.raspunderea Juridica, Forma Specifica a Raspunderii Sociale

Capitolul I. Răspundere socială și juridică

Secțiunea I. Răspunderea socială-factor diriguitor al conduitei umane

Societatea umană nu constituie doar o masă amorfă de indivizi, care desfașoară activități întamplătoare, neconcordate, disparate, ci un spațiu mai mult sau mai puțin structurat, care permite orientarea activității umane spre un anumit scop précis, rezultând un ansamblu de raporturi relative stabile, în cadrul cărora , oamenii desfașoară acțiuni coerente. Aceste raporturi privesc relațiile dintre indivizi ca persoane fizice, dintre aceștia și colectivitățile din care fac parte, precum și dintre indivizi, grupuri și societatea ca ansamblu global.

Din acest mod de organizare și funcționare a societatii umane, rezultă necesitatea reglementării raporturilor create între (indivizi) oameni, priviți ca indivizi sau colectivități.

Principalul instrument de organizare al activitatii îl reprezinta normele sociale care își au izvorul în necesitatea obiectivă a oamenilor de a trăi in societate

care constituie singurul cadru adecvat, singura modalitate în care oamenii pot ‘’ transforma natura’’ în scopul satisfacerii nevoilor lor vitale de existentă materială si spirituală. Sistemul de norme sociale reprezintă expresia cea mai sintetica a acestui cadru, el fiind constituit din acel ansamblu de drepturi si obligații comportamentale pe care individul sau colectivele de indivizi trebuie să le respecte.

Trăind și implicit desfașurindu-și activitatea în societate, individul este obligat, prin norma elementara de conduită prevazută în relațiile sociale să nu încalce drepturile legitime ale altor persoane, provocând astfel anumite prejudicii. Deoarece o faptă păgubitoare încalca vreuna din regulile morale de conduită acceptate de societatea respectivă sau conștiința sociala, ea determină înlocuirea acestor reguli, o reprobare, sub formă unei reacții a cercului social în care fapta s-a produs.

Astfel, încalcarea unei norme sociale prin care se stabilește o anumită sau anumite reguli de comportament, antrenează în mod inevitabil, răspunderea celui care a săvarșit-o. Această regulă fundamentală constituie principiul răspunderii, iar totalitatea normelor care îi reglementează aplicarea formeaza instituția răspunderii.

Principiul răspunderii se inscrie intr-un cadru mult mai larg, al principiilor fundamentale ale societătii, care sunt justificate de etică si echitate socială ,aplicându-se în toate colectivitătile sociale, fiind consacrate din cele mai vechi timpuri. Elaborarea și aplicarea acestui principiu corespunde unei necesități, obiective pentru orice necesitate care își bazează existența pe organizare, pe ordine social-politică deci pe norme de conduită generală a căror respectare reprezintă un element esențial al evoluției acesteia.

Așadar majoritatea acțiunilor umane, în măsura în care contravin regulilor de convețuire socială, pot genera o formă sau alta de răspundere. De aici și importanța acestei instituții, care tinde să ocupe un loc central în fiecare materie, un drept în special, sau în fiecare domeniu de activitate.

Răspunderea sociala și diferitele sale forme de manifestare

Răspunderea socială, care include și răspunderea juridică se raportează atât la interesele generale ale societății, dar și la cele privitoare la fiecare individ în parte (la cerințele). Comportamentele indivizilor sunt supuse în mod permanent aprecierii din partea societății , apreciere care nu este spontană, ci are în vedere un anumit sistem de valori, al căror scop este acela de a permite formarea și dezvoltarea comportamnetelor umane, în sensul încadrării lor într-o ordine socială democratică. Nerespectarea normelor sociale atrage, in mod inerent, anumite reacții, respectiv unele consecințe pe plan social, care nu sunt neapărat doar de ordin juridic.

Dată fiind diversitatea intereselor sociale care pot fi încălcate sau omise prin acțiunile sau inacțiunile indivizilor, răspunderea sociala poate îmbrăca multiple forme, în funcție de natura relațiilor sociale lezate. Astfel se poate vorbi de o răspundere politică, morală, juridică, etc.

Această clasificare o formelor de răspundere are în vedere una dintre cele două funcții pe care instituția răspunderii le îndeplinește în realitate. Prima este funcția sancționatoare, intervenția coercitivă a statului în cazul în care conduita individului este contrară normelor sociale.

Normele sociale și juridice și implicit, răspunderea socială și juridică mai îndeplinesc o funcție aceea de cadru instituțional și normativ pentru acțiunile întreprinse de indivizi, de apreciere din partea societății, al cărei scop este acela de a modela comportamentele oamenilor, în sensul integrării lor în ordinea socială existentă.Astfel, unii autori ,greșit apreciind că răspunderea ar trebui să îndeplinească o singură funcție juridică-sancționatorie-au indentificat răspunderea juridică cu aceasta, consacrând-o ca fiind o realizare a sancțiunii cu ajutorul constrângerii de stat .

Această clasificare a formelor răspunderii sociale prezintă un interes mai mult teoretic, didactic, chiar dacă aceste forme diverse ale răspunderii pot exercita și o acțiune independentă unele de altele, de cele mai multe ori ele acționează cumulat, solidar, pentru că la baza acestora se află criterii identice, izvorâte din interesele generale ale societății. Așadar în ciuda diversității formulei specifice, răspunderea socială păstrează un caracter unitar.

Instituțiile răspunderii juridice, ca și cea morală, au suferit transformări impuse de evoluția socială, nu doar in privința penalității, dar și în cea a fizionomiei lor, fiecare etapă de dezvoltare politico-socială și economică punădu-și amprenta și orientâdu-le mereu în sensul în care era direcționată întreaga structură socială, care include și suprastructura juridică.

Procesul de integrare al normelor și a răspunderii juridice în normele și răspunderea socială, privită în generalitatea sa, trebuie analizat și dintr-un alt unghi de vedere, și anume cel al influienței exercitate de normele și răspunderea socială, implicit de normele și raspunderea juridică asupra bazei economico-sociale a societății. Această influiență este dublă pe de o parte ea exercită o influiență directă, ce se realizează prin aplicarea cu fermitate a normelor sociale, mai ales a celor juridice și care servește ca un stimulent important pentru determinarea unei atitudini active sau dimpotrivă, de abținere de la fapte care ar genera vreun prejudiciu de orice natură societății, iar pe de alta parte, o influiență indirectă, mai subtilă, dar de mai mare profunzime, prin intermediul concepțiilor, ideilor și principiilor pe care le explică.

Integrarea normelor și răspunderii juridice în sfera largă a normelor și răspunderii sociale are loc în cadrul unui proces de corelare între diferitele forme ale răspunderii sociale care se manifestă printr-o permanentă interdependență și influiențare reciprocă. Fiecare formă a răspunderii sociale acționează asupra celorlalte forme și, ca rezultat al acțiunilor lor reciproce se formează nivelul general al răspunderii sociale.

Răspunderea socială își exercită influiența asupra răspunderii juridice, în principal prin acțiunea determinatoare în luarea hotărârilor și realizarea comportamentului individual sau colectiv, potrivit prevederilor normelor juridice, precum și prin sancționarea cu ajutorul formelor de natură nejuridică.

Normele juridice , la rândul lor , reperzintă un factor social important care contribuie, prin mijloace specifice, la realizarea concordanței dintre diferitele forme ale răspunderii sociale, și prin aceasta, a concordanței răspunderii sociale cu cerințele legităților obiective. Acest lucru se realizează atât prin acțiunea lor preventivă pe care o exercită prin stabilirea cât mai precisă a drepturilor și obligațiilor participanților la raporturile sociale individuale sau colective, cât și prin aplicarea sancțiunilor în cazul îcalcării prevederilor lor.

In acest vast proces de integrare a normelor și raspunderii juridice în normele și răspunderea socială pot apărea, în diferite etape, dacalaje, în sensul că răspunderea (juridică) socială rămâne în urma necesităților obiective ale dezvoltării social-economice, fie normele și răspunderea juridică rămâne în urma nivelului general al răspunderii sociale.

Aceste neconcordanțe evidențiază existența unor disfuncții ce impun luarea unor măsuri urgente de corectare sau corelare, în caz contrar scăzănd eficiența răspunderii sociale și juridice.

Astfel, răspunderea juridică- instituție a sistemului de drept- nu se poate încă disocia și izola total de relația sa interdepedentă cu celelalte feluri de răspundere socială și anume cu cea morală, etică, politică etc. De altfel legiuitorul când selectează din multitudinea de relații sociale pe acelea pe care consideră că au nevoie de protecție juridică, pornește de la premisa că selecția în vederea valorizării acestora s-a făcut deja în sfera relațiilor morale, etice, politice. Pentru existența răspunderii, se cere doar existența unor norme cu caracter imperativ care să fie încălcate de agentul făptuitor.

3. De la răspunderea morală la răspunderea juridică

Noțiunea de răspundere nu este specifică si exclusivă domeniului moralității, ea fiind o instituție care depașește această sferă, o instituție proprie societății considerate în ansamblul său o consecința generală a funcționalității acesteia ca sistem. Săvârșindu-se o fapta reprobabilă, societatea, în care trăiește făptuitorul, o va reprima. Fapta săvârșita incălcănd o normă morală și intervenția societații și reacția sa se va limita doar la o sancțiune de aceeași natură. Răspunderea morală nu este susceptibilă să fie sancționată prin mijlocirea constrâgerii de stat, de aceea s-a afirmat ca sancțiunea răspunderii morale se situează în forul lăuntric al făptașului, iar în afară de acest for la forma neorganizată a unei simple reacții reprobatoare a colectivitații.

Totuși, în condițiile în care, prin efectul săvârșirii în societate a unei asemenea fapte , o altă persoană a fost vătămată în ființa ei fizică sau morală, ori în bunurile sale, cineva trebuie să suporte și consecințele acestei vătămări.

De aceea în astfel de situații a intervenit o răspundere mult mai energică prin asprimea sancțiunilor și anume răspunderea juridică. Drept urmare reacția față de fapta reprobabilă și eventual păgubitoare primește progresiv, sub diferite modalitați, o formă tot mai organizată, formă care implică posibilitatea recurgerii la constrângerea de stat

Răspunderea devine juridică odată cu formarea statului și nașterea dreptului, fenomene rezultate din ivirea proprietății private asupra mijloacelor de producție.

Potrivit unei opinii, răspunderea juridică ar putea fi definită ca fiind complexul de drepturi și obligații comune, care –potrivit legii- se naște ca urmare a savârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare al constrângerii de stat prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și al îndrumării membrilor societații în spirutul respectării ordinii de drept .

Secțiunea a II-a. Răspunderea juridică – formă specifică a răspunderii sociale

Scurt istoric

În comuna primitivă unde nu există nici stat, nici drept, nu există nici răspundere juridică. Existau, în schimb, credințe mistice și cutume care trebuiau să fie respectate.

În timpurile foarte îndepărtate ale dezvoltării statului roman, atunci când populațiunea era puțin civilizată și când moravurile era într-o stare de quasi sălbăticie, exista atunci când se comitea un delict, doar vindicata priveta. În baza acestei constituții , persoanlte feluri de răspundere socială și anume cu cea morală, etică, politică etc. De altfel legiuitorul când selectează din multitudinea de relații sociale pe acelea pe care consideră că au nevoie de protecție juridică, pornește de la premisa că selecția în vederea valorizării acestora s-a făcut deja în sfera relațiilor morale, etice, politice. Pentru existența răspunderii, se cere doar existența unor norme cu caracter imperativ care să fie încălcate de agentul făptuitor.

3. De la răspunderea morală la răspunderea juridică

Noțiunea de răspundere nu este specifică si exclusivă domeniului moralității, ea fiind o instituție care depașește această sferă, o instituție proprie societății considerate în ansamblul său o consecința generală a funcționalității acesteia ca sistem. Săvârșindu-se o fapta reprobabilă, societatea, în care trăiește făptuitorul, o va reprima. Fapta săvârșita incălcănd o normă morală și intervenția societații și reacția sa se va limita doar la o sancțiune de aceeași natură. Răspunderea morală nu este susceptibilă să fie sancționată prin mijlocirea constrâgerii de stat, de aceea s-a afirmat ca sancțiunea răspunderii morale se situează în forul lăuntric al făptașului, iar în afară de acest for la forma neorganizată a unei simple reacții reprobatoare a colectivitații.

Totuși, în condițiile în care, prin efectul săvârșirii în societate a unei asemenea fapte , o altă persoană a fost vătămată în ființa ei fizică sau morală, ori în bunurile sale, cineva trebuie să suporte și consecințele acestei vătămări.

De aceea în astfel de situații a intervenit o răspundere mult mai energică prin asprimea sancțiunilor și anume răspunderea juridică. Drept urmare reacția față de fapta reprobabilă și eventual păgubitoare primește progresiv, sub diferite modalitați, o formă tot mai organizată, formă care implică posibilitatea recurgerii la constrângerea de stat

Răspunderea devine juridică odată cu formarea statului și nașterea dreptului, fenomene rezultate din ivirea proprietății private asupra mijloacelor de producție.

Potrivit unei opinii, răspunderea juridică ar putea fi definită ca fiind complexul de drepturi și obligații comune, care –potrivit legii- se naște ca urmare a savârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare al constrângerii de stat prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și al îndrumării membrilor societații în spirutul respectării ordinii de drept .

Secțiunea a II-a. Răspunderea juridică – formă specifică a răspunderii sociale

Scurt istoric

În comuna primitivă unde nu există nici stat, nici drept, nu există nici răspundere juridică. Existau, în schimb, credințe mistice și cutume care trebuiau să fie respectate.

În timpurile foarte îndepărtate ale dezvoltării statului roman, atunci când populațiunea era puțin civilizată și când moravurile era într-o stare de quasi sălbăticie, exista atunci când se comitea un delict, doar vindicata priveta. În baza acestei constituții , persoana care suferea un prejudiciu fizic sau moral, avea dreptul recunoscut de ase răzbuna așa cum dorea împotriva făptuitorului. Ulterior, apare o atenuare a răzbunarii private, prin instituirea legii talionului-lege care nu era specială legislațiunii romane, care se gasește și în legile lui Moisi. Conform acestei legi, cel care a suferit un prejudiciu se va răzbuna , fapt care întrunea consimțământul întregului grup social din care făcea parte. Răzbunarea era colectivă, în sensul că cel care suferise paguba avea dreptul să se răzbune nu doar față de făptaș, dar și îpotriva grupului social din care acesta făcea parte.

Spre sfârșitul acestei perioade, problema răspunderii capătă un element de noutate, în sensul că victima se putea înțelege cu făptașul, acordâdu-i iertare, în schimbul unei răscumpărări a carei întindere se stabilea fie prin bună învoială, fie prin arbitri. Așadar, răspunderea dobăndește forma prestației banești voluntare.

În perioada și orânduirea sclavagistă se cunoștea instituția statului și cea a dreptului. Pe masură ce autoritatea statului creștea, o serie de probleme intrau în sfera de atribuție a puterii publice. De la compoziția voluntară s-a ajuns la compozitia legală, în cadrul căreia măsura în care prejudiciul trebuia reparat era fixată de autoritate. Astfel, responsabilitatea era reglementată de stat, aceasta fiind o condiție primordială pentru a se putea institui si menține armonia socială.S-a consacrat astfel , pe plan juridic răspunderea ca fapt social fundamentul ei era obiectiv, simpla cauzare a unei pagube dând nașere dreptului la amenda legală stabilită.

Cea mai veche și mai importantă lege romană, intocmită de decemviri în anul 449 î.e.n. și votată de adunările populare centuriate – Legea celor XII table exprimă interesele unei societați sclavagiste incipiente care mai poartă în că resturi de relații gentilice patriarhale. În dreptul roman, se făcea distincție între delictele publice și cele private. Delictele publice erau pedepsite de autoritatea publică cu pedepse, îndeosebi corporale, pe când în cazul delictelor private, victima se adresa autoritații competente și obținea satisfacție, acordându-i-se o despăgubire sub formă de amendă aplicată infractorului. Victima avea însă posibilitatea de a se despăgubi și singură, fie reținându-l pe infractor, fie fixân suma desdăunării. Și într-un caz și în celălalt, despăgubirea avea caracter de pedeapsă, iar nu de îndemnizare, ca și în dreptul modern.

Epoca celor XII Table marchează un stadiu intermediar între compoziția voluntară și cea legală. Dar ceea ce este mai important o reprezintă apariția instituției răspunderii juridice, la început penală, apoi-mult mai târziu, în epoca imperiului și mai ales în aceea a lui Iustinian, a răspunderii civile.

În dreptul roman, lipsa unei delimitări între răspunderea delictuală și cea contractuală a reprezentat multă vreme o caracteristică a răspunderii civile. În cazul unui delict sau cvasi-delict, victima faptului prejudiciabil avea dreptul sa ceară ca autorului să i se aplice o pedeapsă, mai târziu victima a dobândit și dreptul de introduce o acțiune pentru recuperarea pagubei cauzate. Când răzbunarea a fost înlocuită cu pedeapsa privată, obligația la desdăunare apare ca o obligație impusă de lege autorului faptului prejudiciabil, drept răscumpărare pentru faptul ca a fost sustras răzbunării private a victimei. Când sistemul compozitiunii legale s-a generalizat, victima a avut calitatea unui creditor al dreptului la despagubire. Raportul juridic s-a transformat astfel într-un raport de la creditor la debitor, având ca obiect o obligație ex delicto. Această obligație se deosebea de cea născută ex contractu, deoarece cauza ei era un fapt al debitorului, iar obiectul ei constă într-o dare, adică o sumă de bani pe care debitorul trebuia să o plătească creditorului său.

Distincția dintre răspunderea contractuală și delictuală a început să se facă abia după legea Aquilia datând aproximativ din anul 286 î.e.n., care pune bazele răspunderii ce incumbă unei persoane pentru orice daună pricinuită alteia în mod intenționat sau din culpă, lege care a reglementat delictul damnum iniuria datum ( pagubă pricinuită pe nedrept ). Această lege pune bazele unui nou sistem de răspundere, perfecționat față de Lex duodecim tabularum și cele care i-au urmat. Dacă până la legea Aquilia se practica sistemul amenzilor fixe, conjugat cu alte măsuri, aceasta, pentruprima data, încearcă să stabilească pricipiul conform căruia orice persoană care a cauzat un prejudiciu prin culpa sa este ținută de o obligație față de victima acestui prejudiciu . Deja textul citat avea valoare de principiu, legea nu a dat o reglementare de ansamblu, ci a procedat în capitolele sale la soluții cazuistice, fapt pentru care dreptul posterior a perfecționat sistemul instituit.

Se pune astfel în relief ideea că răspunderea nu poate exista fără un prejudiciu rezultat dintr-o greșeală, precizându-se și noțiunea culpei. Astfel nu interesa gradul de vinovăție al autorului prejudiciului. Culpa cea mai ușoară se vedea a fi suficientă pentru atenuarea răspunderii, chiar dacă delictul e cauzat prin neglijență, există culpă, și deci după opinia lui Gaius răspunderea era operabilă.

Ulpian este acela , care în competarea teoritică a dispozitiilor acestei legi evidențiază situațiile în care regula instituită de legea Aquilia nu poate fi aplicată. Așadar Ulpian instituie o derogare de la regula răspunderii dacă cineva a omorât o persoană, pe când se întreceau între ei, într-o întrecere sportivă sau în pancrețiu, sau la box și dacă aceasta s-a întâmplat pe o arenă publică, nu se aplică legea Aquilia deoarece dauna afost pricinuită nu doar din dorința de a face rău ci pentru glorie și succes .

Această derogare privește deci prejudiciile produse cu ocazia si către persoane care se întreceau în activități sportive . De asemenea legea Aquilia nu se aplică nici în cazul în care paguba s-a produs de o faptă sau acțiune permisă de lege cum ar fi

a)exercitarea legitimei apărări ;

b)pentru asigurarea puterii, gloriei și virtuții.

Legea nu se aplică nici în împrejurarea în care s-a produs fără dol sau culpă. De exemplu, un sclav aflat accidental pe un teren anume destinat antrenamentului militar este ucis de un soldat care face acolo exerciții de luptă. Legea nu se nici în ipoteza în care întervine culpa excusivă a victimei. În situația în care paguba asupra lucrurilor altuia se produce pentru a se evita prejudiciulasupra propriilor bunuri. De exemplu împotriva aceluia care a dărâmat casa vecinului spre a împiedica incediul să cuprindă și casa lui , împotriva aceluia care a aruncat în mare marfurile străine să le salveze pe ale sale precum nici față de acela care a distrus lucrurile altuia ca să poată supravețui .

În principiu legea Aquilia era aplicabilă doar în cazul pagubelor suferite de lucrările, animalele sau sclavii unei persoane, și numai pe cale de acțiune utilă. Ideea răspunderii delictuale așa cum a fost fundamentată de legea Aquilia și dezvoltată de dreptul ulterior, s-a transmis prin diverse filiere fiind prelucrată de legislație din apusul Europei care aveau la bză digestele lui Iustinian.

2. Noțiunea de răspundere juridică

Sfera răspunderii sociale este deosebit de largă și cuprinzătoare. Ea include răspunderea morală, răspunderea politică, răspunderea juridică sau diferite alte modalități sub care, într-o formă sau alta, membrii societății sunt chemați să dea seamă pentru modul în care se comportă în viața socială.

Răspunderea este percepută ca fiind un fapt social reprobabil, care se rezumă în reacția trezită de o acțiune pe care societatea de la locul săvârșirii acesteia o socotește condamnabilă. . Pentru consencințele pe care individul le suportă ca rezultat al unei conduite , evoluată ca neconformă cu normele sociale, se utilizează în special doi termeni de răspundere și responsabilitate.

În literatura de specialitate nu se realizează o distincție clară între acești termeni, lor atribuindu-li-se în mod obișnuit, sensul de obligație a unui individ sau activități care decurg din normele instituite în societate la un moment dat, sau într-o anumită colectivitate, de a efectua anumite acțiuni sau de a se abține de la săvârșirea altora, precum și obligația acestora de a repara prejudiciile provocate prin conduita lor. Astfel termenii utilizați se referă la acțiuni sau inacțiuni care i se impun individului sau colectivității prin coerciție și nu privesc exclusiv atitudinile proprii ale acestora.

Printre normele care reglementează comportamentul uman în societate, fără îndoială cele mai importante sunt normele juridice, susceptibile de a fi aduse la îndepinire prin forța de constrângere a statului. Normele de răspundere capătă astfel prin intermediul normelor juridice cel mai sever caracter. Indifirenet de forma sa , răspunderea juridică implică un raport între societate și individ, prin care i se impun anumite obligații independent de voința sa. Statul este de subiectul care, prin normele de drept elaborate și sancționate de el, reglementează comportamentul uman prezent în diferite categorii de relații sociale. Astfel, nu întâmplător, susțin unii autori, nerespectarea normelor de drept face ca cele doua expresii să fie utilizate mai ales în sensul lor juridic. De aici rezultă, conchid aceeași autori, că elementul principal cer poate distinge între termenii de răspundere juridică și responsabilitate este funcția lor socială. În timp ce răspunderea vizează mai ales conservarea unui sistem social, responsabilitatea privește ameliorarea sistemului social și dezvoltarea lui.

Din cele prezentate se constată că, definiția atribuită acestei instituții de Mircea Costin acoperă, cel puțin la nivelul societății românești, integral accepțiunea noțiunii răspunderea juridică este complexul de drepturi și obligații conexe, care, potrivit legii,se naște ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și ale îndrumării membrilor societății în spirutul respectării ordinei de drept. Definită astfel, răspunderea juridică nu poate fi confundată cu sancțiunea juridică, aplicarea sancțiunilor juridice fiind doar consecința finală a antrenării răspunderii juridice.

Secțiunea a III-a. Răspunderea civilă-formă specifică a răspunderii juridice

Reducând sfera răspunderii sociale și analizând exclusiv răspunderea juridică, vom reține aceeași diversitate sub care și această răspundere se poate manifesta. Există astfel ca forme ale răspunderii juridice răspundere disciplinară, răspundere penală, răspundere administrativă, răspundere civilă, prcum și alte modalități în care răspunderea juridică se poate manifesta potrivit specificului diferitelor ramuri ale dreptului. De către aceste forme, răspunderea civilă se caracterizează printr-o o obligație de despăgubire, de reparare a unui prejudiciu cauzat printr-o faptă contrară normelor juridice civile.

Scurt istoric

În perioada feudală procesul de delimitare a răspunderii civile, de răspunderea penală și de pedeapsă. Dreptul românesc din această perioadă făcea distincție între delictele publice, care atentau la baza organizării statale, și delictele private care aduceau vătămări persoanelor și bunurilor. Delictele și cvasidelictele creau și ele obligații în sistemul dreptului feudal, o serie de vini putând fi răscumpărate în bani sau în natură, așa cum fac de xemplu Ursu și Nicolae din Todirești când dau la 20 aprilie 1673 o moșie drept răscumpărare pentru rănirea unei persoane.

Primele legiuri scrise românești, Pravila lui Matei Basarab din 1621 și pravila lui Vasile Lupu din 1646, nu au formulat un principiu de răspundere civilă. Aceste legiuiri, inspirate din lucrările lui Prosper Farinancius, au avut la bază reglementarea răspunderii care a existat în Imperiul Roman.

În caz de omor sau rănire prin imprudență, legiuirile române din sec . al XVII-lea prevedeau în mod expres posibilitatea ca vonpvații să fie slobozi și numai cu bani să se cearte. Paguba adusă pe nedrept era și ea creatoare de obligații, în special în materie agrară, urmându-se prevederile legiuirilor bizantine. Răspunderea opera și în cazul persoanelor angajate ( năimiți ) pentru diferite munci, conform prevederilor acelorași legi agrare bizantine. De asemenea în dreptul transilvănean, statutele municipale ale sașilor prevedeau răspunderea delictuală pentru vătămarea vițelor, distrugerea de bunuri, uciderea sau rănirea neintenționată a unui om.

Enunțarea unor principii în materie a intervenit totuși, în dreptul nostru, abia anterior adoptării Codului Civil. La începutul sec. al-XIX-lea printre alte monumente legislative, apar lucrări de referință precum Codul Calimach sau Condica Țivilă sau politicească a Prințipatului Moldovei, promulgată la 1 iunie 1817, și pusă în aplicare de la 1 septembrie 1817, Legiunea Caragea datând din 1818 în Țara Românească. Din cuprinsul acestor lucrări se desprinde principiul general de răspundere delictuală, ce are ca obiect reparațiunea patrimonială a unui prejudiciu, avându-și temeiul în elementul subiectiv al greșelii intenționate sau neintenționate.

Un alt moment extrem de important în acest proces evolutiv și care nu poate fi omis, îl constituie adoptarea Codului Civil român. La întocmirea noului cod, care a intrat în vigoare la 1 Decembrie 1865, s-au utilizat ca modele, Codul civil francez din anul 1804, legea belgiană din 16 Decembrie 1851, proiectul Codului civil italian al lui Piranelli și reglementări din dreptul civil anterior al celor două Principate. Acest cod reglementează răspunderea pentru fapta proprie în art. 998 și 999, răspunderea pentru fapta altuia în art 1000 al. 1, iar în art. 1003 se consacră solidaritatea celor chemați să răspundă pentru același prejudiciu.

Noțiune și definiție

Răspunderea civilă este un din formele răspunderii juridice și una din instituțiile juridice fundamentale ale dreptului. Ca instituție juridică, ea constă în totalitatea normelor, pricipiilor și regulilor juridice care reglemetează obligația generală ce revine oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia sau pentru care e chemată de lege sâ răspundă. Ca formă a răspunderii juridice, răspunderea civilă constă într-un raport de obligații în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat alteia prin fapta sa, ori în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.

Specificul răspunderii civile și elementul care o deosebește față de celelate forme ale răspunderii juridice este îndatorirea de reparare integrală a prejudiciului, îndatorire care incumbă persoanei responsabile. În acest context s-a apreciat că se poate spune că a răspunde din punct de vedere civil înseamnă, în fapt, a repara prejudiciul cauzat altuia, iar a repara un prejudiciu înseamnă în sens juridic, a răspunde din punct de vedere civil.

Importanță

Cu privire la importanța răspunderii civile, în literatura juridică franceză de la sfârșitul sec. al XIX-lea, s-a afirmat că ea tinde să ocupe centrul dreptului civil, deci a dreptului în totalitatea sa în fiecare materie, în toate direcțiile se ajunge la această problemă a răspunderii, în dreptul public, în dreptul privat, în domeniul dreptului persoanelor și al familiei, ca și în acela al bunurilor ea este a tuturor momentelor și a tuturor situațiilor răspunderea civilă devine punctul nevralgic comun al tuturor instituțiilor noastre.

Toate acestea se implică prin aportul considerabil al știiței dreptului civil, îcepând cu epoca romană, la fundamentarea și conturarea răspunderii juridice, în general, dar și prin utilitatea practică a răspunderii civile care are ca finalitate repararea oricărui prejudiciu cauzat unei persoane.

Locul și importanța răspunderii civile, pot fi subliniate și prin aceea că această răspundere, indiferent că este delictuală sau contractuală, prin principiile și funcțiile sale, prin condițiile prin care se întemeiază și formalitățile ei, constituie dreptul comun în materie de răspundere patrimonială, contribuind la ocrotirea drepturilor subiective și intereselor legitime ale tuturor persoanelor fizice și juridice. Fiind elaborată inițial în dreptul roman, ca o imstituție cu aplicație generală, ulterior s-a delimitat și detașat față de celelalte forme ale răspunderii juridiceîn special față de răspunderea penală, fără însă a-și fi pierdut aptitudinea de a fi utilizată ca drept comun în materia tuturor formelor răspunderii juridice. Întreaga teorie a răspunderii a fost fundamentată și explicată pronindu-se de la răspunderea civilă. Cracteristica esențială a răspunderii civile în general, și în același timp elementul care o distinge de orice formă a răspunderii juridice, constituind totodata și punctul de legătură cu fiecare dintre aceste forme, este obligația de a repara.

Prin importanța teoretică și practică a răspunderii civile ea ocupă un loc important în ansamblul formelor răspunderii juridice, întrucât formalitatea reparării prejudiciului cauzat se grefează uneori și pe alte forme pe care le însoțește și le completează în vederea stabilirii ordinului de drept încălcate.

Formele răspunderii civile

Codul civil român supune răspunderea civilă, cel puțin pe plan tehnic, unor regimuri juridice deosebite după cum este viața de răspundere civilă delictuală sau de răspundere civilă contractuală. Așadar, răspunderea civilă cunoaște doua forme delictuală constând în obligația de reparare rezultată dintr-un delict, și contractuală în care caz reparația ce înaimbă debitorului își are originea în acordul de voință existent între el și creditor. Ambele forme ale răspunderii civile sunt dominate de ideeea fundamentală a reparării unui prejudiciu cauzat printr-o conduită ilicită și în principiu culpabilă a unei persoane.

Răspunderea delictuală intervine pentru nerespectarea obligației generale de a nu cauza prejudiciu altora, deși între autorul faptei cauzatoare de prejudiciu și victimă nu a existat nici un contract prealabil, Spre deosebire de aceasta, răspunderea civilă contractuală intervine în ipoteza nerespectării obligației contractuale pe care debitorul o are față de creditor.

Secțiunea a IV-a. Răspunderea civilă delictual

Noțiune

Fapta ilicită care dă naștere raportului juridic de constângere, potrivit unei terminologii consacrate și tradiționale poartă numele de delict. Acesta este motivul pentru care răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite extracontractuală se numește delictuală. Obligația delictuală s-a cristalizat ca noțiune juridică în cursul mai multor secole, încheindu-se în cel de-al doilea secol al epocii imperiale, proces în care rolul hotărâtor l-a avut jurisprudența romană.

Prezentată în termeni generali, răspunderea delictuală este o sancțiune a dreptului civil, cu caracter reparator, fără a fi în același timp o pedeapsă. Totuși se precizează că

în contextul interferențelor dintre diferite sancțiuni juridice, nimic nu se opune ca această sancțiune civile să se accepte ca o pedeapsă , asocierea acestora nemodificând natura juridică a fiecăreia dintre sancțiunile aplicabile.

Răspunderea civilă delictuală, ca obligație a unei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia printr-o fapta ilicită sau extracontractuală sau, după caz, prejudiciul pentru care este chemată să răspundă, poate fi angajată în toate situațiile în care unei persoane i s-a cauzat un prejudiciu, materializată prin o conduită prin care se încalcă obligația generală negativă prevăzută de lege și care constă în obținerea oricărui subiect de drept de a aduce atingerea drepturilor și intereselor legitime ale celorlalte persoane neexecutarea obligațiilor născute dintr-o faptă ilicită sau dintr-un act juridic unilateral. Răspunderea se angajează și atunci când un prejudiciu este cauzat de un lucru sau animal aflat în paza noastră precum și de ruina edificiului, precum și în ipoteza în care prejudiciul este cauzat unei persoane prin neexecutarea obligațiilor contractuale ale debitorului dacă neexecutarea este o faptă prevăzută și sancționată de legea penală.

Răspunderea civilă delictuală reprezintă dreptul comun în materie de răspundere civilă. Pe cale de consecință, ori de câte ori nu sunt întrunite condițiile speciale ale răspunderii contractuale, se va aplica principiile și regulile ce alcătuiesc sistemul răspunderii delictuale, reglementat în art. 998-1003 din Codul Civil. În dreptul român tot ceea ce nu este răspundere contractuală, constituie răspundere delictuală. Cât timp izvorul raporturilor juridice este reprezentat de categoria faptelor juridice, în cadrul cărora contractul este numai o specie acelui gen al faptelor juridice care ste constituit de actele juridice, este normal este normal ca răspunderea care rezultă din aceste fapte juridice să fie o răspundere civilă de drept comun, în timp ce răspunderea generală de contract să nu fie decât o răspundere cu caracter de exepție.

Formele de manifestare ale răspunderii civile delictuale

Obligația reparării consecințelor antrenate de săvârșire unei fapte ilicite este condensată în Codul Civil actual, în textul a șase articole ( 998-1003 ), în care legiuitorul de la 1864, urmând modelul său francez, a cuprins unul dintre principiile primordiale ale întregului drept neminem laedere suum quinqe tribuiere.

În literatura de specialitate s-a afirmat că singur textul art. 998 din Codul Civil ar fi suficient pentru reconstituirea întregului Cod Civil. Afirmația se bazează pe faptul că acest articol conține, în laconismul său, noțiunea întinderii libertăților individuale și implicit limitarea lor. Drepturile omului, care se confundă cu libertățile sale, se opresc acolo unde ele se întâlensc cu libertățile altuia, care nu pot fi încălcate fără ca violarea lor să nu atragă răspunderea pentru daune generate. Prin redactarea sa atotcuprinzătoare art. 998 include toate elementele răspunderii civile orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.

Așadar, Codul Civil, statornicește un principiu care domină întraga răspundere socială și implicit juridică, fiind impus de cerințe de etică și echitate socială, cât și de necesitatea securității relațiilor sociale producătoare de efecte juridice principiul răspunderii civile pentru fapte ilicite cauzatoare de prejudicii sau principiul răspunderii civile pentru fapta proprie.

Art. 998 reglementează cea dintâi formă a răspunderii delictuale și anume răspunderea directă, răspundere la care face referire și art. 999 din Codul Civil omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa. Legiuitorul civil face deci distincție între delictul civil în sensul restrâns al cuvântului, care presupune o vinovăție manifestată sub forma intenției, un dol și delictul civil, care corespunde unei greșeli neintenționate, unei culpe. Această distincție nu are nici un fel de relevanță practică deoarece consecințele juridice între cele doua forme ale delictului civil sunt aceleași.

Deși, deosebit de important, datorită rolului ce-i revine în ordonarea desfășurării normale ale relațiilor sociale, principiul răspunderii civile delictuale pentru propria faptă se poate dovedi, uneori, insuficient. De aceea experiența unei îndelungate vieți sociale, a impus în materia dreptului civil, alături de răspunderea pentru propria faptă și răspunderea pentru fapta altei persoane.

Obiectivul urmărit prin instituirea acestei din urmă răspunderi l-a costituit și îl constituie și astăzi ocrotirea intereselor victimei prejudiciului. Fără a omite rolul pe care îl are răspunderea civilă delictuală în plan general, în asigurarea desfășurării normale a relațiilor sociale, nu poate fi ignorat faptul că această asigurare se realizează în concret prin protecția acordată intereselor victimei prejudiciate care trebuie readusă în situația anterioară comiterii faptei ilicite, cel puțin în măsura în care o asemenea restabilire a situației este posibilă.

Simpla sancționare, sub aspect civil, a autorului faptei ilicite, adică obligarea lui la repararea prejudiciului și influiența educativ-preventivă ce decurge din această sancțiune, se pot dovedi uneori nesatisfăcătoare, în măsura în care insolvabilitatea totală sau parțială a celui sancționat reprezintă un obstacol în calea reparării integrale a prejudiciului cauzat. Acesta este motivul pentru care, în scopul protejării victimei împotriva insolvabilității autorului prejudiciului, legislația civilă a instituit, pe lăngă răspunderea directă pentru propria faptă, o răspundere civilă, complementară indirectă, și anume răspunderea pentru fapta altei persoane.

Așadar, răspunderea pentru fapta alteia constituie o măsură suplimentară de ocrotire a intereselor victimei prejudiciate. Ea nu se substitiue răspunderii pentru fapta proprie a autorului prejudiciului, ci se adaugă acesteia, astfel întrucât cumulul celor doua răspunderi nu înseamnă doua despăgubiri, ci doar asigurarea despăgubirii integrale în limitele prejudiciului cauzat.

De menționat este că de acest drept de opțiune cu privire la calea de urmat cu privire la despăgubiri funcționează doar în raporturile cu victima prejudiciului, ni și în raporturile dintre autorul prejudiciului și cel ce răspunde pentru el.

Răspunderea pentru fapta altuia reprezintă o răspundere indirectă, o excepție de la regula codului nostru civil care consacră răspunderea delictuală ca o răspundere directă, pentru fapta proprie. Înseamnă că răspunderea pentru fapta altuia poate exista doar în măsura în care este reglementată expres printr-un text de lege. De asemenea, fiind vorba de o excepție de la regulă, răspunderea civilă delictuală pentru fapta altuia trebuie să fie interpretată restictiv. Interpretarea restrictivă vizează, doua aspecte neasimilarea altor cazuri de răspundere cu cele din textele care reglementează răspunderea pentru fapta altuia, și nelărgirea cercului persoanelor răspunzătoare prin excluderea altora. Astfel, răspunderea civilă delictuală prntru fapta altuia este antrenată numai în ipotezele și pentru persoanele indicate de codul nostru civil. Sediul juridic al răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia îl constituie prevederile art. 1000 din Codul Civil, care instituie următoarele cauze

a)răspunderea părinților pentru faptele ilicite savârșite de copiii lor minori, reglementată de art. 1000 al. 2.

b)răspunderea institutorilor și mesteșugarilor pentru prejudiciile cauzate de elevii și ucenicii aflați sub supravegherea lor, prezentată de alin. 4 din același articol

c)răspunderea comitenților pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor în funcțiile încredințate evidențiată de alin. 3.

Dintre aceste trei cazuri, primele două au un caracter subiectiv, deoarece se întemeiază pe o prezmție de culpă, iar cel de-al treilea are un caracter obiectiv, deoarece la baza lui se află ideea de garanție obiectivă.

Instituirea acesteia depinde de existența unor condiții premisă. În primul rănd este necesar ca între cel ținut a răspunde pentru altul și autorul faptei ilicite să existe raporturi pe care legea le precizează în mod expres, dare care decurg o serie de îndatoriri de supraveghere, de educare, de indrumare, control, etc.

În al doilea rând, trebuie îndeplinite condițiile pentru instituirea răapunderii pentru fapta proprie. Aceasta înseamnă că trebuie să existe un prejudiciu, o faptă săvârșită cu vinovăție și un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, toate aceste elemnte trebuind să fie întrunite în persoana celui pentru care se răspunde.

Astfel, nu poate să existe o răspundere pentru fapta altei persoane dacă nu sunt întrunite condițiile pentru angajarea directă a răspunderii pentru fapta proprie a celui care urmeză a se răspunde. În situația în care se face dovada existenței unor cauze exoneratoare de răspundere pentru fapta proprie, ori a celor care înlătură vinovăția autorului, ori se va demonstra lipsa raportului obiectiv de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, nu se va pune în discuție nici răspunderea civilă pentru fapta altei persoane. Dacă, însă, se vor întruni toate condițiile răspunderii pentru fapta proprie a autorului prejudiciului și bineînțeles a cerințelor legale privind răspunderea pentru fapta altuia, se va declanșa un întreg sistem de prezumții pe temelia cărora este clădită întreaga răspundere civilă delictuală pentru fapta altuia.

Prezumțiile care stau la baza cazurilor de răspundere civilă delictuală pentru fapta altuia

Prezumțiile sunt foarte variate, definirea lor depinzând de fundamentarea teoretică a răspunderii pentru fapta altuia.

Într-o opinie s-a susținut că în cazurile de răspundere pentru fapta altuia, există o prezumție legală de culpă în sarcina persoanelor respective, prezumție relativă în cazul părinților și institutorilor și absolută în ce privește pe comitenți. Această opinie este argumentată prin disp. art 1000 alin. 5 din Codul Civil, care prevede că părinții, institutorii și artizanii sunt apărați de răspundere dacă probează că nu au putut împiedica fapta prejudiciabilă. Astefel în sarcina lor se reține o prezumție relativă de vinovăție ce poate fi răsturnată făcându-se dovada contrarie, în tim ce pentru comitenți, neexistând o dispoziție iedntică, prezumția de culpă e absolută, deci nu poate fi răsturnată.

Într-o a doua opinie acceptată de majoritatea autorilor, se admite că doar la baza unora din formele de răspundere indirectă poate sta culpa și anume atunci când e vorba de răspunderea părinților, institutorilor și meșteșugarilor, în aceste cazuri existând și o prezumție de cauzalitate legată de comportamentul lor deficitar, care a putut creea posibilitatea producerii fapte păgubitoare de autor.

În cazul comitenților însă legea prezumă doar raportul de cauzalitate, ni și greșeala, temeiul răspunderii fiind de această dată în ideeea de risc și garanție.

Prezumțiile ajută la stabilirea vinovăției într-un domeniu în care este foarte dificil de făcut dovada culpei, înlocuind aceste probe cu dovada unor fapte vecine și conexe mai ușor de stabilit, din care se trage concluzia vinovăției. Sarcina probei cu privire la dovedirea faptei dar care se trage prezumțial de culpă revine victimei, iar în cazul în care legea permite combaterea prezumției, sarcina probei revine persoanei prezumată responsabilă de lege. Prezumțiile de culpă nu pot fi invocate decât de victimă, alte persoane care ar încerca să formuleze pretenții în legătură cu fapta prejudiciabilă, neavând posibilitatea conform art. 998 și 999 din Codul Civil, decât să dovedească culpa persoanei chemate să răspundă pentru fapta prejudiciului.

Prezumțiile de responsabilitate stimulează persoanele pe care le vizează să dea dovadă de cât mai multă diligență în ăndeplinirea obligațiilor ce le revine prin lege sau și le asumă în raporturile juridice, pentru a se putea preveni producerea unor pagube.

Fundamentarea răspunderii pentru fapta altuia

Fundamentarea răsounderii pentru fapta altuia nu este unitară. Încercarea de a găsi un fundament comun tuturor cazurilor de răspundere pentru altul a întâmpinat seriase dificultăți, premisele diferitelor feluri de răspunderi fiind și ele diferite.

În concepția codului civil român punctul de pornire al fundamentărilor date răspunderii pentru altul l-a reprezentat așa numita teorie subiectivă a neîndeplinirii culpabile ale unor îndatoriri ce le revin, după caz, părinților, institutorilor, meșteșugarilor. Potrivit acestei teorii s-a apreciat că răspunderea civilă delictuală este o sancțiune specifică a dreptului civil, cu caracter reparator, aplicabilă doar în cazul săvârșirii de fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. Pentru a putea fi angajată trebuie să se întemeieze pe culpă sau greșeala autorului faptei, cu precizarea ca în cazul răspunderii pentru fapta proprie, sarcina probei celui în culpă revine victimei, pe când în celelalte cazuri este prezumată și nu trebuie dovedită.

Treptat, această premisă s-a evidențiat, marcându-se o evintă tendință de așeazare a răspunderii pentru altul, pe temeiuri obiective. Această evidențiere s-a concretizat în identificarea a două tipuri de răspundere pentru fapta altuia una subiectivă cum ar fi răspunderea părinților, institutorilor, meșteșugarilor și alta cum este răspunderea comitenților.

Majoritatea autorilor consideră că indiferent de pre4misele subiective sau obiective ale răsounderii pentru fapta altei persoane, în fundamentarea acestei răspunderi apre a se contura o idede comună tuturor fundamentărilor date și anume ideea de garanție. În toate ipotezele răspunderea pentru fapta altuia se constituie ca o adevărată garanție față de victimă, cu privire la acoperirea prejudiciului cauzat. Astfel, în dreptul civil român contemporan, doctrina și practica judiciară admit, fără rezerve, și existența unor cazuri de răspundere obiectivă fără culpă fundamentată pe ideea de garanție.

Situația răspunderii a fost înfățișată deosebit de plastic de către Mihail Eliescu, ce arată că În dreptul nostru [……} răspunderea civilă nu se înfățișează ca un sistem logic ordonat, având puritatea ueni construcții abstracte. Este, dompotrivă, sistemul după care și l-a adus cu sine o dezvoltare o dezvoltare de mai multe ori milenară….Un sistem în care se interpătrunde ideea de pedeapsă, care ar trebui să atragă după sine o sancțiune masurată numai ( cu întinderea pagubei ) după gravitatea greșelei, indiferent de prejudiciul cauzat, și ideea de reparație, care, dimpotrivă ar trebui măsurată numai cu întinderea pagubei pricinuite, indiferent de existența unei greșeli sau gravitatea acesteia.

Capitolul II. Răspunderea părinților pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori

Considerații generale

Așa cum am arătat, Codul Civil stabilește mai multe forme de răspundere pentru altul, printre care răspunderea părinților pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori, reglementată de art. 1000 alin 2 în conformitate cu care Tatăl și mama, după moartea bărbatului, sunt responsabili la prejudiciul cauzat de copii lor minori ce locuiesc cu

dânșii . Textul constituie o prezumție de culpă în sarcina părinților pentru faptele cauzatoare de prejudicii ale copiii lor minori – caz în care, legiuitorul socotește, până la dovada contrară, că ceea ce se întâmplă de obicei s-a întâmplat și de fiecare dată când un minor a cauzat un prejudiciu . Această dispoziție trebuie completată cu prevederea din art. 1000 alin. 5 din Codul Civil, conform căreia Tatăl și mama……..sunt apărați de responsabilitatea arătată mai sus, dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil .

Secțiunea I. Determinarea persoanelor responsabile

În privința redactării, textul art. 1000 alin. 2 este evident depășit deoarece, în prezent, funcționează principiul egalitații între bărbat și femeie, consacrat atât în Constituția din 1991, cât și în cea din 2003, dar și în Codul familiei. Redactarea din Codul Civil exprimă o concepție care există la momentul adoptării sale, potrivit căreia puterea părintească aparținea tatălui atâta timp cât acesta era în viață. Sub aspect juridic, din afirmarea pe prim plan a răspunderii tatălui, decurge caracterul subsidiar al răspunderii mamei, aceasta era chemată a răspunde pentru fapta ilicită a copilului minor doar în lipsa tatălui ori în alte cazuri în care acesta nu era în măsură să exercite puterea părintească.

Această concepție a fost înlăturată odată cu intrarea în vigoare a Constituției României din 13 aprilie 1948, când a fost abolită inegalitatea dintre bărbat și femeie.

Această redefinire a răspunderii părinților pentru fapta ilicită a copilului minor, s-a răsfrânt asupra solidarității lor în tot ceea ce privește existența și exercitarea acestor drepturi și îndatoriri, așa cum rezultă din textul art. 97 alin 1 din Codul familiei ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copii lor minori, fără a se deosebi după cum aceștia sunt din căsătorie, sau din afara căsătoriei ori înfiați .

Textele legale reproduse mai sus ar reperezenta , după unii autori cadrul legal al acestei răspunderi indirecte. Dar potrivit opiniei altor autori și respectiv, cu precizarea finalității din al. 2 al aceluiași articol conform careia ei sunt obligați să crească copilul, îngrijind de sănătatea lui și dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia .

Astfel, pentru aprecierea conduitei părinților trebuie avut în vedere întregul ansamblu de obigații ale acestora, care să-i determine sa-și îndeplinească îndatoririle față de copii lor minori în așa fel încât aceștia să nu comită fapte prejudiciabile.

1. Problema adopției

Se consideră că acest cadru legal, al acestui fel de răspundere indirectă, pentru a actualiza prevederile legale privind adopția, și consecințele ei pe plan juridic privitoare la răspunderea părinților pentru faptele prejudiciabile ale copiii lor minori, trebuie completat și cu prevederile Ordonanței de urgență nr 25/1997, aprobată și modificată prin legea

nr. 87/1998 pentru aprobarea O.U.G. nr. 25/1997 cu privire la adopție, deoarece rudenia poate izvorâ și din actul civil al adopției numită rudenie prin adopție.Potrivit art. 1 din această ordonanță rudenia se stabilește atât între copilul adoptat și adoptator, pe de o parte, dar și între descendenții copilului adoptat și rudele adoptatorului, pe de altă parte.

Ordonanța mai prevede că în momentul stabilirii jiliației prin adopție, jiliația dintre copil și părinții săi naturali încetează, încetând bineânțeles și rudenia dintre copilul adoptat și rudele sale firești, precun și rudenia dintre descendenței copilului adoptat și rudele sale firești.

Până la adoptarea O.U.G. 25/1997, în doctrină, adopția se prezintă sub două forme

1.adopția cu efecte restrânse 2.adopția cu efecte depline. Prin adopția cu efecte restânse se înțelegea adopția în temeiul căruia adoptatul și descendenții săi devin rude cu adoptatorul, ei păstrându-și totodată legăturile de rudenie cu rudele lor firești. Prin adopția cu fecte depline se înțelege adopția în temeiul căreia adoptatul și descendenții săi devin rudă numai cu adoptatul și cu rudeleacestuia întocmai ca și cum adoptatul ar fi copilul firesc al adoptatorului,dar încetează legăturile de rudenie dintre adoptat și descendenții săi pe de o parte, și părinții firești și rudele acestora, pe de altă parte.

În prezent, portivit acestei ordonanțe, se reglementează un singur fel de adopție corespunzătoare adptiei cu efecte depline reglementate anterior de Codul familiei, care se caracterizează prin următoarele a) între cel ce adoptă și copil se stabilește filiația b) între copil și rudele adoptatorului se stabilește rudenia c) filiația dintre copilul adoptat și părinții săi naturali încetează d) încetează și rudenia dintre copilul adoptat și rudele sale firești precum și rudenia dintre descendenții copilului adoptat și rudele sale firești.

Doar raportul de filiație dintre părinți și copil rezultat din căsătorie, din afara căsătoriei și din adopție este considerat ca fiind izvor de drepturi și îndatoriri pentru care și obligația de a răspunde pentru faptele copiilor minori.

Analiza separată a problemei adopției se justifică prin necesitatea determinării acelora care au calitatea de părinți, întrucât răspunderea reglementată de art. 1000 alin. 2 din Codul Civil reprezintă o excepție de la regulă, care e de strictă interpretare. Astfel ea nu poate fi extinsă și asupra altor persoane investite cu îndatoriri părintești cum ar fi tutorii, curatorii, rudele minorului, bunicii, grădinița, cu toate că la educația necorepunzătoare pot contribui și acești factori.

În relitatea juridică actuală, literatura de specialitate și practica judiciară apreciază în unanimitate că textul art.1000 alin. 2 din Codul Civil reprezintă o normă cu caracter special, prevăzându-se expres că răspunderea revine numai părinților așa finnd, acest text nu poate fi interpretat extensiv. Dacă s-ar admite opinia potrivit căreia răspunderea prevăzută de art. 1000 alin 2 ar putea reveni oricărei alte persoane investite cu unele îndatoriri părintești, alta decât părinții, răspunderea pentru fapta altuia s-ar extinde nelimitat și s-ar transforma într-o regulă de răspundere delictuală . O asemenea interpretare ( care a influiențat și ) echivalează cu înlăturarea uneia din premisele esențiale ale răspunderii juridice, și anume premisa potrivit căreia orice persoană dotată cu discernământul faptelor sale acționează în deplină libertate, adică trebuie recunoscută libertatea de acțiune a omului, cât și posibilitatea de a opta pentru un comportamnet licit sai ilicit.

Astfel, răspunderea acelora care au putut influiența, într-o oarecare măsură conduita copilului minor, uneori chiar întâmplător și ocazional, nu se poate încadra în prezumția legală pe care o reglementează art. 1000 alin. 2, astfel că victima nu este scutită de dovada culpei lor, în condițiile art. 998-999 din Codul Civil.

Potrivit opiniei dominante în literatura de specialitate și practica judiciară se apreciază că fundamentul sau temeiul juridic al răspunderii părinților pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori îl constituie o prezumție legală relativă de culpă instituită în sarcina părinților. Atunci când un copil minor săvârșește o faptă prejudiciabilă, legea presupune că aceasta se datorează unei culpe sau greșeli a propriilor părinți, constând în neîndeplinirea sau îndeplinirea culpabilă, defectuoasă a obligațiilor părintești – această premisă constând punctul de pornire al tuturor fundamentărilor care au fost propuse de lege lata pentru justificarea juridică a răspunderii părinților.

Situații speciale privind domeniul de aplicație al art. 1000 alin 2

Admițând de lege lata că art. 1000 alin. 2 din Codul Civil stabilește o prezumție de culpă în privința părinților, indiferent că sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție, nefiind admisă interpretarea extensivă cu privire la creșterea, educarea și pregătirea profesională a minorului, existând și situații excepționale în care doar un părinte este ținut a răspunde pentru fapta ilicită a copilului său minor.

Astfel, dacă unul dintre părinți este mort, decăzut dindrepturile părintești, pus sub interdicție sau din orice împrejurări se află în neputință de a-și manifesta voința potrivit art. 98 alin. 2 din Codul familiei, celălalt va exercita singur drepturile părintești. De asemenea, cu ocazia desfacerii căsătoriei prin divorț, copilul fiind încredințat unuia dintre soți, dar acestuia îi va reveni sarcina de pază a copilului, înscrisă în art. 1000 alin. 2 din Codul Civil, fiind prezumat răspunzător în cazul comiterii unor fapte păgubitoare. Celălat părinte, în conformitate cu art.43 alin. 3 din Codul familiei, are dreptul de a avea legături personale cu copilul și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională, dar nu are și dreptul și obligația de a-l supraveghea. Așadar, s-a susținut în literatura de specialitate faptul că aceste drepturi nu instituie și prezumția de culpă reglementată de art. 1000 alin. 2, deoarece copilul nelocuind la el, nu-i nevoie și obligația de pază în legătură cu persoana acestuia.

O altă ipoteză analizată în literatura de specialitate, o constituie declararea judecătorească a morții unuia dintre părinți, celălalt necăsătorindu-se, iar ulterior hotărârtea declarativă de moarte este anulată, copilul fiind încredințat de instanță unuia dintre părinți. Conform art. 1000 alin. 2 părintele căruia i-a fost încredințat copilul va fi ținut răspunzător.

O situație similară există în legătură cu copilul din afara căsătoriei. În mod obișnuit, pentru faptele acestuia va răspunde doar părintele în raport de care s-a stabilit filiația copilului. Dacă filiația a fost stabilităv față de ambii părinți, răspunderea va fi angajată doar în raport de părintele căruia i-a fost încredințat minorul. În aceste două ipoteze, persoana răspunzătoare este stabilită în raport de momentul săvârșirii faptei păgubitoare, doearece această situație se poate modifica, copilul putând reveni, spre exemplu, prin împăcarea părților, în îngrijirea ambilor părinți, care devin astfel răspunzători, soluție evident inechitabilă pentru părintele căruia, în perioada anterioară nu i-a fost încredințat copilul.

Deși instanța, la cereea unuia dintre părinți sau a autorității tutelare, poate încredința copilul celuilat părinte sau altei persoane, răspunderea va reveni persoanei sub a cărui pază se află copilul în moemtul săvârșirii faptei prejudiciabile.

Secțiunea a II-a. Scurt istoric

Ideea răspunderii pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori, este identificată pe teritoriul patriei noastre, deja cu două secole în urmă, în perioada destrămării feudalismului și a formarii relațiilor capitaliste. În această perioadă, funcția pedagogică, a familiei revenea și era îndepinită de pătinți, și consta în principal, în transmiterea tradițiilor, a îndatoririlor lor gospodărești și a unor meșteșuguri. În privința raporturilor dintre părinți și copii, aceștia din urmă erau puși sub autoritatea primilor însă în mod inegal, tatăl având în această privință, mai multe drepturi decăt mama .

Reglementările juridice, din a doua jumătate a secolului al-XVII-lea și prima jumătate a celui următor, privitoare la familie, întregesc imaginile acesteia ca și în legiuirile anterioare de factură feudală, dar de această dată cu tendință modernizatoare. Astfel, în Moldova, cu privire la instituția familiei, o însemnătate deosebită a avut manualul lui Al. Donici însă codul ce a dat cea mai înnoitoare și mai completă reglementare în materie a fost codul Calimach în Țara Românească, ample reglementări privin familia au fost cuprinse în Pravilniceasca Condică și Legiunea Caragea.

Pravilniceasca Condică de la 1870 prevede în capitolul 31 puntul 2, intitulat Pentru părinți și copii că Părinții nu vinuiesc la vinovățiile copiilor lor celor în vârstă, orice fel de vinovăție ar fi, iar de să vor cunoaște, că și ei au fost părtași cu copii lor și vor dovedi prin bune dovezi, atunci se vinuiesc, iar de vor fi copii sub ocrotirea părinților, fiind încă nevârstnici, și vor greși, atunci se vinuiesc părinții pentru nepurtare de grijă a fiilor lor sau și pentru rea creștere și nepovățuire . Asfel, încă de acum aproape două secole, răspunderea părinților pentru faptele copiilor lor minori s-a conturat legislativ.. Era precizată sfera persoanelor responsabile-părinții- precum și condițiile pentru angajarea răspunderii copii să fie sub ocrotirea părinților și nevârstnici să existe fapta ilicită a copilului- ….și vor greși părinților să le fie imputabilă nepurtarea de grijă a fiilor lor sau reaua creștere și nepovățuire . Cu privire la posibilitatea părinților de a înlătura această responsabilitate, Pravilniceasca Condică nu face nici o referire.

Ideea răspunderii pentru altul se regăsește și în Codul Calimach de la 1817, care în capitolul XXXVII, paragraful 1737 prevedea Acei ce s-au păgubit de către cei lipsiți de minte sau nebuni, sau de către prunci poate cere împlinirea pagubei sale de la acela ce era dator să aibă purtare de grijă asupra acestui feliu de persoane, iar dacă ei însuși au dat pricină la acest feliu de persoane, nu are drit să ceară ceva .

Comparând textele celor doua acte normative citate, se pot observa o serie de deosebiri în timp ce Pravilniceasca Condică instituie răspunderea asupra unei categorii de persoane bine determinată parinții-, Codul Calimach nu limitează sfera persoanelor responsabile ci o definește generic, referindu-de la acela ce era dator să aibă purtare de grijă asupra acestui feliu de persoane , evidențiind posibilități mai largi de despăgubire pentru victimă. De asemenea, textul art. 1780 este mai explicit în ceea ce privește temeiul răspunderii părinților, referindu-se atât la culpa în supraveghere, cât și la cea în educație – rea creștere și nepovățuire . Codul Calimach, are în vedere doar lipsa de supraveghere, prejudiciul recuperându-se doar de la acela ce era dator să aibă partare de grijă. În același cod apare în plus precizarea unui caz de exonerare a celor declarați răspunzători, când victima înseși, prin comportarea sa a favorizat pricinuirea pagubei. Codul Calimach statornicea pentru părinți obligația creșterii și educării copiilor în conformitate cu rangul, starea și chipul vieții ce se va socoti de cuviință.

Secțiunea a III-a. Fundamentarea răspunderii indirecte a părinților

Soluții propuse

****************************************************************

Fundamentul acestei răspunderi trebuie căutat în înseșifuncțiile familiei, care fiind celula de bază a societății , este chemată să-și aducă contribuția la întărirea și progresul societății umane. Membrii familiei, uniți între ei ce prin sentimente puternice, prin respect și stimă, au o serie întreagă de îndatoriri reciproce de sprijin material și moral, izvorâte nu doar din principiile moralei, dar și din prevederi juridice. Astfel, dispozițiile art. 101 alin 2 din Codul familiei prevăd că Părinții sunt datori să crească copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățătura și pregătirea profesională acestuia potrivit cu însușirile lui, spre a-l face folositor societății . De asemenea Constituția din 1991 căt și noua Constituție din 2003 consacră drepturile părinților, sau a tutorilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine . Tot astfel conform dispozițiilor Codului familiei, părinții sunt datori că prin felul lor de viață, prin atitudinea lor față de muncă și societate, să fie un exemplu pozitiv pentru copii lor, un model de comportament în familie și societate. Dreptul are printre altele rolul de a preveni prin dispozițiile sale acele comportamente ale unora dintre părinți care contravin intereselor copilului, dezvoltării sănătății lui psihice, fizice și intelectuale.

Literatura de specialitate apreciază că din punct de vedere juridic această premisă este concretizată printr-o triplă prezumție legală și anume a) prezumția că în exercitarea îndatoririlor cele reveneau față de copilul lor minor au existat abateri care prin rezultatul lor final-prejudiciul- s-au definit ca fiind adevărate acțiuni ori ilicite, de natură să le angajeze răspunderea pentru fapta minorului b) prezumția de culpă sau greșeală a părinților în neîndeplinirea sau îndeplinirea necorepunzătoare a îndatoririlor ce le reveneau c) prezumția existenței raportului de cauzalitate între fapta ce ei au săvârșit cu greșeală și fapta păgubitoare a copiluluiși drept urmare, paguba pe care acesta

a cauzat-o care e absolut necesară deoarece dacă victima ar trebui să dovedească direct prezența raportului de cauzalitate dintre fapta părinților și fapta prejudiciabilă a copilului lor minor atunci ar fi obligată implicit să facă proba culpei părinților , în acest fel prezumția de culpă reținută în sarcina părinților fiind fără nici o eficiență .

În concepția legiuitorului, părinților le revin multiple îndatoriri legate de creșterea, educarea și supravegherea copiilor, îndatoriri care odată încălcate atrag consecințele de ordin juridic. Deși admise aceste prezumții, în literatura de specialitate au apărut discuții cu privire la delimitarea sferei faptelor pentru care părinții sunt prezumat în culpă. În încercarea rezolvării acestei controverse au fost afirmate trei opinii.

Potrivit opiniei tradiționale reținute în practică, fundamentul răspunderii părinților constă în beîdeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către ei a îndatoririi de supraveghere. Aceasta a reprezentat opinia dominantă în motivările adoptate de instanțele noastre judecătorești până în anii 1975-1976.

Supravegherea trebuia să fie normală, iar părinții să țină seama de vârsta, sănătatea temperamentul și comportarea copilului, ea trebuia să fie exercitată cu o vigilență sporită atunci când antecedentele minorului ar fi relevat o tendință către fapte antisociale, sau ar fi evidențiat anumite tare ereditare. Un argument important pentru întemeierea răspunderii părinților pe temeiul culpei in vigilando, l-a constituit condiționarea aplicării prezumției prevăzute de art 1000 alin 2 din Codul Civil, de locuința comună a părinților și copilului considerându-se că nu s-ar fi cerut locuirea în comun dacă obiectul prezumției nu l-ar fi format exclusiv îndeplinirea obligațiilor de supraveghere.

Astfel, într-o decizie de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem adoptată în 1973 se reține că dacă părinții…….exercită cum se cuvine supravegherea permanentă, preocupându-se în acest scop caminorul să se afle tot timpul la domiciliul lor…. savârșirea faptei ilicite poate fi împiedicată. Dacă totuși minorul a reușit să dispară, săvărșirea infracțiunii poate fi împiedicată dacă….cei cărora le revine supravegherea depun diligența necesară readucerii minorului dispărut…. Nu pot să răspundă părinții care deși au îndeplinit în mod corespunzător obligația de supraveghere, totuși nu au putut împiedica săvârșirea infracțiunii.

Aceeași opinie a fost exprimată în numeroase hotărâri mai vechi, ea regăsindu-se chiar și în unele hotărâri judecătorești mai recente.

Într-o concepție mai exigentă decât precedenta și care se ocupă de protejarea mai eficientă a intereselor victimei, s-a propus ca fundamentarea răspunderii să pornească de la neîneplinirea de către părinți nu numai a unei simple obligații de supraveghere, ci și a obligației ce le revine de a se îngriji de educația copilului.

Astfel, printr-o decizie din 1976, instanța supremă, examinând răspunderea părinților pentru fapta copilului minor care a fugit dintr-un centru de reeducare, unde a fost internat, și săvârșit mai multe fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, a statuat că întrucât răspunderea părinților pentru faptele cauzatoare de prejudicii săvârșite de către copii lor minori se bazează pe o prezumție de culpă, constând într-o lipsă, nu numai în supreveghere ci și în educație, instanțele trebuiau să verifice și să examineze răspunderea părinților minorului….rezultată din deficiențele în educația copilului lor,care le-ar fi imputabile…..Desigur, părinții minorului ar pute fi exonerați de răspundere numai dacă ar dovedi în mod convingător că, în concret, în raport de obligațiile pe care le aveau ca părinți și de posibilitățile ce au fost create de statul nostru, s-au preocupat de educarea fiului lorși că deci, nu s-au dezinteresat de copil și nu au neglijat educarea lui.

Această teză a fost promovată și de completul de 7 judecători al Tribunalului Suprem, în anul următor, ocazie cu care s-a menționat că fapta ilicită a copilului minor demonstraeză în mod categoric insuficiența educației date……, educație care a rămas deficitară și datorită activității necorespunzătoare în acest sens a celor doi părinți .

În cadrul celei de-a treia opinii, se consideră că prezumția de culpă a părinților are un conținut și mai larg, cuprinzând alături de nesupraveghere, și deficiențele privitoare la creșterea copilului minor.Obligația de creștere a copilului minor este alcătuită din totalitatea îndatoririlor părintești, înglobând în sfera sa și obligația de educație a copilului lor. Soluția a fost găsită în prevederile art. 101 alin. 2 din Codul familiei, potrivit cărora părinții sunt obligați să crească copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însușirile lui . Această interpretare a prezumției de culpă a părinților are ca efect restrângerea severă a posibilității lor de a exonera de răspundere, fiind de natură a asigura o ocrotire maximă a victimei.

Determinarea fundamentului răspunderii părinților pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori nu constituie doar o simplă problemă teoretică, ci ea prezintă o netăgăduită însemnătate practică, fundamentarea adoptată determinând îsăși amplititudinea răspunderii acestora.

B. Conținutul actual al îndatoririlor părintești

Deși cea de-a doua concepție este împărtășită, în prezent de practica judiciară din țara noastră, încă mai pot fi întâlnite hotărâri judecătorești în cadrul cărora răspunderea părinților a fost angajată numai pe neîndeplinirea obligației de supraveghere a copilului minor. Astfel , într-un articol de referință în materia răspunderii civile, autorul a făcut precizarea că în ceea ce privește răspunderea părinților, nu împătrtășește nici de legea lata, nici de legea jerenda părerile potrivit cărora conținutul prezumției de culpă s-ar întinde dincolo de lisa de supraveghere .

Unii autori, în lucrări mai recente, consideră că nefiind justificată reducerea sferei răspunderii părinților pentru faptele ilicite și cauzătoare de prejudicii ale copiilor lor minori doar la neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligației de supraveghere și aceasta pentru următoarele motive

În primul rând, art. 1000 alin.2 din Codul Civil, susțin aceștia, nu conține nici o referire implicită sau explicită la culpa în vigilando,…..așa cum bunăoară menționează expres prevederile art. 1000 alin. 4….., unde ca fundament al tragerii lor la răspundere se află numai încălcarea obligației de supraveghere a elevului sau ucenicului . L această interpretare a normei juridice înscrise în art. 1000 alin 2 s-a ajuns nu atât ca urmare a împrumutării sintagmei << sub a lor priveghere>>, căt mai ales a condiționării aplicării prezumției de culpă, de necesitatea locuinței comune a părinților și copilului minor .

În al doilea rând locuirea împreună nu conduce univoc la ideea de supraveghere…ci, într-o egală măsură, locința comună reprezintă un argument și pentru educarea copilului, fiindcă altfel ar fi greu de conceput că părinții ar putea exercita o influiențare sistematică și conștientă a dezvvoltării facultăților morale, intelectuale și fizice ale acestuia, dacă trăiesc despărțiți de copil .

Așadar, obligația părinților de a se îngriji de educația copilului minor, presupune, ca o parte componentă a sa și îndatorirea de a supraveghea. Fără supraveghere nu se poate influiența sistematic dezvoltarea calităților morale fără supraveghere nu poate exista educație . Dar în cadrul unei supravegheri atente, părinții vor putea alege din totalitatea metodelor de educare, exact pe acelea care sunt cele mai indicate în raport cu particularitățile biopsihice ale copilului.

Concepută ca un mijloc de ocrotire maximă a intereselor victimelor prejudiciate si de sporire a obligațiilor părinților în îndeplinirea îndatoririlor care le revin, cea de-a treia opinie, din cele prezentate anterior, presupune și ea două îndatoriri una referitoare la supravegherea copilului și alta legată de creșterea lui.Unii autori, adaugă chiar în motivarea acestei teorii că neluarea în considerare a tuturor îndatoririlor ce revin părinților, ar putea duce la exonerarea lor de răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate de copii minori, ceea ce ar constitui o mare nedreptate pentru victimă, pe seama căreia ar fi pusă sarcina integrală a suportării prejudiciului .

Și această soluție, care presupune raportarea răspunderii părintești la obligația fundamentală de a crește copilul, deci la totalitatea îndatoririlor referitoare la persoana minorului, arătate în art 101 alin 2 din Codul familiei , e considerată excesivă. Astfel, nu toate îdatoririle părintești arătate în art 101 alin. 2 din Codul familiei pot fundamenta răspunderea acestor persoane, ci doar una dintre ele și anume îndatorirea legală de a educa copilul minor . Încălcăndu-se celelate îndatoriri cum ar fi cele referitoare la îngrijirea de sănătatea și dezvolatarea fizică a copilului ori a celor privitoare la învățătura și pregătirea profesională, nu se poate ajunge la săvârșirea de către minor a unor fapte prejudiciabile. Dacă în mod excepțional, astfel de cazuri ar fisemnalate, ele nu pot fi justificate, explicate decât ca niște carențe, minusuri, deficiențe în educația copilului.

Prin urmare, totalitatea îndatoririlor se reduce, în concepția literaturii de specialitate și practicii judiciare actuale, la unua singură, la lipsa de educație sau la educația necorespunzătoare dată copilului minor de către părinții săi.

Acceptată în conținut și împărtășită de o practică judiciară unitară, totuși această o a doua opinie este criticată sub aspectul formei. Unii autori, consideră că utilizarea sintagmei supravegherea și educația copilului se explică doar prin impunerea ei în limbajul juridic consacrat în doctrină, căci din punct de vedere rextual aceasta ar fundamenta răspunderea părinților pe două greșeli, prezumate, una referitoare la lipsa de supraveghere, iar cea de-a doua, la educație, lucru evident nejustificat.

Așa cum am precizat anterior, când am prezentat soluția ultimilor autori în materie de răspundere, prezumția de culpă a părinților operează doar în cazul încălcării ueni singure obligații, acea de educare a minorului, obligație care datorită unui conținut mai larg, cuprinde implicit și obligația de supraveghere.

5.Condițiile generale și speciale ale răspunderii părinților

Ansamblul condițiilor cerute pentru angajarea răspunderii directe a minorului reprezintă condițiile generale care alcătuiesc premisa răspunderii părinților. Astfel, pentru a fi angajată răspunderea părinților și ei obligați să repare prejudiciul cauzat de copilul lor minor, a trrei din condițiile generale ale răspunderii civile și anume prejudiciul, fapta ilicită a minorului și raportul de acuzalitate dintre fapta acestuia și prejudiciul suferit.

Alături de aceste condiții, textul art. 1000 alin. 2 prefigurează la rândul saă două condiții specifice răspunderii părinților, care trebuie îndeplinite tot de copilul minor și anume minoritatea acestuia și comunitatea de locuință a lui cu a părinților săi.

A.Condiția minorității copilului

Stabilind răspunderea părinților pentru fapta minorului, Codul Civil, nu distinge dintre lipsa totală a capacității de exercitiu a acestuia pâna la împlinirea vârstei de 14 ani și capacitatea de exercițiu restrânsă a lui între 14-18 ani. Această distincție prezintă importanță doar în privința posibilității minorului de a încheia singur acte juridice, ea nefiind nesemnificativă în materia răspunderii civile.

De regulă, dobândirea capacității de exercițiu deplin, a persoanei fizice, are loc când

persoana devine majoră la îndeplinirea vârstei de 18 ani sau prin căsătorie, instituindu-se astfel prezumția legală absolută că, la îndeplinirea vârstei majoratului, persoana fizică are deja discernământul necesar pentru a încheia orice act juridic civil îngăduit de lege și pentru a se conduce singur în viață. Câtă vreme copilul nu a ajuns la vârsta majoratului și săvârșește o fapă ilicită cauzatoare de prejudicii, se consideră angajată răspunderea părinților săi, bineîțeles în cazul în care și celelate condiții generale și speciale sunt întrunite.

Literatura de specialitate și practică judiciară s-au pronunțat în mod constant că minoritatea copilului trebuie apreciată doar la data cănd acesta a comis fapta reprobabilă, fiind fără relevanță, sub aspectul angajării răspunderii, împrejurarea că între timp copilul a devenit major. În acest sens, într-o hotărâre judecătorească s-a reținut întrucât răspunderea pentru fapta prejudiciabilă a copilului minor are la bază o carență în educație și cum nici un text de lege nu dispensează pe părinți de obligația de a repara paguba produsă de copil în perioada minorității pe motiv că a ajuns la majorat si că are venituri proprii, rezultă că părinții sunt ținiți să răspundă în continuare pentru acoperirea prejudiciului cauzat de copil în timp ce era minor .

Răspunderea părinților încetează imediat ce copilul a ajuns la majorat și a obținut astfel capacitatea de exercițiu deplină.

În cazul în care copilul ajuns la majorat este lipsit de discernământ din cauza unor boli psihice, fiind pus sub interdicție, și ocrotirea lui a fost încredințată părinților, răspunderea acestora din urmă poate fi angajată doar pentru fapta proprie, în condițiile art. 998-999 din Codul Civil.

B.Condiția ca minorul să aibă locuința la părinții săi

Această condiție este precizată și ea expres de art. 1000 alin. 2 din Codul Civil, în al acărui text găsim cuprins și copiii lor minori ce locuiesc cu dânșii. Locuința copilului coincide de cele mai multe ori cu domiciliul lui legal. Domiciliul legal este determinat în mod obligatoriu de lege pentru persoanele ocrotite ca fiind lipsite de capacitatea de exercițiu, legea stabilind domiciliul unei asemenea persoane la domiciliul ocrotitorului său legal. Domiciliul legal al minorului este potrivit art. 14 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, la părinții săi, sau la acela dintre părinți la care el locuiește statornic, prevederi care, de fapt sunt cuprinse și în textul art.100 Codul familiei copilul minor locuiește cu părinții săi , iar dacă părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul , urmând ca în caz de neînțelegere dintre părinți, instanța judecătorească, ascultând autoritatea tutelară, precum și copilul, dacă acesta a împlinit 10 ani, va decide ținând seama de interesele copilului. Art. 128 din Codul familiei precizează că minorul pus sub tutelă locuiește la tutore și că numai în încuviințarea autorității tutelare, minorul poate avea altă locuință .

De asemenea, în condițiile aplicării prevederilor O. U. nr 26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate, se mărește considerabil numărul persoanelor cărora le incumbă obligațiile și le sunt recunoscute drepturile părinților. Potrivit art. 10 alin 1 Persoanele fizice sau juridice cărora le-a fost încredințat copilul au față de acesta numai drepturile și obligațiile ce revin părinților cu privire la persoana acestora, iar pe durata încredințării, domiciliul copilului este la persoanele cărora le-a fost încredințat.

De principiu, în aprecierea îndeplinirii condiției prevăzute de lege privitoare la comunitatea de locuință dintre părinți și copilul minor, se pornește de la premisa că ceea ce interesează este locuința pe care legea o stabilește pentru minor, chiar dacă în fapt minorul nu ar avea acea locuință, ci alta. Interesează deci, locuința pe care copilul minor trebuie să o aibă și nu aceea pe care o are de fapt, astfel, ori de câte ori minorul trebuie să locuiască la părinții săi și totuși are o lată locuință în fapt, răspunderea lor în principiu va fi angajată.

Acest principiu a avut însă o aplicare extrem de nuanțată în practica judecătorească. Varietatea situațiilor ce au putut apărea au făcut imposibilă formularea unei reguli rigide, cu aplicarea ivariabilă, tot ce s-a putut stabili fiind doar unele coordonate ale raționamentului care au trebuit făcute pentru soluționarea, în concret, a situațiilor respective.

În analiza conținutului vinei pe care o au părinții în aceste cazuri nu se poate face abstracție de fundamentul pe care îl admit autorii pentru justificarea răspunderii părinților. Într-un fel va fi apreciată vina în lumina teoriei conform careia răspunderea părinților are ca fundament neîndeplinirea obligației de supraveghere și în alt fel cea care pornește de la premisa că răspunderea este fundamentată pe neîndeplinirea de către ei nu doar o îndatorire de supraveghere dar și acelei de educare a minorului. Așa cum am precizat și în acțiunea consacrată fundamentării răspunderii, vina părinților este apreciată nu doar ca o simplă vină cu un conținut mai larg ce constă în neîndeplinirea obligației cu privire la educație, care la rândul ei este interpretată în sensul cuprinderii și a aobligației de supraveghere.

În legătură cu această condiție a răspunderii părinților, în practica judiciară au fost deosebite mai multe situații în care locuința de fapt a minorului se află în altă parte decât la locuința părinților săi, unde ar fi trebuit să se afle potrivit legii.

Un prim caz este acela în care minorul a părăsit locuința părinților, fără voia acestora, și în timp ce era fugit de la casa părintească a săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. Deși au existat hotărâri judecătorești în care s-a apreciat că părinții nu pot fi făcuți răspunzători pentru fapta minorului datorită simplei împrejurări că acesta, în fapt, nu mai locuia cu ei, ținând cont de actuala reglementare și orintare în materie de răspundere, simpla dovadă de îndeplinire a obligației de supraveghere nu e suficientă de a exonera de răspunderea ce le revine în acest caz.

Într-adevăr, lipsa de interes în educarea copiilor minori dublată și de carențe în supravegherea acestora, unită alteori și cu rele tratamente aplicate minorului, constituie cauze imputabile părinților care să fi determinat părăsirea casei părintești. Astfel, în această situație răspundferea prevăzută de art. 1000 alin. 2 devine incidentă, cu excepția cazului în care cei răspunzători reușesc a dovedi că deși au îndeplinit în mod conștiincios obligațiile ce le incumbă, nu au putut împiedica faptul prejudiciabil.

O altă situație analizată și soluționată de practica judecătorească este aceea în care minorul, care a săvârșit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, se află temporar, cu învoirea părinților, în altă parte. Nici în acest caz, se consideră că aplicarea art. 1000 alin 2 nu poate fi înlăturată, deoarece simpla voință a părinților privind locuirea temporară a minorului nu ar putea reprezenta un temei pentru a face inexplicabilă condiția locuinței comune, cu atât mai mult cu cât ei erau datori să se preocupe de asigurarea condițiilor corespunzătoare de îndrumare și supraveghere a acopiilor lor minori, chiar dacă aceștia se află temporar la altcineva.

Soluții contradictorii au fost date în cazul în care minorul internat într-o școală de muncă și reeducare, a fugit din acea școală și în timp ce vagabonda a săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. Au fost pronunțate decizii în sensul inaplicabilității prevederilor prevedirilor art. 1000 alin 2, pe motiv că minorul nu locuia la părinții săi și, deci, aceștia nu au avut posibilitatea să exercite supravegherea asupra lui.

Totuși ținând cont de actuala reglementare a fundamentului răspunderii părinților s-a conturat o practică unitară, constantă, în sensul aplicării prevederilor art. 1000 alin. 2. În acest sens se consideră că la baza scimbării locuinței minorului față de cea a părinților, mai întâi prin internarea lui în școala de muncă și reeducare și, apoi, fuga din școală, la o locuință de fapt, au stat nu doar lipsuri în supreveghere, dar, mai ales, anumite carențe de ordin educativ. Deci, nu se poate face abstracție că aceste sunt imputabile și părinților și că chiar locuinței le este dimpotrivă, imputabilă. Așa fiind, neaflarea minorului la locuința lor, în acest caz, nu poate fi invocată de ei spre a înlătura răspunderea prevăzută de art 1000 alin. 2.

Altă situație prevăzută de practica judiciară și de specialitate este aceea în care, la data săvârșirii faptei ilicite de către minor, părinții se aflau în executarea unei pedepse privative de libertate, ori erau arestați preventiv.

Și în această situație s-a încercat a fi soluționată în sensul neaplicării prevederilor art. 1000 alin. 2, invocându-se aceeași lipsă a comunității de locuință sau imposibilitate în care părinții se aflau pentru a exercita supravegherea asupra minorului. Totuși fapta infracțională săvârșită de părinți, care a determinat și lipsirea lor de libertate sub forma arestării, constituie o faptă imputabilă lor atrăgând atât lipsa comunitații de locuință a minorului cu părinții, cât și neîndeplinirea de către părinți, pe timpul privării de libertate, a obligațiilor ce le reveneau privind educarea și implicit supravegherea. Așadar, nici în acest caz răspunderea instituită de art. 1000 alin. 2 nu poate fi înlăturată.

O situație specială a fost considerată aceea în care în timpul săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, minorul era internat în spital. Pornind de la premisa că în această situație minorul nu locuia cu părinții săi și că deci, aceștia nu au fost în măsură să exercite supravegherea, într-o hotărâre judecătorească s-a apreciat că prevederile art. 1000 alin 2 din Codul Civil nu sunt aplicabile.

Locuința de fapt a copilului-la spital-pe perioada bolii, chiar dacă este justificată, voința părinților de a interna pe minor în spital fiind determinată de boala de care suferă, nu poate să ducă, în mod categoric, la concluzia că a dispărut comunitatea de locuință a părinților cu copilul minor. Pe de altă parte, prin lege nu este instituită o răspundere specială a instituției sanitare pentru faptele minorilor internați în acea instituție, iar temeiul răspunderii părinților îl constituie lipsa în educația minorului, nu doar lipsa în supraveghere.

Situații speciale pot fi și acelea în care minorul a comis fapta ilicită cauzatoare de prejudicii pe când se afla internat sau în cămin școlar, ori se afla într-o colonie sau tabără de vacanță, aflându-se, în aceste cazuri, sub supravegherea unor persoane incluse în categoria institutorilor, la care se referă prevederile art. 1000 alin. 4. În aceste cazuri se pune în discuție problema corelației răspunderii părinților și cea a institutorilor.

În situația în care copilul minor săvârșește fapta ilicită și prejudiciabilă fiind încredințat unuia dintre părinți, ipoteză care există atunci cănd părinții nu au locuință comună, fiind despătțiți în fapt, divorțați, precum și în cazul părinților minorului născut din afara căsătoriei, multă vreme literatura de specialitate prectica judiciară au susținut principiul potrivit căruia, pentru prejudiciul cauzat de minor, în astfel de situații, va răspunde părintele căruia i-a fost încredințat, prin hotărâre judecătorească sau prin acordul părinților. Cu toate acestea prin practica ulterioară a instanțelor s-a admis că în cazul în care copilul încredințat după divorț unuia dintre părinți este luat pentru creștere și îngrijire de către celălalt părinte, cel dintâi va răspunde pentru pagubele cauzate de minor în timp ce se afla la celălalt dintre părinți, prezumția instituită de art. 1000 alin 2 din Codul Civil aplicîndu-se celui de-al doilea. Ca urmare a acestei orientări, în literatura de specialitate s-a apreciat că prezența minorului la părintele căruia nu i-a fost încredințat copilul, trebuie să aibă caracter de durată și nu să se limiteze doar la o simplă vizită. În acest din urmă caz răspunderea în baza art. 1000 alin. 2 va reveni părintelui căruia i-a fost încredințat celălalt răspunzând numai pe temeiul art 998-999 din Codul Civil dacă sunt întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie.

Totuși, în ultima perioadă, tinând cont de conținutul drepturilor și îndatoririlor părinților în situația scindării ocrotirei părintești și de necesitatea ca ambii părinți să contribuie efectiv la creșterea și educarea copiilor lor minori, în conformitate cu Codul familiei care recunoaște și părintelui căruia nu i-a fost încredințat copilul o serie de drepturi inclusiv dreptul, și în același timp, obligația de a veghea la educarea copilului, se susține că și părintele la care nu locuiește copilul minor, indifirent dacă i-a fost sau nu încredințat, trebuie să fie răspunzător pentru prejudiciile cauzate de acesta, în condițiile art. 1000 alin 2 din Codul Civil. Încredințarea copilului unuia dintre părinți se dispune în interesul minorului ceea ce înseamnă că celălalt părinte continuă să aibă drepturile și îndatoririle părintești.

Această orientare este de natură să constituie un argument în sprijinul opiniei potrivit căreia este necesar să se admită, chiar de lege lata, fundamentarea răspunderii fără culpă a părinților pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori, complinită eventual în prezumția de greșeală a acestora.

Răspunderea institutorilor și meșteșugarilor pentru faptele

elevilor și ucenicilor

1.Considerații generale

Alături de răspunderea părinților pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori , Codul Civil prezintă, la fel de lapidar, și răspunderea institutorilor și meșteșugarilor pentru faptele elevilor și ucenicilor, ca o formă distinctă a răspunderii civile delictuale.

În art. 1000 alin. 4 al Codului Civil se prevede că institutorii și artizanii sunt răspunzători de prejudiciul cauzat de elevii și ucenicii lor, în tot timpul ce se găsesc sub a lor priveghere. Dispoziția este continuată cu prevederile aliniatului 5 al aceluiași articol, care prevede că…..institutorii și artizanii sunt apărați de responsabilitatea arătată mai sus, dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil. Așadar și în acest caz legiuitorul a instituit o prezumție relativă de răspundere, prezumție care admite dovada contrară.

Aceste reglemetări sunt utilizate în practica judiciară și soluționarea cazurilor în care se pune problema unei răspunderi pentru prejudiciile cauzate de sportivii incapabili de a răspunde sau de a repara ei însiși prejudiciile cauzate unor terțe persoane, în interesul victimei căutându-se justificarea obligației de a repara în sarcina profesorilor de educație fizică și antrenorilor, sub conducerea cărora s-a desfășurat activitatea sportivă prejudiciabilă. Spre deosebire de institutori și artizani, care nu au (calitatea) datoria de a educa, ci numai de a instrui, antrenorii-profesori, prin specificul activităților, prin sarcinile ce le revin, au și îndatorirea de a participa la educația sportivilor pe care îi pregătesc, manifestată prin acea educație sportivă atât în timpul antrenamentelor, competițiilor, spectacolelor sportive, cât și a taberelor de pregătire, a cantonamentelor sportive.

Aceste categorii de institutori și artizani, profesori de educație fizică și antrenorii, care desfășoară activități sportive, le incumbă o răspundere specială, care rezidă din aceea că ei nu se vor putea exonera de răspundere, invocând carențele educative ale copilului datorită slabei supravegheri imputabile părinților, datorită principiului enunțat în literatura noastră de specialitate conform căruia părinții nu sunt răspunzători pentru fapta prejudiciabilă pe care copilul o săvârșește exercițiul unui sport, potrivit cu vîrsta lui, întrucît practica sportului exclude pentru părinți putința de a exercita supravegherea.Astfel, această răspundere se întemeiază exclusiv pe prezumția unei greșeli săvârșite în supraveghere, în educația sportivă a elevului și pe existența unei legături cauzale între această deficiență și fapta prejudiciabilă săvârșită de sportivul minor.

2.Domeniul de aplicație al art. 1000 alin. 4 din Codul Civil

Pentru stabilirea domeniului de aplicație al art. 1000 alin 4, majoritatea autorilor au considerat esențială stabilirea înțelesului unor termeni utilizați în textul acestuia precum artizan, institutor, elev, ucenic și abia apoi determinarea persoanelor responsabile.

Prin noțiunea de institutor, în terminologia Codului Civil, s-a înțeles învățătorul de la clasele primare. În timp, prin aplicarea acestei prevederi legale, termenul acesta a căpătat un înțeles mai cuprinzător, reținându-se răspunderea nu doar a învățătorului dar și aceea a profesorului din învățământul gimnazial, liceal și profesional, la care s-a adăugat și răspunderea pedagogilor din internatele de elevi și a celor ce supraveghează pe elevi în tabere și colonii de vacanță.

În literatura de specialitate, a fost criticată încercarea de extindere a sferei de aplicare a prezentului articol și asupra acelor persoane care conduc și îndrumă activitatea căminelor studențești.. Această opinie a fost justificată prin chiar textul legii care se referă doar la elevi nu și la studenți. Aceștia din urmă sunt majori, iar simplul fapt al locuirii lor în cămin presupune numai respectarea unui regulament de ordine interioară, și nu supunerea lor unei anumite supravegheri.

În încercarea de a impune utilizarea unui termen unitar, care să cuprindă toate situațiile de mai sus unii autori au sugerat folosirea termenului de profesor, utilizat în sens larg, aplicabil membrilor corpului didactic în general.

Prin noțiunea de artizan se înțelege meșteșugarul care primește spre pregătire și formare profesională ucenici. Ucenicii pot fi pregătiți atât de către meșteșugari individuali, cât și în cadrul unor forme de ucenicie la locul de muncă organizate de regiile autonome sau societățile comerciale.

Potrivit art. 1000 alin. 4 din Codul Civil, sunt prezumați răspunzători institutorii și artizanii. În domeniul activității sportive aceste două noțiuni au drept corespondent noțiunea de profesori-antrenori și antrenorii. Îtrucât predarea educației fizice și a sportului, precum și instruirea sub orice formă a sportivilor se face numai de persoane care sunt titularii unor diplomeprin care atestă calificarea recunoscută în domeniul practicării exercițiilor fizice , și aceste persoane în exercitarea profesiunii lor dau instrucțiuni, fac educație sportivă și asigură supravegherea. Răspunderea instituită de

art. 1000 alin 4 se aplică și acestora în mod corepunzător.

În prezent, prin termenul de institutori în domeniul activității sportive se înțeleg profesorii-antrenori și antrenorii, indifirent de funcție și gradul didactic sau gradul de antrenor, din învățământul public, unitățile de învățămât privat precum și din cluburile și asociațiile sportive cu scop nelucrativ. Prin artizani, în același domeniu, se înțeleg acei profesori de educație fizică sau antrenori, care au obligația să învețe pe ucenic o artă sau o meserie, și anume meseria de sportiv profesionist.

În literatura juridică și practica judiciară s-a pus problema dacă răspunderea revine persoanei juridice sau instituției unde se află elevii sau ucenicii sub supraveghere, sau numai persoanei fizice care este obligată în acest sens în vitutea sarcinilor sale de serviciu. S-a admis că nu poate fi antrenată răspunderea instituției școlare deoarece legea instituie o răspundere pentru insitutor privit ca persoană fizică și nu pentru instituția școlară. Această răspundere nu operează nici împotriva inspectoratelor școlare județene și nici pentru Ministerul Învățământului, Educației și Cercetării, precum nici pentru alte organe car au competență în domeniul organizării și îndrumării învățământului. În susținerea acestei soluții M. Eliescu a considerat că nu școala este institutor, ci persoanele fizice care au sarcini de serviciu, în cadrul instituției, de a-i supraveghea pe tinerii care primesc în aceste școli o instrucție profesională.

Legislația în vigoare nu a instituit încă obligativitatea ca toate activitățile desfășurate chiar sub forma preswtărilor de servicii care presupune instruire și supraveghere în domenii ce privesc mai ales sănătatea și buna dezvoltare fizică, să fie conduse de persoane pregătite profesional și atestate corespunzător. În cazul în care minorul va săvârși o faptă prejudiciabilă aflându-se sub directa supraveghere a unui așa zis instructor va răspunde și persoana fizică care a reprezentat organul și a consimțit de a i se atribui acestuia, sarcinile specifice care revin unui antrenor specializat.

În acest fel, au fost criticate hotărârile pronunțate de unele instanțe prin care s-a decis instituirea răspunderii unor instituții de învățământ, alături sau chiar în locul cadrului didactic, pentru faptele ilicite cauzatoare de prejuducii săvârșite de elevi. Astfel, cum s-a arătat într-o decizie a Tribunalului Suprem este nelegală obligarea unei unități de învățământ, ca parte responsabilă civilmente la plată, în solidar cu inculpații minori, elevi internați în acea unitate, a despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate persoanelor vătămate……deoarece, potrivit art. 1000 alin. 3 și art. 35 din Decretul 31/1954, o

unitate-persoană juridică-este ținută să răspundă patrimonial numai pentru pagubele pricinuite prin fapta prepușilor săi pentru fapta elevilor vor răspunde membrii corpului didactic în a căror supraveghere se aflau elevii ce au comis faptele cauzatoare de prejudicii .

Răspunderea institutorului sau artizanului este identică, indiferent dacă funcționează având această calitate într-o instituție publică, persoană juridică privată sau întreprinzător particular.

În ceea ce privește noțiunea de elev, aceasta desemnează generic acele persoane minore, care studiază în una din unitățile școlare menționate anterior. Calitatea de ucenic aparține, așa cum se subliniază în literatura și practica judiciară, celor care își asigură calificarea profesională prin această formă de pregătire.

O problemă care privește deopotrivă pe elevi cât si pe ucenici, a fost aceea dacă prevederile art. 1000 alin. 4 se aplică cu privire la elevi și ucenicii minori și majori, sau doar celor minori. În acest sens unii autori, pornind de la constatarea că, spre deosebire de art. 1000 alin. 2 care, referindu-se la răspunderea părinților, menționează expres că este vorba de o răspundere pentru copii minori, în alin. 4 ala aceluiași articol se vorbește în general, de elevi și ucenici, fără a se face nici o precizare, consideră ca art. 1000 alin. 4 trebuie să fie aplicat, indiferent de vârsta autorului, deși-susțin ei-e greu de admis o răspundere mai largă, mai împovărătoare pentru persoane străine, decât pentru părinți.

Alți autori, susținători ai unei soluții diferite conchid că principalul argument în sprijinul aplicării textului art. 1000 alin 4 doar pentru prejudiciile cauzate de elevi sau ucenici minori, îl reprezintă doar textul legal menționat. Deși acesta nu face precizare în mod expres în acest sens, totuși sisțin ei, soluția se compune plecând de la înțelesul inițial al noțiunii de institutor. Cu toate că, ulterior, în practica judecătorească a avut loc o extindere asupra răspunderii și asupra altor persoane ( cadre didactice) care aveau sarcina de a supraveghea activitatea celor pe care îi pregătau, nu se puteau extinde și limitele categoriei de vârstă ale elevilor . Aceeași soluție se impunea considerau ei și în cazul ucenicilor, până la împlinirea vârstei majoratului, care la data adoptării Codului Civil era de 21 de ani.

Situându-se pe aceeși poziție cu susținătorii acestei din urmă opinii, dar pe o aplicație diferită, alți autori au considerat că răspunderea întemeiată pe art. 1000 alin. 4 va opera doar dacă elevii sau ucenicii sunt minori, nu și în situația în care ar fi împlinit vârsta de 18 ani, deci ar fi devenit majori. Deși textul articolului nu face în mod expres distincție între minori și majori, totuși autorii prezentei opinii au susținut că interpretarea și aplicarea acestui articol trebuie să fie restrictivă. Această soluție, de altfel acceptată în prezent atât de literatură cât și de practica judiciară, este justificată prin următoarele argumente în aproape toate cazurile calitatea de elev sau ucenic corespunde minoritățiiprezumția institutorilor și artizanilor se întemeiază pe obligația de supraveghere, or numai minorii trebuie să fie supravegheați, fiind foarte greu de admis soluția conform căreia legiuitorul ar fi impus institutorilor și artizanilor o răspundere mai împovărătoare și mai întinsă decât cea a părinților.

Privitor la aceeși încercare de determinare a domeniului de aplicație al art. 1000

alin 4, în practuca judiciară s-a pus problema includerii sau excluderii în sau din acesta a situației în care elevul sau ucenicul cauzează prejudicii nu unei terțe persoane ci el însuși suferă o pagubă în timp ce se află sub supravegherea institutorului sau meșteșugarului. Pentru această din urmă situație, a existat unanimitate în a considera că singura răspundere care s-ar putea imputa cadrului didactic nu este cea din art. 1000 alin. 4 ci aceea întemeiată pe art. 998-999 și numai în condițiile în care se va face dovada directă a faptei comiseve ori ominive a acestuia care a făcut posibilă producerea prejudiciului menționat.

Domeniul de aplicație al art. 1000 alin. 4 din Codul Civil este, așadar, foarte bine determinat, referindu-se pe de o parte la persoanele împotriva cărora operează prezumția de răspundere, persoane care potrivit legii au obligația de a supraveghea activitatea celor pe care ei îi pregătesc, iar pe de altă parte la acele persoane care datorită comportamentului ilicit determină aplicarea acestei răspunderi.

3.Fundamentarea răspunderii

Alături de necesitatea determinării domeniului de aplicație al art. 1000 alin. 4, se impune și determinarea temeiului juridic al răspunderii institutorilor și meșteșugarilor. Dacă în cazul răspunderii părinților problema fundamentării ei a constituit de-a lungul timpului obiectul unei vie controverse, care nici în prezent nu este complet elucidată, în situația institutorilor și meșteșugarilor, aceeși problemă este soluționată relativ simplu, bucurându-se de o apreciere unitară.

Literatura de specialitate și practica judiciară consideră, că articolul aflat în discuție, ecrolierat au al. 2,5 stabilește doua prezumții

prezumția că îndatorirea de supraveghere nu a fost îndeplinită în mod corepunzător

prezumția existenței raportului de cauzalitate între lipsa de supraveghere sau

supravegherea necorespunzătoare pentru care institutorul sau artizanul este prezumat în culpă și săvârșirea de către elev sau ucenic a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

Astfel, prezumția de culpă pe care se fundamentează răspunderea institutorilor și meșteșugarilor este relativă. Ei pot face proba contrară, fiind suficient să dovedească faptul că și-au îndeplinit cu seriozitate obligația de supraveghere și cu toate acestea elevul sau ucenicul a săvârșit fapta cauzatoare de prejudiciu pentru victimă. Pentru dovada contrară, trebuie să se examineze conținutul îndatoririi de supraveghere, precum și

condițiile concrete în care supravegherea a fost exercitată, ținându-se seama de o serie de factori, car sunt de exemplu, numărul elevilor și ucenicilor aflați sub supraveghere, circumstanțele, momentul și locul unde a fost săvârșită fapta, locul unde trebuie să se afle institutorul sau meșteșugarul și locul unde el se afla de fapt, dacă o supraveghere oricât de exigentă ar fi putu împiedica faptul prejudiciabil, precum și alți asemenea factori, care pot să ofere imaginea posibilității sau imposibilității de împiedicare a faptului prejudiciabil.

Răspunderea instituorilor sau artizanilor are o fundamentare mai restrânsă față de aceea a răspunderii părinților care are sferă de aplicare mult mai întinsă. Astfel, răspunderea derogatorie prevăzută de art. 1000 alin. 4 se întemeiază pe prezumția unei greșeli săvârșite în supraveghere, și pe prezumarea unei legături de cauzalitate între această deficiență în supraveghere și fapta prejudiciabilă săvârșită de elev sau ucenic. Deosebirea se răsfrânge, așa cum am precizat anterior asupra contradovezii pe care institutorii sau meșteșugarii o pot face pentru a se exonera de răspundere.

4. Condițiile generale și speciale ale răspunderii

Fiind o formă a răspunderii pentru fapta altuia, răspunderea institutorilor și meșteșugarilor nu va fi incidentă atâta timp cât victima nu dovedește că, în persoana elevului sau ucenicului, sunt întrunite cerințele răspunderii pentru fapta proprie. Așadar victima trebuie să dovedească existența prejudiciului, existența faptei ilicite a elevului ori ucenicului precum și a existenței raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. Condiția existenței greșelii sau culpei elevului ori ucenicului nu este atât de riguroasă și se înclină spre angajarea răspunderii profesorului chiar și în ipoteza în care nu se face dovada capacității delictuale a elevului. Răspunderea profesorului sau meșteșugarului se angajează indiferent dacă elevul sau ucenicul a avut sau nu discernământ. Ba, mai mult, el trebuie să răspundă și în acele ipoteze în care acesta era lipsit de discernământul diminuat, deoarece, în aceste cazuri, supravegherea se impune a fi exercitată cu mai multă grijă.

Deoarece este cum am precizat anterior, o formă specifică a răspunderii pentru fapta altuia, cu o existență independentă, de sine stătătoare, răspunderea instituită de art. 1000 alin. 4 va opera doar în situația suplimentară în acre vor fi îndeplinite cumulativ următarele trei condiții speciale, ce-i sunt specifice, individualizând-o elevul sau ucenicul să fie minor fapta ilicită să fi fost săvârșită de elev sau ucenic în timp ce se afla sau trebuia să se afle sun supravegherea cadrului didactic sau meseriașului elevul sau ucenicul să fi cauzat prejudiciul unei terțe persoane.

În ceea ce priveșter I condiție este necesar ca cel care a cauzat paguba prin fapta sa să aibă calitatea de elev sau ucenic. Discuțiile și explicațiile date cu ocazia prezentării domeniului de aplicație al art. 1000 alin. 4 se aplică și în acest caz. Dacă în privința acestei probleme există unanimitate de păreri, nu același lucru se poate spune cu privire la minoritate. În privința ei s-a născut o adevărată controversă ce a fost susținută prin mai multe opinii contrare.

Într-o primă opinie s-a apreciat că în condițiile în care textul nu distinge în privința vârstei persoanelor pentru care răspund, atunci nimic nu se opune ca textul să fie aplicat extensiv, în sensul răspunderii institutorilor și artizanilor și pentru faptele păgubitoare ale elevilor și ucenicilor majori.

Conform opiniei contrare, agreeată de literatura și practica de specialitate, s-a afirmat că textul în cauză trebuie interpretat restictiv, în sensul că prezumția de culpă pe care o instituie derivă din obligația de supraveghere a institutorilor și meșteșugarilor, iar dacă legea nu dispune altfel, doar minorii au a fi supravegheați. În sprijinul acestei din urmă opinii, susținătorii au explicat că nu poate fi conceput ca legiuitorul să fi instituit o răspundere mai severă pentru institutori și artizani, decât pentru părinți. Ar fi fost și nefiresc, consideră ei, de vreme ce majorul având discernământ și capacitate de exercițiu deplină, ce-i permite a încheia fără asistență acte juridice, este prezumat că îndeplinește toate condițiile pentru a-și organiza activitatea în așa fel încât să nu comită fapte ilicite.

Cea de a doua condiție pe care o presupune incidența răspunderii institutorilor și artizanilor se referă la perioada de timp pentru care subzistă răspunderea persoanelor menționate. Textul –sediu juridic al materiei- prevede că aceste persoane nu răspund decât pe timpul cât elevii sau ucenicii se află sub supravegherea lor. În ipoteza în care elevul sau ucenicul trebuia să se afle sub supravegherea institutorului sau artizanului, antrenorului, dar în fapt nu se află sub această supraveghere, în literatura de specialitate s-a arătat că trebuie să fie exercitată cauza unei astfel de stări de lucruri. Răspunderea pe temeiul art. 1000 alin. 4 se va angaja în acele situații în care elevul sau ucenicul nu se afla sub supravegherea cadrului didactic sau meseriașului datorită unor fapte omisive sau comisive ale celui din urmă. Asemenea fapte pot fi profesorul, meșteșugarul sau antrenorul lipsește ori întârzie de la oră, lecție de antrenament , datorită culpei sale părăsește locul de antrenamentși nu-l instruiește pe elev sau ucenic, sportiv ce trebuie să facă în lipsa lui elevul este învoit să lipsească de la orele de clasă sae de instrucție, în cazul liceelor cu program de educație fizică sau în timpul cantonamentelor fără ca acest lucru să fie determinat de un motiv temeinic justificat.

În schimb, dacă sustragerea de sub supraveghere a elevului sau ucenicului nu-i este imputabilă supraveghetorului, cum ar fi cazul când elevul sau ucenicul nu se prezintă la școală sau la programul de instruire, ori fuge da la orele de curs sau antrenamente, ori de la atlier, răspunderea cadrului didactic sau a meseriașului, ori a antrenorului nu poate fi angajată, deoarece nu-i este imputabilă nici o culpă. Atunci când sportivul locuiște în cantonamente împreună cu antrenorul, răspunderea acestuia se va angaja și pentru prejudiciile cauzate de acesta în afara programului de lucru. În timpul desfășurării pregătirii sportivilor minori în tabere sportive sau cantonamente, obligația de supraveghere este continuuă.

Astfel, prin construcția timpul cât elevii sau ucenicii se află sub a lor priveghere se înțelege nu timpul efectiv de supraveghere ci ci timpul cât elevul sau ucenicul trebuia să se afle sub supravegherea cadrelor didactice sau artizanilor.Dcacă elevii sau ucenicii săvârșesc fapte păgubitoare în afara școlii sau atelierului, în zilele de sărbătoare sau în perioadele de vacanță, când institutorii sau meșteșugarii nu au obligația de a-i supraveghea, răspunderea prevăzută de Codul Civil nu poate fi antrenată..

După cum se poate observa textul art. 1000 alin. 2, nu impune cerința ca elevul sau ucenicul să aibă locuința comună cu ceu care îl supraveghează, astfel încât simpla dovadă a condițiilor menționate anterior ar fi suficientă pentru exonerarea de răspundere.

Practica judiciară recentă, însă, a statuat că răspunderea în baza art. 1000 alin. 4 nu ar putea interveni dacă prejudiciile nu ar fi cauzate unei terțe persoane. Se introduce așadar o condiție suplimentară, în baza căreia institutorii și meșteșugarii răspund doar pentru prejudiciile suferite de alte persoane decât elevul însuși.

Răspunderea institutorilor în acest caz ar pute fi angajată dar nu pe temeiul art.1000 alin.4 ci pe cel al art 998-999 și doar în cazul în care profesorului i s-ar putea imputa o culpă proprie comisivă sau omisivă .

Capitolul IV

Corelația răspunderii a părinților cu răspunderea meșteșugarilor

Considerații generale

Există posibilitatea ca în unele situații, prin săvârșirea de către minor a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii să fie incidente nu numai prevederile privitoare la răspunderea părinților dar și cele privind răspunderea institutorilor și meșteșugarilor pentru faptele elevilor sau ucenicilor, ca forme distincte ale răspunderii pentru fapta altuia.

Concepută ca o măsură suplimentară de ocrotire a intereselor patrimoniale ale victimei prejudiciate, răspunderea pentru fapta altuia permite corelarea și acțiunea cumulată a diferitelor sale forme de aplicare, scopul declarat fiind acela al readucerii celui prejudiciat în situația anterioară comiterii faptei ilicite.

Concursul celor două răspunderi

Soluționarea unui astfel de concurs de prevederi legale, presupune o exactă delimitare atât a domeniului de aplicație și a efectelor celor două forme ale răspunderii pentru fapta altei persoane, cât și a raportului car există între aceste prevederi.

Așa cum s-a precizat cu ocazia prezentării lor separate, cele doua forme ale răspunderii pentru fapta altei persoane sunt reglementate în alineate ale aceluiși articol, având fundamentări diferite în timp ce răspunderea părinților se fundamentează (întemeiază) pe o culpă în supraveghere, educație și creștere, cea a institutorilor și meșteșugarilor se angajează ca urmare a neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a obligației de supraveghere ce incumbă persoanelor împotriva cărora se aplică prezumția de culpă. De asemenea, răspunderea părinților pentru faptele copiilor lor minori are o sferă de extensie mai mare decât răspunderea institutorilor cu a meșteșugarilor.

Totuși, în ambele cazuri, prezumțiile invocate sunt relative, adică permit administrarea probei contrare, persoanele răspunzătoare având posibilitatea de a împiedica punerea în mișcare a mecanismului răspunderii.

Corelația dintre răspunderea părinților și răspunderea institutorului sau meșteșugarului apare în ipoteza în care elevul sau ucenicul comite fapta ilicită cauzatoare de prejudicii în timp ce se află, sau trebuia să se afle, sub supravegherea profesorului sau meșteșugarului, întrucât, dicolo de limita acestei perioade, va funcționa doar răspunderea părinților, fără a se pune în discuție și existența răspunderii altor persoane.

Situația prezentată mai sus naște o problemă oarecum controversată și anume aceea dacă răspunderea părinților întemeiată pe art. 1000 alin. 2 din Codul Civil, ar putea fi în vreun fel angajată pentru fapta ilicită pe care copilul minor a săvârșit-o în timp ce se afla, în calitate de elev sau ucenic sub supravegherea institutorului sau meșteșugarului.

Problema sesizată este într-adevăr controversată, dacă ținem cont de faptul că ea este determinată de o altă controversă, anume aceea legată de fundamentarea răspunderii părinților pentru fapta ilicită a copiilor lor minori.

Plecând de la această dublă controversă, în literatura juridică și practica judiciară s-a exprimat trei opinii în legătură cu corelația dintre cele două forme ale răspunderii. Acestea au produs și consecințe diferite cât privind dreptul de regres al meșteșugarilor care au plătit despăgubirea.

Într-o primă opinie, care a dominat o lungă perioadă practica și literatura de specialitate, s-a afirmat că cele două răspunderi nu se pot aplica concomitent, deci, ele se exclud. S-a susținut, astfel, că dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1000 alin. 4 pentru răspunderea profesorului ori meșteșugarului, în sensul că minorul se afla sub supravegherea acestuia, nu mai este posibilă angajarea răspunderii părinților întemeiate pe prevederile art. 1000 alin 2.

Temeiul soluției menționate îl constituie concepția despre raportul în care se află răspunderea părinților cu celelalte răspunderi pentru fapta altuia, în general, și cu răspunderea institutorului și artizanului în special. S-a admis, astfel, că față de celelalte forme de răspundere pentru fapta altuia, răspunderea părinților este o răspundere cu caracter general. Astfel, în comparație cu răspunderea părinților, cea prevăzută pentru institutor ori meșteșugar- fiind mărginită, în timp, doar la perioada în care elevul sau ucenicul se află sub supravegherea lui- apare ca fiind o răspundere specială. În aceste condiții, potrivit principiului specialia generalibus derogant , răspunderea generală va fi înlăturată ori de câte ori sunt întrunite condițiile răspunderii speciale.

Din afirmarea acestei teze decurge consecința că părinții nu vor putea fi chemați să răspundă, pe temeiul art. 1000 alin. 2, pentru prejudiciul pe care copilul minor l-a cauzat, de exemplu, chiar profesorului în supravegherea căruia se afla, în general, în timpul în care se afla la școală, ori pentru prejudiciul cauzat după ce a fugit din școala de muncă și reeducare unde eventual era internat și unde ar trebui să se afle.

Deoarece, în aceste condiții, se angajează doar răspunderea institutorilor sau meșteșugarilor, se impune luarea în discuție a efectelor acestei răspunderi.

Efectele răspunderii institutorilor și meșteșugarilor

Problema efectelor răspunderii presupune analiza unor raporturi care se stabilesc ca urmare a angajării răsounderii instituite de art 1000 alin 4 între victimă și persoana responsabilă pentru fapta ilicită a elevului sau ucenicului, anume institutorul sau meșteșugarul, precum și raportul dintre instituor sau meșteșugar și elevul sau ucenicul făptuitor, precum și între părinții elevului sau ucenicului minor și persoanele responsabile în baza art. 1000 alin. 4 din Codul Civil.

Dreptul la acțiune al victimei

După ce a suferit prejudiciul, victima are la îndemână pe temeiul art. 1000 alin 4, posibilitatea intentării unei acțiuni împotriva institutorului sau, după caz a meșteșugarului.

În situația în care se dovedește că ucenicul ori elevul a avut discernământ în momentul săvârșirii faptei ilicite, victima poate introduce, de asemenea, o acțiune directă împotriva acestuia, pe temeiul art.998-999.

De remarcat este faptul că problema lipsei de discernământ se pune în discuție doar în cazul elevilor, în a căror categorie pot fi cuprinși și copiii de vârstă fragedă, nu și în cazul ucenicilor a căror vârstă depășește pragul de 14 ani, prevăzut de lege.

Așadar, victima are la îndemână o dublă posibilitate poate chema la răspundere fie pe institutor sau meșteșugar, fie pe elev sau ucenic. În aceeși ordine de idei, nimic nu o împiedică pe victimă să cheme la răspundere împreună pe institutor sau meșteșugar și pe elev sau ucenic, bineîțeles, dacă acesta din urmă a avut discernământul faptelor sale. Deși chemați împreună, ei vor răspunde pe temeiuri juridice diferite institutorul în baza art. 1000 alin4, iar elevul în baza art. 9098-999. Astfel, îcât elevul cât și institutorul sunt ținuți față de victimă pentru întregul prejudiciul, răspunderea lor fiind solidară. Această situație a fost explicată uneori în practica judiciară pornindu-se de la premisa existenței unei răspunderi în solidum.

În situația în care elevului sau ucenicului îi lipsește discerănământul, răspunderea institutorului se va substitui celei a elevului.

Problema calificării determinării caracterului obligației de răspundere a institutorilor și elevilor față de victimă, atunci cănd cei din urmă au discernământul faptelor lor la momentul săvârșirii faptei ilicite. A determinat noțiunea unei vii controverse.

Astfel, de exemplu, în decizia de îndrumare nr. 6/1973 a Planului Tribunalului Suprem, se arată , printre altele trebuie să se țină seama că, deși minorului îi incumbă o răspundere civilă directă întemeiată pe dispozițiile art. 998-999, iar institutorilor o răspundere indirectă bazată pe prevederile art. 1000 alin. 4, și întrucât institutorii răspund ca și minorul pentru întreg prejudiciul cauzat, obligația lor este o obligație în solidum.

Aceeași teză în obligația solidum este susținută și de unii autori. Astfel, de exemplu, se susține câ în cazul în care institutorii răspund alături de minor, răspunderea lor nu este solidară cu a minorului, acesta răspunzând pentru fapta sa personală, iar părinții pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a îndatoririlor lor.

În sprijinul afirmarii caracterului în solidum al obligației, (unul din argumentele principale invocate) s-a invocat un argument privitor la temeiul răspunderii răspunderea institutorilor și răspunderea minorului sunt diferite într-un caz răspunderea este întemeiată pe prevederile art. 1000 alin. 4, iar în celălalt este întemeiată pe art. 998-999 din Codul Civil.

Susținătorii caracterului solidar al obligației prin afirmarea lui consideră că acest argument nu este hotărâtor și că se omite împrejurarea că întregul sistem al răspunderii, sistem care include atât răspunderea minorului cât și pe cea a institutorului, este declanșat de un singur fapt juridic faptul ilicit cauzator de prejudicii săvârșit de minor. Acest fapt, direct imputabil minorului, este indirect imputabil și institutorilor, determinând punerea în mișcare a prezumțiilor legale. Așa fiind, consideră acești autori, prevederile art 1003, care instituie solidaritatea între cei cărora le este imputabilă producerea unui prejudiciu prin fapta ilicită, nu pot fi înlăturate.

Așa cum rezultă și din literatura și practica de specialitate, unde se bucură de o aplicare constantă, solidaritatea constituie temeiul care justifică dreptul victimei de a chema la răspundere, la alegerea sa, fie pe minor – dacă acesta a avut discernământ la momentul comiterii faptei ilicite, fie pe institutori sau meșteșugari, fie, împreună, pe minori și meșteșugari.

Răspunderea dintre minori și institutori.

Dacă institutorul sau meșteșugarul a achitat victimei prejudiciului, despăgubirile, în limita sumelor plătite el are, așa cum am precizat, un drept de regres împotriva făptuitorului direct. Acest drept de regres decurge din însuși raportul în care se află răspunderea pentru fapta proprie a elevului sau ucenicului, cu cea a institutorului sau meșteșugarului, aceasta din urmă funcționând doar ca o garanție față de victimă, pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat de elev sau ucenic.

Așadar, în raporturile dintre institutor sau meșteșugar și elev sau ucenic prevalează răspunderea directă, pentru fapta cauzatoare de prejudicii. Făptuitorul nu poate invoca drept scuză a comportamentului saă ilicit eventualele deficiențe de supraveghere așa fiind regresul institutorului împotriva elevului este integral. Caracterul solidar al obligației institutorului persistă (operează) doar în raporturile cu victima, nu și în raporturile cu minorul. Acestea din urmă sunt dominate de unicul fapt ilicit cauzator de prejudicii, care este faptul ilicit săvârșit de minor, ce-i angajează, în fond, propria și integrala sa răspundere.

În cazul în care elevul a fost lipsit de discernământ la momentul săvârșirii faptei ilicite, iar prejudiciul produs a fost urmarea lipsei de supraveghere exercitată de institutor, acesta din urmă nu va avea drept de regres împotriva făptuitorului, care, în lipsa discernământului, nu va putea fi considerat că a acționat cu vinovăție sub forma culpei.

Raporturile institutor și părinți. Dreptul de regres.

În cadrul opiniei, potrivit căreia răspunderea institutorului sau meșteșugarului ar exclude-o pe cea a părinților, s-a exprimat punctul de vedere că, în ipoteza în care institutorul a achitat întreaga despăgubire, ar avea o acțiune în regres întemeiată pe

art. 998-999 împotriva părinților. Institutorul se se va putea preleva de acest drept doar în cazul în care se face dovada că săvârșirea faptei ilicite de cătrew elevul sau ucenicul minor, s-a datorat nu numai lipsei de supraveghere a sa, ca și cadru didactic, la momentul comiterii faptei, dar și carențelor în educația minorului imputabile părinților.

Așa cum s-a precizat, institutorul sau artizanul are posibilitatea legală să se întoarcă împotriva părinților și a altor persoane care exercită drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana copilului minor……, în toate aceste cazuri, acțiunea în regres putând fi intentată doar în condițiile art. 998-999 din Codul Civil. Regresul institutorilor sau artizanilor împotriva persoanelor arătate va putea fi admis dacă vor reuși să dovedească faptul că noua educație din familie l-a determinat pe elev sau pe ucenic să săvârșească fapta cauzatoare de prejudicii.

Revenind la prezentarea corelației dintre răspunderea părinților și aceea a institutorilor sau artizanilor, vom prezenta în continuare și criticile aduse primei opinii, potrivit căreia cele două răspunderi s-ar exclude reciproc.

Astfel, susținătorii acestor critici, deși recunosc o justețe parțială a opiniei, totuși arată că aceasta este greșită datorită absolutizării concluziei prezentate anterior.

În argumentarea acestei critici, ei arată că limitele opiniei se datorează unei neatente comparări a temeiurilor aflate la baza celor două răspunderi. Deoarece s-a plecat de la ideea că aceste răspunderi se întemeiază pe insuficienta supraveghere a copilului, elevului sau ucenicului, este clar, susțin ei, că se impune soluția excluderii răspunderii părinților în care supravegherea revenea altor persoane.

Fundamentarea greșită a răspunderii părinților pentru faptele copiilor lor minori, a determinat formularea unei opinii greșite cu privire la corelația ( dintre cele două) cu răspunderea institutorilor sau artizanilor. Soluția corectă, consideră acești autori, este aceea de a se lua în considerare fundamentări diferite pentru cele două forme ale răspunderii pentru fapta altuia. Astfel, răspunderea profesorului sau artizanului rămâne întemeiată pe lipsurile în supravegherea elevului sau ucenicului, în timp ce răspunderea părinților se va fundamenta pe neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare nu doar a îndatoririlor de supraveghere, dar și aceleia privind educarea ori creșterea copilului minor.

Dacă se reține opinia potrivit căreia temeiurile răspunderii sunt diferite, iar coincidența acestora este doar parțială și anume în punctul privind supravegherea , înseamnă că nu în toate cazurile simplul fapt că minorul se afla ori trebuia să se afle sub supravegherea profesorului sau meșteșugarului va trebui să înlăture aplicabilitatea prevederilor art. 1000 ali. 2 privind răspunderea părinților.

Din această lipsă de coincidență atemeiurilor răspunderii în literatura și practica juridică s-au reținut două soluții.

Potrivit uneia dintre ele, dacă la producerea faptei ilicite a contribuit atât lipsa de supraveghere din partea institutorului sau artizanului, cât și lipsurile imputabile părinților în educarea sau creșterea minorului, s-ar impune aplicarea concurentă a celor două răspunderi. Este o soluție a cărei ecouri se regăsesc într-o decizie a Tribunalului Suprem, prin care părinții au fost obligați să răspundă împreună cu profesorul pentru prejudiciile cauzate de elevul minor în incinta școlii, după ce acesta se sustrăsese supravegherii profesorului, plecând de la orele de clasă, sustragere facilitată ori determinată de împrejurarea că însuși profesorul venise cu întârziere la clasa unde trebuia să țină lecția. În motivarea acestei decizii se arată este adevărat că din momentul ce se află în școală, culpa în supraveghere a profesoarei nu poate coexista cu culpa în supraveghere a părinților acestora, înscriindu-se cu o contribuție concurentă la producerea pagubei, alături de culpa în supraveghere a profesoarei.

Deci acționează concomitent, fiecare dintre aceste răspunderi are un câmp bine delimitat instituindu-se o solidaritate între părinți și institutor părinții răspund pro parte, corespunzător părții lor de vină, iar institutorul sau meșteșugarul răspunde și el tot pro parte, proporțional cu fapta sa culpabilă. Așa cum am mai precizat și cu altă ocazie, solidaritatea funcționează în aceste cazuri doar față de victimă, însă numai pe linie verticală, între părinți și copilul minor, elev sau ucenic, pentru partea lor de responsabilitate și între institutor sau meșteșugar și elev sau ucenic, pentru partea respectivă de răspundere. Singurul care este țunut pentru totalitatea prejudiciului este făptuitorul – copilul minor care are calitatea de elev sau ucenic.

După cum s-a reținut în aceeși decizie a Tribunalului Suprem, minora elevă a fost obligată să plătească suma integrală a despăgubirilor, jumătate în solidar cu părinții, jumătate în solidar cu profesoara.

În consecință, deândată ce institotorul sau meșteșugarul răspunde numai pentru propria sa parte de vină, în solidar numai cu elevul sau ucenicul, el nu va avea o acțiune în regres împotriva părinților copilului minor, ci doar împotriva elevului pentru care a răspuns.

Criticând această soluție, unii autori, afirmă că o asemenea concepție nu poate fi susținută, deoarece atât răspunderea părintelui cât și răspunderea institutorului sau meșteșugarului sunt forme ale răspunderii pentru fapta altuia, reglementate de lege în scopul reparării integrale a prejudiciului. Prin urmare, odată făcuți răspunzători, fiecare dintre aceștia vor fi obligați la repararea integrală a prejudiciului. Chiar dacă, între supravegherea copilului minor și educația lui există puternice conexiuni, ele pot fi totuși analizate separat, altefel si-ar pierde sensul reglementarea deoarece soluția propusă în practica judiciară ar însemna o revenire la răspunderea în temeiul prevederilor

art. 998-999 din Codul Civil.

Astfel, în mod practic, victima prejudiciului are un drept de opțiune între a-l acționa pe minor, în baza prevederilor art. 998, pe părinte, în baza prevederilor art. 1000 alin. 2 ori pe instituttor în baza prevederilor art. 1000 alin. 4. Desigur, cel prejudiciat va alege calea care-i oferă cele mai multe avantaje sub aspectul probei și aceasta este , evident acțiunea în baza prevederilor art. 1000 alin. 2 din Codul Civil.

Cea de-a doua soluție, spre generalizarea căreia înclină majoritatea teoreticienilor și practicienilor, este aceea ce consideră că în corelația cu răspunderea profesorului sau artizanului, răspunderea părinților apare ca o răspundere subsidiară, în sensul că (se va aplica) ori de câte ori institutorul sau meșteșugarul va face dovada că deși a exercitat cum se cuvine supravegherea, nu a putut împiedica săvârșirea faptului prejudiciabil.

Potrivit acestei soluții, în acele cazuri în care institutorul sau meșteșugarul va reuși să înlăture prezumțiile satbilite prin art. 1000 ali. 4 din Codul Civil în privința răspunderii sale, în mod automat va reactiva răspunderea părinților, pe temeiul art. 1000 alin 2, deoarece eceștia răspund nu numai pentru lipsa de supraveghere, dar și pentru carențele în educație sau în creșterea minorului. În condițiile în care, institutorul sau meșteșugarul va dovedi că nu lipsa supravegherii a constituit cauza comiterii faptului prejudiciabil, că deci supravegherea, cu toată exigența meanifestată nu a putut împiedica săvârșirea faptei, vor fi luate în considerare celelalte temeiuri-educația ori creșterea- pentru care răspunderea revine părinților.

Această soluție face cea mai fidelă aplicare a principiului specialia generalibus derogant, conform căruia răspunderea părinților este, o răspundere cu caracter general în raport de răspunderea cu caracter special a profesorului ori meșteșugarului. Răspunderea specială va înlătura răspunderea generală doar în situația în care răspunderea specială funcționează efectiv, în sensul că prezumțiile bazate pe lipsa de supraveghere ( au fost) din partea institutorului sau meșteșugarului nu au fost înlăturate. În aceste condiții, cât timp va opera răspunderea specială a profesorului sau meșteșugarului, concomitenz cu aceasta nu poate opera și răspunderea părinților.

Totuși, această din urmă răspundere nu este înlăturată definitiv și irevocabil, doar pentru simplul fapt că elevul sau ucenicul se află temporar sub supravegherea institutorului sau meșteșugarului. Eventual, virtual, subsidiar ea continuă să existe chiar și pentru peroada în care minorul se află sub acea supreveghere. Este posibil ca, pe această perioadă, în obligația de supraveghere ce revine institutorului sau meșteșugarului, să fie absorbit, într-o oarecare măsură, și riscul insuficiențelor din educația ori creșterea minorului. De aceea, unii dintre autori pe bună dreptate afirmă că o bună supraveghere poate să împiedice comiterea unor fapte ilicite, chiar de către un elev care prezintă unele carențe ce ține de educație sau de creștere.

În măsura în care institutorul sau meșteșugarul va reuși să facă dovada, stabilită de art. 1000 alin. 5, că deși și-a îndeplinit cu toată strictețea îndatorirea de supraveghere totuși nu a putut împiedica faptul prejudiciabil, răspunderea părinților întemeiată nu numai pe lipsa de supraveghere dar și carențele în educație ori creștere, va redeveni în mod automat activă, și va trece pe primul plan, producându-și efectele specifice.

Așa cum am procedat și atunci când am prezentat situația angajării doar a răspunderii institutorilor și artizanilor, și acum voi prezenta problemele specifice răspunderii întemeiate pe art. 1000 alin 2 din Codul Civil.

Efectele răspunderii părinților

Dreptul la acțiune al victimei.

În cazul în care sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1000 alin. 2, părinții devin răspunzători pentru prejudiciile față de victima faptei ilicite. Deși părinții sunt solidar răspunzători (responsabili) pentru fapta copilului lor, victima poate urmări pe oricare dintre părinți, ori pe ambii împeună. Dreptul la acțiune al victiemi împotriva părinților nu este condiționat de o prealabilă chemare în judecată a minorului. În ipoza în care minorul era lipsit de discernământ la momentul comiterii faptei, nuami părinții vor răspunde. În situația în care minorul a avut discernământ victima are un drept de opțiune în privința reparării prejudiciului suferit. Aceasta va putea chema la răspundere fie pe minor-singur,fie numai pe părinți, fie împreună pe minor și pe ambii părinți, ori pe minor și pe unul dintre părinți. Evident, în acest caz al chemării atât al părinților cât și a minorului, că temeiul răspunderii acestora este diferit minorul va fi ținut răspunzător pentru fapta proprie în baza art. 998-999 din Codul Civil.

Fiind o formă a răspunderii pentru fapta altuia, răspunderea părinților nu va fi angajată, decât dacă vor fi întrunite, în persoana copilului minor, condițiiel pentru angajarea răspunderii acestuia, excepție făcând doar situația referitoare la capacitatea de discernământ a minorului, când, indiferent de discernământul minorului, părinții vor fi tinuți răspunzători.

Corelația răspunderii părinților cu cea a minorului.

Dreptul la cațiune al victimei.

Dreptul de opțiune al victimei între acțiunea împotriva părinților, împotriva minorului, ori de a chema împreună la răspundere atât pe minor cât și pe părinți, decurge din raportul existent între răspunderea părinților și cea a minorului. Atât minorul cât și părinții sunt ținuți, fiecare, față de victimă pentru întregul prejudiciu.

Încercarea de a califica acest raport a determinat apariția unei controverse între cele două posibile opțiuni exprimate obligație în solidum sau obligație solidară.

Așa cum am precizat când am prezentat același raport care există și între institutori sau artizani și elevi sau ucenici, s-a impus caracterul solidar al raportului juridic obligațional. Argumentul esențial în sustinerea acestei opinii, unanim acceptat, îl constituie faptul ilicit cauzator de prejudicii săvârșit de minori, fapt prin care însăși producerea sa declanșează întregul sistem al răspunderii, în general, dar și al răspunderii părinților și a minorului, în special.

Soluția este în concordanță cu prevederile art. 1003 din Codul Civil care instituie solidaritatea între cei cărora le este imputabilă producerea unui prejudiciu pri fapta ilicită.

Situația părinților diferiți.

O problemă specială apare în ipoteza în care prejudiciul a fost cauzat de mai mulți minori, ai căror părinți sunt diferiți. Într-o asemenea situație, conform regulei generale, art. 1003 instituie o răspundere solidară a minorilor, între ei, pentru fapta lor proprie, față de victima prejudiciului, bineînțeles, în cazul în care sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 998 și 999 din Codul Civil.

Problema care se pune în discuție este aceea dacă această solidaritate a minorilor, care au părinți diferiți, va implica o răspundere solidară a tuturor părinților. Exprimându-ne în alți termeni problema este aceea de a ști dacă victima poate alege pe oricare dintre părinții minorilor făptuitori, pentru a cere acestora să achite integral despăgubirea pentru prejudiciul cauzat împreună de toți minorii, deci și pentru partea de prejudiciu aferentă faptei unui minor care nu este copilul lor.

Răspunsul la această întrebare este unul corepunzător noțiunii de părinte și se pare acceptat în unanimitate în literatura și practica juridică.

Astfel, părinții, se afirmă în acest sens „ sunt solidari față de victima prejudiciului numai cu copilul lor minor și ei răspund față de victimă numai în limita participării acestui copil la cauzarea prejudiciului. În această limită, și numai în această limită, părinții sunt garanți față de victima prejudiciului pentru propriul lor copil.

Exprimarea unei soluții diferite, afirmă aceeași autori, în sensul de a considera că toți părinții, ai tuturor minorilor participanți, sunt solidari față de victimă, ar însemna conchid aceștia, să se depăsească sfera garanției și a răspunderii ce revine părinților, ar echivala cu instituirea unei mutualitați de garanție, neprevăzute de lege, între toți acești părinți.

Așadar, din cele arătate anterior, rezultă că față de părinții diferiți ai unor minori participanți la cauzarea prejudiciului, victima va trebui să-și divizeze acțiunea, putând pretinde de la fiecare categorie de părinți despăgubirea aferentă faptei proprii a copilului lor.

Dreptul de regres al părintelui care a plătit despăgubirea.

În situația în care despăgubirea a fost plătită de către părinți, pot apărea mai multe situații în legătură cu dreptul lor de regres. Aceste cazuri speciale sunt determinate de prezența sau absența discernământului copilului minor, cât și de faptul plății despăgubirii doar de către unul din părinți.

Așadar, o primă situație este aceea în care minorul pentru care s-a angajat răspunderea era lipsit de discernământ la momentul savârșirii faptei ilicite. În această ipoteză, nefiind întrunite, în persoana minorului, condițiile răspunderii pentru fapta proprie-lisind condiția vinovăției minorului- vina prezumată a părinților se substituie vinei minorului. Această situație este identică cu răspunderea pentru fapta proprie a părinților, întemeiată pe art. 998-999, ei ne mai beneficiind de drepturile de regres împotriva copilului lor minor. Părinții răspund în acest caz, pentru fapta obiectiv ilicită cauzatoare de prejudicii săvârșită de copil.

A doua situație este aceea în care minorul care a săvârșit fapta cauzatoare de prejudicii avea discernământ. În acest caz, părintele plătitor are un drept de regres integral, pentru tot ceea ce a plătit împotriva minorului făptuitor.

Temeiul acestui regres se găsește în împrejurarea că răspunderea părintelui este angajată pentru fapta altuia, că funcția acestei răspunderi este una de garanție față de victimă, pentru acoperirea prejudiciului cauzat de minor.

În literatura de specialitate s-a susținut că afirmarea caracterului de obligație

„ în solidum a răspunderii părinților pentru copii ar fi singura în măsură să permită un regres pentru întreaga sumă plătită, pe când caracterul solidar ale acestei obligații ar implica o divizare a acțiunii, și, deci, nu ar permite un regres integral. Unii autori au susținut că distincția ce se face între efectele obligației în solidum și cele ale obligației solidare, în cazul analizat, nu ar conduce, în mod necesar, la consecințele menționate. Ei consideră că esențial în examinarea problemei este împrejurarea că răspunderea părinților nu este o răspundere pentru fapta proprie ci pentru fapta altuia, că ea are o funcție de garanție față de victimă, făcând din părinte un garant solidar cu minorul, dar numai în raporturile cu victima și nu în raporturie dintre părintele plătitor și copil. Aceste din urmă raporturi sunt dominate de unicul fapt ilicit cauzator de prejudicii, care este faptul ilicit săvârșit de minor, fapt ce-i angajează, în fond, propria și integrala sa răspundere.

O situație specială apare în ipoteza în care, deși ambii părinți sunt răspunzători pentru fapta ilicită a copilului minor doar unul dintre ei a fost urmărit și a plătit despăgubirea.

Pornindu-se de la premisa că ambii părinți sunt ținuți solidar a răspunde, pe temeiuri de egalitate, pentru fapta ilicită a copilului minor, este unanim recunoscută posibilitatea părintelui care a plătit de a regresa împotriva celuilalt părinte prin intermediul unei acțiuni divizibile și care se întinde, în principiu, la jumătate din valoarea integrală a prejudiciului datorat și plătit.

În privința dreptului la regres, în nici un caz nu se admite o acțiune de regres a minorului care a plătit despăgubirea împotriva părinților săi, întemeiată pe fundamentul art. 1000 alin. 2 din Codul Civil. Principiul de generală aplicație este acela că cel ce a comis fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, trebuie să suporte în ultimă instanță consecințele faptei sale. Răspunderea pentru fapta altuia constituie o garanție față de victimă și nu o cauză de exonerare pentru fapta proprie, a celui ce a cauzat efectiv prejudiciul.

Cauzele de exonerare de răspundere a institutorilor și meșteșugarilor, și a părinților

Considerații generale

Reglementând răspunderea pentru fapta altei persoane, Codul nostru Civil consacră articole distincte pentru fiecare dintre formele acesteia art. 1000 ali. 2 pentru răspunderea părinților, art. 1000 alin. 3 pentru răspunderea comitenților, art. 1000 alin. 4 pentru răspunderea institutorilor și meșteșugarilor. Pentru fiecare din aceste forme Codul Civil stabilește o serie de prezumții de responsabilitate, prezumții ce în cazul părinților și a institutorilor și meșteșugarilor fiind relative, pot fi înlăturate prin administrarea probei contrare. Admițându-se posibilitatea înlăturării acestor prezumții, se recunoaște implicit posubilitatea persoanelor mai sus menționate de a se exonera de răspundere. Sarcina administrării probei contrare incumbă chiar dacă aceste persoane, împotriva cărora, de altfel,operează și prezumțiile de responsabilitate.

Posubulitatea exonerării de răspundere cât și modul în care ea va opera sunt prevăzute de art. 1000 alin. 5 care susține că „ tatăl și mama-pe de o parte- precum și institutorii și artizanii- pe de altă parte- sunt apărați de responsabilitatea arătată în alin. 2 respectiv alin. 4 al art. 1000, dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil.

Exonerarea de răspundere a persoanelor prevăzute de art. 1000 alin. 4

Pentru exonerarea de răspundere a institutorilor și artizanilor ca și în cazul răspunderii părinților în literatură și practică s-a susținut că, pot fi invocate două categorii de cauze a) cauze care înlăturărăspunderea elevului sau ucenicului pentru fapta proprie b) cauze de înlăturare a prezumțiilor de răspundere instituite de art. 1000 alin. 4 din Codul Civil.

Cauze care înlătură răspunderea elevului sau ucenicului

Pentru a înlătura răspunderea cele revine, institutorul și meșteșugarul pot dovedi toate acele cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei elevului sau ucenicului. Așadar, dacă elevul sau ucenicul, autor direct al faptului prejudiciabil, este dovedit că a săbârșit fapta în anumite circumstanțe care înlătură caracterul ilicit al acestei, cum ar fi legitima apărare, starea de necesitate, îndeplinirea unei activități impuse sau permise de lege, ori a ordinului superiorului, exercitarea unui drept subiectiv nemaiexistând caracterul ilicit al faptei proprii, nu va nai putea fi angajată nici răspunderea civilă delictuală pentru fapta altuia. De asemenea cauzele care înlătură vinovația, și anume forța majoră, cazul fortuit, fapta unei tețe persoane sau fapta victimei înseși, vor exonera de răspundere atăt autorul direct, cât și pe institutori și artizani, ca răspunzători pentru fapta altuia.

Totuși, atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară s-a afiramt că chiar și în cazul lisei de vinovăție a minorului ucenic sau elev, derivată din lipsa de discernământ, institutorii sau meșteșugarii și după cum vom vedea și părinții sunt răspunzători pentru faptele cauzatoare de prejudicii ale acestor copii.

Înlăturarea prezumțiilor privind răspunderea institutorilor și meșteșugarilor

Prezumțiile instituite de Codul Civil împotriva acestor persoane, fiind relative, pot fi înlăturate prin administrarea probei contrare. Elementul central al acestei probe, pentru înlăturarea prezumțiilor care îi grevează, îl constituie dovedirea faptului că în ciuda exercutării unei supravegheri corespunzătoare totuși faptul prejudiciabil nu a putut fi evitat.

Majoritatea autorilor au asusținut că în dovada contrarie prezumției, va trebui să pornească de la examinarea conținutului legal al îndatoririi de supraveghere, continuându-se cu examinarea condițiilor concrete în care supravegherea a fost exercitată, ținându-se seama de o serie de factori cum ar fi numărul elevilor sau ucenicilor aflați sub supraveghere, circumstanțele, momentul și locul unde a bfost săvârșită fapta, locul unde trebuia să se afle institutorul sau meșteșugarul și locul unde s-a aflat în fapt, dacă o supraveghere oricât de exigentă ar fi putut evita faptul prejudiciabil, precum și alți astfel de factori, care pot evidenția posibilitatea sau imposibilitatea de împiedicare a faptului prejudiciabil.

Un rol important în administrarea acestor dovezi îl are, la un nivel teoretic și criteriul de apreciere al culpei care face necesară comparația între modul cum a caționat în fapt persoana chemată a răspunde și tipul omului luat drept etalon, modul de comportare care trebuie să acționeze cu diligența cerută de condițiile actuale.

La acești factori specifici de înlăturare a prezumțiilor de culpă prevăzute de

art. 1000 alin 4 se adaugă și acei factori generali ce sunt de natură a înlătura însăși răspunderea civilă delictuală, bineînțeles în condițiile unei corecte și adecvate aplicări ale acestora la temeiurile răspunderii instituite de art. 1000 alin. 4, și anume acei factori care au împiedicat în mod obiectiv și independent de vreo culpă a lor, pe institutori și meșteșugari să-și exercite îndatoririle ce le reveneau.

Exonerarea de răspundere a persoanelor prevăzute de art. 1000 ali. 2

Cauzele de exonerare de răspundere a părinților se referă fie la cele legate de înlăturarea prezumțiilor de răspundere a celor ce răspund pentru fapta altuia. Ca și în cazul meșteșugarilor prima categorie de cauze înlăturând chiar răspunderea făptuitorului pentru propria conduită va înlătura pe cale de consecință și responsabilitatea persoanelor considerate a fi răspunzătoare pentru el.

Aceste cauze nu mai necesită explicații, ele fiind identice cu cele prezentate în cazul institutorilor și meșteșugarilor.

Înlăturarea prezumțiilor privind răspunderea părinților

Art. 1000 alin 2 întemeiază răspunderea părinților pe o triplă prezumție neândeplinirea îndatoririlor părintești existența unui raport de cauzalitate între această neândeplinire și săvârșire de către minor a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii vinovăția, ca latură subiectivă a neîndeplinirii îndatoririlor părintești. Declanșarea acestor prezumții se produce automat prin dovedirea directă de către victimă a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii săvârșite de minor și a raportului de cauzalitate dintre această faptă și prejudiciu. Totodată această prezumții instituite de art. 1000 alin. 2 sunr relative, putând fi combătute cu proba contrară, lucru dovedit de alin. 5 al aceluiași articol care prevede că „ părinții sunt apărați de responsabilitate dacă probează că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil .

Așadar, legiuitorul a stabilit în sarcina părinților o prezumție relativă de culpă, în primul rând pentru a ușura situația victimelor prejudiciate, iar în al doilea rând pentru a-i determina pe părinți, să-și îndeplinească ireproșabil îndatoririle de supraveghere și educare a copilului.

În literatura juridică se consideră că răspunderea părinților este o răspundere subiectivă și că obiectul probei îl constituie dovada faptului pozitiv contrar, ceea ce înseamnă că părinții trebuie să dovedească faptul că și-au îndeplinit ireproșabil îndatoririle ce le reveneau și că nu există raport de cauzalitate între conduita lor ca părinți și fapta ilicită săvârșită de copilul lor minor. Astfel, la temelia răspunderii derogatorii a părinților se află o prezumție greșeală completată cu o prezumție de cauzalitate. Înlăturarea prezumției de culpă are loc doar în situația în care părinții dovedesc îndeplinirea ireproșabilă a îndatoririlor părintești. Dar această dovadă nu este însă suficientă, părinții trebuind să caute și să probeze și cauza străină care a determinat săvârșirea de către minor a faptului prejudiciabil, „ deoarece săvârșirea acestui fapt ilicit reprezintă o dovadă greu de înlăturat care evidențiază ca au existat minusuri și erori în educația copilului, că el nu a fost învățat de părinții săi să deosebească binele de rău, ceea ce e permis și ceea ce nu are dreptul să facă.

Părinții trebuie astfel să găsească acea cauză strină care a determinat săvârșirea faptei ilicite. Aceasta înseamnă că „greșala morală prezumată de lege, ca element subiectiv, tinde să se prefacă într-o greșală numai socială și, până la urmă, în umbra unei asemenea greșeli, care acoperă imperfect ideea de garanție. Cu toate acestea, se pare, susțin unii autori, ideeea de garanție nu va putea fi niciodată acoperită perfect și pe deplin, atâta timp cât va exista în legislația noastră dispoziția normativă înscrisă în

art. 1000 alin. 5 din Codul Civil, potrivit căreia părinții se vor putea exonera de răspundere dacă vor dovedi ca n-au putut împiedica faptul prejudiciabil. Astfel, portivit legislației în vigoare, părinților li se recunoaște totdeauna posibilitatea de a se exonera de răspundere. De aceea, cănd părinții vor putea dovedi o cauză străină, care exclude eventualele minusuri în supravegherea și educația copilului, adică exclude legătura de cauzalitate dintre posibila neîndeplinire a îndatoririlor părintești și fapta ilicită savârșită de minor, se va impune cu necesitate soluția exonerării lor de răspunderea civilă.

Astfel, dacă părinții reușesc să facă dovada unei cauze străine ca de exemplu în ipoteza în care minorul aflat la ovârstă fragedă a surprins diligența normală a părinților săi, pe stradă, sustrăgându-se din mâna unuia dintre ei și săvârșind o faptă prejudiciabilă, ori, când din neatenție un copil minor a trântit o ușă și a accidentat grav pe un coleg sau, când prejudiciul cauzat s-a datorat unor tare ereditare, unor predispoziții ale copilului pentru fapte antisociale, iar părinții au luat anterior toate măsurile preventive, cele mai eficiente, supraveghindu-l sever și îngrijindu-l pe copil conform prescripțiilor medicale în toate aceste cazuri comportamnetul deviant al acopilului nu se găsește în legătură de cauzalitate cu neîndeplinirea îndatoririlor părintești. Cauza reală în toate aceste cazuri o constituie cauza străină care a determinat săvârșirea faptei ilicite.

În concluzie, prezumția de existență a unui raport de cauzalitate dintre fapta părinților, ce constă în neîndeplinirea îndatoririlor părintești și săvârșirea de către copilul minor a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, poate fi răsturnată dovedind cauza neimputabilă care a generat paguba.

Această cauză strină trebuie să surprindă întotdeauna diligența ireproșabilă a părinților, „ deoarece ea caționează ca un adevărat caz fortuit împotriva îndeplinirii îndatoririlor părintești. A întemeia răspunderea părinților pe ideea de garanție înseamnă a le angaja răspunderea și pentru caz fortuit, deoarece conform teoriei obiective, părinții trebuie să garanteze întregul comportament al copilului lor minor în viața socială și să răspundă patrimonial pentru toate faptele ilicite săvârșite de aceștia în acest caz necunoscându-se pentru părinți o situație mai grea decât pentru comitenți, ceea ce contravine prevederile Codului Civil.

În literatura noastră juridică a fost susținută opinia potrivit căruia răspunderea părinților pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori ar fi o răspundere obiectivă.În acest sens, unii autori au arătat că „nimic nu se opune ca, de lege lata, atât în literatura juridică, cât și în practica judiciară să se adopte această nouă interpretare mai judiciară, și în același timp, confirmă cu realitatea.

Argumentele invocate în favoarea tezei răspunderii obiective a părinților pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii ale copilului lor au fost contracarate de majoritatea autorilor care au demonstrat că aceste argumente nu pot fi promovate în raport cu actuala noastră legislație.

Un prim argument este acela potrivit căruia art. 1000 alin. 2 nu ar conține prezumții legale de culpă, cât timp legiuitorul nu a determinat în mod special asemenea prezumții. Acest argument nu poate fi acceptat fiind formalist și izolat în literatura noastră juridică. Deși această prezumție nu este special determinată de textul art. 1000 alin. 2 așa cum impun prevederile art. 1200 din Codul Civil, totuși în concepția legiuitorului nostru această normă juridică a fost redactată pentru a se completa cu prevederile alin. 5, dobândind astfel caracter de prezumție legală simplă. Fiind o prezumție legală, ea va dispersa pe acela în favoarea căruia a fost recunoscută, adică pe victima prejudiciului, de administrarea oricărei dovezi.

Cu toate că nu poate fi încadrată din punct de vedere al tehnicii juridice, în cadrul prezumțiilor legale simple întrucât aceasta nu se folosește de procedeul depalsării obiectului probei de la faptul dovedit la cel vecin și conex, dar nici în categoria prezumțiilor judecătorești nefiind lăsată la lumina și înțelepciunea magistratului, totuși aplicarea ei este obligatorie în toate cazurile în care părinții nu au reușit să facă dovada că și-au îndeplinit ireproșabil îndatoririle părintești și că săvârșirea de către minor a afptului prejudiciabil a fost determinată de intervenirea unei cauze străine neimputabile lor.

Cel de-al doilea argument se referă la dificultățile pe care întâmpină părinții atunci când încearcă să dovedească lipsa lor de vinovăție, din cauză că faptele pentru care ei sunt considerați culpabili, adică lipsa de supraveghere și educare a minorului, sunt determinate imprecis, nesigur și controversat. Deși această probatorie a părinților este foarte dificilă, pentru a forma convingerea instanței judecătorești că și-au îndeplinit cu exigență întregul ansamblu de norme de conduită referitoare la îndatoririle părintești și că fapta ilicită săvbârșită de minor a fost determinată de o cauză străină neinputabilă lor, totuși ea nu poate fi considerată imposibilă. Dacă potrivit răspunderii subiective părintești se mai pot exonera de răspundere, în baza acestui argument de răspundere obiectivă, părinții sunt ținuți a răspunde pe temeiul unei obligații de garanție, a deficiențelor de caracter ori manifestărilor datorate vârstei fragede a minorului, exonerarea fiind exclusă.

Faptul că obligația de supraveghere, oricât de sever ar fi exercitată nu ar fi dus la înlăturarea răspunderii părinților nu poate fi interpretat ca un argument al tezei răspunderii obiective, ci această imposibilitate s-ar explica prin faptul de necontestat că supravegherea este o parte componentă a educației, iar unele fapte ilicite săvârșite de copil evidențiază minusuri și deficiențe ale îndatoririlor părintești prevăzute de art. 101 din Codul familiei. Deși în literatura și practica judiciară se recunoaște că la educația necorepunzătoare a copilului minor pot participa, în afară de părinți, într-o oarecare măsură și alți factori cum ar fi grădinița, școala,tutorii, rudele apropiate, cetățenii de pe stadă, și totuși legiuitorul a reglementat doar răspunderea părinților, ca răspundere pentru fapta altuia, deoarece numai aceste persoane au îndatoririle prevăzute de art. 101 alin. 2 din Codul familiei. Pe cale de consecință, susțin autorii anteriori citați, prezumțiile instituite de art. 1000 alin. 2 nu pot primi o interpretare extensivă, obligând și alte persoane. În acest fel „răspunderea pentru fapta altuia s-ar extinde nelimitat și s-ar transforma într-o regulă de răspundere delictuală , echivalând „ cu înlăturarea uneia dintre premisele esențiale ale răspunderii juridice-premisa portivit căruia orice persoană dotată cu discernământul faptelor sale acționează în deplină libertate de acțiune cât și de a opta între un comportament licit și unul ilicit.

În concluzie, așa cum susține majoritatea autorilor, răspunderea acelora care au putut influiența, într-o măsură sau în alta, conduita copilului minor, nu poate fi încdrată în prezumția legală instituită de art. 1000 alin. 2, victima nefiind scutită de dovada culpei acestora, în condițiie prevăzute de art. 998-999 din Codul Civil.

În favoarea tezei răspunderii obiective a fost invocat și modul de soluționare a concursului dintre răspunderea părinților și răspunderea institutorilor și meșteșugarilor. Și de această dată noul argument a fost combătut, susținându-se că atâta timp cât răspunderea celor din urmă se întemeiază expres și exclusiv pe lipsurile manifestate în supravegherea elevului sau ucenicului, ea este esențialmente subiectivă. În caz de conflict răspunderea părinților se va reactiva în cazul în care cadreșle didactice și meseriași vor putea înlătura prezumția stabilită în sarcina lor, referitoare la supraveghere. În aceste condiții, răspunderea părinților se impune ca o răspundere cu caracter general față de răspunderea instituită prin art. 1000 alin. 4, a institutorilor și meșteșugarilor, care este o răspundere cu caracter special. Așa cum precizează un principiu fundamental, „specialia generalibus derogant, răspunderea meșteșugarilor va înlătura răspunderea cu caracter general, doar în situația în care prezumția instituită de art. 1000 alin. 4 nu poate fi înlăturată, deci ea operează efectiv.

Din punct de vedere a logicei juridice, culpa în supraveghere a părinților și culpa în supraveghere a cadrelor didactice și meseriașilor, nu pot fi aplicate simultan, dar, nimic nu împiedică antrenarea concomitentă atât a responsabilităților prevăzute de art. 1000 alin. 2 cât și acelea prevăzute de art. 1000 alin. 4. Această concluzie explică faptul că în acest caz de conflict al celor două feluri de răspunderi „interesează modul de funcționare a prezumțiilor legale respective, nicidecum fundamentul obiectiv al răspunderii părinților.

Conform opiniei dominante, dovada cauzei străine neimputabile reprezintă un argument în favoarea tezei subiective, răspunderea părinților putând fi înlăturată în cazul în care aceștia și-au dovedit nevinovăția. Dacă această răspundere ar fi fundamentată pe criterii obiective, atunci părinții ar fi devenit garanții oricăror „defecțiuni din comportamnetul copiilor lor. S-ar fi ajuns la situații în care părinții ar fi trebuit să garanteze și acele tare ereditare ale copiilor, acele dispoziții ale lor pentru fapte ilicite, sau deficiențe sau manifestări datorate vârstei fragede a acestora, cu toate că ei ar fi dovedit că l-au supravegheat exemplar, că au anunțat din tump autoritățile medicale competente sau că i-au aplicat un tratament adecvat și că s-au opus energic și constant tendințelor antisociale ale copiilor.

Așadar, soluția admisă este aceea potrivit căreia răspunderea părinților trebuie considerată o răspundere subiectivă, fundamentarea ei pe temeiul ideii de garanție, însemnând o asimilare a ei cu răspunderea comitenților, încălcându-se astfel flagrant distincția pe care art. 1000 ali. 5 o face între aceste forme ale răspunderii pentru fapta altuia.

Concluzii

Răspunderea civilă este una din formele răspunderii juridice și una din instituțiile fundamentale ale dreptului nostru. Ca instituție juridică răspunderea civilă constă în totalitatea regulilor principiilor și normelor de drept care reglementează obligația generală care revine oricărui subiect de drept civil de a repara prejudiciul cauzat altuia sau pentru care este chemat de lege să răspundă. Ca formă a răspunderii juridice, răspunderea civilă constă într-un „raport de obligații în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa, ori în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzător.

Elaborată inițial în dreptul roman, ca o instituție cu aplicație generală, ulterior s-a delimitat și detașat față de celelalte forme ale răspunderii juridice, fără a-și fi pierdut aptitudinea de a fi utilizat ca drept comun în materia tuturor formelor răspunderii juridice. În concret, întreaga teorie a răspunderii a fost fundamentată și explicată pornindu-se de la răspunderea civilă. Mai mult, datorită dezvoltării relațiilor sociale au apărut domenii noi de răspundere care nu pot explicate decât prin răspunderea civilă care consacră principiul general de drept în materie, conform căruia cel care cauzaeză altuia un prejudiciu trebuie să-l repare.

Astfel, prin importanța teoretică și practică a răspunderii civile, ea ocupă un loc important în ansamblul formelor răspunderii juridice, întrucât finalitatea reparării prejudiciului se grefează uneori și pe alte forme ale răspunderii pe care le însoțește și completează în vederea restabilirii ordinii de drept încălcate.

Fiind enunțat în art. 998 din Codul Civil, principiul răspunderii civile delictuale își concretizează virtuțile în funcțiile generale ale răspunderii civile pentru cauzarea de prejudicii prin fapta ilicită și anume funcția sancționatoare-constând în obligația de reparare integrală a prejudiciului astfel produs- și funcția educativ preventivă, de preântâmpinare a săvârșirii de noi fapte ilicite, în viitor, atât de către cel sancționat, cât și de alții.

În ciuda importanței deosebite ce i-a revenit în ordonarea desfășurării normale a relațiilor sociale, acest principiu s-a dovedit, uneori, isuficient, motiv pentru care, în decursul unei îndelungate istorii, experiența unei vieți sociale a impus în materia dreptului civil alături de răspunderea pentru propria faptă, răspunderea pentru fapta altei persoane. La baza instituirii acestei din urme forme a răspunderii civile a stat necesitatea ocrotirii intereselor victiemi prejudiciului. „ Simpla sancționare, sub aspect civil, a autorului faptei ilicite, adică obligarea lui la repararea prejudiciului și influiența educativ-preventivă ce decurge din această sancțiune, s-au dovedit uneori nesatisfăcătoare, în măsura în care insolvabilitatea totală sau parțială a celui sancționat constituie un obstacol în calea reparării integrale a prejudiciului cauzat.

Justificând necesitatea reglementării răspunderii civile pentru fapta altei persoane, în literatura juridică s-a precizat că

Consacrată în art. 1000 al Codului Civil, instituția răspunderii civile delictuale pentru fapta altei persoane prezintă mai multe forme dintre care în privința

răspunderea civilă a părinților pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori reglementată de alin. 2

-răspunderea meșteșugarilor și institutorilor pentru faptele elevilor și ucenicilor, instituită în alin. 4 al aceluiași articol.

După cum a precizat reglementarea în vigoare privind răspunderea părinților pentru copilul minor a prilejuit încă numeroase controverser, începând cu temeiurile răspunderii, continuând cu condițiile generale și cele speciale ale răspunderii și sfârșind cu corelația în care se află răspunderea meșteșugarilor.

Exigențele privitoare la îndatoririle părinților față de copii lor minori și grija pentru ocrotirea intereselor victimei prejudiciate au determinat evoluția concepției referitoare la temeiurile răspunderii părinților, de la concepția potrivit căreia răspunderea acestora se întemeiază pe neîndeplinirea de către părinți a îndatoriri de supraveghere, pâna la concepția în baza căreia la lipsa de supraveghere trebuie adăugate și lipsurile în educația și creșterea minorului imputabile părinților. Ba, mai mult, în acest din urmă caz s-a susținut că temeiul răspunderii ar trebui să fie, afirmă unii autori, lipsa de supraveghere combinată cu carențe în creștere și nu în educație, noțiunea de creștere având un sens mult mai larg, vast, decât cel de educație.

Departe de a fi soluționată această controversă persistă, însă sub presiunea evoluției gradului general al științei și tehnicii, a societății, într-un cuvânt se poate afirma că practica judecătorească din țara noastră a început să admită, adevărat, totuși destul de timid acest punct de vedere, fără a fi părăsite în unele cazuri vechile orientări(exemple). Spre exemplu, într-o decizie din anul 1976 a secției penale a Tribunalului, examinându-se răspunderea părinților pentru fapta copilului minor, care, reușind să fugă dintr-un centru de reeducare unde a fost internat, a comis o serie de infracțiuni cauzatoare de prejudicii, s-a precizat că „întrucât răspunderea părinților pentru faptele cauzatoare de prejudicii săvârșite de copiii lor minori se bazează pe o prezmție de culpă constând într-o lipsă, nu nuami în supraveghere, ci și în educație, instanțele trebuiau să verifice și să examineze răspunderea părinților minorului…. Rezultată din deficiențele în educația copilului lor, care le-ar fi imputabile. Desigur, părinții ar putea fi exonerați de răspundere, numai dacă ar dovedi în mod convingător că, în concret s-au preocupat de educarea copilului lor și câ, nu s-au dezinteresat de copil și nu au neglijat educarea lui.

Aceste inconsecvențe existente atât în teorie cât și în practică deturnează instituția răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia de la formalitățile sale, determinând în același timp un grad scăzut de certitudine și siguranță a raporturilor juridice civile născute în acest mod. Plecând de la aceste premise, majoritatea autorilor , concluzia care se impune, atât prin consecvență logică, dar mai ales prin ridicarea la rang de principiu fundamental a echității, este aceea a schimbării opticii referitoare la răspunderea părinților pentru faptele copiilor minori și fundamentul acestei răspunderi, renunțându-se la acele fundamentări, isuficiente prin argumentare și susceptibile de numeroase controverse, privitoare la lipsurile imputabile părinților în supravegherea, educarea și creșterea copiilor. La această argumentare trebuie adăugat și acela privitor la eforturile statului nostru, efectuate în vederea integrării în structurile europene și euro-atlantice, de a se defini ca un stat de drept, care susține și necesită armonizarea legislației interne la standardele impuse de acesta. . Acest fapt determină și compatibilizarea instituțiilor juridice, inclusiv a răspunderii juridice, formă specifică a răspunderii sociale. Această compatibilizare a instituțiilor juridice va impune și o standardizare la nivel european a criteriilor de valorizare în procesul de elaborare a normelor de drept, proces complex, dificil și datorită faptului că aceste „criterii de valorizare depind de optica valorică a membrilor unei societăți , cu toate că, „însăși noțiunea de adevăr, la care apelează orice demers în planul cunoașterii, nu poate fi concepută și nici explicată în cadrul perspectivei induviduale, ci în limitele unei perspective sociale-ceea ce presupune, chiar din această perspectivă abstractă, raportarea dreptului la cadrul social.

Susținând aceeași schimbare de optică s-a constatat că practica noastră judecătorească ne oferă numeroase exemple în care faptele ilicite cauzatoare de prejudicii ale copilului minor fie nu pot, fie cu greu pot fi explicate prin insuficiențele în supraveghere, educație sau creștere. Cele mai frecvente sunt acele fapte constând în vătămarea sănătății sau integrității corporale, săvârșite ca urmare a unor gesturi spontane în sensul unor jocuri obișnuite, de copii, desfășurate în timp ce aceștia se află la școală, într-un parc, acasă, etc. În toate aceste situații, deși condițiile pentru angajarea răspunderii personale ale minorului ar fi întrunite, victima prejudiciului nu poate fi despăgubită, întrucât, minorul este lipsit de mijloace materiale. (Actuala rev).Potrivit oricăreia dintre concepțiile exprimate în legătură cu fundamentarea răspunderii părinților, aceeași autori afirmă că ar duce în aceste cazuri, „ fie la exonerarea de răspundere a făptuitorilor, fie la exagerata interpretare a comportamentului copilului, numai spre a se ajunge la concluzia neconformă realității, că acest comportamnet s-a datorat lipsurilor în supraveghere, educație sau creștere, antrenând astfel răspunderea părinților potrivit art. 1000 ali. 2 din Codul Civil.

De aceea, în concepția autorilor citați ambele soluții sunt susceptibile de numeroase criterii, pentru următoarele argumente.

Pe de o parte, exonerarea părinților „ar fi inechitabilă, lăsând victima complet nedespăgubită, deși părinții, ca persoanele cele mai apropiate de minor ar trebui să fie primii garante ai comportamentuluii acestora în societate.

În al doilea rând, obligația părinților la despăgubiri printr-o exagerată interpretare a modului de îndeplinire a îndatoririlor de supraveghere, educație sau creștere, „ ar fi, de asemenea, inechitabilă, deoarece s-ar putea întemeia pe o învinuire nejustificată adusă părinților, chiar în ipoteza în care nu li s-ar putea, în realitate, imputa vreo culpă în îndeplinirea îndatoririlor menționate.

Plecând de la aceste considerente, în literatura de specialitate s-a afirmat cu titlu de lege ferenda consacrarea unor noi principii care să guverneze răspunderea părinților pentru faptele copiilor monori și car să înlăture definitiv diferențele de opinii a căror enumerare o prezentăm mai jos.

Un prim principiu ar fi acela că răspunderea părinților pentru fapta copiilor minori să decurgă din chiar calitatea de părinte. Ca acest fundament al acestui principiu s-a exprimat ideea unei adevărate garanții generale față de terți, implicând solidaritatea dintre părinți și copilul minor, pe care legea o instituie pentru toate obligațiile născute în persoana minorului, ca urmare a faptelor cauzatoare de prejudicii săvârșite de acesta În acest sens susținătorii acestei propuneri legislative conchid (afirmă) „credem că solidaritatea familială este aceea care va trebui să impună ideea de garanție, fiind profund inechitabil și cu consecințe negative pentru dezvoltarea viitoare a copilului minor, faptul că părinții s-au desolidarizat de el și au reușit să fie exonerate de răspunderea civilă, iar întreaga responsabilitate patrimonială și morală să fie lăsată doar pe umerii neputincioși ai copilului autor direct al prejudiciului.

În temeiul acestei concepții, catuala fundamentare a răspunderii, pe ideea lipsei de supraveghere ori a lipsei de supraveghere unită cu lipsurile în educație ori creștere, devine inutilă.

A doua idee călăuzitoare aduce cu sine și o condiție necesară angajării răspunderii părinților, și anume ca în persoana minorului să fie întrunite condițiile privind răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie. Singura excepție admisă în această situație fiind aceea a minorului nevârstnic, lipsit de discernământ, în cazul căruia se susține angajarea răspunderii părinților, deși lipsește condiția capacității delictuale a minorului.

Strâns legat de principiul anterior este acela potrivit căruia toate cazurile de exonerare de răspundere pentru fapta proprie examinate și incidente în persoana minorului vor constitui cauze de exonerare de răspundere și pentru părinți.

În concurs cu răspunderea altor persoane pentru fapta ilicită a minorului( deci a meșteșugarului), răspunderea părinților apare ca o răspundere generală și subsidiară. Așadar, în cazul în care minorul aflându-se temporar în supravegherea altor persoane, într-o școală, instituție de ocrotire, săvârșește o fapă ilicită cauzatoare de prejudicii, în limitele răspunderii instituite de lege pentru acea categorie de persoane, răspunderea părinților, fără a dispărea, este suspendată. Dacă persoanele respective dovedesc lipsa lor de culpă înlăturând prezumția ce operează împotriva lor și pe cale de consecuntări, răspunderea părinților devine activă, efectivă și operativă.

Pentru sporirea exigențelor față de răspunderea părinților pentru faptele copiilor minori se propune instituirea unui sistem de asigurări de răspundere civilă pentru prejudiciile astfel cauzate care să asigure o mai sigură și raidă despăgubire a victimelor.

Se propune ca la viitoarea modificare a Codului Civil instituția răspunderii părinților să figureze sub o nouă fundamentare aceea a ideii de garanție, exigentă care nu se justifică față de caracterul subiectiv al acestei răspunderi indirecte. Prin înlăturarea părinților din categoria răspunzătorilor indirecți care se pot exonera de răspundere dovedind că n-au putut împiedica producerea faptului prejudiciabil , așa cum prevede art. 1000 alin 5 din Codul Civil, asistăm la o asemănare, sub acest aspect, ala exonerării, din ce în ce mai mare cu o altă formă a răspunderii pentru fapta altuia cea a comitenților pentru faptele prepușilor reglementată de art. 1000 alin.3 din Codul Civil, părinții fiind astfel garanți ai întregului comportamnet al copilului minor.

Întrucât această nouă propunere de reglementare nu face nici o precizare cu privire la menționarea sau înlăturarea art. 1000 ali. 5 în cazul răspunderii părinților pentru faptele ilicite ale minorilor, ne întrebam dacă tendința de obiectivare a răspunderii mai sus menționate, nu face de prisos, în acest caz, existența acestui articol.

Totuși, ținând cont de scopul pozitiv avut în vedere la elaborarea acestei propuneri, apărarea intereselor victimei la care au achiesat numeroși autori, dar și faptul că asemănătzor răspunderii comitenților ideea de vinovăție nu este străină ideei de garanție, considerăm că această soluțier odată adoptată va asigura o practică constantă în această materie mereu controversată, a răspunderii civile delictuale pentru fapta altei persoane.

BIBLIOGRAFIE

Albu Ion, Ursa V., Răspunderea civilă pentru daunele morale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979

Anghel M. Ion, Deak Fr., Popa M., Răspunderea civilă, Ed. Științifică, București, 1970

Calmuschi Otilia, Aspecte ale răspunderii părinților pentru fapta copilului minor desprinse din practica judiciară din S.C. J. nr. 4/1978

Costan M. N. O încercare de definire a noțiunii răspunderii juridice în R.R.D., nr. 5/1970

Dear Fr., Responsabilitatea civilă a părinților pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori în L. P. nr 6/1956

Barach E. A., Nestor I. Zilberștein S., Ocrotirea părintească, Ed. Științifică, București, 1960

Eliescu M. , Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei R.S.R. București 1972

Firoiu D. V., Istoria statului și dreptului românesc, Editura Fundației Chemarea , Iași, 1992

Ghimpa N. D., Responsabilitatea civilă delictuală și contractuală București, 1946

Ghimpu Sandală, Grossu Sigismund, Capacitatea și reprezentarea persoanelor fizice în R.S.R., Ed. Științifică, București, 1960

Codul Calimach, Ediție critică, Ed. Academiei 1958

Hanga V., Drept privat român, Ed. Didactică și Pedagogică București, 1978

Ionașcu T., Curs de drept civil. Obligațiuni, Ed. Litografia învățământului, București 1950

Sakotă M. Vasile, Dreptul român, vol. II, Iași 1993

Sosserand L., Prefață la lucrarea lui Andre Braun, Rapss et demaines des resposabilites contractuelle et delictuelle, citat după Anghel M. I., Deak Fr., Popa M. F. , vezi-33-Lazăr M.

Lorinz. L., Strănanu M., Răspunderea juridică-parte integrantă a răspunderii sociale, în „Studii și cercetări juridice nr 1/1970

Lulă Ion, Contribuții la studiul răspunderii civile delictuale Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1997

Marcu Pop L., Istoria dreptului românesc, vol II, partea I Ed, Academiei, București 1984

Mariensci Ghe., Răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate prin faptele altora, Universitatea Al. I. Cuza, Facultatea de Drept,, Teză de doctorat, Iași, 1974

Naschitz A., Contribuții la studiul formării și dezvoltării constituției juridice în țara noastră, Ed. Științifică, București, 1957

Mihuță I. G. ,Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe 1980-1985, Ed. Științifică și Enciclopedică, București 1986, p. 152-153, vezi 31-Pătulea V.

Petre Anca, Popescu Tudor R., Teoria generală a obligațiilor, Ed. Stiințifică, București 1968

Pop Liviu, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Ed. Fundației Chemarea, Iași 1997, vezi 34

Pop Octavian, Despre răspunderea civilă delictuală, Ed. Ando Tours, Timișoara 1997

Pravilniceasca condică, Ediție critică, Ed. Academiei 1957

Romașan Ioan Dorel, Vinovăția în dreptul civil român, Ed. All Beck, București, 1999

Stătescu C. , Bârsan C. , Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All, București 1993

Stătescu C. , Răsounderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, Ed. Științifică și enciclopedică, București 1984

Stătescu C., Drept roman. Delictele. Ediția a-III-a, litografiată la Universitatea Babeș Bolyai, Cluj-Napoca, Capitolul Isoricul delictelor, București, 1919

Tomulescu C. Ștefan, Drept roman, București 1973

Pătulea V. , Răspundere și responsabilitatea socială și juridică Ed. Științifică și enciclopedică, București. 1980

Voicu A. Virgil, Răsounderea civilă delictuală, Ed. Lumina Lex, Cluj-Napoca, 1999

Lazăr M. , Examen teoretic la practicii judiciare privind dovada împrejurărilor care atrag exonerarea de răspundere civilă a părinților în R.R.D. nr. 11/1985 p. 51

Pop Liviu, Hoffer G. , Cu privire la fundamentarea răspunderii fără culpă a părinților pentr prejudiciiule cauzate de copiii lor minori, Universitatea Babeș Bolyai, jurisprudența nr. 1982 p. 45

JURISPRUDENȚA

Tribunalul Suprem, sect. penală, decizia nr 1777 din 9 august 1976, nepublicată, p. 29

Tribunalul Suprem, decizia civilă nr. 4 din 17 ianuarie 1977 în Culegerea de Decizii pe anul 1977, p. 310-313

Tribunalul județean Timiș, dec. civ. Nr. 104/1980 în Rev. Rom. De drept nr. 8/1980 p. 59

Tribunalul Suprem, sect. pen. decizia nr. 204/1964 în Culegerea de Decizii pe anul 1964, p. 13

Tribunalul Suprem, pen. decizia nr. 482/1964 în Justiția Nouă 4/1965, p. 35

Tribunalul Suprem, sect. civ. Dec. nr. 431/1985

Tribunalul Suprem, secț. pen., decizia nr. 483/1970 în R.R.D. nr. 8/1970, p. 160

Tribunalul Regional Cluj, decizia nr. 1934 din 6 mai 1955 în S. M. nr 1/1956, p. 154

Tribunalul jud Neamț, decizia pen. nr. 15/1970, în R.R.D. nr. 7/1970 p. 184

Tribunalul Suprem, secț. pen. decizia nr. 40/ 8 ianuarie 1974 în Codul Civil pe anul 1974, p. 488

Tribunalul jud. Bacău dec. pen. dec. nr. 413/1972 în R.R.D. nr. 9/1973 p. 135, A. Glăvan

Tribunalul Suprem, secț. civ. dec nr.183/1977 în R.R.D. nr 9/1977, p. 56

Tribunalul Suprem, sect. civ, dec. nr. 1007 din 17 iunie 1978 în Codul Civil 1970, p. 110

Tribunalul Suprem, sect. civ. dec. nr 924/5 aprilie 1973 în Codul Civil pe anul 1973, p. 175

Decizia de îndrumare nr. 6 din 17 noiembrie 1973 cu privire la judecarea cauzelor cu infractori minori pct. 12 în Codul Civil pe anul 1973

Tribunalul Suprem, Decizia nr. 4 din 17 ianuarie 1977 în Codul Civil pe anul 1977

Decizia Tribunalului județean Timiș, nr. 104/ 25 ianuarie 1980 în R.R.RD. nr. 8/1980

ACTE NORMATIVE

Constituția României

Codul Civil

Codul Familiei

Ordonanța nr 25/1997 privind adopția