.protectia Drepturilor Copilului In Dreptul Intern Romanesc, In Sistemul O.n.u. Si In Sistemul Eu

CAPITOLUL 1

INTRODUCERE

SECȚIUNEA 1

SCURT ISTORIC PRIVIND PROTECȚIA DREPTURILOR COPILULUI

PE PLAN INTERNAȚIONAL

Nivelul de perfecționare la care a ajuns în prezent protecția ființei umane – atât pe plan mondial, cât și în Europa, este, fără îndoială, rezultatul parcurgerii mai multor etape, din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre. Astfel, încă din timpurile străvechi și parcurgând întreaga istorie a gândirii sociale, a apărut convingerea că oamenilor li se cuvin anumite drepturi, anumite libertăți.

Cercetările efectuate cu privire la modul de organizare familială a societăților tribale au pus în evidență faptul că, în cadrul lor, rolurile sociale acordate indivizilor, în timpul fiecărei etape a dezvoltării lor, au un caracter mult mai precis față de societatea contemporană, oferind indicații exacte și totodată utile asupra conduitelor ce trebuie adoptate în diferite perioade de vârstă.

În aceste societăți nu se putea distinge o atitudine comună față de copilărie. Așadar, în anumite societăți, până la perioada pubertății, copiii nu sunt considerați membrii cu drepturi depline ai comunității. În altele, ei sunt apreciați ca fiind neutri din punct de vedere al sexului, atât băieții cât și fetele bucurându-se de un tratament egal în raport cu adulții.

Pentru multe alte comunități, copiii sunt priviți ca un “dar” sacru, reprezentând întruparea spiritului celor care au murit și care au revenit, în acest mod, în cadrul comunității. Chiar și în prezent există comunități tribale în care membrii tribului se consideră, ei înșiși “copii” în raport cu autoritatea întruchipată de divinitatea religioasă. În funcție de modelele culturale ale comunității, chiar noțiunile de tată, mamă, frate sau soră au diverse semnificații, care urmăresc raporturile de dominare sau subordonare existente în cadrul societății respective.

În cursul diferitelor perioade ale istoriei, marea variabilitate a modelelor culturale și a particularităților comunitare a impus dezvoltarea unor atitudini diferențiate, adeseori contradictorii între ele, față de copilărie. În majoritatea societăților arhaice, la fel ca și tinerețea, copilăria nu era altceva decât o etapă a unei “tranziții” fundamentale către statusul și poziția socială a adultului.

Spre deosebire de societățile contemporane, în care copilăria este idolatrizată și protejată, cea mai mare parte dintre societățile arhaice apreciau această perioada de vârstă ca o stare de “ignoranță” și de “pedeapsă”, în esența ei, prin, subordonarea necondiționată față de autoritatea adultului. Pentru alte asemenea societăți, copilăria era privită ca o “binefacere” pentru individ și ca o resursă de “regenerare” pentru întreaga comunitate.

Istoria socială a copilăriei a înregistrat acest întreg ansamblu de atitudini contradictorii, oferindu-ne o imagine a copilăriei care diferă mult de reprezentarea pe care o are societatea contemporană despre această perioadă de vârstă.

În unele societăți antice, copiii se bucurau de o atenție specială, avându-se în vedere că reprezentau un potențial uman important. Ei erau participanți activi la viața familială și erau considerați o parte integrantă a dezvoltării comunității. În Egiptul Antic sau în vechiul Babilon, de exemplu, scopul principal al unui legat testamentar consta în asigurarea unei creșteri adecvate a copiilor. Codul lui Hammurabi, care a schițat primele noțiuni de proprietate comunitară, avea în vedere o serie de reglementări cu privire la soarta copiilor după decesul susținătorului lor legal sau după divorțul părinților. În acest sens, jumătate din bunurile dobândite în cursul căsătoriei erau destinate creșterii copilului. În alte societăți antice, confruntate cu pericolul suprapopulării, copiii reprezentau o povară pentru familie, fiind uciși sau vânduți ca sclavi.

În Evul Mediu, până în preajma anului 1600, noțiunea de copilărie era practic necunoscută, copiii fiind considerați doar „simplii adulți”. O serie de lucrări artistice (picturi, gravuri etc.) rămase din EvuI Mediu prezintă copiii ca fiind nediferențiați față de adulți, amestecându-se cu aceștia, fiind îmbrăcați asemenea lor și participând Ia același tip de activități. În nici-una dintre aceste lucrări nu este reprezentată lumea copilăriei și nici obiectele care o definesc: păpuși, cărți de povești, lucruri specifice jocului. În absența statusului distinct de copil, copiii erau tratați, cel mai adesea, în mod inuman, fiind abandonați de părinți în mănăstiri sau aziluri.

Același tratament nediferențiat față de cel al adulților l-au primit copiii și în perioada primelor industrii manufacturiere și în epoca de început a industrialismului modern. Ei erau utilizați între 12-15 ore pe zi, la tot felul de activități, muncind din greu ca să-și poată câștiga existența. Numai odată cu construirea primelor sindicate, copiii, ca și bătrânii au fost înlăturați de pe piața forței de muncă, nu atât din considerente umanitare cât, mai ales, pentru a face loc contingentelor sporite de muncitori adulți confruntați cu spectrul șomajului.

Așadar, de-a lungul istoriei, copilul a fost privit ca fiind proprietatea părinților și a tutorilor, aceștia putând să-l trateze după bunul lor plac, fără a putea fi trași la răspundere. În ultimele decenii, s-a produs în mod evident o evoluție a valorilor, normelor și standardelor juridice care reglementează situația copilului. În momentul actual, toate societățile civilizate acceptă ideea conform căreia copilul nu aparține nici familiei nici statului, ci își aparține sieși, sub protecția părinților săi.

Astfel, o schimbare profundă a situației sociale și familiale a copilului s-a petrecut numai în condițiile în care societatea a început să recunoască copilăria ca o etapă distinctă de viață și să acorde copilului un status social particular și roluri specifice. Datorită separării activităților de pregătire și instrucție de cele profesionale, alături de specializarea diferitelor instituții în cadrul societății, s-a creat timpul și spațiul necesar pentru apariția veritabilului univers al copilării.

Totodată au apărut reglementări speciale cu privire la drepturile copilului în familie și în societate și programe având ca scop principal dezvoltarea, protejarea și educația sa adecvată. În aceste condiții, copilul devine nu numai un subiect de atenție pentru diferitele instituții sociale, ci o parte integrantă a societății influențând politicile sociale și raporturile familiale, modificând relațiile între părinți și bunici, determinând structura și funcțiile familiei, modificând diviziunea rolurilor familiale, contribuind, deci la o nouă configurație a legăturilor de solidaritate din societate.

În raport cu aceste schimbări se modifică, din ce în ce mai mult, metodele și finalitățile procesului de socializare; copiii nu mai sunt priviți ca ființe pasive, capabile să înregistreze, automat și mecanic, indicațiile educativ, cu ca agenți activi ai unui proces care poate influența chiar pe educator.

Odată cu recunoașterea dreptului suprem al copilului ca persoană umană independentă, nevoile copilului au început să fie tratate ca drepturi a căror satisfacere nu mai este facultativă (societatea poate decide să le satisfacă sau nu), ci obligatorie. La nivel global, în ceea ce privește copilul și drepturile acestuia, acest lucru apare mai pregnant o dată cu adoptarea Convenției Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului (20 noiembrie 1989).

Secolul XX a fost denumit "secolul copilului". Încă din primele decenii ale acestuia s-a manifestat un interes deosebit pentru copil, privit ca ființă umană cu drepturi depline. Acest secol este cel care schimbă viziunea asupra copilului, care responsabilizează autoritățile legale asupra problematicii complexe privind drepturile și protecția copilului.

SECȚIUNEA 2

CADRUL LEGAL INTERN PRIVIND RESPECTAREA,

PROMOVAREA ȘI GARANTAREA DREPTURILOR COPILULUI

Asigurarea și respectarea drepturilor copiilor și „plasarea” acestora într-o zonă de interes special constituie o prioritate pentru fiecare stat. Acest lucru rezidă în primul rând în faptul că viața, dezvoltarea și bunăstarea de care trebuie să beneficieze toți copiii reprezintă baza pe care se construiește viitorul unei țări. În plus, în cazul României procesul complex de aderare la Uniunea Europeană este inexorabil legat de respectarea criteriilor politice de le Copenhaga privind respectarea drepturilor omului, în mod particular în ceea ce privește drepturile copilului. 

Respectarea, promovarea și exercitarea drepturilor copilului, astfel cum sunt acestea definite în documentele internaționale ratificate de România, vor asigura o dezvoltare deplină și armonioasă a personalității fiecărui copil, alăturând în spiritul tradițiilor și valorilor culturale ale țării noastre o componentă nouă, modernă și dinamică de integrare în spiritualitatea universală. În lumina acestei integrări, drepturile copilului în România înseamnă realizarea unui echilibru între trei componente esențiale: copilul, familia și societatea. Asigurarea acestui echilibru a fost reglementată, aplicată și monitorizata în mod continuu de către autoritățile statului, ca responsabilitate fundamentala a acestuia față de soarta tuturor cetățenilor săi.

Astfel, principale domenii ale sistemului politic românesc au fost modificate legislativ în primii ani după revoluția din 1989 iar domeniul sistemului național de promovare și garantare a drepturilor copilului nu a făcut excepție. În unele situații, modificările s-au produs în substanță, în alte situații acestea s-au efectuat în etape ca răspuns la evoluțiile constante în cursul cărora se identificau permanent deficiențe. Preocuparea pentru restructurarea instituțiilor democratice, perfecționarea sistemului în domeniul drepturilor copilului, au generat măsuri care aveau să se transpună în amendamente/completări la nivelul cadrului legal.

Noua dezvoltare pe care a adoptat-o România și țintele sale de politică externă, în special integrarea UE, face ca pe plan intern să fie recunoscute și aplicate drepturile copilului.

La nivel țării noastre cele mai importante reglementări în domeniul protecției și garantării drepturilor omului și libertăților fundamentale sunt stipulate în Constituție. Totodată un rol important în domeniul protecției și garantării drepturilor și libertăților fundamentale, revine legislației civile și penale (între care și Codul civil și Codul de procedură civilă, Codul penal și Codul de procedură penală).

În ceea ce privește protecția copilului, Constituția României republicată în anul 2003, prin art. 49 („Protecția copiilor și a tinerilor”), prevede că:

(alin. 1 ) – Copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor.

(alin. 2) – Statul acordă alocații pentru copii și ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori handicapat. Alte forme de protecție socială a copiilor și a tinerilor se stabilesc prin lege.

(alin. 3 ) – Exploatarea minorilor, folosirea lor în activități care le-ar dauna sănătății, moralității sau care le-ar pune în primejdie viața ori dezvoltarea normală sunt interzise.

(alin. 4) – Minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajați ca salariați.

(alin. 5) – Autoritățile publice au obligația să contribuie la asigurarea condițiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viața politică, socială, economică, culturală și sportivă a țării.

Textul acestui articol dă expresie preocupării statului român pentru ocrotirea copiilor și tinerilor în spiritul Declarației Universale a Drepturilor Omului și a altor documente la care România este parte.

De exemplu, în 1990 România a ratificat Convenția cu privire la drepturile copilului, care este un important document internațional care stabilește un anumit standard pentru protecția copiilor și a tinerilor. În baza acestei Convenții, autoritățile publice au obligația să contribuie la asigurarea condițiilor pentru participarea tinerilor la viața politică, socială, economică, cultureritelor instituții în cadrul societății, s-a creat timpul și spațiul necesar pentru apariția veritabilului univers al copilării.

Totodată au apărut reglementări speciale cu privire la drepturile copilului în familie și în societate și programe având ca scop principal dezvoltarea, protejarea și educația sa adecvată. În aceste condiții, copilul devine nu numai un subiect de atenție pentru diferitele instituții sociale, ci o parte integrantă a societății influențând politicile sociale și raporturile familiale, modificând relațiile între părinți și bunici, determinând structura și funcțiile familiei, modificând diviziunea rolurilor familiale, contribuind, deci la o nouă configurație a legăturilor de solidaritate din societate.

În raport cu aceste schimbări se modifică, din ce în ce mai mult, metodele și finalitățile procesului de socializare; copiii nu mai sunt priviți ca ființe pasive, capabile să înregistreze, automat și mecanic, indicațiile educativ, cu ca agenți activi ai unui proces care poate influența chiar pe educator.

Odată cu recunoașterea dreptului suprem al copilului ca persoană umană independentă, nevoile copilului au început să fie tratate ca drepturi a căror satisfacere nu mai este facultativă (societatea poate decide să le satisfacă sau nu), ci obligatorie. La nivel global, în ceea ce privește copilul și drepturile acestuia, acest lucru apare mai pregnant o dată cu adoptarea Convenției Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului (20 noiembrie 1989).

Secolul XX a fost denumit "secolul copilului". Încă din primele decenii ale acestuia s-a manifestat un interes deosebit pentru copil, privit ca ființă umană cu drepturi depline. Acest secol este cel care schimbă viziunea asupra copilului, care responsabilizează autoritățile legale asupra problematicii complexe privind drepturile și protecția copilului.

SECȚIUNEA 2

CADRUL LEGAL INTERN PRIVIND RESPECTAREA,

PROMOVAREA ȘI GARANTAREA DREPTURILOR COPILULUI

Asigurarea și respectarea drepturilor copiilor și „plasarea” acestora într-o zonă de interes special constituie o prioritate pentru fiecare stat. Acest lucru rezidă în primul rând în faptul că viața, dezvoltarea și bunăstarea de care trebuie să beneficieze toți copiii reprezintă baza pe care se construiește viitorul unei țări. În plus, în cazul României procesul complex de aderare la Uniunea Europeană este inexorabil legat de respectarea criteriilor politice de le Copenhaga privind respectarea drepturilor omului, în mod particular în ceea ce privește drepturile copilului. 

Respectarea, promovarea și exercitarea drepturilor copilului, astfel cum sunt acestea definite în documentele internaționale ratificate de România, vor asigura o dezvoltare deplină și armonioasă a personalității fiecărui copil, alăturând în spiritul tradițiilor și valorilor culturale ale țării noastre o componentă nouă, modernă și dinamică de integrare în spiritualitatea universală. În lumina acestei integrări, drepturile copilului în România înseamnă realizarea unui echilibru între trei componente esențiale: copilul, familia și societatea. Asigurarea acestui echilibru a fost reglementată, aplicată și monitorizata în mod continuu de către autoritățile statului, ca responsabilitate fundamentala a acestuia față de soarta tuturor cetățenilor săi.

Astfel, principale domenii ale sistemului politic românesc au fost modificate legislativ în primii ani după revoluția din 1989 iar domeniul sistemului național de promovare și garantare a drepturilor copilului nu a făcut excepție. În unele situații, modificările s-au produs în substanță, în alte situații acestea s-au efectuat în etape ca răspuns la evoluțiile constante în cursul cărora se identificau permanent deficiențe. Preocuparea pentru restructurarea instituțiilor democratice, perfecționarea sistemului în domeniul drepturilor copilului, au generat măsuri care aveau să se transpună în amendamente/completări la nivelul cadrului legal.

Noua dezvoltare pe care a adoptat-o România și țintele sale de politică externă, în special integrarea UE, face ca pe plan intern să fie recunoscute și aplicate drepturile copilului.

La nivel țării noastre cele mai importante reglementări în domeniul protecției și garantării drepturilor omului și libertăților fundamentale sunt stipulate în Constituție. Totodată un rol important în domeniul protecției și garantării drepturilor și libertăților fundamentale, revine legislației civile și penale (între care și Codul civil și Codul de procedură civilă, Codul penal și Codul de procedură penală).

În ceea ce privește protecția copilului, Constituția României republicată în anul 2003, prin art. 49 („Protecția copiilor și a tinerilor”), prevede că:

(alin. 1 ) – Copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor.

(alin. 2) – Statul acordă alocații pentru copii și ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori handicapat. Alte forme de protecție socială a copiilor și a tinerilor se stabilesc prin lege.

(alin. 3 ) – Exploatarea minorilor, folosirea lor în activități care le-ar dauna sănătății, moralității sau care le-ar pune în primejdie viața ori dezvoltarea normală sunt interzise.

(alin. 4) – Minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajați ca salariați.

(alin. 5) – Autoritățile publice au obligația să contribuie la asigurarea condițiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viața politică, socială, economică, culturală și sportivă a țării.

Textul acestui articol dă expresie preocupării statului român pentru ocrotirea copiilor și tinerilor în spiritul Declarației Universale a Drepturilor Omului și a altor documente la care România este parte.

De exemplu, în 1990 România a ratificat Convenția cu privire la drepturile copilului, care este un important document internațional care stabilește un anumit standard pentru protecția copiilor și a tinerilor. În baza acestei Convenții, autoritățile publice au obligația să contribuie la asigurarea condițiilor pentru participarea tinerilor la viața politică, socială, economică, culturală și sportivă a țării. Această dispoziție presupune deci un complex de măsuri ce trebuie luate la diferite nivele pentru a asigura participarea deplină a tineretului la întreaga viață socială.

În ceea ce privește protecția copiilor și a familiei amintim și dispozițiilor Codului familiei. Potrivit acestor prevederi, statul apără interesele mamei și copilului, în acest scop acordând o deosebită grijă pentru creșterea și educarea tinerei generații. Sunt stabilite totodată și dispoziții referitoare la filiația față de mamă și față de tată, dispoziții referitoare la situația copilului după desfacerea, declararea nulității sau anulării căsătoriei. Totodată este prevăzută situația copilului în caz de adopție. Adopția se încheie în interesul copilului, care trebuie avut în vedere nu numai la încuviințarea adopției, ci și în timpul în care aceasta există, precum și atunci când se pune problema desfacerii adopției.

Prin Legea nr. 15 din 1993, România a aderat la Convenția Europeană în materia adopției de copii, încheiată la Strasbourg la 24 aprilie 1967, iar prin Legea nr. 84/1994, România a ratificat Convenția asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale, încheiată la Haga la 29 mai 1993.

În aceeași ordine de idei, ambii părinți au același drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori, fără a deosebi după cum aceștia sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei, totodată aceștia fiind datori să îngrijească de copil, să-l crească, să-l supravegheze, îngrijându-se totodată de sănătatea copilului, dezvoltarea lui fizică, învățătură și de pregătirea lui profesională.

Și legislația muncii (Codul muncii, intrat în vigoare din februarie 2003) cuprinde dispoziții referitoare la tineri și adolescenți. Pregătirea multilaterală, formarea și integrarea profesională a tinerilor, însușirea cunoștințelor necesare pentru exercitarea unei profesii se asigură gratuit de Ministerul Educației Naționale, celelalte ministere și organe centrale, comitetele executive ale consiliilor populare, unitățile subordonate acestora și școlile de toate gradele au îndatorirea de a asigura o strânsă îmbinare între pregătirea teoretică și pregătirea practică a elevilor și studenților, creând condiții necesare pentru realizarea acestei sarcini.

În țara noastră elevii, studenții, cei care frecventează diverse forme de pregătire beneficiază de sprijin, sub formă de burse, manuale școlare și alte materiale de studii, indemnizații corespunzătoare aportului lor în producție pe timpul pregătirii practice. Tuturor tinerilor li se asigură locuri de muncă potrivit pregătirii, aptitudinilor, aspirațiilor lor și nevoilor unității.

Calificarea profesională prin ucenicie la locul de muncă se face pe baza contractului de ucenicie și se realizează prin pregătire practică desfășurată în unități de producție sau de servire a populației și prin pregătire teoretică. Ucenicii primesc pe timpul pregătirii bursă sau o indemnizație corespunzătoare aportului lor în producție și gratuit manuale școlare, materiale de studiu, precum și alte drepturi stabilite de lege. Ei beneficiază, de asemenea, în toată perioada uceniciei de echipament de protecție, de ajutoare materiale în cadrul asigurărilor sociale, de asistență medicală și medicamente gratuit, precum și de vacanțe școlare.

Pentru protecția sănătății lor, tinerii sub vârsta de 18 ani, încadrați în muncă, nu pot fi repartizați la locuri de muncă cu condiții vătămătoare, grele sau periculoase și nu pot fi folosiți la muncă în timpul nopții. De asemenea, tinerii încadrați în muncă de până la 18 ani, nu pot fi folosiți în muncă peste durata legală a zilei de lucru, decât în anumite cazuri. Durata timpului de lucru al tinerilor între 14-16 ani se stabilește la 6 ore pe zi, fără ca prin aceasta să se aducă o scădere a remunerării Aceeași finalitate – protecția copiilor și tinerilor, o au și alte acte normative, de exemplu, Legea privind concediul plătit tinerelor mame pentru îngrijirea copiilor în vârstă de până la un an, Legea privind acordarea ajutorului de șomaj tinerilor neîncadrați în muncă, etc.

Din acest context, remarcăm că legislația română de după 1989 a adoptat o serie de măsuri de natură a marca drepturile tinerei generații. Adoptarea unor asemenea măsuri – care au, evident, un rol pozitiv, nu încheie însă seria documentelor juridice ce vor trebui adoptate pentru protecția copiilor și tinerilor, aceste urmând să fie îmbogățite în perspectivă cu reglementări noi, din toate domeniile de activitate.

În acțiunea complexă de protecție a copiilor, de respectare și promovare a drepturilor acestora România beneficiază de un sprijin consistent acordat de comunitatea internațională, astfel:

Uniunea Europeană s-a implicat în acest domeniu prin programe de asistență PHARE încă de la începutul anilor ’90, atât printr-un important volum de finanțare nerambursabilă, cât și printr-o expertiză tehnică multiplă și susținută;

Fondul Națiunilor Unite pentru Copii (UNICEF) este, de asemenea, din 1990, o prezentă activă în țara noastră, dezvoltând multiple proiecte având ca scop ameliorarea situației copiilor din punct de vedere social, medical sau al educației;

Banca Mondială și Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei sunt parteneri ai Guvernului României în cadrul unui important program de reformă a sistemului de protecție a copilului;

Guvernele unor țări precum S.U.A., Marea Britanie, Franța, Spania, Suedia și Elveția sprijină sistemul romanesc de protecție a copilului, fie pe bază bilaterală, fie în cadrul unor programa internaționale mai ample.

În prezent, la nivelul legislației interne, actul normativ de bază care prevede respectarea, promovarea și garantarea drepturilor copilului este Legea nr. 272 din 21 iunie 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copiilor.

CAPITOLUL 2

DREPTURILE COPILULUI POTRIVIT LEGISLAȚIEI

ROMÂNE ÎN VIGOARE

SECȚIUNEA 1

ASPECTE PRELIMINARII

Obligațiile internaționale asumate de statul român prin semnarea și ratificarea unor convenții în materia drepturilor omului au generat o atenție sporită în ultimii ani pentru situația grupurilor vulnerabile în general, și a copiilor în special.

Legislația din România cu privire la drepturile copilului a suferit numeroase modificări însă, până la momentul adoptării Legii nr. 272/2004 nesincronizate suficient la nivelul unui cadru juridic cuprinzător. Prin asistența comunității internaționale dar mai ales prin comunicarea, conlucrarea tuturor structurilor administrației publice locale și centrale dar și prin consultarea societății civile, nu există îndoială că se va ajunge – într-un viitor apropiat – la așezarea întregului sistem pe baze moderne, animate de principii care să ducă în primul rând la restructurarea sistemului și concomitent la îmbunătățirea celor asistați.

Astfel, potrivit dispozițiilor Legii nr. 272/2004, autoritățile publice, organismele private autorizate, precum și persoanele fizice și persoanele juridice responsabile de protecția copilului sunt obligate să respecte, să promoveze și să garanteze drepturile copilului stabilite prin Constituție și alte legi, în concordanță cu prevederile Convenției Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990, republicată, și ale celorlalte acte internaționale în materie, la care România este parte.

Prevederile Convenției ONU cu privire la drepturile copilului, care este un document de referință ce conține principii generale – trebuie să fie transpuse în practică prin metode concrete. Acest principiu implică cunoașterea Convenției de către personalul centrului (prin cursuri de formare și activități de informare) și în aceeași măsură popularizarea ei în rândul copiilor și familiilor acestora. Pornind de la analiza nevoilor speciale ale copiilor aflați în dificultate și care beneficiază de o măsură de protecție prin plasament într-o unitate de tip rezidențial, acest principiu se referă la reflectarea prevederilor convenției în: conceperea proiectului instituțional; organizarea spațiului și a activităților; promovarea unui mod profesional de intervenție în favoarea copilului și cu antrenarea lui directa.

Convenția ONU cu privire la drepturile copilului are un caracter holistic, afirmând că toate drepturile sunt esențiale, indivizibile, interdependente și egale. Obligativitatea respectării și promovării acestor drepturi se reflecta într-o manieră transversală în toate standardele cu privire la protecția copilului în centrul de plasament. Se va insista pe respectarea și realizarea drepturilor copilului la: viață și dezvoltare în toate privințele existenței copilului, inclusiv cele fizice, afective, psiho-sociale, cognitive, sociale și culturale; nivel de trai corespunzător; servicii eficiente de ocrotire a sănătății; îngrijire specială și securitate socială; ocrotire și educație personalizată; protecție împotriva oricărei forme de abuz sau maltratare; libertate spirituală, religioasă, a conștiinței și a cuvântului; exprimare liberă; intimitatea propriei persoane; păstrarea/dezvoltarea legăturilor cu propria familie și reintegrare familială și socială; standarde de viață corespunzătoare; odihnă, joc și vacanță; informare din diverse surse; reevaluare periodică a măsurilor de protecție.

Principiul de bază pe care se sprijină întregul sistem de promovare și garantare al drepturilor copilului este cel al interesului superior al acestuia în al cărui conținut regăsim următoarele valențe:

principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal.

principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești.

În implementarea acestor demersuri și decizii autoritățile statului trebuie întotdeauna (sunt obligate) să implice familia în toate deciziile, acțiunile și măsurile privitoare la copil și să sprijine îngrijirea, creșterea și formarea, dezvoltarea și educarea acestuia în cadrul familiei.

Așa cum rezultă din dispozițiile legale, în primul rând răspunderea pentru creșterea și asigurarea dezvoltării copilului revine părinților, aceștia având obligația de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile față de copil ținând seama cu prioritate de interesul superior al acestuia. În subsidiar, responsabilitatea revine colectivității locale din care fac parte copilul și familia sa. Autoritățile administrației publice locale au obligația de a sprijini părinții sau, după caz, alt reprezentant legal al copilului în realizarea obligațiilor ce le revin cu privire la copil, dezvoltând și asigurând în acest scop servicii diversificate, accesibile și de calitate, corespunzătoare nevoilor copilului. Intervenția statului este complementară: statul asigură protecția copilului și garantează respectarea tuturor drepturilor sale prin activitatea specifică realizată de instituțiile statului și de autoritățile publice cu atribuții în acest domeniu.

Astfel, exercitarea drepturilor copilului devine operațională și efectivă prin raportarea permanentă a drepturilor copilului la obligațiile ce revin părinților, autorităților publice sau societății, în general. Pentru prima dată în mod explicit se precizează că părinții sunt primii responsabili pentru creșterea, îngrijirea și dezvoltarea copilului; tot astfel, pentru prima dată în legislația internă, se precizează explicit că responsabilitatea colectivității locale este subsidiară, iar statul intervine complementar, astfel încât va dispărea mentalitatea adânc înrădăcinată (nu numai la populație, ci și la serviciile publice) că statul se poate substitui oricum și oricând părinților, preluând responsabilitățile pe care aceștia le au față de copiii lor.

Respectarea drepturilor copilului nu presupune încălcarea drepturilor părintești, ci asumarea de către părinți a unor obligații permanente fără de care exercitarea drepturilor copilului nu este posibilă. Pentru a realiza acest echilibru și pentru a fi consecvenți principiului respectării interesului superior al copilului s-a ținut seama de drepturile și obligațiile părintești care decurg din alte documente juridice internaționale ratificate de România, în special Convenția europeană a drepturilor omului.

Dispozițiile Legii nr. 272/2004 identifică copii care beneficiază de protecția legală, astfel:

copiii cetățeni români aflați pe teritoriul României;

copiii cetățeni români aflați în străinătate;

copiii fără cetățenie aflați pe teritoriul României;

copiii care solicită sau beneficiază de o formă de protecție în condițiile reglementărilor legale privind statutul și regimul refugiaților în România;

copiii cetățeni străini aflați pe teritoriul României, în situații de urgență constatate, în condițiile legii, de către autoritățile publice romane competente.

Totodată, legea explică înțelesul termenilor la care se referă astfel:

copil – persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu, în condițiile legii;

familie – părinții și copiii acestora;

familie extinsă – copilul, părinții și rudele acestuia până la gradul IV inclusiv;

familie substitutivă – persoanele, altele decât cele care aparțin familiei extinse, care, în condițiile legii, asigură creșterea și îngrijirea copilului;

planul individualizat de protecție – documentul prin care se realizează planificarea serviciilor, prestațiilor și a măsurilor de protecție specială a copilului, pe baza evaluării psihosociale a acestuia și a familiei sale, în vederea integrării copilului care a fost separat de familia sa într-un mediu familial stabil permanent, în cel mai scurt timp posibil;

planul de servicii – documentul prin care se realizează planificarea acordării serviciilor și a prestațiilor, pe baza evaluării psihosociale a copilului și a familiei, în vederea prevenirii separării copilului de familia sa;

reprezentant legal al copilului – părintele sau persoana desemnată potrivit legii să exercite drepturile și să îndeplinească obligațiile părintești față de copil;

A.N.P.D.C – Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului;

C.P.C. – Comisia pentru protecția copilului;

D.G.A.S.P.C. – Direcția generală de asistență socială și protecția copilului;

S.P.A.S. – Serviciul public de asistență socială.

SECȚIUNEA 2

IMPERATIVUL RESPECTĂRII PRINCIPIILOR

PRIVIND GARANTAREA DREPTURILOR COPIILOR

În stabilirea principiilor și drepturilor fundamentale ale copiilor, convențiile internaționale, regionale și de altă natură, cu referință în materie, pornesc de la statutul special al copilului și afirmă necesitatea protejării acestuia prin reglementarea unor norme și instituții socio-juridice de asistență și ocrotire.

În legislația noastră, de altfel foarte recentă, dacă ținem cont că Legea nr. 272 din 2004 a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2005, respectarea și garantarea drepturilor copilului se realizează conform următoarelor principii:

respectarea și promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;

egalitatea șanselor și nediscriminarea;

responsabilizarea părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești;

primordialitatea responsabilității părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului;

descentralizarea serviciilor de protecție a copilului, intervenția multisectorială și parteneriatul dintre instituțiile publice și organismele private autorizate;

asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil;

respectarea demnității copilului;

ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate;

asigurarea stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului, ținând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecție;

celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil;

asigurarea protecției împotriva abuzului și exploatării copilului;

interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelație cu ansamblul reglementărilor din aceasta materie.

Drepturile prevăzute de Legea nr. 272/2004 sunt garantate tuturor copiilor, fără nici o discriminare, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, de naționalitate, apartenență etnică sau origine socială, de situația materială, de gradul și tipul unei deficiente, de statutul la naștere sau de statutul dobândit, de dificultățile de formare și dezvoltare sau de alt gen ale copilului, ale părinților ori ale altor reprezentanți legali sau de orice altă distincție.

SECȚIUNEA 3

DREPTURILE ȘI LIBERTĂȚILE CIVILE ALE COPILULUI

3.1. Dreptul copilului la păstrarea și stabilirea identității sale

Potrivit art. 8 alin. 1 din legea nr. 272/2004: „copilul are dreptul la stabilirea și păstrarea identității sale”.

Înainte de a deosebi conținutul dreptului la identitate, este necesar a reține că avem în vedere un drept complex – dreptul la identitate, la asigurarea căruia contribuie un ansamblu de instituții juridice care reglementează calitatea de subiect de drept a persoanei, în strânsă legătură cu apartenența sa la un anumit stat, precum și cu individualizarea copilului în societate, prin nume, naționalitate, domiciliu, stare civilă etc.

În dreptul nostru aceste atribute care privesc păstrarea identității sunt asigurate printr-un complex de instituții, principii și norme juridice reglementate de mai multe ramuri de drept: constituțional, civil, dreptul familiei, precum și de numeroase alte legi speciale. Ele includ: cetățenia, capacitatea juridică, dreptul la nume, prenume și domiciliu, starea civilă etc.

Astfel, potrivit Legii nr. 272/2004, copilul este înregistrat imediat după naștere și are de la această dată dreptul la un nume, dreptul de a dobândi o cetățenie și, în măsura posibilului, de a-și cunoaște părinții și de a fi îngrijit, crescut și educat de aceștia.

În viziunea modernă, instituția cetățeniei desemnează cadrul cel mai general al reglementării identității persoanei prin apartenența sa la un anumit stat. Importanța și semnificația acestei instituții în materia protecției drepturilor copilului este esențială ea condiționând dobândirea și exercițiul electiv al tuturor drepturilor civile, sociale, economice, culturale etc. ale copilului.

Părinții aleg numele și prenumele copilului, în condițiile legii. Copilul are dreptul de a-și păstra cetățenia, numele și relațiile de familie, în condițiile prevăzute de lege, fără nici o ingerință. Dacă se constată că un copil este lipsit, în mod ilegal, de elementele constitutive ale identității sale, sau de unele dintre acestea, instituțiile și autoritățile publice sunt obligate să ia de urgență toate măsurile necesare în vederea restabilirii identității copilului.

În scopul realizării dreptului la stabilirea și păstrarea identității sale, unitățile sanitare care au în structură secții de nou născuți și/sau pediatrie au obligația de a angaja un asistent social sau, după caz, de a desemna o persoană cu atribuții de asistență socială. În vederea stabilirii identității copilului părăsit sau găsit, ori a părinților acestuia, organele de poliție competente au obligația de a desemna una sau mai multe persoane responsabile cu realizarea demersurilor care le revin potrivit legii pentru înregistrarea nașterii copilului.

Certificatul medical constatator al nașterii, atât pentru copilul născut viu, cât și pentru copilul născut mort, se întocmește în termen de 24 de ore de la naștere. Răspunderea pentru îndeplinirea acestei obligații revine medicului care a asistat sau a constatat nașterea și medicului șef de secție.

Când nașterea a avut loc în afara unităților sanitare, medicul de familie, având cabinetul înregistrat în raza teritorială unde a avut loc nașterea, este obligat ca, la cererea oricărei persoane, în termen de 24 de ore, să constate nașterea copilului, după care să întocmească și să elibereze certificatul medical constatator al nașterii copilului, chiar dacă mama nu este înscrisă pe lista cabinetului său.

În situația în care copilul este părăsit de mamă în maternitate, unitatea medicală are obligația să sesizeze telefonic și în scris DGASPC și organele de poliție, în termen de 24 de ore de la constatarea dispariției mamei. În termen de 5 zile de la sesizare, se întocmește un proces verbal de constatare a părăsirii copilului, semnat de reprezentantul DGASPC, reprezentantul poliției și al maternității; când starea de sănătate a copilului permite externarea, în baza procesului-verbal, DGASPC va stabili măsura plasamentului în regim de urgență pentru copil.

În termen de 30 de zile de la întocmirea procesului verbal, poliția este obligată să întreprindă verificările specifice privind identitatea mamei și să comunice rezultatul acestor verificări DGASPC. Dacă mama este identificată, DGASPC va asigura consilierea și sprijinirea acesteia în vederea realizării demersurilor legate de întocmirea actului de naștere.

Dacă, în urma verificărilor efectuate de poliție, nu este posibilă identificarea mamei, DGASPC transmite SPAS în a cărui raza administrativ-teritorială s-a produs nașterea, dosarul cuprinzând certificatul medical constatator al nașterii, procesul verbal, dispoziția de plasament în regim de urgență și răspunsul poliției cu rezultatul verificărilor. În termen de 5 zile de la primirea documentației SPAS are obligația de a obține dispoziția de stabilire a numelui și prenumelui copilului, în conformitate cu prevederile Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă și să facă declarația de înregistrare a nașterii la serviciul de stare civila competent.

În situația copilului găsit precum și a celui părăsit de părinți în alte unități sanitare, a cărui naștere nu a fost înregistrată, obligația de a realiza demersurile prevăzute de lege pentru înregistrarea nașterii copilului, revine SPAS în a cărui raza administrativ-teritorială a fost găsit sau părăsit copilul.

Unitățile sanitare, unitățile de protecție socială, serviciile de îngrijire de tip rezidențial, entitățile fără personalitate juridică, alte persoane juridice, precum și persoane fizice, care internează sau primesc în îngrijire femei gravide sau copii care nu posedă acte pe baza cărora să li se poată stabili identitatea, sunt obligate să anunțe, în termen de 24 de ore, în scris, autoritatea administrației publice locale în a cărei rază își au sediul sau, după caz, domiciliul, în vederea stabilirii identității lor.

3.2. Dreptul copilului de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament

Potrivit art. 14 alin. 1 și 2 din Legea nr. 272 din 2004: „copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament” (alin. 1); „copilul are dreptul de a-și cunoaște rudele și de a întreține relații personale cu acestea, precum și cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său superior”. (alin. 2)

Acest drept este prevăzut de art. 9 alin. 3 din Convenția cu privire la drepturile copilului astfel: „statele părți vor respecta dreptul copilului care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre ei, de a întreține relații personale și contacte directe cu cei doi părinți ai săi, exceptând cazul în care acest lucru contravine interesului superior al copilului”. Convenția statuează astfel că orice copil are dreptul de a-și cunoaște ambii părinți și dreptul de a crește într-un mediu familial sigur. Copilul care nu trăiește cu ambii părinți are însă dreptul de a-i vedea în mod regulat. Numai în cazuri excepționale, și atunci pentru a asigura interesul superior al copilului, autoritățile pot separa copilul de părinții săi.

Dreptul și obligația părinților de creștere și îngrijire presupune existența unor relații personale între părinții și copii lor minori. Aceasta înseamnă că acest drept se menține și în situațiile în care copilul nu se găsește la părintele său, întrucât:

de exemplu, în cazul divorțului, părintele căruia nu i-a fost încredințat copilul păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională;

tot astfel, în cazul decăderii părinților din drepturile părintești, părinții vor păstra legăturile personale cu copilul, cu excepția situațiilor în care, prin asemenea legături, creșterea, educarea, învățătura sau pregătirea profesională a copilului ar fi în primejdie.

În practica judiciară s-a stabilit că „… restrângerea dreptului la legături personale trebuie să aibă caracter de excepție, în situațiile în care urmează a fi apreciate de la caz la caz … ținând cont de interesele copilului”.

Părinții sau un alt reprezentant legal al copilului nu pot împiedica relațiile personale ale acestuia cu bunicii, frații și surorile, ori cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie, decât în cazurile în care instanța decide în acest sens, apreciind că există situații de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului.

Potrivit legii, relațiile personale se pot realiza prin:

întâlniri ale copilului cu părintele ori cu altă persoana care are dreptul la relații personale cu copilul;

vizitarea copilului la domiciliul acestuia;

găzduirea copilului, pe perioadă determinată, de către părintele sau de către altă persoană la care copilul nu locuiește în mod obișnuit;

corespondență ori altă formă de comunicare cu copilul;

transmiterea de informații copilului cu privire la părintele ori alte persoane care au, potrivit legii, dreptul de a menține relații personale cu copilul;

transmiterea de informații referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare, către părintele sau alte persoane care au dreptul de a menține relații personale cu copilul.

Copilul care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre aceștia, printr-o măsura dispusă în condițiile legii are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului. Instanța judecătorească, luând în considerare, cu prioritate, interesul superior al copilului, poate limita exercitarea acestui drept, dacă există motive temeinice de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului.

Copilul ai cărui părinți locuiesc în state diferite are dreptul de a întreține relații personale și contacte directe cu aceștia, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului.

Copiii neînsoțiți de părinți sau de un alt reprezentant legal ori care nu se găsesc sub supravegherea legală a unor persoane, au dreptul de a li se asigura în cel mai scurt timp posibil reîntoarcerea alături de reprezentanții lor legali. Deplasarea copiilor în țară și străinătate se realizează cu înștiințarea și acordul ambilor părinți; orice neînțelegeri între părinți cu privire la exprimarea acestui acord se soluționează de către instanța judecătorească.

Părinții sau după caz, altă persoană responsabilă de supravegherea, creșterea și îngrijirea copilului sunt obligați să anunțe la poliție dispariția acestuia de la domiciliu, în primele 24 de ore de la constatarea dispariției.

Misiunile diplomatice și consulare ale României au obligația de a sesiza ANPDC cu privire la existența copiilor cetățeni români aflați în străinătate, care, din orice motive, nu sunt însoțiți de părinți sau de un alt reprezentant legal ori nu se găsesc sub supravegherea legală a unor persoane din străinătate. ANPDC va lua măsurile necesare pentru întoarcerea copilului la părinți sau la un alt reprezentant legal, imediat după identificarea acestora. În cazul în care persoanele identificate nu pot sau refuză să preia copilul, la cererea ANPDC Tribunalul de la domiciliul copilului sau Tribunalul Municipiului București în situația în care acest domiciliu nu este cunoscut, va dispune plasamentul copilului într-un serviciu de protecție specială propus de ANPDC.

Procedura de întoarcere a copiilor în țară, de identificare a părinților sau a altor reprezentați legali ai copiilor, modul de avansare a cheltuielilor ocazionate de întoarcerea în țară a acestora precum și serviciile de protecție specială, publice sau private, competente să asigure protecția în regim de urgență a copiilor, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.

Misiunile diplomatice și consulare străine au obligația de a sesiza ANPDC și Autorității pentru Străini toate situațiile în care au cunoștință de existența copiilor cetățeni străini aflați pe teritoriul României, care, din orice motive, nu sunt însoțiți de părinți sau de un alt reprezentant legal ori nu se găsesc sub supravegherea legală a unor persoane. În cazul în care autoritățile române se autosesizează, acestea vor înștiința de urgență misiunea străină competentă cu privire la existența copiilor în cauză.

În această situație, până la definitivarea demersurilor legale ce cad în competența Autorității pentru Străini, va solicita Tribunalului Municipiului București stabilirea plasamentului copilului într-un serviciu de protecție specială propus de ANPDC. Măsura plasamentului durează până la returnarea copilului în țara de reședință a părinților ori în țara în care au fost identificați alți membrii ai familiei dispuși să ia copilul.

În vederea aplicării acestor prevederi, se încheie tratatele necesare cu statele sau autoritățile statelor vizate, pe baza propunerilor ANPDC și ale Ministerului Afacerilor Externe precum și a altor instituții interesate.

3.3. Dreptul copilului la protejarea imaginii sale publice și a vieții sale intime, private și familiale

Potrivit art. 16 din Convenția cu privire la Drepturile Copilului:  nici un copil nu va face obiectul ingerințelor arbitrare sau ilegale în viața sa personală, familia sa, domiciliul sau corespondența sa și nici al unor atacuri ilegale la onoarea și reputația sa. Copilul are dreptul la protecția legii contra unor astfel de imixtiuni sau atacuri. Astfel, trebuie recunoscută importanța funcției îndeplinite de mijloacele de informare în masă, fiind necesar ca autoritățile publice să vegheze ca, copilul să aibă acces la o informare și materiale provenind din surse naționale și internaționale diverse, cu deosebire cele care vizează să promoveze bunăstarea sa socială, spirituală și morală, precum și sănătatea sa fizica și mentală.

Art. 22 din Legea nr. 272/2002 prevede: copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice și a vieții sale intime, private și familiale. Este interzisă orice acțiune de natură să afecteze imaginea publică a copilului sau dreptul acestuia la viața intimă, privată și familială.

Participarea copilului în vârsta de până la 14 ani la dezbateri publice în cadrul unor programe audio vizuale se poate face numai cu consimțământul scris al acestora și al părinților sau după caz al altui reprezentant legal.

Copiii nu pot fi folosiți sau expuși de către părinți, reprezentanți legali sau alte persoane responsabile de creșterea și îngrijirea lor, în scopul de a obține avantaje personale sau de a influența deciziile autorităților publice.

3.4. Dreptul copilului la libertate de exprimare

Libertatea copilului de a căuta, a primi și a difuza informații de orice natură, care vizează promovarea bunăstării sale sociale, spirituale și morale, sănătatea sa fizica și mentală, sub orice formă și prin orice mijloace la alegerea sa, este inviolabilă.

Părinții sau după caz alți reprezentanți legali ai copilului, persoanele care au în plasament copii precum și persoanele care prin natura funcției promovează și asigură respectarea drepturilor copiilor au obligația de a le asigura informații, explicații și sfaturi în funcție de vârstă și gradul de înțelegere al acestora precum și de a le permite să-și exprime punctul de vedere, ideile și opiniile. Părinții nu pot limita dreptul copilului minor la libertatea de exprimare, decât în cazurile prevăzute expres de lege.

Copilul capabil de discernământ are dreptul de a-și exprima liber opinia sa asupra oricărei probleme care îl privește. În orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește, copilul are dreptul de a fi ascultat. Este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Cu toate acestea poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui este necesară pentru soluționarea cauzei.

Dreptul de a fi ascultat conferă copilului posibilitatea de a cere și de a primi orice informație pertinentă, de a fi consultat, de a-și exprima opinia și de a fi informat asupra consecințelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum și asupra consecințelor oricărei decizii care îl privesc. În toate aceste cazuri, opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare și li se va acorda importanța cuvenită în raport cu vârsta și cu gradul de maturitate al copilului.

În caz de refuz, autoritatea competentă se va pronunța printr-o decizie motivată. Dispozițiile legale speciale privind consimțământul sau prezența copilului în procedurile care îl privesc, precum și prevederile referitoare la desemnarea unui curator, în caz de conflict de interese, sunt și rămân aplicabile.

Dreptul copilului de a-și exprima liber opinia în orice problemă care îl privește este prevăzut de art. 12 din Convenția cu privire la drepturile copilului, prevedere importantă, fundamentală atât pentru aplicarea, cât și pentru interpretarea convenției. Astfel, potrivit art. 12 din Convenție:

(1) Statele părți vor garanta copilului capabil de discernământ dreptul de a exprima liber opinia sa asupra oricărei probleme care îl privește, opiniile copilului fiind luate în considerare avându-se în vedere vârsta sa și gradul său de maturitate.

(2) În acest scop se va da copilului, în special, posibilitatea de a fi ascultat în orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește, fie direct, fie printr-un reprezentant sau o instituție corespunzătoare, în conformitate cu regulile de procedură din legislația națională.

Este deosebit de important de subliniat faptul că art. 12 nu stabilește o limită inferioară de vârstă de la care copilul este considerat capabil de discernământ și având dreptul să-și exprime în mod liber opiniile. Convenția nu poate fi invocată pentru a se stabili o asemenea limită de vârstă.

Cu excepția cazurilor în care este evidentă lipsa capacității copilului de a-și forma o opinie (de exemplu, copil sugar), dreptul copilului de a-și exprima în mod liber opinia trebuie garantat și respectat, independent de capacitatea copilului de a comunica în mod direct opinia sa, de maturitatea sa sau de implicarea unei anumite vârste determinate.

Criteriul vârstei și al maturității copilului este determinant în momentul adoptării deciziei, pentru modul în care instanța/autoritatea/instituția competentă iau în considerare opinia copilului, nefiind determinant pentru evaluarea capacității de discernământ a acestuia.

Pentru corecta evaluare a capacității de discernământ a copilului, specialiștii în domeniul la care ne referim trebuie să aibă în vedere caracteristicile circumstanțelor și obiectului procesului decizional raportate la capacitatea copilului de a-și forma o opinie și de a opta pentru o anumită soluție a problemei. Acești specialiști trebuie să aibă la dispoziție timpul și competențele necesare pentru a-l putea asculta, consulta pe copil și a interpreta ceea ce acesta dorește să comunice.

Trebuie să se acorde egală importanță atât cuvintelor copilului, cât și oricărui alt mesaj pe care acesta îl transmite (comportament, atitudine în raport cu o anumită situație, manifestări biologice sau tulburări metabolice etc). De asemenea, trebuie avute în vedere atât modalitățile în care copilul a fost învățat să comunice, cât și de posibilitățile acestuia de a comunica.

Astfel, ca și propunere de „lege ferenda”, un viitor „Cod al copilului” trebuie să prevadă o limită de vârstă inferioară (preferabil 10 ani sau mai puțin), începând de la care orice copil este prezumat a fi capabil de discernământ. Începând de la acea vârstă, instanța/autoritatea/instituția cu componente decizionale ar trebui să fie obligată să asculte opinia copilului, pentru vârste inferioare capacitatea de discernământ urmând să fie evaluată pentru fiecare caz în parte.

Așa cum am văzut, copilul are dreptul de să-și exprime în mod liber opinia. În consecință, el nu trebuie să sufere nici un fel de presiune, constrângere sau influență care l-ar putea împiedica să se exprime în orice mod sau care l-ar putea determina să nu mai dorească să exprime. Informarea pertinentă și obiectivă a copilului cu privire la drepturile sale, precum și la circumstanțele și obiectul procesului decizional, la consecințele posibile ale aplicării uneia dintre soluțiile propuse sau a celei pentru care copilul a optat este o condiție esențială a respectării dreptului de exprimare liberă a opiniei.

Dreptul de exprimare liberă a opiniei trebuie garantat și respectat în orice proces decizional care urmărește rezolvarea unei probleme în care copilul are un interes personal sau care îi poate afecta modul de viață, dezvoltarea, educația, sănătatea, relațiile familiale sau realizarea oricărui alt drept al sau. Este important de subliniat că ponderea pe care opinia exprimată de copil o are în adoptarea deciziei trebuie să fie în egală măsură influențată atât de vârsta copilului, cât și de gradul său de maturitate intelectuală, afectivă etc. Singur criteriul vârstei nu poate fi în nici un caz determinant, evaluarea gradului de maturitate a copilului în raport cu problema supusă procesului decizional prezentând o importanță deosebită.

Alte prevederi ale Convenției cu privire la drepturile copilului aplicabile în sfera dreptului de exprimare liberă a opiniei sunt:

art. 9.2, referitor la dreptul copilului de a fi ascultat în orice procedură care implică o separare de părinții săi sau de unul dintre aceștia;

art. 21, a), referitor la adopția copilului care trebuie încuviințată numai după ce toate persoanele interesate (inclusiv copilul capabil de discernământ) și-au exprimat consimțământul, în deplină cunoștință de cauză;

art. 37, d), referitor la dreptul copilului privat de libertate de a contesta legalitatea privării sale de libertate;

art. 40.2, b), referitor la dreptul copilului acuzat de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală de a fi informat în cel mai scurt termen și în mod direct sau, dacă este cazul prin intermediul părinților săi sau reprezentanților legali, de acuzațiile care i se aduc și să beneficieze de o asistență juridică sau de orice altă asistență corespunzătoare pentru pregătirea și prezentarea apărării sale.

Tot astfel, amintim și dispozițiile Convenției de la Haga asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale. Astfel, prevederile art. 4 lit. d) al Convenției sunt relevante pentru aspectele legate de garantarea și respectarea dreptului la exprimarea liberă a opiniei copilului: „adopțiile vizate prin convenție nu pot avea loc decât dacă autoritățile competente ale statului de origine … s-au asigurat, ținând seama de vârsta și de maturitatea copilului, că:

acesta s-a bucurat de sfaturi și a fost bine informat asupra consecințelor adopției și ale consimțământului său la adopție, dacă acesta este cerut;

dorințele și opiniile copilului au fost luate în considerare;

consimțământul copilului la adopție, când este cerut, s-a dat în mod liber, în formele legal cerute și că acest consimțământ a fost dat sau constatat în scris;

acest consimțământ nu a fost obținut prin contra-plată sau contra-prestație de orice fel”.

De asemenea, pentru sfera de aplicare a dreptului de exprimare liberă a opiniei copilului, relevante sunt și următoarele prevederi ale Convenției europene asupra exercițiului drepturilor copilului: (art. 3 – „Dreptul de a fi informat și de a-și exprima liber opinia în cadrul procedurilor”: Orice copil care este considerat de legislația națională ca având o capacitate de discernământ suficientă beneficiază de următoarele drepturi, de care se poate prevala el însuși, în cadrul procedurilor care îl interesează desfășurate în fața autorităților judecătorești:

să primească orice informație pertinentă;

să fie consultat și să-și exprime opinia;

să fie informat de eventualele consecințe ale punerii în practică a opiniei sale, precum și de eventualele consecințe ale oricărei decizii luate.

În toate procedurile care îl interesează pe copil desfășurate în fața autorității judecătorești, cu excepția cazului în care acest fapt contravine în mod evident intereselor superioare ale copilului, reprezentantul copilului trebuie: să furnizeze copilului toate informațiile pertinente, dacă acesta este considerat de legislația națională ca având o capacitate de discernământ suficientă; să furnizeze explicații copilului, dacă acesta este considerat de legislația națională ca având o capacitate de discernământ suficientă, cu privire la eventualele consecințe ale punerii în practică a opiniei sale, precum și la eventualele consecințe ale oricărei acțiuni a reprezentantului; să afle opinia copilului și să o aducă la cunoștința autorității judecătorești.

3.5. Dreptul copilului la libertatea de gândire, de conștiință și de religie

Potrivit art. 14 din Convenția cu privire la drepturile copilului: „Statele părți vor respecta dreptul copilului la libertatea de gândire, de conștiință și religie. Statele părți vor respecta dreptul și obligația părinților sau, după caz, ale reprezentanților legali ai copilului de a-l orienta pe acesta în exercitarea dreptului sus-menționat de o manieră care să corespundă dezvoltării capacităților sale.

Libertatea de a-și manifesta religia sa sau convingerile sale nu poate fi supusă decât restricțiilor care sunt prevăzute de lege și care sunt necesare pentru protecția securității publice, a ordinii publice, a sănătății și moralei publice sau libertăților și drepturilor fundamentale ale altora.

În același sens, în legislația noastră se arată în art. 25 din legea nr. 272/2004: „Copilul are dreptul la libertate de gândire, de conștiință și religie”.

Părinții îndrumă copilul, potrivit propriilor convingeri, în alegerea unei religii, ținând seama de opinia, vârsta și gradul de maturitate al acestuia, fără a-l putea obliga să adere la o anumită religie sau cult religios.

Religia copilului care a împlinit 14 ani nu poate fi schimbată fără consimțământul acestuia; copilul care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul să-și aleagă singur religia. Atunci când copilul beneficiază de protecție specială, persoanelor în îngrijirea cărora se află le sunt interzise orice acțiuni menite să influențeze convingerile religioase ale copilului.

3.6. Dreptul copilului la libera asociere în structuri formale și informale, precum și libertatea de întrunire pașnică

Legea noastră prevede acest drept în art. 26, cu următorul conținut: copilul are dreptul la libertate de asociere, în structuri formale și informale, precum și dreptul la libertatea de întrunire pașnică, în limitele prevăzute de lege.

În acest sens, autoritățile administrației publice locale, unitățile de învățământ și alte instituții publice sau private competente iau măsurile necesare asigurării exercitării corespunzătoare a drepturilor amintite.

Conținutul dreptului stabili de art. 26 din Legea nr. 272/2004 este inspirat din art. 15 din Convenția cu privire la drepturilor copilului care prevede că: statele părți vor recunoaște drepturile copilului la libertate de asociere și la libertatea de reuniune pașnică. Exercitarea acestor drepturi nu poate fi obiect decât al acelor limitări care sunt prevăzute de lege și care sunt necesare într-o societate democratică, în interesul securității naționale, al siguranței publice sau al ordinii publice, sau pentru a proteja sănătatea sau moralitatea publică sau drepturile și libertățile altora.

3.7. Dreptul copilului la viața culturală proprie

Copilul aparținând unei minorități naționale, etnice, religioase sau lingvistice are dreptul la viață culturală proprie, la declararea apartenenței sale etnice, religioase, la practicarea propriei sale religii, precum și dreptul de a folosi limba proprie în comun cu alți membrii ai comunității din care face parte.

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării asigură și urmărește exercitarea acestor drepturi.

3.8. Dreptul copilului la respectarea personalității și individualității sale

Copilul are dreptul la respectarea personalității și individualității sale și nu poate fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante.

Măsurile de disciplinare a copilului nu pot fi stabilite decât în acord cu demnitatea copilului nefiind permise sub nici un motiv pedepsele fizice ori acelea care se află în legătura cu dezvoltarea fizică, psihică sau care afectează starea emoțională a copilului.

Potrivit art. 37 din Convenția cu privire la drepturile copilului, statele părți vor veghea ca:

nici un copil să nu fie supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. Pedeapsa capitală sau închisoarea pe viață fără posibilitatea de a fi eliberat nu vor fi pronunțate pentru infracțiunile comise de persoane sub vârsta de optsprezece ani;

nici un copil să nu fie privat de libertate în mod ilegal sau arbitrar. Arestarea, deținerea sau întemnițarea unui copil trebuie să fie conformă cu legea și nu va fi decât o măsură extremă și va fi cât mai scurtă posibil;

orice copil privat de libertate să fie tratat cu omenie și cu respectul datorat demnității persoanei umane și de o manieră care să țină seama de nevoile persoanelor de vârsta sa. În special, orice copil privat de libertate va fi separat de adulți, afară dacă se considera preferabil să nu fie separat, în interesul superior al copilului, și el are dreptul de a fi în contact cu familia sa prin corespondență și prin vizite, în afară unor cazuri excepționale;

copiii privați de libertate să aibă dreptul de a avea acces rapid la asistență juridică sau la orice altă asistență corespunzătoare, precum și dreptul de a contesta legalitatea privării lor de libertate în fața unui tribunal sau a unei alte autorități competente, independente și imparțiale, și ca decizia să fie luată în mod rapid în legătură cu chestiunea respectivă.

3.9. Dreptul copilului de a depune singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale

Așa cum dispune Legea nr. 272/2004 prin art. 29, copilul are dreptul să depună singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale. În acest sens, copilul este informat asupra drepturilor sale precum și asupra modalităților de exercitare a acestora.

SECȚIUNEA 4

DREPTURI REFERITOARE LA ASIGURAREA

UNUI MEDIU FAMILIAL ȘI ÎNGRIJIREA ALTERNATIVĂ

Așa cum se știe, printr-o îndelungată tradiție, familia este cea care asigură asistența și ocrotirea copiilor, fapt recunoscut în majoritatea legislațiilor contemporane.

4.1. Dreptul copilului de a crește alături de părinții săi

Acest drept este reglementat prin dispozițiile art. 30 din Legea nr. 272/2004, care prevede că părinții au obligația să asigure copilului, de o manieră corespunzătoare capacitățile în continuă dezvoltare ale copilului, orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor prevăzute de lege.

Părinții copilului au dreptul să primească informațiile și asistența de specialitate necesare în vederea îngrijirii, creșterii și educării acestuia.

Ambii părinți sunt responsabili pentru creșterea copiilor lor minori. Exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului și să asigure bunăstarea materială și spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menținerea relațiilor personale cu el, prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii sale, precum și prin reprezentarea sa legală și administrarea patrimoniului său. În cazul existenței unor neînțelegeri între părinți cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești instanța judecătorească, după ascultarea ambilor părinți, hotărăște potrivit interesului superior al copilului.

Așa cum se observă din ansamblul acestor reglementări rezultă că ocrotirea și creșterea copilului este o obligație ce revine în primul rând părinților.

De aceea se incearca, inainte de a fi dati spre adoptie, reintegrarea in familia naturala. Procentul de copii reintegrati in familia naturala s-a mentinut de-a lungul anilor in jurul a 15% astfel: 14,03% in 2002 ( adica 2443 copii), 13,16% in 2003 ) 2694 copii) scazand in 2004 la 7,52% ( 2222 copii).

4.2. Copilul are dreptul să fie crescut în condiții care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială

Acest drept prevăzut la art. 32 din Legea nr. 272/2004 presupune că părinții sunt obligați, în acest scop:

să supravegheze copilul;

să coopereze cu copilul și să îi respecte viața intimă, privată și demnitatea;

să informeze copilul despre toate actele și faptele care l-ar putea afecta și să ia în considerare opinia acestuia;

să întreprindă toate măsurile necesare pentru realizarea drepturilor copilului lor;

să coopereze cu persoanele fizice și persoanele juridice, care exercită atribuții în domeniul îngrijirii, educării și formării profesionale a copilului.

Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva exploatării și nu poate fi constrâns la o muncă ce comportă un risc potențial sau care este susceptibilă să îi compromită educația ori să îi dăuneze sănătății sau dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale ori sociale. Este interzisă orice practică prin intermediul căreia un copil este dat de unul sau de ambii părinți ori de reprezentantul lui legal în schimbul unei recompense sau nu, în scopul exploatării copilului sau a muncii acestuia.

În situațiile în care copiii de vârstă școlară se sustrag procesului de învățământ, desfășurând munci cu nerespectarea legii, unitățile de învățământ sunt obligate să sesizeze de îndată serviciul public de asistență socială. În cazul unor asemenea constatări, serviciul public de asistență socială, împreună cu inspectoratele școlare județene și cu celelalte instituții publice competente sunt obligate să ia măsuri în vederea reintegrării școlare a copilului. Inspecția Muncii, în colaborare cu Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, are obligația de a promova campanii de conștientizare și informare: „pentru copii” – despre măsurile de protecție de care pot beneficia și despre riscurile pe care le implică cazurile de exploatare economică; „pentru publicul larg” – incluzând educație parentală și activități de pregătire pentru categoriile profesionale care lucrează cu și pentru copii, pentru a-i ajuta să asigure copiilor o reală protecție împotriva exploatării economice; „pentru angajatori sau potențiali angajatori”.

Prin Hotărârea nr. 1769/2004 a fost aprobat Planul național de acțiune42 pentru eliminarea exploatării prin muncă a copiilor43.

Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva folosirii ilicite de stupefiante și substanțe psihotrope. Este interzisă vânzarea de solvenți copiilor, fără acordul părintelui ori al altui reprezentant legal. Agenția Națională Antidrog, în colaborare cu Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copiilor, și, după caz, cu alte autorități sau organe de specialitate ale administrației publice centrale, are obligația de a lua măsurile corespunzătoare pentru:

prevenirea folosirii copiilor la producția și traficul ilicit al acestor substanțe;

conștientizarea publicului larg și, în mod particular, a copiilor cu privire la aceasta problematică, inclusiv prin intermediul sistemului de învățământ și, după caz, prin introducerea acestui subiect în programa școlară;

sprijinirea copiilor și familiilor acestora, prin consiliere și îndrumare – dacă este necesar, de natura confidențială, dar și prin elaborarea de politici și strategii care să garanteze recuperarea fizică și psihică și reintegrarea socială a copiilor dependenți de droguri, inclusiv prin dezvoltarea în acest scop de metode de intervenție alternativă la instituțiile psihiatrice tradiționale;

dezvoltarea suplimentară a sistemelor pentru adunarea unor date reale asupra apariției consumului de droguri la copii, ca și asupra implicării acestora în producția și traficul ilicit de droguri; evaluarea permanentă a acestor situații, a progreselor realizate, a dificultăților întâmpinate și, respectiv, a obiectivelor propuse pentru viitor;

dezvoltarea unui sistem de informare publică care să reducă toleranța în ceea ce privește consumul de droguri și să ajute la recunoașterea primelor simptome de consum de droguri, mai ales în rândul copiilor.

De asemenea, potrivit dispozițiilor legale, Ministerul Administrației și Internelor și Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, în colaborare cu Ministerul Educației și Cercetării, vor efectua demersurile necesare pentru adoptarea tuturor măsurilor legislative, administrative și educative destinate asigurării protecției efective împotriva oricăror forme de trafic intern sau internațional al copiilor, în orice scop sau sub orice formă, inclusiv de către propriii părinți. În acest scop, aceste autorități au responsabilitatea elaborării unei strategii la nivel național pentru prevenirea și combaterea acestui fenomen, inclusiv a unui mecanism intern de coordonare și monitorizare a activităților întreprinse.

Prin Ordinul nr. 123/2004 din 10/11/2004 al Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Subgrupului pentru coordonarea și evaluarea activității de prevenire și de combatere a traficului de copii. Subgrupul asigură coordonarea, la nivel național, a activităților de prevenire și combatere a traficului de copii, precum și a celor de protecție și reintegrare socială a copiilor returnați din străinătate sau victime ale traficului de persoane, în vederea realizării corespunzătoare a obiectivelor și a termenelor prevăzute în Planul național de acțiune pentru prevenirea și combaterea traficului de copii.

Totodată, în vederea asigurării unei protecții complete a copiilor, legea nu a omis să specifice sub titlul „alte forme de exploatare” oricare alte situații care constituie forme de exploatare. Astfel, instituțiile și autoritățile publice, potrivit atribuțiilor lor, adoptă reglementari specifice și aplică măsuri corespunzătoare pentru prevenirea, între altele:

transferului ilicit și a nereturnării copilului;

încheierii adopțiilor, naționale ori internaționale, în alte scopuri decât interesul superior al copilului;

exploatării sexuale și a violenței sexuale;

răpirii și traficării de copii în orice scop și sub orice formă;

implicării copiilor în conflicte armate;

dezvoltării forțate a talentelor copiilor în dauna dezvoltării lor armonioase, fizice și mentale;

exploatării copilului de către mass-media;

exploatării copilului în cadrul unor cercetări ori experimente științifice.

Art. 27 din Convenția cu privire la drepturile copilului prevede că statele părți recunosc dreptul oricărui copil la un nivel de viață suficient pentru a permite dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială. Părinților și oricărei alte persoane care au în grijă un copil le revine în primul rând responsabilitatea de a asigura, în limita posibilităților și a mijloacelor lor financiare, condițiile de viață necesare dezvoltării copilului.

Statele părți vor adopta măsurile corespunzătoare, ținând seama de condițiile naționale și în limita mijloacelor lor, pentru a ajuta părinții și alte persoane care au în grijă un copil să valorifice acest drept și vor oferi, în caz de nevoie o asistență materială și programe de sprijin, în special în ceea ce privește alimentația, îmbrăcămintea și locuința.

Statele părți vor lua toate măsurile adecvate pentru a asigura recuperarea pensiei alimentare a copilului de la părinții săi sau de la alte persoane care au o răspundere financiară față de el, indiferent dacă se află pe teritoriul lor sau în străinătate. În special, pentru a se ține seama de cazurile în care persoana care are o răspundere financiară față de un copil trăiește într-un alt stat decât cel al copilului, statele părți vor favoriza aderarea la acorduri internaționale sau încheierea de asemenea acorduri, precum și adoptarea oricăror alte aranjamente corespunzătoare.

4.3. Dreptul copilului la protecție alternativă

4.3.1. Condițiile în care intervine protecția alternativă

Așa cum dispune legea, copilul nu poate fi separat de părinții săi, sau de unul dintre ei, împotriva voinței acestora, cu excepția cazurilor expres și limitativ prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare și numai dacă acest lucru este impus de interesul superior al copilului.

SPAS va lua toate măsurile necesare pentru depistarea precoce a situațiilor de risc care pot determina separarea copilului de părinții săi precum și pentru prevenirea comportamentelor abuzive ale părinților și a violenței în familie.

Orice separare a copilului de părinții săi, precum și orice limitare a exercițiului drepturilor părintești trebuie să fie precedate de acordarea sistematică a serviciilor și prestațiilor prevăzute de lege, cu accent deosebit pe informarea corespunzătoare a părinților, consilierea acestora, terapie sau mediere, acordate în baza unui plan de servicii.

Planul de servicii se întocmește și se pune în aplicare de către SPAS organizate la nivelul municipiilor și orașelor precum și de către persoanele cu atribuții de asistență socială din aparatul propriu al consiliilor locale comunale din unitatea administrativ-teritorială unde se afla copilul, în urma evaluării situației copilului și a familiei acestuia.

Planul de servicii se aprobă prin dispoziția primarului. Planul de servicii are ca obiectiv prevenirea separării copilului de părinții săi. În acest scop, SPAS ori după caz DGASPC a sectoarelor municipiului București sprijină accesul copilului și al familiei sale la serviciile și prestațiile destinate menținerii copilului în familie. Planul de servicii poate avea ca finalitate transmiterea către DGASPC a cererii de instituire a unei măsuri de protecție specială a copilului, numai dacă, după acordarea serviciilor prevăzute de acest plan, se constată că menținerea copilului alături de părinții săi nu este posibilă.

Dacă există motive temeinice de a suspecta că viața și securitatea copilului sunt primejduite în familie, reprezentanții SPAS ori după caz ai DGASPC de la nivelul sectoarelor municipiului București au dreptul să viziteze copiii la locuința lor și să se informeze despre felul în care aceștia sunt îngrijiți, despre sănătatea și dezvoltarea lor fizică, educarea, învățătura și pregătirea lor profesională, acordând, la nevoie, îndrumările necesare.

Dacă, în urma vizitelor efectuate, se constată că dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului este primejduita SPAS este obligată să sesizeze, de îndată, DGASPC în vederea luării măsurilor prevăzute de lege. Astfel, DGASPC este obligată să sesizeze instanța judecătorească în situația în care consideră că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru decăderea, totală sau parțială a părinților ori a unuia dintre ei din exercițiul drepturilor părintești.

DGASPC va lua toate măsurile necesare pentru ca părinții decăzuți din drepturile părintești, precum și cei cărora le-a fost limitat exercițiul anumitor drepturi să beneficieze de asistență specializată pentru creșterea capacității acestora de a se ocupa de copii în vederea redobândirii exercițiului drepturilor părintești.

Potrivit dispozițiilor art. 38 din Legea nr. 272/2004, instanța judecătorească este singura autoritate competentă să se pronunțe, luând în considerare, cu prioritate interesul superior al copilului, cu privire la:

persoana care exercită drepturile și îndeplinește obligațiile părintești în situația în care copilul este lipsit, temporar sau permanent, de ocrotirea părinților săi;

modalitățile în care se exercită drepturile și se îndeplinesc obligațiile părintești;

decăderea totală sau parțială din exercițiul drepturilor părintești;

redarea exercițiului drepturilor părintești.

Potrivit legii, orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinților săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora, are dreptul la protecție alternativă.

In acest scop s-a dezvoltat in cadrul serviciilor oferite de S.P.S.P.C. o serie de centre care apara interesele copilului in lipsa parintilor. Astfel, la nivelul anului 2000 exista un numar de 131 de sevicii alternative functionate dezvoltate de S.P.S.P.C. pentru ca pana in iunie 2005 sa ajunga la 572.

In iunie 2005 existau 58 de centre maternale fata de 24 in anul 2000, 101 centre de ingrijire de zi; 63 centre de consiliere si sprijin pentru parinti; 47 centre de pregatire si sprijinire a reintegrarii si integrarii copilului in familie; 10 centre de asistenta a copilului pentru exercitarea dreptului sau la exprimarea libera a opiniei sale si 11 centre pentru sprijinirea copilului in exercitarea drepturilor sale.

4.3.2. Enunțarea măsurilor de îngrijire alternativă

Legea înțelege prin protecție alternativă:

tutela;

măsurile de protecție specială prevăzute de lege

și adopția.

În alegerea uneia dintre aceste soluții, autoritatea competentă va ține seama în mod corespunzător de necesitatea asigurării unei anumite continuități în educarea copilului, precum și de originea sa etnica, religioasă, culturală și lingvistică.

A. Instituirea tutelei

Potrivit art. 40 din legea nr. 272/2004, tutela se instituie în situația în care ambii părinți: sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți, în cazul în care, la încetarea adopției, instanța judecătorească hotărăște că este în interesul copilului instituirea unei tutele.

Sarcina tutelei poate fi încredințată unei persoane fizice sau soțului și soției împreună care au domiciliul în România și nu se află în vreunul din cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege.

Persoana sau familia care urmează a îndeplini sarcina tutelei trebuie să fie evaluată de către DGASPC cu privire la garanțiile morale și condițiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în îngrijire. Evaluarea se realizează de către DGASPC de la domiciliul persoanei sau familiei, acordându-se prioritate membrilor familiei lărgite a copilului.

Instanța judecătorească, numește cu prioritate ca tutore, dacă motive întemeiate nu se opun, o rudă sau un afin, ori un prieten al familiei copilului, în stare să îndeplinească această sarcină.

In iunie 2005 erau 80287 copii aflati in familii substitutive sau in institutii dintre care 61,26% copii protejati in familii substitutive ( adica asistenti maternali, rude pana la gradul IV, incredintati in vederea adoptiei sau la alte familii ( persoane) si 38,74% copii protejati in institutii dintre care 32,14% in centre de plasament publice si 6,60% in centre de plasament private.

Numirea persoanei/soților ce urmează a îndeplini sarcina tutelei se face pe baza prezentării obligatorii de către DGASPC a raportului de evaluare al persoanei/soților ce urmează a fi numiți tutore. Propunerea se va face ținându-se seama de relațiile personale, de apropierea domiciliilor, precum și de opinia copilului.

Din cele prezentate rezultă că tutela poate fi definită ca un mijloc juridic de înfăptuire a ocrotirii copilului minor lipsit de ocrotire părintească. Privită ca instituție juridică, tutela minorului reunește ansamblul dispozițiilor legale care reglementează ocrotirea minorului, printr-o altă persoană (familie) decât părinții săi o persoană (familie) căreia i s-a atribuit funcția de tutore, sub supravegherea, controlul și îndrumarea permanentă a autorităților competente în acest sens.

În materia ocrotirii minorilor, termenul de tutelă, utilizat și în alte domenii de activitate, este folosit și într-o accepțiune mai restrânsă decât aceea amintită mai sus, prin el desemnându-se numai sarcina tutorelui în sine (funcția pe care acesta o exercită, activitatea pe care o desfășoară, precum și obligațiile sau drepturile pe care le are în această calitate cu privire la persoana și bunurile minorului), sau “autoritatea” legală pe care o exercită acesta asupra minorului și a bunurilor sale.

În acest sens mai restrâns, tutela poate fi definită ca fiind o sarcină gratuită și obligatorie, în virtutea căreia o anumită persoană, denumită tutore, este chemată a exercita drepturile și îndatoririle părintești față de un copil minor, ai cărui părinți sunt decedați ori în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile.

În literatura juridică s-a precizat, fără a exista un punct de vedere unitar în această privință, că instituția tutelei este guvernată de următoarele principii generale:

principiul generalității tutelei.

Acest principiu constă în faptul că tutela se instituie în toate situațiile în care un minor este lipsit de ocrotirea părintească. Realizarea acestui principiu este garantată, printre altele, prin stabilirea obligației în seama persoanelor indicate de art. 115 C. fam. de a înștiința autoritatea tutelară, care se poate sesiza și din oficiu, despre existența oricărui minor lipsit de îngrijirea părintească;

principiul exercitării tutelei în interesul exclusiv al copilului.

Acest principiu este arătat în mod expres în articolele 114 și 123 C. fam., care dau un conținut concret noțiunii de “interes al minorului”, în cazul exercitării tutelei. Așadar tutorele, întocmai ca și părinții, este obligat să îngrijească atât de persoana cât și de bunurile minorului. El trebuie să crească copilul îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia.

principiul independenței patrimoniale dintre minor și tutore.

Acest principiu este o aplicație a principiului separației juridice dintre patrimoniul părinților și cel al copilului, consacrat expres prin art. 106 C. fam. la care face trimitere art. 125 C. fam. din materia tutelei.

principiul controlului permanent exercitat de către stat asupra ocrotirii copilului prin tutelă.

Acest principiu rezultă din majoritatea dispozițiilor din Codul familiei cu privire la atribuțiile și competența autorităților statului, precum și din controlul pe care îl exercită în această privință instanțele de judecată.

Îndeplinind funcțiile ocrotirii părintești cu privire la copilul lipsit de ocrotirea părintească, tutela se exercită exclusiv în interesul acestuia și prezintă caractere determinate de această finalitate. Ea este o sarcină socială, obligatorie, personală și gratuită, exercitându-se sub supravegherea, îndrumarea și controlul autorităților statului.

tutela este o sarcină socială.

Acest caracter rezultă din faptul că întreaga structură și organizare a tutelei exprimă grija pe care societatea o poartă copiilor lipsiți de ocrotirea firească a părinților, fiind destinată să suplinească lipsa acestei ocrotiri, precum și prin aceea că toate cheltuielile legate de organizarea ei și de controlul în care ea este exercitată sunt suportate de stat și, implicit, de către întreaga societate. De asemenea, tutela este o sarcină socială, de onoare și de încredere deoarece tutorele, întocmai ca și părinții, are datoria de a contribui efectiv la creșterea tinerei generații.

tutela este o sarcină obligatorie.

Fiind o sarcină socială, cel care a fost numit tutore nu poate refuza această sarcină decât în cazurile anume prevăzute de lege. Prin prevederea situațiilor în care sarcina de a fi tutore poate fii refuzată enumerate de art. 118 C. fam., nu se urmărește decât asigurarea posibilităților de exercitare în cele mai bune condiții a sarcinii tutelei, fără să se poată considera că prin aceasta tutela a devenit o sarcină facultativă pentru cel care a fost numit în această funcție în conformitate cu dispozițiile legii.

tutela este o sarcină personală.

Acest caracter derivă, de asemenea, din ideea că ea constituie un regim de protecție în interesul exclusiv al copilului. Așadar, sarcina de tutore nu poate fi transmisă sub nici o formă. Dacă s-ar admite contrariul, pe lângă faptul că s-ar nesocoti ideea de mai sus, s-ar ocolii regulile de competență ale autorităților statului, precum și cele privind cauzele de incapacitate, excludere, îndepărtare de la tutelă a unei persoane și cele care o apără de tutelă, ceea ce nu este de conceput.

În momentul în care, din diferite motive, tutorele își încetează activitatea, deși funcționarea tutelei ar fi încă justificată, autoritatea tutelară este în drept și în același timp obligată să ia măsurile necesare pentru ca ocrotirea copilului să fie totuși asigurată.

B. Măsurile de protecție specială

Potrivit art. 55 din Legea nr. 272/2004, măsurile de protecție specială a copilului sunt: plasamentul; plasamentul în regim de urgență; supravegherea specializată, măsuri de care beneficiază:

copilul ai cărui părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți, când nu a putut fi instituită tutelă;

copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinților din motive neimputabile acestora;

copilul abuzat sau neglijat;

copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în unități sanitare;

copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspunde penal.

Părinții, precum și copilul care a împlinit vârsta de 14 ani au dreptul să atace în instanța măsurile de protecție specială instituite beneficiind de asistență juridică gratuită, în condițiile legii. Instituția abilitată prin lege pentru a stabili măsurile de protecție specială a copiilor este Comisa pentru protecția copilului, care funcționează și se organizează în baza prevederilor Hotărârii nr. 1437 din 2004.

Plasamentul copilului constituie o măsură de protecție specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, în condițiile legii, după caz, la: o persoană sau familie; un asistent maternal; un serviciu de tip rezidențial, prevăzut la art. 110 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 (fac parte din categoria serviciilor de tip rezidențial centrele de plasament și centrele de primire a copilului în regim de urgență) și licențiat în condițiile legii.

Măsura plasamentului se stabilește de către comisia pentru protecția copilului, în situația în care există acordul părinților în următoarele cazuri: copilul nu poate fi lăsat în grija părinților din motive neimputabile acestora; sau copilul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, dar nu răspunde penal.

Măsura plasamentului se stabilește de către instanța judecătorească, la cererea direcției generale de asistență socială și protecția copilului în următoarele cazuri: copilul ai cărui părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, sunt puși sub interdicție, declarați judecătorești morți sau dispăruți, când nu a putut fi instituita tutela; copilul a fost abuzat sau neglijat; precum și în situația în care copilul a fost găsit sau a fost abandonat de către mamă în unități sanitare.

Plasamentul copilului în regim de urgență este o măsură de protecție specială, cu caracter temporar, care se stabilește în situația copilului abuzat sau neglijat, precum și în situația copilului găsit sau a celui abandonat în unități sanitare.

Pe toata durata plasamentului în regim de urgență se suspendă de drept exercițiul drepturilor părintești, până când instanța judecătoreasca va decide cu privire la menținerea sau la înlocuirea acestei măsuri și cu privire la exercitarea drepturilor părintești. Pe perioada suspendării, drepturile și obligațiile părintești privitoare la persoana copilului sunt exercitate și, respectiv, sunt îndeplinite de către persoana, familia, asistentul maternal sau de către seful serviciului de tip rezidențial care a primit copilul în plasament în regim de urgență, iar cele privitoare la bunurile copilului sunt exercitate și, respectiv, sunt îndeplinite de către președintele consiliului județean, respectiv de către primarul sectorului municipiului București.

Măsura de supraveghere specializată se dispune în condițiile legii față de copilul care a săvârșit o faptă penală și care nu răspunde penal. În cazul în care există acordul părinților sau al reprezentantului legal, măsura supravegherii specializate se dispune de către comisia pentru protecția copilului, iar, în lipsa acestui acord, de către instanța judecătorească.

Măsura supravegherii specializate constă în menținerea copilului în familia sa, sub condiția respectării de către acesta a unor obligații, precum: frecventarea cursurilor școlare; utilizarea unor servicii de îngrijire de zi; urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie; interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu anumite persoane.

Dacă menținerea în familie nu este posibilă sau atunci când copilul nu își îndeplinește obligațiile stabilite prin măsura supravegherii specializate, comisia pentru protecția copilului ori, după caz, instanța judecătorească poate dispune plasamentul acestuia în familia extinsă ori în cea substitutivă, precum și îndeplinirea de către copil a obligațiilor amintite.

În cazul în care fapta prevăzută de legea penală, săvârșită de copilul care nu răspunde penal, prezintă un grad ridicat de pericol social, precum și în cazul în care copilul pentru care s-a stabilit fie măsura specială a plasamentului, fie ce a supravegherii specializate, săvârșește în continuare fapte penale, comisia pentru protecția copilului sau, după caz, instanța judecătorească dispune, pe perioada determinată, plasamentul copilului într-un serviciu de tip rezidențial specializat.

Copilul beneficiază de protecția specială prevăzută de lege până la dobândirea capacității depline de exercițiu. La cererea tânărului, exprimată după dobândirea capacității depline de exercițiu, dacă își continuă studiile într-o formă de învățământ de zi, protecția specială se acordă, în condițiile legii, pe toata durata continuării studiilor, dar fără a se depăși vârsta de 26 de ani.

Tânărul care a dobândit capacitate deplină de exercițiu și a beneficiat de o măsură de protecție specială, dar care nu își continuă studiile și nu are posibilitatea revenirii în propria familie, fiind confruntat cu riscul excluderii sociale, beneficiază, la cerere, pe o perioada de până la 2 ani, de protecție specială, în scopul facilitării integrării sale sociale. În cazul în care se face dovada că tânărului i s-au oferit un loc de muncă și/sau locuință, iar acesta le-a refuzat ori pierdut din motive imputabile lui, în mod succesiv, prevederile amintite devin inaplicabile.

Potrivit legii, măsurile de protecție specială a copilului se stabilesc și se aplică în baza planului individualizat de protecție, care se întocmește și se revizuiește în conformitate cu normele metodologice elaborate și aprobate de ANPDC. Măsurile de protecție specială a copilului care a împlinit vârsta de 14 ani se stabilesc numai cu consimțământul acestuia. În situația în care copilul refuză să își dea consimțământul, măsurile de protecție se stabilesc numai de către instanța judecătoreasca care în situații temeinic motivate, poate trece peste refuzul acestuia de a-și exprima consimțământul la măsura propusă.

DGASPC are obligația de a întocmi planul individualizat de protecție. La stabilirea obiectivelor planului individualizat de protecție se acordă prioritate reintegrării copilului în familie sau, dacă aceasta nu este posibilă, plasamentului copilului în familia lărgită. Obiectivele planului se stabilesc cu consultarea obligatorie a părinților și a membrilor familiei lărgite care au putut fi identificați.

C. Adopția

Potrivit Legii nr. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, adopția se încheie numai dacă aceasta este în interesul superior al copilului.

La nivelul anului 2005 pana in luna iunie au fost 105 adoptii din care 104 adoptii nationale si o adoptie internationala fata de anul 2002 cu 1753 copii dati spre adoptie dintre care 1346 adoptii nationale si 407 adoptii internationale.

SECȚIUNEA 5

DREPTURI CARE PRIVESC SĂNĂTATEA ȘI BUNĂSTAREA COPILULUI

Copilul are dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge și de a beneficia de serviciile medicale și de recuperare necesare pentru asigurarea realizării efective a acestui drept. Accesul copilului la servicii medicale și de recuperare, precum și la medicația adecvată stării sale în caz de boală este garantat de către stat, costurile aferente fiind suportate din Fondul Național de Asigurări de Sănătate și de la bugetul de stat.

În acest sens, organele de specialitate ale administrației publice centrale, autoritățile administrației publice locale, precum și orice alte instituții publice sau private, cu atribuții în domeniul sănătății, sunt obligate să adopte, în condițiile legii, toate măsurile necesare pentru:

reducerea mortalității infantile;

asigurarea și dezvoltarea serviciilor medicale primare și comunitare;

prevenirea malnutriției și îmbolnăvirilor;

asigurarea serviciilor medicale pentru femeia gravidă în perioada pre și postnatală, indiferent dacă acestea au sau nu calitatea de persoane asigurate în sistemul asigurărilor sociale de sănătate;

informarea părinților și a copiilor cu privire la sănătatea și alimentația copilului, inclusiv cu privire la avantajele alăptării, igienei și salubrității mediului înconjurător;

dezvoltarea de acțiuni și programe pentru ocrotirea sănătății și de prevenire a bolilor, de asistență a părinților și de educație, precum și de servicii în materie de planificare familială;

verificarea periodică a tratamentului copiilor care au fost plasați pentru a primi îngrijire, protecție sau tratament;

asigurarea confidențialității consultanței medicale acordate la solicitarea copilului;

derularea sistematică în unitățile școlare de programe de educație pentru viață inclusiv educație sexuală pentru copii, în vederea prevenirii contactării bolilor cu transmitere sexuală și a gravidității minorelor.

Părinții sunt obligați să solicite asistență medicală pentru a asigura copilului cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge și a preveni situațiile care pun în pericol viața, creșterea și dezvoltarea copilului.

În situația excepțională în care viața copilului se află în pericol iminent ori există riscul producerii unor consecințe grave cu privire la sănătatea sau integritatea acestuia, medicul are dreptul de a efectua acele acte medicale de strictă necesitate pentru a salva viața copilului, chiar fără a avea acordul părinților sau al altui reprezentant legal al acestuia.

Vizitele periodice ale personalului medical de specialitate la domiciliul gravidelor și al copiilor până la împlinirea vârstei de 1 an sunt obligatorii, în vederea ocrotirii sănătății mamei și copilului, educației pentru sănătate, prevenirii abandonului, abuzului sau neglijării copilului.

Copilul are dreptul de a beneficia de un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială. Părinților sau după caz altor reprezentanți legali le revine în primul rând responsabilitatea de a asigura, în limita posibilităților, cele mai bune condiții de viață necesare creșterii și dezvoltării copiilor; părinții sunt obligați să le asigure copiilor locuința precum și condițiile necesare pentru creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională.

Copilul are dreptul de a beneficia de asistență socială și de asigurări sociale, în funcție de resursele și de situația în care se află acesta și persoanele în întreținerea cărora se găsește. În cazul în care părinții sau persoanele care au, potrivit legii, obligația de a întreține copilul nu pot asigura, din motive independente de voința lor, satisfacerea nevoilor minime de locuință, hrană, îmbrăcăminte și educație ale copilului, statul, prin autoritățile publice competente, este obligat să asigure acestora sprijin corespunzător, sub formă de prestații financiare, prestații în natură, precum și sub forma de servicii, în condițiile legii. Părinții au obligația să solicite autorităților competente acordarea alocațiilor, indemnizațiilor, prestațiilor în bani sau în natură și a altor facilități prevăzute de lege pentru copii sau pentru familiile cu copii.

Copilul cu handicap are dreptul la îngrijire specială, adaptată nevoilor sale. Astfel, copilul cu handicap are dreptul la educație, recuperare, compensare, reabilitare și integrare adaptate posibilităților proprii, în vederea dezvoltării personalității sale.

Îngrijirea specială trebuie să asigure dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copiilor cu handicap. Îngrijirea specială constă în ajutor adecvat situației copilului și părinților săi, ori, după caz, situației celor cărora le este încredințat copilul și se acordă gratuit, ori de câte ori acest lucru este posibil, pentru facilitarea accesului efectiv și fără discriminare al copiilor cu handicap la educație, formare profesională, servicii medicale, recuperare, pregătire în vederea ocupării unui loc de muncă, activități recreative, precum și la orice alte activități apte să le permită deplina integrare socială și dezvoltare a personalității lor.

SECȚIUNEA 6

DREPTUL COPILULUI LA EDUCAȚIE,

ACTIVITĂȚI RECREATIVE ȘI CULTURALE

6.1. Dreptul copilului de a primi o educație care să îi permită dezvoltarea, în condiții nediscriminatorii, a aptitudinilor și personalității sale.

Legea prevede că părinții copilului au cu prioritate dreptul de a alege felul educației care urmează să fie dată copiilor lor și au obligația să înscrie copilul la școală și să asigure frecventarea cu regularitate de către acesta a cursurilor școlare.

Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere încuviințarea instanței judecătorești de a-și schimba felul învățăturii și al pregătirii profesionale.

Ministerul Educației și Cercetării, ca organ de specialitate al administrației publice centrale, precum și inspectoratele școlare și unitățile de învățământ ca instituții ale administrației publice locale, cu atribuții în domeniul educației, sunt obligate să întreprindă măsuri necesare pentru:

facilitarea accesului la educația preșcolară și asigurarea învățământului general obligatoriu și gratuit pentru toți copiii;

dezvoltarea de programe de educație pentru părinții tineri, inclusiv în vederea prevenirii violenței în familie;

organizarea de cursuri speciale de pregătire pentru copiii care nu pot răspunde la cerințele programei școlare naționale, pentru a nu intra prematur pe piața muncii;

organizarea de cursuri speciale de pregătire pentru copiii care au abandonat școala, în vederea reintegrării lor în sistemul național de învățământ;

respectarea dreptului copilului la timp de odihnă și timp liber, precum și a dreptului acestuia de a participa liber la viața culturală și artistică;

prevenirea abandonului școlar din motive economice luând măsuri active de acordare a unor servicii sociale în mediul școlar cum sunt hrana, rechizite, transport și altele asemenea.

În cadrul procesului instructiv-educativ, copilul are dreptul de a fi tratat cu respect de către cadrele didactice, de a fi informat asupra drepturilor sale precum și asupra modalităților de exercitare a acestora. Pedepsele corporale în cadrul procesului instructiv educativ sunt interzise.

Copilul personal și, după caz, reprezentat sau asistat de reprezentantul său legal are dreptul de a contesta modalitățile și rezultatele evaluării și de a se adresa în acest sens conducerii unității de învățământ, în condițiile legii. La rândul lor, cadrele didactice au obligația de a semnala SPAS sau, după caz, DGASPC cazurile de rele tratamente, abuzuri sau de neglijare a copiilor.

6.2. Dreptul copilului la odihnă și la vacanță

Potrivit dispozițiilor legale, copilul trebuie să beneficieze de timp suficient pentru odihnă și vacanță, să participe în mod liber la activități recreative proprii vârstei sale și la activitățile culturale, artistice și sportive ale comunității. Autoritățile publice au obligația să contribuie, potrivit atribuțiilor ce le revin, la asigurarea condițiilor exercitării în condiții de egalitate a acestui drept.

Autoritățile publice au obligația să asigure, potrivit atribuțiilor care le revin, locuri de joacă suficiente și adecvate pentru copii, în mod special în situația zonelor intens populate.

CAPITOLUL 3

DREPTURILE COPILULUI ÎN DOCUMENTE

ADOPTATE ÎN CADRUL O.N.U.

secțiunea 1

aspecte generale

Problema protecției copilului a intrat ca subiect permanent în preocupările internaționale odată cu crearea Organizației Națiunilor Unite și a instituțiilor sale specializate.

Potrivit Cartei O.N.U., unul dintre obiectivele Organizației Națiunilor Unite este acela al cooperării internaționale, rezolvând probleme internaționale cu caracter economic, social, cultural, sau umanitar, dezvoltând și încurajând respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau origine.

Pentru a-și îndeplini acest rol deosebit de important – promovarea internațională a drepturilor omului – Organizația Națiunilor Unite a pus la punct un sistem de organe principale și subsidiare, care participă activ la îndeplinirea acestor obiective.

Secțiunea 2

Convenția cu privire la drepturile copilului

Convenția este un amplu instrument juridic angajant pentru state și se inspiră din Declarația Universală a drepturilor Omului și din cele două Pacte cu privire la drepturile omului, adoptate de Adunare generală a Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966.

Convenția nu permite nici un fel de discriminare față de copii, în aplicarea drepturilor lor.

Prin Convenție, se recunosc copilului următoarele drepturi:

dreptul inerent la viață, statele trebuie să asigure, în măsura posibilului lor, supraviețuirea și dezvoltarea copilului;

dreptul la un nume, dreptul la o cetățenie și, în măsura posibilului, dreptul de a-și recunoaște părinții și a fi crescut de aceștia;

dreptul de a-și păstra identitatea, inclusiv cetățenia, numele și relațiile familiale, fără amestec ilegal;

dreptul de a nu fi separat de părinții săi împotriva voinței sale, cu excepția situației în care autoritățile competente decid altfel;

dreptul copilului separat de ambii părinți sau de unul dintre ei, de a întreține relații sau contacte directe cu cei doi părinți ai săi, afară dacă acest fapt este contrar interesului superior al copilului;

dreptul copilului la reîntregirea familiei în cazul în care părinții săi se află în alt stat; în afara unor situații excepționale când părinții au reședința în țări diferite, copilul are dreptul de a întreține relații personale și contacte directe regulate cu ambii părinți;

dreptul copilului capabil de discernământ de a-și exprima liber opinia asupra oricărei probleme care-l privește (dreptul de a fi ascultat în orice procedură judiciară sau administrativă, direct, prin reprezentanți sau printr-o instituție corespunzătoare);

dreptul la libertatea de exprimare (care cuprinde libertatea de a căuta, a primi și a difuza informații și idei de orice natură sub formă orală, scrisă sau artistică etc.; restrângerea acestui drept se poate face numai prin lege, pentru respectarea drepturilor și reputației altora și pentru protecția securității naționale, ordinii publice, sănătății și moralei publice);

dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și religie;

dreptul la libertatea de asociere și la libertatea de reuniune pașnică

dreptul la neimixtiune în viața personală a copilului, a familiei sale, a domiciliului sau corespondenței și la respectarea onoarei și reputației sale;

dreptul la informare și la materiale provenind din surse naționale și internaționale diverse, în special la cele care vizează să promoveze bunăstarea sa socială, spirituală și morală, precum și sănătatea sa fizică și mentală.

Enunțând aceste drepturi din categoria celor civile și politice, Convenția prescrie statelor o serie de îndatoriri pentru garantarea și transpunerea lor în viață. Astfel, pornind de la principiul conform căruia răspunderea pentru creșterea și asigurarea dezvoltării copilului revine părinților sau, după caz, reprezentanților săi legali, statele au datoria de a “acorda ajutor corespunzător părinților și reprezentanților legali ai copilului în exercitarea răspunderii care le revin de a crește copilul și vor asigura crearea instituțiilor, lăcașelor și serviciilor însărcinate să vegheze la bunăstarea copiilor” .

De asemenea, statele vor trebui să ia toate măsurile legislative, administrative, sociale și educative pentru protejarea copilului împotriva oricăror forme de violență, vătămare sau abuz fizic sau mental, de abandon sau neglijență, de rele tratamente sau de exploatare, inclusiv violenta sexuală.

Copiii care sunt lipsiți, temporar sau definitiv, de mediul lor familial au dreptul la protecție sau la ajutor special din partea statului, cum ar fi: plasarea într-o familie, adopțiunea sau încredințarea într-o instituție corespunzătoare pentru copii. Copiilor cu statut de refugiați, trebuie să li se asigure protecție și asistență umanitară. Pentru copiii handicapați fizic sau mental trebuie să se asigure o viață plină și decentă în condiții care să le garanteze demnitatea, să le favorizeze autonomia și să faciliteze participarea lor activă la viața colectivității.

Printre drepturile economice, sociale și culturale recunoscute copilului se numără:

dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate posibilă și de a beneficia de serviciile medicale și de reeducare; în acest scop statele vor lua măsuri în vederea reducerii mortalității în rândul nou-născuților, asigurării de asistență medicală, luptei contra maladiilor și malnutriției, ocrotirii sănătății mamelor în perioada pre și post-natală, dezvoltării măsurilor preventive de sănătate, abolirii practicilor tradiționale dăunătoare sănătății copiilor etc.;

dreptul de a beneficia de securitate socială;

dreptul la un nivel de viață suficient;

dreptul la educație (asigurarea învățământului primar obligatoriu și gratuit pentru toți; accesibilitatea oricărui copil la învățământul secundar; accesul tuturor la învățământul superior etc.);

dreptul la odihnă și la vacanță, de a practica activități recreative, de a participa în mod liber, la viața culturală și artistică;

dreptul de a fi protejat împotriva exploatării economice și de a nu fi constrâns la munci compromițătoare, dăunătoare sănătății sau dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale.

În această ordine de idei, statele vor la măsuri corespunzătoare, inclusiv de ordin legislativ, administrativ, social și educativ pentru a proteja copiii contra folosinței ilicite a stupefiantelor și a substanțelor psihotrope, a oricărei forme de exploatare sexuală și de violentă sexuală, precum și pentru a împiedica răpirea, vânzarea și comerțul cu copii.

Se prevede și interdicția torturii la copii, și angajează statele “să respecte și să facă să fie respectate” regulile dreptului internațional umanitar, extinzând protecția acestora și la copii; le impune să adopte toate măsurile corespunzătoare pentru a facilita readaptarea fizică și psihologică și reintegrarea socială a copiilor care au fost victime a neglijenței, exploatării, torturii sau relelor tratamente, etc.

Printre clauzele finale ale Convenției merită relevat angajamentul statelor de a face cunoscute pe larg principiile și dispozițiile acesteia, prin toate mijloacele adecvate, precum și faptul că se creează un Comitet al drepturilor copilului, cu misiunea de a examina progresele înregistrate de statele părți în executarea obligațiilor contractate prin convenție.

Secțiunea 3

Declarația drepturilor copilului

Declarația enunță un ansamblu de 10 principii menite să asigure copilului o copilărie fericită și să bucure, spre binele său și spre binele societății, de drepturile și libertățile enunțate. Declarația face apel la părinți, la bărbați și femei, cu titlu universal, și la organizațiile voluntare, la autoritățile locale și la guvernele statelor să recunoască aceste drepturi și să depună eforturi pentru respectarea lor, prin măsuri legislative și alte măsuri luate progresiv.

Drepturile enunțate de Declarație trebuie să fie recunoscute tuturor copiilor, fără nici o excepție și fără deosebire sau discriminare bazată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau de altă natură, origine națională sau socială, avere sau orice altă situație, fie că ea se aplică copilului însuși, ori familiei sale.

Copilul trebuie să beneficieze de o protecție specială și i se vor oferi posibilități favorabile și înlesniri, prin lege și prin alte căi, care să-i îngăduie a se dezvolta fizic, moral, spiritual și social în mod sănătos și normal și în condiții de libertate și demnitate.

Copilul va avea dreptul de la naștere la un nume și la o cetățenie, și se va bucura de avantajele securității sociale. El va avea dreptul să crească și să se dezvolte sănătos; în acest scop atât lui, cât și mamei sale i se va acorda o grijă și protecție socială, incluzând o asistență adecvată prenatală și postnatală. Copilul va avea dreptul la nutriție adecvată, locuință, timp liber și servicii medicale.

Copilului handicapat fizic, mintal sau social, i se vor acorda tratament special, educația și îngrijirea cerute de particularitățile situației sale. Societății și autorităților publice le va reveni îndatorirea a acorda grijă specială copiilor fără familie și celor lipsiți de mijloace întreținere adecvate. Este de dorit să se acorde o alocație de stat și forme de asistență pentru întreținerea copiilor.

Copilul are dreptul de a primi o educație, care va fi gratuită și obligatorie, cel puțin în studiile elementare. Educația primită va promova cultura sa generală și îi va da putința să-și dezvolte, în condiții egale, aptitudinile, judecata individuală și simțul răspunderii morale și sociale, și să devină un membru util societății.

Copilul va avea condiții depline pentru joc și recreație, care trebuie să fie călăuzite spre aceleași scopuri urmărite de educație; societatea și autoritățile publice vor depune eforturi pentru a promova înfăptuirea acestui drept.

Copilul va fi ocrotit împotriva tuturor formelor de neglijare, cruzime și exploatare. El nu va fi obiect de trafic, sub nici o formă.

Copilul nu va fi angajat pentru muncă înaintea unei vârste minime corespunzătoare; el nu va fi în nici un caz determinat să se angajeze în orice ocupație sau serviciu care i-ar prejudicia sănătatea ori educația, sau care ar dăuna dezvoltării sale fizice, mintale sau morale.

CAPITOLUL 4

PROTECȚIA COPILULUI ÎN SISTEMUL EUROPEAN

AL DREPTURILOR OMULUI

secțiunea 1

Convenția europeană asupra statutului juridic

al copiilor născuți în afara căsătoriei

Pornind de la constatarea că trebuie să se amelioreze situația copiilor născuți în afara căsătoriei, convenția statuează că filiația maternă a unui copil din afara căsătoriei este stabilită prin simplul fapt al nașterii, iar filiația paternă a oricărui copil născut în afara căsătoriei poate fi contestată sau stabilită prin recunoaștere voluntară sau prin decizie juridică. Tatăl și mama unui copil născut în afara căsătoriei au aceeași obligație de întreținere față de acest copil ca și cea care există față de copilul născut în timpul căsătoriei.

Drepturile copilului născut în afara căsătoriei la succesiunea tatălui și mamei sale și a membrilor familiei lor sunt aceleași ca și în cazul în care s-ar fi născut în timpul căsătoriei. Căsătoria între tatăl și mama unui copil născut în afara căsătoriei conferă acestui copil statutul juridic al unui copil născut în timpul căsătoriei.

secțiunea 2

Convenția Europeană în materia adopției de copii

Potrivit acestei Convenții, fiecare parte contractantă se angajează să asigure conformitatea legislației sale cu dispozițiile acestei convenții și să notifice secretarului general al Consiliului Europei măsurile luate în acest scop.

Această Convenție privește numai instituția juridică a adopției unui copil care, în momentul în care adoptatorul solicită adopția, nu a împlinit vârsta de 18 ani, nu este și nu a fost căsătorit și nu este socotit major).

Aderarea la această Convenție s-a făcut de România cu următoarea rezervă: nu va aplica dispozițiile art. 7, potrivit cărora vârsta minimă a adoptatorului nu poate fi mai mică de 21 de ani și nici mai mare de 35 de ani, în legislația română vârsta minimă fiind de 18 ani, fără limită maximă.

Își găsesc aplicație însă acele dispoziții care prevăd că autoritățile publice vor veghea la promovarea și buna funcționare a instituțiilor publice sau private cărora pot să se adreseze cei care doresc să adopte sau să fie adoptat un copil, în vederea obținerii de sprijin și de sfaturi.

Aspectele sociale și juridice ale adopției vor figura în programele de pregătire a lucrătorilor sociali.

Adopția poate interveni, dacă este cazul, fără ca identitatea adoptatorului să fie dezvăluită familiei copilului.

Procedura adopției se poate desfășura în ședință secretă. Extrasele din registrele publice prin conținutul lor nu trebuie dezvăluie în mod expres adopția și identitatea părinților firești, registrele publice vor fi ținute în așa fel încât persoanele care nu au interes legitim să nu poată afla că o persoană a fost adoptată, sau identitatea părinților firești ai adoptatului.

secțiunea 3

Convenția asupra protecției copiilor și cooperării

în materia adopției internaționale

Această Convenție – Haga din 21 mai 1993, are drept obiect:

să stabilească garanții pentru ca adopțiile internaționale să se înfăptuiască în interesul superior al copilului și în respectul drepturilor fundamentale care îi sunt recunoscute în dreptul internațional;

să instaureze un sistem de cooperare între statele contractante pentru a asigura respectul acestor garanții și să prevină astfel, răpirea, vânzarea și traficul de copii;

să asigure recunoașterea în statele contractante a adopțiilor realizate potrivit convenției.

Convenția se aplică adopțiilor internaționale.

În acest sens, dispozițiile convenției sunt în sensul că aceasta se aplică în cazul în care un copil având reședința obișnuită într-un stat contractant (statul de origine) a fost, este sau urmează a fi deplasat către un alt stat contractant (statul primitor), fie după adopția sa în statul de origine de către soți sau de către o persoană având reședința obișnuită în statul primitor, fie în vederea unei asemenea adopții în statul primitor sau în statul de origine.

Convenția privește numai adopțiile ce stabilesc o legătură de filiație.

Convenția nu derogă de la instrumentele internaționale la care statele contractante sunt părți și care cuprind dispoziții referitoare la materiile reglementate prin prezenta convenție, afară dacă o declarație contrară nu s-a făcut de statele legate prin atare instrumente.

Capitolul 5

Instituții și organisme cu atribuții

în domeniul protecției drepturilor copilului

secțiunea 1

instituții românești abilitate

în domeniul drepturilor copilului

1.1. ASPECTE GENERALE

Așa cum am văzut, Legea nr. 272/2004 reglementează în mod unitar drepturile copiilor, indiferent dacă trăiesc în familie ori sunt îngrijiți de stat. Bazată pe principiile Convenției de la Haga privind drepturile copiilor, Legea 272/2004 garantează dreptul minorilor la: educație, îngrijire medicală, imagine publică, intimitate, liberă exprimare și opinie, la protecție împotriva exploatării, la asistență socială, la vacanță și la odihnă. Instituțiile și serviciile cu atribuții în domeniul protecției copilului fac obiect de reglementare în Capitolul VII din Legea nr. 272/2004:

Secțiunea I a Capitolului VII reglementează instituțiile cu atribuții în domeniul protecției copilului la nivel central;

Secțiunea II se referă la rolul instituțiilor și serviciilor de interes local cu privire la drepturile și protecția copilului;

în Capitolul VIII denumit „Organismele private” Legea nr. 272/2004 prevede activitățile care pot fi desfășurate de aceste organisme în domeniul protecției drepturilor copilului.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 275/2004 pentru modificarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 12/2001 privind înființarea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție – Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție se înlocuiește cu sintagma Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului.

De asemenea, prin Legea nr. 274/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Român pentru Adopții, s-a înființat Oficiul Român pentru Adopții, organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, prin reorganizarea Comitetului Român pentru Adopții, care s-a desființat.

Hotărârea nr. 1437/2004 din 02.09.2004 privind organizarea și metodologia de funcționare a comisiei pentru protecția copilului prevede: Comisia pentru protecția copilului, prevăzută la art. 104 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, este organul de specialitate, fără personalitate juridică, al consiliului județean, respectiv al consiliului local al sectorului municipiului București, cu activitate decizională în materia protecției și promovării drepturilor copilului.

Totodată, trebuie amintite și dispozițiile instituie prin Hotărârea nr. 1434/2004 din 02/09/2004 privind atribuțiile și Regulamentul-cadru de organizare și funcționare ale Direcției generale de asistență socială și protecția copilului, prevede că direcția generală realizează la nivel județean, respectiv la nivelul local al sectoarelor municipiului București, măsurile de asistență socială în domeniul protecției copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, precum și a oricăror persoane aflate în nevoie.

Hotărâre nr. 1439/2004 din 02/09/2004 prevede că serviciile specializate destinate protecției copilului care a săvârșit o faptă penală și nu răspunde penal sunt asigurate de către Direcția generală de asistență socială și protecția copilului, precum și de către organismele private acreditate. Atribuțiile acestor servicii sunt cele reglementate, pentru fiecare tip de serviciu, de Hotărârea Guvernului nr. 1.438/2004 pentru aprobarea regulamentelor-cadru de organizare și funcționare a serviciilor de prevenire a separării copilului de familia sa, precum și a celor de protecție specială a copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinților săi.

1.2. AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU PROTECȚIA DREPTURILOR COPILULUI

Hotărârea nr. 1432/2004 din 02/09/2004 privind atribuțiile, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului prevede că această instituție se organizează și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei. Odată cu înființarea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție, Agenția Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și-a încetat activitatea.

Așadar, monitorizarea respectării principiilor și drepturilor stabilite de Legea nr. 272/2004 și de Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990, republicată, precum și coordonarea și controlul activității de protecție și promovare a drepturilor copilului, se realizează de către Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, aflat în subordinea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei.

Autoritatea are rolul de a aplica politicile și elaborează strategiile în domeniul promovării drepturilor copilului, îngrijirii și protecției copiilor aflați în dificultate și a celor cu handicap, precum și în domeniul adopției. Funcțiile pe care le îndeplinește Autoritatea, în vederea realizării obiectivelor în domeniul protecției drepturilor copilului, inclusiv prin adopție, sunt următoarele:

de strategie, prin care se asigură fundamentarea, elaborarea și aplicarea strategiei și a programelor de reformă în domeniul protecției drepturilor copilului, inclusiv prin adopție;

de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ necesar în vederea realizării obiectivelor și programelor;

de administrare, prin care se asigură gestionarea bunurilor din domeniul public și privat al statului, pe care le are în administrare sau în folosință, după caz, precum și a serviciilor publice în domeniul protecției drepturilor copilului, inclusiv prin adopție;

de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, reprezentarea pe plan intern și extern;

de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea aplicării reglementărilor din domeniul propriu, controlul respectării aplicării acestora, precum și al activităților instituțiilor și organismelor care își desfășoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea sa.

Autoritatea asigură respectarea, pe teritoriul României, a drepturilor copilului prin intervenția, în condițiile legii, în procedurile administrative și judiciare privind respectarea și promovarea drepturilor copilului.

În exercitarea funcțiilor sale Autoritatea îndeplinește următoarele atribuții principale în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului:

elaborează și supune spre aprobare Guvernului, cu aprobarea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, strategia națională în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului;

coordonează activitățile și măsurile de implementare a obiectivelor strategiei naționale din domeniu;

evaluează impactul aplicării obiectivelor strategice și ia măsurile necesare sau, după caz, propune Guvernului, cu aprobarea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, luarea măsurilor necesare pentru îmbunătățirea obiectivelor sau, după caz, a activităților de implementare a acestora;

identifică nevoile de formare a personalului implicat în protecția și promovarea drepturilor copilului și colaborează cu instituțiile abilitate de lege la fundamentarea și elaborarea de programe care să răspundă acestor nevoi;

elaborează proiecte de acte normative, în vederea armonizării legislației interne cu principiile și normele tratatelor internaționale în domeniul drepturilor copilului, la care România este parte, precum și în vederea aplicării efective a acestora;

elaborează și fundamentează programe în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului;

elaborează metodologia de autorizare și criteriile de evaluare a organizațiilor neguvernamentale care activează în domeniul său de activitate;

autorizează organismele private de naționalitate străină să desfășoare activități în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului;

organizează evidența la nivel național a tuturor asociațiilor, fundațiilor și federațiilor care activează în domeniul său de activitate, precum și a serviciilor prestate de acestea; propune Guvernului recunoașterea acestora ca fiind de utilitate publică, în condițiile legii;

centralizează și sintetizează informațiile referitoare la respectarea principiilor și normelor stabilite de Convenția ONU cu privire la drepturile copilului și elaborează rapoartele prevăzute la art. 44 pct. 1 din această convenție;

asigură controlul în ceea ce privește aplicarea legislației din domeniul propriu și modul în care sunt respectate drepturile copilului de către instituțiile publice, celelalte persoane juridice și de persoanele fizice, în conformitate cu legislația în vigoare; propune instituțiilor competente stabilirea răspunderii disciplinare, materiale, contravenționale sau penale, după caz, a persoanelor vinovate;

propune autorităților competente suspendarea sau încetarea activităților care pun în pericol grav și iminent sănătatea sau dezvoltarea fizică ori psihică a copilului;

ia măsurile necesare sau, după caz, propune autorităților ori instituțiilor competente luarea măsurilor necesare pentru prevenirea sau, după caz, înlăturarea efectelor oricăror acte ori fapte care încalcă principiile și normele tratatelor internaționale în domeniul drepturilor copilului, la care România este parte;

inițiază, negociază și încheie, prin împuternicirea Guvernului, documente de cooperare internațională în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului;

În îndeplinirea atribuțiilor de control ce îi revin Autoritatea are dreptul să solicite informații și documente, în condițiile legii, de la orice persoană juridică publică sau privată ori de la persoane fizice implicate în sfera sa de competență, acestea având obligația de a le pune la dispoziție în termen de 15 zile calendaristice de la data solicitării.

Autoritatea este condusă de un secretar de stat, ajutat de un subsecretar de stat, numiți prin decizie a primului-ministru, la propunerea ministrului muncii, solidarității sociale și familiei. Revocarea secretarului de stat și a subsecretarului de stat se realizează prin decizie a primului-ministru, la propunerea ministrului muncii, solidarității sociale și familiei.

Secretarul de stat conduce întreaga activitate a Autorității și o reprezintă în raporturile cu Guvernul, cu Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, cu ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, cu autoritățile administrației publice locale, cu alte instituții publice, precum și cu orice persoane juridice și fizice, române sau străine. În exercitarea atribuțiilor sale secretarul de stat emite ordine și instrucțiuni. Secretarul de stat răspunde în fața ministrului muncii, solidarității sociale și familiei pentru întreaga activitate a Autorității.

Pe lângă secretarul de stat funcționează Consiliul de coordonare, cu rol consultativ, având în componența sa reprezentanți ai unor ministere și ai altor organe de specialitate ale administrației publice centrale, ai autorităților administrației publice locale, precum și un reprezentant al Federației Organizațiilor Neguvernamentale pentru Protecția Drepturilor Copilului din România.

1.3. COMISIA PENTRU PROTECȚIA COPILULUI

Actul normativ care reglementează organizarea și funcționarea Comisiei pentru protecția copilului este Hotărârea nr. 1437/2004 din 02.09.2004. Acest act normativ stabilește: Comisia pentru protecția copilului este organul de specialitate, fără personalitate juridică, al consiliului județean, respectiv al consiliului local al sectorului municipiului București, cu activitate decizională în materia protecției și promovării drepturilor copilului. În vederea îndeplinirii rolului stabilit prin dispozițiile legale, Comisia are următoarele atribuții principale:

stabilește încadrarea copiilor cu dizabilități într-un grad de handicap și, după caz, orientarea școlară a acestora;

stabilește măsurile de protecție specială a copiilor, în condițiile legii;

reevaluează periodic hotărârile privind măsurile de protecție, precum și încadrarea în grad de handicap și orientarea școlară a copiilor, pe baza sesizării direcției generale de asistență socială și protecția copilului;

revocă sau înlocuiește măsura stabilită, în condițiile legii, dacă împrejurările care au determinat stabilirea acesteia s-au modificat;

soluționează cererile privind eliberarea atestatului de asistent maternal profesionist;

soluționează plângerile adresate de copii, în măsura în care soluționarea acestora nu este stabilită de lege în competența altor instituții;

promovează drepturile copilului în toate activitățile pe care le întreprinde;

informează părinții cu privire la consecințele plasamentului asupra raporturilor pe care le au cu copiii, inclusiv drepturile și obligațiile pe care le au față de copil pe durata măsurii plasamentului;

stabilește, în condițiile legii, cuantumul contribuției lunare a părinților la întreținerea copilului pentru care s-a decis plasamentul.

În exercitarea atribuțiilor privind încadrarea copiilor cu dizabilități într-un grad de handicap și orientarea școlară a acestora, Comisia eliberează certificate de încadrare a copilului într-un grad de handicap și certificate de expertiză și orientare școlară/profesională. Comisia eliberează certificatul de expertiză și orientare școlară/profesională și pentru tânărul cu dizabilități care a împlinit vârsta de 18 ani și care a depășit cu mai mult de 3 ani vârsta corespunzătoare clasei de școlarizare.

1.4. ALTE ORGANISME CU ATRIBUȚII ÎN DOMENIUL DREPTURILOR COPILULUI

1.4.1. Direcția generală de asistență socială și protecția copilului

Potrivit legii, direcția generală este instituția publică cu personalitate juridică, înființată în subordinea consiliului județean, respectiv a consiliului local al sectorului municipiului București, prin comasarea serviciului public de asistență socială și a serviciului public specializat pentru protecția copilului de la nivelul județului, respectiv al sectorului municipiului București, prin preluarea, în mod corespunzător, a atribuțiilor și funcțiilor acestora. Actul normativ bază care reglementează organizarea și funcționarea Direcției generale de asistență socială și protecția copilului este dat de Hotărârea nr. 1434/2004 din 02/09/2004 privind atribuțiile și Regulamentul-cadru de organizare și funcționare ale Direcției generale de asistență socială și protecția copilului.

Direcția generală realizează la nivel județean, respectiv la nivelul local al sectoarelor municipiului București, măsurile de asistență socială în domeniul protecției copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, precum și a oricăror persoane aflate în nevoie. Direcția generală a preluat toate drepturile și va respecta toate obligațiile serviciilor publice reorganizate potrivit reglementărilor legale sau contractuale. În acest sens, direcția generală asigură, în condițiile legii, continuitatea proiectelor în derulare inițiate de serviciile publice reorganizate.

În vederea realizării atribuțiilor stabilite de lege, Direcția generală îndeplinește, în principal, următoarele funcții:

de strategie, prin care asigură elaborarea strategiei de asistență socială, a planului de asistență socială pentru prevenirea și combaterea marginalizării sociale, precum și a programelor de acțiune antisărăcie, pe care le supune spre aprobare consiliului județean, respectiv consiliului local al sectorului municipiului București;

de coordonare a activităților de asistență socială și protecție a copilului la nivelul județului, respectiv al sectorului municipiului București;

de administrare a fondurilor pe care le are la dispoziție;

de colaborare cu serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și instituțiilor care au responsabilități în domeniul asistenței sociale, cu serviciile publice locale de asistență socială, precum și cu reprezentanții societății civile care desfășoară activități în domeniu;

de execuție, prin asigurarea mijloacelor umane, materiale și financiare necesare pentru implementarea strategiilor cu privire la acțiunile antisărăcie, prevenirea și combaterea marginalizării sociale, precum și pentru soluționarea urgențelor sociale individuale și colective la nivelul județului, respectiv al sectoarelor municipiului București;

de reprezentare a consiliului județean, respectiv a consiliului local al sectorului municipiului București, pe plan intern și extern, în domeniul asistenței sociale și protecției copilului.

Direcția generală îndeplinește următoarele atribuții principale în domeniu protecției drepturilor copilului: întocmește raportul de evaluare inițială a copilului și familiei acestuia și propune stabilirea unei măsuri de protecție specială; monitorizează trimestrial activitățile de aplicare a hotărârilor de instituire a măsurilor de protecție specială a copilului; identifică și evaluează familiile sau persoanele care pot lua în plasament copilul; monitorizează familiile și persoanele care au primit în plasament copii, pe toată durata acestei măsuri; identifică, evaluează și pregătește persoane care pot deveni asistenți maternali profesioniști, în condițiile legii; încheie contracte individuale de muncă și asigură formarea continuă de asistenți maternali profesioniști atestați; evaluează și monitorizează activitatea acestora; acordă asistență și sprijin părinților copilului separat de familie, în vederea reintegrării în mediul său familial; reevaluează, cel puțin o dată la 3 luni și ori de câte ori este cazul, împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurilor de protecție specială și propune, după caz, menținerea, modificarea sau încetarea acestora; îndeplinește demersurile vizând deschiderea procedurii adopției interne pentru copiii aflați în evidența sa; identifică familiile sau persoanele cu domiciliul în România care doresc să adopte copii; evaluează condițiile materiale și garanțiile morale pe care acestea le prezintă și eliberează atestatul de familie sau de persoană aptă să adopte copii; monitorizează evoluția copiilor adoptați, precum și a relațiilor dintre aceștia și părinții lor adoptivi; sprijină părinții adoptivi ai copilului în îndeplinirea obligației de a-l informa pe acesta că este adoptat, de îndată ce vârsta și gradul de maturitate ale copilului o permit.

1.4.2. Instituții și servicii la nivel local

Potrivit art. 102 din legea nr. 272/2004, autoritățile administrației publice locale au obligația să garanteze și să promoveze respectarea drepturilor copiilor din unitățile administrativ-teritoriale, asigurând prevenirea separării copilului de părinții săi, precum și protecția specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de îngrijirea părinților săi.

Autoritățile administrației publice locale au obligația de a implica colectivitatea locală în procesul de identificare a nevoilor comunității și de soluționare la nivel local a problemelor sociale care privesc copiii. Aceste autorități sunt obligate să acorde sprijin și asistență pentru prevenirea situațiilor ce pun în pericol securitatea și dezvoltarea copilului. În acest scop, acestea au obligația de a acționa pentru: identificarea, pregătirea și evaluarea unei rețele teritoriale de asistenți maternali profesioniști; asigurarea de servicii de prevenire a abandonului copiilor; înființarea de centre maternale și centre de îngrijire de zi; asigurarea oricăror servicii care să conducă la bunăstarea copilului, alături de părinții săi.

Potrivit Legii nr. 272/2004, în acest scop sunt organizate:

structuri comunitare consultative, cuprinzând, dar fără a se limita, oameni de afaceri locali, preoți, cadre didactice, medici, consilieri locali, polițiști. Rolul acestor structuri este atât de soluționare a unor cazuri concrete, cât și de a răspunde nevoilor globale ale respectivei colectivități.

în subordinea consiliului județean și, respectiv, a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București funcționează comisia pentru protecția copilului, ca organ de specialitate al acestora, fără personalitate juridică;

serviciul public specializat pentru protecția copilului, existent în subordinea consiliilor județene și a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București, precum și serviciul public de asistență socială de la nivelul județelor și sectoarelor municipiului București se reorganizează ca direcție generală de asistență socială și protecția copilului.

direcția generală de asistență socială și protecția copilului este instituție publică cu personalitate juridică, înființată în subordinea consiliului județean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București, care preia, în mod corespunzător, funcțiile serviciului public de asistență socială de la nivelul județului și, respectiv, atribuțiile serviciului public de asistență socială de la nivelul sectoarelor municipiului București.

Potrivit art. 107 din Legea nr. 272/2004, pentru prevenirea separării copilului de părinții săi, precum și pentru realizarea protecției speciale a copilului separat, temporar sau definitiv, de părinții săi, se organizează și funcționează următoarele tipuri de servicii: servicii de zi; servicii de tip familial; servicii de tip rezidențial.

1.4.3. Organisme private

Potrivit legii, organismele private care pot desfășura activități în domeniul protecției drepturilor copilului și a protecției speciale a acestuia sunt persoane juridice de drept privat, fără scop patrimonial, constituite și autorizate în condițiile legii.

Autorizarea organismelor private de naționalitate română se face de către CPC, în a cărei raza teritorială acestea își au sediul. Autorizarea organismelor private de naționalitate străină se face de către ANPDC.

Organismele private legal constituite și autorizate pot înființa, organiza și dezvolta serviciile de prevenire a separării copilului de familia sa, precum și de protecție specială a copilului, numai pe baza licenței eliberate de către ANPDC. Organismele private sunt autorizate pentru o perioadă de 3 ani. Autorizația poate fi revocată, anulată sau suspendată în condițiile stabilite prin hotărâre a Guvernului.

Secțiunea 2

organisme internaționale cu competență

în ceea ce privește protecția drepturilor copilului

2.1. Fondul Națiunilor Unite pentru Copii – UNICEF (United Nation International Children Emergency Found).

Constituind un subiect de amplă preocupare internațională, în mod firesc protecția copiilor face obiectul a numeroase programe speciale ale organizațiilor internaționale guvernamentale în diferite domenii de activitate, precum și ale unei multitudini de organizații internaționale neguvernamentale.

De-a lungul timpului s-au constituit așadar, o serie de organisme internaționale special consacrate protecției copiilor, dintre care un important rol îl are și Fondul Națiunilor Unite pentru Copii – UNICEF (United Nations International Children Emergency Found).

UNICEF este principalul organism internațional cu vocație de universalitate care se ocupă de acordarea de asistență pentru copii, nefiind o organizație internațională de sine stătătoare, ci este un organism subsidiar al Adunării Generale al O.N.U., care are însă un statut de autonomie în cadrul O.N.U., având propriul său consiliu de administrație, secretariatul său distinct și un sistem separat de finanțare. UNICEF a fost creat în decembrie 1946 -perioadă în care milioane de copii sufereau de malnutriție și de celelalte privațiuni generate de cel de-al doilea război mondial.

În primii ani de existență, resursele UNICEF au fost folosite în principal pentru a satisface nevoile de hrană, medicamente și îmbrăcăminte ale copiilor din Europa și China. Din 1947 până în 1950, UNICEF a acordat asistență însumând 87,6 milioane dolari U.S.A. în 13 țări europene, între care și România, principalii beneficiari fiind: Polonia, Iugoslavia, Italia, Germania, Austria, Franța și Grecia – în total peste 6 milioane de copii.

Activitatea concretă a Fondului este discutată și stabilită de Consiliul de administrație, organism interguvernamental. Consiliul examinează programele și aprobă angajarea cheltuielilor pentru activitățile de asistență în țările în curs de dezvoltare. Rapoartele Consiliului sunt supuse aprobării Consiliului Economic și Social și Adunării Generale.

Finanțarea activităților UNICEF se face exclusiv din contribuțiile voluntare ale guvernelor, precum și ale unor organizații internaționale guvernamentale și neguvernamentale și ale persoanelor fizice.

În 33 de țări‚ între care și România, s-au constituit comitete naționale pentru UNICEF care joacă un rol important în promovarea obiectivelor UNICEE.

În perioada imediat următoare punerii sale pe baze permanente, cea mai mare parte a activităților UNICEF a fost consacrată luptei împotriva maladiilor endemice ce afectau copiii în țările în curs de dezvoltare – tuberculoza, paludismul, lepra și trahomul – în cadrul unor ample campanii de eradicare, concertate cu alte organizații internaționale, în special cu Organizația Internațională a Sănătății (OMS).

La începutul anilor 1960 noile state independente au făcut din educație o problemă de prioritate imediată pentru ele, reclamând și din partea UNICEF să pună un accent sporit pe dezvoltarea învățământului primar. Conferința de la Belagia din 1964 organizată de UNICEF, a elaborat o nouă filozofie -necesitățile copiilor trebuie să fie abordate, nu numai din punct de vedere umanitar, ci ca parte integrantă a planurilor naționale de dezvoltare economică și socială.

Pentru activitățile desfășurate în favoarea copiilor din întreaga lume, în 1965 UNICEF primește premiul Nobel pentru pace. Urmează o perioadă de creștere și de diversificare a activităților UNICEF, astfel că la preocupările devenite tradiționale, legate de protecția mamei și a copilului, educația primară, îngrijirea sănătății etc. se adaugă noi activități, între care alimentația și nutriția, distribuirea apei potabile în zonele rurale, educația preșcolară, ajutorarea copiilor victime ale conflictelor armate și catastrofelor naturale.

La începutul anilor 1970, UNICEF și-a elaborat o strategie a serviciilor de bază și s-a integrat activ în campania OMS privind Sănătatea pentru toți în anul 2000, care îi va călăuzi activitatea până la Anul Internațional al Copilului.

În 1982 UNICEF a lansat ceea ce se va numi ulterior revoluția pentru supraviețuirea și dezvoltarea copiilor. Activitățile UNICEF mai cuprind și alte programe privind educația primară, educația sanitară a femeilor, asigurarea unor servicii sanitare de bază în mediul urban, prevenirea incapacității fizice și mentale la copii, etc.

O inițiativă menită să atragă atenția guvernelor și organismelor internaționale asupra situației copilului și să stimuleze colaborarea internațională în vederea asigurării bunăstării lui a constituit-o proclamarea Anului Internațional al Copilului (AIC) în 1979, când s-au împlinit 20 de ani de la adoptarea Declarației drepturilor copilului.

Obiectivele avute în vedere erau:

să servească drept cadru pledoariei în favoarea copiilor și eforturilor vizând să conștientizeze factorii de decizie și opinia publică asupra nevoilor lor speciale;

să încurajeze recunoașterea faptului că programele în favoarea copiilor trebuie să facă parte integrantă din planurile de dezvoltare economică și socială, ideea fiind de a realiza, atât pe termen lung cât și pe termen scurt, activități susținute în favoarea copiilor la nivel național și internațional.

Sarcina coordonării pe planul O.N.U. a activităților în cadrul A.I.C. a fost încredințată UNICEF.

Ideea de An Internațional al Copilului a avut un larg ecou în întreaga lume. Câteva mii de organizații neguvernamentale s-au angajat activ în promovarea obiectivelor A.I.C.

Au fost create comitete naționale pentru A.I.C., care au abordat un mare număr de probleme urgente cu care se confruntau copiii în țările respective. Unele comitete au procedat la o evaluare a situației copiilor pe plan național (Arabia Saudită), au efectuat studii asupra stării nutriționale a copiilor (China, Haiti,), au organizat campanii de eradicare a poliomielitei (Malawi) sau de vaccinare a noilor născuți (Bhutan). Altele au efectuat recensământul copiilor muncitorilor migranți (Luxemburg), au organizat centre de primire a copiilor fără familie (Columbia, Marea Britanie), au luat măsuri pentru îngrijirea orfanilor (Ciad, Filipine) sau copiilor victime ale războiului (Liban, Nigeria).

Un mare număr de comitete naționale au lansat campanii în vederea înființării de grădinițe, a abolirii taxelor școlare pentru învățământul primar, a îngrijirii copiilor handicapați ș.a.

Multitudinea de activități prilejuite de A.I.C, atât pe plan național, practic în toate statele, cât și pe plan internațional a dus la stimularea preocupărilor pentru bunăstarea copiilor în întreaga lume. În anii următori, ca efect al A.I.C., a sporit sprijinul financiar pentru programele în curs ale organizațiilor internaționale în favoarea copiilor și au fost inițiate noi programe în beneficiul copiilor fără familii, a copiilor handicapați ș.a.

2.2. Comitetul pentru drepturile copilului

Comitetul a fost creat pentru punerea în aplicare a Convenția cu privire la drepturile copilului, cu scopul examinării progreselor înregistrate de statele părți în executarea obligațiilor contractate de ele în virtutea acestei convenții.

Principala funcție a Comitetului este de a urmări îndeaproape modul în care statele își îndeplinesc obligațiile asumate prin Convenția cu privire la drepturile copilului, realizând această funcție prin examinarea rapoartelor pe care statele s-au angajat să i le trimită direct și în care sunt menționate măsurile pe care ele le-au luat pentru aplicarea Convenției.

Rapoartele trebuie să cuprindă, în esență, informații suficiente pentru a permite Comitetului să-și formeze o idee precisă asupra aplicării Convenției în țara respectivă și, dacă este cazul, să indice factorii și dificultățile care împiedică un stat să se achite de unele obligații asumate.

Statele s-au angajat, printre altele, ca rapoartelor prezentate de ele Comitetului să li se asigure o largă difuzare pe propriul teritoriu. Comitetul poate solicita statelor informații suplimentare față de cele menționate în rapoartele lor. El poate, de asemenea, formula sugestii și recomandări atât guvernelor cât și Adunării Generale a ONU.

Colaborarea Comitetului drepturilor copilului cu alte organizații internaționale. Protecția drepturilor copilului intră în competența a o serie de organisme internaționale, precum: Comisia drepturilor omului; Subcomisia de luptă contra măsurilor discriminatorii și a protecției minorităților; Comitetul drepturilor omului; Comitetul drepturilor economice, sociale și culturale; Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale; Grupul de lucru asupra formelor contemporane de sclavie, UNICEF ș.a.

Putem aminti și unele instituții specializate din Sistemul Națiunilor Unite – Organizația Internațională a Muncii (O.I.M.)‚ Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S), UNESCO, Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru refugiați, precum și un mare număr de organizații neguvernamentale.

Crearea comitetului pentru drepturile copilului nu va afecta cu nimic activitatea acestor organizații și organe. Între ele există o strânsă colaborare. Comitetul le poate solicita avize specializate sau rapoarte asupra aplicării Convenției în domenii ce țin de competența lor.

În acest context, Comitetul pentru drepturile copilului are rolul de a întreține un dialog permanent cu toți factorii care se ocupă de promovarea drepturilor copilului pentru a căuta soluții practice problemelor specifice, a mobiliza resursele umane și financiare necesare soluționării acestor probleme, a sensibiliza opinia publică asupra protecției și promovării drepturilor copilului.

Un rol important asupra protecției și promovării drepturilor copilului, îl are și pregătirea personalului de specialitate.

2.3. Alte organizații

2.3.1. Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO).

Cooperarea internațională în domeniul educației a primit un puternic impuls prin crearea, în 1945, a Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) care, prin însuși actul său constitutiv, și-a propus să găsească metodele cele mai adecvate pentru pregătirea copiilor din întreaga lume.

În acest context, s-a răspândit repede concepția potrivit căreia educația de bază este un drept fundamental al fiecărui copil și că o asemenea educație, făcută în mod corespunzător, constituie temelia îmbunătățirii durabile a sănătății și bunăstării copiilor și familiilor lor.

Cadrul principial al dreptului la educație al copilului a fost instituționalizat printr-o serie de documente internaționale, primul dintre acestea fiind Declarația universală a drepturilor omului care stabilește că orice persoană are dreptul la educație, educația trebuie să vizeze deplina dezvoltare a personalității umane și îmbunătățirea respectului pentru drepturile omului și pentru libertățile fundamentale, precum și dreptul părinților de a alege educația pe care trebuie să o dea copiilor. Acest enunț a fost reluat ulterior în numeroase instrumente juridico-diplomatice, iar pentru transpunerea lui în viață au fost întreprinse o serie de măsuri la nivel global, regional sau local.

În baza prevederilor, Pactului internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, statele se angajează să adopte toate măsurile necesare pentru a asigura deplina exercitare a acestui drept, între care:

accesul tuturor copiilor la învățământul primar care trebuie să fie obligatoriu și gratuit;

învățământul secundar, sub diferitele sale forme, inclusiv învățământul secundar tehnic și profesional să fie generalizat și să devină accesibil tuturor prin toate mijloacele și în special prin instaurarea în mod progresiv a gratuității lui;

să urmărească activ dezvoltarea unei rețele școlare la toate nivelurile, să se stabilească un sistem adecvat de burse;

să respecte libertatea părinților, și după caz, a tutorilor legali, de a alege pentru copiii lor instituții de învățământ, altele decât cele ale autorităților publice, dar conforme cu normele minimale ale statului, în materie de educație și a asigura educația religioasă și morală a copiilor lor în conformitate cu propriile lor convingeri.

Pentru transpunerea în viață a dreptului la educație‚ pe plan internațional au fost întreprinse o serie de măsuri, între care: în 1961, Adunarea Generală a O.N.U., Consiliul Economic și Social și UNESCO au organizat în comun campania mondială pentru alfabetizare universală.

În 1983, UNESCO și UNICEF au lansat un proiect de universalizare a educației primare și de alfabetizare.

Problema asigurării dreptului la educație constituie obiect de preocupare și pentru unele organizații regionale – Organizația Statelor Americane (OSA) și Organizația Unității Africane (OUA), pentru mișcarea țărilor nealiniate, pentru Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, precum și pentru numeroase organizații neguvernamentale.

2.3.2. Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.).

Dreptul la sănătate este unul din drepturile fundamentale ale copilului, consacrat în Pactul drepturilor economice, sociale și culturale și în Convenția drepturilor copilului, potrivit cu care : statele părți recunosc dreptul copilului de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate posibilă și de a beneficia de serviciile medicale și de reeducare.

Pe plan internațional a fost realizată o largă cooperare în domeniul ocrotirii sănătății, rolul principal avându-l organizațiile internaționale, între care și Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.).

În 1978, OMS a lansat Programul lărgit de vaccinare, având ca obiectiv vaccinarea tuturor copiilor lumii până în 1990 împotriva unor maladii care răpesc numeroase vieți din rândul copiilor: rujeola, poliomelita, difteria, tusea convulsivă, tuberculoza, etc.. Aceste boli continuă însă să aibă efecte devastatoare în rândul copiilor slăbiți de malnutriție.

În 1985, cca. 40 de țări s-au apropiat de obiectivul vaccinării tuturor copiilor, iar alte 60 de țări în curs de dezvoltare au hotărât să accelereze programele lor de vaccinare. În Africa, OMS și Reuniunea regională a miniștrilor sănătății ai țarilor africane au desemnat anul 1986 drept An al vaccinării.

Organizația Mondială a Sănătății, pornind de la faptul că formele contemporane de sclavie compromit serios sănătatea mentală și înflorirea socială a copiilor respectivi, efectuează studii și furnizează un sprijin tehnic pentru diverse programe referitoare la exploatarea sexuală care implică, între altele, și riscul de propagare a virusului imunodeficitar uman (HIV), vânzarea de copii, prostituția infantilă etc. OMS elaborează de asemenea principiile directoare asupra traficului de organe umane în scopul transplantului.

Organizația Panamericană a Sănătății a adoptat Planul de acțiune pentru eliminarea poliomelitei în regiunea Americilor până în anul 1990.

Pe alt plan, în 1981, OMS a adoptat Codul internațional de comercializare a substitutelor laptelui matern, izvorât din preocuparea fața de declinul general al alăptării materne a copiilor. Codul cere să se pună capăt publicității privind preparatele lactate și altor practici de natură să descurajeze mamele de a-și alăpta copii.

Pornind de la realitatea că peste 4 milioane de copii mor anual ca urmare a diareei, Federația Societăților de Cruce Roșie a lansat în 1984 programul să trăiască copilul, care și-a propus să ajute societățile naționale de Cruce Roșie să prevină decesele și infirmitățile copiilor ca urmare a diareei și a altor boli care pot fi evitate prin vaccinare. Programul este axat pe tratamentul diareei pe calea terapeuticii de rehidratare orală, alăptarea maternă, practici adecvate de înțărcare și reguli de igienă. Pentru stimularea activităților acestui program, tema să trăiască copilul a fost aleasă și ca temă a Zilei Mondiale a Crucii Roșii în 1987.

2.3.3. Centrul Internațional al copiilor (C.I.C)

Centrul Internațional al copiilor (C.I.C) a fost creat din inițiativa Franței care, în martie 1949, a propus UNICEF crearea la Paris a unui centru internațional de cercetări și pregătire pentru copii.

În urma negocierilor purtate cu reprezentanții O.N.U., și ai unor instituții specializate, la 10 noiembrie 1949 a fost înființat C.I.C. La 16 februarie 1950 s-a semnat un acord de cooperare între guvernul francez, UNICEF și OMS.

Structura organizatorică a C.I.C. constă din Consiliul Administrativ, Comitetul tehnic consultativ și Directoratul general.

Cele mai importante sarcini ale C.I.C. sunt educația sanitară și pregătirea de cadre, cercetări asupra unor probleme specifice de sănătate, de educație și de natură socială ale copiilor și adolescenților, colectarea și difuzarea de informații, studii comparative privind situația copiilor din diferite țări.

Drepturile copilului în justiție și administrație. Aceste drepturi sunt prevăzute în documentul intitulat Ansamblul de reguli minime cu privire la administrarea justiției pentru minori – Regulile de le Beijing, elaborate de Congresul internațional pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților.

În acest domeniu, Convenția cu privire drepturile copilului a realizat câteva inovații. Luând ca punct de referință Regulile de la Beijing, Convenția a instituit un ansamblu de principii vizând protecția copilului în fața unui sistem tradițional care admite soluții de o profundă gravitate, precum privarea de libertate sau, în anumite sisteme juridice, condamnarea la închisoare pe viață sau pedeapsa cu moartea.

Prin această Convenție s-a urmărit să se concilieze două interese fundamentale: respectarea drepturilor omului, și garanții juridice inerente oricărei ființe umane, luând în considerație particularitățile specifice ale copilului datorate vârstei, caracterului evolutiv în formare ș.a.

Capitolul 6

Studii de caz

In temeiul prevederilor Legii nr. 35/1997, persoanele fizice, inclusiv copii se pot adresa Avocatului Poporului, atat direct, cat si prin reprezentant legal, atunci cand drepturile lor au fost incalcate prin activitatea sau inactivitatea autoritatilor administratiei publice.

In anul 2004, au fost inregistrate 15 petitii referitoare la problemele copiilor si tinerilor, in contextul urmatoarelor categorii de drepturi: dreptul la un nivel de trai decent ( art. 47 din Constitutia Romaniei); dreptul la ocrotirea sanatatii ( art. 34 din Constitutia Romaniei); dreptul la viata si integritate fizica si psihica ( art. 22 din Constitutia Romaniei); dreptul la protectie speciala a persoanelor cu handicap ( art. 50 din Constitutia Romaniei); dreptul la invatatura (art. 32 din Constitutia Romaniei).

Institutiei Avocatul Poporului s-au adresat si tineri care au implinit varsta de 18 ani si au parasit centrele de plasament, semnaland faptul ca sistemul actual de protectia a copiilor institutionalizati este deficitar si nu asigura, in toate cazurile, integrarea acestora in societate dupa implinirea majoratului.

De asemenea, petitionarii au semnalat unele dificultati in obtinerea sprijinului financiar, alocat in baza Hotararii Guvernului nr. 1488/2004 privind aprobarea criteriilor si a cuantumului sprijinului financiar ce se acorda elevilor in cadrul Programului „Bani de liceu”.

Referitor la aspectele sesizate, institutia Avocatului Poporului a intreprins demersuri la directiile judetene pentru protectia copiilor, inspectoratele scolare judetene, Ministerul Educatiei si Cercetarii.

Urmare a interventiilor institutiei Avocatului Poporului, autoritatile publice sesizate s-au implicat in solutionarea problemelor petitionarilor si au luat masurile legale care se impuneau. Totodata, petentii au fost informati si indrumati sa parcurga caile legale pentru solutionarea problemelor cu care s-au confruntat.

FISE DE CAZ – cazuri solutionate prin interventia institutiei Avocatul Poporului.

Dosar nr. 4620/2004. Mihaela ( nume fictiv) a sesizat Avocatului Poporului in legatura cu situatia familiala si financiara dificila in care se afla. In acest sens, petitionara ne-a informat ca intampina dificultati financiare in cresterea celor 5 copii aflati in ingrijirea sa. Urmare a demersurilor institutiei Avocatul Poporului la Directia Judeteana pentru Protectia Drepturilor Copiilor Neamt, s-a dispus acordarea unui ajutor material petitionarei, constand in imbracaminte pentru copii.

Dosar nr. 5182/2004. Ioana( nume fictiv) a sesizat institutia Avocatul Poporului cu privire la comportamentul abuziv al colegilor de clasa ai fiicei sale. Din continutul petitiei, reiese ca minora, eleva in cadrul Colegiului National „Carol I” a fost de nenumarate ori batuta, amenintata si jignita. De asemenea, petitionara isi exprima nemultumirea si fata de modul de solutionare a acestui conflict de catre conducerea unitatii de invatamant susmentionate. Fata de aceasta situatie, Ioana s-a adresat Inspectoratului Scolar Judetean Dolj, insa interventiile sale su ramas fara rezultat. Urmare a demersurilor efectuate de Avocatul Poporului, atat conducerea Colegiului National „Carol I” din municipiul Craiova, cat si Inspectoratul Scolar Judetean Dolj, au comunicat ca au intreprins demersuri in vederea solutionarii conflictului existent intre fiica petitionarei si colegii sai de clasa. In acest sens, pornind de la ideea de consens si de solutionare amiabila a eventualului conflict, autoritatile publice susmentionate au invitat la dialog toti factorii implicati: fiica petitionarei, ceilalti elevi din clasa, parintii acestora, diriginta, profesorii clasei.

Conform datelor obtinute de la S.P.S.P.C. ( anexa 1) privind situatia drepturilor copilului putem observa o crestere substantiala a centrelor de consiliere si sprijin pentru copilul maltratat de la 3 centre in 2001 la 11 in iunie 2005, precum si aparitia unor centre pentru analiza si sinteza datelor privind sistemul de protectie a drepturilor copilului, 4 la numar in 2000 iar in septembrie 2003 – 5 centre. Printre serviciile dezvoltate de S.P.S.P.C privind protectia copilului putem nota si aparitia in 2001 a 2 centre de prevenire si tratament al maltratarii copilului, ajungand la 3 in iunie 2002.

Dosar nr. 4386/2004. George ( nume fictiv) a sesizat institutia Avocatului Poporului cu privire la comportamentul abuziv al unei asistente sociale din Centrul de plasament de tip familial Barlad, in cadrul caruia este institutionalizat. Petitionarul si-a exprimat nemultumirea fata de decizia acestui centru de plasament prin care s-a hotarat dezinstitutionalizarea sa, deoarece a implinit varsta de 18 ani, desi frecventeaza cursurile unei forme de invatamant. Urmare a demersurilor efectuate de institutia Avocatului Poporului la Directia pentru protectia copilului Vaslui, problema petitionarului a fost solitionata, in sensul ca, pe baza reevaluarii situatiei socio- familiale si scolare, s-a hotarat mentinerea acestuia in Centrul de plasament de tip familial Barlad.

Se poate observa, conform anexei 1, ca numarul de copii dezinstitutionalizati a fost de 9135 in perioada iannuarie – decembrie 2002 mentionandu-se la un nivel constant in urmatorii ani 8109 in peroada ianuarie – noiembrie 2003, 7610 in ianuarie – decembrie 2004, urmand ca in ianuarie – iunie 2005 sa scada brusc la 1108 copii dezinstitutionalizati prin masuri definitive, dintre care 488 ca urmare a implinirii varstei de 18 ani ( 44,04% din numarul total de copii dezinstitutionalizati).

Se poate observa (anexa 1) ca o pondere mare o au copii care au fost reintegrati in familia naturala, 54,35% in 2002, 57,59% in 2003, 50,18% in 2004 si 40,61% in 2005, la polul opus avand adoptiile internationale cu un procent foarte mic de 1,15% in 2001, urmand sa scada in anii urmatori la 0,89% in 2003, 0,59% in 2004 ca sa ajunga in 2005 la 0,09% ( adica un copil dat spre adoptie internationala in perioada ianuarie – iunie 2005).

Exista, in cadrul serviciilor alternative dezvoltate de S.P.S.P.C. , un serviviu de asistenta si sprijin a tinerilor de peste 18 ani care urmeaza o forma de educatie scolara ce numara in 2001, 11 centre pentru ca in 2002-2003 sa ajunga la 50 centre si in iunie 2005 la 52 de centre.

In anul 2002 s-a infiintat si un centru de prevenire a infractionalitatii in randul elevilor din scoli, anul urmator aparand si cel de-al doilea centru.

Dosar nr. 3568/2004. Adriana( nume fictiv) a sesizat Avocatul Poporului cu privire la situatia financiara dificila cu care se confrunta in cresterea celor 2 copii ai sai. Fata de aspectele semnalate, institutia Avocatul Poporului s-a adresat Primariei municipiului Vulcan, judetul Hunedoara di Directiei Judetene pentru Protectia Copilului Hunedoara. Urmare a demersurilor intreprinse de institutia Avocatul Poporului, autoritatile publice sesizate au luat masuri pentru acordarea alocatiei de sustinere pentru familia monoparentala, in conformitate cu prevederile Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 105/2003 privind alocatia familiala complementara si alocatia de sustinere pentru familia monoparentala. De asemenea, potrivit Legii nr. 519/2002 pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr 102/1999 privind protectia speciala si incadrarea in munca a persoanelor cu handicap, a fost intocmit dosarul pentru obtinerea alocatiei de stat, in cuantum majorat cu 100%, pentru una din fiicele petitionarei, incadrata in gradul de handicap accentuat.

In ceea ce priveste posibila incalcare a dreptului la protectie a persoanelor cu handicap, in anul 2004 au fost inregistrate la institutia Avocatul Poporului 60 de petitii, ce au avut, in principal, ca obiect neincadrarea intr-un grad de handicap sau incadrarea intr-un grad de handicap inferior celui avut anterior, reevaluarea gradului de handicap, lipsa fondurilor pentru plata indemnizatiei asistentilor personali, tervigesarea emiterii certificatelor de handicap, nerespectarea termenului de realizare a accesibilitatilor pentru persoanele cu handicap.

Pentru solutionarea aspectelor sesizate, institutia Avocatul Poporului s-a adresat autoritatilor administratiei publice locale cu atributii in domeniul protectiei persoanelor cu handicap, inspectoratelor de stat in constructii si Ministerul Transporturilor, Constructiilor si Turismului.

In urma demersurilor efectuate la autoritatile publice mentionate s-a constatat lipsa fondurilor din bugetul local pentru plata asistentilor personali (desi aceasta include in mod distinct cheltuielile privind drepturile asistentului personal al copiilor si adultilor cu handicap grav), tergiversarea solutionarii cererilor si lipsa de obiectivitate a anchetelor sociale efectuate.

Totodata, s-a constatat ca reorganizarea pe care a inregistrat-o Autoritatea Nationala pentru Persoanele cu Handicap, precum si emiterea unor noi acte normative in domeniul protectiei persoanelor cu handicap, care stabilesc atributii, atat in sarcina autoritatilor administratiei centrale, cat si in cea a autoritatilor administratiei publice locale, au dus la tergiversari in ceea ce priveste emiterea unor noi certificate de incadrare intr-unn grad de handicap, la expirarea celor vechi si, implicit, lipsa unei continuitati in acordarea drepturilor prevazute de lege, persoanelor cu handicap.

In urma investigatiilor efectuate de institutia Avocatului Poporului s-a constatat ca, desi a fost acoperit vidul legislativ referitor la autoritatile publice competente sa aplice sanctiunile pentru nerespectarea termenelor de realizare a accesibilitatilor persoanelor cu handicap, in acest mod nu s-a rezolvat problema acestei categorii sociale. De asemenea, reprezentantii Ministerului Transporturilor, Constructiilor si Turismului si-au exprimat disponibilitatea in ceea ce priveste identificarea unor alternative in cazuri particulare, pentru realizarea accesibilitatilor.

Pentru reglementarea acesteiu situatii consideram ca ar fi necesar, asa cum s-a procedat si in cazul fondurilor din bugetul de stat destinate special cheltuielilor privind drepturile asistentului personal al copiilor si adultilor cu handicap grav, stabilirea, in mod distinct, in bugetul local, a unor sume pentru realizarea accesibilitatilor.

FISE DE CAZ – cazuri solutionate prin interventia institutiei Avocatul Poporului

Dosar nr. 1503/2004. Maria( nume fictiv) a sesizat Avocatul Poporului in legatura cu faptul ca mama sa este persoana cu handicap grav, iar prin certificatul de incadrare intr-un grad de handicap i s-a stabilit ca aceasta are dreptul la asistent personal. Desi a solicitat, in repetate randuri, primarului comunei Bradeanu, judetul Buzau, angajarea unui asistent personal pentru mama sa, cererea sa a fost respinsa. Motivul invocat de primar a fost acela ca ancheta sociala nu justifica necesitatea unui asistent personal. Urmare a demersurilor efectuate de institutia Avocatul Poporului la primarul comunei Bradeanu, judetul Buzau, problema petentei a fost solutionata, in sensul ca, prin decizia primarului mama acesteia beneficiaza de o indemnizatie lunara, potrivit legii.

Dosar nr. 255/2004. Maria( nume fictiv) a sesizat Biroul teritorial Bacau al institutiei Avocatul Poporului in legatura cu demersurile intreprinse la primaria comunei Parava, judetul Bacau, in vederea angajarii ca asistent personal al fiicei sale cu handicap gr.I . In acest sens, din cererea petentei si din actele anexate rezulta ca, desi prin certificatul de incadrare in grad de handicap al fiicei sale, eliberat la data de 1 septembrie 2004, s-a stabilit ca poate beneficia de asistent personal, Primaria comunei Parava refuza angajarea sa, motivat de faptul ca nu ar exista fonduri suficiente pentru plata salariului insotitorului. Urmare a interventiei Biroului teritorial Bacau, Primaria comunei Parava a comunicat ca, prin dispozitia primarului, petenta a fost angajata ca asistent personal al fiicei sale, incepand cu data de 1 noiembrie 2004.

Legat de numarul de copii cu handicap aflati in evidenta S.P.S.P.C. in iunie 2005 erau 68805 copii, din care cu handicap usor 5082, cu handicap mediu 16596, cu handicap accentuat 14857 si cu handicap grav 32270 copii. Numarul de copii incadrati in diferite grade de handicap s-a mentinut constant de-a lungul anilor astfel: in 2002 erau 68344 copii, in 2004 – 68805 copii. In iunie 2005, in cadrul personalului angajat al S.P.S.P.C. pentru asistarea copiilor cu grad de handicap erau 26341 persoane.

CAPITOLUL 7

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Problematica drepturilor copilului s-a aflat în permanență în atenția organismelor internaționale încă de la adoptarea, la 10 decembrie a Declarației Universale a Drepturilor Omului.

Diferite calitativ de cele ale adulților, drepturile copilului fac obiectul a numeroase documente, cu sau fără forță juridică, cu caracter universal sau regional, ce enunță principiile, standardele și normele ce trebuie respectate de către state în raporturile lor cu cei mai tineri cetățeni sau resortisanți ai săi.

Reperul fundamental al tuturor instrumentelor, al celorlalte documente pertinente, precum și al oricăror reglementări interne dintr-un stat de drept îl reprezintă interesul superior al copilului.

În virtutea acestuia, toate raporturile juridice, trebuie orientate în interesul copilului; toate normele care privesc condiția copilului (juridic vorbind) trebuie interpretate în interesul acestuia. Aceasta presupune două premise:

prima este vulnerabilitatea copilului, generată de imaturitatea fizică și intelectuală, ce reclamă sprijin special de care el are nevoie pentru a se bucura de drepturile acordate prin lege:

iar cea de-a doua constă în caracterul deplin al drepturilor copiilor, orice încălcare fiind exclusă, și în egalitatea completă a acestora, între ei sau în raporturile cu majorii.

O astfel de abordare ilustrează ideea că prin copilărie nu se înțelege doar o simplă perioadă de tranziție către viața matură, copilăria având o valoare de sine stătătoare, ca o anumită epocă din viața omului, în care el trebuie să se bucure de drepturile și obligațiile specifice acestei vârste.

O astfel de abordare a încercat să realizeze și legiuitorul român atunci când a avut în vedere adoptarea Legii nr. 272/2004, cu privire la protecția și drepturile copilului, ale cărei dispoziții sunt în deplină concordanță cu reglementările cuprinse în convențiile internaționale și/sau regionale, și în deplină armonizare cu cerințele aquisului comunitar.

Ca urmare, dreptul intern a suferit modificări de substanță, astfel că pachetul legislativ în domeniul protecției copilului, aprobat și publicat în luna iunie 2004 (care au intrat în vigoare de la data de 1 ianuarie 2005), cuprinde următoarele legi: Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului; Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției; Legea nr. 274/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Roman pentru Adopții; Legea nr. 275/2004 pentru modificarea OUG nr. 12/2001 privind înființarea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție etc.

După cum se observă s-a avut în vedere reformarea legislației astfel încât să fie „acoperite” toate lacunele legislative, care până la momentul adoptării acestor legi, erau evidente.

Cu toate aprecierile pozitive la adresa legislației adoptate în domeniul drepturilor copilului, nu putem să trecem cu vederea faptul că, acest ansamblu de acte normative face dificilă cunoașterea „literei legii”, motiv pentru care, probabil, ar fi fost mai oportun un „Cod al copilului”, care să grupeze în conținutul său toate aspectele ce țin de protecția copilului, drepturile acestuia, organismele strict specializate și cu atribuții în acest sens etc., astfel încât activitatea de documentare, care în ultimă instanță își spune cuvântul la nivelul măsurilor practice, să nu fie una extrem de dificilă așa cum evident rezultă, dacă avem în vedere, de exemplu, numai cele la care am făcut referire pe parcursul lucrării. ..

Anexa 1

SPECIALISED PUBLIC SERVICES FOR SOCIAL ASSISTANCE AND CHILD PROTECTION

– JUNE 2005 –

SPECIALISED PUBLIC SERVICES FOR SOCIAL ASSISTANCE AND CHILD PROTECTION

-DECEMBER 2004 –

serviciul public specializat pentru protectia copilului

– noiembrie 2003 –

serviciul public specializat pentru protectia copilului

– decembrie 2002 –

BIBLIOGRAFIE selectivă

1. Iordan Gheorghe Barbulescu „Uniunea Europeana de la economic la politic”, volumul I si II ,Editura Tritonic, Bucuresti, 2005;

2. Nicolae Pavel „Drepturile omului si institutii europene de protectie”, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2005;

3. Dan Lupașcu, „Dreptul familiei”, Editura Rosetti, București, 2001;

4. Doina Balahur, „Protecția drepturilor copilului ca principiu al asistenței sociale”, Editura All Beck, București, 2001;

5. Irina Moroianu Zlătescu, Emil Marinache, Rodica Șerbănescu (coordonatori) „Drepturile Copilului și tânărului”, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București;

6. Toma Mareș (coordonator), Evoluția apărării și respectării drepturilor copilului aflat în dificultate, Editat de FICE, România, București, 1998.

7. Vasile, Soluții privind unele probleme din practica Comisiei pentru protecția copilului, în Revista Dreptul nr. 3/2001.

8. V. Duculescu, Protecția juridică a Drepturilor Omului, Editura Lumina Lex, București, 1998.

9. Marcian I. Niciu, ș.a. Culegere de documente de drept internațional public, Editura Lumina Lex, București, 1997;

10. Thomas Buergenthal, Renate Weber, Dreptul internațional al drepturilor omului, Editura All, București, 1996.

11. Ioan Vida, Drepturile omului în reglementări internaționale, Editura Lumina Lex, București, 1999.

12. Maria Roth, Protecția copiilor împotriva abuzurilor – între tradiție și inovație, Un deceniu de tranziție – situația copilului și a familiei, UNICEF, 2000.

13. Sorin M. Rădulescu, Sociologia problemelor sociale ale vârstelor, Editura Lumina Lex, București

14. Sorin M. Rădulescu, Sociologia violenței (intra)familiale. Victime și agresori în familie, Editura Lumina Lex, București, 2001.

15. Corneliu Turianu, Răspunderea juridică pentru faptele săvârșite de minori, Editura Continent XXI, București, 1995.

16. Victor Ponta, Radu Nemeș, Mihai Mitroi, Drept penal. Partea generală. Note de curs, Editura Lumina Lex, București, 2004

17. Lege nr. 272/2004 din 21/06/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 557 din 23/06/2004.

18. Legea nr. 273/2004 din 21/06/2004 privind regimul juridic al adopției, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 557 din 23/06/2004.

19. Legea nr. 275/2004 pentru modificarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 12/2001 privind înființarea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 557 din 23/06/2004.

20. Legea nr. 277/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Român pentru Adopții a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 557 din 23/06/2004.

21. Hotărârea nr. 1432/2004 din 02/09/2004 privind atribuțiile, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului, a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 868 din 23/09/2004.

22. Hotărârea nr. 1437/2004 din 02/09/2004 privind organizarea și metodologia de funcționare a Comisiei pentru protecția copilului a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 872 din 24/09/2004.

23. Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară din 28/06/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 576 din 29/06/2004.

24. Raport de activitate 2004, Avocatul Poporului, Bucuresti 2005