.protectia Ranitilor, Bolnavilor Si Naufragiatilor, In Caz de Conflict Armat
MOTO:
„Umanitatea ar fi fericita pentru mult timp daca oamenii si-ar pune intregul lor geniu nu in slujba repararii greselilor pe care le fac, ci in aceea a faptului de a nu le comite ”
G.B. SHAW
CAPITOLUL I
CONSIDERATII GENERALE PRIVIND CONFLICTELE ARMATE SI ASISTENTA UMANITARA ACORDATA VICTIMELOR CONFLICTELOR ARMATE.
SECTIUNEA I
De la „razboaiele clasice” la conflictele internationale
In forma sa clasica, razboiul apare odata cu aparitia statelor. Privit sub aspect formal – juridic, „fenomenul sociologic razboi este, intre altele, limitat in spatiu si timp si supus regulilor juridice speciale; acestea variaza esentialmente dupa loc si epoca.”
Intr-adevar, primele reguli juridice ale razboiului dateaza din vremuri indepartate, ele fiind o reflectare a relatiilor de productie din epocile respective si a uzantelor locale. In epoca moderna razboiul a fost guvernat de regulile inscrise in Conventiile de la Haga (1899 si 1907) si Geneva (1864, 1906, 1929), primele reglementand raporturile dintre beligeranti si combatanti, iar ultimele regimul persoanelor care au suferit consecintele ostilitatilor.
In sistemul conventiilor sus-amintite, razboiul apre ca fiind „situatia legala in care doua sau mai multe state sunt autorizate sa decida conflictul lor prin folosirea fortei armate, sau ca fiind o sangeroasa lupta armata intre grupuri organizate”.
Dreptul international umanitar are numeroase componente, el intrand initial in limbajul de specialitate sub denumirea de „drept al razboiului”, sub forma de doua acceptiuni:
jus ad bellum – termen ce reprezinta totalitatea regulilor ce se refera la conditiile in care un stat putea sa recurga la folosirea fortei armate si
jus in bello – termen ce reprezinta totalitatea normelor aplicabile intre partile aflate in conflictul armat.
Fiind o institutie legala a dreptului international si prerogativa a suveranitatii de stat de a-l declansa, razboiul avea, in acceptia sa clasica, un caracter simetric, intrucat el opunea entitatii suverane, asemanatoare sub raport socio-politic si juridic, statele, excluzand din campul sau conceptual si normativ luptele duse de popoare pentru cucerirea independentei nationale care erau denumite, dupa caz, „expeditii” contra popoarelor necivilizate, a triburilor sau chiar a raufacatorilor.
Intregind imaginea conceptului clasic al razboiului, s-ar putea aprecia ca el a avut, atat ca stare de fapt, cat si sub raport juridic, un caracter european : de la inceputuri si pana la mijlocul secolului al XX-lea, Europa a fost principalul teatru de razboi.
„Dupa formarea marilor state ale Europei – scria A.F.Frangulis – omenirea a trait mai mult ca oricand in razboi.”
Ca procedura, in sistemul Coventiilor de la Haga, schema razboiului era urmatoarea: el incepea printr-o declaratie de razboi sau prin dezlantuirea efectiva a ostilitatilor; intre beligeranti intervenea starea de razboi. Pe plan intern, tara trecea pe picior de razboi; legislatia din timp de pace era inlocuita cu legislatia din timp de razboi, care prevedea o serie de restrictii si indatoriri, intra in vigoare dreptul razboiului; se rupeau relatiile diplomatice, se suspendau relatiile pasnice – acordurile si tratatele bilaterale si majoritatea celor internationale – cetatenii inamici erau lasati sa paraseasca tara sau erau internati, ori li se impuneau o serie de restrictii mult mai mari decat cetatenilor proprii, erau autorizate actele de ostilitate. Razboiul producea efecte si fata de neutri, care aveau datoria de a pastra o stricta impartialitate fata de beligeranti si de a se abtine de la orice amestec in actiunile de razboi ale beligerantilor, inclusiv de a nu face comert cu marfuri care ar intari potentialul militar al uneia dintre parti.
Conceptul clasic de razboi, inclusiv dreptul de a-l reglementa, nu oglindesc decat starea de fapt de dinaintea celui de-al doilea razboi mondial si al perioadei decolonizarii. Ori, revolutia tehnico-stiintifica a adus elemente noi in tehnica razboaielor, cu profunde implicatii si pe plan juridic.
Violenta, ca mijloc de solutionare a divergentelor dintre state, este prezenta in atmosfera factorilor politici ai lumii contemporane. Dar, un element nou, totusi, a intervenit: violenta nu mai poarta denumirea de razboi, din cauza CARTEI O.N.U care a ilegalizat aceasta institutie, ci de conflict armat.
Termenul de „conflict armat international”, care figureaza in conventiile adoptate dupa 1949, se defineste, ingeneral, ca fiind forma de lupta armata dintre doua subiecte de drept international, care nu implica recunoasterea formala a starii de razboi. Cercetand izvoarele dreptului umanitar aplicabil actelor de violenta, observam ca ele evidentiaza existenta a patru tipuri de conflicte armate care intra sub incidenta lor:
conflictele armate internationale intre state, guvernate de Conventiile de la Haga si mentionate in art.2 comun celor patru conventii de la Geneva din 12 august 1949 si in art. 1 paragraful 3 din Protocolul I din 1977;
razboaiele de eliberare de sub dominatie coloniala, a ocupatiei straine si razboaiele impotriva regimurilor rasiste, prevazute in art.1 paragraful 4 din Protocolul I din 1977;
Conflictele armate neinternationale stipulate in art.3 comun celor patru Conventii de la Geneva din 1949;
conflictele armate neinternationale, dupa art.1 al Protocolului II de la Geneva din 1977.
Toate aceste forme de violenta sunt guvernate de alte asemenea manifestatii de violenta, dar care nu intra in sfera de compententa a dreptului umanitar (tensiune interna, dezordini, tulburari ale ordinii publice, stari de urgenta si de necesitate, revolutii, insurectii care sunt contrare ordinii de drept etc.)
Consacrat in art. 2 comun al celor patru Conventii de la Geneva din 12 august 1949 cu privire la victimele de razboi, si in art.1, pct. 3 din Protocolul I de la Geneva din 8 iunie 1977, termenul de „conflict armat international” este mult mai cuprinzator decat acela de „razboi”, si are un continut diferit.
Dupa cum se poate constata, acel articol defineste:
un razboi interstatal declansat printr-o declaratie de razboi sau ultimatum;
un conflict armat intre doua sau mai multe state, chiar daca starea de razboi nu este recunoscuta de una din ele;
rezistenta miscarilor organizate in situatii de ocupatie totala sau partiala a teritoriului unui stat, chiar daca aceasta ocupatie nu intampina nici o rezistenta militara.
Luptele armate duse de entitati nestatale nu erau recunoscute de Conventiile din 1949 ca intrand in sfera conflictelor armate internationale. Ele vor fi recunoscute ca atare prin art.1, pct.4 din Protocolul I din 1977, sun incidenta caruia intrau urmatoarele 3 tipuri de conflicte:
razboaiele de eliberare nationale duse de miscarile de eliberare impotriva dominatiei coloniale (spre exemplu, conflictele din Iugoslavia, Iordania, Algeria, Kenya etc.)
luptele duse de popoarele aflate sub regim de ocupatie impotriva puterii ocupante, ca de exemplu, lupta popoarelor arabe contra ocupatiei israeliene;
luptele duse de populatiile majoritare dintr-un stat impotriva regimurilor rasiste, cum, de pilda, sunt luptele de eliberare a popoarelor din Africa, Australia, Zimbabwe, Namibia etc.
Datorita faptului ca Protocolul I recunoaste caracterul international al razboaielor de eliberare nationala, o serie de state, intre care Marea Britanie, S.U.A, Israel, au refuzat sa-l ratifice, considerandu-l „un instrument al terorismului international”.
Consacrarea conceptului juridic de „conflict armat international” ca expresie a unor noi realitati social-politice si a evolutiilor inregistrate in dreptul international public, ridica problema dreptului care il guverneaza.
Pentru a intregi imaginea conflictului armat in epoca contemporana s-ar cuveni cateva scurte consideratii asupra conflictului armat neinternational. Ideea definirii si reglementarii juridice a conflictului armat neinternational dateaza din 1949, ea fiind pusa pentru prima data la Conferinta Diplomatica de la Geneva, gasindu-si materializarea in art.3 comun celor 4 conventii, privind victimele de razboi.
Art. 3 comun este astfel fundamentat: In caz de conflict armat neprezentand un caracter international si ivit pe teritoriul unuia din Inaltele Parti contractante din partile in conflict va trebui sa aplice cel putin urmatoarele dispozitii:
Persoanele care nu participa direct la ostilitati, inclusiv fortele armate care au depus armele si persoanele care au fost scoase din lupta prin boala, raniri, detentiune sau pentru orice alta cauza, vor fi in toate imprejurarile tratate cu omenie, fara nici o discriminare bazata pe rasa, culoare, religie sau credinta, sex, nastere sau avere sau orice alt criteriu analog.
In acest scop sunt si raman prohibite, oricand si oriunde, cu privire la persoanele mentionate mai sus:
atingerile aduse vietii si integritatii corporale, mai ales omorul sub toate formele, mutilarile, cruzimile, torturile, chinurile;
luarile de ostatici;
atingerile aduse demnitatii persoanelor, in special tratamentele umilitoare si injositoare;
condamnarile pronuntate si executiile efectuate fara o judecata prealabila, data de un tribunal constituit in mod regulat insotite de garantii judiciare recunoscute de catre popoarele civilizate.
3. Ranitii si bolnavii vor fi ridicati si ingrijiti. In acceptiunea art.3 comun celor 4 Conventii din 1949, conceptul de conflict armat neinternational cuprinde:
razboaie civile;
razboaie de eliberare nationale impotriva dominatiei coloniale;
razboaie religioase pentru schimbarea regimului politic intr-o tara;
razboaiele de secesiune etc.
Dezvoltand art.3 din cele patru Conventii de la Geneva din 1949, si art 1 si 2 din Protocol, alcatuit dintr-un preambul si 28 de articole definesc: campul de aplicare material si respectiv ratiuni personale, precizand ca el se aplica „la toate conflictele armate care nu sunt acoperite de articolul prim din Protocolul I si care se desfasoara pe teritoriul uneia din Inaltele Parti Contractante intre fortele sale armate si fortele armate dizidente sau grupurile armate organizate care, sub conducerea unui comandant responsabil, exercita pe o parte a teritoriului sau un control care sa le permita sa duca operatiuni armate continue si concentrate si sa aplice prezentul Protocol”.
Protocolul stabileste in art.4 garantiile fundamentale ale persoanelor care nu participa direct sau nu mai participa la ostilitati, interzicand, mai ales, aplicarea de pedepse colective si torturi. In ce priveste persoanele private de libertate pentru motive in relatie cu conflictul armat, Protocolul, interzicand pedepsele colective, prevede ca: ranitii, bolnavii si naufragiatii, fie ca au luat parte sau nu la conflictul armat, vor fi tratati cu omenie si vor primi ingrijirile medicale necesare; vor primi, in aceeasi masura ca si populatia civila, alimente si apa si vor beneficia de masuri de salubritate si igiena; vor fi autorizati sa primeasca ajutoare individuale si colective; vor putea sa beneficieze, daca ar dori sa lucreze, de conditii de munca si garantii asemanatoare celor de care se bucura populatia civila.
Protocolul descrie conditiile in care se pot desfasura urmaririle penale impotriva persoanelor care au participat la conflictul armat, el inspirandu-se intr-o larga masura din Pactele dreptului omului. Protocolul contine, de asemenea, prevederi referitoare la raniti, bolnavi si naufragiati, interzicand infometarea populatiei civile ca metoda de lupta, deportarea fortata.
In afara conflictelor armate internationale si a conflictelor armate neinternationale, care formeaza obiectul dreptului international umanitar, exista si alte forme de violenta, denumite in art.1 paragraful 2 din Protocolul II „tensiuni interne si tulburari interioare”. Aceste situatii de tensiuni si tulburari interne se caracterizeaza printr-un grad de violenta care depaseste ceea ce este inerent in timpuri normale (ex: criminalitatea de zi cu zi) dar mult inferior situatiilor de conflicte armate neintedesfasoara pe teritoriul uneia din Inaltele Parti Contractante intre fortele sale armate si fortele armate dizidente sau grupurile armate organizate care, sub conducerea unui comandant responsabil, exercita pe o parte a teritoriului sau un control care sa le permita sa duca operatiuni armate continue si concentrate si sa aplice prezentul Protocol”.
Protocolul stabileste in art.4 garantiile fundamentale ale persoanelor care nu participa direct sau nu mai participa la ostilitati, interzicand, mai ales, aplicarea de pedepse colective si torturi. In ce priveste persoanele private de libertate pentru motive in relatie cu conflictul armat, Protocolul, interzicand pedepsele colective, prevede ca: ranitii, bolnavii si naufragiatii, fie ca au luat parte sau nu la conflictul armat, vor fi tratati cu omenie si vor primi ingrijirile medicale necesare; vor primi, in aceeasi masura ca si populatia civila, alimente si apa si vor beneficia de masuri de salubritate si igiena; vor fi autorizati sa primeasca ajutoare individuale si colective; vor putea sa beneficieze, daca ar dori sa lucreze, de conditii de munca si garantii asemanatoare celor de care se bucura populatia civila.
Protocolul descrie conditiile in care se pot desfasura urmaririle penale impotriva persoanelor care au participat la conflictul armat, el inspirandu-se intr-o larga masura din Pactele dreptului omului. Protocolul contine, de asemenea, prevederi referitoare la raniti, bolnavi si naufragiati, interzicand infometarea populatiei civile ca metoda de lupta, deportarea fortata.
In afara conflictelor armate internationale si a conflictelor armate neinternationale, care formeaza obiectul dreptului international umanitar, exista si alte forme de violenta, denumite in art.1 paragraful 2 din Protocolul II „tensiuni interne si tulburari interioare”. Aceste situatii de tensiuni si tulburari interne se caracterizeaza printr-un grad de violenta care depaseste ceea ce este inerent in timpuri normale (ex: criminalitatea de zi cu zi) dar mult inferior situatiilor de conflicte armate neinternationale.
SECTIUNEA A II-A
Protectia ranitilor, bolnavilor si naufragiatilor in reglementari anterioare Conventiilor de la Geneva din 12 august 1949
In dreptul international exista un principiu conform caruia persoanele scoase din lupta si cele care nu participa direct la ostilitati vor fi respectate, protejate si tratate cu omenie. Acest principiu a fost consacrat in forma embrionara in Conventia de la Geneva pentru ameliorarea soartei militarilor raniti, in fortele armate din campanie, din 22 august 1864 si dezvoltat pe parcursul timpului pana la valentele conferite prin Protocoalele aditionale din 8 iunie 1977.
Primele reglementari sporadice izolate, care cuprindeau printre altele si obligatiile reciproce ale statelor beligerante de a ingriji ranitii militari dateaza din secolul al XVI-lea, dar monografii consacrate dreptului razboiului incep sa apara inca din secolul al XIV-lea, precum si in lucrari teologice, mult mai devreme.
Considerat parintele dreptului international si cel mai de seama reprezentant al scolii dreptului natural, in celebra sa lucrare „De jure belli ac pacis”, Hugo Grotius considera ca dreptul razboiului nu exista, intrucat, dupa el, orice razboi este un fapt antijuridic si antisocial. Singurul lucru pe care il admitea, era acela ca atunci cand un razboi se declanseaza trebuie sa respecte intotdeauna indatoririle umanitare.
Tot in secolul al XVII-lea apare un numar destul de mare de conventii incheiate intre beligeranti:
carteluri, in care sunt prevazute obligatii reciproce de a ingriji ranitii si bolnavii;
capitulatii – pentru predarea locurilor fortificate;
armistitii, unde sunt enumerate reguli privind tratamentul ranitilor si bolnavilor.
Doctrina consemneaza, totodata, existenta unei norme cutumiare, conform careia puterile beligerante au obligatia de a se abtine de la uciderea, mutilarea si maltratarea ranitilor si bolnavilor inamici.
Adevaratii protagonisti ai dreptului umanitar n-au aparut decat in „secolul luminilor”, fiind aceia care vor formula o doctrina esentialmente umanitara, dupa care razboiul ar trebui sa se limiteze la lupta intre militari, fara a produce rau populatiei civile. Principalii fauritori ai acestei conceptii – Montesquieu, Voltaire, Jean Jaques Rousseau, Diderot, Emeris de Vattel, Helvetius – au adus o contributie importanta la dezvoltarea stiintei si culturii, inclusiv a umanitarismului.
Secolul al XIX-lea va intra in istorie ca secolul abolirii sclaviei, al crearii Crucii Rosii Internationale si elaborarii primelor conventii generale cu caracter umanitar, inregistrandu-se progrese sensibile in domeniul ameliorarii suferintelor umane si al consolidarii protectiei victimelor de razboi.
Ororile abominabile de pe campul de lupta petrecute in 1859 la Solferino, ca urmare a perfectionarii tehnicii de razboi au suscitat o vie emotie in randul popoarelor, fapt ce a avut ca rezultat semnarea la Geneva, la 22 august 1864, a Conventiei pentru ameliorarea soartei militarilor raniti in armatele in campanie.
Conventia enunta principiul conform caruia „militarii raniti sau bolnavi vor fi stransi si ingrijiti indiferent de natiunea careia apartin”(art. 6).
Conventia cerea, de asemenea, sa se asigure protectie si respect ambulantelor si spitalelor militare, precum si presonalului si materialului acestor formatiuni si creeaza o emblema a Crucii Rosii, semnul protector al personalului si materialelor.
Conventia a jucat un rol insemnat in formarea dreptului umanitar, constituind o inovatie in practica diplomatica: introduce cateva reguli care, spre deosebire de normele anterioare care aparau – in principal- interesele politice ale statelor, reglementeaza, de asta data, protectia persoanelor.
Prima Conventie de la Geneva din 1864 a fost apreciata de juristul elvetian J.S. Pictet astfel: „Ea pune bazele intregului drept umanitar, precum si dreptul razboiului. Ea sta, intr-un anumit sens, la originea puternicei miscari, care tinde sa reglementeze, pe cale pasnica, conflictele si sa mentina pacea, actiune sustinuta de Societatea Natiunilor si azi de Organizatia Natiunilor Unite”.
Semnificatia majora a acestui document consta, credem, nu atat in continutul normelor pe care le enunta, desi acestea nu sunt lipsite de importanta, cat mai ales in carcaterul sau de durabilitate. Este stiut ca toate intelegerile realizate pana atunci – carteluri, armistitii etc. – aveau o durata stric limitata la un anumit razboi sau la un moment al acestuia, asemenea intelegeri nu aveau valabilitate juridica generala pentru toti oamenii si pentru toate timpurile. Atat prin fond, cat si prin forma, „aceasta Conventie devine inspiratoarea si modelul tuturor conventiilor internationale care alcatuiesc astazi dreptul international umanitar.”
Prima aplicare in practica a acestei Conventii s-a facut doua decenii mai tarziu, in razboiul sarbo-bulgar din 1865 cand, rand pe rand, armatele celor doua state, mai intai cea sarba, apoi si cea bulgara au patruns pe teritoriul advers, lasand pe campul de lupta in retragere, un impresionant numar de raniti, dar, totodata si detasamente militare pentru a-i ingriji. Situatia amintita a fost, din pacate, o exceptie, cauzele in care Conventia si-a gasit o loiala aplicabilitate fiind foarte rare.
Un lucru mai retine atentia: caracterul limitat al Conventiei care se aplica numai razboaielor terestre nu si celor navale. A trebuit sa se petreaca un „Solferino maritim” – razboiul naval de la Lissa din 1866 – pentru ca imperiul lui Napoleon sa faca obiectul unor preocupari de reglementare juridica. Aastfel, dupa ce a intervenit si holocaustul din 1899 de pe Coastele Cubei, la prima Conferinta de la Haga din 1899 a fost elaborata Conventia pentru adaptarea la razboiul maritim a principiilor Conventiei de la Geneva.
Opt ani mai tarziu s-a deschis, tot la Haga, cea de-a doua Conferinta de pace, cu scopul de a continua opera celei dintai, mai ales in ce priveste codificarea regulilor razboiului maritim. Cea de-a X-a Conferinta din 1907 viza totusi mai ales „marinarii si militarii imbarcati si alte persoane atasate marinarilor si armatelor, raniti si bolnavi”, mentionand „naufragiati” mai degraba la marginea primelor categorii.
Izbucnirea primului razboi mondial, in 1914, a surprins omenirea fara baze juridice stabile, ceea ce a determinat organismele umanitare, in special C.I.C.R sa recurga la o serie de improvizatii (ex.: crearea la Geneva, a Agentiei centrale a prizonieratului de razboi). Toate aceste improvizatii au servit la elaborarea, in 1929, a Conventiilor de la Geneva pentru imbunatatirea soartei ranitilor si bolnavilor din armatele in campanie si respectiv Conventia privind tratamentul prizonierilor de razboi.
Conventia a guvernat in timpul celui de-al doilea razboi mondial soarta milioanelor de victime de razboi care, atunci cand a fost aplicata, din pacate in cazuri destul de rare, procentul de mortalitate era de circa 10% fata de 40-90% in situatiile in care ea nu a fost aplicata.
Dar cel de-al doilea razboi mondial, care s-a deosebit fundamental, sub toate raporturile de razboaiele precedente, a relevat noi mutatii in tehnica razboaielor; mai intai a determinat evolutia ireversibila a mijloacelor si metodelor de lupta spre forme din ce in ce mai distrugatoare, pornind de la avion, rachete si terminand cu bombele atomice aruncate asupra a doua orase japoneze, Hiroshima si Nagasaki; iar apoi, prin implicarea in lupta a unor noi categorii de combatanti si chiar a populatiei civile, din randul careia a cazut cel mai mare numar de victime.
Marea conflagratie a secolului al XX-lea a demonstrat, asadar, caracterul lacunar, inoperant uneori al reglementarilor privind protectia juridica a combatantilor, victimelor de razboi, a populatiei civile si, mai ales, lipsa de disponibilitate a partilor beligerante, in mod deosebit a Germaniei hitleriste, de a respecta legile si obiceiurile razboiului. Omenirea a ajuns la concluzia ca pacea si securitatea internationala trebuiau cladite pe baze noi, care sa excluda definit orice posibilitate sau dorinta de agresiune; instrumentele fundamentale ale umanitarismului trebuiau revizuite, reafirmate si dezvoltate.
Elementul cel mai valoros al reglementarilor postbelice il constituie interzicerea fortei si a amenintarii cu forta, prin dispozitiile art.2 par.4 din Carta O.N.U., care constituie o pozitie castigata pe calea lunga si spinoasa a alcatuirii unei lumi mai drepte si mai bune. Reglematarile din domeniul umanitar au fost extinse la protectia unor categorii din ce in ce mai largi de beneficiari: victimele de razboi, prescriind un tratament uman persoanelor scoase din lupta – bolnavi, raniti, naufragiati, prizonieri de razboi, populatia civila, interzicandu-se orice act de ostilitate directa la dresa acesteia; combatanti, impunand evitarea exceselor pe campul de lupta si limitarea utilizarii mijloacelor de vatamare a inamicului.
Ca urmare a eforturilor staruitoare ale Comitetului International al Crucii Rosii care, incepand din 1945, a organizat cateva reuniuni de expeditor in scopul revizuirii conventiilor cu caracter umanitar, intre21 aprilie si 21 august 1949 s-au desfasurat la Geneva lucrarile Conferintei diplomatice pentru elaborarea conventiilor internationale destinate sa protejeze victimele de razboi. Cele patru Conventii adoptate privind victimele de razboi constituie versiunea moderna a dreptului international umanitar.
CAPITOLUL II
TRATAMENTUL RANITILOR, BOLNAVILOR SI NAUFRAGIATILOR DUPA CONVENTIILE DE LA GENEVA REFERITOARE LA PROTECTIA VICTIMELOR DE RAZBOI DIN 12 AUGUST 1949.
SECTIUNEA I
Elementele de noutate aduse normelor internationale de drept umanitar prin Conventiile de la Geneva din 1949.
„Sa izbavim generatiile viitoare de flagelul razboiului care, in cursul unei vieti de om, a provocat de doua ori omenirii mari suferinte”.
Anul 1949 a reprezentat un moment crucial in domeniul reglementarilor internationale cu caracter umanitar. La initiativa guvernului elvetian, a avut loc la Genva Conferinta diplomatica care in spiritul experientilor trecutului si obiectivelor Cartei Natiunilor Unite, in considerarea intereselor viitoare ale statelor, s-a incheiat cu adoptarea a patru conventii cadru, dupa cum urmeaza:
Conventia I de la Geneva pentru imbunatatirea soartei ranitilor si bolnavilor din fortele armate in campanie;
Conventia II de la Geneva pentru imbunatatirea soartei ranitilor, bolnavilor si naufragiatilor din fortele armate pe mare;
Conventia III privitoare la tratamentul prizonierilor de razboi;
Conventia IV privitoare la protectia persoanelor civile in timp de razboi.
La aceste conventii au aderat pana in prezent aproape toate statele lumii, atribuind valente noi principiilor umanitare si conferind o larga si solida protectie anumitor categorii de persoane si bunuri in caz de conflict armat.
Noutatea celor patru Conventii rezida, in afara celor peste 150 de articole noi introduse, in inovatiile referitoare la:
conditiile de aplicare a normelor;
categoriile de persoane protejate;
continutul si functiile protectiei.
Daca pana la acea data, conventiile trebuaiu respectate numai de statele parti, conform art.1 comun celor patru Conventii se exclude orice eludare si pretext de nerespectare a prevederilor lor, obligand statele sa „se angajeze, sa respecte si sa fie respectata prezenta conventie in toate imprejurarile”.
Aceasta presupune adoptarea de catre organele statale abilitate precum si de catre societatile nationale de Cruce Rosie, a masurilor necesare transpunerii in practica a prevederilor conventiilor, masuri cu caracter educational, administrativ si legislativ.
Folosirea sintagmei „in toate imprejurarile” impune obligativitatea aplicarii prevederilor conventiilor, indiferent de faptul ca un beligerant este sau nu legat de ele si indiferent de pozitia lui – de agresor sau victima a agresiunii – data de normele dreptului international.
Nu poate fi invocat, totodata, nici un pretext de genul: lipsa declaratiei de razboi, nerecunoasterea partii beligerante adverse ori a starii de beligerant, pentru a eluda prevederile convetionale. Mai mult, acestea se vor aplica si in caz de ocupare totala sau partiala, iar unele din cele stipulate au aplicabilitate si in caz de conflict armat intern.
Un alt element de noutate este dat de prevederile art.13 comun Conventiilor I si II prin care se extinde protectia umanitara in afara de raniti, bolnavi sau naufragiati la bunuri si persoane, astfel:
personalul sanitar afectat in mod exclusiv cautarii, ridicarii, transportului si tratamentului ranitilor si bolnavilor;
personalul afectat in mod exclusiv cautarii, ridicarii, transportului si tratamentului ranitilor si bolnavilor;
personalul destinat in mod exclusiv administrarii formatiunilor si stabilimentelor sanitare;
militarii folositi ca infirmieri si braconierii auxiliari la cautarea, ridicarea, transportul ori tratamentul ranitilor si bolnavilor;
personalul societatilor nationale de Cruce Rosie si ale altor societati voluntare cu atributiuni similare;
personalul sanitar si medical al navelor-spital si al achipajului acestora;
bunurile materiale destinate transportului, ingrijirii, insanatosirii si supravietuirii ranitilor, bolnavilor si naufragiatilor;
mijloacele de transport sanitare – terestre, navale, aeriene;
stabilimentele, instalatiile sanitare si de prim ajutor situate pe coasta;
cladirile si depozitele stabilimentelor sanitare, precum si materialele aferente acestora;
bunuri mobile si imobile ale societatilor de ajutor.
Pentru a putea beneficia de protectie in conformitate cu prevederile Conventiilor bolnavii, ranitii si naufragiatii trebuie sa apartina uneia din urmatoarele categorii, prevazute de art.13 comun al Conventiilor I si II:
membrii fortelor armate ale unei parti in conflict si membrii altor corpuri de voluntari care fac parte din aceste forte;
membrii altor militii si membrii altor corpuri de voluntari, inclusiv cei din mijloacele de rezistenta organizate, care apartin unei parti in conflict si actioneaza in interesul sau in afara propriului lor teritoriu, chiar daca acest teritoriu este ocupat cu conditia ca aceste militii ori corpuri de voluntari inclusiv aceste miscari de rezistenta organizate sa indeplineasca urmatoarele conditii:
sa fie condusi de o persoana care sa raspunda pentru subordonatii sai;
sa aiba un semn distinctiv fix, care sa poata fi observat si recunoscut de la distanta;
sa poarte armele in mod vizibil, deschis;
sa se conformeze in operatiunile lor, legilor razboiului.
membrii fortelor armate regulate, care pretind ca apartin unui guvern sau unei autoritati nerecunoscute de puterea detinatoare (ex: combatantii palestinieni capturati in Israel);
persoanele care urmeaza fortele armate, fara a face parte direct din ele, ca: membrii civili ai echipajelor avioanelor militare, corespondentii de razboi, furnizorii, membrii unitatilor de lucru sau de serviciu insarcinati cu bunastarea militarilor;
membrii echipajelor, inclusiv combatantii, pilotii si elevii marinei comerciale si echpajelor aviatiei civile ale partilor in conflict;
populatia unui teritoriu neocupat care, la apropierea inamicului, pune mana in mod spontan pe arme pentru a combate trupele de invazie, fara sa fi avut timp sa se constituie in forte armate regulate.
Referitor la continutul si functiile protectiei, putem observa, in raport de prevederile conventiilor si tratatelor incheiate pana la aceasta data, ca nivelul gradului de protectie este mai ridicat pentru toti combatantii si personalul auxiliar si de servicii, iar in mod special, o atentie deosebita se acorda persoanelor suferinde ori care au o situatie deosebita, care ii face incapabili sa lupte (ex.: naufragiatii).
Conventiile prevad, de asemenea, pentru partile beligerante posibilitatea de a incheia intelegeri speciale in care sa stipuleze in favoarea persoanelor protejate clauzele pe care le considera necesare, daca aceste clauze sunt mai avantajoase decat cele mentionate in actele internationale.
Totodata personalului afectat ingrijirii naufragiatilor i se va asigura o protectie mai larga decat celui care isi desfasoara activitatea pe uscat, in considerarea conditiilor specifice in care se duce razboiul naval. Astfel, de protectia de care face vorbire Conventia II, se bucura numai persoanele imbarcate si numai atata timp cat sunt pe mare, marinarii adusi sau aflati pe tarm intra sub incidenta Conventiei I.
Continutul protectiei vizeaza personalul sanitar auxiliar precum si cladirile, materiale si mijloacele cu destinatie sanitara.
Un aspect deosebit de important este acela privitor la inalienabilitatea dreptului de protectie. Conform acestui principiu, persoanele carora conventiile le recunosc dreptul la protectie, nu pot sa renunte nici partial, nici in intregine la drepturile lor incheiate prin conventiile dintre parti.
Normele referitoare la protectia bolnavilor, ranitilor si naufragiatilor consacrate prin Conventia din 1929 sunt completate in capitolul II comun Convetiilor I si II de la Geneva, interzicandu-se impotriva persoanelor mentionate urmatoarele acte:
orice atingere adusa vietii si integritatii persoanelor respective;
uciderea ori exterminarea acestora;
supunerea la torturi;
supunerea la experiente bilologice ori de alta natura;
lasarea lor cu premeditare fara ajutor medical sau fara ingrijire;
expunerea lor cu premeditare fara ajutor medical sau fara ingrijire;
expunerea la riscuri de contaminare ori infectii create in acest scop.
SECTIUNEA A II-A
Protectia ranitilor, bolnavilor si naufragiatilor conform Convetiilor de la Geneva din 12 august 1949, referitoare la protectia victimelor de razboi
Prima Conventie de la Geneva din 1864 nu viza ca obiect al productiei decat militarii raniti in timpul unui razboi terestru, facand doar o mentiune vaga despre militarii bolnavi, fara a dezvolta aceste aspecte in partea normativa. Totodata, in art.1 se stipuleaza ca subiect principal este persoana combatanta. Abia Conventia din 1977 de la Haga trateaza mai amplu problematica protectiei bolnavilor si ranitilor, mentionand in art. 1 ca fac obiectul protectiei „si alte persoane atasate in mod oficial armatelor”.
Odata cu diversificarea modurilor de ducere a luptei apare o a treia categorie de persoane protejate – naufragiatii (art.8, Conventia a III-a din 1899, Haga). Cea de-a X-a Conventie din 1907 viza totusi mai ales „marinarii si militarii imbarcati si alte persoane atasate marinarilor si armatelor, raniti si bolnavi”.
Prin sistemul instituit de Conventiile de la Geneva din 1949 se adopta un set special de norme referitoare la protectia bolnavilor, ranitilor si naufragiatilor, precum si bunurilor afectate nevoilor de ingrijire si transportului acestora.
In textul Conventiilor se face vorbire distinct despre raniti si bolnavi (capitolul II), formatii si stabilimente sanitare (capitolul III), personalul sanitar (capitolul IV), transporturi sanitare (capitolul V), semnele distincte (capitolul VI).
Articolul 18 din Conventia II stipuleaza obligatia partilor in conflict, ca la sfarsitul fiecarei lupte, prin comandantii fortelor militare din zona respectiva, sa ia toate masurile posibile pentru a cauta naufragiatii, ranitii si bolnavii, de a-i proteja contra jafului, a relelor tratamente si a le asigura ingrijirile necesare.
Daca conditiile militare permit, intre comandantii adversi ai diferitelor sectoare ale frontului se vor incheia intelegeri privind incetarea, pe o perioada determinata de timp, pentru a se putea ridica ranitii ramasi intre linii.
Totodata, in situatia in care partea beligeranta este obligata sa se retraga ori sa se replieze si este astfel formata sa abandoneze ranitii sau bolnavii in puterea adversarului, ea va lasa in mod deliberat atat cat necesitatile militare permit, o parte a personalului si materialului sau sanitar, pentru a-i ingriji.
In Conventia I este prevazuta si facultatea partilor de a stabili zone si localitati sanitare pentru punerea la adapost si ingrijirea ranitilor si bolnavilor. Aasemenea zone pot fi convenite atat la inceputul cat si pe parcursul desfasurarii ostilitatilor, fiind supuse unei protectii speciale.
In articolul 18 alin.2 Conventiei a II-a, sunt stipulate obligatii ale partilor beligerante de a incheia acorduri pentru evacuarea ranitilor si bolnavilor dintr-o zona asediata ori incercuita si pentru trecerea personalului sanitar sau religios si a materialului sanitar destinat acestei zone.
In raport cu vechile reglementari, Convetiile din 1949 inscriu o regula noua, cu caracter permisiv, potrivit careia activitatea militara va putea face apel la caritatea locuitorilor, a comandantilor navelor comerciale, ori iahturilor sau ambarcatiunilor statelor neutre, precum si la societatile de ajutor pentru ridicarea si ingrijirea benevola, sub controlul sau, a ranitilor, bolnavilor si naufragiatilor. Persoanelor care raspund la acest apel, li se asigura protectie si inlesniri necesare.
Birourile oficiale de informatii create in fiecare tara, la inceputul ostilitatilor, vor centraliza datele referitoare la starea prizonierilor raniti, bolnavi sau naufragiati si le vor comunica in cel mai scurt timp posibil puterii careia apartin acestia. Ele vor incheia si transmite, de asemenea, actele de deces, autoritatile avand obligatia de a veghea ca inhumarea sau imersionarea sa fie precedate de un examen atent, si daca este posibil medical, al corpului in vederea stabilirii mortii si identificarii defunctului.
Partile beligerante trebuie sa inregistreza in cel mai scurt timp posibil, toate elementele care pot contribui la identificarea ranitilor, bolnavilor, naufragiatilor partii adverse cazuti in puterea lor. Informatiile comunicate Birourilor Oficiale de Informatii vor contine date privitoare la raniti, bolnavi, naufragiati, morti si prizonieri, astfel:
identitatea puterii de care depind;
numarul matricol;
numele de familie si prenumele;
data nasterii;
orice alta informatie figurand pe tabelul sau pe placa de identitate;
data si ora capturarii sau decesului;
informatii privitoare la ranile, boala sau cauza decesului.
Prin conventii, statele se angajeaza sa adopte masuri legislative pentru pedepsirea in timp de razboi a oricaror acte individuale de jefuiri si maltratare a ranitilor, bolnavilor, naufragiailor si mortilor, precum si folosirea de catre personal neindreptatit a drapelelor, emblemelor si insignelor Crucii Rosii.
Protectia personalului sanitar, consacrata in capitolele IV din ambele Conventii, este conceputa pe un principiu nou fata de reglementarile anterioare. Aacest personal nu va mai fi repatriat cand cade in puterea adversarului, cum prevede Conventia din 1929, ci va putea fi retinut pentru ingrijirea prizonierilor de razboi, raniti si bolnavi, insa numai in masura in care starea sanitara si numarul prizonierilor o vor cere. Membrii personalului sanitar retinuti pentru ingrijiri nu sunt considerati prizonieri de razboi, insa ei vor beneficia pe timpul retinerii cel putin de prevederile Conventiei a II-a din 1949 cu privire la regimul prizonierilor de razboi.
Militarii care vor fi folositi ca brancardieri auxiliari cu statut de prizonieri de razboi vor servi, in masura in care este nevoie, numai in misiuni medicale.
In vederea asigurarii unui tratament adecvat, Conventia I prevedea crearea de unitati medicale mobile (ambulante) care sa insoteasca armata in campanie, precum si servicii medicale fixe. Nici una din ele nu poate face obiectul unor atacuri directe. In situatia in care cad in puterea inamicului, ele vor continua sa functioneze pana cand partea care le-a capturat va fi in masura ca ea insasi sa-si asigure ingrijirea ranitilor si bolnavilor aflati in aceste stabilimente.Personalul unitatilor si serviciilor medicale va fi respectat, cu conditia sa nu se dedea la acte de ostilitati. Statutul lor inceteaza in situatia in care comit acte vatamatoare pentru partea care ii are in puterea sa.
Personalul ambulantelor si unitatilor sanitare nu-si pierde aceasta calitate cand:
este inarmat si uzeaza de armele din dotare pentru propria aparare sau pentru apararea ranitilor si bolnavilor pe care-l are in ingrijire;
este pazit de un pichet de santinele sau escorta;
in ambulantele sau instalatiile sanitare se gasesc arme portative sau munitii retrase de la raniti sau bolnavi ce nu au fost inca predate autoritatilor competente;
personalul si materialul din serviciu veterinar se gaseste in ambulante sau unitati sanitare fara a face parte din ele;
activitatea umanitara a personalului ambulantelor sau unitatilor sanitare fixe s-a extins si la civilii raniti sau bolnavi.
Zonele sanitare stabilite de partile beligerante se vor comunica reciproc, in ceea ce priveste pozitia geografica a acestora. In interiorul acestora nu se va efectua nici o munca care ar avea un raport direct cu operatiunile militare sau cu producerea materialului de razboi.
Totodata, zonele sanitare vor fi supuse la urmatoarele obligatii:
nu vor reprezenta decat o mica parte din teritoriul controlat de puterea care le-a creat;
vor fi putin populate in raport cu posibilitatile de primire;
vor fi departate si lipsite de orice obiectiv militar si orice instalatie industriala sau administrativa importanta;
nu vor fi situate in regiuni care, dupa toate posibilitatile pot prezenta importanta pentru ducerea razboiului;
nu vor fi aparate prin mijloace militare in nici o situatie;
vor fi marcate prin cruci rosii, pe un fond alb, pus la margini si pe cladiri.
Pentru culegerea, transportarea si ingrijirea ranitilor, bolnavilor si naufragiatilor in razboiul naval, exista nave-spital, special construite si dotate in acest sens. Conventia II de la Geneva din 1949 consacra un intreg capitol acestor nave-spital.
Acestea pot fi construite sau amenajate in mod special si numai in scopul de a da ajutor ranitilor, bolnavilor si naufragiatilor, de a-i trata si a-i transporta.
Statutul lor este prevazut intr-un principiu general de protectie: ele nu pot fi atacate sau capturate, cu conditia ca navele si caracteristicile lor (tonajul brut inregistrat, lungimea de la pupa la prova, numarul catargurilor si cosurilor) sa fie comunicate partilor beligerante cu cel putin 10 zile inainte de intrarea lor in functiune.
Conventia stabileste 4 categorii de nave-spital: militare, particulare, apartinand partilor beligerante si neutre. Navele militare sunt construite de statele beligerante cu singurul scop de a asista, trata si transporta ranitii, bolnavii si naufragiatii.
Navele-spital particulare sunt cele folosite de societatile nationale, de Crucea Rosie si de alte societati de ajutor recunoscute oficial, precum si de presoane particulare.
Pentru a se bucura de protectia conferita de Conventie, navele din ultimile categorii trebuie sa fi primit o insarcinare oficiala din partea guvernului de care depind (daca apartine unei puteri beligerante) sau sa fie puse sub conducerea uneia din partile beligerante, cu asentimentul propriului guvern (daca sunt neutre) in ambele situatii cerandu-se conditia de notificare.
Navele-spital si barcile lor de salvare, ambarcatiunile folosite de societatile de ajutor recunoscute oficial, precum si instalatiile de coasta, fixe, utilizate de aceste ambarcatiuni pentru misiunea lor umanitara, se bucura de imunitate de atac si de captura, indiferent de locul unde opereaza sau sunt situate. In schimb sunt supuse dreptului de vizita si control. Daca sunt prinse intr-un port care cade in mana inamicului vor fi autorizate sa plece.
Navele-spital precum si ambarcatiunile predestinate operatiunilor de salvare trebuie sa fie vopsite in alb si sa aiba gravate pe partile laterale si pe cea orizontala una sau mai multe cruci rosii care sa se poata distinge usor de la distanta, din aer si de pe mare. Navele-spital particulare se vor distinge printr-o pictura exterioara sau o banda orizontala rosie de aceeasi latime.
Normele dreptului umanitar interzic navelor sanitare sa jeneze operatiunile militare. In caz contrar, ele isi asuma toate riscurile.
Navele comerciale, iahturile si ambarcatiunile neutre ca iau la bord raniti, bolnavi sau naufragiati ai partilor beligerante nu vor putea fi capturate, considerandu-se ca asemenea fapte nu constituie asistenta ostila.
Regimul cladirilor si materialelor face obiectul celui de-al cincilea capitol din prima Conventie din 1949, ele neavand corespondent in cea de-a doua.
Acest regim este guvernat de doua principii:
partile beligerante au obligatia de a restitui materialul mobil capturat;
materialul fix poate fi retinut cu obligatia de a nu-i schimba destinatia.
Formatiunile sanitare mobile capturate de inamic isi vor pastra materialul, mijloacele de transport si personalul care le deserveste. Cladirile si formatiunile sanitare fixe nu vor putea fi deturnate de la atributiile lor, atata timp cat sunt necesare ingrijirii bolnavilor si ranitilor.
Cladirile societatilor de ajutor admise la beneficiul Conventiei sunt coinsiderate proprietate particulara. Ca atare, ele nu pot fi rechizitionate decat in caz de necesitate militara urgenta si numai dupa asigurarea soartei ranitilor si bolnavilor.
Protectia transporturilor sanitare face obiectul ambelor Conventii. Vehiculele amenajate pentru transportul ranitilor si bolnavilor – auto, navale si aeriene – care circula izolat sau in coloana vor fi protejate, cu urmatoarele exceptii:
daca necesitatile militare impun, aceste vehicule vor putea fi oprite si se va disloca convoiul, asigurand, in toate imprejurarile securitatea ranitilor si bolnavilor ocupanti ai acestora;
vehiculele retinute nu vor putea fi utilizate decat in sectorul in care au fost interceptate si exclusiv pentru necesitatile sanitare;
dupa terminarea misiunii locale, ele vor trebui restituite in Convetiile convenite in prealabil.
Regimul aeronavelor sanitare este prevazut in ambele Conventii. Ele vor fi folosite in mod exclusiv pentru evacuarea si transportul ranitilor, bolnavilor si naufragiatilor, precum si a materialului si personalului sanitar, respectand inaltimea, orele si itinerariile de zbor convenite de catre beligeranti. Ele se vor bucura de protectie neputand face obiectul atacurilor.
Pentru identificare, ele vor purta in mod vizibil semnele distinctive – suprafetele vopsite in alb si emblema Crucii Rosii alaturi de emblemele nationale. Fara o acceptare expresa si prealabila, survolarea limitelor focului si a liniilor situate in fata posturilor medicale de triaj si, in general, survolarea oricarui teritoriu inamic sau ocupat de acesta, este interzisa.
Regimul spitalelor civile amenajate pentru a da ingrijiri ranitilor, bolnavilor, infermierelor, lehuzelor, al personalului afectat permanent numai pentru functionarea si administrarea spitalelor civile inclusiv a personalului insarcinat cu cautarea, ridicarea, transportul si ingrijirea ranitilor si bolnavilor civili efectuat prin vehicule, trenuri-spital sau aeronave sanitare este reglementat prin Conventia a IV-a de la Geneva din 12 august 1949 privind protectia persoanelor civile in timp de razboi.
O serie de dispozitii ale Conventiilor reglementeaza emblema si insemnul distinctiv al srviciilor sanitare ale armatei, care este crucea rosie pe fond alb si semiluna rosie. Emblema se poarta pe drapele, brasarde si pe orice alt material al serviciului militar admis de autoritatile militare competente.
Conventia I prevede si posibilitatea ca inainte sau dupa izbucnirea ostilitatilor, partile sa poata incheia conventii prin care sa stabileasca, zone si localitati sanitare pentru raniti bolnavi si pentru personalaul sanitar care ii ingrijeste. In anexa Conventiei exista un proiect de acord care poate fi luat ca baza de catre beligeranti.
Apreciate in general, ca satisfacatoare, conventiiile sus mentionate au relevat in practica o serie de lacune si imperfectiuni a caror inlaturare s-a urmarit prin dispozitiile Protocolului de la Geneva din 10 iulie 1977.,
Aplicarea dreptului international umanitar in conflictul armat din insulele Falkland/Malvine
Initiativa Revistei Romane de Drept Umanitar de a aborda problemele practice ale apararii dreptului international umanitar, asa cum rezulta acestea din experienta a zeci de conflicte post belice este mai mult decat salutara. Intr-adevar exista cazuri de ignorare, de incalcare a normelor de drept umanitar. Dar aceasta nu este regula. Sunt o multitudine de argumente care demonstreaza ca exista preocupare pentru aplicare dreptului ca anumite norme de conduita au fost constientizate devenind permanente in comportamentul combatantilor. In ce priveste dreptul international aplicabil in conflictele pe mare, este oportuna analizarea unui caz de razboi naval, reprezentativ pentru progresele realizate in domeniul aplicarii dreptului. Desigur, spatiul destinat unui articol permite sa evidentieze doar anumite aspecte, secventiale.
In opinia specialistilor acest conflict este individualizat prin mai multe elemente caracteristice. Cel mai important aspect deriva din faptul ca aceasta confruntare se inscrie in categoria conflictelor armate internationale de tip clasic, limitate in spatiu si timp. Ca atare, operatiunile militare s-au desfasuart intre forte armate regulate, iar pierderile civile au fost reduse. De asemenea, din 1949, acest conflict reprezinta primul caz de aplicare pe scara larga a Conventiei a II-a de la Geneva pentru imbunatatirea soartei ranitilor, bolnavilor si naufragiatilor din fortele armate pe mare.
Totusi, evenimentele din Atlanticul de Sud au mai relevat lacunele si necesitatea adaptarii la tehnicile moderne de semnalizare a transporturilor sanitare pe mare si cele de comunicatii. Partile in conflict cu Marea Britanie si Argentina au facut proba uneoi griji evidente de a evita suferintele inutile, ambele invocand Conventiile de la Geneva, in litera lor.
Mentionam ca semnificativa contributia Comitetului International al Crucii Rosii, a unor societati nationale de Cruce Rosie si al catorva state la desfasurarea unor activitati umanitare de protectie, conform normelor de drept international prevazute in Conventii.
Inainte de a trece in revista principalele aspecte ale actiunii umanitare, consideram utila prezentarea succesiva a evenimentelor militare.
Descoperite de englezi in 1592 si denumite in 1690, insulele Falkland, au intrat in atentia exploratorilor francezi incepand cu 1701, cand au fost numite Malvine, in amintirea orasului Saint-Malo. In 1765, englezii le-au luat in stapanire in numele coroanei. Argentina dupa dobandirea idependentei in anul 1816, a ocupat insulele pana in 1833. In acest an englezii le-au recuperat si le-au declarat Colonie Britanica, aparnd astfel diferendul anglo-argentinian nesolutionat timp de un secol si jumatate. In pofida, interventiei Consiliului de Securitate, care a cerut ambelor state sa inceapa convorbiri in vederea rezolvarii diferendului, guvernul argentinian, aflat intr-o criza de legitimitate in plan intern a optat pentr calea fortei.
Astfel, in noaptea de 1 spre 2 aprilie 1982, sub acoperire aeriana si cu sprijinul unei grupari navale alcatuita din 24 de nave principale, un corp expeditional de aproximativ 10 mii de oameni au debarcat pe insulele Falkland/Malvine. Cei 79 de militari englezi, inclusiv guvernatorul, au fost evacuati in Uruguay, in vederea repatrieirii lor.
Guvernul Britanic a reactionat rapid si dur, constituind o puternica grupare navala si instituind un embargou total asupra importurilor si exporturilor din Argentina.
In tot acest timp , eforturile diplomatice intreprinse in vederea ajungerii la o solutie mediata nu a avut succes.Totusi, nici una din acele doua tari nu a facut o declaratie de razboi, ele rezumandu-se la ruperea relatiilor diplomatice.
Din perspectiva dreptului international, retinem urmatoarele aspecte legate de acest conflict. In primul rand, Marea Britanie si Aargentina erau parti la Conventiile de la Geneva, pe care le-a ratificat in 1957, respectiv 1956.
Confruntarea militara dintre cele doua state se inscrie in cerintele conceptului de „conflict armat”, ca notiuni ce califica o situatie care exista de facto ostilitati armate, fara a atasa conotatiile juridice proprii notiunii traditonale de razboi. S-a dat curs astfel preferintei din punct de vedere al materiei dreptului umanitar, notiuni factuale generice de „conflict armat”.
Acest lucru a permis Comitetului International de Cruce Rosie sa-si exercite dreptul sau de initiativa recunoscut de catre Conventie, oferindu-si serviciile celor doua parti printr-o dovada verbala. La randul lor, Crucea Rosie argentiniana si ce britanica au demarat programul de urgenta specifice desi se gaseau la distante considerabile de teatrul de operatiuni.
Respectarea de catre cele doua puteri in conflict a obligatiilor de protectie si asistenta a ranitilor, bolnavilor si naufragiatilor a evidentiat o reala responsabilitate militara in aplicarea Conventiilor de la Geneva.
CAPITOLUL III
STATUTUL ACTUAL AL RANITILOR, BOLNAVILOR, NAUFRAGIATILOR, IN CONFLICTE ARMATE.
Conventiile de la Geneva din 1949 contin reglementari care aveau in vedere experientele celui de-al doilea razboi mondial. Complexitatea situatiilor conflictuale aparute in perioada postbelica a facut necesara o reafirmare si dezvoltare a normelor consacrate in Conventiile din 1949, fapt realizat in Protocoalele aditionale, adoptate la 8 iunie 1977.
Urmare a eforturilor desfasurate de-a lungul anilor, Comitetul International al Crucii Rosii a prezentat conventiei diplomatice pentru realizarea si dezvoltarea dreptului umanitar doua proiecte de protocol:
proiectul de Protocol aditional la Conventia de la Geneva din 12 august 1949 privind protectia victimelor conflictelor armate internationale;
proiectul aditional la Conventia de la Geneva din 12 august 1949 privind protectia victimelor conflictelor armate fara caracter international.
Aceste proiecte au fost adoptate la 8 iunie 1977, Romania ratificandu-le la 11 mai 1990.
Documenetele semnate la Geneva in iunie 1977 exprimau, intr-o abordare novatoare, mutatiile petrecute in domeniul conflictologic in perioada postbelica, caracterul de noutate rezultand atat din planul metodologic cat si din cel normativ.
Astfel, pentru prima oara in istoria codificarii dreptului umanitar prin Protocolul I au fost tratate in comun aspecte ce tin „dreptul de la Geneva” elaborat exclusiv in profitul victimelor de razboi cat si probleme specifice „dreptului de la Haga” care reglementeaza regimul ostilitatilor.
SECTIUNEA I
Noile reglementari ale Protocolului aditional la Conventiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protectia victimelor conflictelor armate internationale Protocolul I – 8 iunie 1977
Cea mai importanta codificare din perioada postbelica a fost facuta de conferinta diplomatica asupra reafirmarii si dezvoltarii dreptului international umanitar, la lucrarile careia au fost prezente 126 de state inclusiv Romania, precum si reprezentanti a zece miscari de eliberare nationala precum si observatori din 35 de organizatii internationale, guvernamentale si neguvernamentale. Conferinta a adoptat cele doua Protocoale aditionale la Conventiile de la Geneva din 12 august 1949.
Protocolul aditional I introduce trei mari inovatii in dreptul international umanitar: recunoasterea razboaielor pentru autodeterminare a caracterului lor de conflicte internationale; extinde protectia persoanelor civile si a populatiei civile, precum si a bunurilor cu caracter civil la toate situatiile in care acestea se pot afla si introduce un criteriu de interzicere sau limitare a metodelor si mijloacelor de razboi – criteriul ecologic.
Consemnarea in art. 2 paragraful 4 din Carta O.N.U a principiului nefolosirii fortei si a amenintarii cu forta a operat mutatii fundamentale in dreptul clasic al razboiului: a luat prerogativa statelor de a face razboi (jus belli ), singura posibilitate de care dispun acestea de a utiliza forta fiind pentru autoaparare; declaratia de razboi si ultimatumul au fost ilegalizate, iar razboiul nu mai putea imbraca decat caracterul unei agresiuni care elimina principiul egalitatii intre parti, creand o asimetrie de o parte agresorul, care poarta raspunderea internationala pentru actele sale de agresiune si de alta parte victima agresiunii.
Totodata, neutralitatea care era guvernata de un dublu principiu – al abtinerii si al impartialitatii – a devenit diferentiatoare, un stat neparticipant la conflict armat putand acorda ajutor victimei agresiunii fara ca prin aceasta sa-si piarda calitatea de neutru.
In acest context, Protocolul I se refera la clasica abordare a razboiului fondat pe sistemul juridic al Convetiilor de la Haga si Geneva, care era prin definitie un razboi interstatal, interguvernamental, recunoscand calitatea de beligerant entitatilor nestatale.
Cea de-a doua preocupare si care ne intereseaza in contextul abordat priveste asigurarea unei protectii complexe si eficiente a populatiei si persoanelor civile, bolnavilor, ranitilor si naufragiatilor apartinand fortelor combatante si personalului sanitar.
Cel de-al II-lea titlu al Protocolului I, intitulat „Raniti, bolnavi si naufragiati” debuteaza cu formularea unor definitii a notiunilor de raniti, bolnavi si naufragiati, personalul sanitar, unitati sanitare, mijloace de transport sanitare, vehicul sanitar, nava si ambarcatiune sanitara, aeronava sanitara, semn distinctiv, semnal distinctiv.
Dispozitiile art.8 paragraful I, care definesc notiunile de „raniti si bolnavi” precizeaza conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca o persoana pentru a putea fi incadrata in aceasta categorie, extinzand totodata sfera de cuprindere a acestei categorii. In baza acestui articol sunt considerati „raniti” si „bolnavi” persoanele militare sau civile care au suferit un traumatism, o boala sau alte incapacitati sau tulburari fizice ori mentale si care indeplineasc urmatoarele conditii:
au, datorita acestui fapt, nevoie de ingrijiri medicale;
se abtin de la orice participare la razboi.
Sunt asimilate acestei categorii femeile insarcinate, femeile cu nou-nascuti si celelalte persoane care ar putea sa aiba nevoie de ingrijiri medicale imediate, cum ar fi infirmii si femeile insarcinate, cu conditia de a se abtine de la orice act de ostilitate. Pentru naufragiati se cere sa se indeplineasca numai o singura conditie: sa se abtina de la orice act de ostilitate. O persoana are statutul de naufragiat din momentul in care incep operatiunile de salvare si pana in momentul cand a ajuns pe uscat si dobandeste alt statut – de prizonier de razboi – daca este capturat de inamic sau de combatant, daca nu a suferit vreo rana si se afla in randurile fortelor sale armate.
O definitie foarte cuprinzatoare este data si „personalului sanitar”, care cuprinde persoanele care au foat afectate exclusiv, temporar sau permanent in urmatoarele scopuri:
in scopuri sanitare;
la administrarea unitatilor sociale;
la functionarea sau administrarea mijloacelor de transport sanitar.
In aceasta categorie sunt cuprinsi:
personalul sanitar militar si civil
personalul societatilor nationale de Cruce Rosie;
personalul societatilor nationale de ajutor voluntar;
personalul sanitar al unitatilor sau mijloacelor de transport sanitar recunoscute sau autorizate de una din partile in conflict;
personalul afectat organismelor de protectie civila.
Prin aceasta definitie s-au urmarit doua obiective: sa se acorde personalului sanitar civil acelasi tratament de care beneficia in baza conventiilor din 1949 numai personalul sanitar militar si sa lase la latitudinea partilor in conflict sa stabileasca lista personalului sanitar civil.
Primele doua Conventii de la Geneva nu asigura protectie dupa cum s-a constatat, decat ranitilor, bolnavilor si naufragiatilor militari iar personalul sanitar civil nu beneficiaza decat in mica masura, de protectie. Protocolul extinde protectia si asupra personalului sanitar civil. Astfel, Protocolul interzice mutilarile fizice, experientele medicale sau stiintifice, prelevarile de tesuturi sau organe supra persoanelor aflate in puterea partii adverse ssau internate, detinute sau private de libertate in alt mod. Orice act de omisiune voluntara care pune grav in pericol integritatea fizica sau mintala a persoanelor sus mentionate constituie infractiune grava care antreneaza responsabilitatea statului respectiv.
Cel de-al 13-lea articol al protocolului extinde protectia de care dispun stabilimentele fixe si formatiunile sanitare mobile si spitalele civile la toate instalatiile civile care indeplinesc una din conditiile urmatoare:
apartin uneia din partile in conflict;
sunt recunoscute si autorizate de autoritatea competenta a unei parti in conflict.
Partile in conflict sunt invitate sa comunice amplasarea unitatilor lor sanitare fixe si sa nu utilizeze aceste unitati pentru a incerca sa puna obiectivele militare la adapost de atacuri. Protectia generala a misiunilor medicale este consacrata prin art. 16 care cuprinde reguli noi astfel:
interzice pedepsirea persoanelor pentru ca au executat o activitate cu caracter medical conform deontologiei profesionale, indiferent care au fost imprejurarile si beneficiarii;
persoanele medicale nu pot fi constranse sa desfasoare acte sau sa efectueze lucrari contrare deontologiei sau altor reguli medicale care protejeaza pe raniti si naufragiati;
nici o persoana care executa o activitate militara nu poate fi constransa sa dea cuiva informatii privind ranitii si bolnavii aflati in ingrijirea sa daca socoteste ca astfel de informatii ar putea aduce prejudicii acestora sau familiilor lor.
Prin art.17 intitulat „Rolul populatiei civile si al societatilor de ajutor”, se extind dispozitiile art.18 prin Conventia I de la Geneva care se refera la bolnavii si ranitii civili autorizand populatia civila si societatile de ajutor sa culeaga ranitii, bolnavii si naufragiatii chiar in regiunile invadate sau ocupate si sa le acorde ingrijiri inclusiv din proprie initiativa.
Titlul al II-lea extinde protectia transporturilor sanitare conferita prin Conventia a II-a de la Geneva. Astfel, dupa ce art.21 reafirma principiile respectarii si protejarii vehiculelor sanitare, precizeaza ca dispozitiile Conventiei a II-a se extind si la navele-spital puse la dispozitia unei parti in conflict in scopuri umanitare de catre un stat neutru sau de catre un alt stat care nu este parte la conflict ori de catre o organizatie internationala cu caracter umanitar.
Sunt respectate si protejate, de asemenea, si navele inchiriate pentru a transporta materiale destinate ranitilor si bolnavilor, daca sunt marcate cu semnul distinctiv sau vor fi marcate incat sa poata oferi o buna cunoastere din aer si de pe mare.
In ceea ce priveste aviatia sanitara, Protocolul din 1977 a dezvoltat regulile din 1949 in nu mai putin de 8 articole care realizeaza un progres sensibil fata de reglementatrile respective.
Astfel, pentru aeronavele sanitare care survoleaza zonele nedominate de partile adverse, notificarea zborurilor este facultativa. Pentru aeronavele care survoleaza zonele de contact dominate in fapt de trupe ale statelor inamice, precum si zonele in care nici o forta nu domina in mod transant, este nevoie de realizarea unui acord. In absenta unui asemenea acord, aeronavele survoleaza pe riscul lor. Aeronavele care survoleaza zonele dominate de partea adversa trebuie sa obtina cordul prealabil al autoritatilor competente ale acesteia.
In concluzie, se poate aprecia ca spre deosebire de alte domenii ale dreptului care guverneaza conflictele armate nationale, unde multe aspecte au ramas la nivelul reglementarilor de la inceputul secolului trecut, in ceea ce priveste protectia victimelor de razboi, a materialului si personalului de ingrijire, spiritul umanitar s-a facut mai mult resimtit. Totusi, exista o intrebare, si anume care va fi eficacitatea acestei protectii in cazul unui conflict armat in care s-ar utiliza mijloace de nimicire in masa. De aceasta problema dreptul umanitar nu s-a ocupat inca.
SECTIUNEA A II-A
Noile reglementari ale protocolului aditional al conventiilor de la Geneva din 12 august 1949 privind protectia victimelor conflictelor armate fara caracter international. Protocolul II – 8 iunie 1977
Protocolul aditional la Conventiile de la Geneva din 12 august 1949 cu privire la conflictele armate cu caracter intern (Protocolul II) a fost adoptat pe baza unui proiect prezentat de C.I.C.R. in 1974, intrand in vigoare la 7 decembrie 1978.
Dezvoltand art.3 comun din cele patru Conventii de la Geneva, art. 1 si 2 din Protocol definesc campul de aplicare ratione materiae si ratione personae, precizand ca ele se aplica „la toate conflictele armate care nu sunt acoperite de articolul prim din Protocolul I si care se desfasoara pe teritoriul uneia din inaltele parti contractante, intre fortele sale armate si fortele disidente sau grupurile organizate care, sub conducerea unui comandament responsabil, exercita pe o parte din teritoriul sau un control care sa le permita sa duca operatiuni armate continue si concertate si sa se aplice prezentul Protocol.”
Ratione Personae, dispozitiile Protocolului se aplica tuturor persoanelor afectate de un conflict armat neinternational, fara nici o discriminare.
Art.1, alin.2 prezinta situatiile carora nu li se aplica prevederile acestui normativ. Acestea sunt: tensiunile si tulburarile interne, adica actele de dezordine publica, actele sporadice si izolate de violenta si alte acte analogice, care nu sunt considerate conflicte armate.
Protocolul urmareste sa protejeze si sa asigure un tratament uman tuturor persoanelor care nu participa direct la ostilitati dar sunt afectate de aceastea, cuprinzand reguli in spiritul Conventiilor de la Geneva din 12 august 1949 precum si a ranitilor, bolnavilor si naufragiatilor, cu adaptarile corespunzatoare, tinand seama de caracterul intern al conflictului armat.
In art.8 se prevede obligativitatea partilor ca atunci cand imprejurarile o permit, in special dupa o lupta, sa fie luate toate masurile posibile pentru a se cauta si aduna ranitii, bolnavii pentru a-i proteja si a li se asigura ingrijirea necesara. Protectia se asigura acestor categorii indiferent daca au luat sau nu parte la ostilitati si orice diferentiere pe criterii, altele decat cele medicale, este interzisa.
Referitor la personalul sanitar, religios, prin art.9 se instituie obligativitatea partilor de a respecta, proteja si ajuta pe acestia pentru indeplinirea sarcinilor ce le revin. In acelasi articol, se prevede interdictia referitoare la obligarea personalului medical si religios sa „indeplineasca sarcini incompatibile cu misiunea sa umanitara ori sa dea prioritate tratamentului unei persoane, cu exceptia cazurilor impuse de ratiuni de ordin medical.”
Semnul distinctiv al Crucii Rosii, Semilunei Rosii si Soarelui Rosu pe fond alb va fi abordat atat de personalul sanitar si religios cat si de unitatile si mijloacele de transport sanitare, instituind interdictia de a fi utilizate absolut. Un element de noutate il reprezinta protectia de care se bucura unitatile si mijloacele de transport sanitar care nu vor putea face obiectul unor atacuri sau chiar vor fi folosite in scopul de a indeplini acte ostile, in afara sarcinilor umanitare. Exceptia de la aceasta regula se refera la incetarea protectiei dupa un eveniment dat in cazul ignorarii acestora.
Societatile de ajutorare si actiunile de asistenta se bucura de protectie in masura in care sunt recunoscute de Crucea Rosie, Semiluna Rosie si Soarele Rosu si isi vor desfasuara activitatea conform sarcinilor traditonale ce le revin fata de victimele conflictului armat, actiunile de asistenta in favoarea populatiei civile realizate fara nici un fel de diferenta, avand un caracter exclusiv umanitar si impartial.
SECTIUNEA A III-A
Principiile generale privind asistenta umanitara acordata persoanelor ranite, bolnave si naufragiate in conflictele armate
Dreptul conflictelor armate este un drept al violentei, dar si al asistentei. In mod special acest al II-lea aspect al dreptului conflictelor armate reflecta principiul potrivit caruia persoanele ranite, bolnave si naufragiate trebuie ajutate fara discriminare. Acest principiu se descompune pe de parte in dreptul victimelor de a fi ajutate, iar pe de alta parte in dreptul si datoria de a ajuta si de a acorda nediscriminat ajutor acestor persoane.
In cazul unui conflict armat, beneficiaza de dreptul de a fi ajutate urmatoarele persoane:
ranitii, bolnavii si naufragiatii civili sau militari, oricare ar fi partea careia apartin acestei persoane
populatiile civile afectate de catre conflict si amenintate prin acest fapt. Un asemenea drept se bazeaza pe dreptul mai general al oricarui individ la viata, libertate si la siguranta propriei persoane.
Astfel, Adunarea Generala a O.N.U. declara la 9 decembrie 1970 in rezolutia 2675 ca „oferirea de ajutor international populatiilor ranite este conforma principiilor umanitare ale Cartei O.N.U., declaratiei universale a Drepturilor Omului si a altor instrumente internationale in domeniul drepturilor omului.”
In ceea ce priveste subiectele care au dreptul de a ajuta victimele unui conflict armat, distingem urmatoarele categorii :
statele beligerante;
persoanele private de sub jurisdictia statelor beligerante;
statele terte;
persoanele private de sub jurisdictia unor state terte.
a). Statele beligerante au nu doar un drept, ci si indatorirea de a salva victimele conflictelor armate. Este vorba mai degraba de un ordin adresat statelor decat un drept recunoscut victimelor. Aceasta datorie comporta foarte multe implicatii, obligand statul beligerant:
– sa trateze omeneste persoanele aflate in puterea sa, fie ca este vorba de prizonieri de razboi sau internati civili, de internationali ai statului sau straini;
– sa asigure substanta, revitalizarea si ingrijirea sanatatii populatiei civile, atat in teritoriul ocupat, cat si pe propriul teritoriu;
– sa accepte actiunile de ajutor (alimente, medicamente, imbracaminte) intreprinse de catre state, de C.I.C.R. sau orice organism umanitar impartial;
– sa accepte in caz de necesitate personalul necesar pentru acordarea asistentei umanitare.
Statul poate refuza pe unul sau altul dintre membrii acelui personal, dar nu personalul in ansamblul sau. De asemenea, statul beligerant poate sa puna capat misiunii unui membru al personalului de ajutor daca trece peste limitele misiunii sale sau daca nu tine cont de exigentele necesitatilor statului beneficiar. Motivarea acestei decizii trebuie intotdeauna argumentata:
sa accepte ajutoarele aduse prizonierilor de razboi de catre organizatiile religioase ori de catre societati de ajutor nationale sau internationale.
sa distribuie ajutoarele primite in exterior populatiilor carora le sunt destinate.
Un stat tert poate de asemenea sa contribuie la imbunatatirea soartei persoanelor afectate de conflictul armat atat prin oferirea de ajutoare de subzistenta, cat si prin oferirea concursului personalului sau specializat pentru tratamentul bolnavilor, ranitilor sau naufragiatilor.
Cu toate ca aceste oferte si ajutoare nu pot fi considerate ingerinte in conflict, statul beneficiar nu este onligat sa le accepte. Exista deci o diferenta de regim juridic intre:
ajutorul alimentar material exterior pe care statul beligerant trebuie sa-l accepte cand este destinat populatiei insuficient aprovizionata din teritoriul pe care-l ocupa;
acelasi ajutor pe care ar trebui sa-l accpete cand este destinat populatiei din propriul teritoriu;
acel tip de ajutor pe care ar trebui sa-l accepte cand este destinat populatiei din propriul teritoriu;
In cazul unui conflict armat neinternational, obligatia pentru fiecare parte beligeranta sa ajute victimele ce se gasesc sub controlul sau, sau sa accepte ajutoarele in favoarea lor rezulta in acelasi timp din art.3 comun celor patru Conventii de la Geneva, art.7,8,18 din Protocolul II aditional si din regulile generale ale dreptului omului privind drepul la viata.
In Bosnia-Hertegovina, Consiliul de Securitate, constatand ca situatia in acest stat constituie o amenintare a pacii si a securitatii internationale, cere ca toate partile si altii interesati sa creeze imediat conditiile necesare distribuirii fara nici un obstacol a ajutoarelor umanitare la Sarajevo si in alte localitati din Bosnia-Hertegovina. De asemenea, Consiliul de Securitate a cerut in mod constant, in cazul conflictului din Somalia, tuturor partilor si tuturor miscarilor de ajutor umanitar sa faciliteze eforturile pe care O.N.U. si institutiile sale specializate le-au intreprins in vederea aducerii unui ajutor umanitar de urgenta populatiei afectate din Somalia.
Asadar, asistenta umanitara devine unul dintre elementele consecvente ale pacii si securitatii internationale. Mai mult decat niciodata, partile beligerante care nu s-ar achita de aceasta datorie si-ar atrage respunderea juridica internationala nu doar fata de victimele ei ci si fata de ceilalti membri sau comunitati internationale, toti fiind interesati in mentinerea pacii si securitatii internationale, obiectiv primordial al Cartei O.N.U.
b) In ceea ce priveste persoanele private de jurisdictia statelor beligerante, se pune problema daca exista, din partea acestora, datoria de asistenta fata de victimele conflictelor armate din cadrul populatiilor statelor beligerante. Daca pe de o parte, populatia civila este obligata sa respecte „ranitii si bolnavii” si sa nu exercite impotriva lor nici un act de violenta (Conventia I de la Geneva, art18, alin.2; Protocolul aditional I, art,17, paragraful I), pe de alta parte nu este stipulat ca aceasta populatie trebuie, cand este cazul, sa dea ajutor sau asistenta victimelor.
Aceasta datorie de asistenta este pusa mai mult in sarcina partilor aflate in conflict, „stricto senso”, adica in sarcina autoritatilor beligerante. Astfel, art.12 din Conventiile de la Geneva I si II precizeaza ca „ranitii, bolnavii si naufragiatii vor fi tratati si ingrijiti cu umanism de catre partile aflate in conflict si in puterea carora se afla.”
Mai precis insa, din comentariul art.17, paragraful I din intaiul Protocol aditional care arata obligatia pentru populatia civila de a respecta ranitii, bolnavii si naufragiatii, observam ca:
„Datoria impusa aici populatiei civile este numai de a respecta ranitii, bolnavii si naufragiatii, nu de a-l proteja. Deci, inainte de toate este o obligatie de abtinere, de a nu comite nici o violenta la adresa ranitului, de a nu profita de starea sa. Nu exista aici obligatia de a da ajutor ranitilor.”
Ne punem totusi intrebarea daca formularea impersonala a obligatiei de a respecta si proteja ranitii, bolnavii si naufragiatii nu implica o datorie de asistenta a civililor, bineinteles, pe masura mijloacelor lor. Aceasta obligatie de asistenta nu este decat un corolar al dreptului la viata al victimelor, gasindu-si izvorul in unele dispozitii specifice ale instrumentelor protectoare din drepturile persoanelor, care prevad ca „individul are datoria fata de comunitate.”
Orice ar fi, chiar daca datoria individuala de a acorda asistenta umanitara nu este formal enuntata, este clar ca populatia civila are dreptul de a da ajutor ranitilor, bolnavilor si naufragiatilor, conform art.12, alin.2 din prima Conventie de la Geneva. Acest drept implica deci si pe cel de a acorda ingrijiri ranitilor, de a-l conduce la un punct sanitar-umanitar care este recunoscut de asemenea si societatilor de ajutorare nationale, cum ar fi Crucea Rosie, Semiluna Rosie, Leul Rosu etc.
Nimeni nu poate fi pedepsit pentru exercitarea acestui drept, cu conditia, bineinteles, ca aceasta asistenta sa ramana pur umanitara si ca ea sa nu fie folosita in scopuri ostile.
Infirmiera engleza E. Cavell a fost impuscata de germani, la Bruxelles, in 1915, pentru ca a ajutat mai mult de 150 de militari britanici si aliati sa paraseasca Belgia si sa treaca in Tarile de Jos, neutre. Severitatea sentintei poate soca (sentinta prevazuta de art.58 al Codului penal militar german), dar dupa cum scrie L.C.Green „ne putem intreba daca actiunea lui E.Covell nu contravine cu statutul sau de infirmiera.”
Trebuie notat ca:
Persoana care ingrijeste nu trebuie sa semnaleze, autoritatii beligerante persoanele pe care le ingrijeste, dar nu ii este interzis sa o faca totusi, daca ea crede acest lucru necesar, fara insa a aduce atingere deontologiei medicale a persoanei care acorda ingrijiri;
Interdictia de constrangere la denuntare nu actioneaza decat in raporturile dintr-o parte,cu personalul sanitar din celelalte parti. O parte isi poate constrange propriul personal sanitar la denuntare, cu conditia ca acest lucru sa fie prevazut legal de Primul Protocol art.16 paragraful 3. Daca persoana care acorda ingrijiri face parte din personalul sanitar,atunci nimic nu impiedica partea beligeranta sa oblige aceasta persoana sa-i semnaleze orice ranit sau bolnav pe care-l ingrijeste.
In spiritul art.44 al Regulamentului de la Haga, se „interzice unui beligerant sa forteze populatia unui teritoriu ocupat sa dea informatii asupra armatei altui beligerant sau asupra mijloacelor sale de aparare”. De altfel, art. 52 al Regulamentului interzice ”ocupantului sa ceara populatiilor ocupate servicii care ar obliga-o sa ia parte la operatiile de razboi contre patriei lor”.
S-a considerat, in acest sens, ca infirmiera britanica, care a accpetat sa lucreze intr-un spital militar inamic pentru a da ingrijiri, a comis o infractiune vizata de art. 113 din Codul Penal belgian (faptul de a purta armele inamicului sau de a indeplini constient pentru el sarcini de lupta, transport sau supraveghere, care revin in mod normal inamicului).
c) In ce priveste drepturile si indatoririle statelor terte, observam ca in timp ce Dreptul de la Geneva nu reglementeaza aceasta problema decat partial, Dreptul International general poate fonda de o maniera mai generala aceasta obligatie de ajutor si asistenta a victimelor.
Dreptul de la Geneva
Art. 23 si 59, alin. 3 al Conventiei IV de la Geneva cat si art. 70 al Protocolului aditional I obliga fiecare Inalta Parte contractanta sa autorizeze si sa protejeze trecerea ajutoarelor umanitare (medicamente, alimente, haine) in favoarea populatiei civile a unei parti in conflict.
Daca obligatia de a acorda liber tranzit ajutoarelor umanitare este in mod special reglementata, in schimb Conventiile de la Geneva si Protocoalele aditonale nu stipuleaza expres ca Inaltele Parti contractante trebuie sa furnizeze ajutoare in personal si in materiale partilor la un conflict armat pentru a veni in ajutorul victimelor conflictului.
De asemenea, art.59 al Conventiilor I si IV de la Geneva stipuleaza ca puterea ocupanta trebuie sa accepte „actiunile de ajutor facute in favoarea acestor populatii.” El recunoaste ca statele pot intreprinde asemenea actiuni dar nu obliga statele respective sa le intreprinda.
Dreptul international general
Litera si spiritul anumitor reguli de drept international general certifica ideea ca se poate vorbi de o obligatie de ajutor umanitar in sarcina intregii comunitati internationale in favoarea conflictelor armate. O asemenea obligatie apare ca un corolar al dreptului la viata recunoscut tuturor indivizilor. Obligatia statelor terte de a concura la respectarea acestui drept se poate fonda pe instrumentele de baza ale dreptului international general si in special pe Carta O.N.U., prin care statele s-au angajat solemn sa apere generatiile viitoare si sa incurajeze respectarea dreptului omului si a libertatilor fundamentale pentru toti.
Din aceeasi perspectiva se poate fonda de asemenea pe obligatia de asistenta a statelor fata de victimele conflictelor armate, pe indatorirea de a coopera intre ele si in mod notabil „sa coopereze pentru a asigura respectarea universala si aplicarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale pentru toti.”
Dreptul de actiune umanitara a statelor cuprinde nu doar dreptul de a furniza ajutor in hrana si medicamente populatiei statelor beligerante, dar, de asemenea, dreptul de a pune la dispozitia acestora din urma personal si material sanitar in vederea venirii in ajutorul ranitilor, bolnavilor si naufragiatilor.
Acest drept este recunoscut, de asemenea, „unei organizatii internationale importante cu caracter umanitar”. Conform comentariilor Protocoalelor aditionale, organizatia internationala vizata poate fi la fel de bine o organizatie neguvernamentala, dar aceasta a doua ipoteza pare sa trebuiasca a fi exclusa, caci organizatia guvernamentala nu este decat o persoana juridica supusa jurisdictiei statului pe teritoriul caruia actioneaza.
Statul beligerant caruia ii este destinat ajutorul nu este obligat sa-l accepte. Daca insa ajutorul este necesar, statul respectiv nu are dreptul sa-l returneze de la scopul caruia a fost destinat.
d). Drepturile si obligatiile persoanelor private din jurisdictia statelor terte.
Notiunea care fondeaza indatorirea de ajutor in insarcinarea statelor terte ar putea justifica recunoasterea unei obligatii de acelasi tip in sarcina particularilor, avand in vedere formularea impersonala a dispozitiilor Protocoalelor aditionale, combinata cu dispozitiile protectoare ale dreptului la viata.
Se constata insa ca aceste concluzii raman totusi teoretice datorita faptului ca textele nu sunt atat de precise si ca practica n-a confirmat niciodata si nici n-a subliniat existenta unei obligatii de ajutor in vederea victimelor unui conflict armat in sarcina populatiei civile ale statelor terte la conflict.
Pe de alta parte este fara indoiala ca aceste persoane au dreptul sa ofere unele forme de asistenta victimelor conflictelor armate. Acest drept se fundamenteaza pe dispozitiile generale privind drepturile omului cat si pe anumite articole din Conventia de la Geneva si din Protocoalele aditionale care recunosc explicit un drept de initiativa sau drept colectiv de actiune umanitara al unor organizatii neguvernamentale cum ar fi C.I.C.R. sau orice alt organism umanitar impartial.
Sa remarcam totusi, ca aceste actiuni neapartinand statului trebuie sa indeplineasca una sa doua conditii suplimentare pentru ca ele sa fie operative, adica, dupa caz, organismul de ajutor trebuie sa fie umanitar si impartial si/sau ca statul de origine sa-si dea acordul.
In ce priveste trimiterile individuale de ajutor catre teritoriile ocupate, trimiteri vizate de art.62 din a II-a Conventie de la Geneva din 1949, nu se cere nici una din aceste conditii.
In ce priveste trimiterile colective de ajutoare in profitul populatiilor dintr-un teritoriu ocupat, trimiteri vizate de art.59 din a IV-a Conventie de la Geneva si art. 69 din Protocolul aditional I, acestea trebuie asigurate de un organism „umanitar” si „impartial” (ex.: Crucea Rosie Internationala).
Un organism „umanitar” este orice organism necomercial si apolitic care are in vedere „soarta omului luat in simpla sa calitate de fiinta umana”. In ceea ce priveste organismul „impartial” este cel care respecta principiul nediscriminarii si actioneaza fara nici o deosebire defavorabila fondata pe rasa, culoare, sex, limba, religie, opinii politice, origine nationala sau sociala, avere etc.
In ceea ce priveste trimiterile colective de ajutorare in profitul propriu al unei Puteri aflate in conflict, (art.70 paragraful 1 – Protocolul aditional I) acestea trebuie sa fie de asemenea asigurate de un organism umanitar impartial si trebuie sa fie aprobate de partile vizate.
Trebuie, deci, sa deosebim regimul Conventiilor de la Geneva de cel al primului Protocol aditional.
In regimul Conventiilor de la Geneva, organizatiile Nationale Guvernamentale de ajutor cu vocatie internationala ca „Medicii fara frontiere”, „Medicii lumii” etc. nu au dreptul, in principiu, sa impuna asistenta umanitara statelor care nu vor.
In regimul primului Protocol aditional (art.18 paragraful 1) Crucea Rosie Internationala a cucerit o pozitie juridica mai puternica decat celelate organisme umanitare, deoarece competentele umanitare care-i sunt recunoscute de Conventiile de la Geneva si de primul protocol aditional nu mai sunt subordonate acordului statelor interesate.
CAPITOLUL IV
RASPUNDEREA PENTRU INCALCAREA NORMELOR PRIVIND REGIMUL JURIDIC AL PROTECTIEI RANITILOR, BOLNAVILOR SI NAUFRAGIATILOR
SECTIUNEA I
Structura juridica a sistemului de reprimare a abuzurilor si incalcarea regulilor de drept international umanitar in ceea ce priveste protectia ranitilor, bolnavilor si naufragiatilor
Textele de lege care instituie cadrul juridic international al sistemului de reprimare au fost create cu scopul de a intari eficienta principiului nefolosirii fortei si a amenintarii cu forta si de a asigura mentinerea pacii si securitatii internationale. Aceste texte se regasesc in:
A. Convetiile de la Geneva din 1949, art. 49-54 din Conventia I; art. 50-53 din Conventia II; art.129 din Conventia III; art. 146 din Conventia IV.
Conform textelor legale amintite, partile contractante se angajeaza sa ia orice masura legislativa necesara pentru stabilirea sanctiunilor penale menite sa fie aplicate persoanelor care au comis sau au dat ordin sa se comita oricare din infractiunile grave la prezenta Conventie, definite prin articolul urmator:
„Fiecare parte contractanta va avea obligatia de a urmari persoanele acuzate de a fi comis sau de a fi ordonat sa se comita oricare din aceste infractiuni grave si ea va trebui sa le defere propriilor sale tribunale, indiferent de nationalitatea lor. Ea va putea, daca prefera si in conformitate cu conditiile prevazute in propria sa legislatie, sa le predea spre judecare unei alte Parti contractante, interesate in urmarire, numai daca aceasta parte contractanta ar detine contra acestor persoane probe existente”.
Fiecare parte contractanta va lua masurile necesare pentru incetarea actelor contra dispozitiilor prezentei Conventii, altele decat infractiunile grave. In toate imprejurarile, inculpatii vor beneficia de garantii de procedura si de libera aparare, care nu vor fi mai putin favorabile decat cele privitoare la tratamentul prizonierilor de razboi.
Infractiunile grave sunt acelea care privesc vreunul din urmatoarele acte, daca sunt comise impotriva unor persoane sau bunuri protejate de Conventie: omuciderea intentionata, tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experientele biologice, faptul de a cauza, in mod intentionat mari suferinte sau de a aduce grave atingeri integritatii fizice sau sanatatii, distrugerea si insusirea de bunuri nejustificate de necesitati militare si desfasurate pe scara mare, in mod ilicit si arbitrar (art.50 – Conventia I de la Geneva din 12 august 1949).
In continuare, art. 51 din Conventia I de la Geneva precizeaza ca: „nici o Parte Cotractanta nu va putea sa se exonereze, nici sa exonereze o alta Parte Contractanta de raspunderile asumate de ea insasi sau de o Parte Contractanta din cauza infractiunilor prevazute la art.50 ”. La cererea unei parti in conflict, va trebui deschisa o ancheta, intr-un mod care urmeaza a fi stabilit intre Partile interesate, cu privire la orice pretinsa violare a Conventiei. Daca nu s-a realizat un acord in ceea ce priveste procedura anchetei, Partile se vor intelege pentru a alege un arbitru, care va hotara asupra procedurii de urmat. Odata constata violarea, Partile in conflict ii vor pune capat si vor reprima cat mai repede posibil (art.52 – Conventia I).
Folosirea de catre particulari, societati sau firme de comert, atat publice cat si private, altele decat cele care au dreptul la aceasta in baza prezentei Conventii, a emblemei sau a denumirii de „Cruce Rosie” sau de „Crucea Genevei”, precum si a oricarui semn sau oricarei denumiri o imitatie, va fi interzisa oricand, oricare ar fi scopul acestei intrebuintari si indiferent de data insusirii.
Avand in vedere omagiul adus Elvetiei prin adoptarea culorilor federale inversate si confuzia care s-ar putea ivi intre stema Elvetiei si semnul distinctiv al Conventiei, folosirea de catre particulari, societati sau firme comerciale a stemei Confederatiei elvetiene, precum si a oricariu semn ce ar constitui o imitatie, fie ea marca de fabrica sau de comert sau element al acestor marci, sau intr-un scop contrar probilitatii comerciale sau in conditii susceptibile de a jigni sentimentul national elvetian, va fi oricand interzisa.
Totusi „Inaltele Parti Contractante care n-au fost parti in Conventia de la Geneva din 27 august 1929 vor putea acorda celor care foloseau anterior emblemele, denumirile sau marcile aratate in aliniatul anterior un termen de maxim 3 ani de la intrarea in vigoare a prezentei Conventii, pentru a inceta folosirea acestora, fiind inteles ca in acest interval folosirea lor nu va putea aparea, in timp de razboi, ea urmand sa confere protectia Conventiei” (art.53, alin.3)
Interdictia stabilita se aplica fara efect asupra drepturilor castigate de cei care le-au folosit anterior.
Inaltele Parti Contractante, a caror legislatie nu ar fi satisfacatoare, vor lua masurile necesare pentru a impiedica si a reprima oricand abuzurile aratate.
Conventia de la Geneva pentru imbunatatirea soartei ranitilor, bolnavilor si naufragiatilor din fortele armate pe mare consacra, de asemenea, acestei probleme capitolul VIII intitulat „Reprimarea abuzurilor si infractiunilor”. Textele de lege ale art. 50-53 din aceasta Conventie sunt similare cu cele cuprinse in cap.IX din Conventia de la Geneva pentru imbunatatirea soartei ranitilor, bolnavilor si naufragiatilor din fortele armate in campanie.
B. Protocolul I de la Geneva din 1977 consacra raspunderii pentru incalcarea regulii umanitare Sectiunea a II-a din Titlul V al acestui document, detaliind prevederile Conventiilor I si II de la Geneva. Acest Protocol acorda atentie deosebita acestei probleme in art. 85-91. Aceste masuri se aplica in situatiile de incalcari si de incalcari grave la prezentul protocol.
Astfel, actele calificate drept incalcari grave in conventii au aceeasi calificare si in Protocolul I, daca sunt comise impotriva persoanelor aflate in mainile unei Puteri adverse sau impotriva ranitilor, bolnavilor sau naufragiatilor Partii adverse, protejati de catre prezentul protocol, sau impotriva personalului sanitar sau religios al unitatilor sanitare sau mijloacelor de transport sanitar care sunt sub controlul Partii adverse si protejate de acest protocol. Toti ranitii, bolnavii si naufragiatii, oricare ar fi partea careia ii apartin, trebuie sa primeasca, in masura posibilului si in timpul cel mai scurt ingrijirile medicale cerute de starea lor. Nici o diferentiere fondata pe alte criterii decat cele medicale nu trebuie facuta intre acestia.
Orice act de omisiune voluntara care pune in mod grav in pericol sanatatea sau integritatea fizica sau mentala a oricarei persoane sub puterea unei parti, alta decat cea de care ea depinde si care contravine interdictiilor stabilite constituie o infractiune grava la prezentul protocol.
Constituie infractiuni grave urmatoarele fapte:
supunerea persoanelor ranite, bolnave sau naufragiate unui act medical care nu ar fi motivat de starea sanatatii sale si care nu ar fi conform cu normele medicale in general recunoscute pe care Puterea responsabila de actul rspectiv l-ar aplica in circumstante medicale analoage propriilor resortisanti aflati in libertate;
mutilarii fizice;
experientele medicale si stiintifice;
prelevarile de tesuturi sau organe pentru transplanturi (art. XI, Protocolul I);
atacarea unei persoane, cunoscand ca aceasta persoana este soasa din lupta;
utilizarea cu perfidie a semnului distinctiv al Crucii Rosii, Semilunii Rosii sau Soarelui Rosu sau a altor semne protectoare recunoscute de catre Conventii sau de prezentul Protocol (art.85).
Sub rezerva aplicarii Convetiilor si a prezentului Protocol, incalcarile grave ale acestor instrumente sunt considerate drept crime de razboi.
Inaltele Parti Contractante si Partile la conflict trebuie sa ia masuri in situatiile de incalcari ale Conventiilor si ale prezentului Protocol, care ar rezulta dintr-o omisiune ce contravine unei obligatii asumate prin aceste instrumente. Faptul ca o incalcare a Conventiilor sau Protocolului a fost comisa de catre un subordonat nu ii exonereaza pe superiorii sai de responsabilitatea lor penala sau disciplinara, daca acestia stiau sau aveau informatii care le permiteau sa cunoasca ca acest subordonat comitea sau urma sa comita o asemenea incalcare si daca nu a luat toate masurile posibile pentru a impiedica sau pedepsi aceasta incalcare.
Inaltele Parti Contractante si Parti la conflict trebuie sa insarcineze pe comandantii militari in ceea ce priveste membrii fortelor armate pusi sub comanda lor, precum si celelalte persoane aflate sub autoritatea lor, pentru a-i impiedica sa comita infractiuni la conventii si la prezentul Protocol si la nevoie sa-i pedepseasca si sa-i denunte autoritatilor competente. Inaltele Parti Contractante si Partile la Conflict trebuie sa ceara ca, comandantii potrivit gradului de responsabilitate sa asigure ca membrii fortelor armate puse sub comanda lor sa-si cunoasca obligatiile potrivit prevederilor Conventiilor si Protocolului I de la Geneva.
Comnadantii care au aflat ca subordonatii sau alte persoane aflate sub autoritatea lor au comis sau vor comite o infractiune la Conventie sau Protocol trebuie sa ia toate masurile pentru a impiedica violarea normelor prescrise, iar atunci cand va fi cazul sa ia initiativa aplicarii unor sanctiuni disciplinare sau penale impotriva violatorilor (art.87, Protocolul I – 1977).
Partile Contractante isi vor acorda intr-ajutorare in orice procedura referitoare la infractiunile grave la Convetii sau la prezentul Protocol. Ele vor coopera atunci cand imprejurarile o permit si in materie de extradare, examinand cererea statului pe teritoriul caruia s-a comis pretinsa infractiune. In toate cazurile, legea aplicabila este a Inaltei Parti Contractante solicitate.
In cazurile de violari grave ale Conventiilor sau ale Protocolului, Partile Contractante se angajeaza sa actioneze atat impreuna cat si separat, in cooperare cu O.N.U. si in conformitate cu Carta Natiunilor Unite.
Protocolul I prevede, de asemenea, infiintarea Comisiei Internationale de stabilire a faptelor (art.90). Aceasta este compusa din cincisprezece membrii de inalta moralitate si de o impartialitate recunoscuta. Cu ocazia alegerii Inaltele Parti Contractante se vor asigura ca fiecare din persoanele alese sa posede calificarea ceruta si vor veghea sa se asigure o reprezentare echitabila pe ansamblul comisiei.
Comisia are in competenta:
anchetarea oricarui fapt pretins a fi o incalcare grava in sensul Convetiilor si a Protocolului I sau o alta violare grava a acestora.
Facilitarea restabilirii unei atitudini de respectare a dispozitiilor Convetiilor si Protocolului I de la Geneva.
In alte situatii, Comisia nu va deschide o ancheta, la cererea unei Parti in conflict, decat cu consimtamantul celeilalte sau celorlalte Parti interesate.
Daca Partile interesate nu dispun de un acord comun, toate anchetele vor fi efectuate de o Camera compusa din sapte membrii, dintre care cinci vor fi membrii ai Comisiei, care nu trebuie sa fie resortisanti ai niciuneia dintre Partile la conflict. Acestia vor fi numiti de catre Presedintele Comisiei, pe baza unei reprezentari echitabile a regiunilor geografice, dupa consultarea Partilor la conflict. Ceilalti doi membrii vor fi alesi ad-hoc de catre Partile in conflict, dar nici unul dintre ei nu trebuie sa fie resortisanti ai vreunei Parti in conflict.
Camera va invita Partile la conflict sa asiste si sa prezinte probele. Ea va putea, de asemenea, sa caute probe pe care le considera pertinente si sa procedeze la o ancheta la fata locului. Toate elementele de proba vor fi comunicate Partilor interesate care vor avea dreptul sa prezinte comisiei observatiile lor. De asemenea, fiecare Parte interesata va avea dreptul sa discute probele.
Comisia va prezenta Partilor vizate un raport asupra rezultatelor anchetei Camerei, cu recomandarile pe care le va considera necesare. Daca, Camera nu va fi in masura sa adune probele care sa fie suficiente pentru fundamentarea unor concluzii obiective si impartiale, Comisia va face cunoscute motivele acestei incapacitati. Ea nu va comunica puplic concluziile sale, decat daca Partile la conflict i-au cerut aceasta.
Rolul Comisiei se limiteaza numai la constatarea faptelor, raportul pe care-l intocmeste neavand caracterul unei sentinte arbitrare. El lasa partilor deplina libertate de actiune in ce priveste constatarile Comisiei.
In finalul Titlului V al Protocolului I de la Geneva se stipuleaza ca partea la conflict care ar viola dispozitiile Conventiilor sau ale prezentului Protocol, va fi obligata la despagubiri, daca va fi cazul. Ea va raspunde pentru toate actele comise de persoanele facand parte din fortele sale armate (art.91).
Trasaturile definitorii ale sistemului de represiune in vigoare in acest moment sunt urmatoarele:
raspunderea penala se pune numai pentru infractiunile grave la Convetiile de la Geneva si Protocolului I. Sistemul se fundamenteaza pe distinctia dintre infractiunile grave, adica crimele de razboi si alte infractiuni. S-a urmarit reprimarea cu precadere a acelor acte sau omisiuni care „aduc cele mai grave atingeri intereselor fundamentale protejate prin regulile umanitare relative la situatiile de conflict.”Este de subliniat ca sistemul international de reprimare a infractiunilor grave nu acopera decat Conventiile de la Geneva din 1949 si Protocolul I din 1977.
sistemul de represiune are un caracter unitar, desi este consacrat in instrumente diferite. Protocolul nu face decat sa consolideze si sa dezvolte sistemul de represiune consacrat in Conventiile din 1949 pentru a se aplica de acum inainte atat infractiunilor la Protocol cat si infractiunilor la Conventii.
sistemul represiv contine, desi intr-un mod foarte general, in afara de reguli referitoare la infractiuni privind raspunderea autorilor lor, pedepsele care se expun, tribunalele competente a-l judeca si competentelor acestora, precum si procedurile de urmat.
Responsabilitatea penala a autorilor infractiunilor grave si a complicilor lor decurge direct din principiul general al obligatiei personale de a raspunde de consecintele unei infractiuni indiferent daca aceasta imbraca sau nu un caracter penal.
Principiul care guverneaza aceasta materie este acela al raspunderii oricarei persoane care a participat intr-un mod oarecare la infaptuirea unei infractiuni, indiferent de calitatea lor. Raspund de asemenea, complicii acestora, cei care-i incita direct sau indirect la comiterea de infractiuni si, de asemenea, cele care le tolereaza sau nu le reprima desi au atributii in acest sens.
Pedepsele la care se expun autorii sau complicii infractiunilor grave sunt guvernate de regula conform careia raspunderea lor penala este angajata indiferent de masura in care infractiunea este executata: in intregime sau se afla in stadiul de tentativa ori esueaza. Cuantumul pedepselor, stabilirea circumstantelor agravante, atenuante sau exoneratorii sunt de competenta legislatiilor nationale.
Convetiile I si II de la Geneva contin obligatia generala de a urmari persoanele acuzate de a fi comis sau de a fi ordonat sa se comita oricare dintre infractiunile grave la aceste Conventii, precum si pe acelea de „a le deferi propriilor tribunale, indiferent de nationalitatea lor sau daca ar prefera sa le predea spre judecare altei parti contractante interesate.”
Persoanele civile aflate in puterea unei Parti la conflict nu pot fi judecate decat de „un tribunal impartial si regulat constituit” (art.75, paragraful 4, Protocolul I).
Se poate conchide, deci, ca regulile de baza ale sistemului international sunt urmatoarele:
infractiunile grave la cele patru Conventii de la Geneva din 1949 si la Protocolul I sunt, de regula, de competenta tribunalelor nationale ale statului in puterea caruia se afla inculpatii si, in mod exceptional, ale statului carora le sunt remisi acestia.
in raport cu infractiunile grave, tribunalele pot fi militare, civile sau speciale.
aceste tribunale trebuie sa fie impartiale si regulat constituite.
pentru aceleasi infractiuni, tribunalele respective trebuie sa aplice aceleasi pedepse atat pentru proprii cetateni cat si pentru straini pentru fapte similare.
Sistemul international de reprimare a infractiunilor la dreptul international umanitar, stabilind principiile si regulile fundamentale de urmarire, judecare si sanctionare, a creat doar cadrul juridic general in domeniu, transpunerea sa efectiva in practica se face inca prin legislatiile nationale.
SECTIUNEA A II-A
Fapte ce constituie crime de razboi si crime impotriva umanitatii
Crimele de razboi si crimele impotriva umanitatii, denumite generic crime internationale sau crime de drept international, sunt cele mai grave crime ce pot fi comise de catre o persoana fizica.
Fiecare dintre cele doua categorii de crime au aparut si au avut acceptiuni diferite. Intre cele doua razboaie mondiale, expresia „crime internationale” a fost folosita in unele documente internationale pentru a stigmatiza razboiul.
Cu aceasta valoare de condamnare politico-morala a razboiului, expresia „crime internationale” a fost inclusa in unele documente adoptate in perioada postbelica de unele organizatii sau reuniuni internationale.
Crimele internationale sunt acele grave incalcari ale normelor de comportare convenite intre state, care afecteaza sanatatea omeneasca in ansamblu si in reprimarea carora toate statele sunt interesate. Ele sunt crime de un fel aparte, diferite prin natura lor juridica de crimele de drept comun. In raport de natura faptelor comise, crimele internationale au fost divizate in crime contra pacii, crime de razboi si crime contra umanitatii.
Primul document international care prevede o sanctiune pentru incalcarea unei norme de drept al razboiului este Conventia de la Haga din 18 octombrie 1907 cu privire la legile si obiceiurile razboiului terestru, al carei articol 3 este formulat asfel: „Partea beligeranta care ar viola dispozitiile Regulamentului va fi obligata la o indemnizatie, daca este cazul. Ea va fi responsabila de toate actele comise de personele care fac parte din forta sa armata”.
La sfarsitul primului razboi mondial, conceptele „crime de razboi” si „raspundere penala internationala pentru crime de razboi” erau bine precizate in dreptul international. O confirmare a existentei acestor concepte o constituie si dispozitiile art. 226 si 228 din Tratatul de la Versailles din 1919 referitor la judecarea lui Wilhelm II pentru ofensa adusa „respectului sacru al tratatelor” si respectiv al altor persoane acuzate de a fi comis acte contrare legii si obiceiurilor razboiului.
Cele patru Convetii de la Geneva (art. 50,51, 130 si 146) enumera ca „infractiuni grave” urmatoarele acte, daca sunt comise impotriva persoanelor si bunurilor protejate de conventii: omuciderea intentionata, tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experientele biologice, faptul de a cauza, in mod intentionat mari suferinte sau de a aduce grave atingeri integritatii fizice sau sanatatii, distrugerea si insusirea de bunuri nejustificate de necesitatile militare si desfasurate pe scara mare, in mod ilicit si arbitrar.
In afara de acestea se considera „infractiune grava” urmatoarele acte daca au fost comise cu intentii si cu incalcarea Conventiilor si Protocolului I de la Geneva: transferarea de catre puterea ocupanta a unor parti din propria populatie sau deportarea ori transferarea intregii populatii civile sau parti ale acesteia din teritoriul ocupat in cadrul sau in afara acestui teritoriu, prin incalcarea Conventiei a IV-a, practicile de apartheid si alte practici inumane si degradante care ofenseaza demnitatea umana, bazata pe discriminarea rasei civile sau parti ale acesteia din teritoriul ocupat in cadrul sau in afara acestui teritoriu prin incalcarea Conventiei a IV-a, practicile de apartheid si alte practici inumane si degradante care ofenseaza demnitatea umana bazata pe discriminarea rasiala.
Asa cum a demonstrat-o evolutia postbelica, crimele contra umanitatii nu sunt deci legate in mod necesar de conflictele armate si de crimele de razboi desi, de mai multe ori, o asemenea legatura exista, ci pot fi savarsite si in timp de pace, precum si pe alte cai decat folosirea directa a violentei si fortei. Sunt caracteristici ale crimelor impotriva umanitatii ce sunt analizate si in continuare si care au facut obiectul unor conventii special consacrate lor.
GENOCIDUL
Istoria cunoaste numeroase distrugeri de popoare, de grupuri etnice, rasiale sau religioase care s-au produs, in special in timp de razboi, dar si in timp de pace. Masacrarea unor grupuri nationale, etnice sau rasiale a fost ridicata la rangul unei ideologii in Germania nazista si pusa in aplicare, in proportii monstruase si in mod organizat in tarile ocupate in timpul celui de-al doilea razboi mondial.
Pe acest fundal istoric a fost creat termenul de „genocid” spre a desemna una dintre cele mai grave crime impotriva umanitatii. Termenul de „genocid” alcatuit din cuvantul grecesc ”genos” (rasa, trib) si din sufixul cuvantului latin „cide” (insemnand a ucide) a fost creat de L. Lemkin care a dezvoltat si teoria acestei crime de razboi pe baza practicilor inumane folosite de nazisti.
Adunarea Generala O.N.U. la ce-a de-a treia sesiune a sa din 1948 a aprobat textul Conventiei pentru prevenirea si reprimarea crimei de genocid care a intrat in vigoare in 1951. Potrivit Conventiei, „genocidul” consta in unul din actele enumerate mai jos, savarsite cu intentia de a distruge in tot sau in parte un grup national, etnic, rasial sau religios ca atare, si anume :
asasinarea membrilor grupului
atingerea grava adusa integritatii fizice sau mintale a membrilor grupului;
supunerea intentionata a grupului unor conditii de existenta care trebuie sa atraga distrugerea sa fizica, totala sau partiala;
masuri urmarind sa impiedice nasterile din cadrul grupului;
transferul fortat de copii dintr-un grup in altul;
Conventia incrimineaza nu numai „genocidul” ca o crima a dreptului international comis fie in timp de pace, fie in timp de razboi, ci si urmatoarele acte: intelegerea in scopuri de a comite genocidul, incitarea directa si publica de a-l comite, tentativa la genocid, complicitatea la genocid.
B. Crima de apartheid
Apartheidul se manifesta in negarea dreptului la viata a membrilor unui grup rasial, recurgandu-se in acest scop la represiuni sangeroase si alte acte inumane, intrunind astfel elementele constitutive ale unei crime contra umanitatii.
Adunarea Generala O.N.U. a adoptat in 1973 Conventia Internationala privind eliminarea si reprimarea crimei de apartheid. Convetia a fost ratificata de Romania prin Decretul nr. 2254 din 17 iulie 1978.
Actele inumane rezultand din politicile si practicile de apertheid si alte politici si practici asemanatoare de segregare si discriminare rasiala, asa cum sunt definite in Conventie sunt crime care incalca normele de drept international si, in special, scopurile si principiile Cartei O.N.U. si constituie o amenintare serioasa pentru pacea si securitatea internationala.
Raspunderea penala internationala pentru crimele de apartheid revine persoanelor, membrilor organizatiilor, institutiilor si reprezentantilor statului, indiferent daca au resedinta pe teritoriul statului in care se comit faptele sau intr-un alt stat – care comit faptele mai sus mentionate ori favorizeaza sau incurajeaza direct savarsirea acesto crime, ori coopereaza direct la savarsirea acestor crime. Persoanele vinovate de crime de apartheid pot fi judecate de tribunalul competent al oricarui stat in parte care ar putea avea jurisdictia asupra lor sau de un tribunal penal international care ar fi competent fata de statele parti ce le-ar fi acceptat jurisdictia.
C. Folosirea armelor nucleare si a altor tipuri de arme pentru distrugere in masa
Rezolutia Adunarii Generale O.N.U. nr.1653 din 1961 intitulata „Declaratia cu privire la interzicera folosirii armelor nucleare si termo-nucleare” constata urmatoarele:
„Folosirea armelor nucleare si termo-nucleare ar depasi insasi campul razboiului si ar pricinui umaniatii si civilizatiei suferinte si distrugeri oarbe si este, in consecinta, contrara regulilor dreptului international si legilor umanitatii.”
Orice stat care foloseste arme nucleare si termo-nucleare va trebui sa fie considerat ca incalca Carta Natiunilor Unite, ca actioneaza cu incalcarea legilor umanitatii si civilizatiei.
SECTIUNEA A III-A
Reprimarea infractiunilor la drept international umanitar prin legislatiile noastre
Consideratii generale
Aderand la tratatele de drept international umanitar, statele se angajeaza sa le respecte cu buna credinta.
O buna parte a acestor norme au caracter imperativ, de la care nici o derogare nu este permisa. O alta mare parte a normelor de drept umanitar, datorita claritatii si caracterului lor complet, se aplica de la sine, fara a necesita masuri legislative nationale pentru punerea lor in aplicare. In aceasta categorie intra mai ales normele care impun obligatia de a reprima pe plan penal infractiuni grave ale dreptului international umanitar.
Obligatia statelor de a lua masuri legislative necesare pentru a stabili sanctiuni penale este stipulata in art.49 si 50 din Convetia I de la Geneva din 1949, art.50 si 51 din Convetia a II-a si art.85-91 din Protocolul I.
Comitetul International al Crucii Rosii a luat multe initiative pe langa statele si societatile nationale de Cruce Rosie pentru a le sensibiliza de importanta acestor masuri deoarece insasi aplicarea dreptului international umanitar depinde in mare masura de adoptarea de legi adecvate.
De aceea, a XXV-a Conferinta Internationala a Crucii Rosii „roaga staruitor guvernele statelor Parti la Conventiile de la Geneva si la Protocolul lor aditional de a se achita in intregime de obligatia lor de a adopta sau de a completa legislatia nationala pertinenta, de a-si comunica masurile luate sau avute in vedere in acest scop”.
O alta institutie neguvernamentala care a manifestat o preocupare constanta pentru punerea in aplicare a normelor umanitare este Societatea Internationala de Drept Militar si Dreptul Razboiului cu sediul la Bruxelles. Nu poate fi omis nici Institutul International de Drept Umanitar de la San Remo care din 1970 a prezentat initiative remarcabile pentru activitatile umanitare nationale, a organizat cursuri si seminarii internationale, „incurajand continuu dialogul umanitar”.
Obligatia statelor de a reprima, pe plan national, infractiunile la dreptul international umanitar
Avand in vedere ca la Conventiile de la Geneva din 1949 sunt in pezent parti, cu exceptii nesemnificative, toate statele lumii, se poate considera ca obligatia reprimarii pe plan national a acestor infractiuni are un caracter general.
Analistii apreciaza ca un numar relativ redus de state si-au respectat angajamentul asumat, adoptand legi speciale sau legi complementare prin care au intrat in legislatia nationala in materie de reprimare a infractiunilor la Conventii si la Protocolul I. Acestea sunt:
in Europa – Belgia, Danemarca, Elvetia, Islanda, Jugoslavia, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Suedia si Spania;
in America – Canada;
in Africa – Etiopia si Uganda;
in Asia – Australia, India, Malaezia, Noua Zeelanda.
Unele din aceste tari si-au modificat in ultimii ani codurile penale militare, inscriind in ele toate infractiunile mentionate in Convetii si Protocol, iar altele au adugat la acestea si reglementari privind procedura. O alta categorie de state a adoptat legi speciale pentru reprimarea infractiunilor grave.
Raportand dispozitiile legislatiei romane referitoare la reprimarea violarii de drept international umanitar, la obligatiile guvernului Romaniei decurgand din Conventiile de la Genva si din Protocolul aditional I, se puteau constata unele carente pana la data de 14 noiembrie 1996.
Totusi, un important progres a fost facut prin introducerea in Titlul X al Codului Penal al Romaniei a prevederilor care sanctioneaza infractiunile grave. Astfel, sunt incriminate tratamentele neomenoase, distrugerea unor obiective si insusirea unor bunuri, distrugerea, jefuirea sau insusirea unor valori culturale.
Conform art. 358 Cod Penal, „supunerea la tratamente neomenoase a ranitilor ori bonavilor, a membrilor personalului civil, sanitar sau al Crucii Rosii ori al organizatiilor asimilate acesteia, a naufragiatilor, a prizonierilor de razboi si, in general, a oricarei alte persoane cazute sub puterea adversarului ori sub punerea acestora la experiente mediacle sau stiintifice care nu sunt justificate de un tratament medical in interesul lor se pedepseste cu inchisoare de la 5 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi.”
Cu aceeasi pedeapsa se sanctioneaza savarsirea, fata de persoanele aratate in alineatul precedent, a vreuneia din urmatoarele fapte:
constrangerea de a servi in fortele armate ale adversarului
luarea de ostateci
deportarea
dislocarea sau lipsirea de libertate fara temei legal
condamnarea sau executia fara o judecata prealabila efectuata de catre un tribunal constituit in mod legal si care sa fi judecat cu respectarea garantiilor judiciare fundamentale prevazute de lege.
Torturarea, mutilarea sau exterminarea celor prevazuti in alineatul I se pedepseste cu detentiunea pe viata sau cu inchisoarea de la 15 la 25 de ani si interzicerea unor drepturi.
Daca faptele prevazute in prezentul articol sunt savarsite in timp de razboi pedeapsa este detentiunea pe viata.
Distrugerea unor obiecte si insusirea unor bunuri este incriminata la art.359.Astfel: Distrugerea in intregime sau in parte:
a cladirilor, a oricaror alte constructii sau a navelor care servesc de spitale
a mijloacelor de transport de orice fel afectate unui serviciu sanitar sau de Cruce Rosie, ori al organizatiilor asimilate acesteia, pentru transportul ranitilor, bolnavilor, materialelor sanitare sau ale materialelor Crucii Rosii ori organizatiilor asimilate acesteia;
a depozitelor de materiale sanitare, daca toate acestea poarta semnele distinctive,
se pedepseste cu inchisoare de la 5 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi
Cu aceesi pedeapsa se sanctioneaza insusirea sub orice forma, nejustificata de o necesitate militara si savarsita in proportii mari, a mijloacelor sau materialelor destinate pentru ajutorul ori ingrijirea ranitilor sau bolnavilor cazuti sub puterea adversarului.
Tot astfel se sanctioneaza distrugerea in intregime sau in parte ori insusirea sub orie forma nejustificata de vreo necesitate militara si savarsita in proportii mari a oricaror alte bunuri.
Cu pedepse mari se pedepsesc, de asemenea, distrugerea, jefuirea sau insusirea unor valori culturale prevazute la art. 360 Cod Penal.
Este de remarcat faptul ca tentativa la aceste infractiuni se pedepseste. De asemenea, este incriminata tainuirea si favorizarea la aceste infractiuni chiar daca sunt savarsite de sot sau ruda apropiata.
Aceste articole sunt recente, fiind reproduse in Codul Penal roman asa cum au fost modificate prin legea nr. 140 per 1996.
Incriminarea acestor fapte in legislatia nationala prezinta un real progres in ceea ce priveste obligatia Romaniei de a reprima infractiunile grave la Conventiile de la Geneva si la Protocolul aditional I din 1977.
CONCLUZII SI PROPUNERI
I.
Conflictele armate care au loc in toata lumea se caracterizeaza prin complexitate si diversitate. Aceste conflicte sunt consecinta unor situatii internationale polarizata in jurul a doi factori:
primul – noua ordine mondiala ce presupune existenta unei lumi mai structurate si mai bine adaptate la dimensiunea universala, a marilor probleme de azi (subdezvoltarea, cresterea demografica, criminalitatea internationala, mediul inconjurator, somajul, migratiile in masa, drogurile, traficul de arme etc).
al doilea – destramarea unitatilor politice prin punerea din nou in discutie a frontierelor si a ansamblurilor lor.
Razboaiele civile, conflictele interne (etnice, tribale sau religioase) au devenit un factor cotidian al lumii noastre in prag de mileniul trei care pune in pericol pacea internationala, ameninta populatiile civile si antreneaza milionane de victime inocente, duc la violari masive ale drepturilor omului.
Azi, marile probleme cu care se confrunta omenirea nu mai pot fi rezolvate fara a se tine cont de reglementarile dreptului international. Includerea Romaniei ca cel de al trezeci si doilea stat membru in Consiliul Europei, presupune pentru tara noastra obligatia de a implementa in societatea romaneasca standardele umanitare convenite de cel mai democratic for european. Punerea in aplicare a acestor standarde este un proces complex care presupune adoptarea unui ansamblu de reglementari legislative, de masuri administrative si educationale la care toti factorii cu responsabilitate in domeniu din tara noastra trebuie sa concure prin mijloace specifice la realizarea acestui angajament, deoarece, cu toate ca Romania este parte contractanta a Conventiilor si Protocoalelor ce stabilesc statutul juridic al ranitilor, bolnavilor si naufragiatilor, timp de aproximativ de cincizeci ani, continutul acestor acte a fost cunoscut de un numar redus de persoane si, ceea ce e mai grav, aceste acte nu sunt cunoscute de categorii implicate in conflictele armate – militare.
Cunoasterea acestor norme si reglementari numai la nivelul factorilor de conducere din domeniul militar nu a adus nimanui nici un beneficiu.
Gratie Asociatiei Romane de Drept Umanitar cu sediul in Bucuresti, dupa decembrie 1989 dreptul international umanitar a revenit ca disciplina de studiu in programele analitice ale unor institutii de invataman academic si liceal din Romania, respectiv al unor ministere, organizatii neguvernamentale.
Atingerea dezideratelor doctrinei militare a Romaniei si indeplinirea corespunzatoare a misiunilor incredintate de forurile internationale militarilor romani, in etapa actuala, nu mai pot fi concepute fara cunoasterea si respectarea dreptului international al conflictelor armate.
Asa cum am mai aratat, pentru ca Romania sa atinga standardele occidentale se impune alinierea legislatiei nationale la cea internationala prin adoptarea de legi speciale sau complementare pentru reprimarea infractiunilor prevazute de Convetiile de la Geneva si Protocoalele I si II.
E necesar ca in Titlul XI al Codului Penal roman, intitulat „infractiuni contra pacii si omenirii” sa se stipuleze in concret:
1) infractiuni specifice hotaratoare la fortele de mentinere a pacii
2) sa se efectueze distinctia concreta intre conflictul international si cel intern
3) orice act sau omisiune voluntara ce pune in pericol sanatatea sau integritatea fizica sau mentala a unei persoane aflate in puterea altei parti, alta decat cea de care depinde
4) urmatoarele acte comise intentionat cu violarea Protocoalelor I si II care antreneaza moartea sau cauzeaza atingeri grave integritatii fizice sau sanatatii:
– atacuri contra populatiei civile
– atacuri fara discriminare care ating populatia civila sau bunurile cu caracter civil
– atacurile contra lucrarilor sau instalatiilor care contin forte periculoase
– atacurile contra localitatilor neaparate si a zonelor demilitarizate
– atacurile contra persoanelor scoase din lupta
5) omisiunea contrara a obligatiei de a actiona
Concluzia ce se impune cu necesitate este ca in conceperea si desfasurarea activitatilor de invatamant si de pregatire militara trebuie integrata intreaga problematica a legilor si obiceiurilor razboiului.
Ar fi necesar ca in Regulamentul Discipilinar al fortelor armate si al celorlalte forte care participa la apararea tarii sa fie traduse in practica principii ale Dreptului International Umanitar.
Actiunea internationala in domeniul umanitar, mecanismele si procedurile create in vederea aplicarii concrete a dispozitiilor, instructiunilor convenite de state, are ca obiectiv principal respectarea demnitatii umane, indicatorul cel mai sintetic al tuturor drepturilor si libertatilor fundamentale ale fiintei umane si pe cale de consecinta, prevenirea, condamnarea si reprimarea incalcarilor flagrante, masive si permanente ale acestor drepturi si libertati.
Dupa cum afirma ilustrul politician roman Nicolae Titulescu „lumea are in fata ei posibilitati infinite dar nimic nu va putea fi infaptuit atata vreme cat nu vom intelege intreaga semnificatie a tot ceea ce a fost savarsit, atata vreme cat nu ne vom fi patruns de aceasta lege fundamentala a dinamicii pacii: prudenta cu privire la orice noua infaptuire, respectarea statutara a tuturor realizarilor dobandite. Gandirii noastre ii revine misiunea de a intelege ceea ce exista, de a deslusi ceea ce poate sa ia inca fiinta, de a presimti ceea ce va aparea”.
II.
In anii de dupa razboiul rece, deplasarea fortata a persoanelor a devenit atit un obiectiv, cit si o tactica de razboi, precum in fosta Iugoslavie, Caucaz sau in regiunea marilor lacuri din Africa, unde partile care beligerante au fortat un mare numar de barbati, femei si copii sa-si abandoneze caminele.
In 2000, peste 22 milioane de refugiati, de persoane returnate sau deplasate, au solicitat protectia ICNUR. Dincolo de datele statistice, deplasarea fortata este un fenomen complex care imbraca diferite forme.
La acest inceput de mileniu, oamenii continua sa fie alungati din casele lor, cu toata trauma pe care o presupune acest proces, in conditiile in care, pe deasupra, natiunile bogate si cele sarace deopotriva inchid portile lor refugiatilor si ii forteaza sa se reintoarca acolo unde viata si libertatea lor sunt supuse riscului.
Persoanele deplasate in mod involuntar in propria lor tara (stramutate) se afla intr-o situatie asemanatoarde cu cea a refugiatilor cu exceptia faptului ca nu au trecut frontiera statului lor de origine. Avind in vedere ca pentru protectia acestora nu exista reglementari juridice internationale si pentru ca ICNUR sau alte agentii umanitare sa poata interveni in sprijinul lor, trebuie indeplinite urmatoarele conditii:
Secretarul general al ONU sa autorizeZe implicarea organizatiei;
Guvernul tarii pe teritoriul careia se afla persoanele stramutate sa-si dea consimtamintul, inclusiv pentru zonele in care ele este incapabil sa asigure protectie;
Sa existe fonduri corespuzatoare.
Acordarea de protectie si asistenta internationala persoanelor stramutate ridica noi probleme pentru ICNUR si celelalte agentii umanitare implicate, deoarece, pe linga lipsa cadrului juridic international adecvat, aceste persoane sunt adesea folosite ca monede de schimb sau factori suplimentari de presiune in cadrul conflictelor guvern-forte opozante. Dreptul international este din pacate neputincios in aceste situatii, iar organizatiile internationale, nu pot interveni decit dupa masacre, pentru a acorda asistenta victimelor.
In ultima perioada criterii aditionale au fost introduse progresiv pentru o mai buna adaptare la natura evolutiva a fluxurilor de refugiati din ultimile decenii deoarece lumea arata acum foarte diferit de cea din 1951, in special dupa sfirsitul razboiului rece. Numarul statelor care au devenit parti la Conventia de la Geneva privind statutul refugiatilor a crescut continuu, ajungind de la 6 in aprilie 1954, la peste 140 in prezent. Printre acestea un numar important il reprezinta fostele colonii si fostele state comuniste. Contributia directa a statelor si altor agentii specializate ale ONU, ICNUR a putut sa faca fata atit obligatiilor sale traditinale cit si noilor probleme ce au aparut. Aceste noi aspecte chiar daca nu sunt acoperite de Conventia din 1931, cer prin ele insele o examinare atenta a responsabilitatii statelor, deoarece in viitor, in mod evident, voir continua si se vor amplifica si in consecinta, vor impune gasirea de solutii durabile.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
HUGO GROTIUS – Despre dreptul razboiului si al pacii; Editura Stiintifica, Bucuresti, 1986
Dr. IONEL CLOSCA – Dreptul umanitar si noua ordine internationala; Editura Militara, Bucuresti, 1978.
MARIAN C. MOLEA – Raspunderea statelor in dreptul international contemporan; Editura Scrisul Romanesc, Craiova, 1978
ERIC DAVID – Principes du Droit des conflicts armes elstern Bruylant, Bruxeles, 1984
Dr. IONEL CLOSCA – Dreptul international si interzicerea armelor de nimicire in masa; Editura Militara, Bucuresti, 1988
Dr. IONEL CLOSCA – Razboiul naval si legile lui. Editura Militara, Bucuresti 1991
Dr. GHEORGHE DIACONESCU – Genocidul; Editura Militara, Bucuresti 1991
Dr. IONEL CLOSCA, Dr. ION SUCEAVA – Dreptul international umanitar; Casa de Editura si Presa „Sansa” S.R.L., Bucuresti, 1992
DUMITRA POPESCU, ADRIAN NASTASE, FLORIN COMAN – Dreptul international Public; Casa de Editura si Presa „Sansa” S.R.L., Bucuresti, 1994
STANISLAW E. NAHLIK – Manual prescurtat de drept international umanitar, versiune in limba romana editata delegatia C.I.C.R. in Romania si Crucea Rosie in colaborare cu Asociatia Romana de Drept Umanitar.
ASOCIATIA ROMANA DE DREPT UMANITAR – Dreptul international umanitar al conflictelor armate – documente. Casa de Editura si Presa „Sansa” S.R.L., Bucuresti, 1993
Dr. MARTIAN I. NICIU, VIOREL MARCU, NICOLAE PURDA – Culegere de documente de drept international public, vol. I-II; Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1997
Prof.univ. dr. VICTOR DUCULESCU, prof.univ.dr. VIOREL MARCU-Drept si relatii internationale -Curs postuniversitar, editura „V.I.S. Print”-Bucuresti 2002
Commentaire (publie sous la direction de Jean S. Pictet), I la Convention de Geneve pour L’amelioration du sort des armmes en campagne, Geneve, Comite International de la Croix Rouge, 1952.
Commentaire (publie sous la direction de Jean S. Pictet),II la Convention de Geneve pour L’amelioration du sort des blesses et des malades et des naufrages dans les forces armees sur mer, Geneve, Comite International de la Croix Rouge,1959
Commentaire (publie sous la direction de Jean S. Pictet),III la Convention de Geneve, relative au traitement des prisonniers de guerre, geneve, Comite International de la Croix Rouge,1958
Commentaire (publie sous la direction de Jean S. Pictet),IV la Convention de Geneve, relative a la protection des personnes civiles en temps de guerre, Comite International de la Croix Rouge,1956
Commentaire (publie sous la direction de Jean S. Pictet), aux Conventions de Geneve de 12 Aout 1949, Edition et coordonation Yves Sandoz, Christophe Swinarski.
BRUNO ZIMMERMANN, Comite International de la Croix Rouge, 1981
Revista Romana de Drept Umanitar, anul II, 1994, nr. 3 (5)
Revista Romana de Drept Umanitar, anul III, 1995 nr. 3 (9)
Revista Romana de Drept Umanitar, anul III, 1995, nr. 7-8
Revista Romana de Drept Umanitar, anul IV, 1996, nr. 4 (14)
Revista Romana de Drept Umanitar, anul V, 1997, nr. 1 (15)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .protectia Ranitilor, Bolnavilor Si Naufragiatilor, In Caz de Conflict Armat (ID: 125477)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.