.probleme Ce Pot Fi Rezolvate Prin Expertiza Armelor de Foc
CAPITOLUL I.
Unele aspecte privind probațiunea judiciară în dreptul procesual penal român.
1.1. Noțiuni introductive despre probele și mijloacele de probă utilizate în dreptul procesual român.
Pentru soluționarea oricărei cauze penale, organele judiciare trebuie să stabilească realitatea situației de fapt, precum și toate circumstanțele referitoare la fapta săvârșită și la făptuitor.
În cadrul procesului penal, organele judiciare au nevoie de fapte și dovezi pentru a stabili dacă o persoană este sau nu vinovată de săvârșirea unei infracțiuni. Pentru aceasta, legiuitorul român a prevăzut în art.62 C.p.p. că organele de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească sub toate aspectele cauza, pe bază de probe.
Din punct de vedere legal, prin probă se înțelege orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei.
In lucrările de specialitate probele au fost definite ca fiind elemente de fapt cu relevanță informativă asupra tuturor laturilor cauzei penale. Acestea sunt împrejurări de fapt, aflate în afara procesului penal, dar, prin administrarea lor în cadrul acestuia ele dobândesc caracter procesual.
Proba, sub aspect funcțional, are un dublu caracter:
sub aspect gnoseologic, proba este un instrument de cunoaștere prin intermediul căruia organul judiciar află adevărul;
sub aspectul conținutului său etimologic, proba este un instrument de dovedire.
In doctrină, probele au fost calificate după mai multe criterii, în general probele putând fi:
în acuzare sau în apărare;
principale, secundare sau incidentale;
preexistente sau survenite;
imediate sau mediate;
directe sau indirecte.
Desfășurarea procesului penal impune invocarea și propunerea de probe, admiterea și administrarea acestora constituind un fascicol de acte procesuale ce poartă denumirea de probatoriu. Acest element duce la aflarea adevărului și soluționarea procesului, trebuind să răspundă la următoarele întrebări:
ce trebuie dovedit într-un proces pentru a se putea soluționa cauza;
cine trebuie să aducă aceste dovezi;
cum urmează a se proceda pentru ca aspectele faptice cuprinse în probă să producă efectele juridice corespunzătoare, în urma reținerii lor ca adevărate de către organele judiciare.
Răspunzând la prima întrebare, nu facem altceva decât să stabilim obiectul probațiunii (thema probandum) ce este alcătuit din totalitatea faptelor și împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite în scopul rezolvării unei cauze penale. Referitor la obiectul probațiunii, doctrina ne arată că există un obiect generic (abstract) și unul specific (concret); primul are caracter general și trebuie dovedit în orice moment, iar al doilea reprezintă obiectul probațiunii într-un proces determinat, respectiv în fiecare caz concret.
Din obiectul generic al probațiunii fac parte, de regulă, următoarele împrejurări:
cele care confirmă sau infirmă învinuirea, dacă există sau nu cauze ce înlătură caracterul penal al faptei;
circumstanțele atenuante sau agravante;
mobilul infracțiunii;
anumite date cu privire la părțile din proces;
urmările infracțiunii;
faptele sau împrejurările care sau determinat sau favorizat comiterea infracțiunii.
Faptele și împrejurările care formează obiectul probațiunii se împart în fapte și împrejurări care se referă la fondul cauzei și fapte și împrejurări care se referă la normala desfășurare a procesului penal. În rândul faptelor și împrejurărilor cu ajutorul cărora se rezolvă fondul cauzei deosebim:
fapte principale prin intermediul cărora se poate dovedi existența sau inexistența infracțiunii, care constituie temeiul tragerii la răspundere a inculpatului;
fapte probatorii ce furnizează informații ce conduc la stabilirea pe cale indirectă a faptului principal.
Pe lângă faptele și împrejurările ce formează obiectul probațiunii, mai există anumite categorii de fapte care, deși nu au legătură cu faptul principal, ajută la soluționarea unei cauze penale prin datele ce le pun în evidență. Aceste categorii de fapte sunt:
Fapte auxiliare – nu se referă la dovedirea împrejurărilor unei cauze, dar ajută la aprecierea unor probe administrate;
Fapte similare – se aseamănă cu faptele ce formează obiectul probațiunii, dar nu se află în raport de cauzalitate cu acestea;
Fapte negative – împrejurări care nu s-au petrecut, nu s-au realizat sau sunt inexistente, nu pot fi probate în această modalitate, decât dacă sunt convertite în fapte pozitive (alibi).
Stabilirea faptelor și împrejurărilor ce fac obiectul probațiunii, precum și a celor ce ajută la soluționarea cauzei, este deosebit de importantă deoarece sunt anumite cazuri în care legea interzice expres administrarea de probe sau a faptelor și împrejurărilor care vin în contradicție cu cunoștințele științifice sau cu normele morale.
După cum am arătat mai sus, nu toate probele sunt necesare într-un proces penal, ci doar cele care îndeplinesc condițiile de admisibilitate, pertinență, concludență și utilitate.
Toate aceste noțiuni sunt foarte importante pentru organele de urmărire penală și organele judiciare deoarece legislația procesual-penală română instituie rolul cativ al acestor organe (art.65 C.p.p.) revenindu-le obligația de a dovedi împrejurările ce formează obiectul probațiunii, adică sarcina probațiunii. Deci rolul organelor de urmărire penală și al celor judiciare este acela de a stabili vinovăția învinuitului sau inculpatului care, până în momentul dovedirii vinovăției, beneficiază de prezumția de nevinovăție.
Această activitate a organelor judiciare, desfășurată în colaborare cu părțile, constând în îndeplinirea drepturilor și obligațiilor prevăzute de lege cu privire la procurarea, verificarea și prelucrarea, ca și piese ale dosarului pricinii, a dovezilor prin prisma cărora urmează să fie elucidate faptele și soluționată cauza, se numește administrarea probelor.
Administrarea probelor presupune ca procesul de informare a organelor judiciare să se realizeze numai pe baza surselor admise de lege și numai în formele prescrise în normele juridice.
In cazul organelor de urmărire penală, administrarea probelor presupune în primul rând strângerea probelor necesare pentru aflarea adevărului și lămurirea cauzei sub toate aspectele. Pentru aceasta trebuie ca probele să fie în primul rând descoperite, identificate și adunate. Organul de urmărire penală este obligat să aibă în vedere probele atât în favoarea învinuitului sau inculpatului, cât și în defavoarea acestuia.
Calea legală prin care este administrată proba în procesul penal o constituie mijlocul de probă.
Analizâd dispozițiile art.64 C.p.p. desprindem că mijloacele de probă sunt acele mijloace legale prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probe. Deci, după cum se poate observa, există o legătură foarte strânsă între probe și mijloacele de probă, primele putând fi obținute doar prin intermediul celor din urmă. Totuși, aceste noțiuni nu trebuie confundate. Imprejurarea de fapt care duce la o concluzie de vinovăție sau nevinovăție nu trebuie confundată cu mijlocul prin care această împuternicire este cunoscută sau demonstrată.
Actuala reglementare procesual penală enumeră limitativ mijloacele de probă (art.64 C.p.p.):
declarațiile învinuitului sau inculpatului;
declarațiile părții vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente;
declarațiile martorilor;
înscrisurile;
înregistrările audio-video;
fotografiile;
mijloacele materiale de probă;
constatările tehnico-științifice și medico-legale;
expertizele.
Dintre toate aceste mijloace de probă, cele mai importante pentru lucrarea de față consider că sunt mijloacele materiale de probă și expertizele.
In conformitate cu art.94 și 95 C.p.p. orice obiecte care pot servi la aflarea adevărului și rezolvarea cauzei penale sunt demunite mijloace materiale de probă. Importanța acestora constă în faptul că dau indicații exacte și complete, în măsura în care nu au fost alterate sau contrafăcute, în scopul inducerii în eroare a organului judiciar.
Făcând o analiză a dispozițiilor legale cu privire la mijloacele materiale de probă, putem face o clasificare a acestora pe grupe de obiecte:
obiecte care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârșirea infracțiunii (de exemplu – arma de foc cu care s-a comis un omor);
obiecte care reprezintă produsul infracțiunii (arma de foc sau muniția confecționată artizanal);
obiecte care conțin sau poartă o urmă a fapte săvârșite (gloanțe, tuburi trase, etc.);
orice alte obiecte care servesc la aflarea adevărului și soluționarea cauzei.
Mijloacele materiale de probă necesită și păstrarea foarte atentă pe întreaga durată a procesului. Ele se găsesc de regulă la organul care desfășoară activitatea procesuală și urmează în principal calea dosarului.
1.2. Expertiza ca mijloc de probă.
a) Expertiza judiciară. Importanță și clasificare.
În procesul penal, cât și în cel civil prima sarcină pe care o are de îndeplinit organul judiciar este aceea de a stabili exact situația de fapt supusă judecății. Astfel în procesul penal trebuie să se stabilească dacă făptuitorul este cel învinuit și infracțiunea a fost săvârșită în mod real, precum și împrejurările în care a fost comisă infracțiunea.
Organul judiciar poate să soluționeze cauza respectivă numai pe baza satbilirii exacte a împrejurărilor de fapt ale cauzei, aplicând prevederile cuprinse în normele de drept corespunzătoare acestei situații. De aici rezultă că probațiunea este faza cea mai însemnată din activitatea organelor judiciare, prin aceasta stabilindu-se realitatea faptelor deduse spre soluționare.
Expertiza, ca mijloc de probă, este folosită în cazurile în care pentru precizarea unor fapte, pentru stabilirea legăturii cauzale dintre ele, sunt necesare anumite cunoștințe speciale din domeniul științei, tehnicii sau artei. Nu putem avea pretenția ca organul judiciar să fie specialist în toate domeniile, mai ales în stadiul actualei dezvoltări a științei și tehnicii. De aceea, toate aceste probleme ce necesită cunoștințe specializate vor fi rezolvate și explicate de persoane de specialitate, denumite experți.
Prin urmare expertiza constituie acel mijloc de probă prin care, pe baza unei activități de cercetare ce folosește date și metode științifice, expertul aduce la cunoștința organului judiciar concluzii motivate științific cu privire la fapte pentru a căror lămurire sunt necesare cunoștințe specializate.
Necesitatea folosirii expertizelor și importanța lor rezidă din chiar faptul că legiuitorul a prevăzut obligativitatea expertizei în anumite cazuri. În același timp, înființarea unor instituții destinate acestui scop, alegerea experților dintre specialiștii cu cea mai înaltă calificare, demonstrează evident importanța expertizei.
In literatura juridică expertiza a fost definită diferit, juriștii români considerând-o ca fiind o cercetare “care constă în diferite operațiuni specifice fiecărei specialități”, “o operațiune încredințată unor anumite persoane, pe baza cunoștințelor lor speciale, asupra unor fapte pe care judecătorii nu le pot preciza personal “sau ca” operațiunea procesuală efectuată de o persoană cu o competență specială, tehnică sau științifică, și concluzia ei (declarația, opinia) pentru lămurirea unor fapte, persoane, lucruri sau evenimente, interesând obiectul procesului sau pentru fixarea sau evaluarea unei probe”.
Expertiza reflectă o anumită teză științifică, confirmată de practică, neaducând organului judiciar o părere interceptată pe cale simțurilor, ci un raționament ipotetic general; expertiza reprezintă o concluzie la care se ajunge prin aplicarea legilor stabilite de știință la un anumit caz particular.
Deci expertiza îndeplinește o funcție dublă:
descoperirea, prin aplicarea unor metode tehnice, a unor date faptice interesante pentru obiectul procesutualei dezvoltări a științei și tehnicii. De aceea, toate aceste probleme ce necesită cunoștințe specializate vor fi rezolvate și explicate de persoane de specialitate, denumite experți.
Prin urmare expertiza constituie acel mijloc de probă prin care, pe baza unei activități de cercetare ce folosește date și metode științifice, expertul aduce la cunoștința organului judiciar concluzii motivate științific cu privire la fapte pentru a căror lămurire sunt necesare cunoștințe specializate.
Necesitatea folosirii expertizelor și importanța lor rezidă din chiar faptul că legiuitorul a prevăzut obligativitatea expertizei în anumite cazuri. În același timp, înființarea unor instituții destinate acestui scop, alegerea experților dintre specialiștii cu cea mai înaltă calificare, demonstrează evident importanța expertizei.
In literatura juridică expertiza a fost definită diferit, juriștii români considerând-o ca fiind o cercetare “care constă în diferite operațiuni specifice fiecărei specialități”, “o operațiune încredințată unor anumite persoane, pe baza cunoștințelor lor speciale, asupra unor fapte pe care judecătorii nu le pot preciza personal “sau ca” operațiunea procesuală efectuată de o persoană cu o competență specială, tehnică sau științifică, și concluzia ei (declarația, opinia) pentru lămurirea unor fapte, persoane, lucruri sau evenimente, interesând obiectul procesului sau pentru fixarea sau evaluarea unei probe”.
Expertiza reflectă o anumită teză științifică, confirmată de practică, neaducând organului judiciar o părere interceptată pe cale simțurilor, ci un raționament ipotetic general; expertiza reprezintă o concluzie la care se ajunge prin aplicarea legilor stabilite de știință la un anumit caz particular.
Deci expertiza îndeplinește o funcție dublă:
descoperirea, prin aplicarea unor metode tehnice, a unor date faptice interesante pentru obiectul procesului;
expunerea unor concluzii științific argumentate asupra unor lucrări, evenimente sau persoane.
Valoarea probantă a expertizei este egală cu a celorlalte mijloace de probă. Opinia expertului nu are forța probantă absolută, ea fiind supusă liberei aprecieri a organului judiciar, potrivit convingerii lui intime. Expertiza nu poate fi hotărâtoare în dezlegarea unei cauze, nu obligă organul judiciar să dea o anumită soluție, ci îi oferă acestuia posibilitatea de a-și forma o opinie proprie. În cazul în care instanța înlătură concluziile (argumentate științific) unei expertize, este obligată să motiveze acest lucru cu deosebită grije.
Trebuie subliniat faptul că expertul nu-și poate asuma atribuții de organ judiciar. Organul de urmărire fixează obiectul expertizei, iar nu expertul obiectul urmăririi. Expertul trebuie să îndeplinească sarcina primită și să nu facă aprecieri, întemeindu-se pe informații și declarații ale unor persoane pe care a găsit el de cuvință să le interogheze.
Domeniile în care se recurge la sprijinul experților sunt foarte variate, îmbrăcând aproape toate laturile cunoașterii omenești. Din această cauză au fost diferențiate mai multe categorii de expertize judiciare, fiind atât de numeroase ca și ramurile speciale ale științei, tehnicii și artei.
Potrivit unei opinii se pot stabilii două categorii de expertize:
expertize ce au la bază constatări materiale și diferite date de specialitate, fără a se avea în vedere și elemente juridice (experții fac constatări pur tehnice și răspund la întrebări);
expertize ce trebuie să aibă la bază și elemente juridice.
O altă clasificare împarte expertizele astfel:
expertize pentru adunarea și evaluarea probelor;
expertize care au ca obiect stabilirea stării infractorilor și identificarea lor.
Există o multitudine de astfel de clasificări, printre acestea și aceea care folosește drept criteriu distinctiv domeniul de aplicare al expertizei respective. Din acest punct de vedere expertizele pot fi: tehnice, medicale, contabile, criminalistice, agricole, comerciale, artistice, etc.
După o opinie mai recentă, expertizele sunt clasificate astfel:
expertiza simplă sau oficială, în care expertul este numit numai de organul judiciar, expertiza făcându-se numai sub controlul organului;
expertiza contradictorie, când experții sunt aleși și numiți, unii de organul judiciar, alții de părți;
expertiza supravegheată, în care părțile pot desemna un specialist având atribuții de observator și control în favoarea părții, așa numitul consilier tehnic.
b) Genurile expertizei criminalistice.
Expertiza criminalistică este un gen de expertiză folosit cu precădere în materie penală și care are drept conținut caracteristic cercetarea științifică a materialelor judiciare, în scopul identificării persoanelor, obiectelor, subsatnțelor pentru determinarea anumitor însușiri ale acestora sau a unor schimbări intervenite în conținutul și structura lor, pentru stabilirea mecanismului acestor schimbări.
In literatura de specialitate au fost stabilite situațiile concrete în care este necesară folosirea expertizei criminalistice, fapt ce determină și precizarea scopurilor acesteia.
Referitor la expertiza criminalistică, privită ca mijloc de probă autonom, au fost formulate o serie de opinii ce contestă autonomia acesteia motivând prin aceea că expertiza criminalistică se efectuează de către specialiști din diverse ramuri ale științei și tehnicii.
Aceste opinii au fost combătute de unii autori, argumentând că metodele și descoperirile diferitelor ramuri ale științei și tehnicii sunt folosite în criminalistică, deși nu aparțin acesteia, dar într-un mod cu totul specific criminalisticii.
O altă problemă ce s-a pus în literatura juridică a fost aceea a expertizei mixte sau, cum a fost definită mai recent, expertiza complexă. Aceste gen de expertiză întrunește mai multe tipuri de expertiză (criminalistică, medico-legală, tehnică, etc.) necesitând conlucrarea unor specialiști din respectivele domenii, ce se concretizează în efectuarea (în fapt) unei singure expertize.
Făcând o referire la infracțiunile comise cu arme de foc, practica a pus în evidență următoarele două tipuri de expertiză complexă:
expertiza complexă criminalistică și medico-legală, care se dispune, de exemplu, în cazul omorului săvârșit prin folosirea armelor de foc. In cadrul acesteia, experții (criminalist și medico-legal) sunt chemați să colaboreze în examinarea și interceptarea urmelor descoperite pe îmbrăcămintea și corpul victimei, pentru a putea formula concluzii cu privire la mecanismul de creare a lor, instrumentul creator, concordanța dintre urmele existente, etc.;
expertiza complexă tehnică și criminalistică, ce are o arie de aplicabilitate mai largă, ea impunându-se frecvent în cazul unor infracțiuni săvârșite la regimul armelor, munițiilor și materialelor explozive, experții criminaliști și experții armurieri fiind chemați să contribuie la lămurirea unor aspecte privind natura, starea tehnică, modul de construcție și funcționare a corpurilor delicte puse la dispoziție pentru examinare.
Revenind la expertiza criminalistică simplă, aceasta este alcătuită (se clasifică) din mai multe genuri, în funcție de ramurile criminalisticii, astfel:
expertiza dactiloscopică;
expertiza traseologică;
expertiza grafică;
expertiza tehnică a actelor;
expertiza fotografică-judiciară;
expertiza biocrimialistică;
expertiza fizico-chimică;
expertiza balistică;
expertiza fonobalistică s.a.
Nu doresc să dezvolt aceste categorii de expertize, rezumându-mă doar la expertiza balistică și tangențial, la cea fonobalistică.
CAPITOLUL II
Considerații generale privind armele de foc și munițiile.
2.1. Regimul armelor de foc și al munițiilor în România.
Reglementările legale cu privire la regimul armelor și munițiilor prezintă o deosebită importanță și din punct de vedere al criminalisticii deoarece, prin dispozițiile referitoare la faptele care constituie infracțiuni și la atribuțiile unor organe ale autorității de stat, ajută la identificarea și tragerea la răspundere a infractorilor care au folosit arme de foc.
Principala reglementare în acest domeniu este legea nr. 17/12.04.1996 cu privire la regimul armelor de foc și al munițiilor, lege care a abrogat reglementările anterioare:
Decretul nr. 367/1971 cu privire la regimul armelor de foc și al munitiilor;
H.C.M. nr. 1396/1971 privind unele măsuri în legătură cu regimul armelor și al munițiilor și pentru stabilirea și sancționarea contravențiilor la acest regim;
Decretul nr. 299/1979 privind paza armată a pepenierelor-piscicole din Delta Dunării.
Importanța acestei reglementări pentru criminalistică rezidă din aceea că stabilește reguli stricte referitoare la deținerea, portul, folosirea armelor de foc și munițiilor, precum și la producerea, exportul, importul și comercializarea acestora împuternicind în același timp anumite organe ale autorității de stat pentru exercitarea controlului asupra acestor activități.
În acest sens trebuie subliniat rolul deosebit de important al organelor competente ale Ministerului de Interne, care autorizează persoanele fizice și juridice pentru deținerea, portul și folosirea armelor de foc și munițiilor, stabilind și numărul de arme ce pot fi deținute, ținând totodată o evidență strictă a acestora.
Legea 17/1996 aduce unele modificări și la uzul de armă în vigoare la momentul respectiv, aceste dispoziții prezentând un rol deosebit de important pentru stabilirea vinovăției autorilor unor infracțiuni comise cu arme de foc.
Dispozițiile legii prezintă interes și pentru că deifnesc noțiunile de armă de foc și muniție. Astfel, în baza art.3, prin arme de foc se înțelege acele arme a căror funcționare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanțe aprinse sau luminoase ori împrăștierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare, având ca principiu de funcționare forța de expansiune a gazelor provenite din detonarea unei capse ori explozia unei încărcături. Sunt considerate arme de foc și ansamblurile, subansamblurile, și dispozitivele care se pot constitui și pot funcționa ca arme de foc.
Munițiile sunt definite ca fiind “cartușele, proiectilele și încărcăturile de orice fel care pot fi întrebuințate la armele de foc”.
In continuare legea clasifică armele de foc astfel:
arme militare;
arme de tir;
arme de vânătoare;
arme confecționate special pentru împrăștierea gazelor nocive, iritante sau de neutralizare;
arme ascunse;
arme de recuzită.
După cum se poate observa această clasificare este făcută în baza unui unic criteriu, acela al destinației armelor de foc, criteriu ce se regăsește și în clasificările făcute de majoritatea cercetărilor din domeniul balisticii judiciare.
Sancțiunile stabilite de Legea 17 prezintă o importanță mai scăzută deoarece majoritatea acestora sunt de natură contravențională, răspunderea penală fiind stabilită de Codul Penal, mai exact de art.279, care incriminează nerespectarea regimului armelor și munițiilor.
In concluzie vreau să subliniez faptul că aceste reglementări legale trebuie să stea la baza muncii pe care o desfășoară organele de cercetare penală, implicit lucrătorii criminaliști cu specialitatea balistică judiciară.
2.2. Infracțiuni care pot fi săvârșite cu ajutorul armelor de foc.
Făcând o analiză atentă a infracțiunilor ce pot fi săvârșite cu ajutorul armelor de foc, putem constata numărul mare al acestora, precum și rolul și locul diferit al armei în cadrul infracțiunilor. Din această cauză se poate observa că tratarea amănunțită a fiecărei infractiuni în cazul în care este prezentă o armă de foc necesită un spațiu vast, personal propunându-mi să tratez doar locul și rolul armei în săvârșirea anumitor infracțiuni ce prezintă mai mare interes din punct de vedere criminalistic.
Astfel în cadrul infracțiunii arma de foc poate constitui:
obiectul material al infracțiunii;
instrumentul sau mijlocul material de săvârșire a infracțiunii;
circumstanța agravantă;
cerința esențială;
parte a elementului material al laturii obiective.
A. Arma de foc și muniția – obiect material al infracțiunii.
Este cazul infracțiunii prevăzute de art.279 C.pen. – nerespectarea regimului armelor și munițiilor, în care obiectul material îl constituie armele și munițiile asupra cărora se răsfrânge activitatea infracțională, cu excepția armelor asimilate prevăzute în alin.2 art.151 C.pen. deoarece acestea nu sunt arme propriu-zise. Nu constituie obiect material al infracțiunii nici piesele sau părțile dintr-o armă sau armele care nu sunt în stare de funcționare, precum și muniția ce nu poate fi folosită.
Această infracțiune este incriminată în trei variante: varianta tip, una asimilată și alta agravantă.
Varianta tip constă în deținerea, portul, confecționarea, transportul și orice operații privind circulația armelor și munițiilor sau funcționarea atelierelor de reparat arme, toate acestea fiind făcute “fără drept” (art.279 C.pen. alin.1).
Varianta asimilată constă în nedepunerea armei sau muniției în termenul fixat de legea la organul competent, de către cel căruia i s-a respins cererea pentru prelungirea valabilității permisului.
Varianta agravată presupune:
deținerea, înstrăinarea sau portul, fără drept, de arme ascunse ori arme militare, precum și amunițiilor pentru astfel de arme;
deținerea, înstrăinarea sau portul, fără drept, a mai multor arme, cu excepția celor prevăzute la lit.a, precum și armelor de panoplie ori munițiile respective în cantități mari.
S-a constatat că acest gen de infracțiuni deține ponderea cea mai mare din rândul infracțiunilor săvârșite cu ajutorul armelor de foc. Sunt frecvente cazurile în care persoane neautorizate au fost descoperite că dețineau sau purtau arme și muniții ori și-au confecționat artizanal arme și muniții. De aici rezultă că subiect activ al infracțiunii poate fi orice persoană care întrunește condițiile răspunderii penală, subiect pasiv general fiind în toate cazurile statul, ca titular al valorilor sociale puse în pericol prin săvârșirea infracțiunii.
Trebuie remarcat faptul că cerința esențială pentru existența variantei tip și a celei agravate este aceea de a înfăptui acțiunile enumerate în alin.1 și 3, art.279 C.pen. “fără drept”. Aceste acțiuni sunt efectuate “fără drept” atunci când nu s-au respectat prevederile Legii nr.17/1996 cu privire la regimul armelor și al munițiilor.
B. Arma de foc – instrument sau mijloc material de săvârșire al infracțiunii.
Acest rol este deținut de arma de foc în cazul unora dintre infracțiunile:
contra statului: Atentatul care pune în pericol siguranța statului (art.160 C.pen.); Subminarea puterii de stat (art.162 C.pen.);
contrea persoanei: Omorul (art.174); Uciderea din culpă (art.178); Determinarea sau înlesnirea sinuciderii (art.179)etc.
contra libertății persoanei: Amenințarea (art.193)
contra proprietății: Tâlhăria (art.211); Pirateria (art.212);
contra păcii și omenirii: Genocidul (art.357) s.a.
Dintre aceste infracțiuni consider că infracțiunile contra vieții persoanei, respectiv omorul (simplu, calificat și deosebit de grav) interesează în principal munca criminalistului.
Acțiunea de ucidere a unei persoane stă la baza tuturor celorlalte infracțiuni contra vieții persoanei, acțiune prin care este definit în art.174 C.pen.- omorul.
Deoarece legiuitorul nu precizează modalitatea de înfăptuire a infracțiunii de omor, putem concluziona că aceasta poate fi săvârșită inclusiv cu ajutorul armelor de foc, modalitate care a luat proporții odată cu creșterea posibilităților de procurare a armelor de foc. Putem spune că arma de foc este instrumentul “preferat” pentru comiterea omorului pentru că reprezintă mai multă siguranță în mânuire, are precizie mai mare și efecte mai puternice.
Subiectul activ al omorului prin împușcare poate fi orice persoană care se folosește de o armă pentru aceasta, la unele infracțiuni existând condiții expres prevăzute, ca de exemplu condiția ca autorul să fie soț sau rudă apropiată cu persoana pe care a ucis-o (art.175 lit.c C.pen.) sau să mai fi săvârșit un alt omor (art.176 lit.c C.pen.).
Subiectul pasiv poate fi, de asemenea orice persoană, cu condiția să fie în viață în momentul în care acțiunea de ucidere se îndreaptă asupra sa. La fel ca și în cazul subiectului activ, și aici se face o calificare, subiect pasiv putând să fie o persoană aflată în imposibilitatea de a se apăra (art.175 lit.d C.p.) sau femeie gravidă (art.176 lit.e C.p.).
Sub aspect criminalistic, în cazul omorului prin împușcare, se pune problema identificării armei, când aceasta nu este descoperită la fața locului, a autorului infracțiunii și a modului de săvârșire a infracțiunii, precum și stabilirea exactă a faptului dacă fapta comisă este omor sau sinucidere.
C. Prezența armei ca circumstanță agravantă apare în cadrul infracțiunilor:
contra libertății persoanei: Lipsirea de libertate în mod ilegal (art.189 C.p.) Violarea de domiciliu (art.192 C.p.);
care împiedică înfăptuirea justiției: Evadarea (art.269 C.p.).
In aceste cazuri este suficient ca asupra autorilor infracțiunilor menționate să se găsească o armă, acest lucru constituind circumstanță agravantă.
Astfel, în cazul violării la domiciliu, fapta este mai gravă dacă se săvârșește de o persoană înarmată. Această modalitate este posibilă numai dacă autorul poartă arma în mod vizibil – căci numai așa poate influența victima – indiferent dacă a făcut sau nu uz de armă. Dacă persoana înarmată săvârșește și acte de amenințare sau de violență, va exista concurs de infracțiuni.
Evadarea (art.169 C.p.) impune încă de la început ca subiect activ (autorul) să fie calificat, adică să fie o persoană aflată în stare legală de reținere sau de deținere. Agravanta acționează și în acest caz dacă autorul se folosește de arme pentru a evada, fapt ce mărește gradul de pericol social al infracțiunii cu specificația că armele trebuie folosite efectiv ori să fi avut atitudinea obiectivă de a facilita evadarea.
D. Arma – cerință esențială pentru existența infracțiunii.
La unele infracțiuni acțiunea sau infracțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii, este întregită, prin prevederile normei de incriminare, cu unele condiții denumite în literatura juridică cerințe esențiale, a căror neîndeplinire face ca fapta respectivă să nu constituie infracțiune.
Cerința esențială sub forma existenței armei de foc asupra infractorului, apare și în cazul furtului calificat (art.209 C.p.), cerință ce conferă tocmai caracterul calificat al furtului.
Săvârșirea furtului de către o persoană având asupra sa o armă de foc este reținută ca o agravantă deoarece făptuitorul săvârșește fapta cu mai multă sigurannță știind că are la dispoziție mijlocul cu care să anuleze o eventuală rezistență din partea victimei sau a unei terțe persoane. Art.209 C.p. lit.b cere ca făptuitorul să aibă asupra sa o armă în momentul sustragerii, neavând relevanță scopul în care el a deținut arma.
Prin urmare, dacă înfăptuitorul nu are asupra sa o armă și dacă nu se încadrează la literele a, c, d, e, f, g alin.2 al art.209 C.p., atunci fapta comisă nu constituie furt calificat ci furt, incriminat de art.208 C.p. În cazul în care infractorul folosește arma aflată asupra sa în timpul comiterii furtului, din nou avem de-a face cu schimbarea încadrării juridice a faptei, aceasta devenind tâlhărie (art.211 C.p.). Iar dacă arma era deținută în mod ilegal, furtul calificat sau, după caz, tâlhăria intră în concurs real cu infracțiunea prevăzută de art.279 C.p.- nerespectarea regimului armelor și muniției.
E. Arma de foc, ca parte a elementului material.
Prin element material al unei infracțiuni se înțelege activitatea fizică – manifestarea sub formă de acțiune sau inacțiune, interzisă și descrisă prin textul incriminator al acelei infracțiuni.
Situația în care armele de foc sunt parte a elementului material este ilustrată de art.162 ali.1 C.p. – subminarea puterii de stat la care elementul material constă dintr-o “acțiune armată”, cu alte cuvinte acțiunea unor persoane înarmate (“de natură să slăbească puterea de stat”).
Prin “arme” se înțelege instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate prin dispoziții legale (art.151 ali.1 C.p.), deci armele de foc definite de art.3 din Legea 17/1996.
În doctrina dreptului penal se apreciează că nu are relevanță faptul că înarmarea s-a făcut în mod special pentru a participa la acțiunea armată sau că cei în cauză aveau armele asupra lor din alte motive. De asemenea, nu interesează dacă armele au fost sau nu folosite de către cei care le purtau ori dacă armele au fost ascunse sau purtate la vedere, pericolul social al faptei fiind determinat, în cea mai mare măsură de imboldul și încrederea pe care o resimt făptuitorii știindu-se protejați de respectivele arme pe care sunt gata oricând să le folosească.
Aria infracțiunilor ce pot fi săvârșite cu ajutorul armelor de foc este mult mai vastă, existând posibilitatea, cel puțin teoretică, de a se comite și alte infracțiuni pentru care prezența armelor de foc nu este necesară.
Explicația acestui fapt este aceea că la ora actuală armamentul de foc este mijlocul de atac și apărare cel mai sigur și eficient, fiind preferat – în limita posibilităților de procurare – de majoritatea infractorilor, în special a celor recidiviști.
Prin exemplificările de mai sus am dorit să atrag atenția asupra importanței armei de foc în sfera infracționalității îi implicit a importanței balisticii judiciare în cadrul criminalisticii.
2.3. Noțiuni tehnice despre armele de foc și munițiile acestora.
a) Definiția, clasificarea, construcția și funcționarea armelor de foc.
Definiția. Noțiunea de armă de foc a fost definită de-a lungul timpului din mai multe puncte de vedere: legal, etimologic, militar și criminalistic.
Deoarece din punct de vedere legal am tratat această problemă în secțiunea 2.1., încep prin a evidenția sensul etimologic al cuvântului “armă”.
După dicționarul explicativ al limbii române, cuvântul “armă” vine de la latinescul “arma” și semnifică un obiect, o unealtă, un aparat sau dispozitiv care servește în lupta împotriva inamicului, la vânat, în unele probe sportive.
Din punct de vedere militar, prin “armament de foc” se înțelege armamentul care folosește pentru aruncarea glonțului din țeavă energia gazelor rezultate din arderea pulberii și este destinat nimicirii forței vii dispusă în teren deschis sau înapoia unei adăpostiri ușoare, cât și a tehnicii de luptă a adversarului.
În criminalistică se acceptă, de regulă definiția legală, cu mici diferențe. Astfel, arma de foc este considerată ca fiind “un mecanism, un instrument care servește la atac sau la apărare și folosește pulbere explozivă. Prin arderea pulberii explozive se crează, datorită gazelor, o presiune care aruncă glonțul sau alicele din țeava armei”.
Clasificarea. In literatura de specialitate cât și din punct de vedere al criminalsticii există mai multe păreri privind criteriile de calsificare a armelor de foc.
Pentru criminalistică prezintă importanță (de regulă) armamentul ușor portabil (portativ) cu care se săvârșește unele infracțiuni, dar nu excludem nici utilizarea armamentului greu de infanterie (mitraliere, aruncătoare, etc.) deoarece practica a dovedit că au existat numerose cazuri în care au fost folosite arme dina această categorie.
În urma studierii literaturii de specialitate sunt de părere că armele de foc se clasifică după anumite criterii mai importante:
După destinație armele de foc se împart în:
arme de luptă (militare);
arme de vânătoare;
arme sportive;
arme de apărare apropiată (revolvere, pistoale);
arme cu destinație specială (pistoale de semnalizare, de start, cu gaze lacrimogene, etc.).
După modul de funcționare armele de foc pot fi:
cu repetiție (se încarcă manual pentru fiecare tragere);
semiautomate (încărcarea și aruncarea tubului se fac automat dar este necesară apăsarea trăgaciului pentru fiecare tragere);
automate (reîncărcarea se face automat, la o singură apăsare pe trăgaci executându-se foc în serii, cu o cadență de tragere de câteva zeci sau sute de cartușe pe minut).
După lungimea țevii se întâlnesc:
arme cu țeava scurtă (revolvere, pistoale);
arme cu țeava mijlocie (pistoale mitralieră);
arme cu țeava lungă (puști, carabine mitraliere).
După calibru armele de foc sunt:
de calibru mic (până la 6,35 mm.);
de calibru mijlociu (între 6,35 mm. și 9 mm.);
de calibru mare (peste 9 mm.).
Calibrul armelor de vânătoare cu alice este egal cu numărul de alice având diametrul egal cu cel al țevii armei, ce pot fi confecționate dintr-un material având greutatea de pfunf (aprox. 0,5 kg.).
5. După construcția canalului țevii deosebim:
arme cu țeava lisă (specifice armelor de vânătoare);
arme cu țeava ghintuită (de regulă arme militare);
arme cu țevi combinate (lisă și ghintuită).
După modul de fabricație, armele de foc sunt:
de fabricație industrială;
de fabricație artizanală sau improvizate.
După muniția folosită, armele de foc se împart în:
arme cu muniție cu glonț;
arme cu muniție cu alice;
arme mixte (arme de vânătoare cu glonț și alice).
Clasificarea armelor de foc este necesară criminalistului pentru stabilirea datelor tehnice ale unei arme de foc, pentru identificarea armei folosită de infractor.
Construcția și funcționarea armelor de foc.
Pentru identificarea armelor de foc după urmele lăsate, trebuie să posedăm cunoștințe temeinice despre construcția și modul de funcționare al acestora.
Orice armă de foc portativă, indiferent de forma și destinația ei, se compune din următoarele părți:
țeava;
corpul armei (la unele lipsește);
mecanismul de dare a focului (sau de percuție);
magazia (încărcătorul);
aparatele de ochire;
patul (crosa armei);
accesorii.
Pentru cercetarea criminalistică a armelor de foc și a urmelor lăsate de acestea, interesează în mod deosebit țeava, mecanismelor de percuție, închidere și extracție a tubului tras, deoarece acestea formează urme pe elementele cartușului ce se folosesc în procesul de identificare.
Teava – este o piesă de bază a unei arme de foc confecționată dintr-un tub de oțel străbătut de un canal, având la extremități gura țevii și culata. În interior, între culată și gura țevii, există următoarele părți:
camera cartușului sau camera de detonare;
conul de forțare care asigură pătrunderea glonțului în ultima parte a țevii;
partea ghintuită care are rolul de a imprima glonțului o mișcare de rotație necesară stabilității pe traiectorie. La armele automate, în partea ghintuită există un orificiu pentru recuperarea gazelor în vederea reîncărcării armei.
Țevile armelor de foc prezintă o serie de caracteristici de construcție, ce fac să se deosebească una de cealaltă, contribuind la identificarea (de grup sau individuală) armei.
Unele dintre cele mai importante elemente ale unei țevi sunt ghinturile. Acestea sunt canale elicoidale practicate în peretele interior al țevii. Pragurile dintre golurile ghinturilor se numesc câmpurile ghinturilor sau plinuri. Destinația dintre două plinuri diametral opuse reprezintă calibrul canalului țevii. Fața inferioară a ghintului se numește fundul ghintului sau plinuri. Distanța dintre două plinuri diametral opuse reprezintă calibrul canalului țevii. Fața inferioară a ghintului se numește fundul ghintului, iar pereții laterali – limitele sau flancurile ghintului. Flancul care suporta frecarea cea mai puternică a proiectilului, imprimând acestuia mișcarea de rotație în jurul axului său, se numește flanc de atac, iar flancul opus acestuia care suportă un șoc mai mic, se numește flanc liber.
Numărul de ghinturi diferă de la o categorie de arme la alte, la armele portative (de mărime redusă) fiind de 6,4, sau, mai rar, 3 sau 5.
În majoritatea cazurilor sensul de rotație al ghinturilor este spre dreapta și mai rar spre stânga.
Pasul sau lungimea cursei ghinturilor este distanța pe care ghintul face o rotație completă (spirală).
Pentru caracterizarea generală a țevii și pentru formarea urmelor pe gloanțele trase, sunt foarte importante dimensiunile transversale ale canalului țevii și ale părților sale.
Prezintă importanță următoarelor dimensiuni principale ale profilului canalului țevii:
calibrul armei (distanța dintre două plinuri diametral opuse);
diametrul canalului țevii între două funduri de ghint diametral opuse;
adâncimea ghinturilor;
lățimea ghinturilor (distanța dintre flancul de atac și flancul liber);
lățimea plinurilor.
La majoritatea armelor de vânătoare, țeava lisă poate avea formă cilindrică, conică sau șoc. Țeava de șoc are formă cilindrică până aproape de gura țevii (aprox. 50mm.), apoi urmează o formă conică până la 15 mm. de gura țevii și din nou cilindrică, dar cu un diametru mai mic, fapt ce are ca efect concentrarea snopului de alice și plinuri opuse, făcându-se apoi media.
Armele de foc cel mai frecvent întâlnite, au următoarele calibre:
pentru revolvere: 7,62 mm.; 9mm.; 11,18mm.; 11,43 mm.
pentru pistoale: 4,5 mm.; 6,35 mm.; 7 mm.; 7,62 mm.; 7,65 mm.; 9 mm.; 11,5 mm.;
pentru armele cu țeava lungă: 7,92 mm.; 8 mm.;
O serie de urme lăsate pe canalul țevii pe cartuș se datorează particularităților de construcție sau apar ca urmare a modificărilor survenite pe parcursul întrebuințării armelor de foc. Astfel, în timpul confecționării, pot rămâne unele defecte, ca urmare a strunjirii sau dornuirii țevii, la prelucrarea camerei cartușului, a retezăturii dinaintea țevii, la finisarea și crearea canalului țevii, a ghinturilor, etc.
Deci, chiar o armă nouă, prezintă o serie de caracteristici proprii, strict individuale, ce ajută la identificarea ei.
Modificările intervenite în timpul folosirii armei de foc sunt: arderea și metalizarea canalului țevii, corodarea canalului din cauza umidității atmosferice sau schimbărilor rapide de temperatură, uzura în urma folosirii îndelungate. Canalul țevii armei poate fi modificat și în urma acțiunilor conștiente ale posesorului acesteia cum ar fi: încercări de reparație, folosirea de cartușe de calibre necorespunzătoare (mai mari sau mai mici), deteriorări accidentale încercării de a modifica suprafața canalului pentru a îngreuna identificarea.
Ca urmare a diferitelor modificări ale armelor de foc, în canalul țevii au loc transformări sau schimbări ale aspectului următoarelor elemente:
calibrul armei se micșorează în cazul metalizării sau se mărește ca urmare a uzurii pronunțate;
pot să apară sau să dispară unele forme ale microreliefului;
pot să apară umflături ale canalului țevii, ce fac să apară pe glonț urmele plinurilor duble;
defecte ale orificiului de ieșire – acestea pot deforma gloanțele trase;
rotunjirea marginii ghinturilor ca urmare a uzurii, fapt ce face ca urmele acestora să nu mai apară pe glonț.
Mecanismul de închidere și de dare a focului (de percuție) diferă de la armă la armă, în funcție de tipul și modelul acesteia. Aceste mecanisme prezintă o importanță deosebită deoarece, prin modul de acționare asupra cartușului, formează pe acesta diferite urme necesare identificării.
În urma închiderii cartușului în camera de detonare, peretele frontal al închizătorului, presând asupra fundului cartușului, în timpul exploziei, suportă șocul de recul al acestuia, imprimându-se forma lighenașului.
In urma percuției, principala urmă care apare pe capsa cartușului este forma percutorului acționat de către arcul său sau de către cocoș. Prin urma percutorului pe capsă se pot stabili poziția și forma vârfului acestuia.
Mecanismul de scoatere și aruncare (extracție) a tuburilor trase este format dintr-o gheară extractoare și un prag aruncător. Aceaste componente, în urma funcționării, imprimă o serie de urme specifice particularităților de construcție, pe tubul tras.
Pentru explicarea modului de funcționare a armelor de foc și, în subsidiar, pentru înțelegerea modului de formare a urmelor de cartuș, exemplific prin descrierea funcționării armelor automate.
În timpul tragerii automate, ca urmare a presiunii gazelor provenite din arderea pulberii, are loc azvârlirea glonțului din canalul țevii; în același timp, o parte din gaze împing pistonul și portînchizătorul înapoi, deschizându-se astfel canalul țevii; închizătorul extrage tubul cu gheara extractoare, din camera cartușului și-l aruncă afară, iar închizătorul comprimă arcul recuperator și armează cocoșul. Sub acțiunea recuperatorului, portînchizătorul cu închizătorul revin în poziția inițială, împingând cartușul următor din încărcător (banda) în camera cartușului și se închide canalul țevii; portînchizătorul acționează asupra – autodeclanșatorului și se produce percuția.
Dacă piedica de siguranță este la poziția “foc lovitură cu lovitură” tragerea continuă atâta timp căt se apasă pe trăgaci și sunt cartușe în încărcător (magazie).
b) Date despre muniția folosită de armele de foc.
Cunoașterea unor date referitoare la cartușele folosite de armele de foc are o mare importanță în practica organelor judiciare, deoarece, alături de urmele formate, în majoritatea cazurilor, singurele elemente rămase la fața locului după folosirea unei arme de foc sunt tuburile sau gloanțele trase ori carușele pierdutede posesorul armei.
Pentru cunoșterea lor se folosesc atlase cu imaginea fotografică a cartușelor folosite, prezentând caracteristicile mai importante ale acestora, clasificându-le după diferite criterii.
O primă clasificare a munițiilor armelor de foc este:
cartușe pentru arme cu țeavă ghintuită;
cartușe pentru arme cu țeavă lisă.
Din punct de vedere al destinației, muniția se poate clasifica astfel:
muniție de război (cu glonț obișnuit sau special);
muniție de vânătoare (cu glonț, alice sau mitralii);
muniție pentru arme sportive (cu glonț de plumb).
După modul de fabricație cartușele pot fi:
de producție industrială;
de producție proprie (artizanală).
Cartușele mai pot fi clasificate și după calibrul acestora, corespunzător clasificării armelor după calibru. Indiferent de forma, natura, destinația și modul de fabricație, cartușele au aceleași componente de bază și anume:
glonțul;
tubul;
încărcătura de azvârlire (pulberea);
capsa de aprindere.
Glonțul. După forma exterioară, glonțul are:
partea ogivală;
partea cilindrică;
partea posterioară sub formă troconică;
șanțul inelar.
Forma și lungimea părții ogivale au rolul să realizeze o rezistență minimă a aerului, să asigure stabilitatea glonțului pe o traiectorie și să-i mărească capacitatea de pătrundere.
Partea cilindrică este destinată să imprime glonțului mișcarea de rotație și de a asigura obturarea gazelor provenite din arderea pulberii, pe timpul deplasării glonțului pe canalul țevii. Gloanțele obișnuite și cele speciale, cu excepția celor trasoare și de pistol, au pe partea cilindrică un șană inelar, în care se păstrează gura tubului pentru realizarea sertizării glonțului cu tubul.
Gloanțele obișnuite pot fi:
cu miez de plumb;
cu miez de oțel.
Ele se compun din:
un înveliș bimetalic;
un miez de oțel sau de plumb;
cămașa de plumb (la glonțul cu miez de oțel).
Învelișul servește pentru realizarea formei exterioare a glonțului, asamblării cămășii și miezului și pentru asigurarea angajării sigure în ghinturile țevii. Se fabrică prin presare la rece, din oțel cu un conținut redus de carbon, cu un strat subțire de tombac.
Cămașa se fabrică din plumb sau aliaj cu antimoniu și asigură asamblarea compactă a miezului și inveliș și dispunerea corectă a masei glonțului, contribuind la atenuarea uzurii țevii.
Miezul poate fi din aliaj de plumb cu antimoniu sau din oțel. Miezul de oțel înlocuiește o parte din plumbul deficitar, mărind și capacitatea de perforare a glonțului.
2. Gloanțele speciale, după destinația lor pot fi:
perforante – pentru neutralizarea blindajelor ușoare;
trasoare – pentru corectarea tragerii și semnalizare;
incendiare – pentru incendierea carburanților și materialelor;
de reglaj-incendiere – pentru reglarea tragerii și incendiere;
perforant-incendiere – pentru incendiere după blindajele ușoare;
perforant-incendiere-trasoare;
explozive (interzise în convențiile internaționale).
Gloanțele folosite la armele cu țeava ghintuită au o importanță deosebită pentru identificare deoarece reflectă caracteristicile reliefului țevii. Diametrul lor este de regulă mai mare decât calibrul țevii (aprox. Cu 0.30 mm.) pentru a folosi efectul complet al gazelor ezultate din arderea pulberii, reducând pierderile de gaze în favoarea forței cinetice (de azvârlire). Datorită acestei diferențe de diametru, glonțul intră mai bine în ghinturi, aderând perfect la pereții interiori ai țevii după care își adaptează forma. “Forma și compoziția gloanțelor este foarte diferită, în funcție de destinație sau de tipul de armă folosit”. Nu toate gloanțele sunt cămășuite unele au cămășuit numai vârful, ceea ce le face să se deformeze ușor la impactul cu un obiect dur.
Armele de vânătoare cu țeavă lisă folosesc cartușe care au proiectile alice sau mitralii.
Alicele sunt de formă sferică, confecționate de regulă din plumb sau alte aliaje, cu o greutate de până la 0.8 g. și cu un diametru de 2-5 mm.
Mitraliile sunt alice cu dimensiuni mari, cu diametru de peste 5.5 mm.
Pentru încărcarea cartușelor armelor de vânătoare se utilizează și gloanțe aferice sau cilindrice, acestea din urmă având o construcție specială: un corp masiv de plumb prevăzut cu striații pentru înșurubare în țintă și un stabilizator de care se fixează bura de plasă sau bura lemnoasă (proiectil de tip “Brennek”).
Cartușele pentru armele cu țeavă ghintuită au, de regulă, încărcătura de azvârlire formată din pulbere fără fum sau coloidală, iar cele pentru armele de vânătoare cu țeavă lisă au pulbere albă fără fum sau neagră cu fum.
Tubul cartușului servește pentru asamblarea tuturor elementelor cartușului, obturarea gazelor pulberii pe timpul tragerii și pentru protejarea încărcăturii de azvârlire și a capsei de aprindere împotriva agenților atmosferici. El poate avea formă cilindrică sau cilindrică cu o parte conică. Este confecționat din metal (fier sau alamă) pentru armele cu țeavă ghintuită sau din metal, carton, material plastic pentru armele cu țeavă lisă.
Părțile componente ale tubului sunt următoarele:
corpul – pentru încărcătura de azvârlire (1);
partea cilindrică pentru fixarea glonțului (2);
partea conică (3);
fundul (rozeta) (4);
șanțul (gulerul) sau rebordul (5).
Șanțul și rebordul folosesc la extragerea de către gheara extractoare a tubului din camera cartușului.
Fundul are un locaș pentru capsă, nicovală și două orificii pentru transmiterea flăcării la încărcătură, practicate în despărțitorul (montecula), care separă orificiul pentru capsă de volumul interior al tubului, în care se găsește pulberea.
Glonțul se fixează în tub prin îmbinarea stânsă și presarea părții cilindrice sau prin îmbinarea strânsă și punctată în 2-3 locuri.
Pentru protejarea împotriva coroziunii, suprafețele tuburilor se acoperă cu lac (în special cele de oțel).
La tuburile de carton sau plastic alicele sunt separate de praful de pușcă printr-o bură, iar spre exterior sunt protejate printr-o bucată de carton circulară numită rondelă. Aceasta se fixează între marginile tubului prin răsucire sau lipire.
Capsa este destinată aprinderii încărcăturii, conține un exploziv puternic și sensibil la acțiunile mecanice (fulminat de mercur, stibilat de plumb). Aprinderea are loc în momentul lovirii capsei de către percutor, urmată de spargerea acestuia pe nicovală. Capsa se compune din:
căpăcelul (alveola) din alamă;
rondela de staniol;
compoziția pirotehnică sensibilă la lovire.
Încărcătura de pulbere (de azvârlire) este destinată pentru a imprima glonțului viteza inițială, prin gazele rezultate în urma arderii.
Ca încărcătură de azvârlire se folosesc substanțe explozivă a căror combustie foarte rapidă este însoțită de degajarea unei mai cantități de gaze. Ea poate fi pulbere neagră, cu fum, sau pulbere coloidală, fără fum. Aceasta din urmă este folosită la muniția pentru armamentul de infanterie și este pulbere de nitroceluloză marca V.U.F.L., V.T., P-45, D.G.G., D.C.M., etc.
Pulberea neagră (cu fum) are în compoziție următoarele substanțe (ea poate fi produsă și artizanal): salpetru KNO3 (aprox. 74%), sulf S (10%), cărbune C (15%) și apă H2O (0,95%).
Pulberea diferă în funcție de lungimea țevii, de destinația acesteia, uneori chiar după modul de funcționare a armei.
Pulberea cu fum se prezintă sub formă de garnule de formă neregulată, arde cu flacără mare, mult fum (ardere incompletă) și procude zgomot mare la împușcătură. In urma arderii formează un strat gros de reziduuri, iar arme se îmbâcsește ușor. Se folosește la armele de vânătoare și la cele de construcție proprie sau pentru încărcătura focoaselor de la grenadele de mână, a amorselor, pentru fabricarea fitilului detonat etc.
Pulberile coloidale, după cum am amintit mai sus, reprezintă nitrații de celuloză plastifiați cu diferiți solvenți și sunt: pulberea piroxilinică, balistică, cordita pulbere cu solvent nevolatil.
Muniția specială.
Pe lângă muniția clasică cu glonț obișnuit sau cu glonț special, există și alte tipuri de muniție cu caracteristici tehnico-tactice mai performante și de o construcție specială ca de exemplu munițiile pentru armamentul produs în cadrul programului Advanced Combat Rifle (A.C.R.).
cartușul Colt cu glonș duplex cu miez de oțel are o viteză la gura țevii de 883 m/s. Glonțul anterior cântărește 2,3 g., iar cel posterior 2,1 g. Muniția utilizează încărcătura pentru M855 cal. 5,65 x 45 mm. Cele două proiectile sunt dispuse în tandem în același cartuș și în așa fel încât la o singură percutare vor pleca două gloanțe din tub. Ambele proiectile urmează aceeași traiectorie: primul a fost studiat pentru a lovi cu ușurință punctul ochit, în timp ce al doilea a fost proiectat pentru a lovi cu precizie.
Cartușele A.A.I. și Steyr-Mannlicher conțin câte o săgeată din oțel cu diametrul de 1,5 mm. și lungimea de 41 mm., cântărind 0,66 g. și respectiv 0,64 g. având o viteză la gura țevii de 1417 m/s și respectiv 1493 m/s. Săgeata se află în interiorul unui sabot din material plastic (polimeric) care se separă după părăsirea tubului. În cazul cartușului Steyr, un sabot circular din material plastic (polimeric) asigură presiunea gazului (cca. 4200 kg/cm˛) în momentul azvârlirii săgeții, ceea ce îi conferă acestuia o viteză superioară.
Cartușul Hecker & Kock are un glonț de 3,2 g. și o viteză la gura țevii de 91 m/s. La această muniție încărcătura de azvârlire de azvârlire nu lasă reziduuri de combustie, având arderea completă. De asemenea este mai puțin sigură în transport și în depozitare decât muniția clasică pericolul de autoaprindere fiind mai mare.
Elementel tragerii.
Un rol important în examinarea urmelor împușcăturii și în stabilirea distanței de tragere îl au cunoașterea unor elemente ale tragerii, a unor noțiuni de balistică interioară și exterioară.
Principalele elemente ale tragerii, cu semnificație în soluționarea cauzelor penale sunt:
1. Viteza proiectilului sau viteza inițială a glonțului este în funcție de tipul și de cantitatea de pulbere, de greutatea glonțului și de lungimea țevii.
Viteza inițială se măsoară în momentul ieșirii glonțului din canalul țevii (V0).
Viteza glonțului influențează asupra:
durata de traiect a glonțului până la obiectiv;
curburii traiectoriei;
puterii de pătrundere a glonțului.
S-a observat că, cu cât țeava armei este mai lungă cu atât mai mult timp presiunea gazelor va acționa asupra glonțului și drept urmare, cu atât va fi mai mare viteza inițială a glonțului.
Prin sporirea inițială a glonțului se urmăresc:
mărirea bătăii armamentului;
mărirea puterii de pătrundere a glonțului;
mărirea efectului omorâtor al glonțului;
reducerea influenței condițiilor exterioare asupra traiectoriei.
2. Traiectoria proiectilului este linia curbă descrisă de centrul de greutate al proiectilului în drumul parcurs de la ieșirea din țeava armei și până la țintă.
Este definită printr-o serie de elemente cum sunt:
1) originea traiectoriei; 13) ramura urcătoare;
2) orizontala traiectoriei; 14) ramura coborâtoare;
3) linia de tragere; 15) punctul de incidență;
4) unghiul de tragere; 16) unghiul de incidență;
5) linia de aruncare; 17) punctul de ochire;
6) unghiul de aruncare; 18) linia de ochire;
7) unghiul de zvâcnire; 19) unghiul de ochire;
8) punctul de cădere; 20) unghiul de teren al obiectivului;
9) unghiul de cădere; 21) distanța ochită;
10) distanța de tragere; 22) ordonata verticală;
11) vârful traiectoriei; 23) ordonata balistică;
12) săgeata traiectoriei; 24) linia de teren a obiectivului.
3. Bătaia armei reprezintă distanța maximă la care poate să ajungă un proiectil. În cadrul bătăii unei arme interesează în mod special distanța până la care glonțul își păstrează efectul distructiv (omorâtor). Aceasta depinde în mare măsură de viteze inițială a glonțului.
De exemplu, distanța până la care glonțul își păstrează efectul omorâtor asupra omului, la unele categorii de armament este:
pistol (revolver) – până 500m.;
pistol mitralieră md. 1963 – până la 1500 m.;
pușcă mitralieră md.1964 – până la 1500 m.;
carabina md. 1944 – până la 3000 m.;
mitraliera md. 1966 – până la 3800 m.
4. Puterea de pătrundere – este capacitatea glonțului de a străbate diferite obstacole.
Fenomenul de pătrundere depinde de:
proprietățile obstacolelor (consistență, duritate, etc.);
energia cinetică a glonțului în momentul impactului;
calibrul glonțului, greutatea și forma acestuia.
Pentru a ilustra puterea de pătrundere a glonțului, în funcție de materialul din care este confecționat obstacolul, exemplific cu ajutorul caracteristicilor pistolului mitralieră md.1963 cal. 7,62 mm. Pentru tragere se folosesc cartușe cu miez de oțel, obiectivele fiind dispuse la 100 m.
5. Reculul armei îl constituie mișcarea bruscă a armei spre înapoi, în sens opus mișcării glonțului, ca urmare a presiunii exercitate de o parte din gazele rezultate din arderea pulberii de azvârlire, în momentul dării focului.
Datorită reculului, urmele de mână de pe crosa pistolului pot căpăta un aspect dinamic, ceea ce demonstrează că arma a fost acționată de victimă, în mâna căreia a fost găsită și nu pusă de o altă persoană în scopul de a simula sinuciderea.
Tot ca urmare a reculului se pot vedea urme în umărul sau brațul trăgătorului, ceea ce demonstrează clar că acesta a tras.
Mișcarea de recul are la bază două faze:
faza întâi – când glonțul începe mișcarea spre înainte;
faza a doua – atunci când glonțul părăsește canalul țevii și forța de recul atinge valoarea maximă.
Viteza reculului unei arme este de atâtea ori mai mică decât viteza inițială a glonțului, de câte ori glonțul este mai ușor decât arma respectivă.
In cazul armamentului automat (semiautomat), a cărui construcție se bazează pe principiul folosirii energiei de recul, o parte din puterea acestuia se consumă pentru punerea în mișcare a părților mobile pentru reîncărcare. Din această cauză, forța reculului este mai mică decât la armamentul neautomat.
CAPITOLUL III.
Examinarea tehnică a armelor de foc.
Eficiența constatărilor tehnico-științifice și a expertizalor criminalistice depinde, în bună măsură, de modul în care organele de urmărire și instanțele de judecată dispun efectuarea acestora.
în funcție de probele, datele sau materialele existente în cauză este necesar să se aprecieze dacă, și în ce măsură, o expertiză este utliă, astfel încât nici să nu se întârzie efectuarea unei expertize indispensabile soluționării cazului, dar nici să se dispună efectuarea de expertize fără importanță, ceea ce ar duce la întârzierea nejustificată a procesului judiciar.
Oportunitatea expertizei se raportează și la momentul dispunerii acesteia, întrucât consecințe negative pot avea atât întârzierea cât și ordonarea ei prematură.
Pornind de la faptul că întrebările circumstanțiează direct obiectul expertizei, acestea vor trebui formulate cu calritate, concis și precis, evitându-se exprimările generale, echivoce, greșite, care îi determină pe unii experți să procedeze la reformulări, cu riscul apariției de neconcordanțe între ceea ce a urmărit organul judiciar și ceea ce a înțeles expertul din întrebare.
Asigurarea calității materialelor trimise spre expertiză reprezintă premisa de bază a obținerii rezultatelor scontate prin administrarea acelui mijloc de probă.
Expertiza balistică judiciară este una din cele mai complexe examinări la care sunt supuse armele de foc, munițiile și urmele acestora.
Pentru clarificarea unor aspecte pot fi puse expertului următoarele întrebări:
care este modelul, seria și calibrul armei?;
care este starea tehnică a armei și dacă poate declanșa tragerea fără acționarea trăgaciului;
care este tipul de muniție folosită?
dacă arma prezintă urmele specifice unor trageri recente?;
dacă tuburile și proiectilele ridicate de la fața locului au fost trase cu arma supusă examinării?.
În cazul săvârșirii de infracțiuni cu arme de foc, prin care se aduce atingere vieții și sănătății persoanei, expertul criminalist va colabora strâns cu medicul legist.
3.1. Determinarea tipului, modelului și calibrului armei.
Stabilirea tipului modelului și calibrului armei este posibilă în multe dintre situațiile întâlnite în prectică prin simpla studiere a inscripțiilor existente pe piesele armei. Există și situații în care inscripțiile lipsesc, fie datorită vechimii armei, fie datorită înlăturării acestora de către infractor. In aceste cazuri se studiează caracteristicile de construcție ale armei, ca de exemplu greutatea, lungimea țevii, lungimea totală a armei, sistemele de funcționare, de blocare, de montare a mecanismelor, de tragere, etc. Datele obținute sunt confruntate cu tabele sau cataloage în care sunt înregistrate caracteristicile armelor.
La stabilirea tipului, modelului și calibrului armei se ivesc de obicei greutăți atunci când pentru expertiză a fost prezentată o armă de foc al cărui model este puțin cunoscut. În aceste cazuri este necesar să se cerceteze marcajul de pe piesele armei și anume: inscripțiile de pe armă, marca fabricii, semnele firmei care a confecționat arma și alte semne. De exemplu, pistoalele de fabricație străină mai au în afară de cifrele ce compun seria armei, diferite inscripții care indică, de obicei, denumirea pistolului, firma și calibrul canalului țevii.
În lipsă de asemenea indicații, se procedează la stabilirea datelor tehnice și a aprticularităților de construcție ale armei cercetate, iar apoi, cu ajutorul tabelelor se determină modelul armei.
Datele tehnice ale unei arme de foc sunt: lungimea totală, greutatea (cu și fără cartușe), calibrul, lungimea canalului țevii, grosimea peretelui țevii, numărul, direcția și lățimea ghinturilor.
Particularitățile de construcție ale unei arme de foc sunt: construcția țevii, sistemul de funcționare (de dare a focului), schema de montare a țevii și a închizătorului, felul piedicii de siguranță și direcția de aruncare a tuburilor arse.
În ipoteza în care arma nu a fost găsită este posibilă stabilirea tipului, modelului și calibrului pe baza datelor desprinse din examinarea tuburilor și proiectilelor care au fost găsite la locul infracțiunii.
Caracteristicile specifice ale tubului de cartuș, cum ar fi prezența sau absența marginii ieșite din afară de pe fundul tubului sau șanțului din jurul fundului tubului, prezența sau absența urmelor lăsate pe tub de diferite piese ale armei cum sunt: gheara extractoare, dintele opritor, capul închizătorului sau furca închizătorului, constituie o bază suficientă pentru stabilirea tipului de armă.
Piesele pistolului care lasă urme pe tubul cartușului în timpul tragerii unui foc sunt: încărcătorul, planul înclinat de alunecare în camera de explozie, marginea de la intrarea în camera de explozie, gheara extractoare, dintele opritor, vârful percutorului și capul închizătorului.
Există cazuri când examinarea stării tehnice a armei se realizează asupra armelor ce au fost găsite și scoase din fântâni, râuri, WC-uri, unde au stat un timp mai mult sau mai puțin îndelungat. Dacă arma nu poate fi demontată se va proceda la fotografierea ei cu raze gamma, ceea ce permite să se stabilească particularitățile de construcție ale armei respective.
3.2. Verificarea stării de funcționare a armei.
a) Examinarea prin mijloace balistice.
Stabilirea stării de funcționare a unei arme se impune mai ales atunci când se cercetează împușcătura din lipsă de prevedere, invocându-se defecte ale armei. asemenea cazuri sunt rare, dar presupun și cele mai dificile expertize sau constatări tehnico-științifice.
Operațiile de examinare se fac într-o anumită ordine. Pentru cercetarea armelor se recomandă folosirea instrucțiunilor fiecăreia în parte.
Examinarea armei se face în stare montată și apoi în stare demontată.
Examinarea armei montate. Se face cu scopul de a stabili starea de păstrare a pieselor și modul lor de funcționare. Se recomandă ca înainte de a demonta arma să se facă roentgenografia sau gammagrafia acesteia pentru evitarea unor accidente, în cazul când este blocată sau încărcată. Fotografia obținută indică starea și modul în care se îmbină piesele armei. este necesar să se stabilească gradul de efort ce trebuie aplicat pe trăgaci pentru a determina declanșarea închizătorului. Acesta se stabilește cu ajutorul unui dinamometru sau unei greutăți atârnate pe trăgaciul armei. gradul de efort cel mai mic obținut de la o armă în stare de funcționare trebuie să nu fie sub valoarea minimală arătată în tabele sau indicată de constructor.
La verificarea armei montată se poate observa dacă:
pe suprafața pistolului există rugină, zgârieturi și dacă piesele componente au crăpături;
șplintul extractorului și capul percutorului sunt deplasate;
arcul dispozitivului de oprire al închizătorului se menține pe poziția “montat”;
dispozitivul de oprire reține închizătorul în stare deschisă la introducerea inchizătorului fără cartușe (pentru verificare se introduce în mâner încărcătorul fără cartușe, se trage închizătorul înapoi și imediat i se dă drumul);
clama de susținere a încărcătorului ține în mânerul pistolului și dacă sub presiunea arcului depresantului (servantului) și prin greutatea sa de apăsare pe butonul clamei de susținere a încărcătorului, acesta iese ușor din mâner;
cartușul este împins din încărcător în camera cartușului.
Pentru aceasta încărcătorul se încarcă cu cartușe de exercițiu și se introduce în mânerul pistolului, se trage închizătorul înapoi și i se dă drumul. Se verifică dacă închizătorul a revenit în poziția anterioară și dacă a fost împins cartușul în camera sa.
Când cocoșul este blocat cu piedica de siguranță și se apasă pe trăgaci, trebuie ca trăgaciul să nu se miște înapoi și nici închizătorul să nu se deplaseze.
Se verifică dacă cocoșul pus în poziția “armat” este ținut bine în această poziție. La pistolul în bună stare de funcționare cocoșul pus în poziția “armat” nu se va declanșa la o ușoară apăsare din spate.
Ultima verificare urmărește să stabilească dacă mecanismele de tragere funcționează bine. În acest scop se verifică dacă, la apăsarea pe trăgaci, cocoșul scapă ușor de pe poziția “armat”. La încetarea apăsării pe trăgaci mecanismul de tragere revine în poziția anterioară.
Examinarea armei demonate. Se va examina fiecare piesă în parte (închizător, țeavă, partea stângă a cadrului, cutia mecanismului de tragere și capul încărcătorului) pentru a se stabili dacă poartă aceeași serie.
După ce se va șterge țeava cu câlți sau cârpe curate, vor fi constatate defectele canalului țevii, printre care se pot enumera:
pete mici, formate de oxizi ferici, care au aspectul unor puncte mici situate pe canalul țevii;
urme de oxizi ferici – pete de culoare închisă – superficiale, rămase după scoaterea ruginii;
zgârieturi cu aspect de liniuțe, având, uneori, metalul atacat pe margini;
știrbituri, pori, ciocănituri mai mari sau mai mici, coroziuni ale metalului;
rotunjiri ale colțurilor câmpurilor ghinturilor, vizibile în special pe muchiile acestora;
dilatări transversale de culoare închisă, observate sub forma unui inel continuu sau cu întreruperi.
La verificarea închizătorului se va constata: dacă șplinturile închizătorului și ale capacului percutorului sunt sau nu mișcate din loc; uzura dispozitivului de blocare a închizătorului; ușurința cu care percutorul se mișcă în canalul închizătorului, uzura vârfului percutorului și proeminența lui în canalul de ghidaj (vârful percutorului va ieși din canal cu 1,3 – 1,7 mm.), dacă vârful percutorului este împins de către arc spre înapoi și intră după peretele anterior al închizătorului; dacă capătul exterior al extractorului este împins de către arc spre centru.
La examinarea blocului armei și amecanismului de percuție se verifică: starea arcurilor, dacă proeminența ejectorului nu este uzată, uzura orificiilor pentru axul cocoșului și pintenul opritor, precum și cea a șplintului de sprijin al arcului pragului de armare. La cocoș se caută uzura orificiului pentru axul său, eventuala turtire a metalului și rotunjirea crestăturilor piedicii de siguranță.
La cercetarea dintelui opritor se va constata uzura muchiilor proeminenței sale, a vârfului și arcului său, dacă acesta se menține strâns în locașul său.
b) Stabilirea posibilităților de tragere cu o armă defectă.
Împușcăturile fără apăsare pe trăgaci au loc, de obicei, datorită uzurii unei piese, și anume:
uzura generală a suprafeței exterioare a închizătorului și cea concomitentă a suprafeței interioare a lăcașului său;
uzura arcului susținător al trăgaciului;
curbarea arcului trăgaciului;
slăbirea arcului trăgaciului;
uzura pieselor care mențin percutorul în poziția “armat”;
slăbirea arcului percutorului;
o oarecare lărgire a lăcașului închizătorului față de detunător, știut faptul că dimensiunile cutiei țevii trebuie să fie aceleași pe toată întinderea ei.
Posibilitatea degradării armei se mărește odată cu uzura suprafețelor închizătorului și a lăcașului său, care duce la mărirea jocului dintre ele, ceea ce crează posibilitatea închizătorului, sub presiunea pintenului opritor, să se ridice puțin în sus.
Slăbirea arcului de armare a percutorului ca și existența unsorii, micșorează forța de frecare între pragul de armare și pintenul opritor și prin aceasta, ușurează decalnșarea lui.
Împușcăturile accidentale se produc în majoritatea cazurilor în care există mai multe defecte, apărute după o îndelungată și neglijentă folosire a armei.
În cazul defectării armei, fapt ce se poate constata când închizătorul cu cocoșul lăsat în jos are posibilitatea de a se deplasa cu cutia țevii 1,6 – 2 mm., împușcătura este posibilă în urma unor lovituri puternice în patul sau mânerul armei.
În cazul loviturilor în capul patului armei, cartușul, în baza inerției, se deplasează din detunător spre vârful percutorului. Sistemul percutor – cocoș tinde, de asemenea, să se deplaseze prin acțiunea forței de inerție, la care se opune arcul de armare, care deplasează percutorul în poziția inițială, ajunge la capsă și, dacă forța de lovire este suficientă, produce împușcătura.
La declanșarea împușcăturii fără apăsare pe trăgaci poate să se producă și o montare greșită a închizătorului armei (cocoșul nu este suficient înșurubat pe percutor).
c) Stabilirea producerii unei împușcături din întâmplare, cu o armă în stare de bună funcționare.
Împușcăturile din întâmplare, cu o armă în bună stare de funcționare, se produc, în general, ca urmare a folosirii imprudente sau neglijente a acesteia.
Expertiza balistică trebuie să evidențieze particularitățile de construcție ale armei, care permit posibilitatea unei împușcări din întâmplare. De exemplu, atunci când automatul încărcat nu are siguranța pusă și este lovit cu capul de pământ, închizătorul alunecă înapoi, în virtutea greutății sale, până la peretele din spate al lăcașului și introduce cartușul în detunător, revine și lovește capsa, producând împuscătura.
O împușcătură accidentală se poate produce fără a apăsa degetul mâinii pe trăgaci, prin agățarea trăgaciului de proeminența unui obiect oarecare, de exemplu, la vânătoare, prin agățarea trăgaciului de o crenguță din pădure.
Unele pistoale, dacă nu au siguranța pusă, iar cartușul se găsește în detunător, se pot declanșa prin lovirea cocoșului. La alte pistoale, printr-o lovitură puternică, poate sări siguranța, din care cauză se eliberează percutorul, iar dacă sunt încărcate, se produce împușcătura.
O altă situație o constituie aceea în care apăsarea asupra trăgaciului se face în mod intenționat, dar există convingerea că împușcătura nu se va produce întrucât trăgătorul este convins că arma nu este încărcată, acest lucru impunând controlul armamentului după fiecare tragere. Rolul expertului în asemenea cazuri se reduce la stabilirea împrejurărilor în care a fost introdus cartușul în detunător și dacă acest lucru se poate produce în condițiile relatate de persoana care a efectuat împușcătura.
Stabilirea posibilității unei împușcături din întâmplare, cu o armă în stare de bună funcționare, se face prin efectuarea de trageri experimentale.
3.3. Formularea concluziei.
Expertul poate formula una din următoarele concluzii:
a) cert – pozitivă. De exemplu: “Arma în litigiu este un pistol BROWNING, model 1900, calibru 7,63 și este în stare de funcționare”.
b) cert – negativă. De exemplu: “Arma în litigiu este un pistol BROWNING, model 1906, calibru 6,35 și nu este în stare de funcționare”.
c) de probabilitate. De exemplu: “Arma în litigiu este un pistol COLT DE BUZUNAR, calibru 6,35/25 și se află, probabil, în stare de funcționare”.
d) de imposibilitate. De exemplu: “Nu se poate stabili modelul și tipul pistolului în litigiu”.
3.4. Examinarea muniției.
Investigarea criminalistică a muniției are rolul de a stabili tipul, modelul și anul de fabricație al cartușelor pe baza caracteristicilor, a inscripțiilor fabricilor producătoare, existente pe rozeta tubului.
a) Examenul tehnic de laborator al muniției.
Prin examinarea de laborator a tuburilor și gloanțelor trase se pot stabili următoarele:
starea cartușelor și dacă pot fi utilizate pentru tragere;
modelul cartușului căruia îi aparține glonțul;
dacă cartușele fac parte din aceeași serie de fabricație;
dacă bucata de metal este un glonț deformat sau o parte din el; dacă metalul prezentat este un glonț se va preciza felul și modelul glonțului;
care este cauza deformării glonțului;
felul și modelul glonțului;
dacă anumite cartușe sau alice se aseamănă cu cele prezentate pentru comparație;
dacă materialele folosite pentru încărcarea anumitor cartușe de vânătoare (tuburi, capse, alice, bure, pulberi), se aseamănă cu cele prezentate pentru comparație;
dacă pentru fixarea capsei într-un anumit tub a fost folosit un aparat special;
dacă bucățile de plumb sunt confecționate manual;
dacă alicele artizanale au fost confecționate de un anumit instrument;
dacă anumite alice, modelul de fabricație și compoziția chimică a celor pentru comparație sunt asemănătoare;
caracteristicile burelor extrase dintr-o plagă, în timpul operației chirurgicale sau la autopsia medico-legală a cadavrului, ori găsite la locul săvârșirii infracțiunii;
rondelele (discurile de carton) destinate să țină alicele în cartușe până la producerea împușcăturii (de regulă, în timpul împușcăturii sunt fărâmițate de alice și, rareori, constituie obiectul unei expertize);
mecanismul folosirii urmelor pieselor armei pe tuburile arse, caracteristicile și semnificația lor;
modelul și tipul armei din care s-a tras;
dacă cartușul în litigiu a fost tras din arma examinată;
mecanismul formării pe glonț a urmelor canalului țevii;
dacă un glonț tras și un tub ars au format același cartuș, necesitatea acestui gen de expertiză se ivește îndeosebi atunci când glonțul găsit nu are pe el urmele canalului țevii pentru a se putea identifica arma cu care s-a tras;
care din tuburi sau gloanțe a fost tras primul;
dacă tuburile sau gloanțele sunt standardizate sau înlocuitoare pentru arma respectivă.
b) Examinarea fizico-chimică.
Una din sarcinile expertizei balistice judiciare este și aceea de a rezolva, împreună cu expertiza chimică judiciară și problemele referitoare la pulbere, produsele de ardere ale împușcăturii și produsele de descompunere explozivă ale compoziției de percuție din capsă. Astfel trebuie cercetate și rezolvate următoarele probleme:
cărui fel de pulbere îi aparține cea prezentată pentru expertiză (pulberi negre – cu fum – și pulberi coloidale – fără fum);
dacă din țeava armei respective s-a tras vreun foc;
felul și compoziția pulberii cu care s-a efectuat tragerea cu arma respectivă; acest lucru se poate stabili după resturile pulberii nearse din canalul țevii, după resturile de ardere ale pulberii explozive depuse pe canalul țevii, pe gloanțe, pe bure și obstacole aflate în apropierea armei;
dacă încărcătura de pulbere din cartușele de alicele respective nu este excesivă, dacă acestea sunt încărcate regulamentar și dacă se poate trage cu ele, fără teama că țeava armei va fi deteriorată. Pentru rezolvarea acestei probleme este necesar a se stabili marca pulberii și cantitatea ce o conține fiecare cartuș, de asemenea, corelația dintre greutatea pulberii și a alicelor, iar dacă încărcătura este făcută cu pulbere fără fum, se va stabili și gradul de apăsare a pulberii de către bură;
cât timp a trecut de la efectuarea împușcăturii prin țeava armei respective.
CAPITOLUL IV.
Particularități ale cercetării locului faptei în cazul folosirii armelor de foc.
4.1. Cercetarea la fața locului. Noțiuni generale.
Cercetarea la fața locului este o activitate procedurală și de tactică criminalistică al cărei obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a produs infracțiunea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea și examinarea mijloacelor de probă și precizarea poziției și stării acestora.
privind prin prisma legii procesual-penale, cercetarea la fața locului ne apare ca un procedeu probatoriu care servește la administrarea unor mijloace de probă.
Importanța acestei activități constă în aceea că organul de urmărire penalăpercepe nemijlocit împrejurările în care a acționat făptuitorul, obiectele folosite sau atinse de acesta, putându-se obține probe prețioase în măsură să formuleze o concluzie justă cu privire la modul și împrejurările comiterii infracțiunii și la identificarea făptuitorului. Locul unde s-a săvârșit infracțiunea, unde s-au produs consecințele activității ilicite și care conservă, în orice mod, urmele acesteia, constituie sursa celor mai fidele informații ce pot fi valorificate în scopul aflării adevărului. Din această cauză, cercetarea la fața locului este activitatea cu care debutează cercetările, faza în care datele referitoare la natura faptei, împrejurările comiterii ei, fătuitorii sunt extrem de sumare sau chiar inexistente.
Analiza conținutul noțiunii, scopul cercetării la fața locului este acela de a stabili natura și circumstanțele în care s-a săvârșit fapta, precum și datele necesare identificării făptuitorului, scop care, privit din punct de vedere al tacticii criminalistice, implică următoarele sarcini:
examinarea și fixarea procesuală a ambianței de la locul săvârșirii infractiunii;
căutarea, relevarea, fixarea, ridicarea și îndepărtarea urmelor și mijloacelor materiale de probă, precum și fixarea procesuală a acestora;
elaborarea și verificarea versiunilor cu privire la infracțiunea comisă și făptuitori ori referitoare la diverse împrejurări ale comiterii faptei – loc, timp, activități desfășurate, metode și mijloace folosite, mobil și scop, urmări;
determinarea cauzelor, condițiilor și împrejurărilor care au dus la sau favorizat săvârșirea infracțiunii și a măsurilor de prevenire care se impun.
Din sarcinile enumerate mai sus putem spune că se structurează anumite caracteristici ale cercetarii la fața locului, acestea fiind:
cercetarea la fața locului precede în timp toate celelalte activități ale organului de urmărire penală, deci o activitate inițială;
posibilitatea apariției modificărilor în ambianța săvârșirii infracțiunii necesită ca cercetarea la fața locului să se efectueze fără întârziere – activitatea are caracter imediat;
este o activitate obligatorie, deoarece perceperea nemijlocită a situației de la locul faptei nu poate fi înlocuită cu nici o altă activitate;
de regulă, tot din cauza modificărilor ce pot interveni, cercetarea la fața locului este o activitate ce nu se poate repeta.
Cercetarea la fața locului se supune anumitor reguli generale, indiferent de natura faptei comise, dar trebuie să urmeze și unele reguli speciale, în funcție de infracțiunea săvârșită sau de împrejurările speciale în care s-a produs aceasta. Astfel, putem aprecia că avem mai multe tipuri de cercetare la fața locului, ca de exemplu – cercetarea la fața locului a infracțiunilor comise cu ajutorul armelor de foc.
4.2. Particularitățile cercetării la fața locului a armelor de foc și a urmelor acestora.
a) Descoperirea și fixarea armelor de foc și a urmelor acestora.
Una din problemele importante în cercetarea infracțiunilor comise cu arme de foc o constituie găsirea armei de foc cu care s-a tras, de fapt având o mare importanță pentru elucidarea cazului. Aceeași importanță o are și descoperirea tuburilor și a gloanțelor din câmpul infracțional, prin examinarea acestora obținându-se date despre cailbrul, tipul armei, fabricația, felul țevii, etc.
La locul faptei armele pot fi găsite la vedere sau, în cazul în care autorul încearcă să se debaraseze de armă, ascunse sau aruncate, fiind necesară folosirea unor mijloace tehnice adecvate de căutare, existente în dotarea laboratoarelor criminalistice mobile (detectorul de metale, electromagneții puternici, aparatura roetgen portabilă etc.).
In cazul sinuciderilor sau morților accidentale, arma se descoperă, de regulă, în imediata apropiere a victimei, ori în mâna acesteia, însă și în aceste cazuri pot apărea dificultăți sau împrejurări de natură să deturneze cercetarea. Au existat cazuri în care sinucigașii au simulat un atac din partea altei persoane sau întâmplător arma a căzut în anumite locuri unde, la prima vedere, crea impresia că este vorba de omor.
În majoritatea cazurilor, cel ce a folosit arma caută să se debaraseze de ea, ascunzând-o sau aruncând-o, în această situație necesitând o căutare mai amănunțită și cu mai multă atenție.
Arma cu ajutorul căreia a fost săvârșită infracțiunea poate fi descoperită la locul faptei, la domiciliul infractorului, la complicii acestuia sau în diferite alte locuri: fântâni, lacuri, mlaștini, râuri, W.C-uri, scorburi, îngropată în pământ, în căpițe de fân, lanuri de grâu, porumb, etc., în aceste cazuri recurgându-se la folosirea mijloacelor tehnice adecvate de căutare, aflate în dotarea laboratoarelor criminalistice sau prin folosirea câinilor special dresați în acest sens.
Când arma a fost ascună de făptuitor la domiciliul său, aceasta trebuie căutată sub dușumea (parchet), în dulapuri printre diferite obiecte, în bibliotecă, în cărți, fotolii, în perete, în preajma locuinței, în grajduri, sub stratul de gunoi, în fântână, în grădină sau îngropată în pământ.
Descoperirea tuburilor și a proiectilelor la locul faptei este mai anevoioasă, căutarea lor începând de la corpul victimei înspre marginile câmpului infracțional, de regulă, după examinarea corpului victimei și stabilirea direcției și distanței de la care s-a tras.
Arma și celelalte urme descoperite la fața locului se fixează (consemnează) prin mijloacele cunoscute – proces-verbal, schiță, fotografiere, filmare sau înregistrare pe bandă videomagnetică, fără a se omite nici un detaliu necesar clarificării împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea.
În procesul-verba se vor face mențiuni privind:
locul precis unde a fost descoperită arma;
distanța dintre armă și victimă și dintre armă și alte urme ale tragerii;
categoria de armă, calibrul și modelul acesteia, seria și numărul ei;
direcția în care este îndreptată arma față de cadavru;
pe care parte este așezată arma;
starea tehnică aparentă a armei;
dacă pe armă s-au descoperit și alte urme;
dacă arma este încărcată sau nu, dacă are cartuș pe țeavă, dacă este asigurată sau nu, dacă în încărcător mai sunt cartușe și câte;
numărul ghinturilor și sensul lor de rotație;
ce se afla pe canalul țevii – praf, unsoare, reziduuri de tragere etc.; dacă se simte miros specific de tragere;
indicarea obiectelor, a locurilor și distanțelor unde s-au descoperit tuburile trase și urmele de pătrundere, ieșire sau ricoșare a proiectilelor trase, în raport de poziția armei și a cadavrului.
Prin fotografiere trebuie să se evidențieze în mod clar și urmele acesteia, precum și cele descrise în procesul-verbal, această activitate desfășurându-se în prima parte a fazei statice a cercetării, până nu s-au produs modificări în “peisajul” locului comiterii infracțiunii.
b) Ridicarea armelor de foc, a tuburilor și a gloanțelor de la locul săvârșirii infracțiunii.
Această operație se execută în condiții impuse de necesitatea protejării urmelor tragerii, a urmelor de mâini sau de nautră bilogică.
Manevrarea armei se face în așa fel încât să nu se șteargă urmele de pe ea, în acest scop fiind necesar să se lucreze cu mănuși sau cu un clește cu fălci protejate de manșoane de cauciuc. Manipularea armei trebuie făcută cu multă atenție pentru a se evita o eventuală declanșare accidentală. De asemenea, nu este permisă ridicarea armei prin introducerea unei tije, băț, creion în canalul țevii sau în garda trăgaciului întrucât se pot distruge urme necesare identificării.
Pentru înlăturarea posibilității producerii accidentelor se va proceda la descărcarea armei (cu mănuși de piele sau cauciuc), apucându-se numai de părțile pe care nu se pot lăsa urme, cartușul de pe țeavă ambalându-se separat de încărcător.
Pentru transportare, arma se ambalează în așa fel încât să nu se distrugă urmele existente. In acest scop, arma va fi învelită în vată, cârpă sau hârtie curată, și introdusă într-o cutie cu dimensiuni corespunzătoare pentru a nu permite mișcarea sau lovirea pe timpul transportului. Este interzisă introdicerea de dopuri de vată sau alt material pe gura țevii.
Diferitele substanțe depuse pe armă (fire de păr, sânge, țesuturi, etc.) se strâng și se introduc în eprubete, indicându-se locul, data, ora la care au fost ridicate. Această operațiune va fi executată numai de expertul biocriminalist, în prezența expertului în balistică pentru prevenirea eventualelor accidente.
Coletele în care se transportă armele și celelalte urme vor fi însoțite de următoarele date:
data ridicării armei;
persoana care a efectuat ridicarea;
locul unde a fost găsită arma;
marca și seria armei;
dacă arma este sau nu încărcată;
metodele folosite în descoperire și ridicare.
Ridicarea tuburilor se face respectând aceleași reguli privind descoperirea și ridicarea, precum și cele de precauție, îndeosebi pentru a nu se distruge reziduurile tragerii. Tuburile se vor căuta începând cu zona unde se bănuiește că a stat cel care a tras, ținându-se cont de tipul armei folosite (automată, semiautomată, etc.).
In determinarea relativă a numărului de cartușe trase ne putem orienta după orificiile descoperite pe îmbrăcămintea și corpul victimei. Când urmele suplimentare lipsesc, determinarea locului în care s-a aflat trăgătorul devine mai anevoioasă, în astfel de cazuri încercându-se stabilirea direcției de tragere, linia de zbor a proiectilului și, legat de aceasta, planul de tragere, care să indice cu aproximație locul unde au fost aruncate tuburile arse.
Descoperirea glonțului într-un obstacol poate ușura căutarea tubului tras, stabilindu-se în același timp felul armei folosite și deci repartiția posibilă a tuburilor la fața locului.
Cartușele armelor de vânătoare, în afara pulberii și aliicelor, mai au și bura ce separă cele două compartimente și este confecționată din carton, câlți, pâslă, material plastic sau hârtie. Aceasta poate fi descoperită la fața locului deoarece nu arde în timpul tragerii, ci este aruncată la o distanță de 5-10 cm., prezența ei indicând faptul (probabil) că s-a folosit o armă de vânătoare. Fixarea tuburilor descoperite la locul faptei se face prin fotografiere împreună cu un obiect fix din apropiere, menționându-se poziția lor în procesu-verbal.
Ambalarea tuburilor trase se face cu respectarea regulilor de ambalare a tuturor categoriilor de urme, prinderea tubului făcându-se numai de extremități și cu mâna îmnănușată sau cu o batistă.
Ridicarea gloanțelor (proiectilelor) se face în așa fel încât să nu se altereze urmele aflate pe suprafața lor, care reflectă caracteristicile interiorului țevii, acestea servind în final la identificarea armei cu care s-a tras.
Gloanțele descoperite la locul săvârșirii unei infracțiuni cu arme de foc au o mare importanță în explicarea mecanismului de formare a urmelor tragerii, ele fiind totodată probe de valoare în procesul de identificare a armei.
După descoperire și fixare, gloanțele se ridică în vederea examenului de laborator, cu batista sau cu mâna înmănușată, procedându-se la ambalarea lor separată.
În cazul în care glonțul se află înfipt în diferite obiecte, se va proceda la ridicarea obiectelor respective. Dacă acest lucru nu este posibil, va fi decupată o porțiune din suprafața obiectului care să conțină glonțul astfel încât acesta să nu fie atins de instrumentul respectiv și să nu se distrugă urmele existente.
Din corpul victimei, glonțul va fi scos numai de medicul legist. Este interzisă scoaterea gloanțelor folosindu-se lama cuțitului, șurubelniță sau alte instrumente ce pot produce urme suplimentare sau distruge pe cele existente.
c) Determinarea distanței și direcției de tragere. Posibilități și limite.
Una dintre activitățile deosebit de importante ce se desfășoară în cadrul cercetării la fața locului a infracțiunilor comise cu arme de foc este stabilirea direcției de tragere. Această activitate poate continua la nevoie și în procesul examinărilor de laborator, concomitent cu examenul medico-legal al corpului victimei.
Prin noțiunea de distanță de tragere înțelegem intervalul spațial parcurs de proiectil de la gura țevii până la obstacol.
Distanța de tragere poate fi mai mult sau mai puțin precis determinată, însă ținând seama de factorii suplimentari ai împușcăturii și de urmele existente pe proiectil sau de efectul perforant al acestuia, putem să o determinăm cu aproximație.
In funcție de distanță, tragerile pot fi:
în limita de acțiune a factorilor suplimentari și, în acest caz, vorbim despre țeava lipită de corp (fără destinație), cât și despre tragerile de la mică distanță (sub un metru);
în afara limitei de acțiune a factorilor suplimentari (trageri de la distanțe mari, adică peste un metru în cazul armelor militare și de tir și peste 2-3 m. în cazul celor de vânătoare).
În cazul prezenței factorilor suplimentari, stabilirea distanței (cât și a direcției) de la care s-a tras este mai ușoară, prin expertiza criminalistică executându-se trageri experimentale de la distanțe variabile, cu armă și același tip de muniție, fiind create astfel de modele de comparație.
Dacă s-au folosit arme de vânătoare cu țeavă lisă care folosesc alice sau mitralii, distanța de tragere se poate aprecia în funcție de suprafața (câmpul) de dispersare a acestora. cu cât gradul de dispersare este mai mare, cu atât este și distanța mai mare. O determinare certă a distanței, în cazul tragerii cu arme de vânătoare cu țeava lisă, este posibilă în cazul împușcăturilor de la distanțe mici și mijlocii (până la 10 m.).
Pentru distanțe apreciate convențional ca fiind mai mari este necesar să se examineze orificiile de intrare și ieșire a proiectilului, determinându-se în primul rând direcția de tragere și apoi, în coroborare cu particularitățile locului săvârșirii infracțiunii, se poate determina cu aproximație și distanța de la care s-a tras.
Referitor la stabilirea direcției de tragere, este obligatorie studierea orificiilor de pătrundere a proiectilelor, cât și a celor de ieșire (dacă există), un rol deosebit având stabilirea sensului de perforare.
Dacă proiectilul a perforat două suprafețe apropiate, direcția se stabilește prin metoda “vizării directe”, cu ajutorul unui tub de hârtie introdus prin cele două orificii și, privind prin tub, putem determina locul din care s-a tras.
Când nu este posibilă folosirea metodei “vizării directe”, între cele două orificii fiind o distanță prea mare, acestea vor fi unite cu o sfoară de-a lungul căreia se vizează. In același caz se poate folosi și dispozitivul special de vizare.
În stabilirea direcției sau a locului din care s-a tras se va ține sema de elementele balistice exterioare și de factorii perturbatori externi (vânt, temperatură, rezistența aerului, forța gravitațională, ploaie, etc.).
Pentru stabilirea direcției (în cazul expertizei balistice) se mai folosesc și manechine (în caz de omor prin împușcare) îmbrăcate cu hainele victimei, fiind introduse vergele prin orificiile de intrare și ieșire, indicându-se astfel traseul proiectilului.
CAPITOLUL V
Identificarea armelor de foc după urmele formate pe glonț și pe tubul cartușului.
Identificarea armei cu care s-a săvârșit o infracțiune reprezintă scopul final al oricărei expertize balistice judiciare. Procesul de identificare constă în examinarea comparativă a gloanțelor, a tuburilor descoperite, în corpul victimei sau la fața locului, cu gloanțele sau tuburile trase experimental cu arma găsită în câmpul infracțional ori ridicate de la persoana suspectă.
Procesul de identificare a unei arme de foc percurge două faze:
a) În prima fază se determină grupul sau categoria căreia îi aparține arma, în baza caracteristicilor generale reflectate de urmele formate pe proiectil și pe tub, referitoare la modelul, tipul, calibrul armei etc.
b) În a doua fază are loc identificarea propriu-zisă prin examenul comparativ al caracteristicilor individuale, specifice fiecărei țevi ghintuite și fiecărui ansamblu al mecanismelor de tragere.
5.1. Identificarea generală a armei de foc cu țeavă ghintuită.
Necesitatea de a stabili tipul și sistemul unei arme de foc pe baza unui glonț tras, a unui tub ars sau a altor urme balistice se impune în cazul comiterii unei infracțiuni la care infractorul a folosit o armă de foc, acestea constituind un indiciu deosebit de valoros pentru formarea cercului de bănuiți. Dacă infracțiunea a fost comisă cu o armă cu țeavă ghintuităntele de identificare generale se bazează în principal pe studierea macroscopică a glonțului și a tuburilor arse.
Studierea glonțului indică tipul și sistemul armei din care a fost tras, ținând cont de forma, dimensiunea și greutatea glonțului care pot indica felul armei: pușcă, pistol sau revolver.
Forma alungită, ascuțită la capăt a glonțului în greutate de cca. 30 g. și și lungimea 28 mm. indică o armă cu țeava lungă. Glonțul de revolver este cilindric și are vârful bont, iar cel de pistol are vârful rotunjit.
Diametrul (calibrul) glonțului măsurat cu micrometrul în partea cea mai groasă indică, în general, calibrul armei. glonțul destinat pentru o anumită armă nu poate fi însă introdus nici înainte, nici după tragere, într-o armă prin gura țevii, deoarece, în primul caz, calibrul propriu-zis al glonțului este cu 0,2 – 0,5 mm. mai mare decât calibrul țevii, iar după tragere părăsind țeava, revine la dimensiunile inițiale sau capătă unele deformări longitudinale.
Urmele ghinturilor și ale plinurilor pe glonțul tras indică cu precizie construcția interioară a țevii armei cu care a fost tras. Glonțul trecând prin țeavă este supus acțiunii acesteia și reprezintă negativul suprafeței interioare a țevii. Suprafețele proeminente dintre ghinturile țevii apar pe lângă cămașa glonțului sub formă de șanțuri, iar ghinturile sub formă de proeminențe.
Sensul ghinturilor este de obicei dextrogir, iar unele arme au ghinturile sinistrogire.
Lățimea urmelor câmpurilor de pe glonț este egală cu lățimea câmpurilor din țeava armei cu care s-a tras. Lățimea câmpului se măsoară, de obicei, între marginile de jos ale acestuia.
Lungimea pasului care este unghiul de răsucire a ghinturilor în raport cu axa longitudinală, indică tipul armei.
Când nu se găsesc pe glonț striațiunile oblice produse de plinurile dintre ghinturi, toată cămașa fiind acoperită cu striații longitudinale, criminalistul trebuie să se gândească la două posibilități:
a) Glonțul a fost tras dintr-o armă a cărei țeavă a fost puternic atacată de oxizi, iar datorită acestui fapt glonțul nu are imprimată mișcarea helicoidală, caracteristică armelor cu țeavă ghintuită, glonțul trecând prin țeavă fără a mai fi înșurubat între ghinturi;
b) La comiterea infracțiunii autorul s-a folosit de cartușe care nu au fost destinate pentru sistemul sau chiar tipul de armă respectiv.
Un alt element care poate ajuta la identificarea generală a armei de foc este semnul fabricii din care se poate deduce proveniența muniției. Acest semn se află pe partea posterioară a glonțului.
Tubul ars găsit la cercetarea locului infracțiunii va fi studiat din următoarele puncte de vedere:
a) Mărimea, forma și greutatea lui, care indică tipul armei cu care s-a tras: pușcă, pistol sau revolver. Forma tubului și particularitățile formei lui limitează mult posibilitățile de a se folosi un cartuș de un anumit calibru la diferite alte sisteme de arme, care au același calibru și aceasta datorită construcției camerei de explozie a armelor;
b) Modul de sertizare: glonțul este fixat în partea de sus, îngustată a tubului, numită gâtul tubului. Modul de sertizare poate indica locul de fabricație a muniției.
Inscripțiile de pe fundul tubului indică proveniența și locul fabricației muniției.
Dacă la cercetarea la fața locului infracțiunii, pe baza direcției tragerii s-a stabilit locul de unde s-a tras și dacă în acel loc s-au descoperit tuburi arse, se poate deduce sistemul armei. de exemplu: T.T. cal.7,62 mm. BROWNING cal.7,65 mm. aruncă tubul la dreapta; PARABELLUM mod. 1908 cal. 9 mm. și BERETTA mod. 1941 cal. 9 mm. aruncă tubul în spate pe direcția tragerii; WALTHER mod. 1938 cal. 9 mm. aruncă tubul la stânga.
Când se cunoaște sistemul de armă cu care s-a comis infracțiunea, în cazul unei sinucideri cu aspect de omor, sau omor cu aspect de sinucidere, locul unde se află tubul ars, face posibilă stabilirea locului de unde s-a tras, fapt ce permite tragerea unor concluzii juste în ceea ce privește calificarea faptei.
Când la locul infracțiunii nu se găsesc tuburi arse, acest lucru indică următoarele aspecte:
infracțiunea a fost comisă cu o armă care nu aruncă tuburile arse (revolverul);
infractorul, foarte precaut, după comiterea infracțiunii a adunat corpurile delicte, cunoscând importanța acestora în identificarea armelor de foc.
5.2. Identificarea generală a armelor de foc cu țeavă lisă.
Focul tras dintr-o armă cu țeavă lisă, de vânătoare, pornește din gura țevii ca o masă compactă cu rondelă și bură.
Elementele generale de identificare pe baza burelor sunt:
a) Diametrul burelor indică cu aproximație calibrul armei. O concluzie asupra calibrului armei se poate trage de către expert, numai după ce s-a consultat un specialist în această materie;
b) Materialul din care sunt confecționate burele arată dacă cartușul a fost procurat din comerț sau infractorul s-a folosit de un tub vechi pe care l-a încărcat singur.
Numărul și greutatea alicelor permit stabilirea calibrului armei numai în cazul când acestea au fost găsite grupate. Modul de confecționare și felul materialului indică dacă alicele provin din cartușe cumpărate din comerț sau sunt de construcție proprie.
La armele cu țeavă lisă după fiecare tragere tuburile se extrag manual din camera de ardere, motiv pentru care tuburile arse se găsesc foarte rar la fața locului.
Tubul ars, folosit de o armă cu țeavă lisă, prezintă următoarele elemente de identificare generală:
a) Dimensiunea care indică calibrul armei este stabilită convențional;
b) Inscripțiile imprimate pe corpul tubului, care este confecționat din carton presat și pe raza lui indică proveniența și locul de fabricație;
c) Gradul de uzură indică dacă cartușul este nou sau a mai fost folosit și reîncărcat.
5.3. Obținerea modelelor tip de comparație.
Obținerea modelelor tip de comparație se impune expertului balistician, atunci când i se cere să constate dacă tuburile arse descoperite la locul faptei și glonțul extras cu ocazia autopsiei din cadavrul victimei, au fost sau nu trase cu arma care este supusă expertizei.
Pentru ca modelele tip să fie bune pentru comparație, tuburile trebuie să îndeplinească două condiții principale:
siguranța că ele provin de la obiectul care se identifică;
aptitudinea lor de a fi comparate cu celelalte obiecte cu care se identifică.
Obținerea modelelor tip de comparație se face prin trageri experimentale. În vederea efectuării acestor trageri, expertul trebuie să pregătească materialul și arma cu care se execută tragerea. Prin pregătirea materialului se înțelege activitatea expertului balistician de a asigura cartușele necesare tragerilor experimentale, în raport cu tipul și modelul armei corp delict, cât și celelalte materiale necesare.
În acest scop, este necesar ca expertul să procure, să aleagă cartușe de același calibru, de aceeasi fabricație, care au același marcaj pe rozetă, același fel de capsă, iar tuburile și gloanțele să fie confecționate din același material din care sunt făcute tuburile arse și gloanțele trase, care urmează a fi comparate.
Înainte de fiecare tragere experimentală proiectilul și tubul sunt examinate pentru a nu avea zgârieturi sau urme de lovire, iar dacă acestea există, vor fi descrise sau fotografiate, înainte de a le folosi la tragere.
Pentru buna reușită a examenului comparativ, expertul trebuie să aibe la dispoziție mai multe modele tip de comparație. În acest scop el va procura pentru fiecare armă examinată 3-5 cartușe, care vor fi folosite la tragerile experimentale. Există două opinii în legătură cu un număr mare de cartușe pentru tragerea experimentală:
a) Se pot stabili precis urmele produse de mecanismul și interiorul țevii armei corp delict, ceea ce necesită un număr mare de tuburi arse și de gloanțe trase;
b) Repetarea tragerii cu aceeași armă, cu un număr mai mare de cartușe, poate duce la diminuarea sau alterarea proeminențelor care crează urmele caracteristice existente pe tuburile și gloanțele incriminate, făcând posibilă crearea unor alte urme suplimentare ce pot deruta expertul.
După ce au fost efectuate examinările preliminare, stabilindu-se eventualele defecțiuni ale armei incriminate (prin gammagrafiere), dacă se poate trage cu ea, dacă nu se descarcă accidental etc., după ce s-au colectat reziduuri, în vederea analizelor chimice, în scopul de a se stabili dacă s-a tras sau nu cu acea armă, criminalistul va proceda la pregătirea armei în vederea tragerilor experimentale.
În acest scop expertul va executa următoarele:
țeava armei va fi curățată de rugină și reziduurile depuse cu ocazia ultimei împușcături, va îndepărta unsoarea și toate impuritățile existente pe țeavă;
va curăța mecanismul de dare a focului, astfe ca arma să fie în condiții optime de tragere.
După aceste pregătiri expertul va proceda la efectuarea tragerilor experimentale.
În toate cazurile, în mod obligatoriu, atunci când organul de poliție nu are o cameră de experiență cu poligon redus autorizat, tragerea experimentală se va efectua la poligonul garnizoanei. Aceasta pentru a se evita unele accidente ce s-ar putea produce prin ricoșarea sau devierea gloanțelor.
Obținerea tuburilor arse drept modele de comparație pot fi captate într-un săculeț așezat în dreptul orificiului de evacuare a tuburilor la armele automate sau semiautomate, sau pot fi extrase cu grijă cu ajutorul închizătorului în cazul diferitelor puști, pentru ca tuburile să fie ferite de lovituri ce pot crea urme suplimentare atunci când tubul ars ia contact cu pământul.
Gloanțele modele tip de comparație trebuie să îndeplinească anumite condiții:
să poarte pe cămașa protectoare numai urmele provocate de interiorul țevii armei din care au fost trase;
să nu fie diforme (lovite sau turtite);
să fie ferite de formarea unor striații suplimentare;
toate gloanțele trase să intre în posesia expertului.
Pentru captarea gloanțelor sunt întrebuințate mai multe feluri de dispozitive.
Unul dintre dispozitive este format dintr-un tub de oțel sau de beton de 2 m. având diametrul de 20 cm. și fixat în poziție verticală. În tub se toarnă apă, aproximativ 3/4din volumul acestuia. În interiorul tubului, pe fund, se află o plasă de oțel inoxidabil, ce servește la scoaterea gloanțelor din tub, care se poate ridica cu ajutorul unui cordon, fără a vărsa apa.
Tubul este atașat printr-un colier de un perete în poziție verticală, astfel încât se poate detașa cu ușurință. Deasupra tubului se găsește un dispozitiv de lemn care are o deschizătură verticală care indică axul central al tubului și servește drept ghid pentru tragerea în apă. Rezistența apei este suficientă pentru a atenua forța glonțului și poate opri un glonț tras cu cea mai puternică încărcătură. Dispozitivul, deși oferă captarea gloanțelor în condiții suficient de bune, fără striații suplimentare, nu a fost răspândit datorită faptului că este incomod.
Captatorul de proiectile, în varianta folosită în țara noastră este format dintr-o cutie lungă de aprox. 3 m., cu o lățime de cca. 40 cm. (fig.)
Lada de captare umplută cu câlți.
În interiorul lăzii, la distanțe egale, 20-25 cm., sunt așezate niște rame de lemn prinse de pereți cu ajutorul unor jgheaburi, care împart lada în compartimente. Pe aceste rame se prinde câte un carton alb, care are rolul de a marca dacă glonțul a trecu dintr-un compartiment în altul. Spațiile între aceste compartimente sunt umplute cu vată sau câlți, care au rolul de a frâna viteza glonțului și, totodată, de a-l opri pentru a nu ieși din ladă. În primele compartimente, de regulă, se așează plăci din cauciuc cu pânză, pentru a scade din forța de pătrundere a glonțului.
Pentru a evita lovirea, deformarea și crearea de striații suplimentare prin lovirea sau prin presarea gloanțelor între ele, se recomandă ca după fiecare tragere (foc), glonțul să fie căutat și scos din dispozitiv, orificiile de intrare în cartoane să fie însemnate, iar după formarea a 20-30 de orificii de intrare să fie înlocuite. Gloanțele astfel colectate se împachetează separat într-o bucată de hârtie sau vată și pe ambalaj se va scrie tipul și modelul armei cu care s-a tras, numărul tragerilor, data tragerii și numele expertului care a efectuat tragerea experimentală.
Atât gloanțele cât și tuburile corp delict sau modelul tip de comparație se vor conserva în condiții optime (se vor unge cu ulei de oase), iar după efectuarea și întocmirea raportului de constatare tehnico-științifică balistică judiciară, vor fi atașate acestuia trimițându-se organului de poliție care a solicitat efectuarea examenului comparative de laborator.
Se impune efectuarea unor trageri experimentale speciale în situațiile când expertului îi sunt date spre cercetare probleme ca:
dacă se poate trage cu arma suspectă, care este defectă, improvizată sau de construcție proprie;
care este puterea de pătrundere a glonțului;
de la ce distanță s-a tras, pentru stabilirea urmelor suplimentare ale împușcăturii sau a împăștierii alicelor (în cazul armelor de vânătoare).
Pentru efectuarea tragerilor experimentale cu unele arme defecte, de construcție proprie sau improvizate, expertul se va deplasa la poligon și va instala arma în cauză în șanțul de tragere, fixând-o pe un stâlp sau un trepied, iar percutarea se poate face la distanță cu ajutorul unei sfori legată de trăgaci.
Pentru a stabili puterea de pătrundere a glonțului, expertul va executa tragerea tot în poligon, instalînd în direcția tragerii obiecte diferite, a căror natură și dimensiuni să fie cât mai apropiate sau chiar similare cu acele ale obiectului cercetat. În acest scop, se pot efectua trageri în bucăți de lemn, tablă, fier etc., luând însă toate măsurile de precauție, pentru a se evita toate accidentele ce s-ar putea produce în urma ricoșării glonțului.
Distanțele de la care s-a tras se vor nota pe o etichetă, ce se va atașa pe obiectul în care s-a efectuat tragerea, separat pentru fiecare foc.
Pentru aprecierea distanței de la care s-a tras, în cazurile de împușcătură apropiată cu arme cu glonț, în scopul stabilirii urmelor suplimentare ale împușcăturii, expertul care execută tragerea experimentală la poligon, va instala în direcția tragerii obiecte similare cu cele cercetate, sau bucăți de carton alb prinse în rame și de dimensiuni corespunzătoare.
Distanțele de la care se pot efectua tragerile și care se notează pe obiect, separat pentru fiecare foc în parte, pot fi de la țeava lipită până la 100 cm. distanță până la care pot zbura particulele de pulbere în funcție de felul armei și a pulberii. În ceea ce privește stabilirea înmpăștierii alicelor la armele de vânătoare, tragerea se execută în panouri, în care s-au prin bucăți de carton alb sau pânză albă cu dimensiuni de 50×50 cm. până la 1×1 m., sau și mai mare, deoarece alicele armei de vânătoare se răspândesc într-un con ce se mărește uniform, în raport cu distanța de la care s-a tras.
5.4. Identificarea individuală a armelor de foc cu țeava ghintuită.
Identificarea pe baza gloanțelor.
Canalul țevii armei de foc cu țeava ghintuită, poartă întodeauna urmele uneltei cu care a fost lucrată, urma ce apar sub formă de striații fine, microscopice, caracteristice pentru fiecare lot de fabriacție și care se reproduc cu fidelitate pe cămașa glonțului tras. Aceste striații, la început sunt asemănătoare la lotul de arme fabricate într-un anumit timp, dar cu cât arma este folosită mai mult, fiind supusă și agenților atmosferici și acțiunii gloanțelor, canalul țevii se individualizează, fapt ce determină crearea de către plinurile dintre ghinturi a unor caracteristice ce nu se găsesc la altă armă. Identificarea individuală a armei după glonț se face pe baza acestor striații create de canalul țevii și reproduse perfect pe cămașa glonțului.
Examinarea la microscopul comparator.
Microscopul comparator dispune de două obiective și de un singur ocular, în câmpul căruia vor fi reunite, în perfectă continuitate cele două imagini ale obiectivelor. Compararea gloanțelor se face pe porțiuni, de aceea suporturile de susținere pe care sunt așezate proiectilele vor fi mișcate sincronizat, pentru ca acestea să prezinte, în succesiune, aceleași fațete.
Deosebită însemnătate o are iluminarea incidentă, cu aceeași intensitate și din același unghi. Iluminarea difuză, obținută natural sau artificial este indicată la examinarea câmpului de striații mai mari și clare. Iluminarea laerală, sub un unghi de 30-45 față de planul obiectului examinat reliefează în mod satisfăcător detaliile urmelor, fără a le denatura. Această metodă permite observarea directă a continuității sau discontinuității liniare a striațiilor formate pe glonț de particularitățile microreliefului țevii.
Metoda comparării mulajelor.
Mulajul se poate obține prin desfășurarea unui strat gelatinos sau metalic, care, desprin de pe glonț și îndreptat în plan, reflectă urmele caracteristice interiorului țevii armei.
sunt cunoscute două metode de redare a suprafețe glonțului prin contact static:
1. Mulaje transparente, pelicule formându-se prin introducerea gloanțelor în diferite soluții gelatinoase;
2. Mulaje opace, pelicula obținându-se prin galvanoplastie.
La prima metodă pelicula (mulajul) obținută se taie pe axa longitudinală, între urmele formate de câmpurile dintre ghinturi, după ce a fost tăiată la bază și la vârful glonțului. Apoi se desprinde de pe glonț și se lipește între două plăci de sticlă cu balsam de Canada.
Pentru colorarea peliculei se poate folosi fucsină, roșu de Sudan sau un alt colorant care se dizolvă ușor în acetonă și acetat de amil, dar nu și în dicloretan. Acest mulaj redă exact detaliile și poate fi folosit direct la scoaterea pozitivelor fotografice.
La a doua metodă copia reliefului glonțului se obține prin depunerea unui strat metalic pe suprafața cilindrică a acestuia, cu ajutorul curentului continuu, într-o baie electrolitică.
După nichelare glonțul se spală bine, apoi stratul de nichel – cupru se taie pe axa longitudinală, se îndreaptă și se fotografiază (se compară). Fotografierea este necesar să se facă concomitent la glonțul de la fața locului și la cel de comparat pentru a asigura o iluminare constantă. Această metodă prezintă dezavantajul de a nu reda întodeauna detaliile mici ale urmelor.
Tehnica de rulare a proiectilului.
Această metodă constă în rularea proiectilelor pe mase ceroase, aliaje metalice moi, celuloid sau alte materiale plastice care pot reduce microrelieful de pe ele.
În unele cazuri copiile se obțin perin acțiunea mecanică (apăsarea proiectilului pe suportul folosit pentru rulare), iar în altele, prin acțiunea termică, glonțul încălzindu-se până la o anumită temperatură spre a se putea imprima pe suport.
Rularea se poate efectua normal, cu ajutorul unei rigle sau a unui dispozitiv, în care glonțul se fixează la capete, pe axa sa longitudinală. Înainte de rulare, glonțul se curăță, pentru ca microrelieful să nu conțină impurități care să denatureze urma.
Rezultatele rulării se fixează fotografic. Examinarea comparativă se face atât pe fotografii cât și direct, pe copiile obținute la microscop.
Prezintă avantajul păstrării intacte a proiectilelor corpuri delicte, pentru reluarea ulterioară a examinărilor, a transpunerii în suprafața plană, dar în același timp, prezintă în numeroase cazuri dezavantajul unei reproduceri incomplete a detaliilor mici.
Tehnica fotografică.
Procedeele fotografice se folosesc nu numai ca mijloc de fixare a ceea ce s-a obținut printr-una din metodele de comparare, dar și ca metodă independentă de comparare, fotocopiile constituind obiecte de comparare.
Se cunosc două metode fotografice: fotografia panoramică și așa numita “desfășurare optică a proiectilului”.
Prima metodă de comparare constă în fotografierea pe secțiuni longitudinale a suprafeței glonțului, care apoi se asamblează tăindu-se părțile care se repetă.
Pentru a doua metodă se folosește conversograful, care permite reproducerea pe peliculă a întregii suprafețe a proiectilului, datorită mișcării sincronizate a platanului care susține proiectilul și peliculei din aparatul fotografic (mișcarea platanului și a peliculei se face în sens invers). Compararea fotografiilor reprezentând suprafața cilindrică a două gloanțe se face prin metoda continuității liniare (îmbucșare) sau prin cea a suprapunerii. În acest din urmă caz fotografiile se execută pe materiale transparente, colorându-se în culori diferite (folosindu-se metoda virării) pentru a se putea urmări mai ușor detaliile respective.
Tehnica profilografică.
Unul din aparatele cele mai utilizate la analizarea suprafețelor și care corespunde cel mai bine problemelor criminalisticii, respectiv, traseologiei și implicit balisticii este profilograful (striagraful).
Adaptat nevoilor criminalisticii, în scopul examinării profunzimii unor striații materializate pe diagrame, striagraful este indicat pentru analizarea suprafețelor plane sau la trasarea longitudinală a obiectivelor cilindrice.
Identificarea pe baza tuburilor arse.
Tubul cartușului prezintă mai multe variațiuni ale urmelor cauzate de piesele armei cu care s-a tras, determinate de tipul și sistemul acesteia.
Elementele individuale de identificare ce se disting pe tubul ars sunt cauzate de:
a)Urmele percutorului. În momentul declanșării focului, percutorul lovește capsa tubului, imprimând o adâncitură mai mult sau mai puțin pronunțată și caracteristică ca profunzime, formă și plasament. Secțiunile transversale ale diferitelor percutoare pot fi: rotunde, ovale, pătrate, rombice, dreptunghiulare. Secțiunile longitudinale spre vârful percutorului pot fi: plate, ascuțite, bombate, trapezoidale. Neregularitățile microscopice de pe vârful percutorului produc urme corespunzătoare în percuție, care se pretează foarte bine la identificarea acestuia. Alte caracteristici individuale pentru identificare sunt formate în capsă de unele modificări, deteriorări sau chiar rupturi ale percutorului, ca urmare a uzurii acestuia.
b) Urmele peretelui frontal al închizătorului. Peretele frontal al închizătorului care în mod normal poartă urme de freză și unele urme produse de uzură apasă cu forță tubul, iar cu ocazia reculului ce se produce în momentul exploziei încărcăturii, aceste neregularități se imprimă mai mult pe capsă și pe fundul tubului.
c) Urmele camerei de explozie. Camera de explozie prezintă pe perete neregularități sau proeminențe care se imprimă pe latura tubului cartușului la introducerea acestuia, cât și datorită dilatării lui în momentul exploziei și a extragerii tubului din camera de explozie.
d) Urmele ghearei extractoare. Gheara extractoare produce o serie de striații pe gulerul tubului în momentul când tubul se lovește de pragul aruncătorului și este aruncat afară. Urmele redau conturul muchiei ghearei extractoare.
e) Urmele pragului aruncător (dintele opritor). La extragerea tubului ars, în momentul când închizătorul ajunge la capătul camerei de explozie, bara cartușului se lovește de dintele opritor care face ca tubul să fie aruncat în afară. Datorită acestei lovituri pe gulerul tubului se crează urma dintelui, care apare pe partea opusă striațiilor produse de gheara extractoare.
Discurile lui METZGER sunt transparente, gradate în cercuri concentrice și linii perpendiculare întretăiate. Cu ajutorul lor se poate calcula cu exactitate deschiderea unghiurilor formate de ejector și gheara extractoare, în raport cu urma percutorului.
Microscopul stereoscopic se utilizează la examinare separată a urmelor formate pe tubul incriminat și pe cel de comparație. Stereomicroscopul permite analiza în relief a striațiilor produse atât pe rozeta tubului, cât și pe pereții laterali ai acestuia. Cu ajutorul lui se observă imaginea de ansamblu, forma și plasamentul striațiilor, precum și ale craterului tormat de percutor pe capsă în urma tragerii. Stereomicroscopul este dotat cu dispozitive de iluminat și fotografiere, permițând, în lipsa microscopului comparator, procedeul secundar de examinare comparativă a fotografiilor.
Microscopul comparator are două obiective și un singur ocular. Cu ajutorul acestuia se poate urmări continuitatea liniară a striațiilor existente pe tuburile comparate. În afară de dispozitivele de iluminat și fotografiat, microscopul comparator este prevăzut și cu suporturi speciale pentru susținerea și rotirea pieselor examinate.
Striagraful este un aparat de palpare a suprafețelor, fiind dotat cu analizoare mecano-optice, prin intermediul cărora se poate urmări și înregistra continuu orice diferență de relief survenită pe cămașa tubului – cartuș. Rezultatele obținute ca urmare a palpării, cu ajutorul unui vârf de diamant sunt înregistrate pe o profilogramă, iar cotele acestora sunt indicate cifric, examenul comparativ putându-se efectua prin confruntarea atât a profilorgamelor obținute, cât și a cotelor espective.
Dispozitivul DOLEGAL – CECCALDI permite fotografierea rapidă a rezetei tuburilor – cartuș, putându-se reproduce pe un singur clișeu 12 rozete introduse într-un dizpozitiv special. Sursa de lumină este o lampă de cuarț cu iod se 12V./100w.
5.5. Identificarea individuală a armelor de foc cu țeavă lisă.
Datorită principiilor balistice în baza cărora este construită o armă cu țeavă lisă și a muniției folosite, identificarea individuală cu ajutorul alicelor se poate face numai în mod indirect și numai în cazul când alicele au fost confecționate de infractor cu mijloace proprii.
Descoperind la locul comiterii infracțiunii alice din a căror formă și material rezultă că nu sunt cumpărate din comerț, expertul va căuta să stabilească cu ce instrumente au fost confecționate. Astfel, se va putea deduce dacă alicele au fost confecționate cu o daltă sau clește de sârmă, cuie sau plumb. Prin analiza de laborator, difracția și fluorescența în raze X, prin analiza spectrală se pot stabili unele elemente constitutive ale aliajelor materialelor din care s-au confecționat alicele comparativ cu materialele ridicate de la bănuiți.
Singura urmă a mecanismului armei cu țeavă lisă ce rămâne pe tub este cea lăsată de percutor pe capsă, care permite stabilirea în mod sigur, pe baza caracteristicilor armei cu care s-a tras. Cu toate că tubul poate fi folosite de mai multe ori, capsa trebuie schimbată după fiecare tragere și în acest fel, urma percutorului pe capsă reprezintă întodeauna rezultatul ultimei trageri. În asemenea cazuri, elementele de identificare individuală sunt: forma, profunzimea și plasamentul percuției precum și unele caracteristici microscopice ale vârfului percutorului.
Burele au valoare numai atunci când sunt confecționate de deținătorul armei din hârtie, pânză, câlți sau lână. În asemenea situații burele descoperite la fața locului vor fi trimise expertului și vor putea fi folosite ca material comparativ în cazul când la domiciliul bănuitorului se descoperă materiale similare.
CONCLUZII
Balistica este o ramură a mecanicii teoretice care studiează fenomenele ce se produc în urma folosirii armelor de foc. Datorită importanței sale, balistica a ajuns să fie ridicată la rangul de știință, având un obiect de cercetare bine definit, metode proprii de cercetare științifică, principii și legități proprii.
În același timp cu dezvoltarea și perfecționarea armamentului de foc a crescut din nefericire, și numărul infracțiunilor săvârșite cu ajutorul acestui tip de armament.
Din această cauză, în cadrul tehnicii criminalistice și-a făcut loc o nouă ramură – Balistica judiciară.
Balistica judiciară a devenit un domeniu de sine stătător încă de la începutul secolului XX-lea, continuând în permanență să-și perfecționeze metodele de examinare și, în special, a celor de identificare a armelor după urmele lăsate de acestea.
Dacă studiem diferitele lucrări de specialitate apărute de-a lungul timpului, vom constata că, în afara elementelor de noutate și a diferitelor interpretări ale fiecărui ajutor, în toate aceste lucrări descoperim aceleași principii de bază ale balisticii și aceleași reguli generale cu privire la identificarea criminalistică. Acest fapt se datorează neschimbării caracterelor generale ale fenomenelor balistice, care au rămas la fel, chiar dacă s-au produs unele modificări produse de procesul științei și tehnicii.
Lucrarea de față abordează doar o mică parte a balisticii judiciare, aceea a examinării și identificării armelor de foc, privită prin prisma necesității acestor cunoștințe în cadrul probațiunii din procesul penal.
În situația actuală, a ascensiunii fenomenului infracțional și implicit a creșterii numărului infracțiunilor comise cu arme de foc, este de necontestat rolul deosebit de important deținut de expertiza criminalistică în general și expertiza balistico-judiciară în particular, pentru soluționarea cauzelor penale și săvârșirea actelor de justiție.
La baza acestei lucrări se află în primul rând literatura de specialitate apărută în țara noastră printre care menționez: Emilian Stancu – “Criminalistica”; Camil Suciu – “Criminalistica”; Vasile Măcelaru – “Balistica judiciară”; Ion Angelescu – “Expertiza fonobalistică judiciară”. Pe linie de teorie a dreptului procesual penal, un rol foarte important în realizarea lucrării de față l-au avut: “Tratat de procedură penală” de N.Volonciu, “Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român” de V.Dorogoz și colectiv, precum și “Expertiza judiciară” de E.Mihuleac.
Un deosebit aport pentru realizarea acestei lucrări l-au avut și lucrările de specialitate străine, revistele și publicațiile care au ca obiect armamentul de foc, precum și sprijinul experților de Balistică judiciară din cadrul Institutului de Criminalistică București.
Deși, după cum am menționat anterior, balistica nu a înregistrat progrese deosebite în ultimii 20 de ani, totuși se poate remarca creșterea profesionalismului experților din domeniu, apariția de metode de cercetare noi și ceea ce cred că este foarte important, dobândirea de către expertiza ballistico- judiciară a unui loc bine determinat în cadrul procesului penal.
Bineînțeles că pe această temă, a balisticii judiciare, se pot scrie multe pagini fără a epuiza în întregime subiectul, prezenta lucrare fiind doar o timidă încercare de a trata în linii generale problemele la care sunt chemați să răsupundă atât experții balisticieni cât și organele de urmărire penală. Cele cinci capitole pe care este structurată lucrarea fac referire la principalele aspecte ale cunoașterii armelor de foc și a cercetării infracțiunilor săvârșite cu ajutorul acestora, accentuând problema expertizei și a identificării armelor de foc după urmele lăsate de acestea.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .probleme Ce Pot Fi Rezolvate Prin Expertiza Armelor de Foc (ID: 125462)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.