe care le generează. Ea nu țintește la reprimarea în sine, ci urmărește să asigure realizarea scopului în vederea căruia legea a instituit condiția de validitate nesocotită. În consecință, nulitatea infirmă acele efecte ale actului care contravin unei dispoziții legale imperative, explicite sau tacite, lăsându-le de regulă în ființă, pe cât posibil, pe celelalte. Numai în situații de excepție nulitatea afectează actul în totalitate. Funcția nulității constă în a înlătura definitiv unele efecte potrivnice legii, izvorâte direct din actul juridic, iar nu în a sancționa calitatea voinței subiectului de drept în cauză.
funcția de mijloc de garanție a principiului legalității în domeniul actelor juridice civile. Această funcție este, în esență, sinteza celeilalte. Prin realizarea celor două funcții de mai sus, se asigură respectarea normelor de drept civil care reglementează condițiile de valabilitate a actului juridic civil. Totodată, nulitatea apare ca un mijloc juridic de asigurare a respectării ordinii publice și bunelor moravuri. Ea intervine pentru a restabili preeminența legii temporar încălcate prin manifestarea de voință a subiectului de drept.
Alți autori privesc din alt unghi de abordare funcțiile nulității distingând între funcția potențială a nulității și funcția operativă. Perioada interimară, de provizorat, ce începe concomitent cu nașterea operațiunii imperfecte este urmată, în mod obișnuit, de intervenția organului de jurisdicție, care dispune anularea. Rezultă astfel că acțiunea nulității constă inițial în efecte potențiale; ea produce consecințe operative, radicale, de-abia în faza contencioasă.
funcția potențială a nulității. În perioada interimară, actul juridic imperfect dăinuie ca titlu executor. Deși viciat, el produce în fapt efecte normale, care îi sunt inerente, ca și cum ar fi pe deplin valabil. Ca atare, nimic nu împiedică un început de executare sau chiar îndeplinirea integrală de către părți a obligațiilor asumate. Totodată, operațiunea încheiată se bucură, media tempora, de prezumția de validitate – o aparență de existență legală, totuși suficientă pentru a o înscrie, prin materialitatea și prin consecințele ei, în circuitul civil. În faza interimară este cu putință ca părțile să procedeze, din proprie inițiativă la validarea actului juridic, intrarea subsecventă în legalitate, având ca rezultat să preîntâmpine o eventuală nimicire pe care nulitatea latentă o prevestește.
funcția operativă a nulității. Potrivit finalității care o definește, nulitatea intervine eficient și radical în faza judiciară, pentru a stabili preeminența legii temporar încălcate prin manifestarea de voință a subiectului de drept. Acțiunea nulității se exercită nemijlocit asupra actului juridic imperfect de natură civilă, cu specială referire la condițiile contemporane constituirii sale; ea constă într-o sancțiune, în principiu limitată, întemeiată pe o hotărâre judecătorească.
Funcțiile nulității constituie, de fapt, însăși rațiunea de a fi a nulității actului juridic civil, adică fundamentul său.
Concepția despre nulitate
În decursul timpului, concepția despre nuse găsesc răspândite în tot Codul civil – art. 5, 790 alin.1, 803, 822-823, 839, 886, 910 alin.2, 953, 961, 965-966, 1008, 1010, 1067, 1157, 1167-1168, 1190, 1308-1309, 1211, 1689 alin.2, 1712-1716, 1774-1776, 1897, 1900 – precum și în alte izvoare de drept civil, precum: Decretul nr. 31/1954 (art.20 și 34), Legea nr.18/1991.
Funcțiile nulității
Nulitatea actului juridic civil poate realiza următoarele funcții:
funcția preventivă, care constă în efectul inhibitoriu pe care îl execută asupra subiectelor de drept civil, tentate să încheie actul juridic cu nerespectarea condițiilor sale de valabilitate. Amenințând cu nimicirea orice încercare de eludare a reglementărilor în vigoare, nulitatea frânează de la sine eventualele abuzuri. Practic, ca “sabie a lui Damocles” ea preîntâmpină în imensa majoritate a cazurilor, prin inhibiția pe care o exercită asupra părților, tendința de a contraveni dispozițiilor normative la constituirea actului juridic.
Finalitatea preventivă poate fi realizată îndeosebi dacă actul îmbracă haina autentică, deoarece va beneficia astfel de o verificare prealabilă a legalității, efectuată de organul instrumentator, de regulă notarul public. Acesta este dator să verifice ca actele pe care le instrumentează să nu cuprindă clauze contrare legii și bunelor moravuri, să ceară și să dea lămuriri părților asupra conținutului acestor acte iar în cazul în care actul solicitat este contrar legii, notarul public va refuza întocmirea lui.
funcția sancționatorie. Dacă prima funcție nu și-a dovedit eficiența, intră în acțiune această a doua funcție care înseamnă tocmai înlăturarea efectelor contrare legii. Într-o asemenea situație, voința individuală este înlăturată, restabilindu-se raportul optim care trebuie să existe între voința individuală și cea a colectivității. Funcția sancționatorie a nulității, departe de a conduce la desființarea globală a actului juridic, se definește prin caracterul limitat al rezultatelor pe care le generează. Ea nu țintește la reprimarea în sine, ci urmărește să asigure realizarea scopului în vederea căruia legea a instituit condiția de validitate nesocotită. În consecință, nulitatea infirmă acele efecte ale actului care contravin unei dispoziții legale imperative, explicite sau tacite, lăsându-le de regulă în ființă, pe cât posibil, pe celelalte. Numai în situații de excepție nulitatea afectează actul în totalitate. Funcția nulității constă în a înlătura definitiv unele efecte potrivnice legii, izvorâte direct din actul juridic, iar nu în a sancționa calitatea voinței subiectului de drept în cauză.
funcția de mijloc de garanție a principiului legalității în domeniul actelor juridice civile. Această funcție este, în esență, sinteza celeilalte. Prin realizarea celor două funcții de mai sus, se asigură respectarea normelor de drept civil care reglementează condițiile de valabilitate a actului juridic civil. Totodată, nulitatea apare ca un mijloc juridic de asigurare a respectării ordinii publice și bunelor moravuri. Ea intervine pentru a restabili preeminența legii temporar încălcate prin manifestarea de voință a subiectului de drept.
Alți autori privesc din alt unghi de abordare funcțiile nulității distingând între funcția potențială a nulității și funcția operativă. Perioada interimară, de provizorat, ce începe concomitent cu nașterea operațiunii imperfecte este urmată, în mod obișnuit, de intervenția organului de jurisdicție, care dispune anularea. Rezultă astfel că acțiunea nulității constă inițial în efecte potențiale; ea produce consecințe operative, radicale, de-abia în faza contencioasă.
funcția potențială a nulității. În perioada interimară, actul juridic imperfect dăinuie ca titlu executor. Deși viciat, el produce în fapt efecte normale, care îi sunt inerente, ca și cum ar fi pe deplin valabil. Ca atare, nimic nu împiedică un început de executare sau chiar îndeplinirea integrală de către părți a obligațiilor asumate. Totodată, operațiunea încheiată se bucură, media tempora, de prezumția de validitate – o aparență de existență legală, totuși suficientă pentru a o înscrie, prin materialitatea și prin consecințele ei, în circuitul civil. În faza interimară este cu putință ca părțile să procedeze, din proprie inițiativă la validarea actului juridic, intrarea subsecventă în legalitate, având ca rezultat să preîntâmpine o eventuală nimicire pe care nulitatea latentă o prevestește.
funcția operativă a nulității. Potrivit finalității care o definește, nulitatea intervine eficient și radical în faza judiciară, pentru a stabili preeminența legii temporar încălcate prin manifestarea de voință a subiectului de drept. Acțiunea nulității se exercită nemijlocit asupra actului juridic imperfect de natură civilă, cu specială referire la condițiile contemporane constituirii sale; ea constă într-o sancțiune, în principiu limitată, întemeiată pe o hotărâre judecătorească.
Funcțiile nulității constituie, de fapt, însăși rațiunea de a fi a nulității actului juridic civil, adică fundamentul său.
Concepția despre nulitate
În decursul timpului, concepția despre nulitatea actului juridic civil a cunoscut o anumită evoluție.
Astfel, într-o primă etapă, numită “clasică”, nulitatea era concepută ca o “stare organică”, ca o “calitate intrinsecă a actului juridic”. În fundamentarea acestei concepții se pleacă de la asemănarea actului juridic încheiat cu nerespectarea actului juridic, organismul care este imperfect (bolnav), motiv pentru care acestei concepții i s-a spus că este a “actului organism”.
Consecința care se deduce din această concepție era următoarea: nulitatea lovește actul juridic în întregul său, actul nefiind susceptibil de a produce vreun efect juridic; în această concepție, nulitatea actului juridic era întotdeauna totală și iremediabilă; regula exprimată în adagiul quod nullum est, nulum producit effectum se aplica până la ultima consecință, adică având intensitate maximă.
În concepția arătată subzistau reminiscențe provenite din dreptul roman, care proclamase regula qui contra legem agit nihil agit cu accentul pe nimicirea totală a actului juridic (nihil).
Prin opoziție, cu optica tradițională, desigur prea rigidă, literatura de specialitate a învederat cu deplin temei că “nulitatea nu mai este o măsură îndreptată împotriva actului juridic ca atare, ci este o măsură care tinde ca anumite efecte ale actului juridic să nu se producă”. Se suprimă efectele care ar contrazice dispoziția legală încălcată – scopul dispoziției legale – dar sunt lăsate neatinse celelalte efecte – care, tocmai pentru că nu sunt în neconcordanță cu scopul unei dispoziții legale, nu se vede totuși pentru ce ar fi totuși și ele înlăturate. “Nulitatea apare nu ca o sancțiune îndreptată împotriva actului juridic în sine, ci ca o măsură prin care se urmărește ca anumite efecte ale actului juridic, ce contrazic scopul dispoziției legale nesocotite, să nu se producă. Absența unor astfel de efecte este de natură a lua nulității orice justificare”.
În noua concepție, caracterul represiv al nulității suferă, așadar, în esență, o atenuare, fiindu-i strict limitate consecințele negative pe care le exercită asupra actului juridic și înlesnindu-se în cea mai largă măsură posibilitățile de a-l remedia. Deci nulitatea, ca sancțiune a actului juridic nu este decât mijlocul juridic prin care se restabilește legalitatea încălcată la încheierea actului juridic. S-a formulat astfel teza proporționalizării efectelor nulității în raport cu finalitatea legii, în această concepție, nulitatea este în principiu parțială și remediabilă.
În literatura de specialitate acestei concepții i s-a spus chiar că este “noua concepție a dreptului civil despre nulitatea actului juridic”, fundamentându-se pe argumente de text, de cazuistică (soluții ale practicii judiciare) și de drept comparat.
Un prim argument de text constă în invocarea art. 1008 C.civ. potrivit căruia “condiția imposibilă sau contrarie bunelor moravuri sau prohibită de lege, este nulă și desființează convenția ce depinde de dânsa”. Înțelegându-se prin “condiție” “clauză” textul dobândește înțelesul: clauza ilicită și imorală este nulă și desființează actul juridic ce depinde de ea; textului i se dă valoare de prezumție: clauza nulă trebuie socotită că nu a fost determinantă la încheierea actului juridic – astfel va fi nulă numai acea clauză, iar nu întregul act.
Art. 1 alin. final al Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă dispune: “orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă”. Nulitatea afectează deci numai clauza din act, iar nu și actul care ar cuprinde o asemenea clauză.
Argumentul de cazuistică este cel extras din practica judiciară, în sensul că se au în vedere soluțiile date de instanțe până la formularea concepției din punct de vedere teoretic, dar care au consacrat in terminis principiul nulității parțiale.
Din doctrina actuală și jurisprudența din Franța se poate reține că, în principiu, ar trebui să se recurgă la analiza cauzei actului juridic pentru a se constata care este rolul și influența acelor clauze care încalcă dispozițiile legale asupra actului respectiv. Dacă este vorba de o clauză care reprezintă cauza impulsivă și determinantă a actului juridic, acesta va fi în întregime nul, deoarece nu s-ar putea susține că menținerea în vigoare a unui asemenea act ar corespunde intenției pe care au avut-o părțile la încheierea lui. Dacă se constată că o clauză este nulă și ea nu este esențială, poate fi considerată nescrisă, restul actului juridic rămânând neatins.
Dar, în general, instanțele franceze preferă anularea în întregime a actului juridic civil, invocând de pildă, motivul că o clauză nulă – contrară ordinii publice – este fie cauza impulsivă și determinantă a actului juridic, fie condiția care a determinat părțile să încheie acel act.
Problema concepției despre nulitatea actului juridic civil este de actualitate și după Revoluția română din decembrie 1989; mai precis, problema s-a pus în termenii următori: pot fi socotite valabile actele juridice încheiate anterior lui decembrie 1989, care potrivit legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974 (art. 44 – 45) – abrogate în decembrie 1989 – erau lovite de nulitate absolută? Au fost “validate” asemenea acte prin abrogarea normelor care instituiau cauzele lor de nulitate?
În doctrină, problema a primit deja două rezolvări diametral opuse.
Într-o teză – întemeiată pe concepția caracterului remediabil al nulității – se consideră că asemenea acte au devenit valabile prin asanarea nulității prevăzută, illo tempore, ca o consecință a abrogării acestor legi și a celor ulterioare care prevăzuseră inadmisibilitatea transmiterii între vii a terenurilor pentru că nulitățile prevăzute în legile abrogate nu mai corespund și nu apără noile relații sociale stabilite după Revoluție. Suntem deci nu în fața unui act juridic nul, ci a unui act juridic valabil, întrucât ordinea de drept actuală nu este cu nimic lezată, ci, dimpotrivă, oferă un cadru juridic prielnic de validare a unor asemenea raporturi juridice.
Într-o altă opinie, dimpotrivă, se arată că autorul studiului precedent răspunde la întrebarea privind valabilitatea acestor acte juridice încheiate sub imperiul dispozițiilor legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974 exclusiv prin perspectiva acelei concepții despre nulitate care îndreaptă această sancțiune împotriva efectelor ilicite ale actului juridic și nu chiar împotriva actului juridic; nefiind o stare organică a actului juridic, nulitatea este asanată dacă o lege nouă înlătură cerința prevăzută ad validitatem de legea veche. Așa fiind, actele juridice care erau nule în raport cu exigențele legilor nr. 58/1974 și 59/1974 au devenit valide după abrogarea acestor dispoziții legale.
Răspunsul la o asemenea întrebare poate și trebuie să fie dat însă și din perspectiva principiilor ce cârmuiesc aplicarea legii civile în timp.
Principala normă conflictuală a dreptului intertemporal este înscrisă chiar în art. 1 din Codul civil și art. 15 alin. 2 din Constituția României: “Legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă”. Regula neretroactivității legii este imperativă, deci interpretul dispoziției legale nu are dreptul să se abată de la ea.
În general, se admite că nulitatea actului juridic civil este cârmuită de legea în vigoare la data întocmirii sale, ceea ce se explică atât prin faptul că, de regulă, efectele nulității coboară în trecut până la acea dată, cât și prin faptul că sancțiunea nulității este dictată tocmai de încălcarea unei dispoziții legale în ființă la epoca nașterii actului. Ca urmare, noul act normativ nu poate, fără a fi retroactiv, să cârmuiască regimul nulității actelor juridice definitiv constituite, modificate sau stinse înainte de intrarea ei în vigoare, fie că ar suprima vechile cauze de nevaliditate, fie că ar introduce altele suplimentare.
Autorii care susțin că în asemenea ipoteze, actul juridic nul potrivit legii vechi devine valid când legea nouă înlătură cauza de nulitate, își întemeiază soluția pe ideea că a dispărut neconcordanța dintre act și lege.
Această demonstrație pornește de la o premisă greșită. Nulitatea, ca sancțiune civilă, se aplică pentru încălcarea unei anumite legi, în vigoare la data constituirii actului și pentru ignorarea scopului acelei legi. Neconcordanța există între act și scopul legii sub imperiul căreia a fost întocmit. Chiar dacă legea respectivă și scopul ei sunt înlocuite de o lege nouă și un scop nou, concordanța nu mai poate fi restabilită pentru că ea s-ar raporta la o altă lege decât aceea care a cârmuit actul la data nașterii sale. A afirma că actul juridic devine valid prin concordanța efectelor sale cu legea nouă și scopul acestuia înseamnă a recunoaște că legea nouă își întinde puterea asupra trecutului până la data întocmirii actului, deci că legea nouă retroactivează, fără ca legiuitorul s-o spună expres. Ori, față de prevederile imperative ale art. 15 alin. 2 Constituția României, retroactivitatea nu este posibilă.
Sintetizând, concepția dreptului nostru civil asupra nulității actului juridic se exprimă în următoarele idei:
nulitatea actului juridic civil este o sancțiune care privește efectele actului juridic, iar nu actul în întregul său ;
principiul în reprezintă nulitatea parțială, iar excepția nulitatea totală ;
în principiu, nulitatea este remediabilă, numai prin excepție fiind iremediabilă.
SECȚIUNEA A II – A
Delimitarea nulității față de alte instituții de drept civil
Precizări prealabile
Mai buna înțelegere a nulității presupune și operațiunea delimitării ei față de alte cauze de
ineficacitate a actului juridic civil. Înțeleasă în sens larg, ineficacitatea subsumează toate acele cazuri în care, din diferite cauze, un act juridic nu își poate produce efectele în vederea cărora a fost încheiat, total sau parțial, definitiv ori vremelnic. Nu numai nulitatea este cea care conduce la lipsirea actului juridic de efecte, ci și alte cauze, posterioare încheierii lui, precum: rezoluțiunea, rezilierea, caducitatea, revocarea, inopozabilitatea, reducțiunea.
Delimitarea nulității față de aceste cauze de ineficiență a actului juridic este de natură a servi atât la mai buna configurare a conceptului de “nulitatea actului juridic civil, cât și la preîntâmpinarea confundării lor.
Delimitarea nulității față de rezoluțiune
Delimitarea presupune cunoașterea, mai întâi a conceptelor în cauză și apoi semnalarea asemănărilor și deosebirilor de regim juridic dintre ele.
Dacă nulitatea este lipsirea de efecte a unui act juridic încheiat cu nerespectarea normelor privind condițiile sale de validitate, rezoluțiunea constă în desființarea unui contact sinalagmatic, cu executare uno ictu, pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor de către una dintre părți .
Asemănările dintre nulitate și rezoluțiune sunt următoarele :
ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil ;
ambele produc efecte retroactive (ex tunc) ;
ambele sunt (în principiu) judiciare (presupunând o hotărâre a organului de jurisdicție competent).
Deosebirile dintre nulitate și rezoluțiune sunt, în principal următoarele :
o deosebire de ipoteză : dacă nulitatea presupune un act nevalabil, rezoluțiunea presupune un act valabil încheiat ;
o deosebire de domeniu sau sferă de aplicare; dacă nulitatea se aplică oricărui act juridic civil, rezoluțiunea privește doar contractele sinalagmatice cu executare uno ictu;
o deosebire privind data cauzelor: dacă la nulitate cauzele sunt contemporane momentului încheierii actului, la rezoluțiune cauza – neexecutarea culpabilă de către una dintre părți – este ulterioară momentului încheierii ;
prescripția extinctivă este supusă unor reguli diferite, în ce privește începutul ei, în cele două cazuri. Astfel, acțiunii în nulitate relativă i se aplică regula și specială prevăzută în art. 9 din Decretul nr. 167/1958 iar acțiunea în constatarea nulității absolute este imprescriptibilă, pe când acțiunii în rezoluțiune i se aplică regula generală privind începutul prescripției extinctive, prevăzută în art. 7 alin. 1 din Decretul nr.167/1958 .
o deosebire privind rolul atribuit instanței. Nulitatea o dată reținută, trebuie să ducă la desființarea actului juridic, instanța neavând posibilitatea de a aprecia gravitatea culpei părții împotriva căreia se pronunță și de a refuza aplicarea ei; în cazul rezoluțiunii, judecătorii au o atare putere de apreciere, fiind îndrituiți să acorde debitorului deficient un termen de grație pentru îndeplinirea obligațiilor (art. 1021 Cod. civ.)
o deosebire cât privește natura răspunderii pe care o atrage în caz de desființare a actului. Când se pronunță nulitatea, răspunderea părților, dacă există, este supusă regulilor responsabilității delictuale, iar pentru restituirea prestațiilor, normelor aplicabile plății lucrului nedatorat ; când contractul este rezolvit pentru neexecutarea obligațiilor, răspunderea părții deficiente are caracter contractual, deoarece în acest caz a existat contract valabil.
Delimitarea nulității față de reziliere
Rezilierea este încetarea-desfacerea – unui contract sinalagmatic, cu executare succesivă, pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor de către una din părți.
Între nulitate și reziliere există, în esență, aceleași asemănări și deosebiri ca și în cazul nulitate – rezoluțiune, cu mențiunea că efectele, de data aceasta, nu sunt retroactive, ci numai pentru viitor – ex nunc.
Trebuie menționat că nici nulitatea nu operează retroactiv (ex tunc) în cazul contractelor cu prestații succesive, a căror executare a avut loc, în tot sau în parte și restabilirea în natură a situației de dinaintea încheierii lui nu este posibilă , ci numai pentru viitor (ex nunc) deci ca o reziliere.
Delimitarea nulității față de caducitate
Caducitatea este cauza de ineficacitate constând în lipsirea actului juridic civil de orice efecte datorită intervenirii unor cauze ulterioare încheierii sale și independent de voința autorului actului. De exemplu, neacceptarea ofertei de către destinatarul ei sau predecesul legatarului sau pieirea bunului ce formează obiectul legatului cu titlu particular determină caducitatea ofertei, respectiv a legatului.
Nulitatea și caducitatea se aseamănă prin aceea că sunt cauze de ineficacitate, dar se deosebesc prin :
ipotezele pe care le presupun: nulitatea presupune un act nevalabil, pe când caducitatea presupune un act valabil încheiat ;
modul de a opera: nulitatea operează ex tunc (cu excepțiile arătate), caducitatea operează doar ex nunc (pentru viitor), întrucât pentru trecut nu s-au produs nici un fel de efecte ale actului ;
data cauzelor ce le determină: cauzele de nulitate sunt anterioare ori concomitente momentului încheierii actului, pe când cauzele ce atrag caducitatea sunt întotdeauna ulterioare încheierii actului ;
raportul, cu voința autorului actului, a cauzei de ineficacitate: pe când în cazul nulității, cauza de nulitate este dependentă sau nu de voința (intenția) autorului (părții) actului (în cazul dolului, violenței, fraudei, cauza de nulitate chiar presupune intervenția), în cazul caducității întotdeauna cauza de ineficacitate este independentă de voința autorului (iar nu de cea a beneficiarului actului).
Delimitarea nulității față de revocare
Cuvântul “revocare” este poate cel mai indefinit termen din dreptul civil. În legislație, doctrină și practică, termenul “revocare” primește cele mai diferite sensuri: retractare (act unilateral voluntar); revocare (pauliană) – acțiune în inopozabilitate; revocare (judecătorească) – sancțiune pentru nerespectarea anumitor obligații față de gratificant ale gratificatului; revocat (de drept) – rezoluțiune legală (ex vi legis); denunțare (unilaterală ori bilaterală – mutuus disensus); reziliere, etc.
Aici prin revocare desemnăm acea sancțiune civilă care constă în înlăturarea efectelor actului juridic datorită ingratitudinii gratificatului ori neexecutării culpabile a sarcinii.
Între nulitate și revocare există asemănarea de a fi – ambele – cauze de ineficacitate a actului juridic, dar există și deosebiri, precum :
cea de ipoteze: pe când nulitatea presupune un act nevalabil, revocarea presupune un act valabil încheiat ;
cea de dată a cauzelor: dacă nulitatea presupune cauze contemporane momentului încheierii actului, revocarea presupune cauze ulterioare încheierii actului ;
cea de domeniu: dacă nulitatea se aplică oricărui act juridic civil, revocarea se aplică, în principiu, actelor cu titlu gratuit (liberalități) ;
cea privind prescripția extinctivă a acțiunilor (supuse unor reguli diferite).
Delimitarea nulității față de inopozabilitate
Inopozabilitatea este sancțiunea aplicabilă în cazul nesocotirii unor cerințe de publicitate față de terți sau a lipsei ori depășirii puterii de a reprezenta.
Deosebirile dintre nulitate și inopozabilitate sunt, în principal următoarele :
de ipoteze: nulitatea presupune un act nevalabil, pe când inopozabilitatea presupune un act valabil încheiat. Pe când nulitatea privește nerespectarea unor condiții de valabilitate a actului, inopozabilitatea nu presupune încălcarea unor norme ce reglementează valabilitatea actului, ci numai posibilitatea opunerii lui terților ;
de domeniu de aplicare: nulitatea vizează toate actele juridice, pe când inopozabilitatea prezintă interes și se pune problema ei doar în cazul acelor acte juridice pentru care legea prevede anumite măsuri de publicitate ;
de efecte: dacă în caz de nulitate efectele privesc atât părțile, cât și terții, în caz de inopozabilitate efectele actului se produc față de părți, dar nu se produc față de terți ;
de cauze: la nulitate, cauzele sunt contemporane încheierii actului, pe când inopozabilitatea presupune neîndeplinirea unor formalități ulterioare (de regulă) ;
modalități de remediere: nulitatea relativă poate fi “confirmată”, pe când inopozabilitatea poate fi înlăturată prin “ratificare” (în consecință, termenii “confirmare” și “ratificare” nu sunt sinonimi, astfel că fiecare trebuie folosit la locul și cu interesul lui).
Delimitarea nulității față de reducțiune
Reducțiunea este sancțiunea actelor încheiate prin nesocotirea unor interdicții stabilite de lege pentru ocrotirea anumitor interese, cum ar fi cele ale moștenitorilor rezervatari sau pentru asigurarea unui echilibru al prestațiilor în contractele cu titlu oneros. Dreptul civil cunoaște următoarele cazuri de aplicare a acestei sancțiuni:
reducțiunea liberalităților (legate și donații) excesive, adică a actelor cu titlu gratuit ce încalcă dreptul la rezervă a moștenitorilor legali rezervatari; în acest caz, reducțiunea este singura sancțiune care se aplică pentru actele încheiate cu nesocotirea dreptului la rezervă ;
reducerea prestației exagerate, dintr-un contract cu titlu oneros încheiat prin viciul de consimțământ care este leziunea; în acest caz, reducțiunea este o sancțiune ce funcționează alternativ cu anulabilitatea (nulitatea relativă);
reducțiunea penalității convenționale, dacă este vădit disproporționată, în raport cu paguba suferită de creditor ;
reducțiunea în materia asigurării facultative.
Excepție făcând al doilea caz, în toate celelalte cazuri există o deosebire esențială între nulitate și reducțiune, în sensul că numai în cazul nulității este vorba de ineficacitatea unui act nevalabil încheiat, pe când în celelalte cazuri actele în cauză (ori clauze din ele) au fost încheiate în mod valabil, numai că, ulterior, datorită unor împrejurări specifice fiecărui caz, intervine ineficacitatea – totală sau parțială – a actului.
Nulitatea trebuie deosebită și de condiție – ca modalitate a actului juridic civil. Condiția este un eveniment viitor și nesigur ca realizare, de care depinde existența (nașterea ori desființarea) actului juridic civil. Într-o decizie a Curții Supreme de Justiție se arată că: “În calitatea sa de coindivizar, pârâtul și-a vândut cota sa succesorală dintr-un imobil. Nici o dispoziție legală nu interzice vânzarea cote succesorale, cumpărătorul subrogându-se în drepturile coindivizarului vânzător. Așadar, vânzarea cotei succesorale dintr-un bun aflat în indiviziune, de către coindivizar unui terț, nu atrage nulitatea actului de înstrăinare, ci supune dreptul dobândit de cumpărător unei condiții rezolutorii, a cărei îndeplinire are loc dacă bunul nu a fost atribuit, la ieșirea din îndiviziune coindivizarului care a înstrăinat cota sa”.
CAPITOLUL II
CLASIFICAREA NULITĂȚII, CAUZELE DE NULITATE ȘI REGIMUL JURIDIC AL NULITĂȚII ACTULUI JURIDIC
Secțiunea I
Clasificarea nulității actului juridic civil
Criterii de clasificare și categoriile de nulități în funcție de aceste criterii enunțate
Problema clasificării nulității actului juridic prezintă o dublă importanță: teoretică și practică.
Sub aspect teoretic, importanța clasificării nulității rezidă în faptul că, cercetarea acestei probleme ne obligă la sesizarea diferitelor puncte comune și de diferență ce există între diferitele tipuri de nulitate. Ori, aceasta conduce la o aprofundare a cunoașterii acestei importante instituții juridice.
Sub aspect practic, clasificarea nulității își manifestă importanța prin faptul că ea ajută pe practician în deslușirea, într-un caz sau altul, a diferitelor probleme pe care le indică rezolvarea cauzelor deduse în fața sa. Cunoașterea deplină a diferitelor feluri de nulități cu toate trăsăturile lor, ca și a problemelor efectelor nulității îl ferește pe practician de anumite confuzii care, uneori se mai fac între nulitate și alte instituții ale dreptului civil.
Criteriile de clasificare și categoriile de nulități, în funcție de aceste criterii sunt următoarele :
în funcție de natura interesului ocrotit – general ori individual – prin dispoziția legală încălcată la încheierea actului juridic civil, nulitatea este de două feluri : absolută și relativă ;
în funcție de întinderea efectelor sale, nulitatea este tot de două feluri : parțială și totală ;
după modul de consacrare legislativă, distingem între nulitatea expresă și nulitatea virtuală; acestor nulități li se mai spune și textuale, respectiv implicite ;
după felul condiției de validitate nerespectată, se deosebește între : nulitate de fond și nulitate de formă ;
după modul de valorificare, nulitățile se împart în nulitate judiciară și nulitate amiabilă ;
Este de reținut că nulitatea unui anumit act juridic poate fi trecută prin toate aceste criterii de clasificare. Privită prin prisma numai a unui criteriu de clasificare, nulitatea este ori de un fel, ori de alt fel. Spre exemplu: nulitatea este ori absolută, ori relativă, nu poate fi concomitent și absolută și relativă. Dar nulitatea aceluiași act juridic poate fi calificată din punct de vedere al tuturor sau numai al câtorva criterii de clasificare. Astfel, nulitatea unui act juridic poate fi absolută, totală, expresă, de formă, în același timp.
Cât privește primul criteriu de clasificare, clasificarea bipartită a nulităților a fost criticată uneori în literatura judiciară, propunându-se o clasificare tripartită, care cuprinde, pe lângă categoria actelor nule și categoria actelor anulabile, o a treia categorie, aceea a actelor inexistente.
Potrivit teoriei actului juridic inexistent, actul căruia îi lipsește un element esențial pentru a putea lua ființă, cum ar fi consimțământul, obiectul sau cauza, este mai mult decât nul, este inexistent. Teoria a fost edificată inițial în materia căsătoriei și extinsă apoi la toate actele. Paternitatea teoriei căsătoriei inexistente a fost atribuită mai ales civilistului german Zachariae, de la care a fost preluată și dezvoltată de comentatorii francezi ai Codului civil din sec. al XIX – lea (Laurent, Aubry, Rau), fiind acceptată – cu sau fără rezerve – și de civiliști de prestigiu ai secolului nostru (Planiol, Josserand, Ferrara) precum și de unii autori români, de pildă Dimitrie Alexandresco. Astfel, în domeniul dreptului familiei, teza “actului juridic inexistent” a fost formulată pentru ipoteza lipsei consimțământului, identității de sexe și a celebrării căsătoriei de către un funcționar necompetent, spunându-se că acea căsătorie căreia îi lipsește un element esențial, nu este nulă, ci ea nu există.
Teoria actului juridic inexistent nu poate fi primită însă de știința dreptului civil român pentru că este falsă din punct de vedere teoretic și inutilă din punct de vedere practic. Ea nu se împacă nici cu concepția dreptului nostru civil despre nulitate.
Însăși denumirea de act inexistent reprezintă o contradicție logică. Într-adevăr, pentru a se putea vorbi de un act, acesta trebuie să aibă o minimă existență, susceptibilă de a vătăma un drept, cel puțin prin aparența creată; în acest caz însă nu poate fi vorba de un act inexistent. Iar dacă nu există nici măcar o aparență de act, nimeni nu poate fi vătămat și dreptul nu are a se preocupa de o atare situație, altfel, această teorie implică ideea după care dreptul ar reglementa neantul.
De asemenea, se admite în general și în literatura juridică și în practica judiciară , că lipsa unui element esențial al actului juridic (consimțământ, obiect, cauză, formă la actele solemne) este sancționată de regulă cu nulitatea absolută, astfel că nu apare necesar să se recurgă la conceptul inexistenței.
De altminteri, Codul civil și alte acte normative fac referire numai la acte nule și acte anulabile, niciodată însă la actele inexistente (art. 19, 20, 21, 30, 129, 133 Codul familiei, art. 34 Decretul nr. 31/1954).
Cât privește regimul juridic la care sunt supuse actele așa-zis inexistente pentru lipsa unui element constitutiv și actele nule absolut, între cele două categorii de acte nu există nici o deosebire : în toate aceste situații, nevalidarea poate fi invocată de orice persoană interesată, viciul actului nu poate fi acoperit prin confirmare iar acțiunea în nulitate este imprescriptibilă. Pe de altă parte, dacă cei interesați s-ar afla într-un caz de pretinsă inexistență și se ivește un litigiu, intervenția justiției este necesară, căci aparența, oricât de inconsistentă ar fi, numai astfel poate fi înlăturată, nimeni neputându-și face singur dreptate. Nici din acest punct de vedere nu se constată, practic, vreo deosebire între inexistență și nulitate absolută.
Și în dreptul procesual civil s-a încercat să se demonstreze utilitatea practică a “inexistenței” în cazul pronunțării unor hotărâri de către organele cărora legea nu le conferă nici un fel de atribuții jurisdicționale, cum ar fi cazul pronunțării unei hotărâri, într-un litigiu de muncă, de către un comitet sindical – deci îndeosebi în domeniul necompetenței. Această concepție nu este însă în concordanță cu dispozițiile legislației procesuale. Art. 108 din Codul de procedură civilă distinge expres între nulitatea absolută și nulitatea relativă; deci legea a exclus orice altă cauză de ineficacitate, art. 105 alin 1 din același Cod dispune “Actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule”.
Deci actele făcute de o instanță necompetentă sunt afectate de nulitate absolută, iar nu de inexistență. Calea de atac o constituie contestația la executare.
1.1 Nulitatea absolută și nulitatea relativă
Această clasificare a nulităților ridică problema de a ști pe ce temei legiuitorul sancționează unele încălcări ale regulilor de validitate cu nulitatea absolută, iar alte încălcări cu nulitatea relativă, problema nereprezentând doar interes pur teoretic, ci având și însemnate implicații practice. Adesea, norma care edictează condiția de validitate a actului juridic nu indică și natura nulității ce sancționează nerespectarea ei. De aici necesitatea de a se ști care este principiul călăuzitor al instituirii nulităților absolute și a celor relative, în funcție de aceasta putându-se stabili caracterul nulității incidente atunci când norma legală nu o arată în mod explicit.
Trebuie stabilit în prealabil caracterul interesului ocrotit în primul rând prin norma care edictează condiția de valabilitate nesocotită.
Nulitatea absoluta este aceea care sancționează nerespectarea la încheierea actului juridic, a unei norme care ocrotește un interes general, obștesc.
Este relativă acea nulitate care sancționează nerespectarea la încheierea actului juridic civil, a unei norme care ocrotește un interes particular, individual sau personal.
Decisivă deci pentru determinarea caracterului nulității este finalitatea normei legale încălcate. Din acest punct de vedere, apare evident că pentru salvgardarea unui interes public regimul juridic al nulității absolute este mai adecvat, întrucât deschide calea unei acțiuni imprescriptibile oricărei persoane interesate și nu îngăduie acoperirea “viciului” actului prin confirmare sau prin alt mod. Tot astfel, regimul juridic al nulității relative este mai potrivit pentru ocrotirea unui interes personal, deoarece dreptul la acțiunea în anulare este necunoscut doar persoanei special ocrotite, nulitatea poate fi acoperită prin confirmare sau în alt mod, iar dreptul la acțiune este supus prescripției.
Toate normele juridice sunt călăuzite de principiul îmbinării armonioase a intereselor generale cu cele personale. Apărându-se interesele generale se apără și cele personale și invers. Dar în îmbinarea intereselor individuale cu cele generale, există anumite grade și nuanțe. Prioritatea intereselor generale impune uneori să se sancționeze actul juridic încheiat ilegal cu nulitatea absolută. Alteori, îmbinarea intereselor personale cu cele generale, cu subordonarea intereselor individuale față de cele obștești, nu se opune la acordarea unei mai largi puteri de apreciere, în favoarea numai a unei anumite persoane, ale cărei interese sunt amenințate în primul rând. Criteriul finalității dispoziției legale încălcate a fost folosit și de instanța supremă pentru a deosebi nulitatea absolută de cea relativă. Examinând nulitatea care afectează actul de înstrăinare sau grevare de către unul dintre soți a unui imobil ce face parte din bunurile comune, prin decizia de îndrumare nr. 18 din 1963, Plenul Tribunalului Suprem a statuat că ea are caracter relativ. Instanța subliniază că reglementarea cuprinsă în art. 35 alin. 2 din Codul familiei constituie “o măsură de protecție” și ca atare, “soțul care nu și-a dat acest consimțământ este singurul în drept să se prevaleze de dispoziția legată de ocrotire. Cu alte cuvinte, nulitatea actului încheiat cu nesocotirea dispozițiilor înscrise în art. 35 alin. 2 partea finală din Codul familiei, este doar relativă”.
Sub aspect terminologic, nulitatea absolută este desemnată în legislație, practică și chiar doctrină, uneori, prin formulele: actul este “nul de drept”, “declarat nul”, sau “nul” ori “nul de plin drept” sau “actul va fi nul” iar nulitatea relativă este indicată prin formulele : “actul este anulabil”, “actul poate fi anulat”; nulității relative i se mai spune și “nulitate de protecție” (deși, în realitate, “de protecție” este și nulitatea absolută, diferită – în cele două cazuri – este natura interesului protejat, fie obștesc, fie individual).
1.2 Nulitate parțială și nulitate totală
În funcție de întinderea efectului lor destructiv, nulitățile se împart în nulități totale și nulități parțiale.
Nulitatea este totală (sau integrală) când lovește de ineficacitate (desființează) actul juridic în întregul său. Astfel, actul de înstrăinare sau grevare de către unul dintre soți, fără consimțământul celuilalt soț, a unui teren sau a unei construcții ce face parte din bunurile comune este lovit de nulitate totală.
Este parțială acea nulitate care desființează numai o parte dintre efectele actului juridic civil, celelalte efecte ale actului producându-se întrucât nu contravin legii. Spre exemplu, nulitatea unei condiții ilicite inserate într-o donație constituie o nulitate parțială (dacă, bineînțeles, această condiție nu a fost cauza impulsivă și determinantă a donației, caz în care nulitatea este totală).
Constituind soluția-regulă în materia nulității actului juridic, nulitatea parțială constituie esența concepției dreptului nostru civil despre nulitate, în încercarea și preocuparea de a salva actul juridic de la lipsirea lui de efecte ori de câte ori este posibil.
Neregularitățile formei solemne, ca și lipsa de capacitate sau viciile de consimțământ suferite de subiectul de drept în cauză atrag, în mod firesc, nulitatea totală a actului juridic.
Nulitățile de fond, care sunt independente de persoana participantă la operațiune, fac posibilă, în genere, disjungerea clauzei deficitare și înlăturarea ei, în vederea menținerii celor valabile. Practica judiciară recurge constant la acest mod de interpretare spre a salva, cel puțin în parte, actul juridic afectat de nulitate. Soluția firească de a țărmuri efectele nulității la clauzele deficitare poate fi adoptată numai dacă ele nu dețin o pondere decisivă în ansamblul actului juridic. Dacă însă stipulațiunea criticabilă se analizează ca însăși cauza principală și determinantă a contractului, în sensul că în absența ei, părțile nu ar fi convenit operațiunea, nulitatea va fi totală. Alteori, natura actului sau regimul juridic al anumitor clauze poate, de asemenea, să împiedice limitarea efectelor nulității. Astfel, obligația de garanție accesorie inserată într-un contract, deși valabilă prin ea însăși, va suferi consecințele destructive ale nulității dacă se constată că obligația principală la care se referă încalcă legea, fiind, ca atare, ineficientă.
Noțiunea de nulitate parțială trebuie înțeleasă în sens cantitativ, iar nu calitativ.
Câteva precizări sunt necesare în privința a ce nu constituie nulitate parțială. Astfel :
nu constituie un caz de nulitate parțială situația în care, dintre mai multe acte juridice, distincte, dar în strânsă legătură, este anulat numai unul dintre ele. Spre exemplu: într-un testament se află cuprinse două acte : o împărțeală de ascendent care este nulă pentru că “nu s-au cuprins toți copii în viață la data deschiderii moștenirii și descendenții fiilor premuriți (art. 797 alin. 1 Cod. civil) și legatul cantității disponibile făcut în favoarea unuia dintre moștenitori care este valabil. Nulitatea privește numai primul act, nu și pe al doilea, deși ambele sunt ale aceluiași autor și sunt cuprinse în același testament.
nu constituie un caz de nulitate parțială situația în care un act juridic nul produce totuși efecte, dar cu titlul altui act juridic, deoarece acesta constituie conversiunea actului juridic.
nu constituie caz de nulitate parțială nici situația în care actul juridic lovit de nulitate absolută este “validat” prin îndeplinirea ulterioară a condiției nerespectate la încheierea lui sau în alt fel, și nici situația în care actul anulabil devine valabil prin confirmare din partea celui ce poate fi invoca nulitatea relativă, va produce efecte întocmai ca un act pe deplin valabil ab initio ;
Dacă cercetăm legislația civilă, constatăm că există texte de lege care prevăd explicit sau implicit fie cazuri de nulitate parțială, fie cazuri de nulitate totală.
De regulă, nulitățile parțiale se referă la obiectul actului sau la durata eficacității sale. Nulitatea fidejusiunii, pentru ceea ce depășește datoria sau condițiile în care a fost asumată obligația principală (art. 1654 alin. ultim Cod civil) și nulitatea numai a cauzei penale stipulate pentru a se asigura executarea obligației principale (art. 1067 in fine Cod civil) constituie exemple de nulități parțiale în raport cu obiectul. Nulitatea convenției de indiviziune pentru ceea ce excede cinci ani (art. 728 alin. 2 Cod civil) și constituirea de uzufruct în beneficiul unei persoane juridice pentru un termen mai lung de treizeci de ani (art. 559 Cod civil) sunt cazuri de nulități parțiale în privința duratei eficacității actului.
Uneori, legea civilă prevede expres nulitatea totală a actului, deși este ilicită, prin ipoteză, numai o parte a sa. Astfel, art. 1067 Cod civil dispune că nulitatea obligației principale atrage pe aceea a clauzei penale, ceea ce se impune prin firea lucrurilor.
1.3 Nulitate expresă și nulitate virtuală
La baza acestei clasificări a nulităților stă existența – sau lipsa – unui text de lege care să edicteze expres o atare sancțiune pentru nerespectarea unei anumite condiții de validitate. Nulitatea se consideră expresă (textuală sau explicită) când este prevăzută anume de o dispoziție legală; ea este virtuală (tacită sau implicită) când, fără a fi edictată expres, rezultă în chip neîndoielnic fie din felul de exprimare al legiuitorului, fie din finalitatea dispoziției legale.
Nulități textuale sau exprese prevăd art. 34 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 pentru nerespectarea principiului specialității capacității de folosință a persoanelor juridice, art. 19 din Codul familiei pentru încălcarea condițiilor de fond sau de formă ale căsătoriei, art. 30 alin. 2 din Codul familiei pentru convențiile contrare regimului comunității de bunuri a soților, art. 2 alin. 2 din Legea nr. 54/1998 (care a modificat art. 46 alin. 2 din Legea nr. 18/1991) privind suprafața maximă de teren agricol în echivalent arabil pe care o poate deține, în proprietate o familie, precum și o serie de articole din Codul civil (803, 822, 823, 886, 1089 alin. 2, 1168, 1308, 1309, 1339, 1689, 1714, 1715, etc.). Modul de redactare sau scopul anumitor dispoziții legale îndreptățesc concluzia că încălcarea acestora atrage nulitatea actului juridic, deși dispozițiile respective nu prevăd anume această sancțiune. Iată câteva texte de lege care oferă exemple de nulități virtuale: art. 6 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 care prohibește actele de renunțare totală sau parțială la capacitatea de folosință sau la cea de exercițiu, art. 35 alin. 2 din Codul familiei, care oprește înstrăinarea sau grevarea unui imobil ce face parte din bunurile comune ale soților, fără consimțământul expres al celuilalt soț, art. 3 din Legea nr. 31/1990, art. 2 alin. 1 din Legea nr. 54/1998, precum și o serie de articole din Codul civil (795, 806, 838, 857, 1095 alin. 1, 1960, 1706, 1775, etc.).
Acceptarea clasificării nulităților în exprese și virtuale implică în mod firesc recunoașterea principiului că pentru ca un act juridic să fie sancționat cu nulitatea nu este necesar ca această sancțiune să fie edictată expres de o dispoziție legală. Alături de nulitățile exprese trebuie admise și nulitățile virtuale, pe de o parte fiindcă nici un text de lege cu caracter general nu cere, pentru incidența nulității, existența unei dispoziții legale în acest sens, iar pe de altă parte pentru că numai astfel se poate asigura respectarea condițiilor de validitate stabilite de legiuitor sau de părți pentru actele juridice. Instituirea unor condiții obligatorii cu privire la fondul și forma actelor juridice nu ar avea nici o eficiență dacă violarea acestor norme ar fi lipsită de sancțiunea nulității.
Când sancțiunea nulității pentru nerespectarea unei anumite dispoziții legale nu este prevăzută expres de lege, pentru a decide când este cazul ca o atare sancțiune să opereze, trebuie stabilit dacă realizarea scopului urmărit de legiuitor prin edictarea condiției de validitate încălcate este posibilă fără declararea nulității ori anularea actului respectiv. În caz de răspuns negativ, aplicarea sancțiunii nulității se impune ca necesitate. Este neîndoielnic însă, că nu orice încălcare a legii atrage nulitatea actului. O indicație în sensul aplicării nulității o poate oferi caracterul normei încălcate. Însuși modul de exprimare al legiuitorului este de cele mai multe ori revelator. Expresii ca: “este oprit”, “nu se poate”, “se admite numai dacă”, etc. învederează că ne aflăm în prezența unor norme prohibitive sau imperative, care cuprind tot atâtea nulități virtuale în ipoteza în care ar fi violate. Astfel, art. 965 C.civ. se mărginește să interzică orice pact asupra unei succesiuni viitoare, fără nici o precizare referitor la sancțiunea aplicabilă. Tăcerea legiuitorului în asemenea cazuri nu poate fi interpretată în sensul că ar exclude sancțiunea nulității. Incidența acesteia este comandată în mod evident de finalitatea reglementării. Independent de modul de formulare al textului, sancțiunea va exista ori de câte ori în considerarea cauzelor de nulitate, efectele actului juridic vor contrazice într-adevăr scopul dispoziției legale – imperative sau prohibitive – ce a fost încălcată. În acest sens, practica judiciară a reținut, pe drept cuvânt, că “din împrejurarea că în dreptul nostru nu există în toate materiile dispoziții exprese care să sancționeze cu nulitatea actele încheiate în frauda legii, nu s-a tras niciodată concluzia ca astfel de acte ar fi valabile”.
1.4. Nulitate de fond și nulitate de formă.
Clasificarea nulității în nulitate de fond și nulitate de formă se face în funcție de criteriul felului condiției de validitate nerespectată la încheierea actului juridic.
Nulitatea de fond este acea nulitate care sancționează nerespectarea unei condiții de fond a actului juridic. Constituie nulități de fond cele care intervin în cazul nerespectării condițiilor de valabilitate privind: consimțământul, capacitatea, obiectul și cauza.
Nulitatea de formă este acea nulitate care sancționează nerespectarea condiției de formă cerută ad validitatem.
Nulitatea de fond infirmă validitatea actului juridic considerat ca manifestare de voință creatoare, modificatoare sau extinctivă de drepturi și obligații (negotium). Nulitățile de formă afectează, în principiu, înscrisul întocmit de părți spre a concretiza operațiunea convenită (instrumentum probationis) . Nulitatea actului juridic (negotium) pentru nerespectarea formei cerută ad solemnitatem nu trebuie confundată cu nulitatea formei cerută ad probationem pentru anumite acte juridice. În acest din urmă caz, nulitatea instrumentului probator (act în sens de instrumentum) nu afectează cu nimic valabilitatea actului juridic (negotium) pe care îl constată.
Instituie o nulitate de fond art. 34 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, care declară nul orice act juridic al persoanei juridice ce nu este săvârșit conform scopului acestuia, stabilit prin lege, actul de înființare sau statut, deci cu încălcarea principiului specialității capacității de folosință a persoanelor juridice. Art. 886 C.civ., care prevede că “formalitățile la care sunt supuse deosebitele testamente … se vor observa sub pedeapsă de nulitate”, edictează o nulitate de formă.
Ca frecvență practică, mai numeroase sunt cazurile nulității de fond decât a aceleia de formă.
Interesul de a distinge nulitățile de fond de cele formale este redus, deoarece consecințele juridice ale diferitelor categorii de nulități nu variază în raport cu caracterul – de fond sau de formă – al condiției de validitate încălcate.
1.5. Nulități de drept și nulități judiciare.
Unele texte din C.civ. (de pildă, art. 961), precum și din alte acte normative declară “nule de drept” actele care încalcă anumite dispoziții legale. Acest mod de exprimare sugerează ideea că nulitățile ar putea fi clasificate în nulități de drept, operante în puterea legii, independent de intervenția instanței judecătorești, și nulitățile judiciare, al căror efect destructiv s-ar produce numai în temeiul unei statuări judecătorești.
Denumirea de “nulitate de drept” are o explicație istorică; punctul de plecare îl găsim în dreptul roman. În sistemul acestui drept, toate nulitățile trebuiau deduse în justiție (în fața magistratului); dar pentru unele era inutil să se ceară magistratului o formulă specială: s-a spus că el poate invoca asemenea nulități ipso jure; pentru alte nulități trebuia obținută de la magistrat o formulă specială, un exceptio; acesta nu acționează decât exceptionis ope. Această distincție, care ține de regulile proprii procedurii romane, a făcut obiect de controversă în vechiul drept francez. S-a tradus ipso jure prin “de plein droit”, în sensul că în asemenea situație nu e necesară nici o hotărâre judecătorească; de aici distincția între “acte nule de plin drept” (în afara hotărârilor judecătorești) și “acte anulabile” (prin hotărâri judecătorești). În dreptul nostru actual, această expresie nu mai poate avea aceeași semnificație. Față de împrejurarea că încheierea unui act juridic, cu încălcare oricât de gravă a unei dispoziții legale imperative sau prohibitive, creează o stare de fapt sau o aparență de regularitate care trebuie nimicită, că un act juridic, odată încheiat, beneficiază de o prezumție (relativă) de validitate și că nimeni nu-și poate face dreptate singur, desființând cu de la sine putere situația existentă, trebuie să admitem că în caz de litigiu între părți, în toate cazurile de nulitate este necesară o statuare judecătorească. Altfel spus, nulitățile, fie absolute, fie relative, trebuie pronunțate de tribunal.
Sub aspect procesual, exista totusi o reminescenta a distinctiei dintre nulitatea de drept si nulitatea judiciara in sensul ca, uneori, in jurisprudenta sau in doctrina se face afirmatia potrivit careia nulitatea absoluta se constata iar nulitatea relativa se pronunta, vorbindu-se despre actiunea in constatarea nulitatii absolute si actiunea in pronuntarea nulitatii relative; se considera ca, intrucat nulitatea absoluta ar opera prin puterea legii, chiar din momentul incheierii actului juridic, instanta constata nulitatea absoluta, fara sa faca o apreciere proprie, pe cand nulitatea relativa este supusa aprecierii instantei care o pronunta.
In ce ne priveste, apreciem ca aceasta distinctie este superficiala, deoarece atat in cazul nulitatii absolute cat si in cazul nulitatii relative, instanta apreciaza existenta sau inexistenta cauzei de nulitate, iar in caz pozitiv va pronunta nulitatea, deci va anula actul juridic. Mai mult, distinctia cu care nu suntem de acord poate crea impresia ca actiunea prin care se invoca nulitatea absoluta ar fi o cerere in constatare, reglementata de art. 111 Cod. proc. civ.; in realitate, actiunea in anularea unui act juridic este o cerere in realizare, indiferent ca ar fi vorba despre o nulitate absoluta sau o nulitate relativa.
De asemenea, unii autori mai clasifică nulitățile în funcție de modul de valorificare, în nulități judiciare și nulități amiabile. În asemenea cazuri, trebuie distins între: 1. situația în care părțile se înțeleg cu privire la nulitatea actului încheiat de ele, și lipsesc actul de efecte prin voința lor și 2. situația în care ele nu se înțeleg. În prima situație se poate vorbi de o “nulitate amiabilă”, iar în cealaltă situație de o “nulitate judiciară”, indiferent că ea se invocă pe cale de acțiune sau de excepție. Trebuie tot astfel să se admită că sunt “nulități judiciare” și acelea care privesc actele juridice în privința cărora părțile (sau partea) nu pot să le anuleze prin buna învoială. Asemenea acte sunt tocmai acelea cărora nu li se poate pune capăt printr-un act simetric celuia prin care au luat naștere, adică:
actele juridice unilaterale, irevocabile (cum ar fi recunoașterea de filiație);
actele juridice cu conținut predeterminat (căsătoria, adopția etc.).
Secțiunea a II-a
Cauze de nulitate a actului juridic civil
Prezentare generală a cauzelor de nulitate
După cum rezultă din chiar definiția nulității actului juridic civil, această sancțiune are drept cauză – generică – nerespectarea dispozițiilor legale care reglementează condițiile sale de validitate. Nevalabilitatea actului juridic civil se datorează, deci, nevalabilității condițiilor sale esențiale.
Într-o exprimare generală, se poate spune că sunt cauze de nulitate a actului juridic civil:
încălcarea dispozițiilor legale privind capacitatea de a face actul;
lipsa ori nevalabilitatea consimțământului;
nerespectarea formei cerută ad validitatem;
nesocotirea limitelor libertății actelor juridice (normele imperative, ordinea publică și bunele moravuri);
nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic;
lipsa ori nevalabilitatea autorizației administrative;
fraudarea legii.
Dintre aceste cauze, unele atrag nulitatea absolută, iar altele nulitatea relativă. Când legea nu precizează felul nulității, este datoria interpretului să stabilească acest aspect, apelând la criteriul de clasificare a nulității în absolută și relativă: natura interesului ocrotit prin dispoziția legală încălcată la încheierea actului juridic civil.
Pentru anumite cazuri, nu există soluții unanim admise în ce privește felul nulității (absolută sau relativă) atât în doctrină, cât și în jurisprudență.
Cauze de nulitate absolută a actului juridic civil
Atrag nulitatea absolută a actului juridic civil următoarele cauze :
2.1 Încălcarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor în cazurile :
a) lipsa capacității de folosință a persoanei juridice și nerespectarea principiului specialității capacității de folosință, potrivit art. 34 din Decretul nr. 31/1954;
b) nerespectarea unei incapacități speciale, impusă pentru ocrotirea unui interes obștesc, cum este cea stabilită de art. 1309 Cod. civil: “Judecătorii și supleanții, membrii Ministerului Public și avocații nu se pot face cesionari de drepturi litigioase, care sunt de competența tribunalului județean în a cărui rază teritorială își exercită funcțiunile lor, sub pedeapsă de nulitate, speze și daune – interese”. În cazul judecătorilor de la Curtea Supremă de Justiție și a procurorilor de la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, interdicția se întinde pe tot teritoriul țării. Prin “drepturi litigioase” trebuie să se înțeleagă nu numai drepturile care formează obiectul unui proces început și neterminat, dar și cele în privința cărora se poate naște o contestație serioasă și viitoare (dubius eventus litis). Încălcarea acestei interdicții se sancționează cu nulitatea absolută a actului, întrucât ea este întemeiată pe un motiv de ordine publică (apărarea prestigiului justiției).
c) O altă incapacitate specială este cea prevăzută de art. 2 alin. 2 si 3 din Legea 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor (ce a abrogat art. 46 alin. 2 din Legea 18/1991): “În cazul dobândirii, prin acte juridice între vii, proprietatea funciara a dobânditorului nu poate depăși 200 ha teren agricol în echivalent arabil, de familie.[…]
Incalcarea prevederilor aliniatului 2 se sanctioneaza cu reductiunea actului juridic pana la limita suprafetei legale.”
Termenul de “reductiune” din acest text este nerecomandat, fiind gresit din punct de vedere juridic (el fiind utilizat in special in cazul actelor juridice cu titlu gratuit). De fapt, legiuitorul a avut in vedere sanctiunea nulitatii absolute partiale a actului juridic in masura in care se depaseste suprafata de teren agricol prevazuta de lege.
Fiind o derogare de la regula capacității (art. 136 C.civ.), textul este de strictă interpretare, se aplică numai în privința terenurilor agricole, dar indiferent de locul situării lor și numai în cazul dobândirii prin acte între vii.
d) O altă incapacitate este stabilită de art. 41 alin. 2 din Constituția României, conform căreia: “Cetățenii străini și apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor”. Prin urmare, posibilitate dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor (de orice fel, situate în localități sau extravilan) este un atribut exclusiv al calității de cetățean român (indiferent de domiciliul persoanei). Contractul prin care o persoană, care nu are calitatea de cetățean român, ar cumpăra un teren sau l-ar primi prin donație este lovit de nulitate absolută (virtuală, interdicția fiind de ordine publică). Cu toate că în art. 41 al Constituției se folosește termenul de “cetățean străin”, interdicția vizează și persoanele juridice care nu au naționalitatea română.
După ce OUG nr. 92/1997 privind stimularea investițiilor directe a creat a adevărată dispută, stabilind în art.6 că “Orice investitor , persoană juridică rezidentă sau nerezidentă, poate dobândi orice drepturi reale asupra bunurilor mobile și imobile”, Legea nr. 241/1998 pentru modificarea și aprobarea Ordonanței nr. 92/1997 a stabilit tot în art. 6, că “O societate comercială, persoană juridic rezidentă sau nerezident, poate dobândi orice drepturi reale asupra bunurilor imobile, iar măsura necesară derulării activității sale, potrivit obiectului social, cu excepția terenurilor, care pot fi dobândite de persoane fizice sau juridice române”, deci, interdicția se menține.
e) O altă regulă, ce instituie o incapacitate, a cărei nerespectare atrage nulitatea absolută a actului, este prevăzută în O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, art. 42: “Instituțiile publice, regiile autonome și societățile comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice este acționar, nu au dreptul să participe la cumpărări de acțiuni sau active, sub sancțiunea nulității contractelor de vânzare – cumpărare”.
f) Medicii și farmaciștii, inclusiv persoanele care practică ilegal medicina, care au tratat o persoană de boala din care moare, nu pot primi donațiile ce bolnavul a făcut în favoarea lor în cursul acestei boli. Această dispoziție se aplică și preoților care au asistat pe donator din punct de vedere religios în cursul ultimei boli (art.810 alin. 1 și 3 C.civ.). Sancțiunea nulității absolute se impune, deoarece interdicția este concepută în art. 810 C.civ. ca o dispoziție prohibitivă (nu numai de ocrotire), ca o regulă generală de apărare a prestigiului profesiei de medic sau de preot.
2.2. Lipsa totală a consimțământului, cum este și în cazul erorii – obstacol.
Numită și destructivă de voință, eroarea – obstacol este cea mai gravă formă a erorii, falsa reprezentare căzând fie asupra naturii actului ce se încheie error in negotio (o parte crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte are credința, greșită, că încheie un alt act juridic) fie asupra identității obiectului (error in corpore) – (o parte crede că tratează cu privire la un anumit bun, pe când cealaltă parte are în vedere alt bun).
În jurisprudență s-a considerat că “unul din elementele esențiale ale oricărui act juridic este consimțământul care exprimă voințapersoanei la încheierea actului. Lipsa cu desăvârșire a consimțământului face actul astfel încheiat să fie sancționat cu nulitatea absolută”. Aceasta este soluția acceptată, în general, atât în doctrină, cât și în practica judiciară, de lege lata; credem însă că, de lege ferenda, ar trebui consacrată, în acest caz, nulitatea relativă (preponderent fiind interesul individual, iar nu cel general).
2.3. Nevalabilitatea obiectului actului juridic civil
Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să existe, să fie în circuitul civil; să fie determinat ori determinabil; să fie posibil; să fie licit și moral.
Dacă obiectul actului juridic privește un bun ori lucru, condiția existenței obiectului implică cunoașterea următoarelor reguli:
1) bunul a existat dar nu mai există la data actului juridic, condiția nu este îndeplinită și deci actul nu este valabil. De exemplu, dacă părțile unui contract de vânzare – cumpărare au avut în vedere un lucru existent, dar acel lucru era pierit total în momentul încheierii contractului (sau nici n-a existat în realitate), vânzarea este nulă absolut (art. 1311 C.civ.), întrucât obligația vânzătorului este lipsită de obiect;
2) bunul prezent în momentul încheierii actului juridic îndeplinește condiția “să existe”, deci actul este valabil;
3) un bun viitor poate forma obiect valabil al actului juridic, cu o excepție: succesiunea viitoare (nedeschisă încă) nu poate forma obiect nici pentru convenție, nici pentru actul unilateral care este renunțarea la succesiune (art. 965 C.civ.) nici chiar cu consimțământul persoanei despre a cărei moștenire este vorba, întrucât poate trezi dorința morții (votum moris) unei alte persoane.
Obiectul actului juridic civil trebuie să fie determinat ori determinabil (art. 948 pct. 3 și art. 964 C.civ.), altfel actul juridic este nul absolut. De exemplu, dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite cât privește prețul – obiectul prestației cumpărătorului – contractul este nul absolut – cel puțin ca vânzare – cumpărare – căci îi lipsește un element esențial asupra căreia trebuie să se realizeze acordul de voință (art. 1295 C.civ.).
Obiectul actului juridic civil trebuie să fie posibil. Această condiție este impusă de regula de drept potrivit căreia nimeni nu poate fi obligat la imposibil: ad imposibilium, nulla obligatio. Obiectul nu e posibil doar în cazul în care imposibilitatea este absolută (adică pentru oricine). Condiția aceasta trebuie apreciată dinamic, adică în funcție de progresul tehnico – științific.
Obiectul actului juridic trebuie să fie licit și moral. Condiția aceasta cere ca acțiunea ori inacțiunea părților actului juridic civil să fie în concordanță cu legea și cu morala. Condiția nu este îndeplinită – și actul va fi nul pentru obiect ilicit ori imoral – atunci când obiectul actului juridic este în contradicție cu legea ori morala. De pildă, în jurisprudență s-a considerat ilicit obiectul înțelegerii dintre soți prin care aceștia au crezut de acord asupra unor modalități de lichidare a comunității de bunuri în timpul căsătoriei. În consecință, acest înscris nu este producător de efecte juridice – fiind lovit de nulitate absolută – deoarece altfel s-ar confirma, contrar legii, existența unui regim matrimonial convențional, prin încălcarea celui legal și obligatoriu, care exclude orice înțelegere intervenită între soți cu referire la comunitatea de bunuri.
Tot atât de sever sunt sancționate actele juridice care aduc știrbiri neîngăduite principiului (garantat de lege) al libertății de a dispune de propriile bunuri. Astfel, fostul Tribunal Suprem prin dec. nr. 1844/1956 a decis că are caracter ilicit, fiind lovit de nulitate absolută, actul prin care o persoană se obligă să nu dispună prin testament de averea sa.
2.4. Lipsa cauzei, imoralitatea ori ilegalitatea ei.
Întrucât cauza constituie un element esențial al contractului (art. 948 C.civ.), “obligația fără cauză sau fundată pe o cauză falsă sau ilicită nu poate avea nici un efect” (art. 966 C.civ.). Absența cauzei împiedică formarea contractului; de aceea un atare contract este sancționat cu nulitatea absolută.
Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: să existe, să fie reală, să fie licită și morală.
În contractele sinalagmatice, în care fiecare obligație are drept cauză conținutul obligației corelative, dacă aceasta din urmă nu există (de pildă, în momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare “lucrul era pierit în tot” și deci prestația vânzătorului nu se poate realiza), cealaltă obligație este fără cauză și drept urmare contractul este nul.
În contractele aleatorii, dacă lipsește riscul – elementul aleatoriu – contractul este sancționat cu nulitatea absolută. Astfel, este nul contractul prin care s-a constituit o rentă viageră în favoarea unei persoane, care la momentul încheierii contractului era moartă (art. 1644 C.civ.) sau care, fiind suferindă de o boală, a murit în interval de 20 de zile de la data încheierii contractului (art. 1645 C.civ.).
Dacă o persoană se obligă să repare o pagubă, crezând că este răspunzător pentru aceasta, când în realitate nu-i incumbă lui această răspundere, obligația pe care și-a asumat-o este fără cauză și deci nulă.
Cauza falsă constă deci în eroarea asupra cauzei: debitorul a crezut în realitatea unei cauze ce nu există. Aceasta face ca lipsa cauzei să cuprindă și noțiunea de cauză falsă, iar sancțiunea să fie nulitatea absolută a contractului, pentru lipsa unui element esențial al acestuia.
Contractul ilicit ori imoral al cauzei atrage nulitatea absolută, dat fiind interesul general pe care-l apără dispoziția legală respectivă. Astfel, dacă obiectul contractului nu se află în circuitul civil sau o lege specială interzice înstrăinarea lui, contractul cu privire la acel lucru este nul (art. 1310 C.civ.).
Are cauză imorală (fiind sancționat cu nulitatea absolută) contractul încheiat între concubini pentru a determina una dintre părți să mențină starea de concubinaj.
Vânzarea – cumpărarea lucrului altuia în cunoștință de cauză, reprezentând o operațiune speculativă, are o cauză ilicită și deci este nulă absolut în baza art. 984 C.civ.
Dacă un contractant profită de neștiința, ignoranța, starea de constrângere în care se află celălalt, spre a obține avantaje disproporționate, contractul poate fi considerat nul absolut întrucât s-a întemeiat pe o cauză ilicită (art. 968 C.civ.).
2.5. Nerespectarea formei cerută ad validitatem
Instituirea, de către lege, a formei necesară pentru însăși valabilitatea actului juridic civil ține seama de anumite rațiuni cum sunt:
1) atenționarea părților asupra importanței deosebite pe care o au anumite acte juridice, pentru patrimoniul celui ori celor care le fac;
asigurarea libertății și corectitudinii consimțămâtului;
exercitarea unui control al societății, prin organele statului, asupra actelor ce prezintă importanță juridică ce depășește interesele părților.
Nerespectarea condițiilor cerute pentru validitatea unui contract solemn este sancționată cu nulitatea absolută, tocmai pentru că atare condiții sunt impuse din considerente de ordin general; intervenția autorității de stat, la înscrisurile autentice, este menită să apere interesele generale ale colectivității, pe lângă interesele părților și ale terților.
Conform art. 813 C.civ., toate donațiile se fac prin act autentic. Deci contractul produce efecte juridice numai dacă consimțământul ambelor părți este manifestat în formă autentică, nerespectarea acestei forme sancționându-se cu nulitatea absolută a contractului.
Forma autentică este o măsură de protecție a voinței donatorului, care dispune în mod actual și irevocabil de un drept în favoarea altei persoane, fără ca acel element activ să fie înlocuit în patrimoniul său printr-o valoare echivalentă.
Legea nr. 54/1998 (art.2 alin.1) stabilește forma solemnă ad validitatem pentru toate înstrăinările de terenuri făcute prin acte juridice între vii, sancțiunea nerespectării acestei forme fiind nulitatea absolută a actului de înstrăinare.
Și arendarea este un contract solemn, art. 6 din Legea nr.16/1994 stabilind că “sunt valabile și opozabile” doar contractele de arendare încheiate în scris și înregistrate în termen de 15 zile de la încheiere la Consiliul local în a cărui rază teritorială se află bunurile arendate.
Testamentul este un act juridic solemn; el trebuie să fie în întregime scris, datat și semnat de mâna testatorului (testamentul olograf) sau autentificat de notarul public cu respectarea dispozițiilor legale (testamentul autentic) ori semnat de testator, strâns și sigilat și care este prezentat Judecătoriei pentru îndeplinirea unor formalități (testamentul mistic). Sancțiunea nerespectării condițiilor de formă cerute pentru orice fel de testament este nulitatea absolută, care va putea fi invocată de orice persoană interesată (art.886 C.civ.). Aceste reguli sunt impuse tocmai pentru asigurarea libertății și certitudinii consimțământului.
Dacă formalitățile pentru încheierea unui act sunt cerute numai ad probationem sau numai ca o măsură de publicitate , lipsa lor nu atrage nulitatea actului, ci are doar consecințe cu privire la probă (înscrisul respectiv care nu îndeplinește condițiile legale nu va avea eficiență ca mijloc de probă) sau la efectele față de terți (cărora le va fi inopozabil).
2.6. Lipsa ori nevalabilitatea autorizației administrative
În practica judecătorească anterioară Revoluției din 1989 s-a arătat că prin derogare de la principiul consensualismului contractului de vânzare-cumpărare, art.11 din decretul 144/1958 și art. 31-32 din Legea 58/1974 (ambele acte normative sunt actualmente abrogate) condiționează valabilitatea înstrăinărilor imobiliare de obținerea autorizației administrative prealabile și de forma autentică a actului, nerespectarea acestor cerințe fiind sancționată cu nulitatea absolută.
De lege lata, un act normativ ce impune existența autorizației administrative drept condiție de validitate a actului juridic este de pildă Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc și al munițiilor, care prevede în art. 58 că: “Împrumutul sau înstrăinarea armelor și munițiilor se poate face numai persoanelor autorizate să le dețină, cu respectarea destinației acestora și a scopului pentru care s-a dat autorizarea”.
2.7. Încălcarea ordinii publice
O interdicție de ordine publică a cărei nerespectare atrage nulitatea absolută a actului juridic civil este cea prevăzută de art. 41 alin. 2 din Constituție, potrivit căreia “Cetățenii străini și apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor” (nici prin acte între vii – contract de vânzare-cumpărare, donație etc. – nici prin acte mortis causa). Textul citat vizează terenurile de orice fel, situate în localități sau extravilan. Prin urmare, posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor este un atribut exclusiv al calității de cetățean român (dar indiferent de domiciliu).
Contractul prin care o persoană, care nu are calitatea de cetățean român, ar cumpăra un teren, este lovit de nulitate absolută (virtuală) și această nulitate nu ar putea fi acoperită prin revânzarea terenului unui cetățean român.
2.8. Frauda legii
Un act juridic se socotește săvârșit în frauda legii când anumite norme legale sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate, ci pentru eludarea altor norme legale imperative. Frauda la lege nu constituie o încălcare directă a legii, ci o nesocotire ocolită a ei, prin abaterea unor dispoziții legale de la finalitatea lor firească, voită de legiuitor. Sub acest aspect, ea reprezintă un abuz de drept, pe care ordinea juridică îl reprimă – explicit sau implicit – printr-o serie de dispoziții legale (art. 1 și 3 din Decretul 31/1954, art. 1203 C.civ., art. 723 Codul de procedură civilă).
Totodată, frauda de lege pusă în mișcare de mobiluri ilicite ori imorale, învederează reaua credință a părților; o fraudă la lege în necunoștință de cauză este de conceput.
Aplicarea legii, în litera și în spiritul ei, este un imperativ de interes obștesc și de aceea actele juridice săvârșite în frauda legii sunt sancționate cu nulitatea absolută. Asemenea acte nu pot produce nici un efect, iar acțiunea în nulitate pe acest temei trebuie deschisă oricărei persoane interesate, tocmai pentru a se asigura corecta aplicare a legii cu concursul tuturor. Ineficacitatea totală a actului juridic fraudulos și-a găsit expresia în principiul fraus omnia corrumpit. “Este de principiu – subliniază Plenul fostului Tribunal Suprem în decizia nr. 15/1962 – că actul săvârșit în vederea unei fraude nu poate produce efectul urmărit prin el. De aceea, un asemenea act trebuie invalidat”.
Frauda se deosebește esențial de dol – viciu de consimțământ – deși are un element comun cu acesta: reaua credință a autorului ei. În vreme ce dolul se exercită față de una dintre părțile actului juridic, al cărei consimțământ îl viciază, de obicei în scopul cauzării unui prejudiciu, frauda se săvârșește de părți în dauna terților (inclusiv a statului) lăsând nealterat consimțământul părților, și nu atât în scopul pricinuirii unei pagube, cât mai ales în vederea realizării unui folos injust pentru fraudatori.
Interesul de a distinge frauda de dol rezidă, printre altele, în faptul că cea dintâi este sancționată cu nulitatea absolută a actului juridic, în timp ce aceasta din urmă atrage nulitatea relativă, ca orice viciu de consimțământ.
Frauda la lege trebuie dovedită de cel ce o invocă. Proba poate fi făcută prin orice mijloc, inclusiv martori și prezumții, întrucât frauda la lege constituie un delict, caz în care proba testimonială este neîngrădit admisibilă (art.1198 pct. 1 C.civ. și art. 1203 in fine C.civ.). Totodată, trebuie avut în vedere că, pentru motive lesne de înțeles, părțile care fraudează legea, nu-și preconstituie înscrisuri doveditoare.
Art. 6 din O.G. nr. 12/1998 privind taxele de timbru pentru activitatea notarială prevede că este nulă vânzarea prin care părțile se înțeleg, printr-un act ascuns, să plătească un preț mai mare decât cel declarat în actul autentic, cu precizarea că nulitatea absolută se extinde asupra ambelor acte. De asemenea, este nul contractul de închiriere, având ca obiect un imobil, prin care părțile au convenit, printr-un act ascuns, să plătească o chirie mai mare decât cea declarată în actul autentic care se înregistrează la organul fiscal teritorial.
Din punct de vedere al naturii juridice, declararea unui preț mai mic decât cel real constituie simulație, iar simulația este permisă în dreptul nostru (art. 973 și 1175 C.civ.). Aceste dispoziții din Codul civil au fost implicit modificate prin art. 6 al Ordonanței menționate, text neavenit pentru că, pe de o parte, aduce atingere unei instituții de mult consacrate în dreptul român – simulația – și pe de altă parte instituie o sancțiune excesivă: nulitatea absolută atât a actului public, cât și a celui ascuns.
Ar fi fost de preferat soluția existentă în alte legislații (de pildă, cea franceză) ce păstrează valabil actul public, nu distrugerea totală a ambelor acte, cu repercusiuni asupra securității circuitului civil.
Un alt caz de nulitate absolută este cel prevăzut de art. 52 din Legea nr. 26/1996 de aprobare a Codului Silvic: “Statul, prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, are drept de preemțiune la toate vânzările de bunăvoie sau silite, la preț și în condiții egale, pentru enclavele din fondul forestier proprietate publică și terenurile limitrofe acestuia, precum și pentru terenurile acoperite cu vegetație forestieră.
Proprietarul vânzător este obligat să înștiințeze, în scris, unitatea silvică teritorială în raza căreia se află terenul respectiv, în legătură cu intenția de înstrăinare. Unitatea silvică sesizată își va manifesta opțiunea în termen de 30 de zile, după care dreptul de preemțiune încetează. Vânzarea făcută cu încălcarea dispozițiilor de mai sus este nulă de drept”.
Așadar, textul citat instituie sancțiunea nulității absolute pentru nerespectarea dreptului de preemțiune la vânzarea terenurilor acoperite cu vegetație forestieră. De lege ferenda însă, sancțiunea ce se impune și în acest caz (ca și în cazul nerespectării dreptului de preemțiune la vânzarea terenurilor agricole din extravilan – prevăzut de Legea nr.18/1991 a fondului funciar, modificată de Legea nr. 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor) este nulitatea relativă, întrucât această dispoziție nu ocrotește un interes general obștesc.
B. Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acestuia, instituie în art. 11 un alt caz de nulitate absolută, stabilind că: “Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, după cum urmează:
a) nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în condițiile legii;
b) nu pot fi supuse executării silite și asupra lor nu se pot constitui garanții reale;
c) nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună credință asupra bunurilor mobile.
Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alineatului (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută”.
3. Cauze de nulitate relativă a actului juridic civil
Atrag nulitatea relativă a actului juridic civil următoarele cauze:
3.1. Viciile de consimțământ: eroarea, dolul, violența și leziunea.
Eroarea este falsa reprezentare a realității la încheierea unui act civil. Art. 954 C.civ. dispune că: “Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanței obiectului convenției.
Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când considerația persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenția”.
În primul alineat al art. 954 este reglementată eroarea asupra calităților substanțiale ale obiectului actului (error in substantiam), iar al doilea alineat reglementează eroarea asupra identității ori calităților persoanei cocontractante (error in personam).
După criteriul naturii realității fals reprezentată, se disting două tipuri de eroare:
eroarea de fapt, care este falsa reprezentare a unei situații faptice la încheierea actului juridic (care privește obiectul actului, cocontractantul etc.).
eroarea de drept, care este falsa reprezentare a existenței ori conținutului unei norme de drept civil.
Problema erorii de drept ca viciu de consimțământ a format obiect de controversă în literatura de specialitate, formulându-se teza neadmiterii cât și cea a admiterii erorii de drept ca viciu de consimțământ; această ultimă teorie o împărtășim.
Două condiții cumulative se cer a fi întrunite pentru ca falsa reprezentare a realității, la încheierea unui act juridic civil, să aibă valoare de viciu de consimțământ:
– elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor, determinant pentru încheierea actului, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul nu s-ar mai fi încheiat;
– în cazul actelor bilaterale, cu titlu oneros, este necesar ca cocontractantul să fie știut sau să fi trebuit să știe că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este determinant pentru încheierea actului juridic civil.
Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, partea al cărei consimțământ a fost viciat prin eroare la încheierea actului, are deschisă acțiunea în anularea actului juridic civil (este vorba deci de o nulitate relativă, ce ocrotește un interes personal).
În interpretarea acestui viciu de consimțământ, practica judiciară, ținând seama de interesul ocrotit prin instituirea nulității și de gravitatea alterării voinței, a precizat limitele în care vânzarea lucrului altuia este lovită de nulitate relativă, iar nu de nulitate absolută. În aceste contracte, eroarea înglobează reprezentarea inexactă pe care și-o face cumpărătorul, în momentul exprimării consimțământului, fie crezând greșit că bunul aparține vânzătorului (eroare asupra calităților substanțiale ale obiectului), fie socotindu-l de bună credință pe partener ca proprietar efectiv (eroare asupra calității esențiale a cocontractantului). S-a decis că “vânzarea lucrului altuia are la bază o eroare asupra calității de proprietar a vânzătorului și este anulabilă. Această nulitate este relativă”.
În doctrină și practică s-a făcut distincția între error in substantiam și viciile ascunse ale lucrului,; în primul caz din cauza acestui viciu de consimțământ, cumpărătorul nu a putut cumpăra, în substanța sa, lucrul voit și poate cere anularea contractului, în schimb, în cazul viciilor vizate de art. 1352 C.civ., cumpărătorul a cumpărat lucrul voit, numai că acesta este impropriu întrebuințării după destinație sau din cauza viciilor se micșorează valoarea de întrebuințare – deci eroarea se referă numai la calitatea lucrului – și cumpărătorul nu poate cere anularea contractului, ci are o acțiune în garanție (redhibitorie sau estimatorie) contra vânzătorului.
Dolul (sau viclenia) este acel viciu de consimțământ care constă în introducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic.
În afară de art.953 C.civ. care prevede că: “Consimțământul nu este valabil când este … surprins prin dol”, Codul civil consacră dolului art. 960, în care se prevede: “Dolul este o cauză de nulitate a convenției când mijloacele viclene, întrebuințate de una din părți sunt astfel, încât este evident că, fără aceste mașinații, cealaltă parte n-ar fi contractat. Dolul nu se presupune.”
Avându-și originea în dreptul privat roman – unde se distingea între dolus malus (dolul grav) și dolus bonus (dolul ușor) -, după consecințele pe care le are, ori nu, asupra valabilității actului juridic, se disting între:
dolul principal (dolus dans causam contractui), care este dolul ce cade asupra unor elemente importante la încheierea actului juridic și care atrage anularea actului și
dolul incident (dolus incidens) care cade asupra unor împrejurări nedeterminante la încheierea actului juridic, neatrăgând nevalabilitatea actului (se poate cere, însă, o reducere a prestației, dacă e cazul).
Pentru a fi viciu de consimțământ, dolul trebuie să îndeplinească, cumulativ, condițiile:
să fie determinant pentru încheierea actului juridic;
să provină de la cealaltă parte.
Dolul, ca viciu de consimțământ, atrage nulitatea relativă a actului juridic; ea poate fi invocată doar de partea al cărei consimțământ a fost viciat, în terenul general de prescripție de 3 ani, iar actul anulabil poate fi confirmat de această parte.
În cazul în care mandatarul încheie actul juridic care formează obiectul mandatului cu sine însuși sau cu o terță persoană pe care tot el o reprezintă (dubla reprezentare), există pericolul neglijării intereselor mandantului, în primul caz, sau al unuia dintre mandanți în cel de-al doilea. Deși Codul civil nu conține nici o regulă generală și expresă în această privință, se consideră că mandantul poate cere anularea actului pentru dol prin reticență.
Violența este acel viciu de consimțământ care constă în amenințarea unei persoane cu un rău care îi produce o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Art. 957 C.civ. prevede că: “Violența este cauză de nulitate și când s-a exercitat asupra soțului sau soției, asupra descendenților și ascendenților”, iar art. 958: “Simpla temere reverențiară, fără violență, nu poate anula convenția”.
Pentru un viciu de consimțământ, violența trebuie să întrunească, cumulativ, următoarele două condiții:
să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil;
să fie injustă (nelegitimă, ilicită).
Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, violența atrage anulabilitatea actului juridic civil: nulitatea poate fi invocată de persoana al cărei consimțământ a fost viciat (întrucât aceste dispoziții ocrotesc un interes personal), acțiunea se prescrie în termenul general de trei ani (termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii de anulare începând să curgă de la data când violența a luat sfârșit – art. 9 din Decretul nr. 167/1958).
Leziunea este acel viciu de consimțământ care constă în disproporția vădită de valoare între două prestații. Codul civil consacră următoarele articole leziunii: art.951, art. 1157 – 1160, art. 1162-1165. Aceste dispoziții legale din Codul civil trebuie raportate la dispozițiile art. 25 din decretul 32/1954.
Pentru anularea actului juridic civil pentru leziune, este necesar să fie întrunite următoarele condiții:
leziunea să fie o consecință directă a actului respectiv ;
leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului juridic ;
disproporția de valoare între contraprestații trebuie să fie vădită.
În starea actuală a legislației noastre în materie, leziunea are un domeniu restrâns de aplicare, atât din punctul de vedere al persoanelor care o pot invoca drept cauză de anulare, cât și din acela al actelor susceptibile de anulare pentru leziune.
Sub primul aspect, leziunea privește minorii între 14 și 18 ani, adică minorii cu capacitate de exercițiu restrânsă.
Sub cel de-al doilea aspect, sunt anulabile pentru leziune numai actele juridice civile care, în același timp:
sunt acte de administrare ;
au fost încheiate de minorul între 14 – 18 ani singur, fără încuviințarea ocrotitorului legal ;
sunt lezionare pentru minor ;
sunt comutative.
3.2. Lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil
Consimțământul este unul din elementele esențiale ale oricărui act juridic și exprimă voința persoanei la încheierea actului. Pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ. Condiția aceasta decurge din caracterul conștient al actului juridic civil, subiectul de drept civil trebuie să aibă puterea de a aprecia, de a discerne efectele juridice care se produc în baza manifestării sale de voință.
Capacitatea de a încheia actul juridic civil este o stare de drept – de jure – ,prezența ori lipsa discernământului este o stare de fapt – de facto. Așa cum învederează practica, în afară de incapacitățile legale, există și cazuri de incapacități naturale în care se găsesc persoane capabile după lege; deci, în drept, persoana este capabilă, dar în fapt ea este lipsită temporar de discernământ. În acest sens se citează cazurile de beție, hipnoză, somnambulism, mânie puternică (ab irato). Menționăm o decizie a Secției civile a fostului Tribunal Suprem în care se precizează: “Lipsa cu desăvârșire a consimțământului face ca actul astfel încheiat să fie sancționat cu nulitate absolută. Lipsa discernământului în exprimarea voinței relevă însă nu inexistența consimțământului, ci un simplu viciu al acestuia, deoarece, în acest caz, consimțământul există. Ne aflăm deci în fața unui viciu de consimțământ care nu atrage decât nulitatea relativă a actului, sancțiunea nulității fiind edictată, de data aceasta, în vederea protejării persoanei interesate. Soluția se impune cu atât mai mult deoarece actele juridice încheiate personal, chiar de cei puși sub interdicție pentru cauză de alienație sau debilitate mintală, deci pentru lipsă de discernământ, nu sunt sancționate cu nulitatea absolută, ci cu nulitatea relativă, de protecție”. Într-o decizie din 1987 se precizează că: “… pentru validitatea testamentului este necesar, între altele, ca dispunătorul să aibă discernământ, în momentul în care îl întocmește, în sensul de a nu exista incapacități legale și nici cele naturale, adică lipsa unei voințe conștiente, indiferent dacă aceasta se datorează unei cauze trecătoare sau uneia permanente. De aceea, dacă se dovedește că în momentul întocmirii testamentului dispunătorul era lipsit de discernământ, instanța are îndatorirea să anuleze actul. Pentru a se pronunța însă anularea unui testament, este necesar să se dovedească în mod neechivoc lipsa de discernământ a dispunătorului, deoarece potrivit prevederilor art. 856 C.civ.: orice persoană este capabilă să dispună prin testament, dacă nu este oprită prin lege, capacitatea fiind regula în materie, iar incapacitatea excepția.”
3.3. Nerespectarea regulilor privind capacitatea de exercițiu a persoanei.
Aceste dispoziții ocrotesc interesele personale și deci sancțiunea este nulitatea relativă a actului juridic civil încheiat cu nerespectarea lor.
Asemenea situații sunt:
1) Actul este încheiat de persoana lipsită de capacitate de exercițiu – minorul sub 14 ani și interzisul judecătoresc. Astfel, de exemplu, minorii și persoanele puse sub interdicție judecătorească nu pot încheia contract de donație, în calitate de donatori, nici prin reprezentanții legali (părinți sau tutore) și nici personal cu încuviințarea autorității tutelare – art. 129 alin. 1-3 și art. 133 alin. 3 comb. cu art. 105 alin.3 și art.147 C.fam. Potrivit art. 812 C.civ. “dispozițiile în favoarea unui incapabil sunt nule …”. Cu toate că formularea sugerează sancțiunea nulității absolute, se admite că nerespectarea incapacităților – atât de a face, cât și de a primi donații – se sancționează de regulă, cu nulitatea relativă a contractului, nulitatea putând fi invocată de cel ocrotit (prin ocrotitorul legal, dacă este cazul) sau de succesorii săi în drepturi.
Incapacitatea de a dispune prin testament este prevăzută pentru minorii sub 16 ani și persoanele puse sub interdicție judecătorească. Aceste persoane sub nici o formă nu pot face testament (nici prin reprezentare, nici cu încuviințarea ocrotitorilor legali și, evident, nici personal). În cazul minorului între 16 –18 ani legea prevede că el poate dispune de ½ din ceea ce ar putea dispune în cazul în care ar fi major.
Sancțiunea nerespectării incapacității de a dispune a testatorului este nulitatea relativă.
2) Actul s-a încheiat fără încuviințarea ocrotitorului legal și este lezionar pentru minorul între 14 – 18 ani;
3) Actul s-a încheiat fără încuviințarea autorității tutelate; Actul s-a încheiat în lipsa ori cu depășirea puterilor, pentru persoana juridică;
4) Actul este încheiat cu nerespectarea unor incapacități (instituite pentru protecția unor interese individuale, personale). Astfel, art. 1307 C.civ. prevede că vânzarea între soți este interzisă. Scopul acestei interdicții trebuie avut în vedere prin coroborarea art. 1307 cu art. 937 C.civ. potrivit căruia donația între soți este revocabilă. Dacă vânzarea între soți ar fi valabilă, s-ar putea ocoli această dispoziție imperativă a legii prin încheierea unor contracte de vânzare cumpărare simulate; scopul interdicției este de a împiedica soții să realizeze sub aparența unor vânzări simulate donații irevocabile. Totodată, prin această interdicție se apără și interesele moștenitorilor (rezervatari sau care beneficiază de raportul donațiilor) și interesele creditorilor (care ar putea fi fraudați prin încheierea unor contracte de vânzare – cumpărare simulate, inclusiv fictive).
Nerespectarea interdicției cu privire la vânzarea între soți duce la nulitatea relativă a contractului, anularea putând fi cerută de oricare dintre soți, de moștenitorii ocrotiți sau de creditori, fără a fi obligați să dovedească fraudarea drepturilor.
După unii autori, în cazul vânzărilor dintre soți sancțiunea este nulitatea absolută. Întrucât nulitatea absolută sancționează încălcarea unei dispoziții legale care ocrotește un interes public, considerăm că sancțiunea trebuie să fie, atât de lege lata , cât și de lege ferenda, nulitatea relativă, căci interesele ocrotite sunt private, vânzarea dintre soți neafectând ordinea publică. Această soluție este preconizată și în proiectului Codului civil.
Fiind o nulitate relativă, ea poate fi confirmată după desfacerea căsătoriei de către părți sau de către moștenitori după moartea vânzătorului.
Conform art. 1308 pct. 1 C.civ., tutorii nu pot cumpăra bunurile persoanelor de sub tutela lor (cât timp socotelile definitive ale tutelei n-au fost date și primite – art. 809 C.civ).
Mandatarii, atât convenționali, cât și legali, împuterniciți a vinde un lucru, nu pot să-l cumpere (art. 1308 pct. 2 C.civ.) întrucât – de regulă – nu se poate admite ca o persoană să cumuleze și rolul de vânzător și cel de cumpărător.
Persoanele care administrează bunuri ce aparțin statului, comunelor, orașelor, municipiilor sau județelor nu pot cumpăra bunurile aflate în administrarea lor (art. 1308 pct. 3 C.civ.).
Funcționarii publici nu pot cumpăra bunurile statului sau unităților administrativ teritoriale care se vând prin mijlocirea lor (art. 1308 pct. 4 C.civ.).
În cazul tutorilor, mandatarilor, administratorilor și funcționarilor considerăm că sancțiunea este nulitatea relativă (deși textul art. 1308 sugerează sancțiunea nulității absolute). În realitate, nulitatea prevăzută de art. 1308 C.civ. nu este de ordine publică, ci de interes privat.
3.4. Nerespectarea dreptului de preemțiune
În cazul în care proprietarul unui teren agricol intenționează să-l vândă, legea conferă un drept prioritar la cumpărare (drept de preemțiune) coproprietarilor, proprietarilor vecini și arendașului (art. 5 alin. 1 din Legea 54/1998).
Dreptul de preemțiune are ca obiect numai terenurile agricole situate în extravilan; el este prevăzut de lege numai dacă înstrăinarea se face prin “vânzare” iar actul juridic proiectat trebuie să aibă ca obiect transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului.
Vânzătorul va înregistra oferta de vânzare a terenului agricol situat în extravilan la consiliul local în raza căruia este situat terenul. Oferta va cuprinde numele și prenumele vânzătorului, suprafața și categoria de folosință precum și locul unde este situat terenul; această ofertă va fi afișată de secretarul unității administrativ – teritoriale la sediul primăriei (art.6 din Legea 54/1998).
Titularii dreptului de preemțiune trebuie să se pronunțe în scris asupra acestuia, în termen de 45 de zile de la data afișării ofertei de vânzare. Dacă își exercită dreptul de preemțiune mai mulți titulari, vânzătorul are dreptul de a alege pe unul dintre ofertanți. Dacă prețul oferit de titularii dreptului de preemțiune, nu este convenabil vânzătorului, acesta poate să vândă terenul oricărei alte persoane (art. 9 din Legea 54/1998). De asemenea, dacă în termenul prevăzut nici unul dintre titularii dreptului de preemțiune nu și-a manifestat voința de a cumpăra terenul, acesta se vinde liber.
Înstrăinarea terenului cu încălcarea dreptului de preemțiune se sancționează cu nulitatea relativă a contractului încheiat, anularea putând fi cerută indiferent de persoana ori de buna sau reaua credință a cumpărătorului și cu toate că titularul dreptului de preemțiune nu este parte a contractului a cărei anulare se cere.
Dacă s-a obținut anularea contractului de vânzare – cumpărare, încheiat cu încălcarea dreptului de preemțiune, terenul reintră – cu efect retroactiv – în proprietatea vânzătorului, care îl va putea vinde cu respectarea procedurii de exercitare a dreptului de preemțiune. În dreptul nostru nu se prevede posibilitatea substituirii titularului dreptului de preemțiune în locul cumpărătorului.
După expirarea termenului de prescripție a acțiunii în anulare vânzarea se consolidează, cu toate că s-a încheiat cu nerespectarea dreptului de preemțiune.
Secțiunea a III-a
Regimul juridic al nulității actului juridic civil
Conceptul regimului juridic al nulității actului juridic civil.
Interesul clasificării nulității în nulitate absolută și relativă constă în regimul deosebit ce însoțește fiecare categorie de nulitate.
Dacă, în general, prin “regim juridic” se înțelege totalitatea regulilor pe care le urmează o anumită instituție juridică, prin “regim juridic al nulității” trebuie să se înțeleagă totalitatea regulilor cărora le este supusă nulitatea.
Se admite, constant, că aceste reguli privesc trei aspecte principale ale nulității – absolută sau relativă – și anume:
a) cine poate invoca nulitatea (sfera persoanelor îndreptățite să invoce – pe cale de acțiune sau de excepție – nulitatea);
b) cât timp poate fi invocată nulitatea (prescriptibilitatea sau imprescribilitatea dreptului la acțiune pentru a cere anularea );
c) dacă poate fi sau nu acoperită nulitatea, prin confirmare sau în alt mod.
Cele trei aspecte primesc rezolvări diferite, după cum este vorba de nulitatea absolută ori de cea relativă. Aceasta face necesară prezentarea separată, a regimului juridic al nulității absolute și apoi regimul juridic al nulității relative.
Regimul juridic al nulității absolute.
Regulile în care se exprimă regimul juridic al nulității absolute sunt:
a) nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, de procuror și chiar din oficiu de instanța judecătorească sau de organul arbitral. Menită să asigure respectarea unei condiții de validitate socotită de interes general de către legiuitor, este firesc – și chiar necesar – să se acorde unui cerc cât mai larg de persoane posibilitatea de a cere aplicarea acestei sancțiuni creându-se astfel condițiile optime pentru realizarea finalității legii.
Prin “orice persoană interesată” nu se înțelege însă oricine are un interes oarecare în declararea nulității, ci numai persoana care invocă un interes ocrotit juridic, în strânsă legătură cu cauza nulității. Cu atât mai puțin, nu ar putea să intre în această categorie acele persoane care sunt cu totul străine de actul juridic încheiat cu nerespectarea condițiilor de validitate edictate pentru ocrotirea unui interes general, întrucât aceștia nu pot justifica un interes care să fie în legătură cu cauza nulității absolute în mod nemijlocit. E vorba deci de penitus extranei. Chiriașul dintr-un imobil nu poate intenta o acțiune în nulitatea actului de vânzare cumpărare privind acel imobil pe temeiul faptului că prețul vânzării nu este serios, deoarece nu au un atare interes. Al doilea dobânditor al unui imobil se poate prevala însă de nulitatea absolută a actului de vânzare – cumpărare prin care primul dobânditor a devenit proprietarul aceluiași imobil , căci are un interes ocrotit juridic, strâns legat de cauza nulității, pentru ca instanța judecătorească să desființeze titlul de proprietate al dobânditorului anterior.
Întrucât, în principiu, actele juridice produc efecte numai între părți, acestea și avânzii lor cauză (succesorii universali și cei cu titlu universal, succesorii cu titlu particular, creditorii chirografari) au, de regulă, interes să invoce nulitatea absolută. Dar dacă actele juridice au efect relativ, ele sunt opozabile terților și deci există situații în care terții pot avea un interes recunoscut juridic de a se prevala de nulitatea absolută. Creditorii părților pot avea, de asemenea, interes să ceară aplicarea acestei sancțiuni; ei pot cere pronunțarea nulității pe baza acțiunii oblice, în baza și în condițiile art. 974 C.civ. Acțiunea în nulitatea absolută este deschisă și procurorului, deoarece potrivit art. 45 alin. 1 Cod proc.civ. el “poate introduce orice acțiune, în afară de cele strict personale și să participe la orice proces, în orice fază a acestuia”.
Nulitatea absolută poate fi invocată și din oficiu de instanța judecătorească sau de organul arbitral, ineficacitatea actului urmând a fi constatată chiar dacă părțile nu știu sau nu vor să se prevaleze de această sancțiune. Este o îndatorire care incumbă instanțelor, atât în cadrul îndeplinirii sarcinilor lor privitoare la asigurarea legalității, cât și în temeiul rolului activ ce le revine conform art. 129, art. 130 Cod proc.civ.
Reprezentativ pentru ilustrarea sferei celor îndreptățiți să invoce nulitatea absolută este art. 31 din Legea 18/1991: “Terenul atribuit conform art. 18 alin. 1, art. 20 și art. 39 nu poate fi înstrăinat prin acte între vii timp de 10 ani socotiți de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietății, sub sancțiunea nulității absolute a actului de înstrăinare.
Constatarea nulității poate fi cerută în justiție de către primărie, prefectură, procuror, precum și de orice persoană interesată”.
b) nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție (quod nullum est nullo lapsu temporis convalescere potest). Pentru actele patrimoniale, regula imprescriptibilității este înscrisă în art. 2 din Decretul 167/1958, dar ea se impune cu atât mai puternic cuvânt pentru actele nepatrimoniale, de vreme ce, potrivit art. 1 din Decretul 167/1958 prescripția operează în principiu numai pentru dreptul la acțiune având obiect patrimonial. De obicei, această regulă este explicată prin caracterul constatator al acțiunii, instanța mărginindu-se să constate că, în puterea legii, actul nu a luat ființă într-un început. Într-o asemenea situație, lipsind un drept la acțiune în sens material – premisă indispensabilă pentru a opera prescripția – și existând numai un drept la acțiune în sens procesual – acela de a sesiza instanța, drept ce nu se prescrie niciodată – acțiunea în nulitatea absolută nu poate fi decât imprescriptibilă.
Într-o altă părere, caracterul imprescriptibil al acțiunii în nulitatea absolută se explică prin natura nepatrimonială a unei asemenea acțiuni: ceea ce se urmărește printr-o asemenea acțiune este restabilirea ordinii de drept încălcate (ceea ce nu este evaluabil în bani). Acest caracter nepatrimonial privește însă atât nulitatea absolută, cât și pe cea relativă.
Într-o altă opinie, imprescriptibilitatea își află explicația în finalitatea instituirii acestei sancțiuni. Întrucât nulitatea absolută are menirea să asigure respectarea unei condiții de validitate edictate pentru ocrotirea unui interes obștesc, este necesar ca ea să poată fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție. Numai prin înlăturarea oricărei limite de timp pentru intentarea acțiunii este garantată apărarea eficace a unui interes superior cu caracter permanent.
Alți autori consideră că explicația imprescriptibilității acțiunii și excepției bazate pe nulitatea absolută trebuie s-o căutăm în corelația ce există între nulitate și prescripția extinctivă. De vreme ce atât nulitatea, cât și prescripția extinctivă au ca fundament ocrotirea unor interese generale, nu este cazul a subordona nulitatea absolută prescripției extinctive. Această explicație, valabilă în privința nulității absolute, nu se mai dovedește aplicabilă în privința nulității relative, întrucât, în acest din urmă caz, fiind vorba de ocrotirea unor interese cu caracter personal, o astfel de ocrotire nu se află pe același plan cu ocrotirea intereselor generale prin prescripția extinctivă trebuind să-i fie subordonată. Apoi, regula imprescriptibilității nulității absolute trebuie văzută în nemijlocită legătură cu cea de-a treia regulă a regimului juridic al acestei nulități: lipsa posibilității de a acoperi nulitatea absolută prin confirmare sau în alt mod.
Pretențiile patrimoniale în legătură cu un act juridic lovit de nulitate absolută sunt supuse prescripției extinctive, literatura și practica fiind deplin concordante în acest sens.
c) Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare (expresă sau tacită) sau în alt mod (non potest convalescere). Confirmarea este actul juridic unilateral prin care partea îndreptățită să invoce nulitatea, renunță la dreptul de a intenta acțiunea în nulitate, ori la dreptul de a opune excepția nulității. Dacă în acest caz confirmarea ar produce efecte, chiar și numai în privința autorului ei, s-ar restrânge sfera persoanelor chemate să-și dea concursul la apărarea interesului general în considerarea căruia a fost edictată condiția de validitate, limitându-se astfel eficacitatea sancțiunii menite să asigure respectarea acestei condiții de validitate. Inadmisibilitatea confirmării actului lovit de nulitate absolută e necesară pentru a se putea realiza finalitatea dispoziției legale încălcate la încheierea actului juridic.
Nu există nici un impediment ca părțile să refacă actul nul, dar efectele sale se vor produce de la data încheierii actului nou, valid, nu de la data săvârșirii actului lovit de nulitate (ca atunci când confirmarea este admisibilă).
Inadmisibilitatea confirmării actului nul absolut și necesitatea refacerii sale, cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de lege sunt consacrate legislativ în cadrul donației informe – art. 1168 C.civ. Cu toate acestea, art. 1167 alin. ultim C.civ. recunoaște în mod excepțional, confirmarea, de către urezi sau succesorii universali ori cu titlu universal ai donatorului, a donației lovite de nulitate absolută pentru vicii de formă. Alte cazuri de acoperire a nulității absolute întâlnim în materia căsătoriei (art. 20, 22 C.fam.).
Regimul juridic al nulități relative
Caracteristicile nulității relative, numită și anulabilitate, definesc regimul juridic al acestei sancțiuni și pot fi stabilite prin contrast cu caracteristicile nulității absolute. Drept urmare:
a) nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana în interesul căreia a fost edictată condiția de validitate nesocotită, ori de instituțiile chemate de lege să ocrotească acea persoană. Stabilită pentru protejarea unei persoane determinate, este firesc ca numai aceasta sau ocrotitorii ei, prevăzute de lege, să poată intenta acțiunea în anulare sau opune excepția nulității. Pentru acest motiv, nulitatea relativă este numită și nulitate de protecție.
Va putea invoca nulitatea relativă în primul rând partea lipsită sau restrânsă în capacitatea de exercițiu, partea al cărei consimțământ a fost viciat și, în genere, partea al cărei interes e ocrotit prin norma legală violată. Persoanele lipsite de capacitatea de exercițiu acționează prin reprezentantul legal; cele cu capacitate de exercițiu restrânsă intentează personal acțiunea în anulare, dar cu încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal. Pentru o deplină protecție a minorului în discuție, în literatura juridică s-a propus – de lege ferenda – acordarea dreptului de a invoca nulitatea relativă și ocrotitorului minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă, dacă acesta, din neglijență, nu acționează.
Dacă la încheierea actului au fost încălcate dispozițiile legale ce ocrotesc două sau mai multe părți ale unui act convențional, toate aceste părți pot invoca nulitatea, care prin aceasta însă nu își pierde caracterul relativ. De exemplu, într-un contract de vânzare cumpărare, atât vânzătorul, cât și cumpărătorul sunt incapabili sau, unul este minor iar celălalt, deși major, a fost victima unui dol; într-o atare situație, ambele părți pot invoca nulitatea relativă, dar numai fiindcă au fost nesocotite normele legale ce ocroteau separat fiecare parte, pentru considerații proprii acelei părți. Cauzele de anulare operează în mod independent una de cealaltă.
Succesorii universali sau cu titlu universal, cum sunt moștenitorii, pot invoca nulitatea relativă ca și autorul lor, cu excepția situației în care acțiunea în anulare este strict legată de persoana celui ocrotit prin edictarea normei și nu există o dispoziție legală derogatorie de la regula de drept comun că acțiunile cu caracter personal nu trec la moștenitori. De exemplu, acțiunea în anulare – pentru incapacitate – a unui act de vânzare cumpărare încheiat de de cujus poate fi intentată și de erezii acestuia. Acțiunea în anularea căsătoriei pentru vicii de consimțământ nu poate fi însă pornită ori continuată de moștenitorii soțului care avea deschisă calea acestei acțiuni.
Dacă justifică un interes patrimonial, creditorii pot cere anularea actului pe calea acțiunii oblice, în condițiile art. 974 C.civ.: “Creditorii pot executa toate drepturile și acțiunile debitorului lor, afară de acelea care îi sunt exclusiv personale”.
În cazul în care este chemată să întregească puterile de reprezentare ale ocrotitorului legal, autoritatea tutelară are deschisă, și ea, acțiunea în anularea actului juridic săvârșit cu nesocotirea dispoziției legale corespunzătoare. Ea poate, de asemenea, dată fiind funcția de ocrotire ce este chemată a îndeplini, să ceară anularea chiar a actelor de administrare făcute în frauda intereselor minorului, deci a unor acte pentru care nu se cere încuviințarea sa prealabilă.
Credem că – de lege ferenda – ar fi bine ca, în scopul asigurării unei depline protecții a incapabilului, să se prevadă posibilitatea pentru autoritatea tutelară de a invoca nulitatea relativă în toate cazurile.
Procurorul poate, de asemenea, să pornească acțiunea în anulare în baza art. 45 Cod proc.civ. dacă, bineînțeles, acțiunea respectivă nu are caracter strict personal. El poate intenta, de exemplu, o acțiune în anularea unui act de dispoziție, încheiat de un incapabil fără încuviințarea prealabilă a autorității tutelare, dar nu poate cere anularea pentru vicii de consimțământ a unei căsătorii (art. 47 alin. 2 din Decretul 32/1954).
Deși instanța judecătorească nu poate invoca din oficiu nulitatea relativă, așa cum o poate face în cazul nulității absolute, nu mai puțin ea este datoare, în cadrul rolului activ ce-i revine conform art. 129, 130 Cod proc.civ. să învedereze părții interesate dreptul de a se prevala de această nulitate.
Atunci când nulitatea relativă este invocată de către autoritatea tutelară, procurorul și chiar de către reprezentantul incapabilului, cel ce o invocă nu face aceasta decât în temeiul unui “drept procesual la acțiune” (care este însă un drept propriu) ceea ce face ca efectele hotărârii judecătorești dată să nu se producă asupra celui ce a invocat anulabilitatea, ci asupra celui ocrotit prin dispoziția legală încălcată.
b) Nulitatea relativă poate fi invocată numai în cadrul termenului de prescripție extinctivă. Spre deosebire de acțiunea bazată pe nulitatea absolută, acțiunea bazată pe nulitatea relativă este prescriptibilă. Această regulă se explică prin aceea că, nulitatea relativă, fiind instituită pentru ocrotirea unor interese personale, trebuie să cedeze în fața intereselor generale pe care le asigură instituția prescripției extinctive. Interesul general primează față de interesul personal, fără însă a-l nesocoti; într-adevăr prin stabilirea unui termen de prescripție, cel care se socotește atins în interesele sale, prin condițiile în care a fost încheiat actul, nu este lipsit de posibilitatea să ceară restabilirea dreptului său prin desființarea actului afectat de nulitatea relativă.
Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă nu prevede expres și direct: “acțiunea în anulabilitate este supusă prescripției”, dar prevede momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al acțiunii prin care se cere anularea actului. Această dată variază în funcție de temeiul acțiunii în anulare.
Privitor la anularea unui act juridic pentru violență, art. 9 alin. 1 din Decretul nr. 167/1968 prevede că prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data când aceasta a încetat. O dispoziție similară cuprinde, în materia căsătoriei, art. 21 alin.2 din Codul familiei.
În caz de dol sau eroare, sau în celelalte cazuri de anulare, dispune art. 9 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când cel îndreptățit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviințeze actele a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a optsprezece luni de la data încheierii actului.
Termenul de prescripție este cel general: 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul 167/1958.
Mai trebuie analizată o problemă, cu privire la care nu există unanimitate de păreri în literatura noastră juridică, și anume: invocarea nulității relative pe cale de excepție este sau nu supusă prescripției extinctive?
Două sunt rezolvările care se dau acestei probleme:
Într-o opinie, invocarea nulității relative pe cale de excepție este imprescriptibilă, făcându-se aplicarea principiului: quae temporalia sunt ad actium, perpetua sunt ad excipiendum.
În sprijinul acestei soluții se aduc următoarele argumente:
– potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958, prin prescripția extinctivă se stinge doar “dreptul la acțiune”, iar nu și excepția;
– în cazurile în care se referă la nulitatea absolută, legea arată că aceasta poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție (art. 2 din Decretul 167/1958), în timp ce privitor la nulitatea relativă țărmurește în timp numai exercitarea dreptului la acțiunea în anulare, lăsând în acest mod, în afara câmpului său de aplicare, calea excepției, care constituie numai un mijloc de apărare.
Într-o a doua opinie, dimpotrivă, invocarea nulității relative pe cale de excepție este prescriptibilă. Autorii care împărtășesc această opinie diferă în privința justificării acestei soluții. Potrivit părerii unora, de vreme ce nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acțiune și pe cale de excepție, în cazurile în care excepția ar fi folosită pentru a formula pretenții ce trebuiau valorificate în termenul de prescripție pe cale de acțiune, ea va fi supusă prescripției, căci altfel, ceea ce este prescriptibil potrivit legii, ar deveni imprescriptibil împotriva legii, prin voința celui interesat, ceea ce nu este admisibil.
Potrivit părerii altora, rezolvarea problemei trebuie căutată în înțelesul de confirmare prezumată pe care îl are împlinirea termenului de prescripție. Față de acest înțeles nu mai este vorba, evident, să se facă vreo deosebire între invocarea nulității pe cale de acțiune și invocarea ei pe cale de excepție. Împlinindu-se termenul de prescripții, invocarea nulității pe o cale ori pe cealaltă nu mai este cu putință.
În rezolvarea acestei probleme, trebuie să se pornească de la finalitatea prescripției extinctive: limpezirea raporturilor juridice, nelăsându-se să dăinuie incertitudinea. Or, sub acest aspect, soluția problemei trebuie să fie în sensul că, invocarea, pe cale de excepție, a nulității relative, trebuie să fie prescriptibilă în aceleași condiții în care se prescrie și acțiunea în anulabilitate. În favoarea acestei soluții mai pot fi aduse și alte argumente, cum ar fi:
– de vreme ce pretențiile patrimoniale în temeiul unui act anulabil sunt prescriptibile, ar dispare, practic, interesul soluției imprescriptibilității excepției în anulabilitate;
– indiferent de mijlocul de invocare a ei – acțiunea ori excepția – natura nulității relative este aceeași: mijloc de ocrotire a intereselor personale; or, natura fiind neschimbată, și soluția, sub aspectul prescripției mijlocului procedural trebuie să fie aceeași;
– practica judiciară invocă faptul împlinirii termenului de prescripție ori de câte ori pârâtul se apără, prin trimitere la anulabilitatea actului pentru a obține restituiri, ori pentru a păstra ceea ce a primit.
c) Nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare expresă ori tacită, de către cel ce o poate invoca.
Fiind menită să ocrotească anumite interese personale, este normal ca cel astfel ocrotit să poată renunța la dreptul de a se prevala de anulabilitatea actului, dacă apreciază că acest lucru este conform cu interesele sale.
Renunțarea la dreptul de a invoca nulitatea relativă, renunțare ce are ca efect acoperirea acestei nulități, “consolidarea” actului anulabil, se realizează prin confirmare. Prin urmare, confirmarea este acel act juridic unilateral prin care cel îndreptățit să invoce nulitatea relativă renunță la acest drept.
Confirmarea poate fi expresă sau tacită.
Confirmarea expresă este actul unilateral făcut în scopul – direct – de a acoperi nulitatea relativă pe care, cel ce face confirmarea o poate invoca.
Actul confirmativ expres trebuie să întrunească anumite condiții pentru a fi valabil. Astfel:
el trebuie să emane de la cel îndreptățit să invoce nulitatea;
viciul care afecta actul confirmat, să fi încetat în momentul confirmării; altfel, însuși actul confirmativ va fi anulabil;
el trebuie făcut în deplină cunoștință de cauză. Un asemenea act este probat, de obicei, prin ceea ce se numește “act confirmativ” (în sens de instrumentum, iar nu de negotium).
Potrivit art. 1190 C.civ: “Actul de confirmarea sau ratificarea unei obligații, în contra căreia legea admite acțiunea în nulitate, nu este valabil, decât atunci când cuprinde obiectul, cauza și natura obligației, și când face mențiune de motivul de nulitate, precum și despre intenția de a repara viciul pe care se întemeia acea acțiune”.
b) Confirmarea tacită poate rezulta nu numai din executarea voluntară a actului anulabil, ca și din alte acțiuni ale celui îndreptățit să invoce nulitatea, dacă aceste acțiuni implică, în mod necesar, voința de a confirma. Astfel, motivația unei obligații anulabile sau înstrăinarea cotei – părți atribuie printr-un partaj anulabil echivalează cu o confirmare.
În ceea ce privește efectele confirmării, trebuie să facem distincția între efectele acestui act față de părți și efectele față de terți.
Față de părți, confirmarea face inatacabil actul viciat, consolidând efectele sale. Titularul dreptului de a invoca nulitatea pierde acest drept și actul își produce irevocabil efectele, ca și când nu ar fi fost afectat de vreun viciu. Prin confirmare dispare anulabilitatea, posibilitatea de a se aplica sancțiunea nulității, nu însuși viciul actului anulabil.
Față de terți, confirmarea nu poate produce efecte de natură să le vatăme drepturile dobândite anterior. Aceasta rezultă din art. 1167 alin. 2 C.civ., potrivit căruia confirmarea ține loc de renunțare în privința mijloacelor și excepțiilor ce puteau fi opuse actului “fără a se vătăma însă drepturile persoanelor a treia”. Sunt terți, în sensul acestui text de lege, persoanele care au dobândit de la una dintre părțile actului anulabil un drept a cărui existență depinde de nulitatea acestui act.
Comparație de regim juridic între nulitatea absolută și nulitatea relativă
Dacă între nulitatea absolută și nulitatea relativă nu există deosebiri de efecte, există deosebiri de regim juridic.
Pe baza celor de mai sus, aceste deosebiri se pot exprima, sintetic, astfel:
a) dacă nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, chiar și din oficiu, nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului;
b) dacă nulitatea absolută este imprescriptibilă, nulitatea relativă este prescriptibilă;
c) dacă nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare, nulitatea relativă poate fi confirmată, expres ori tacit.
Nu există deosebire între nulitatea absolută și nulitatea relativă din punct de vedere al constatării ei juridice. Orice nulitate a actului juridic trebuie să fie pronunțată de către instanță. Într-adevăr, actul juridic nul, cât timp nu este declarat ca atare, are aparența unui act valabil. Drept urmare, intervenția instanței este necesară, fie că aceasta s-ar provoca pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție (atunci când debitorul urmărit refuză executarea contractului invocând nulitatea acestuia).
CAPITOLUL III
EFECTELE NULITĂȚII ACTULUI JURIDIC
Secțiunea I
Noțiunea efectelor nulității
Definiția efectelor nulității și corelația dintre ele.
Menită să asigure respectarea condițiilor de validitate a actului juridic stabilit de lege sau de părți, nulitatea trebuie, pe de o parte, să nimicească total acele efecte ale actului juridic care sunt potrivnice scopului edictării condiției de validitate nerespectate, dar, pe de altă parte, să lase neatinse celelalte efecte ale actului care – prin ipoteză – sunt în concordanță cu legea sau cu voința părților.
Prin efectele nulității se înțeleg consecințele juridice ale aplicării sancțiunii nulității.
Esența efectelor nulității este exprimată în chiar definiția nulității: lipsirea actului juridic civil de efectele contrarii normelor edictate pentru încheierea sa valabilă.
Generic, efectul nulității constă în desființarea raportului juridic generat de actul juridic civil lovit de nulitate și, prin aceasta, restabilirea legalității.
Efectele nulității nu trebuie privite ca ceva separat, întrucât ele se integrează în sistemul nulității actului juridic civil și, prin aceasta, în instituția mare a dreptului civil: actul juridic civil. Acest aspect învederează cadrul larg în care se pune problema efectelor nulității, conexiunilor multiple în care ea se găsește. Efectele nulității urmează să fie integrate (subordonate chiar) concepției dreptului nostru civil asupra nulității: preocuparea permanentă de a salva actul juridic de la desființare, ori de câte ori nu se contravine legii ori regulilor de conviețuire socială. În aplicația acestei idei se are în vedere nu numai salvarea actului în întregime (în totalitatea clauzelor și deci efectelor sale) ci și salvarea unei sau unor clauze din act.
Totodată, efectele nulității trebuie văzute în strânsă legătură cu alte instituții și principii ale dreptului civil, chiar dacă acestea nu privesc valabilitatea actului. Această idee se impune mai ales când e vorba de excepțiile de la regulile ce guvernează – în sens tehnic-juridic – efectele nulității.
Trebuie avut în vedere și faptul că efectele nulității sunt aceleași, indiferent că e vorba de o nulitate absolută sau de o nulitate relativă; întinderea și intensitatea efectelor nulității nu diferă în raport cu natura – absolută sau relativă – a nulității. Efectele nulității sunt însă mai restrânse sau mai întinse, după cum este vorba de o nulitate parțială, ori de una totală.
Efectele nulității sunt cârmuite de trei principii și anume:
principiul retroactivității (care constă în producerea efectelor nulității pentru trecut – ex tunc – până în momentul încheierii actului juridic);
principiul repunerii în situația anterioară prin restituirea prestațiilor efectuate în baza actului anulat; este principiul restitutio in integrum;
principiul potrivit căruia anularea actului inițial atrage anularea actului subsecvent, exprimat în adagiul (împrumutat de la rezoluțiune): resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.
Aceste principii se află într-o legătură dialectică în sensul că:
primul principiu impune celelalte două principii;
aceste două din urmă principii sunt mijloace de asigurare efectivă a retroactivității. Această corelație explică faptul că orice excepție de la ultimele două principii, este în același timp și o excepție de la primul principiu.
Determinarea, de către principiul retroactivității a celorlalte două principii nu trebuie înțeleasă în mod mecanic, adică în sensul că ori de câte ori se aplică principiul retroactivității, automat s-ar aplica și celelalte două. Trebuie să se țină seama dacă sunt sau nu întrunite condițiile pentru aplicarea fiecărui principiu; într-adevăr:
I) principiul retroactivității intervine și în cazul în care nu există nici un fel de executare a actului, ori nici un act de transmitere sau constituire de drepturi către terți;
II) principiul restitutio in integrum se aplică numai în ipoteza în care actul a fost anulat, dar între timp el a fost executat în tot sau în parte;
III) principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis se aplică numai în ipoteza în care una din părțile actului anulat a încheiat cu alte persoane acte translative ori constitutive de drepturi.
Sintetizând, se pot distinge următoarele ipoteze:
1) actul n-a fost executat încă; aplicarea nulității va însemna că acel act, fiind desființat, nu mai poate fi executat; deci, părțile se află în situația egală celeia în care n-ar fi încheiat actul;
2) actul a fost executat total sau parțial, până la hotărârea de anulare; în această ipoteză, efectele nulității vor consta în:
desființarea retroactivă a actului;
restituirea prestațiilor efectuate în temeiul actului anulat;
3) actul a fost executat, iar dobânditorul de drepturi le-a transmis, la rândul său, unor terți subdobânditori, până la intervenția hotărârii de anulare a actului; în această ipoteză efectele nulității presupun:
desființarea actului executat;
restituirea prestațiilor efectuate în temeiul actului anulat;
desființarea și a actului subsecvent.
Aceste trei principii, la rândul lor, sunt consecințe ale principiului mai general: quod nullum est, nullum producit effectum, și invers: principiul quod nullum est … se realizează prin cele trei principii. Concluzia care se impune este următoarea: toate limitările, prin excepții ale celor trei principii, constituie limitări ale principiului quod nullum est …iar limitarea domeniului de acțiune pentru acest principiu se înscrie tocmai pe linia concepției dreptului nostru asupra nulității actului juridic civil.
Reglementarea efectelor nulității
Caracteristica generală a reglementării nulității actului juridic civil – aceea de a fi disparată, iar nu compactă – se regăsește și în privința efectelor nulității. Aceasta înseamnă că nu există, de lege lata, texte de principiu privitoare la efectele nulității. Există însă, texte legale privitoare la nulitatea în anumite cazuri, inclusiv cele care consacră excepțiile de la principiile efectelor nulității (art. 689, 966-968, 972, 978, 1159, 1162, 1170, 1909 alin. 1 C.civ.; art.23 alin.1 Codul familiei; art. 20 din Decretul 31/1954; art. 25 alin.1 din Decretul 32/1954 etc.).
De lege ferenda s-ar impune o reglementare compactă, unitară a efectelor nulității actului juridic civil
Secțiunea a II-a
Principiile efectelor nulității și excepțiile lor
Principiul retroactivității
Principiul retroactivității efectelor nulității actului juridic civil.
Acest principiu înseamnă regula potrivit căreia nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor – ex nunc – ci și pentru trecut – ex tunc – adică aceste efecte urcă până în momentul încheierii actului juridic civil.
Retroactivitatea efectelor nulității se explică prin următoarea împrejurare: între momentul încheierii actului juridic și momentul în care se pune problema anulării lui, și apoi este anulat, există scurs un anumit interval de timp. Retroactivitatea constă tocmai în desființarea actului, dar nu pe data anulării, doar pe viitor, ci chiar de pe data încheierii, astfel că actul se consideră a nu fi încheiat niciodată.
Retroactivitatea efectelor nulității se justifică prin cerința restabilirii ordinii de drept încălcată prin încheierea actului juridic cu nesocotirea condițiilor sale de validitate; deci acest principiu decurge dintr-un principiu cu caracter general: cel al legalității.
Conținutul principiului retroactivității efectelor nulității este dat de refuzul oricăror efecte pentru trecut, efecte care ar fi trebuit să se producă în temeiul actului anulat.
Excepții de la principiul retroactivității efectelor nulității
Sunt excepții de la retroactivitate acele cazuri în care, pentru anumite rațiuni, efectele produse între momentul încheierii actului și acela al anulării sale sunt menținute. Aceasta înseamnă că efectele nulității se produc numai ex nunc, iar nu și ex tunc.
Se poate vorbi de excepții de la acest principiu nu numai atunci când se păstrează toate efectele actului produse până în momentul anulării lui, ci și atunci când se păstrează doar în parte asemenea efecte.
Păstrarea unor efecte produse înainte de anularea actului intervine în acele cazuri în care principiul retroactivității vine în concurs cu alte principii ale dreptului civil, principii specifice materiei în care se pune și problema nulității actului juridic. Din această concurență de principii este de preferat un alt principiu decât cel al retroactivității.
Uneori chiar natura juridică a anumitor acte și caracterul ireversibil al unor prestații efectuate în executarea acestor acte pot constitui o piedică de netrecut în calea efectului retroactiv al nulității. Este cazul contractelor cu executare continuă ori succesivă care nu pot fi desființate decât pentru viitor.
Dată fiind corelația dintre principiul retroactivității și principiile restitutio in integrum și resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis și faptul că toate aceste trei principii interesează practic, atunci când s-a trecut la o executare a actului până la momentul anulării lui, înseamnă că toate excepțiile de la principiul restitutio in integrum și principiului resoluto iure dantis… vor fi excepții și de la principiul retroactivității efectelor nulității.
Constituie excepții de la principiul retroactivității efectelor nulității:
1) cazul contractelor cu executare succesivă (de exemplu: contractul de închiriere ori cel de întreținere). Acest caz constituie o abatere de la principiul retroactivității efectelor nulității în sensul că prestațiile succesive care au avut loc înainte de anulare rămân bine executate, nulitatea operând numai pentru viitor – ex nunc – asemănător cu o reziliere. Înlăturarea efectului retroactiv al nulității în acest caz se datorează imposibilității obiective de restabilire în natură a situației anterioare încheierii actului anulat. Spre exemplu: s-a încheiat un contract de închiriere; este executat patru luni de zile și apoi anulat – este imposibil ca folosirea bunului închiriat să fie restituită locatorului.
2) păstrarea fructelor culese anterior anulării în temeiul art. 485 C.civ.. În acest caz, neretroactivitatea efectelor nulității se întemeiază pe ideea de protecție a posesorului de bună – credință. Ipoteza este următoarea: A încheie cu B un act translativ drept real având ca obiect un bun fungifer; B, dobânditor, culege pentru un anumit interval de timp fructele acelui bun; intervine anularea actului. În virtutea principiului retroactivității și principiului restitutio in integrum, B ar trebui să restituie nu numai bunul, ci și fructele produce de acel bun; totuși, dacă B a fost de bună credință până la data la care se cere anularea actului (dacă la care oricum, buna-credință încetează), el nu va fi ținut să restituie decât lucrul, fructele culese pe perioada cât a fost de bună-credință rămânând ale sale. În acest sens este și decizia nr. 322/1980 a Secț.civ. a fostului Tribunal Suprem în care se precizează: “… constatarea nulității convenției translative de proprietate nu justifică obligația cumpărătorului la restituirea fructelor culese, decât începând cu data introducerii acțiunii în anularea convenției respective, deoarece pentru perioada anterioară el era îndreptățit să le culeagă, în virtutea transmiterii și a posesiunii bunului, obiect al vânzării, respectiv a apartamentului, scop în care, de altfel, a și fost predată posesiunea apartamentului, către cumpărător”.
3) cazul căsătoriei putative – art. 23 alin. 1 C.fam.; în acest caz, efectul retroactiv al nulității căsătoriei, este înlăturat față de soțul de bună credință la încheierea căsătoriei, care păstrează statutul de soț dintr-o căsătorie valabilă pe perioada cuprinsă între momentul încheierii căsătoriei și momentul când hotărârea judecătorească care o anulează rămâne definitivă; principiul retroactivității nulității este înlăturat de principiul ocrotirii bunei credințe.
4) cazul copiilor dintr-o căsătorie anulată – art. 23 alin. 2 C.fam.. Anularea căsătoriei nu produce nici un efect față de copiii din această căsătorie. Principiul ocrotirii minorului înlătură nu numai principiul retroactivității, ci e înlăturată însăși nulitatea: nulitatea căsătoriei nu se răsfrânge asupra copiilor nici pentru trecut, dar nici după anularea căsătoriei pentru viitor; prin urmare, principiul ocrotirii minorului acționează mult mai energic decât principiul ocrotirii bunei credințe în situația de mai sus.
Principiul repunerii în situația anterioară (Restitutio in integrum)
Acest principiu nu este prevăzut, ca atare, de legislația civilă în vigoare, însă practica judiciară îl aplică în mod constant.
Principiul restitutio in integrum este regula de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat. Prin urmare, acest principiu apare ca un mijloc de asigurare a eficienței practice a principiului retroactivității.
Restitutio in integrum, ca și retroactivitatea, privește efectele nulității actului juridic inter partes (între părțile raportului juridic), iar nu față de terți.
Temeiul restituirii prestațiilor efectuate în executarea actului anulat, nu mai poate fi acest act, care este desființat retroactiv; temeiul acțiunii în justiției prin care se solicită restituirea unor asemenea prestații se găsește în acel izvor de obligații care este îmbogățirea fără justă cauză. De aici rezultă o altă consecință: acțiunea în restituirea unor asemenea prestații efectuate în baza unui act nul nu se confundă cu însăși acțiunea în nulitate (care este imprescriptibilă în cazul nulității absolute, dar prescriptibilă în cazul nulității relative) ci este o acțiune independentă și supusă, în toate cazurile, prescripției extinctive.
Excepții de la principiul repunerii în situația anterioară
Constituie excepții de la restitutio in integrum acele situații în care, pentru anumite rațiuni, prestațiile efectuate în temeiul actului anulat nu sunt supuse restituirii, deci menținându-se, datorită unor principii de drept care justifică menținerea lor ca valabile.
Excepțiile de la restitutio in integrum sunt, în același timp, și excepții de la retroactivitatea efectelor nulității. Este excepție de la restitutio in integrum nu numai menținerea tuturor efectelor actului anulat, ci și menținerea parțială a lor.
În doctrină și practică sunt considerate excepții de la restitutio in integrum:
1) cazul persoanelor incapabile (lipsite ori restrânse în capacitatea de exercițiu) – art. 1164 C.civ.; excepția constă în faptul că incapabilul este ținut să restituie prestația primită în temeiul actului anulat numai în măsura în care a profitat de acea prestație. Spre exemplu: A, lipsit de capacitate de exercițiu, încheie un contract de vânzare a unui imobil, prin încălcarea regulilor privind capacitatea sa, cu B, major pentru 50.000.000lei; până a se anula actul, din prețul obținut, cumpără cu 40.000.000 lei un alt bun iar 10.000.000 lei îi irosește; apoi se anulează actul de vânzare – cumpărare. Se pune problema restituirilor: dacă B va fi obligat să restituie bunul în întregime, A este ținut să restituie prețul numai în limitele în care el a tras foloasele, adică numai 4.000.000 lei. Soluția se justifică prin preocuparea legiuitorului de a ocroti pe incapabil (în speță, minor); dacă acesta ar fi supus acelorași reguli de restituire ca și majorul, protecția sa ar fi iluzorie. Principiul restitutio in integrum este înlăturat – în măsura sus citată – de principiul ocrotirii incapabilului.
2) cazul aplicării principiului “nemo auditur propriam turpitudinem allegans” (nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria incorectiudine sau imoralitate pentru a obține protecția unui drept). Dacă, de exemplu, reclamantul ar cere restituirea unui împrumut acordat pentru începerea ori menținerea unor raporturi extraconjugale, acțiunea sa va fi declarată inadmisibilă în temeiul regulii nemo auditur.
Problema prealabilă pe care o ridică această regulă este dacă ea poate fi operantă în lipsa unui text de lege care s-o consfințească expres, mai ales ținând seama de faptul că în sistemul nostru juridic singura sursă de drept o constituie legea. S-a ajuns la concluzia că maxima nemo auditur are un suport de text în art. 1 din Decretul nr. 31/1954 și ca atare este aplicabilă și în dreptul nostru civil: “drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele personale, materiale și culturale, în acord cu interesul obștesc, potrivit legii și regulilor de conviețuire socială”.
Nesiguranța pe care o creează incidența regulii nemo auditur … are asupra părților un efect inhibitiv. Se realizează astfel, preventiv, o operă de moralizare a actelor juridice. Pentru ilustrare, cităm considerentele unei hotărâri judecătorești care reține, printre altele că: “În principiu, în raport de dispozițiile cuprinse în art. 966-968 C.civ., nulitatea actelor juridice ilicite și imorale impune desființarea lor retroactivă, urmând ca părțile să fie repuse în situația anterioară.
Aceasta înseamnă că, în cazul unui contract sinalagmatic, părțile trebuie să-și restituie reciproc prestațiile.
Acțiunea în restituirea prestației nu este însă admisibilă în cazul în care reclamantul a urmărit un scop vădit imoral prin încheierea contractului potrivnic legii și regulilor de conviețuire, în sensul art. 1-3 din Decretul nr. 31/1954.
Altfel ar însemna ca reclamantul să se bazeze pe propria sa turpitudine în susținerea acțiunii, ceea ce nu trebuie admis”.
Respingerea acțiunii în repetițiune ca inadmisibilă în aceste cazuri are și aspecte negative: ea înlătură efectele nulității unui act imoral și îngăduie accipiens-ului să păstreze rodul unui asemenea act.
Ieșirea din dilema în care este pus legiuitorul obligat să opteze între posibilitatea acordată pârâtului de a beneficia de un act imoral, în cazul aplicării maximei nemo auditur … și admisibilitatea acțiunii de restituire, în care reclamantul se prevalează de propria sa imoralitate, o constituie – de lege ferenda – desființarea actului nul, cu toate consecințele ce decurg de aici, pe de o parte, și confiscarea, în folosul statului, a prestației pe de altă parte, pentru ca pârâtul să nu beneficieze de imoralitatea reclamantului, la care acesta este, de cele mai multe ori, părtaș sau pe care o cunoaște.
5. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial – resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.
Principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis este acea regulă de drept, în temeiul căreia, desființarea dreptului transmițătorului duce la desființarea dreptului dobânditorului. Cu aplicație la actele juridice (care sunt izvorul drepturilor), această regulă poate fi formulată astfel: desființarea actului inițial conduce la desființarea actului subsecvent.
Acest principiu privește efectele nulității față de terți.
Principiul resoluto iure dantis, … este o consecință (o aplicație) a altor principii:
a principiului retroactivității, în temeiul căruia dreptul născut dintr-un act ce este anulat se desființează chiar pe data nașterii lui, astfel că, cel care ar fi trebuit să fie titularul dreptului respectiv se vede privat, lipsit de calitatea de titular al acestui drept și
a principiului de drept potrivit căruia nimeni nu poate transmite un drept pe care nu-l are (nemo dat quod non habet) ori, cu alte cuvinte, nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are (nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet); într-adevăr, de vreme ce dreptul transmițătorului este desființat retroactiv, înseamnă că a transmis altuia un drept pe care nu-l avea; de aici consecința: nici dobânditorul n-a devenit sau nu putea deveni titularul acestui drept.
Ipoteza în care se pune problema aplicării acestui principiu în materia nulității este următoarea: A transmite prin act juridic lui B un anumit drept (real); B, la rândul său, încheie un contract cu C, căruia îi transmite același drept (dobândit de la A). Ulterior, actul dintre A și B este anulat; consecință a principiului retroactivității, B nu mai este titularul acestui drept, iar consecință a principiului restitutio in integrum, B trebuie să restituie lui A bunul care făcea obiectul acestui drept; B nu mai are însă în patrimoniul său acel bun (drept) căci l-a transmis lui C. Pentru a restitui B bunul lui A, este necesar ca și actul dintre B și C să fie desființat (întrucât B, socotit fiind că nu a dobândit acel drept, nu-l putea transmite lui C).
Nici principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis nu se bucură de o consacrare legală într-un text de principiu sau cu caracter general. Codul civil face aplicația lui în materie de ipotecă, art. 1770 dispunând: “Acei care au asupra unui imobil un drept suspens prin o condiție sau rezolutiv în oarecare cazuri, sau supus la o acțiune de resciziune, nu pot consimți decât o ipotecă supusă acelorași condiții sau acelorași resciziuni”.
În practică, aplicarea acestui principiu se concretizează și în două situații specifice, și anume:
în cazul “actelor autorizate”, anularea autorizației administrative, care precede actul civil, conduce și la anularea actului civil care se întemeia pe acea autorizație;
în cazul a două acte, din care unul este principal, iar celălalt accesoriu, anularea actului principal atrage desființarea și a actului subsecvent, prin aplicarea regulii accesorium sequitur principalem.
6. Excepții de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis
Prin excepții de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis trebuie înțelese cazurile în care, deși dreptul transmițătorului este desființat, totuși, dreptul subdobânditorului este menținut în virtutea unor principii ale dreptului civil.
S-ar putea spune că sunt excepții de la acest principiu acele cazuri în care, deși se realizează resoluto iure dantis, nu se mai realizează resolvitur ius accipientis .
Acest principiu afectează și pe terți, iar nu numai pe părțile actului juridic anulat. Aceasta înseamnă că, dacă acest principiu ar fi aplicat în toată rigurozittea sa, ar fi primejduită de multe ori, securitatea dinamică a circuitului civil. Pentru înlăturarea unui asemenea pericol, legea, ca și practica judecătorească, sprijinite de doctrină, admit anumite excepții de la acest principiu, prin acordarea priorității altor principii cum sunt:
asigurarea securității și stabilității circuitului civil,
ocrotirea bunei-credințe,
ocrotirea deosebită a incapabililor.
Constituie excepții de la principiul resoluto iure dantis următoarele cazuri:
1) cazul actelor de dispoziție, cu titlu oneros asupra unui bun mobil, încheiate cu un subdobânditor de bună credință (aplicarea art. 1909 alin.1 C.civ., coroborat cu art. 972 C.civ.). Acest caz este, poate cea mai importantă excepție de la principiul resoluto iure dantis, aplicată constant în practica judiciară.
Pentru ca acest caz să opereze ca excepție de la principiul resoluto iure dantis … se cer următoarele condiții:
actul de transmitere a dreptului către subdobânditor, trebuie să fie cu titlu oneros; per a contrario, dacă actul este cu titlu gratuit, va fi desființat (indiferent de reaua ori buna credință a subdobânditorului);
subdobânditorul (terțul) să fie de bună credință; per a contrario, actul nu va fi menținut dacă este de rea credință (indiferent că actul este cu titlu oneros sau cu titlu gratuit). Deci, neîntrunirea acestor condiții face să fim în prezența excepțiilor de la această excepție, adică să revenim la principiu;
2) cazul aplicării art.20 alin. 2 din Decretul 31/1954; după ce în alin. 1, art. 20 prevede: “Dacă cel declarat mort este în viață, se poate cere, oricând anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea” în alin. 2 dispune: “Cel care a fost declarat mort, poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se va face dovada că la data dobândirii știa că persoana declarată moartă este în viață”.
cazul subdobânditorului de bună credință și cu titlu oneros a unui imobil. Se considera insa ca in ipoteza speciala in care actul juridic primar ar fi desfiintat pentru lipsa capacitatii de exercitiu sau pentru capacitatea de exercitiu restransa a instrainatorului initial, principiul resoluto…redevine aplicabil, deoarece interesul ocrotirii celui fara capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restrânsă trebuie să primeze față de interesul securității circuitului civil, care ar impune apărarea terților de bună-credință ce au dobândit bunul cu titlu oneros.
În ce ne privește, apreciem că admisibilitatea excepției în discuție trebuie nuanțată. În primul rând trebuie reținut că nu există text de lege expres care să prevadă că va fi menținut actul juridic cu titlu oneros în cazul în care subdobânditorul imobilului a fost de bună credință, ceea ce poate fi interpretat în sensul că legiuitorul nu a dorit să consacre o asemenea excepție. Totuși, e necesar să ținem cont și de dispozițiile înscrise în art. 36 pct. 1 și art. 38 din legea nr. 7/1996. Astfel, potrivit art. 36 pct.1 “orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din Cartea funciară, dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă s-a constatat că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil” iar art. 38 alin. 1 dispune că “acțiunea în rectificare întemeiată pe prevederile art. 36 pct. 1-4, își va produce efectele față de terțele persoane care și-au înscris vre-un drept real dobândit cu bună credința și prin act juridic cu titlu oneros, întemeindu-se pe cuprinsul Cărții funciare”, însă alin.2 al acestui art. instituie, pentru ipoteza din primul alineat un termen de prescripție extinctivă a acțiunii în rectificare de 3 ani “de la înregistrarea cererii pentru înscrierea dreptului a cărui rectificare se cere”, deci de la data la care subdobânditorul de bună credința și cu titlu oneros al dreptului real imobiliar a solicitat înscrierea acestui drept în Cartea funciară. Rezultă că, în cazul în care dobânditorul din actul juridic primar (înstrăinător în actul juridic subsecvent) și-a înscris dreptul real imobiliar în Cartea funciară iar ulterior transmite acest drept printr-un act juridic cu titlu oneros unui subdobânditor de bună credință, acesta din urmă va putea fi acționat în judecată după declararea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a nulității actului juridic primar, de către înstrăinătorul din actul primar, însă numai în termenul prevăzut de art. 38 alin. 2; după expirarea acestui termen, subdobânditorul de bună credință și cu titlu oneros se bucură pe deplin de efectele publicității imobiliare, deci dreptul său înscris în Cartea funciară va fi opozabil înstrăinatorului din actul juridic primar, ceea ce echivalează cu menținerea actului juridic subsecvent.
Prin urmare, reprezintă o excepție de la acest principiu al efectelor nulității, cazul celui care, întemeindu-se pe înscrierea din Cartea funciară, a dobândit un drept real imobiliar, cu bună credința și printr-un act juridic cu titlu oneros, însă numai după trecerea unui termen de 3 ani de la data la care a fost înregistrată cererea sa de înscriere a dreptului real imobiliar respectiv în Cartea funciară.
Mai mult, având în vedere prevederile art. 36 pct. 1 și ale art. 37 alin. 2 din legea nr. 7/1996 rezultă ca tot o excepție de la principiul în discuție o reprezintă și situația subdobânditorului de bună credință cu titlu gratuit a unui drept real imobiliar, însă numai dacă au trecut 10 ani de la data la care s-a înregistrat cererea lui de înscriere a respectivului drept în Cartea funciară.
4) cazul actelor de conservare și de administrare a bunului. Spre exemplu: A încheie cu B un contract de vânzare cumpărare a unui imobil; B intră în stăpânirea imobilului (casei) și face o serie de reparații, încheind pentru aceasta, un contract de prestare servicii (antrepriză) cu un terț C; apoi, actul de vânzare cumpărare este anulat; casa trebuie restituită de către B lui A; în rigoarea sa, principiul resoluto iure dantis … ar trebui să ducă la și la desființarea contractului încheiat de B cu C (act de administrare a bunului) totuși, dat fiind interesul economic al unui asemenea act, el este menținut (urmând ca A să-i plătească lui B valoarea acestor reparații necesare și utile).
7. Principii de drept care înlătură regula Quod nullum est, nullum producit effectum.
Cunoașterea, cât mai completă, a efectelor nulității actului juridic civil implică și analiza “impactului” unor principii de drept asupra regulii quod nullum est, nullum producit effectum , impact ce se soldează cu anihilarea acestei din urmă reguli.
Se au în vedere numai acele situații care reprezintă excepții de la principiul Quod nullum est, nullum producit effectum în sensul că, mult mai energice decât cazurile menționate ca excepții de la celelalte trei excepții, ele înlătură în întregime, chiar nulitatea, iar nu numai unele efecte ale acesteia.
Principiile de drept care, în “conflict” sau în concurs cu regula Quod nullum est, nullum producit effectum o înlătură sunt:
principiul conversiunii actului juridic ;
principiul validității apariției în drept – error communis facit ius – ;
principiul răspunderii civile delictuale.
7.1. Principiul conversiunii actului juridic
Conversiunea actului juridic înseamnă, în esență, înlocuirea actului nul, cu un act juridic valabil, cu alte cuvinte, conversiunea înseamnă considerarea manifestării de voință ca producătoare a efectelor unui numit act juridic, chiar dacă nu este valabilă ca alt act juridic. În doctrină, conversiunea este desemnată și prin formula următoare: “principiul potrivit căruia manifestarea unei voințe în cadrul unui act nul poate valora, independent de soarta acelui act, ca alt act juridic”.Temeiul conversiunii îl reprezintă regula de interpretare logică statornicită de art. 978 C.civ.: actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat.
Pentru a opera conversiunea, sunt necesare următoarele condiții:
să existe un element de diferență între actul nul și actul valabil ;
unul dintre acte să fie anulat efectiv și total ;
actul socotit valabil să întrunească toate condițiile de valabilitate, iar aceste condiții să se găsească în chiar cuprinsul actului anulat ;
din manifestarea de voință a părților să nu rezulte inadmisibilitatea conversiunii.
Din aplicarea acestor condiții, rezultă că nu va fi conversiune:
cazul în care unele acte sunt anulate, iar altele menținute (aici fiind vorba de o nulitate parțială, iar nu de conversiune) ;
actul nu este încă anulat, bucurându-se de prezumția de validitate ;
actul apare ca nul numai datorită denumirii greșite date de părți (aici este problema de calificare, iar nu de conversiune) ;
cazul novației ;
refacerea actului ;
validarea actului prin confirmare sau prin îndeplinirea ulterioară a cerinței legale nerespectată la încheierea actului juridic.
Ca aplicații ale conversiunii actului juridic, menționăm:
– cazul manifestării de voință, care, nulă ca și vânzare cumpărare valorează ca antecontract de vânzare cumpărare. Acest caz de conversiune este larg acceptat, atât în doctrină, cât și în practica judiciară.
– cazul în care actul de înstrăinare este lovit de nulitate, dar este valabil ca revocare a legatului ce avea ca obiect bunul ce forma obiect și al actului de înstrăinare anulat; acest caz este expres prevăzut de art. 923 C.civ. astfel: “Orice înstrăinare a obiectului legatului, făcută cu orice mod sau condiție, revocă legatul pentru tot ce s-a înstrăinat, chiar când înstrăinarea va fi nulă, sau când obiectul legat va fi reintrat în starea testatorului”.
– cazul în care moștenitorul înstrăinează un bun din masa succesorală; deși actul de înstrăinare este nul, manifestarea de voință exprimată în el valorează ca acceptare a succesiunii; este cazul prevăzut de art. 689 C.civ.: “Acceptarea poate fi expresă sau tacită. Este expresă când se însușește titlul sau calitatea de erede într-un act autentic sau privat; este tacită când eredele face un act, pe care n-ar putea să îl facă decât în calitatea sa de erede, și care lasă a se presupune neaparat intenția sa de acceptare.
7.2 Principiul validității aparenței în drept – error communis facit ius
Acest principiu înlătură nulitatea unui act încheiat intr-o situație de eroare comună, obștească.
Deși se bazează pe ocrotirea bunei credințe, acest principiu acționează mult mai energic decât principiul ocrotirii bunei credințe în cazurile pe care le-am indicat ca excepții de la principiile: retroactivității, restitutio in integrum, resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, întrucât în cazurile în care se aplică, face să nu se mai pună problema nulității actului făcut astfel fiind pe deplin valabil în întregimea sa.
O aplicație a acestui principiu o găsim consacrată în art. 7 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă: “Actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuțiile de ofițer de stare civilă, cu respectarea prevederilor prezentei legi, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate”.
7.3. Principiul răspunderi civile delictuale
Nulitatea actului juridic poate atrage și o răspundere delictuală, dacă sunt întrunite condițiile art. 998 sau art. 999 C.civ. și, în primul rând, dacă se constată culpa cocontractantului care se prevalează de nulitate. Codul nostru a consacrat implicit această soluție în cazul minorului care nu are deschisă calea acțiunii în anulare dacă prin manopere dolosive în ceea ce privește starea sa de minoritate determină pe cealaltă parte să contracteze. Art. 1159 C.civ. dispunând că minorul ce face o simplă declarație că este major are acțiunea în resciziune, stabilește implicit că o atare acțiune îi va fi, dimpotrivă, refuzată dacă a recurs la manopere dolosive, ca, de pildă, la falsificarea certificatului său de naștere, spre a obține consimțământul cocontractantului. În această situație, răspunderea delictuală a minorului este angajată și cea mai adecvată reparare – în natură – a prejudiciului este menținerea actului, astfel anulabil pentru lipsa totală sau parțială a capacității de exercițiu. Trebuie subliniat însă că simpla declarație falsă de majoritate nu închide minorului calea acțiunii în anulare pentru incapacități.
Acțiunea de anulare ar mai putea fi respinsă și în cazul în care reclamantul invocă o eroare nescuzabilă (culpabilă); instanța judecătorească îi poate respinge acțiunea, validând actul, cu titlu de reparație în natură a prejudiciului ce ar cauza cocontractantului dacă actul ar fi anulat.
În ambele situații ne aflăm în prezența unor cazuri de menținere integrală a efectelor actului juridic susceptibil de a fi lovit de nulitate ca urmare, de astă dată, a incidenței răspunderii civile delictuale.
Dar această răspundere poate fi angajată și când actul juridic este efectiv anulat ori declarat nul și din această pricină, cealaltă parte, prin ipoteză de bună-credință, suferă un prejudiciu cauzat în mod culpabil. Culpa părții care a obținut constatarea nulității ori anularea actului poate consta în faptul de a fi putut cunoaște cauza nulității sau de a fi acționat cu rea-credință la încheierea actului. Dacă, de exemplu, eroarea în temeiul căreia s-a obținut anularea actului juridic a fost cu putință din cauza ușurinței de care a dat dovadă errans-ul la încheierea actului, reclamantul va putea fi obligat, la cerere, să despăgubească pe cocontractantul său, dacă acesta a fost păgubit prin anularea actului.
Secțiunea a III-a
Modalități de valorificare a nulității actului juridic civil
Desființarea actului pe cale amiabilă
Când părțile sunt de acord, nulitatea și consecința ei – desființarea retroactivă (de regulă) a actului – pot fi hotărâte, în principiu, prin bună înțelegere, fără a fi necesară intervenția justiției. Dacă părțile pot revoca o convenție prin consimțământ mutual (art. 969 alin. 2 C.civ.), cu atât mai mult ele pot recunoaște pe cale amiabilă existența – și incidența – nulității. Această recunoaștere convențională a efectelor nulității reprezintă ea însăși un act juridic și trebuie deci să îndeplinească toate condițiile de fond și de formă necesare pentru validitatea unui atare act.
Anularea pe cale amiabilă este admisă numai pentru actele convenționale susceptibile și de revocare prin consimțământ mutual. Actele unilaterale au o situație diferită; în principiu este sunt irevocabile și acceptarea anulării prin voința unilaterală a autorului ar deschide calea revocării neîngrădite, pe cale ocolită, a acestor acte. Cât privește acele acte unilaterale care, în mod excepțional, pot fi revocate (testamentul, retractarea renunțării la o succesiune etc.), anularea actului prin voința unilaterală a autorului său nu prezintă interes practic dat fiind că la același rezultat se poate ajunge pe calea revocării.
Calea amiabilă a anulării actelor juridice nu poate fi numită nici în cazul acelor acte ale căror efecte sunt statornicite în mod imperativ de lege sau când legea prevede expres că anularea nu este admisibilă decât pe cale judecătorească. Dacă s-ar admite anularea prin bună înțelegere a unor asemenea acte, s-ar crea posibilitatea eludării unor dispoziții imperative ale legii sau a înfrângerii statutului legal instituit pentru acele acte juridice. Astfel, căsătoria și adopția nu pot fi anulate sau declarate nule decât pe cale judecătorească.
Desființarea actului pe cale judiciară
a) Acțiunea în nulitate
Dacă părțile nu vor sau nu pot – legalmente – desființa pe cale amiabilă actul lovit de nulitate, cel care are interes în pronunțarea nulității trebuie să se adreseze justiției. Intentarea acțiunii în nulitate absolută sau în nulitate relativă apare necesară în primul rând când în temeiul actului una, unele sau toate părțile au săvârșit prestații. Restituirea prestațiilor efectuate nu se poate obține decât în baza unei hotărâri judecătorești definitive, căci nimeni nu își poate face dreptate singur, oricât de evident ar fi viciul actului. O atare acțiune se impune însă și atunci când, prin natura sa, actul juridic nul sau anulabil nu dă loc la prestații cu caracter patrimonial, dar statornicește între părți o anumită condiție juridică, generatoare de drepturi și obligații pentru o perioadă de timp, condiție susceptibilă să-și răsfrângă efectele și asupra unor terțe persoane. Din această categorie de acte fac parte căsătoria și adopția.
În legislația și doctrina actuală se face distincția între acțiunea în constatarea nulității (corespunzătoare nulității absolute) și acțiunea în anulare sau în anulabilitate (pentru nulitatea relativă). De lege ferenda s-ar impune o unificare a terminologiei, păstrându-se doar sintagma “acțiune în anulare” pentru că, indiferent dacă e vorba de nulitate absolută sau nulitate relativă, instanța, cercetând fondul cauzei și verificând dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile de validitate ale actului respectiv, va putea pronunța anularea actului ce încalcă legea.
Excepția nulității
Nulitatea poate fi invocată nu numai pe cale de acțiune pentru restabilirea situației anterioare actului viciat, respectiv pentru restituirea prestațiilor efectuate, ci și pe cale de excepție, ca mijloc de apărare față de acțiunea în executarea actului nul ori anulabil.
Când actul este lovit de nulitate absolută, excepția poate fi opusă oricând, fiind deci imprescriptibilă, ca și acțiunea. În privința actelor juridice cu caracter patrimonial, art. 2 din Decretul 167/1958 privitor la prescripție extinctivă prevede expres că “nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție”. Perpetuitatea excepției se impune cu atât mai puternic cuvânt pentru actele juridice nepatrimoniale, dat fiind că în principiu prescripția operează numai pentru dreptul la acțiune având un obiect patrimonial.
Excepția nulității relative nu poate fi invocată față de acțiunea în executarea unui act juridic anulabil decât înăuntrul termenului de prescripție prevăzut de lege.
Secțiunea a IV-a
Modalități de validare a actului juridic
Enumerarea modalităților
În perioada interimară, uneori de lungă durată, cât nulitatea există în stare latentă, părțile au posibilitatea să procedeze la validarea actului juridic, până la data hotărârii judecătorești care ar urma să-l desființeze, în lipsa unei asemenea intervenții de asanare. Modalitățile utilizabile sunt: restabilirea subsecventă a legalității inițial încălcate, confirmarea actului juridic deficitar sau convertirea acestuia într-unul valabil. Calea de urmat depinde în principal, dar nu în toate cazurile, de natura nulității.
Restabilirea subsecventă a legalității
Validarea actului juridic amenințat de o nulitate absolută sau relativă, se poate realiza pe această cale, fie prin îndeplinirea cerinței de validitate inițial omise, fie prin dispariția condiției care îi oprea încheierea, ca rezultat al schimbării unor circumstanțe de fapt.
Complinirea unei cerințe de validitate ulterior încheierii actului juridic, este de natură să-i împiedice desființarea, deoarece scopul reglementării inițial încălcate a fost până la urmă respectat. În această privință, practica judiciară a statuat, cu titlu general că “orice nulitate poate fi acoperită prin intrarea ulterioară în legalitate”.
Soluția de principiu astfel enunțată își găsește aplicări frecvente în cazurile în care încheierea actului juridic depinde de obținerea unei încuviințări sau autorizații prealabile, ce nu fusese încă dată de organul competent în momentul perfectării operațiunii.
Rațiuni similare explică posibilitatea ca actul juridic lovit de nulitate să fie salvat ori de câte ori prohibiția care îl invalida ab originem a devenit fără obiect în urma schimbării situației de fapt. Astfel, deși vânzarea între soți este oprită de art. 1307 Cod civil, totuși, “după desfacerea căsătoriei, când încetează cauza care justifică această dispoziție de protecție legală în raporturile dintre soți, nimic nu se opune ca nulitatea să fie acoperită printr-un act de ratificare”. Tot astfel, vânzarea lucrului altuia va fi validată dacă, ulterior datei contractului deficitar, înstrăinătorul devine deplin proprietar al bunului; în acest caz, în termenii folosiți de practica judiciară “vânzarea se consolidează”.
Confirmarea actului juridic
Pe această cale pot fi remediate, în condițiile și cu efectele prevăzute de lege, operațiunile lovite de nulitate relativă sau cele care, în mod excepțional, le sunt asimilate.
Confirmarea este o manifestare de voință unilaterală, abdicativă și accesorie, prin care o persoană participantă la un act juridic deficitar, renunță expres sau tacit (deci cu titlu abdicativ) la dreptul de a-i cere anularea în justiție.
Confirmarea este un act unilateral deoarece își produce toate efectele ca urmare a manifestării de voință a unei singure părți, fără să fie necesar acordul unei alte părți. Ca urmare a caracterului său unilateral, confirmarea devine irevocabilă din momentul săvârșirii ei valabile, chiar dacă nu a fost acceptată de beneficiar.
Confirmarea are caracter abdicativ și totodată accesoriu, în sensul că, pe de o parte, ea reprezintă o renunțare la un drept (fapt ce rezultă neîndoielnic din cuprinsul art. 1167 alin. 2 C.civ.), iar pe de altă parte, nu are o existență de sine stătătoare, ci se referă în mod necesar la alt act juridic, de care este legat printr-un raport de dependență funcțională.
Titular al dreptului de a confirma actul juridic anulabil este persoana ocrotită de dispoziția legală a cărei încălcare atrage sancțiunea nulității relative. Când acest drept aparține mai multor persoane, confirmarea săvârșită de una din aceste persoane nu stinge dreptul celorlalte persoane îndreptățite să ceară nulitatea actului sau să opună pe cale de excepție nulitatea.
Pentru a fi validă, confirmarea trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
– să emane de la partea îndreptățită să se prevaleze de nulitate, căci renunțarea la un drept nu poate fi săvârșită decât de titularul dreptului respectiv.
– viciul care afecta actul, făcându-l anulabil, să fi încetat în momentul confirmării. În cazul unui viciu de consimțământ este necesar ca acesta să fi încetat, întrucât, ca act juridic, confirmarea trebuie să fie, la rândul ei, expresia unei voințe neviciate. Această condiție este prevăzută expres pentru violență de art. 959 C.civ., iar pentru celelalte vicii de consimțământ ea rezultă implicit din cuprinsul art. 1190 C.civ. Dacă viciul actului este urmarea unei incapacități, actul poate fi confirmat numai cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru săvârșirea valabilă a actelor de dispoziție de către persoanele lipsite ori restrânse în capacitatea de exercițiu (art. 129 alin. 2, 133 alin. 2 și 147 C. familiei).
– să fie făcută în cunoștință de cauză sau, cum se afirmă de obicei, în temeiul art. 1190 C.civ., autorul confirmării să cunoască viciul și să fie animat de intenția de a-l repara. În realitate este suficientă cunoașterea viciului; mai exact, confirmarea trebuie făcută în deplină cunoștință de cauză. Dacă prin confirmarea actul juridic ar fi întregit cu condiția ce-i lipsea, actul ar trebui să-și producă efectele numai din momentul confirmării, adică din momentul întrunirii tuturor condițiilor sale de validitate. Or, ca urmare a confirmării, actul își produce efectele de la data încheierii sale, fără adaosul vreunui element nou (confirmatio nil dat novi). Pe de altă parte, există situații în care validitatea actului prin confirmare exclude posibilitatea reparării viciului inițial. În cazul unei nulități relative pentru leziune, neechivalența prestațiilor ce caracterizează de regulă acest viciu nu dispare prin confirmare. De fapt, confirmarea reprezintă numai o renunțare la dreptul de a invoca nulitatea pe cale de acțiune sau de excepție.
Confirmarea poate fi expresă sau tacită.
Confirmarea expresă poate fi consemnată printr-un înscris sau sub semnătură privată.
Potrivit art. 1190 C.civ., înscrisul probator al confirmării trebuie să cuprindă:
– substanța actului confirmat, cu alte cuvinte cauzele principale ale actului sau, după cum se exprimă textul legal citat, “obiectul, cauza și natura obligației”;
natura viciului care afectează actul ori “motivul acțiunii în nulitate”;
– intenția de a face inatacabil actul sau, cum – impropriu – arată dispoziția legală, de a “repara” viciul actului anulabil.
Titlul confirmativ care nu îndeplinește toate condițiile înscrise în art. 1190 C.civ. poate constitui un început de dovadă scrisă în sensul art. 1197 C.civ., urmând să fie completat prin alte mijloace de probă spre a se bucura de credibilitate deplină.
Confirmarea poate fi tacită dacă îndeplinește condițiile de fond enunțate mai sus; ea rezultă, în acest caz, îndeosebi prin executarea voluntară a actului anulabil (art. 1167 alin. 1 și 2 C.civ.).
Confirmarea tacită poate rezulta și din novația unei obligații anulabile sau înstrăinarea cotei părți atribuite printr-un partaj anulabil.
Confirmarea este totală când se referă la toate viciile actului, sau parțială, când se limitează la unul sau unele vicii care afectează actul, ori la unul sau la unele din angajamentele asumate.
În ceea ce privește efectele confirmării, trebuie să facem distincția între efectele acestui act față de părți (noțiune ce include și pe succesorii universali, cu titlu universal, creditori chirografi) și efectele față de terți (inclusiv dobânditor cu titlu particular).
Față de părți confirmarea face inatacabil actul viciat, consolidând efectele sale. Prin confirmare dispare anulabilitatea, posibilitatea de a anula sancțiunea nulității, nu însuși viciul actului anulabil.
Confirmarea are efect retroactiv în raporturile dintre părți, pentru că își produce efectele nu de la data săvârșirii sale, ci de la data încheierii actului confirmat.
Față de terți, confirmarea nu poate produce efecte de natură să le vatăme drepturile dobândite anterior.
Aceasta rezultă din art. 1167 alin. 2 C.civ., potrivit căruia confirmarea ține loc de renunțare în privința mijloacelor și excepțiilor ce puteau fi opuse actului “fără a se vătăma însă drepturile persoanelor a treia”. Terții rămân, prin urmare, îndreptățiți să invoce pe cale de excepție nulitatea oricărui act juridic încheiat de autorul lor anterior confirmării, dacă îi prejudiciază. Deci, față de terți, confirmarea produce efecte numai de la data ei (ex nun). Rezultă că dreptul de proprietate asupra unui imobil, dobândit de terțul cumpărător de la o persoană pe deplin capabilă și cu voință neviciată nu poate fi desființat ca rezultat al confirmării actului de înstrăinare anulabil, prin care același vânzător transmisese același bun, în timpul minorității, deci la o dată anterioară celei de-a doua vânzări, unei alte persoane.
Confirmarea constituie modalitatea uzuală de validare a unui act juridic lovit de nulitate relativă. Regimul nulității absolute exclude, în principiu, o asemenea cale de validare, nici partea în cauză, nici terțele persoane neavând posibilitatea să-l confirme.
Legea admite, totuși, în cazuri foarte rare și în condiții de excepție, salvarea unui asemenea act, derogarea explicându-se, potrivit literaturii de specialitate, prin asimilare cu o nulitate relativă. Astfel, în lipsa formei autentice, nulitatea absolută a donației poate fi remediată potrivit art. 1167 alin. 3 C.civ. prin confirmare, ratificare sau executare voluntară, făcută în deplină cunoștință de cauză de către moștenitorii donatorului sau de către persoanele care îi reprezintă drepturile. Efectele nulității dispar, desigur, numai față de cei care au consimțit la validarea donației. Calificarea acestei manifestări de voință a suscitat discuții. S-a precizat în literatura de specialitate că în persoana succesorilor donatorului nulitatea pentru nerespectarea formei devine relativă în înțelesul că ei pot în mod valabil confirma donația autorului lor. Pe lângă opinia că ne aflăm în prezența unei nulități absolute care în mod excepțional poate fi acoperită, s-a susținut opinia conform căreia donația nulă absolut pentru vicii de formă lasă în persoana succesorilor o obligație civilă imperfectă (naturală), care, fiind executată sau confirmată de bunăvoie și în deplină cunoștință a cauzei de nulitate, nu dă loc de repetiție (art. 1092 alin. 2 C.civ.).
Prin analogie cu regimul derogator instituit de art. 1167 alin. 3 C.civ., s-a decis că deși două sau mai multe peroane nu pot testa uneia în favoarea celeilalte sau în favoarea unui terț (prin același act), totuși nulitatea ce derivă din încălcarea acestei prohibiții legale, prevăzute de art. 857 C.civ. “poate fi înlăturată prin confirmarea sau executarea voluntară a testamentului nul, aplicându-se prin asemănare regula de la donații”.
Conversiunea actului juridic civil
Această modalitate de asanare realizează înlocuirea unui act juridic nul în totalitatea sa și nesusceptibil ca atare de a fi el însuși salvat, prin altul (act subsidiar), ale cărui condiții de validitate le îndeplinește integral. Codul civil se referă incidental, în art. 923 și 1172 la procedeul arătat, căreia practica judiciară i-a recunoscut o aplicare mai extinsă, în termeni generali: “Conversiunea unui act juridic nul în alt act juridic valabil este în principiu posibilă”. Alte sisteme de drept reglementează explicit această modalitate de validare. Deci regula conversiunii actelor juridice reprezintă o aplicare particulară a principiului mai general al menținerii actelor juridice, conform căruia manifestarea de voință cuprinsă într-un act juridic caută să aibă – în limitele legii – eficacitatea maximă posibilă pentru realizarea scopului practic urmărit de parte sau de părți.
Substituirea arătată presupune reunirea unor condiții subiective și obiective. Din punct de vedere obiectiv, trebuie să fie îndeplinite următoarele cerințe: actul nul să fie lovit de o nulitate totală, iar nu parțială, care I-ar permite să subziste fragmentar; structura sa să conțină toate elementele constitutive, pe deplin valabile, ale actului subsidiar; cele două operațiuni să difere între ele prin natură, prin efecte, prin formă sau prin alte caracteristici. De asemenea, nulitatea trebuie să fie efectivă, realizată; cât timp actul voit de părți, deși susceptibil de a fi lovit de nulitate, își produce efectele ce îi sunt specifice, conversiunea nu își regăsește justificarea și utilitatea.
Nu se poate vorbi de conversiune nici în cazul în care actul juridic voit realmente de părți a fost greșit denumit de ele (error in nomine negotii). În acest caz se procedează doar la calificarea exactă a operațiunii juridice, în raport cu conținutul ei, iar efectele operațiunii sunt cele pe care le produce în mod firesc actul voit realmente de părți.
Din punct de vedere subiectiv se cere, mai întâi să existe identitate de părți în actul nul și în cel subsidiar (eadem personarum conditio), iar în al doilea rând, să se constate că ele nu se opun efectelor conversiunii, acordul în acest sens făcându-le, de altfel, prezumat. Referitor la condițiile arătate, s-a decis că “este necesar ca noul act juridic, prin mijlocirea căruia se realizează scopul practic urmărit de părți, să nu fie contrar voinței lor și, totodată, să fi fost valabil dacă s-ar fi încheiat ca atare în locul și momentul în care a fost încheiat actul juridic nul”.
Aplicarea procedeului conversiunii în practica judiciară a condus uneori, la rezultatul de a menține natura juridică a actului nul, dar a-l infirma cât privește validitatea sa formală, trecându-l din categoria înscrisurilor autentice în clasa, cu valoarea probatoriu mai redusă, a înscrisurilor sub semnătură privată. O asemena substituire a fost admisă referitor la un testament autentic care era lovit de nulitate absolută și totală de formă, deoarece instrumentase un organ necompetent: “Un atare act poate fi valabil ca testament olograf, dacă întrunește condițiile de formă prevăzute de lege (art. 859 C.civ.)”, cu alte cuvinte, dacă a fost scris în întregime, datat și semnat de mâna dispunătorului.
Alteori, conversiunea a produs efecte mai întinse, operând atât schimbarea naturii formale a actului juridic cât și modificarea caracteristicilor sale de fond. Un asemenea rezultat l-a constituit instituirea unui act autentic de înstrăinare imobiliară, lovit de nulitate absolută și totală, printr-o promisiune de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, potrivit art. 1172 C.civ.
Secțiunea a V-a
Propuneri de lege ferenda
Pentru o viitoare reglementare, ar fi de preferat o abordare unitară a nulității actului juridic civil.
De lege data, lipsa totală a consimțământului face ca actul astfel încheiat să fie lovit de nulitate absolută. De lege ferenda, ar trebui consacrată, în acest caz, nulitatea relativă (preponderent fiind interesul individual, iar nu cel general).
Ieșirea din dilema în care este pus legiuitorul obligat să opteze între posibilitatea acordată pârâtului de a beneficia de un act imoral, în cazul aplicării maximei “nemo auditur propriam turpitudinem allegans” și admisibilitatea acțiunii în restituire în care reclamantul se prevalează de propria imoralitate, o constituie – de lege ferenda – desființarea actului nul, cu toate consecințele ce decurg de aici, pe de o parte, și confiscarea, în folosul statului, a prestației, pe de altă parte, pentru ca pârâtul să nu beneficieze de imoralitatea reclamantului, la care acesta este, de multe ori, părtaș sau pe care o cunoaște.
În legislația și doctrina actuală, se face distincția între acțiunea în constatarea nulității (corespunzătoare nulității absolute) și acțiunea în anulare sau în anulabilitate (pentru nulitatea relativă). De lege ferenda, s-ar impune o unificare a terminologiei, păstrându-se doar sintagma “acțiune în anulare” pentru că, indiferent dacă este vorba de nulitate absolută sau nulitate relativă, instanța, cercetând fondul cauzei și verificând dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile de validitate ale actului respectiv, va putea pronunța anularea actului ce încalcă legea.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
DOCTRINĂ
Tratate, cursuri, monografii
Autori români :
Căpățână, Octavian – Tratat de drept civil, 5 volume, Editura Academiei, București, 1989.
Cosma, Doru – Teoria generală a actului juridic civil, Editura Științifică, București, 1969.
Pop, Aurel și Beleiu Gheorghe – Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Tipografia Universității, București, 1980.
Ionașcu, Traian și Barasch, Eugen – Tratat de drept civil, Editura Academiei, București, 1967.
Boroi, Gabriel – Drept civil. Partea generala, Editura All, Bucuresti, 1998.
Ionașcu, Traian și Barasch, Eugen – La conception de la nullité des actes juridiques dans le droit civil socialiste roumain, avec une étude de la conception que se fait de la nullité des actes juidiques le droit civil francais contemporain, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România ; Paris, Librairie générale de droit et de jurisprudence R. Pichon et R. Durand – Auzias, 1978.
Beleiu, Gheorghe – Drept civil: Teoria generală, Tipografia Universității, București, 1986.
Beleiu, Gheorghe – Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de editură și presă “Șansa”, București, 1994.
Nicolae, Marian – Drept civil român. Curs selectiv pentru licență 1996, Editura Press Mihaela, București, 1996.
Deak, Francisc – Tratat de drept civil. Contacte speciale, Editura Actami, București, 1996.
Deak, Francisc – Moștenirea testamentară. Transmisiunea și împărțeala moștenirii, Editura Actami, București, 1996.
Deak, Francisc – Moștenirea legală, Editura Actami, București, 1996.
Popescu, Tudor și Petre, Anca – Teoria generală a obligațiilor, Editura Științifică, București, 1968.
Safta, Romano – Contacte civile, Editura Graphix, Iași, 1993.
Sanilevici, Radu – Drept civil. Contacte, Universitatea “A. I. Cuza”, Iași, 1982.
Cosmovici, Paul – Introducere în dreptul civil, Editura All, București, 1996.
Popescu, Tudor – Drept civil. Note de curs, Editura Hyperion, București, 1991.
Cantacuzino, Matei – Curs de drept civil, Ediția a II-a, Editura Ramuri, Craiova, 1996.
Lupan, Ernest; Răchită, Mihaela; Popescu, Dan – Drept civil: Teoria civilă, Universitatea “Babeș-Bolyai”, Cluj, 1991.
Dogaru, Ioan – Elementele dreptului civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de editură și presă “Șansa”, București, 1993.
Eliescu, Mihai – Moștenirea și devoluțiunea ei în Republica Socialistă România, Editura Academiei, București, 1966.
Leș, Ioan – Sancțiuni procedurale în procesul civil român, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988.
Răuschi, Ștefan – Drept civil, Editura Fundației “Chemarea”, Iași, 1993.
Mateiaș, Jean și Cosmovici Paul – Prescripția extinctivă, Editura Științifică, București, 1962.
Popa, Nicolae – Teoria generală a dreptului, Editura Actami, București, 1996.
Autori străini:
26.Mazeaud, Henry, Leon et Jean—Lecons de droit civil, Paris, 1963.
27.Carbonnier, Jean—Droit civil, Les obligationes, Paris, Presses Universitaires de France, 1969.
B. Studii, articole, comentarii, note
Vurdea, I.C. – “Evoluția legislației privind circulația imobilelor” în “Dreptul” nr. 6/1990 ;
Bârsan, C. și Stoica V. – “Evoluția legislației privind circulația imobilelor” în “Dreptul” nr. 6/199 ;
Mureșan, M. și Chirică, D. – “Contribuții la studiul conceptului de sancțiune civilă” în S.U.C.J. nr. 2/1988
JURISPRUDENȚĂ
Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem din perioada 1955 – 1987 ;
Revista “Dreptul” din perioada 1990 – 1994 ;
Revista Română de Drept din perioada 1969 – 1988.
ACTE NORMATIVE
Constituția României din 8 decembrie 1991 ;
Codul civil ;
Codul de procedură civilă ;
Codul familiei – Legea nr. 4/1954 ;
Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice și persoanele juridice ;
Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei și a Decretului privitor la persoanele fizice și persoanele juridice ;
Decretul nr. 167/1958 cu privire la prescripția extinctivă ;
Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, republicata (M.Of. nr. 1/1998);
Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și activității notariale (M.Of. nr. 92/1995);
Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, aprobat prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 710/C din 5 iulie 1995 (M.Of. nr. 17/1995);
Legea nr. 16/1994 a arendării (M.Of. nr. 91/1994) modificată de Legea nr. 58/1995 (M.Of. nr. 124/1995) și Legea nr. 65/1998 (M.Of. nr. 126/1998) ;
Legea nr. 7/1996 privind publicitatea imobiliară (M.Of. nr. 61/1996);
Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor și munițiilor (M.Of. nr. 74/1996);
Legea nr. 26/1996 – Codul Silvic (M.Of. nr. 93/1996);
Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă (M.Of. nr. 282/1996);
O.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale (M.Of. nr. 381/1997);
Legea nr. 54/1998 cu privire la circulația juridică a terenurilor (M.Of. nr. 102/1998);
Ordonanța Guvernului nr. 12/1998 cu privire la taxele de timbru pentru activitatea notarială (M.Of. nr. 40/1998) modificată de Legea nr. 122/1998 (M.Of. nr. 226/1998);
Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia (M.Of. nr. 448/1998);
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/1997 privind stimularea investițiilor directe, aprobata si modificata prin legea nr. 241/1998 (M.Of. nr. 483/1998).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .regimul Juridic al Nulitatii Actului Juridic Civil (ID: 125501)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.