.principalele Conferinte Internationale In Domeniul Protectiei Mediului

Noțiuni introductive

A. Formarea și dezvoltarea dreptului internațional al mediului

Ca domeniu nou de cooperare interstatală și reglementare internațională, protecția și conservarea mediului au făcut obiectul dreptului relativ recent.

Formarea și afirmarea dreptului internațional al mediului are loc, în fapt, la sfârșitul anilor 1960 când, criza ecologică mondială, favorizată de acțiunea conjugată a unei multitudini de factori, impune cooperarea dintre state ca mijloc de stopare și atenuare a efectelor sale.

Aceasta nu înseamnă că anterior de aceasta epocă nu au existat o serie de reglementari care să vizeze direct sau indirect ocrotirea factorilor de mediu.

Mult timp însă problemele esențiale ale colectivităților umane, inclusive cele de ordin ecologic s-au pus și reglementat la nivel local și mai ales național. Dezvoltarea științific-tehnică și amplificarea impactului activităților socio-umane asupra calității mediului au determinat un process de internaționalizare a acestor probleme și au favorizat apariția unor reglementari interstatale pertinente. În dezvoltarea sa istorică, dreptul internațional al mediului cunoaște patru mari perioade : epoca premergatoare apariției unor reguli de protecție propriu-zisă a mediului, “perioada utilitaristă”, epoca ocrotirii și conservării naturii și, în sfârșit, perioada formării dreptului internațional al protecției și conservării mediului.

1. Epoca premergătoare

Încă din Evul Mediu au fost adoptate unele măsuri legislative, inclusive pe calea cooperării internaționale, referitoare, de exemplu, la diminuarea efectelor unor poluări precum fumul, zgomotul, poluarea unor cursuri de apă etc.

Ele vizau, mai ales, acțiuni concrete, ocazionale și urmăreau cu precădere obiective economice ori sănătatea publică.

În secolul al XIX-lea se înregistrează o serie de tratate internaționale consacrate pescuitului, dar acestea se refereau, înainte de toate, la delimitarea zonelor de pescuit și mai rar la protecția peștelui ca resursă economica.

2. Perioada “utilitaristă”și de ocrotire a unor specii

Este inaugurată de debutul secolului al XX-lea și se întinde pană la 1940.

Acum apar printre primele convenții internaționale multilaterale referitoare la protecția unor specii ale faunei sălbatice, respective Convenția pentru protecția păsărilor utile agriculturii, semnată la Paris la 19 martie 1902 și Convenția relativă la prezervarea și la protecția focilor pentru blană(Washington, 7 iulie 1911). Ele au fost determinate în special, la necesitatea acceptării de practici commune, pentru a nu epuiza resursele vii din atmosferă și mare.

Ambele documente consacră o concepție utilitaristă, de ocrotire a factorilor de mediu în raport cu funcțiile economice ale acestora.

Tot în primele trei decenii ale secolului trecut sunt adoptete și o serie de texte convenționale referitoare la utilizarea echilibrată și protecția apelor de frontieră împotriva poluării. Printre cele mai cunoscute documente de acest gen se numară tratatul încheiat între SUA si Marea Britanie privind apele de frontieră dintre SUA și Canada, semnat la 11 ianuarie 1909, și astazi în vigoare,dar considerabil lărgit în anii 1970, document care a instituit o comisie mixtă care a jucat un rol eficace în cooperarea bilaterală în problemele poluării apelor frontaliere și aerului.

3. Epoca cooperării pentru conservarea și ocrotirea naturii

Anii 1930 au deschis o nouă perioadă, caracterizată prin depășirea concepției strict utilitariste și cristalizarea unor elemente cu vadită dimensiune ecologică. Semnificative, sunt în acest sens, două documente internaționale, respectiv Convenția de la Londra din 8 noiembrie 1933, relativă la conservarea florei și faunei în stare naturală și Convenția pentru protecția florei, faunei și frumuseților naturle ale Țărilor Americii, semnată la Washington, la 12 octombrie 1940. Ele sunt considerate, pe drept cuvânt, precursoarele concepției actuale aupra protecției și dezvoltării naturii. Prima dintre acestea a prevăzut, ca metodă de ocrotire, crearea de parcuri naționale și protecția strictă a unui anumit număr de specii ale faunei sălbatice, inclusive măsuri de control asupra exploatării obiectelor provenite din trofee.

Întrucât, în ciuda denumirii sale, s-a aplicat numai în Africa, în mare parte colonizată, Convenția a fost practic înlocuită azi prin Convenția africană asupra conservării naturii și resurselor naturale, semnată la Alger, la 15 septembrie 1968.

Și cel de-al doilea document citat mai sus a stabilit zone protejate și a prevăzut măsuri de protecție a florei și faunei salbatice, în special a păsarilor migratoare.

4. Perioada formării dreptului internațional al protecției și conservării mediului

Această etapă este plasată în timp între anii 1960, odată cu declanșarea crizei ecologice și durează și astăzi. Caracterul global și universal al problematicii protecției mediului a impus intervenția organizațiilor internaționale care și-au înscris preocupări în domeniu și în cadrul cărora aveau să se adopte numeroase documente în materie. Anul 1968, constituie din punct de vedere al formării dreptului internațional al mediului și cooperării internaționale, un moment hotărâtor; în acel an ONU și două organizații internaționale, respectiv Consiliul Europei și Organizatia Unitații Africane au declanșat activitați sistematice în domeniu.

Astfel, Consiliul Europei a adoptat la începutul anului 1968 primele două texte în timp proclamate de organizația internațională în materie de mediu : Declarația asupra luptei contra poluării aerului (8 martie 1968, Rezoluția nr.(68) 4 a Comitetului miniștrilor) și Carta europeană a apei (proclamată la 6 mai 1968). În același an, organizația de la Strasbourg a adoptat și primul dintre tratatele europene în domeniul mediului, respectiv Acordul European privind limitarea folosirii unor detergenți în produsele de spalare și curațire (semnat la 16 septembrie 1968).

În ceea ce privește OUA, la 15 septembrie 1968 șefii de state și de guverne ai țărilor membre au semnat Convenția Africana asupra conservării naturii și resurselor naturale (care a succedat Convenției de la Londra din 1933, intervenită, în principal între țările colonizatoare).

Documentul se remarca prin caracterul său global, referindu-se la conservarea și utilizarea solurilor, apei, florei și resurselor faunei etc. Au fost adoptate reglementări precise în ce privește conservarea florei și resurselor faunei prevăzându-se crearea de rezervații, reglementarea vânatorii, capturării și pescuitului, protecția specială a unor specii.

Referitor la această din urmă problemă, Convenția africană stabilește două principii de consrevare care au influențat dezvoltarea ulterioară a dreptului medilui :

protecția nu numai a indivizilor speciilor amenințate, ci și a habitatului lor și,

proclamarea responsabilității speciale a statului a cărui teritoriu este singurul care adăpostește o specie rară.

Tot în anul 1968, Adunarea Generală a ONU a adoptat rezoluția 2398(XXIII), prin care se prevedea convocarea unei conferințe mondiale asupra “mediului uman”, care a stat la baza pregătirii primei conferințe mondiale privind mediul (Stockholm, iunie 1972) .

B. Noțiuni introductive

1) NOȚIUNEA DE MEDIU

Preliminarii

Cuvântul mediu exprimă o noțiune cuprinzătoare și fundamentală,prin care întelegem lumea vie și cea neînsuflețită, în principiu tot sau aproape tot ce înconjoară omul. Având în vedere poziția centrală pe care o ocupa omul în mediul său, despre noțiunea de mediu nu se poate vorbi decat cu referire la om, văzut din punctul de vedere al intereselor sale firești.

Noțiunea de mediu a fost definită de specialiști din diferite domenii în mod diferit. Astfel, Emil Racoviță socotea cândva că în cazul mediului este vorba de "totalitatea înfăptuirilor, fenomenelor și energiilor lumești ce vin în contact cu o ființă, de care depinde soarta acesteia și a căror acțiune provoacă o reacțiune în zisa ființă". Într-o altă formulare, un alt specialist -Ștefan Vancea -definește noțiunea de mediu ca fiind "totalitatea condițiilor energetice, fizice, chimice și biologice care înconjoară o ființă sau grupurile de ființe și cu care acestea se găsesc în relații permanente de schimb". Într-o concepție mai originală, mai "antropozată", mediul s-a definit ca ansamblul factorilor ecologici (ambianța) în conjunctura cărora activitatea umană a provocat modificări profunde, de cele mai multe ori ireversibile.

În concepția acelorași autori, ideea de natură sugerează existența unei arii ecologice în cadrul căreia activitatea umană încă nu a perturbat circuitele informaționale și energetice ale ecosistemelor originale omenești unde oamenii locuiesc și își desfașoară activitatea de toate zilele.

Definiția noțiunii de mediu

Deși mediul nu poate fi definit în sens strict juridic, totuși în definiția pe care o dăm vom ține cont nu numai de formulările folosite în literatura juridică de specialitate, ci și de cele intâlnite în legislație. Având în vedere, deci, mai multe astfel de definiții, vom spune că prin mediu trebuie să înțelegem totalitatea factorilor naturali și a celor creați prin activități umane care, în stransă interacțiune, influențează echilibrul ecologic, determină condițiile de viață pentru om și cele de dezvoltare în ansamblu a societății umane.

Conceptul actual al mediului, privit și sub aspect juridic, are un caracter dinamic, exprimând tendința generală -națională și intenațională -pentru includerea în compunerea sa atât a elementelor naturale, cât și a celor create de om. În acest sens noțiunea de mediu cuprinde atât mediul artificial, cât și mediul natural.

Mediul artificial este cel creat de om, adică acela care există datorită activității umane, care se mai numește și "mediu civilizat", fiind vorba de condițiile materiale de viață, create de mintea și mâna omului. Mediul artificial se compune din: așezarile omenești, care sunt, în principiu, identice cu unitățile administrativ teritoriale denumite commune și orașe (dintre care unele sunt municipii) aflate pe teritoriul țării noastre. În aceste așezări se află colectivitatea de colocatari, locul de munca unde oamenii iși desfășoară activitatea profesională și petrec o parte însemnată a timpului, școala pentru cei mulți, mai ales tineri, care la diferite nivele își fundamentează sau îmbogațesc cunoștintele generale sau profeslonale și alte locuri aflate în cadrul așezarilor omenești care au fost create de om. Mediul artificial mai cuprinde tot ce este creat de om și se află în afara așezărilor omenești, adică toate construcțiile și lucrările facute de om și care sunt amplasate dincolo de perimetrul așezărilor omenești, cum sunt șoselele, autostrăzile, căile ferate, podurile, viaductele, barajele etc., care toate, datorită importanței lor deosebite pentru om și natură, sunt supuse unui regim special de protecție.

Mediul natural se prezintă deosebit de complex și variat, el cuprinde părțile vizibile și invizibile ale naturii, nefiind vorba, deci, de lucruri rezultate ale muncii omenești, ci de produse ale naturii. Mediul natural are o însemnatate deosebită pentru calitatea vieții pe Terra, deoarece elementele sale le înconjoară pe om și celelalte viețuitoare, reprezentând condiția existenței acestora. Elementele principale ale mediului natural sunt: terenurile de toate felurile, cu cea mai importantă parte denumită sol, apele de suprafață și subterane, pădurile împreună cu celelalte părți componente ale fondului forestier, aerul împreună cu spațiul aerian al lumii, fauna și flora terestră și acvatică etc. Atât mediul artificial, cât și cel natural, în care traiesc și muncesc, desfășoară alte activități ori se odihnesc oamenii trebuie să fie sănătos, frumos, civilizat, capabil să influiginale omenești unde oamenii locuiesc și își desfașoară activitatea de toate zilele.

Definiția noțiunii de mediu

Deși mediul nu poate fi definit în sens strict juridic, totuși în definiția pe care o dăm vom ține cont nu numai de formulările folosite în literatura juridică de specialitate, ci și de cele intâlnite în legislație. Având în vedere, deci, mai multe astfel de definiții, vom spune că prin mediu trebuie să înțelegem totalitatea factorilor naturali și a celor creați prin activități umane care, în stransă interacțiune, influențează echilibrul ecologic, determină condițiile de viață pentru om și cele de dezvoltare în ansamblu a societății umane.

Conceptul actual al mediului, privit și sub aspect juridic, are un caracter dinamic, exprimând tendința generală -națională și intenațională -pentru includerea în compunerea sa atât a elementelor naturale, cât și a celor create de om. În acest sens noțiunea de mediu cuprinde atât mediul artificial, cât și mediul natural.

Mediul artificial este cel creat de om, adică acela care există datorită activității umane, care se mai numește și "mediu civilizat", fiind vorba de condițiile materiale de viață, create de mintea și mâna omului. Mediul artificial se compune din: așezarile omenești, care sunt, în principiu, identice cu unitățile administrativ teritoriale denumite commune și orașe (dintre care unele sunt municipii) aflate pe teritoriul țării noastre. În aceste așezări se află colectivitatea de colocatari, locul de munca unde oamenii iși desfășoară activitatea profesională și petrec o parte însemnată a timpului, școala pentru cei mulți, mai ales tineri, care la diferite nivele își fundamentează sau îmbogațesc cunoștintele generale sau profeslonale și alte locuri aflate în cadrul așezarilor omenești care au fost create de om. Mediul artificial mai cuprinde tot ce este creat de om și se află în afara așezărilor omenești, adică toate construcțiile și lucrările facute de om și care sunt amplasate dincolo de perimetrul așezărilor omenești, cum sunt șoselele, autostrăzile, căile ferate, podurile, viaductele, barajele etc., care toate, datorită importanței lor deosebite pentru om și natură, sunt supuse unui regim special de protecție.

Mediul natural se prezintă deosebit de complex și variat, el cuprinde părțile vizibile și invizibile ale naturii, nefiind vorba, deci, de lucruri rezultate ale muncii omenești, ci de produse ale naturii. Mediul natural are o însemnatate deosebită pentru calitatea vieții pe Terra, deoarece elementele sale le înconjoară pe om și celelalte viețuitoare, reprezentând condiția existenței acestora. Elementele principale ale mediului natural sunt: terenurile de toate felurile, cu cea mai importantă parte denumită sol, apele de suprafață și subterane, pădurile împreună cu celelalte părți componente ale fondului forestier, aerul împreună cu spațiul aerian al lumii, fauna și flora terestră și acvatică etc. Atât mediul artificial, cât și cel natural, în care traiesc și muncesc, desfășoară alte activități ori se odihnesc oamenii trebuie să fie sănătos, frumos, civilizat, capabil să influențeze pozitiv viața, activitatea și gândirea umană.

O altă definiție mai simplistă dată de Prof. Dr. Ernest Lupan dă o viziune aparte asupra termenului de mediu :

“ Dreptul mediului cuprinde totalitatea normelor juridice (pereventive, defensive, represive și reparatorii) care reglementează relațiile interumane formate în legătură cu protecția și ameliorarea mediului uman ”.

2) Obiectul dreptului mediului

Obiectul dreptului mediului îl constituie un complex de relații sociale formate între participanții la procesul multilateral al protejării și dezvoltării mediului natural și artificial .

Având în vedere conținutul variat al câmpului vast al normelor dreptului mediului, putem distinge patru mari domenii ale relațiilor sociale care exprimă activitățile complexe privite în desfășurarea lor. Astfel:

– în perioada anterioară începerii activității care poate periclita integritatea sau starea mediului uman, normele juridice în materie sunt chemate să prevină consecințele păgubitoare, să dirijeze în așa fel activitățile umane, să se evite chiar posibilitatea intervenirii unor astfel de consecințe. Aceasta este latura cu adevărat preventivă a normelor dreptului mediului;

– în procesul realizării activităților privitoare la mediu, în interesul elimiării eventualelor pabuge încă neproduse sau în speranța prevenirii altor pagube se intervine prin aplicarea normelor dreptului mediului, care apare ca un obiectiv deosebit de important al reglementării legale respective.

Printr-o astfel de activitate se realizează, în esență, tot o prevenire, dar deja în perioada de pericol iminent, când producerea pagubei ar fi iminentă sau este chiar evidentă și, astfel, se împiedică alte pagube;

– după ce pericolul sau paguba au intervenit, normele dreptului mediului sunt chemate să ajute la stabilirea corectă a răspunderilor, dacă este posibilă restabilirea situației anterioare intervenirii consecințelor negative ale poluării, prin recurgerea la mijloace juridice de represie și reparație, care corect aplicate pot duce la evitarea altor prejudicii;

– cunoscând starea reală a mediului la un moment dat și într-un anumit spațiu și având în vedere parametrii unui mediu normal sau chiar ideal, care este (ar fi) necesar pentru dezvoltarea firească a vieții pe Pământ, dreptul crează cadrul normal social-juridic pentru desfășurarea relațiilor în direcția îmbunătățirii mediului.

În dreptul mediului din țara noastră întâlnim puține acte normative "pure", consacrate exclusiv protecției mediului. În schimb, există un număr mare de acte normative care au ca obiect de reglementare, în primul rând, relații sociale de altă natură. De exemplu, regulile referitoare la protecția solului, cele care privesc protecția pădurilor, în Codul forestier (Codul silvic), normele care stabilesc reguli privind protecția apelor,

De accea și relațiile sociale reglementate de normele protecției și dezvoltării mediului sunt organic legate, înainte de toate, de relațiile sociale de bază privind apele, pădurile, terenurile etc. Acesta evidențiază încă o dată, caracterul complex al obiectului de reglementare al dreptului mediului.

În sfera obiectului de reglementare a dreptului mediului, pe lângă acele relații sociale la care ne-am referit mai sus, includem și altele, care sunt cuprinse aici, datorită legăturii lor organice cu primele. Într-adevăr, o parte însemnată a normelor dreptului mediului reglementează structura și atribuțiile organelor chemate să administreze mediul natural și artificial, să sancționeze încălcările normelor legale în materie sau să soluționeze, pe linie ierarhică, eventualele litigii, să ia măsuri pe plan central sau local pentru dezvoltarea și îmbunătățirea mediului etc.

3) FENOMENUL DE POLUARE.

Din punctul de vedere al dreptulul mediului, oricare element al mediului artificial sau natural va fi examinat prin prisma inereselor vitale ale omului, interese care sunt exprimate în legislația mediului, care conține măsuri de protecție a fiecaruia cu ajutorul luptei împotriva poluării. Pe lângă generalizările posibile în limitele firescului, pe care le vom face în capitolele urmatoare se vor referi la fiecare element component al mediului artificial sau natural, așa cum o face legislația noastră și reglementările internaționale în materie.

De la suprafața Terrei, de la adâncimile mărilor și oceanelor pâna la cosmosul cunoscut, de la atomi și până la stratosferă omul intervine prin activitatea sa, îmbunătățind sau poluâlnd mediul, analiza globala a poluării și a protecției mediului nu este posibilă decât în anumite limite. De aceea, nu vom exclude din analizele noastre nici problemele generale ale protecției mediului, dar nici cele care apar ca probleme specifice ale protecției fiecărui element component al mediului natural sau artificial. Această intenție –credem rațională-este fundamentată pe ideea că, în interesul menținerii echilibrului ecologic, este nevoie de toate elementele mediului, indiferent că face parte din lumea înconjuratoare vie sau ce neînsuflețită.

Aceasta înseamnă că trebuie să fie și practic sunt supuse protecției, potrivit legislației în vigoare, toate elementele mediului natural și artificial, în legătură cu care se nasc numeroase raporturi juridice, ale unor participanți sunt persoane fizice și persoane juridice de toate felurile, inclusiv statul (prin organismele sale).

Implicațiile social-politice și juridice ale poluării și legătura analizelor diferitelor activități umane cu acest fenomen demonstrează cu prisosință reala și stringenta actualitate a acestor determinări.

4) CONCEPTUL DE PROTECȚIE A MEDIULUI

Precizări prealabile

Protecția și îmbunătățirea condițiilor de mediu este o problemă de importanța majoră care afectează viața oamenilor și dezvoltarea economică a țărilor și a lumii întregi. Protejarea mediului corespunde dorinței și intereselor arzătoare ale popoarelor întregii lumi și constituie o datorie pentru toate guvernele .

Într-adevar, în condițiile actuale ale dezvoltării economico-sociale, trebuie să ne gândim mai mult și mai profund la repercusiunile acțiunilor noastre asupra mediului. Aceasta, deoarece putem din neștiință sau neglijentă să cauzăm pagube considerabile și ireperabile mediului nostru, de care depinde după cum am mai arătat -sănătatea, bunăstarea, viața omului și calitatea vieții pe Terra este dependentă de calitatea mediului. De aceea, aprofundându-ne cunoștințele și actionând cu multă chibzuință, putem asigura pentru noi și posteritate condiții de viață mai bune, într-un mediu mai bine adaptat necesităților și aspirațiilor umanității, dacă și omul se va putea adapta cerințelor unui mediu rațional îngrijit și protejat. Există perspective reale pentru îmbunătățirea calitătii mediu- lui, ceea ce presupune eforturi intelectuale și financiare însemnate, o acțiune ordonată și bine coordonată. Protecția și îmbunătățirea condițiilor de mediu a devenit pentru umanitaie un obiectiv primordial, o sarcină a cărei realizare presupune nu numai eforturi materiale și organizatorice naționale și intenaționale, ci și cristalizarea unor concepții științifice fundamentale, deoarece în doctrina mondială putem distinge mai multe concepte referitoare la întrebări ca : în favoarea cui curge timpul, pentru cine are importanță scara producției și a consumului și, mai ales, pentru cine trebuie apărați factorii de mediu și realizat un echilibru ecologic?

Astfel de concepte cunoscute sunt: 1

-conceptul geocentric2, care face din protecția mediului un scop în sine, pamântul urmând a fi ocrotit în general, dar condamnându-se orice intervenție a omului. În această concepție, omul se pierde aproape complet din atenție, el fiind considerat doar unul din milioanele de elemente ce se cer conservate pentru ca natura să ramană neatinsă în puritatea ei. Este o concepție extremistă pe care o susțin doar puțini ecologiști ;

– conceptul biocentric3 vede în centrul preocuparilor ecologice ale omului toate celelalte forme de viață, deoarece speciile ca și creaturi sensibile nu se pot prezerva singure, așa cum o poate face omul. În această concepție, se cere ca omul să nu intervină în nici un fel în viața speciilor, decât prin protecție. Ea nu ține, însă, seama de faptul că apărarea biosferei, în condițiile în care omul nu-și

poate asigura existența și dezvoltarea decât folosindu-se de natură – lucru ce i se interzice în această orientare, nu poate fi realizat în mod rațional și, deci, orientatea respectivă nu poate interesa decât puțini oameni (oricum nu pe cei ce trăiesc sub pragul sarăciei, și mai puțin pe cei ce mor de foame);

– concepția antropocentrică4 subsumează totalitate nevoilor crescânde ale omului, nimic altceva ne mai contând. Esența acestei concepții exprimă o enormă eroare : a privi omul ca având dreptul să facă ce dorește și să încalce, în numele intereselor sale, legile naturii este de neacceptat, fiind o idee împinsă la absurd. Absolutizarea necesităților imediate ale omului se transformă în contrariul ei, în acest fel, oamenii și-ar permite să distrugă însăși bazele naturale ale existenței lor. Chiar dacă nu fundamentat pe o astfel de concepție, oamenii acționează nu de puține ori în acest sens (în războaie, cu ajutorul unei tehnici militare dintre cele mai sofisticate, care distrug în masă și sistematic factorii naturali, vieți omenești etc., în industrii, când distrug, de pildă, stratul de ozon

al Terrei în vederea obținerii unor anume produse și, desigur, unor profituri cât mai mari, distrugerea – acolo unde mai există – a pădurilor ecuatoriale, și deasemenea distrugerea prin alte activități și în alte scopuri).

Chiar dacă concepțiile de mai sus sunt formulate, provocat și, uneori traduse în viață, ele nu pot sta la baza soluționării, problemei complexe a protecției mediului. Fiecare teză luată ca atare constituie o simplificare inadmisibilă a realității complexe, a relațiilor dintre om și mediul său. Pornind de la neajunsurile sesizabile și cele prezumtive ale unor astfel de concepții, s-a sugerat căutarea unui concept complex și realist, care să îmbine rațional și armonios elementele pozitive (pe care le conțin, totuși) ale concepțiilor prezentate succint și esența lor, dar să elimine pericolele pe care le-am sesizat și

prezentat mai sus. O astfel de orientare sugerată în doctrină este conceptul "reconcilierii omului cu natura și cu sine însuși" .

În această concepție se au în vedere nevoile multiple ale omului, dar și respectul față de legile naturii, respect pentru viață în general și diversitatea ei, respect pentru echilibrul ecologic, pentru sănatătea Terrei și progresul societății umane. În această concepție, deci, protecția mediului natural reprezintă protecția omului și a dezvoltării sale, iar protecția omului reprezintă protecția tuturor factorilor de mediu".

Ferirea de influențe negative a mediului :

Referitor la ultima parte a textului citat mai sus, în privința conceptului general de protecție a mediului noi înțelegem (chiar dacă autorul citat n-a avut, cel puțin expres, și acest aspect) prin "protecția tuturor factorilor de mediu" nu numai mediul natural,dar și cel artificial ce trebuie începută printr-un complex de activități umane.

Definiția noțiunii de protecție a mediului

Noțiunea de protecție a mediului, ca acțiune omenească, are cel puțin aceeași importanță ca și conceptul de mediu. Pentru a exprima sintetic toate elementele esențiale ale acestei activități, trebuie să avem în vedere mai multe cerințe.

Astfel, un prim punct de plecare privește cea mai generală idee, care exprimă modul de viață, individuală și socială a omului și care constituie condiția morală și spirituală pentru existența și reproducerea omului și societății.

Tot astfel, un al doilea punct de plecare pentru circumscrierea conceptului de protecție a mediului ne este oferit de reglementările legale în materie, privitoare la sarcinile ce stau în fața acestei activități, adică păstrarea echilibrului ecologic, menținerea și ameliorarea calității factorilor naturali, dezvoltarea valorilor naturale ale țării, în general ale umanității, asigurarea unor condiții de viață și de muncă tot mai bune generațiilor actuale și viitoare.

Putem conchide că, în esență, protecția mediului tinde spre natural și artificial, prin descoperirea cauzelor și înlăturarea acestora, reducerea efectelor poluării și dacă este posibil chiar eliminarea totală a acestora spre binele omulul și al umanității.

Caracterul complex al protecției și dezvoltării mediului ambiant și acumularea de noi probleme în procesul dezvoltării economico-sociale determină ca politica de protecție și dezvoltare a mediului să stimuleze dezvoltarea și cooperarea științelor interesate. Rezultatul cooperării dintre diferite ramuri ale științei nu poate fi decât elaborarea unor tehnologii care să împiedice degradarea în continuare a factorilor de mediu și, dacă este posibil, să contribuie la îmbunătățirea și dezvoltarea condițiilor ecologice.

Tot știința este chemată să elaboreze acele limite ale poluării, care – în situații date – încă nu afectează negativ sănătatea oamenilor, flora și fauna terestră și fauna acvatică. Desigur, acești parametrii stiințific fundamentați sunt apoi legiferați, aplicarea legislației respective fiind urmărită de organele de stat și de organismele ecologice.

În cadrul politicii de protecție și dezvoltare a mediului ambiant, în colaborare cu ramurile politicii economice se elaborează un sistem eficient al mijloacelor juridice în domeniu, inclusiv un sistem al sancțiunilor față de agenții poluanți.

5) Noțiunile de mediu ambiant și de protecție a mediului

a) Noțiunea de mediu ambiant

Mediul ambiant este o noțiune cuprinzătoare; prin mediul ambiant înțelegem, în principiu, tot (sau aproape tot) ce înconjoară omul. De aceea, trebuie să subliniem că despre mediul ambiant și despre protecția acestuia nu se poate vorbi decât cu referire la om, din punctul de vedere al intereselor firești ale acestuia .

Prin urmare, mediul ambiant (poate) cuprinde mediul de cartier unde locuiește omul (cu domiciliu sau reședință), inclusiv colectivitatea de colocatari, comuna sau orașul în cadrul căruia se găsește sau este amplasată colectivitatea de cartier. De aceea, și îngrijirea, întreținerea locuințelor, a construcțiilor individuale sau comune poate constitui o problemă de protecție a mediului. De asemenea, locul de muncă al fiecăruia constituie o parte importantă a mediului nostru, ca și școala pentru mulți dintre oameni, deoarece cei ce lucrează sau învață petrec acolo o perioadă însemnată a timpului lor. La locul de muncă, uneori, și în școli pot fi întâlniți numeroși factori nocivi asupra sănătății, ce pot afecta negativ sistemul nervos etc. De aceea, condițiile de acolo trebuie păstrate în limite acceptabile stabilite legal. Elementele de mai sus fac parte din mediul artificial, creat de om, care împreună cu mediul natural constituie mediul ambiant.

Mediul natural se prezintă cu mult mai complex și cuprinde părțile vizibile și invizibile ale naturii cum sunt terenurile cu peisajele specifice, apele de toate felurile, pădurile, aerul, fauna și flora, microorganismele etc.

Se poate observa că mediul uman cuprinde atât mediul civilizat, adică condițiile materiale de viață create de mintea și munca omului, cât și toate acele elemente ale naturii asupra cărora se face simțită, într-o formă sau alta, activitatea umană. De aceea, mediul în care trăim și muncim sau ne odihnim trebuie să fie sănătos, civilizat, frumos, să influențeze pozitiv gândirea și activitatea umană.

Mediul uman constă, deci, din elemente naturale și din elemente artificiale, care toate au o importanță deosebită din punctul de vedere al existenței și activității omului, care influențează omul și pe care le influențează omul. De aceea, din punctul de vedere al dreptului mediului înconjurător, noțiunea la care ne referim trebuie examinată prin prisma intereselor vitale ale omului, a protecției sale împotriva poluării. O astfel de analiză nu se va putea face decât, dacă factorii de mediu vor fi examinați diferențiat, iar protecția acestora va fi prezentată prin prisma intereselor omului reflectate în legislația în vigoare .

După cum am văzut, conceptul de mediu ambiant cuprinde atât mediul natural, cât și cel artificial al omului. De aceea, totalitatea mediului natural, dar mai ales acele elemente ale sale care pot intra sau intră în contact direct cu activitatea umană, va sta în atenția preocupărilor noastre. Orice element component al mediului natural poate influența existența omului, dar și omul este capabil ca, prin activitatea sa, să lase urme în natură; de la adâncimile mărilor până la cosmosul cunoscut, de la atomi până la stratosferă omul este prezent și influențează pozitiv sau negativ natura. .

Este firesc, deci, ca din sfera protecției să nu fie exclusă nici o parte componentă a naturii. În interesul menținerii echilibrului ecologic este nevoie de oricare dintre elementele mediului ambiant, indiferent că face parte din lumea înconjurătoare vie sau neînsuflețită. În privința mediului creat nemijlocit de om va trebui să avem în vedere unele distincții care există și legislativ. Anumite elemente ale mediului artificial beneficiază de o protecție legală specială, cum sunt mediul de la locul de muncă, parțial activitatea de construcție (în măsura în care este vorba de reprezentarea exterioară și deplasarea spațială a construcțiilor). În privința protecției monumentelor observăm că ea constituie obiect al protecției mediului numai sub aspect estetic, din care cauză, din păcate, uneori, se și neglijează ocrotirea lor, spre deosebire de realizarea de noi construcții, care se cuprinde, în mare măsură, în obiectul protecției. În ceea ce privește cartierele de locuit existente, starea acestora ține de sfera protecției mediului numai în măsura în care afectează și mediul natural.

Este, deci supus protecției numai acel mediu artificial care afectează, într-o formă sau alta, alte elemente ale mediului ambiant și deci, implicit omul.

În cuprinsul unei legi mai vechi , găsim o altă definiție a mediului înconjurător:

" Mediul înconjurător este constituit din totalitatea factorilor naturali și a celor creați prin activități umane care în strânsă interacțiune influentează echilibrul ecologic determină condițiile de viață pentru om, de dezvoltare a societății ".

Prin urmare trebuie supuse protecției toate elementele mediului natural, natura în totalitate și mediul artificial, în măsura în care acesta din urmă produce efecte negative asupra altor elemente ale naturii.

b) Noțiunea de protecție a mediului ambiant

Noțiunea de protecție a mediului ca activitate are cel puțin aceeași importanță ca și conceptul de mediu ambiant. Pentru a sintetiza esența protecției mediului trebuie să avem în vedere mai multe aspecte. Nu putem să nu ne referim la cea mai generală idee, care exprimă modul de viață individuală și socială a omului și care constituie condiție morală, spirituală pentru existența și reproducerea omului și a societății. Apoi, un al doilea punct de plecare pentru circumscrierea conceptului de protecție a mediului ambiant ni-l oferă însăși reglementarea juridică privitoare la sarcinile ce stau în fața acestei activități :

" Protecția mediului înconjurător are ca scop păstrarea echilibrului ecologic, menținerea și ameliorarea calității factorilor naturali, dezvoltarea valorilor naturale ale țării, asigurarea unor condiții de viață și de muncă tot mai bune generațiilor actuale și viitoare ".

În esență, deci, protecția mediului tinde spre ferirea de influențe negative a mediului uman, prin descoperirea cauzelor și prevenirea acestora, reducerea consecințelor și chiar eliminarea totală a acestora spre binele omului și a umanității.

Reamintim că scopul principal, realizarea căruia se urmărește prin protecția mediului, este – în ultimă analiză – ocrotirea omului. Ecosistemele constituie comunități de viață interdependente, care formează, sub aspect organic, un tot unitar, omul face și el parte organică din aceste comunităti de viață. Dacă se apără ecosistemele și se urmărește supraviețuirea lor se realizează și dăinuirea omului. Prin vătămarea mediului devine expusă pericolului și calitatea vieții umane, însăși viața umană. De aceea, prin activitatea de protecție a mediului se urmărește nu pur și simplu păstrarea nealterată a mediului uman, ci inclusiv păstrarea vieții umane în întregul ei .

Întrucât protecția diferitelor elemente ale mediului ambiant nu se mai realizează "automat", prin funcționarea spontană a diferiților factori naturali, datorită și faptului că în toate domeniile se fac prezente consecințele activității umane, tot omul trebuie să intervină, în mod conștient, pentru restabilirea echilibrului și, deci, pentru protejarea mediului ambiant. Aceasta reprezintă o activitate umană complexă și rațional fundamentată, prin care se urmărește în mod conștient realizarea unui anumit scop, constând în ocrotirea mediului uman și a omului.

Protecția mediului ambiant poate fi definită, deci, ca o activitate umană conștientă îndreptată spre realizarea unui scop concret constând în ocrotirea și, în limitele posibilităților, îmbunătățirea condițiilor cantitative și calitative ale vieții umane.

Factorii naturali ai mediului înconjurător supuși protecției, ei fiind : aerul, apele, solul și subsolul, pădurile și orice altă vegetație forestieră, terestră și acvatică, faună terestră și acvatică, rezervatiile și monumentele naturii. Așezările omenești și ceilalți factori creați prin activități umane sunt, de asemenea, supuse protecției.

II. Conferința de la Stockholm

Conferința Națiunilor Unite privind Mediul Uman

Prima Conferință Mondială în domeniul Protecției mediului înconjurător a avut loc între 5-16 iunie 1972 la Stockholm, aceasta făcând din protecția mediului o problema majoră la nivel internațional.

Conferința a reunit țări dezvoltate și în curs de dezvoltare, un numar de 6000 de persoane care au inclus delegația a 114 state printre care și Romania , reprezentanți din toate marile organizații guvernamentale, 700 de observatori trimiși de 400 de organizații neguvernamentale, personalități invitate cu titlu individual și circa 1500 de ziariști 3.

Ordinea de zi a Conferinței a cuprins, printre altele : planificarea și gestionarea așezărilor umane în vederea asigurării calității mediului înconjurator; gestionarea resurselor naturale ale mediului; determinarea poluanților de importanța mondială; dezvoltarea și mediul; aspecte educative, sociale și culturale ale problemelor de mediu, inclusiv informarea opiniei publice asupra acestora; incidentele internaționale ale acțiunilor în domeniul mediului.

Declarația de la Stockholm privind Mediul si Principiile Declarației de la Stockholm constituie un prim exemplu de legislație internaționala liber consimțită privind mediul.

Conferința de la Stockholm a creat o serie de documente de importanță internațională dintre care cel mai important document adoptat este “ Declarația asupra mediului înconjurator “ care cuprinde 26 de principii și un plan de acțiune cu 109 recomandari 4 privind drepturile si obligațiile statelor în acest domeniu, precum și căile și mijloacele de dezvoltare a cooperarii internaționale.

În același timp, Declarația subliniază legatura organică dintre protecția mediului și progresul economic și social al popoarelor în contextul necesității eliminarii efectelor negative ale subdezvoltarii.

Putem afirma în acest sens că prin acest document s-au pus bazele dreptului internațional al mediului.

Principiile Declarației de la Stockholm

1. Este necesară afirmarea drepturilor omului și condamnarea apartheidului și a colonialismului ;

2. Este necesar să se protejeze resursele naturale ;

3. Este necesară conservarea capacității pământului de a produce resurse

regenerabile ;

4. Trebuie salvată flora și fauna sălbatică ;

5. Resursele regenerabile trebuie împarțite în mod egal, nu epuizate ;

6. Poluarea nu trebuie să depașească capacitatea de autopurificare a

mediului ;

7. Trebuie prevenită o poluare dăunatoare a oceanelor ;

8. Dezvoltarea este necesară pentru ameliorarea mediului ;

9. Țările în curs de dezvoltare trebuie sprijinite în acest sens ;

10. Țările în curs de dezvoltare trebuie să obțină un preț rezonabil pentru mărfurile exportate ca să le permită să se ocupe de protecția mediului ;

11. Politica mediului nu trebuie să compromită dezvoltarea ;

12. Țările în curs de dezvoltare au nevoie de fonduri pentru aplicarea normelor de protecție a mediului ;

13. Este necesară o planificare integrată a dezvoltarii ;

14. Planificarea rațională trebuie să rezolve conflictele dintre mediu și dezvoltare ;

15. Așezările umane trebuie proiectate în vederea eliminarii problemelor de mediu ;

16. Guvernele trebuie să adopte o politică adecvată în materie de populație;

17. Instituțiile din fiecare țară trebuie să planifice dezvoltarea resurselor naturale pe plan național ;

18. Știința și tehnologia trebuiesc utilizate în scopul îmbunatățirii mediului;

19. Educația ecologică e esențială ;

20. Cercetarea ecologică trebuie încurajată de țările în curs de dezvoltare ;

21. Statele pot exploata resursele naturale proprii după cum consideră necesar, fără să pună însă în pericol alte state ;

22. Statele astfel periclitate trebuie să primească compensații ;

23. Fiecare stat trebuie sa-și stabilească propriile standarde de mediu ;

24. Trebuie să existe cooperare în legatură cu problemele internaționale ;

25. Organismele internaționale trebiue să contribuie la ameliorarea mediului ;

26. Trebiue eliminate armele de distrugere în masă .

Este simplu să se demonstreze că principalele demersuri care s-au facut în favoarea mediului în anii ’70 au fost consecința directă a Conferinței de la Stockholm astfel :

Conferința de la Stockholm a proclamat dreptul la un “mediu de calitate“ care să permită traiul în demnitate și bună stare ;

Majoritatea reglementărilor privind mediul pe plan național s-au adoptat după Conferința de la Stockholm ;

Mediul a devenit o problemă prioritară în multe regiuni sau

țări. Înainte de Conferința de la Stockholm nu existau decât 10 ministere pentru mediu, pe când în anul 1982 existau deja 110 țări care aveau ministere sau secretariate pentru mediu .

Tot ca o urmare a acestei Conferințe de la Stockholm ,o deosebită importanță a avut de asemenea proclamarea zilei de 5

iunie drept “ Ziua Mondială a Mediului Înconjurător “ .

III. Conferința de la Rio de Janeiro

Drumul spre Rio

În decursul ultimelor 3 decenii, oamenii au început să înțeleagă că o societate sau o economie sănatoasă nu sunt posibile într-o lume în care domnește sărăcia și degradarea mediului. Dezvoltarea economică nu poate fi întreruptă, dar ea trebuie să-și schimbe cursul pentru a deveni mai puțin destructive din punct de vedere ecologic.

Imperativul anilor ’90 a fost de a pune în aplicare aceasta concepție și de a face tranziția spre forme de dezvoltare și stiluri de viată mai viabile. O replică celebră la acele vremuri era : “va trebui sa facem schimbări majore, de la câmpul cultivat, pană la sala de consiliu, de la cumpărăturile zilnice, pană la bugetul național”.

Se pune problema existenței unui îndrumar al dezvoltarii durabile în domeniul mediului. Agenda 21 se dorește a fi un ghid pentru politica afacerilor și a guvernelor precum și pentru opțiunile personale din secolul urmator.

Ea a fost aprobată de Întâlnirea la Vârf a Pamântului din 1992 de la Rio de Janeiro din Brazilia, cea mai mare reuniune de conducători ai lumii care a avut loc vreodată. Această reuniune s-a desfașurat cu ocazia Conferinței Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare care a reunit șefii sau personalitățile cu grad superior ai 179 de guverne . Lor li s-au adaugat sute de reprezentanți oficiali ai organizațiilor din cadrul Națiunilor Unite, ai consiliilor municipale, ai cercurilor de afaceri, stiințifice, neguvernamentale precum și ai altor grupuri.

În imediata vecinatate, Forumul Global ’92 a organizat o serie de reuniuni, conferințe, seminarii și expoziții pentru public, referitoare la problemele de mediu și de dezvoltare. Aceasta a atras 180.00 de participanți din 166 de țări precum și 400.000 de vizitatori . De reuniunlie de la Rio s-au ocupat 8000 de ziariști, iar rezultatele au fost văzute, auzite și citite în întreaga lume.

Se consideră că bazele procesului de la Rio au fost puse cu câțiva ani mai înainte și anume odată cu Conferința de la Stockholm din iunie 1972 când 113 națiuni s-au adunat în prima reuniune globală privitoarre la mediu.

În 1983. Națiunile Unite au creat Comisia Mondială pentru mediu și dezvoltare. Patru ani mai târziu, în raportul său, “Viitorul Nostru Comun” avertiza pe oameni că lumea va fi confruntată cu nivele inacceptabile de suferință umană și de vătămare a mediului dacă nu-și vor schimba multe din modalitațile în care fac afaceri și în care trăiesc. Comisia a afirmat că economia planetară trebuie să satisfacă nevoile și dorințele legitime ale oamenilor, dar creșterea trebuie să se încadreze în limitele ecologice ale planetei noastre. Comisia, cunoscută drept Comisia Brundtland, după numele președintelui său, a chemat la “o nouă era de dezvoltare economică sănatoasă pentru mediu”. Ea afirma : “Omenirea are capacitatea de a face dezvoltarea durabilă – de a asigura satisfacerea nevoilor prezente fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi”.

În 1989, Națiunile Unite au început pregătirea Conferinței asupra Mediului și Dezvoltarii pentru a lămuri cum să se realizeze dezvoltarea durabilă. Timp de doi ani, experții din întreaga lume au elaborat acorduri dificile în drumul spre Rio. Sistemul internațional de negociere a fost mai deschis ca niciodată înainte. Unii oameni din organizații neguvernamentale, grupuri de afaceri, de învatamant, precum și alte grupuri au contribuit la procesul de la Rio.

Cele cinci documente de la Rio

Conferința de la Rio a produs două acorduri internaționale, două declarații de principii și o agendă de acțiuni majore asupra unei dezvoltări durabile la scara mondială. Cele cinci Documente sunt :

Declarația de la Rio asupra mediului și dezvoltării. Cele 27 de principii ale sale definesc drepturile și responsabilitățile națiunilor în realizarea dezvoltării și bunăstarii umane.

Agenda 21, un program despre modul în care dezvoltarea poate fi facută viabilă din punct de vedere social, economic și din punct de vedere al mediului.

O declarație de principii pentru îndrumarea gospodăririi, conservării și dezvoltării durabile a tuturor tipulrilor de păduri care sunt esențiale pentru dezvoltarea economică și pentru întreținerea tuturor formelor de viată.

În mod separat au fost negociate două Convenții internaționale majore, în paralel cu pregatirile pentru Întâlnirea la Vârf a Pământului și au fost semnate de majoritatea guvernelor care s-au întâlnit la Rio:

Convenția Cadru a Națiunilor Unite asupra schimbării climei cu scoul de a stabiliza gazele cu efect de seră din atmosferă la nivele la care să nu deterioreze în mod periculos sistemul climatic global.

Pentru aceasta va fi necesară reducerea emisiilor unor gaze cum ar fi dioxidul de carbon, un produs secundar al folosirii carburanților combustibili pentru producerea de energie.

Convenția asupra diversității biologice cere ca țările să adopte mijloace de conservare a varietăților speciilor vii și să asigure o repartiție echilibrată a beneficiilor folosirii biodiversității biologice.

Declarația de la Rio asupra mediului și dezvoltării

Principii :

1. Ființele umane sunt în centrul preocupărilor privind dezvoltarea dureabilă. Ele sunt îndreptățite la o viață sănătoasă și productivă în armonie cu natura;

2. Statele au în conformitate cu legile internaționale dreptul suveran de a-și exploata propriile resurse urmărind propriile legi ale mediului înconjurător, având responsabilitatea de a se asigura că activitățile lor nu provoacă pagubă mediului altor state sau altor zone înafara granițelor statelor lor;

3. Dreptul la dezvoltare trebuie realizat într-o echitabilă concordanță cu mediul înconjurător din prezent și al generațiior următoare;

4. Protecția mediului trebuie să constituie parte integrantă a procesului de dezvoltare și nu trebuie privită separat de aceasta;

5. Toate statele și toți oamenii vor coopera în domeniul eradicării sărăciei, aceasta fiind o cerință esențială a dezvoltării durabile;

6. Li se va acorda o atenție deosebită țărilor în curs de dezvoltare și celor cu un mediu înconjurător vulnerabil. Acțiunile internaționale în domeniul mediului înconjurător și al dezvoltării se adresează tuturor statelor;

7. Statele vor coopera în spiritul unui parteneriat global pentru a conserva și repara ecosistemul Pământului. Satele având atât responsabilități comune cât și diferite, o mai mare răspundere căzând pe umerii statelor mai dezvoltate;

8. Pentru a atinge un cât mai mare grad de dezvoltare și un standared de viață cât mai ridicat pentru toți oamenii, statele ar trebui să reducă și să elimine mijloacele de producție și de consum neadecvate;

9. Satele ar trebui să coopereze pentru a îmbunătăți dezvoltarea printr-un mai mare schimb științific de tehnologie și informații;

10. Problemele mediului se rezolvă mai bine dacă participă toți cetățenii preocupați. La nivel național fiecare individ trebuie să aibă acces la informații privind mediul, din partea autorităților publice, inclusiv informații despre materiale periculoase și activitățile din comunitățile lor și posibilitatea de a participe la procesul de luare a deciziilor;

Satele vor facilita și încuraja opinia publică și participarea prin punerea la dispoziție a informațiilor;

11. Satele trebuie să-și însușească legislația mediului. Standardele de mediu, obiectivele și prioritățile trebuie șă reflecte contextul în care se aplică.

12. Satele trebuie să coopereze în promovarea unui sistem economic internațional deschis ce va duce la o creștere economică și la o dezvoltare în toate țările diminuând astfel degradarea mediului. Rezolvarea problemelor globale privind mediul se vor rezolva pe baza consensului internațional;

13. Satul trebuie să adopte legi privind despăgubirea victimelor poluării sau a altor catastrofe naturale;

14. Statele trebuie să coopereze pentru a descuraja și preveni transferul în alte state de tehnologii și substanțe ce pot degrada în mod serios mediul sau ar fi vătămătoare pentru sănătate;

15. Pentru a proteja mediul, statele trebuie să-și ia măsuri de precauție în conformitate cu capacitățile lor;

16. Autoritățile naționale trebuie să promoveze internaționalizarea costurilor pentru mediu înconjurător luând în considerare și principiul “ poluatorul plătește”;

17. Realizările cu impact asupra mediului folosite pe plan național vor forma obiectul deciziilor autorităților naționale competente;

18. Statele se vor anunța reciproc și imediat asupra dezastrelor sau altor situații de urgență ce pot produce efecte nocive asupra mediului acestora.

19. Statele vor acorda cu prioritate și la timp informații statelor a căror mediu a fost serios afectat și se vor consulta cu acestea în timp util și cu bună credință;

20. Participarea femeilor în managementul mediului înconjurător este esențială în realizarea unei dezvoltări durabile;

21. Creativitatea, ideile și curajul celor tineri vor fi mobilizate într-un parteneriat global pentru o dezvoltare durabilă și un viitor mai bun pentru toți;

22. Populațiile indigene și comunitățile lor, împreună cu comunitățile locale au un rol important în managementul medilui și în dezvoltare, datorită cunoștințelor și practicilor lor tradiționale;

23. Mediul și resursele naturale ale populațiilor aflate sub ocupație sau dominație vor fi protejate;

24. Războaiele sunt un mod inevitabil de distrugere a dezvoltării durabile. Pentru asta statele vor respecta legislația internațională privind protecția mediului înconjurător în timpul conflictelor armate;

25. Pacea, dezvoltarea și protecția mediului sunt independente și indivizibile;

26. Statele își vor rezolva între ele diferendele privind mediul prin mijloace pașnice în concordanță cu Carta Națiunilor Unite;

27. Statele și populația trebuie să colaboreze cu bună credință și în parteneriat în îndeplinirea principiilor cuprinse în această Declarație și în vederea dezvoltării internaționale pe viitor.

Agenda 21 arată că populația, consumul și tehnologia sunt forțe primare ale schimbărilor din mediu. Ea indică ce trebuie făcut pentru a reduce tipurile de consum risipitor și ineficient din unele zone ale lumii, încurajând totodată dezvoltarea crescândă, dar durabilă din alte zone. Ea oferă politici și porgrame care permit realizarea unui echilibru viabil între consum, populație și capacitatea Pământului de a întreține viața. Ea descrie unele din tehnologiile și tehnicile care trebuie dezvoltate pentru a răspunde nevoilor umane, gospodărind totodată cu grijă resursele naturale.

Agenda 21 prevede alternative de combatere a degradării solului, areului și apei, de conservare a pădurilor și a diversității speciilor de viețuitoare. Ea se preocupă de sărăcie și de consumul excesiv, de sănătate și educație, de orașe și de cultivatorii de pământ. Există misiuni pentru toți: guverne, oameni de afaceri, sindicate, oameni de știință, profesori, populațiile indigene, femei, tineret și copii. Agenda 21 nu ocolește afacerile. Ea afirmă dezvoltarea durabilă este calea de stopare atât în ce privește sărăcia cât și distrugerea mediului.

În mod obișnuit, măsurăm succesul dezvoltării economice mai ales pe baza valorilor materiale pe care le produce. Sistemele de evidență care măsoară bunăstarea națiunilor trebuie să ia în calcul atât valoarea integrală a resurselor naturale cât și costul integral al degradării mediului. În principiu, cel care poluează trebuie să suporte costul poluării . Pentru reducerea riscului de daune, înainte de începerea unor lucrări care comportă riscul unor impacte negative, sunt necesare evaluări (avize) de mediu. Guvernele trebuie să reducă sau să elimine subvențiile care sunt în dezacord cu dezvoltarea durabilă. O temă majoră a Agendei 21 este nevoia de a eradica sărăcia, dând popoarelor sărace un mai mare acces la resursele de care au nevoie pentru o existență viabiă. Adoptând Agenda 21, țările industrializate recunosc că ele au un rol mai important în curățirea mediului decât popoarele sărace, care generează o poluare relative mai mică.

Națiunile mai bogate au promis de asemenea să finanțeze și să ajute alte națiuni să se dezvolte pe căi care au un impact mai scăzut asupra mediului. În afară de finanțare, națiunile au nevoie de ajutor pentru dezvoltarea expertizei, a capacității de a planifica și de a aduce la îndeplinire dezvoltarea durabilă. Acestea vor vor necesita transfer de informație și de instruire.

Agenda 21 apelează la guverne să adopte strategii naționale pentru o dezvoltare durabilă. Acestea trebuie adoptate cu o participare largă în care să fie cuprinse organizațiile neguvernamentale și publicul. Agenda 21 atribuie cea mai mare parte a răspunderii pentru conducerea schimbărilor guvernelor naționale, arătând însă, că acestea trebiue să lucreze în serii largi de parteneriate împreună cu organizații naționale, grupuri de afaceri, cu conduceri regionale, statale, provinciale și locale precum și grupuri neguvernamentale și de cetățeni.

Agenda 21 afirmă că numai un parteneriat global va asigura pentru toate națiunile un viitor mai sigur și mai prosper.

Agenda 21

1. Preambulul la Agenda 21

Omenirea se află într-un moment hotărâtor al istoriei. Lumea este confruntată cu o sărăcie în agravare, cu foamete, cu boli, cu analfabetism și cu deteriorarea continuă a ecosistemelor de care depinde bunăstarea noastră. Inegalitatea dintre bogați și săraci persistă. Singura cale pentru a ne asigura un viitor mai sigur și mai prosper constă într-o tratare echilibrată a problemelor mediului și dezvoltării. Este necesar să satisfacem nevoile umane de bază, să îmbunătățim nivelele de bază ale tuturor, să protejăm și să gospodărim mai bine ecosistemele.

Agenda 21, adoptată la Întâlnirea de Vărf a Pământului, de la Rio de Janeiro, reflectă un consens global și voința ploitică la cel mai înalt nivel pentru dezvoltare și cooperare în probleme de mediu. Agenda se ocupă de problemele presante de azi cât și de nevoia de a pregăti preocupările secolului care urmează. Ea recunoaște că dezvoltarea durabilă este în primul rând responsabilitatea guvernelor și că în acest scop sunt necesare strategii, planuri și ploitici naționale. Eforturile națiunilor trebuie să se îmbine prin coopereare internațională, prin intermediul unor organizații ca aceea a Națiunilor Unite. Trebuie stimulată totodată cea mai largă participare și implicare activă a organizațiilor neguvernamentale și a altor grupuri.

Obiectivele Agendei 21, impun un nou și substanțial ajutor financiar pentru țările în curs de dezvoltare. Ele au nevoie de această asistență suplimentară pentru a acoperi cheltuielile adiționale ale abordării problemelor globale de mediu și pentru a accelera dezvoltarea durabilă. Banii sunt necesari și organismelor internaționale pentru punerea in aplicare a recomandărilor Agendei 21. O atenție deosebită trebuie acordată națiunilor ale căror economii se află în tranziție, din zona Europei de est și a fostei Uniuni Sovietice, unde țările își transformă economiile, uneori în condițiile unor tensiuni sociale și politice considerabile.

I. Coordonate sociale și economice

2. Cooperarea internațională

Pentru o economie globală eficientă și echilibrată care să ajute toate părțile în realizarea unei dezvoltări durabile, este esențial parteneriatul națiunilor lumii. Un sistem de comerț care să favorizeze repartiția optimă a producției globale poate contribui la o dezvoltare durabilă, în măsura în care aceasta se face în condițiile unei politici de mediu sănătoase. Sistemul de comerț mondial trebuie să permită producătorilor eficienți, mai ales celor din țarile în curs de dezvoltare să-și desfacă cu succes produsele. Dacă națiunile mai sărace vor câștiga mai mult din exporturi, ele vor avea mai multe resurse pentru a investi în forme de edzvoltare durabilă.

Țările în curs de dezvoltare au o nevoie stringentă de investiții pentru a stimula creșterea economică și pentru a satisface în mod viabil nevoile de bază ale populațiilor lor. Ele trebuie să-și diversifice exporturile și să coopereze între ele în cadrul unor planuri de dezvoltare economică.

În cursul ultimului deceniu, mai multe țări în curs de dezvoltare au plătit națiunilor dezvoltate în contul datoriilor, mai mult decât sumele pe care le-au obținut din exporturi și din ajutoarele de dezvoltare. Aceste națiuni în curs de dezvlotare au fost nevoite să-și reducă importurile, investițiile și consumul, devenind mai puțin capabile să combată sărăcia de acasă. În unele cazuri scurgerile de capital au condus la reduceri ale bugetelor pentru sănătate, învățământ și protecția mediului. Ca urmare, unele țări în curs de dezvlotare se află într-o stare de impas economic și se confruntă cu probleme în creștere în domeniul social și al mediului.

Este necesar ca aceste tendințe să fie stopate printr-o strategie internațională. Țările au nevoie de :

– Promovarea liberalizării comerțului ;

– Reducerea subventiilor care duc la forme inechitabile de competiție ;

– Adopotarea unei politici de mediu și de comerț care să sprijine modurile de dezvolatre durabilă ;

– Adoptarea unor reglementari cu privire la mediu, inclusiv a acelora legate de sănătate;

– Antrenarea publicului în formarea, negocierea și aplicarea politicilor comerciale ;

Strategia trebuie să cuprindă atât investiții suplimentare din străinatate și restituirea capitalului scurs de la națiunile sarace cât și folosirea eficientă a resurselor.

3. Combaterea sărăciei

Fiecare națiune are nevoie de propriul ei program pentru eradicare a unor cauze ale sărăciei cum ar fi foametea, analfabetismul, asistența medicală necorespunzătoare și îngrijirea deficitară a copiilor, lipsa locurilor de muncă și presiunile demografice. Acțiunile fiecarui guvern trebuie să primească sprijin, inclusiv asistență financiară, pentru ca lupta împotirva sărăciei este o răspundere comună a tuturor țărilor. Națiunile Unite și națiunile membre ale ONU trebuie să acorde prioritate reducerii sărăciei. Scopul programelor anti-sărăcie este de a-i face pe oameni mai apți de a-și câștiga existența într-un mod viabil.

Populația locală trebuie să participe la protecția și la gospodărirea viabilă a resurselor naturale ;

– Pentru a deveni mai productivi, mulți oameni au nevoie de mai multă educație și instruire aceasta putându-se realiza în centre de învătământ locale ;

– În anumite zone ale lumii există nevoia urgentă a planificării familiale și pentru asta ei au nevoie de acces la informații, la educatie și la mijloace adecvate care să le permită exercitarea acestor drepturi ;

– Guvernele trebuie să asigure și domeniu sanitar care să acorde asistența medicală sigură și eficientă cu privire la natalitate.

Națiunile lovite de săracie nu vor putea să se dezvolte dacă vor fi împovarate cu datorii externe enorme, dacă nu îsi vor putea finanța dezvoltarea și dacă prețurile mărfurilor lor pe piețele mondiale se mențin scăzute. Ajutorul financiar trebuie acordat în așa fel încat să se refere la problemele de mediu și să mențină serviciile de bază pentru cei săraci și în nevoie.

4. Schimbarea modelelor de consum

Cauza principală a deteriorării continue a mediului global este modul neadecvat de consum și de producție, îndeosebi în țările industrializate.

Cerințele exagerate și stilurile de viață necorespunzătoare în anumite segmente mai bogate ale omenirii exercită un stres imens asupra mediului. Pe de altă parte segmentele mai sărace sunt incapabile să-și acopere nevoile de hrană, de îngrijire medicală și de adăpostire.

Acest mod de consum care agravează sărăcia în lume este o temă de preocupare gravă. Pentru atingerea obiectivelor Agendei 21 este esențial să se realizeze modele de consum viabile . Trebuie să avem în vedere noi concepte de bogăție și de prosperitate care să asigure nivele de trai mai ridicate prin stiluri de viață schimbate, care să depindă în mai mică măsură de resursele limitate ale Pământului.

Realizarea dezvoltării durabile va necesita eficiență în producție și schimbări ale modelelor de consum. În acest scop, în multe cazuri se va impune reorientarea modelelor de producție și de consum existente care s-au dezvoltat în cadrul societăților industriale și care sunt imitate într-o mare parte a lumii.

Toate țările trebuie să promoveze modele de consum viabile, dar pentru atingerea acestui obiectiv, țările dezvoltate trebuie să preia inițiativa și conducerea. Construindu-și propriile economii, țările în curs de dezvoltare trebuie să încerce stabilirea unor moduri de consum viabile. Ele trebuie să garanteze satisfacerea nevoi lor de bază ale celor săraci, evitând modelele neviabile care sunt considerate în mod general, ca fiind dăunătoare pentru mediu, ineficiente și risipitoare. O astfel de dezvoltare va necesita ajutor tehnologic și de altă natură din partea țărilor industrializate.

Pentru a se dezvolta durabil, țările trebuie:

– Să aplice căi pentru a face ca economiile să crească și să prospere reducând concomitent consumurile de energie și de materiale, precum și producerea de deșeuri;

– Să identifice modalități echilibrate de consum în întreaga lume pe care Pământul să le poată suporta pe termen lung.

Guvernele trebuie să se străduiască pentru :

– a promova o producție eficientă și pentru a reduce consumurile inutile;

– a dezvolta politici care să stimuleze orientarea spre modele viabile de producție și de consum;

– a încuraja transferul către țările în curs de dezvoltare a tehnologiilor sănătoase pentru mediu.

Reducerea cantității de materiale și de energie folosite pentru a produce bunuri și servicii reduce stresul asupra mediului și mărește productivitatea economică și competitivitatea. Societatea trebuie să facă față unor cantități crescânde de produse reziduale, stimulând reciclarea, reducând risipa de ambalaje și încurajând introducerea unor produse mai putin dăunătoare mediului.

Guvernele, în cooperare cu industria și cu alte grupuri și folosind mijloace cum ar fi legislația de consum , trebuie să dezvolte sau să extindă etichetarea privitoare la mediu care informează consumatorii despre impactul produselor asupra sănătății și mediului. Guvernele însele sunt adesea mari consumatori, iar ele trebuie să-și revizuiască politicile de achiziție pentru a îmbunătăți, când este posibil, conținutul legat de mediu. Se pare că nu se vor produce curănd schimbări semnificative în modelele de consum și de producție fără stimulentul prețurilor și al semnalelor pieții.

Trebuie stimulată folosirea semnalelor pieții, cum sunt amenzile și taxele pentru mediu, precum și a sistemelor de garanții și de rambursări. Guvernul și cercurile de afaceri pot să promoveze consumul viabil prin educație, prin programe de conștientizare a publicului și prin reclama pozitivă pentru produsele și serviciile care favorizează viabilitatea.

5. Populația și viabilitatea

Populația și producția în creștere, combinate cu modelele de consum neviabile exercită un stres tot mai mare asupra aerului, solului, apei, energiei și a altor resurse esențiale. În 1993 populația lumii a depășit 5,5 miliarde și se prevede că ea va trece de 8 miliarde în 2020 . Strategiile de dezvoltare vor trebui să se ocupe cu îmbinarea între creșterea populației, sănătatea ecosistemului, tehnolgie și accesul la resurse. Obiectivele principale ale dezvoltării sunt atenuarea sărăciei, o existență sigură, o stare bună a sănătății și a calitătii vieții, cuprinzând și îmbunătățirea statutului femeilor. Planurile de dezvoltare vor trebui să cuprindă prevederi asupra unor nevoi cum sunt siguranța hranei, serviciile esențiale, educația, prosperitatea familială, reîmpădurirea , protecția prioritară a mediului și locurile de muncă.

Preocupările demografice trebuie să facă parte din strategiile naționale pentru dezvoltarea durabilă, iar țările trebuie să elaboreze obiective și programe cu privire la populație. Țările trebuie să evalueze modul în care structura pe vârste a populațiilor va determina cerințe de resurse în viitor.

Țările trebuie să-și cunoască capacitatea de întreținere a populației la nivel național. O atenție deosebită trebuie acordată resurselor critice, cum ar fi apa, solul și factorilor de mediu cum ar fi sănătatea ecosistemului și biodiversitatea.

Lumea va avea nevoie de politici care să soluționeze atât migrațiile provocate de deteriorarea mediului cât și pe acelea care duc la o astfel de deteriorare. Dezvoltarea durabilă va necesita programe sanitare de natalitate pentru a reduce mortalitatea maternă și infantilă și pentru a pune la dispoziția bărbaților și femeilor informatiile și mijloacele necesare pentru a programa dimensiunea familiei. Lor trebuie să li se asigure, de asemenea posibilități de educatie și de muncă.

Programele demografice trebuie sprijinite de autoritățile politice, indigene, religioase și tradiționale, de sectorul privat și de comunitatea știintifică. Totodată, programele vor necesita o finanțare corespunzătoare, inclusiv ajutorul țărilor dezvoltate.

6. Protecția și promovarea

sănătătii umane

Sănătatea oamenilor depinde de existența unui mediu curat, a apei curate, de evacuarea igienică a apelor uzate și de o aprovizionare corespsunzătoare cu alimente sănătoase. Trebuie să purtăm grijă atât sănătății oamenilor cât și mediului.

Printre problemele cu care se confruntă lumea:

– Anual mor cel puțin 15 milioane de copii din cauze evitabile cum ar fi traume și asixie la naștere, infecții respiratorii acute, subnutriție etc. Tineretul este tot mai vulnerabil la consumul de droguri, la sarcină nedorită și la boli transmise pe cale sexuală;

– Cele mai multe femei din țările în curs de dezvoltare sunt lipsite de mijloacele necesare pentru a-și îmbunătăți statutul lor de sănătate și socio-economic sau pentru a ține sub control reproducerea. Ele sunt confruntate în continuare de o sărăcie crescândă, de subnutriție și de o stare generală proastă a sănătății;

Cu tot progresul vaccinurilor și al altor medicamente, mulți oameni suferă încă de boli cum sunt poliomielita, holera, tuberculoza, lepra, diareea, malaria și schistosomiaza. Acestea sunt rezultatul lipsei de locuințe, apă curată și salubritate, combinată cu o asistență sanitară necorespunzătoare;

– În multe regiuni, creșterea urbană a depășit capacitatea societății de a satisface nevoile oamenilor, lăsând sute de milioane de oameni fără condiții de existență, hrană, adăpost, corespunzătoare și fără alte servicii. Poluarea urbană duce la îmbolnăviri și la moarte, iar supraaglomerarea și locuințele insalubre contribuie la îmbolnăviri de tuberculoză, de meningită și respiratorii, precum și de alte boli.

Acest virus legat de SIDA va mări considerabil cheltuielile pentru sănătate, dar daunele prin scăderea venitului și a productivității oamenilor care muncesc vor fi și mai mari.

– Poluarea din surse cum sunt producerea și folosirea energiei, industria și transportul, afectează sănătatea a sute de milioane de oameni. În ciuda unor îmbunătățiri, degradarea mediului continuă, deoarece măsurile de combatere a poluării nu au ținut pasul cu dezvoltarea economică.

– Popoarele indigene, ale căror stiluri de viată tradiționale au fost adesea schimbate radical, suportă rate de șomaj, de locuințe insalubre, sărăcie și boală mai mari decât cele medii.

Starea bună a sănătății depinde de dezvoltarea socială, economică și spirituală și de un mediu sănătos incluzând hrană și apă sigure. Oamenii au nevoie de educație sanitară, de igienă preventivă și de medicamentele esențiale. Asistența sanitară trebuie adaptată nevoilor locale, iar oamenii să fie instruiți să întrețină și să repare local echipamentele medicale.

Obiective:

– eliminarea bolii provocată de viermele cobaiului (dracunculiaza) și a poliomielitei și combaterea oncocerchiazei ("orbirea de râu"), precum și a leprei;

– mobilizarea și unificarea eforturilor naționale și internaționale pentru combaterea infecției HIV;

– combaterea tuberculozei, mai ales a noilor variante rezistente la medicamente;

– asigurarea tratamentului infecțiilor respiratorii acute pentru 95% din copii lumii;

– introducerea de programe anti-malarie în toate țările în care aceasta constituie o problemă de sănătate semnificativă.

Fiecare țară are nevoie de un program de actiune sanitară care să cuprindă un sistem național de sănătate publică. Țările trebuie:

– să posede o veghe sanitară națională, în măsură să urmărească și să prognozeze apariția sau înmulțirea bolilor transmisibile;

– să dezvolte la nivel de comunități sisteme de asistență medicală care să satisfacă nevoile sanitare de bază pentru apă curată, hrană sigură și salubritate;

– să asigure bărbaților și femeilor aceleași drepturi și mijloace pentru a putea decide în mod responsabil numărul și intervalele dintre copii;

– să asigure copiilor asistența medicală, inclusiv imunizarea și alimentația și să-i protejeze de exploatarea sexuală sau la locurile de muncă;

– să elaboreze programe pentru combaterea formelor de poluare a aerului în spații închise sau deschise și pentru eliminarea în condiții de siguranță a deșeurilor solide.

Toate țările trebuie să dispună de programe pentru identificarea pericolelor de sănătate din mediu și să reducă riscurile. Ele trebuie să facă din apărarea mediului și a sănătății componente ale programelor naționale de dezvoltare și să-i instruiască pe oameni, să facă față pericolelor pentru sănătatea mediului.

7. Așezări umane viabile

La nivelul anului 2000, jumătate din populația lumii va trăi în orașe. Urbanizarea societătii este o parte a procesului de dezvoltare, iar orașele generează 60% din produsul național brut .

Totuși, un număr crescând de orașe prezintă simptomele crizei globale a mediului și a dezvoltării, mergând de la poluarea aerului până la locuitorii străzii lipsiți de un camin. Pentru a face viața în orașe mai viabilă, guvernele trebuie să aibă grijă ca săracii fără cămin și fără slujbă să aibă acces la pământ, la credite și la materiale de construcție ieftine. Oamenii au nevoie, de asemenea, de siguranța proprietății și de protecție legală împotriva evacuării.

Așezările ilicite și cocioabele urbane trebuie imbunătățite pentru a reduce deficitul urban de locuințe. Toate zonele au nevoie de servicii cum sunt apa curată, salubrizarea și colectare a deșeurilor, iar zonele învecinate, cu venituri mai mari, trebuie să plătească integral costul unor astfel de servicii.

Programele de construcții trebuie să pună accentul pe materialele locale, pe soluțiile eficiente energetic, pe materialele care nu dăunează sănătății și mediului, precum și pe tehnologiile cu utilizarea de muncă manuală, care să ofere de lucru cât mai multor oameni.

Transporturile folosesc cam 30% din producția comercială de energie a lumii și consumă cam 60% din productia de țiței a lumii .

Gazele de eșapament poluează aerul urban cu ozon la nivelul solului, cu pulberi, cu monoxid de carbon și cu alte gaze, toate fiind dăunătoare sănătății. Țările trebuie să reducă sărăcia urbană sprijinind sectorul economic care cuprinde multe afaceri mici. Guvernele trebuie să elaboreze un program de reînnoire urbană în parteneriat cu organizații neguvernamentale.

Pentru reducerea migrației spre orașele mari, guvernele trebuie să imbunătățească condițiile de trai din zonele rurale și să incurajeze dezvoltarea orașelor de dimensiuni mijlocii, care crează locuri de muncă și locuințe. Este nevoie de o gospodărire sănătoasă pentru a evita extinderea localităților urbane peste terenurile agricole și în regiunile fragile din punct de vedere al mediului.

Este, de asemenea, important ca așezări le să fie construite în astfel de amplasamente, după astfel de modele și cu astfel de materiale, încât să fie redus riscul pagubelor provocate de dezastre naturale cum sunt furtunile, inundațiile, cutremurele și alunecările de teren.

8. Adoptarea deciziilor pentru dezvoltarea durabilă

Modul în care cei mai mulți oameni iau deciziile fie că sunt în guverne, în afaceri sau ca indivizi separă factorii economici, sociali și de mediu.

Pentru a face opțiuni de dezvoltare care să fie eficiente economic, echitabile și responsabile din punct de vedere social, precum și sănătoase pentru mediu, trebuie înțelese legăturile dintre mediu și dezvoltare. Unele guverne au început să țină seama sistematic de impactul politicilor economice, sociale, fiscale, energetice, agricole, de transport, de comerț și de altă natură asupra mediului. Un număr mărit de grupuri participă la elaborarea deciziilor prin discuții între guvernele naționale și administrațiile locale, industrie, știință, grupuri de mediu și public.

Guvernele trebuie să creeze strategii de dezvoltare durabilă pentru a integra politicile sociale și de mediu în toate ministerele și la toate nivelele, incluzând măsurile fiscale și bugetul.

Strategiile trebuie îndreptate spre o dezvoltare economică responsabilă din punct de vedere social, protejând în același timp baza de resurse și mediul în beneficiul generațiilor viitoare. Strategiile trebuie elaborate cu cea mai largă participare posibilă.

Pentru luarea de decizii documentate, oamenii au nevoie de rapoarte regulate asupra evoluției dezvoltării durabile care să integreze condițiile economice și sociale și tendințele, cu informațiile asupra stării mediului și a resurselor naturale. Sistemele naționale de evidență trebuie să aprecieze rolul crucial al mediului ca sursă de capital natural și ca "acumulator" pentru produsele reziduale.

O mare parte din activitatea legislativă privitoare la mediu și la dezvoltare pare a fi de circumstanță și fragmentară sau este lipsită de vigoare în aplicare și actualizare. Guvernele trebuie să sprijine perfecționarea legislației pentru dezvoltare durabilă pe baza unor principii economice, sociale și de mediu sănătoase și pentru o evaluare corespunzătoare a riscului, sprijinită pe punerea în vigoare.

Prețurile, piețele și politica fiscală și economică a guvernului modelează la rândul lor atitudinile și comportarea față de mediu. Există tendința de a trata mediul ca "un bun gratuit" și de a transfera costurile daunelor pentru mediu asupra altor părți ale societății, a altor țări sau asupra generațiilor viitoare.

Costurile legate de mediu trebuie să le fie clar vizibile producătorilor și consumatorilor, iar prețurile trebuie să reflecte insuficiența și valoarea totală a resurselor. Astfel de schimbări sunt necesare în domeniile energiei, transporturilor, agriculturii, silviculturii, apei, deșeurilor, sănătății și turismului.

Țărilor ale căror economii sunt în curs de dezvoltare sau în tranziție spre sisteme de piață trebuie să li se acorde consultații și asistență tehnică pentru a folosi piețele în vederea unei dezvoltări mai durabile.

II. Conservarea și gospodărirea resurselor

9. Protecția atmosferei

Atmosfera noastră se află sub o presiune crescândă din partea gazelor cu efect de seră care amenință să schimbe clima și din partea produselor chimice care reduc stratul de ozon. Alți poluanți, cuprinzând pe aceia care provoacă ploile acide, se deplasează adesea prin atmosferă pe distanțe lungi, provocând daune asupra terenurilor și asupra apei. În multe părți ale lumii, aceste substanțe nocive traversează de multe ori frontierele naționale înainte de a se depune pe sol.

Folosirea energiei este o sursă majoră de emisii. Folosirea energiei este indispensabilă pentru dezvoltarea economică și socială și pentru o mai bună calitate a vieții. Totuși, o mare parte din energia lumii este produsă și consumată în moduri care nu pot fi menținute în cazul unei creșteri substanțiale, a cantităților totale. Combaterea emisiilor depinde de o eficiență sporită la producerea, transportul, distribuția și consumul energiei și de crearea unor sisteme energetice sănătoase pentru mediu.

În același timp este nevoie de echitate și de energie suficientă pentru a satisface consumul în creștere din țările în curs de dezvoltare. Trebuie acordată atentie și țărilor care depind în mare măsură de exportul și consumul de combustibili fosili, sau care folosesc multă energie în industriile lor. Unele țări nu dispun de alternative convenabile la combustibilii fosili.

Guvernele trebuie :

– să elaboreze metode mai precise pentru prognoza nivelelor de poluanți din atmosferă și a concentrației gazelor cu efect de seră care ar putea provca modificări ale sistemului climatic și ale mediului în ansamblul său;

– să modernizeze sistemele actuale de generare a energiei, dezvoltarea unor surse de energie noi și regenerabile cum sunt cea solară, eoliană, hidraulică, etc;

– să-i ajute pe oameni să învețe cum să dezvolte și să folosească forme de energie mai eficiente și mai puțin poluante;

– să coordoneze planurile energetice regionale astfel încât să poată fi generate și distribuite eficient forme de energie sănătoase pentru mediu;

– să promoveze avizele de mediu și alte modalități de luare a deciziilor care să integreze politicile energetice, de mediu și economice într-un mod viabil;

– să dezvolte pentru consumatori programe de etichetare a eficienței energetice.

Transporturile sunt esențiale pentru dezvoltarea economică și socială, iar cerințele vor crește fără îndoială, dar și această activitate este o sursă de emisii atmosferice.

Guvernele trebuie:

– să promoveze norme de eficientă energetică și de emisii și să urmărească creșterea gradului de conștiință publică cu privire la sistemele energetice sănătoase pentru mediu;

– să dezvolte un transport rural și urban de masă, mai economic, mai puțin poluant și mai sigur, concomitent cu o rețea de căi de comunicații sănătoase din punct de vedere al mediului;

– să încurajeze formele de transport care minimizează emisiile și efectele dăunătoare asupra mediului;

– să proiecteze așezările urbane și regionale pentru a reduce impactul transporturilor asupra mediului.

Industria asigură bunuri, servicii și locuri de muncă, dar folosirea industrială a resurselor și materialelor generează emisii atmosferice. Industria trebuie să folosească mai eficient materialele și resursele și să asigure instalații de combatere a poluării.

Unele folosințe ale terenurilor și ale mărilor pot reduce cantitatea de vegetație capabilă să preia din aer dioxidul de carbon, un gaz cu efect de seră.

Guvernele trebuie să promoveze gospodărirea și conservarea viabilă a pădurilor și ecosistemelor din mări și oceane care se constituie în capcane și rezervoare naturale pentru gazele cu efect de seră. Guvernele trebuie să se preocupe de măsurile necesare pentru protecția sănătății oamenilor, a agriculturii și a vieții din mări și oceane.

Guvernele trebuie să creeze sau să înăsprească acordurile regionale, cum este Convenția privind poluarea transfrontieră a aerului pe distanțe mari din 1979, pentru a reduce fluxul de poluanți care dăunează sănătății oamenilor și pădurilor și care acidifică lacurile și râurile. Țările trebuie să dispună și de sisteme de avertizare timpurie și de soluții în caz de poluare a aerului provocată de accidente industriale, de dezastre naturale sau de distrugerea resurselor naturale.

10. Gospodărirea viabilă a terenurilor

Cerința crescândă de suprafețe de terenuri a omenirii și de resurse naturale de pe acestea, duce la concurență și la conflicte. Pentru a satisface într-un mod viabil nevoile oamenilor, trebuie să rezolvăm aceste conflicte și să găsim căi mai efective și mai eficiente de folosire a terenurilor și a resurselor naturale.

Scopul este de a avea grijă ca terenurile să fie folosite în modalități care asigură cele mai mari beneficii durabile. Trebuie, de asemenea, să ținem seama de zonele protejate, de drepturile proprietății private și de drepturile populațiilor indigene și ale altor comunități locale.

Ținând seama de problemele de mediu, sociale, demografice și economice, guvernele trebuie să elaboreze legi, reglementări și stimulente economice pentru a încuraja folosirea și gospodărirea viabilă a resurselor de teren. Ele trebuie:

– să elaboreze politici care să țină seama de existența resurselor de teren, de dinamica populației și de interesele populației locale;

– să îmbunătățească și să aplice legi și reglementări pentru sprijinirea folosirii viabile a terenurilor și să restrângă transferul de teren arabil productiv în alte folosințe;

– să folosească tehnici de felul planificării ecologice a peisajului care să se concentreze pe un ecosistem sau pe un bazin hidrografic și să încurajeze modalitățile de existență viabile;

– să includă în gospodărirea terenurilor practicile tradiționale și indigene eficiente de folosire a terenurilor, cum ar fi păstoritul, rezervele tradiționale de teren și agricultura pe terase;

– să încurajeze participarea activă la luarea deciziilor și a acelor grupuri afectate care au fost adesea excluse, cum sunt femeile, tineretul, populația indigenă și alte comunități locale;

– să vegheze ca instituțiile care se ocupă de terenuri și de resurse naturale să integreze în planificarea lor problemele de mediu, sociale și economice.

11. Combaterea despăduririlor

Pădurile sunt o sursă de cherestea, de lemn de foc și alte bunuri. Ele joacă totodată un rol important în conservarea solului și a apei, menținând o atmosferă sănătoasă și păstrând diversitatea biologică a speciilor de plante și animale.

Pădurile sunt regenerabile și dacă sunt gospodărite într-un mod compatibil cu conservarea mediului, pot produce bunuri și servicii în sprijinul dezvoltării.

În prezent pădurile sunt amenințate în întreaga lume de o degradare scăpată de sub control și de conversia lor spre alte folosințe ca urmare a presiunii umane crescânde.

Se înregistrează o extindere a agriculturii, un pășunat excesiv, tăieri neviabile, o combatere necorespunzătoare a incendiilor și a vătămări datorate poluării aerului.

Daunele provocate pădurilor și pierderea lor conduc la eroziunea solului, reduc diversitatea biologică și habitatele viețuitoarelor sălbatice, degradează bazinele hidrografice și reduc cantitatea de lemne de foc, cherestea și de alte bunuri necesare dezvoltării umane. Ele reduc numărul de arbori care pot reține dioxidul de carbon, un gaz cu efect de seră. Supraviețuirea pădurilor depinde de recunoașterea și protejarea de către oameni a valorii lor ecologice de reglare a climei, sociale și economice. Aceste beneficii trebuie incluse în sistemele nationale de evidență economică pentru judecarea alternativelor de dezvoltare.

Există o nevoie urgentă pentru plantarea și conservarea pădurilor în țările dezvoltate și în cele în curs de dezvoltare pentru menținerea sau restabilirea echilibrului ecologic și pentru satisfacerea nevoilor umane. Guvernele naționale trebuie să colaboreze cu organizațiile comerciale și neguvernamentale, cu grupuri de oameni de știință, de tehnicieni și cu comunitățile locale, cu populația indigenă, cu administrațiile și cu publicul pentru elaborarea unor politici de conservare pe termen lung și gospodărire a pădurilor pentru fiecare zonă forestieră și pentru fiecare bazin hidrografic.

Pentru o mai bună gospodărire este nevoie, de asemenea, de mai multe informații asupra stării pădurilor.

Guvernele, împreună cu grupurile de afaceri neguvernamentale au posibilitatea:

– să planteze noi păduri pentru a diminua presiunea asupra pădurilor primare sau vechi. Să planteze printre arbori culturi valoroase pentru a spori valoarea pădurilor gospodărite;

– să creeze soiuri de arbori mai productive și mai rezistente la stresul din mediu;

– să protejeze pădurile împotriva incendiilor, dăunătorilor, a braconajului și al mineritului și să reducă poluanții care afectează pădurile, inclusiv poluarea transfrontieră a aerului;

– să folosească metode de exploatare a pădurilor mai sănătoase pentru mediu, mai eficiente și mai puțin poluante;

– să minimizeze deșeurile de lemn și să găsească utilizări pentru speciile de arbori care în prezent sunt înlăturate sau neglijate;

– să sporească prin prelucrarea secundară valoarea pentru creșterea numărului locurilor de muncă și a veniturilor pentru fiecare arbore recoltat;

– să dezvolte silvicultura urbană pentru crearea de zone verzi în toate locurile unde trăiesc oameni;

– să promoveze folosirea unor produse ale pădurii ca plantele medicinale, coloranții, fibrele, gumele, rășinile, furajele, bambusul și produsele lucrate de artizanii locali;

– să încurajeze folosințele cu impact redus asupra pădurii cum ar fi ecoturismul și livrarea organizată de materiale genetice ca acelea folosite pentru obținerea de medicamente;

– să reducă vătămarea pădurilor prin promovarea unei gospodăriri viabile a zonelor din vecinătatea arborilor.

Alături de încurajarea unei folosiri viabile a pădurilor, țările trebuie să creeze și să extindă sisteme de zone de protecție pentru conservarea anumitor păduri. Astfel de păduri trebuie să mențină sistemele ecologice, diversitatea ecologică, peisajele și habitatul viețuitoarelor sălbatice. Pădurile trebuie să fie conservate și pentru valorile lor sociale și spirituale, incluzând pe acelea ale habitatelor tradiționale ale popoarelor indigene, ale celor ce locuiesc în pădure și ale comunităților locale.

12. Combaterea deșertificării și a secetei

Deșertificarea este procesul de degradare a terenurilor provocat de variațiile de climă și impactul uman. Ea afectează îndeosebi terenurile uscate care sunt deja fragile din punct de vedere ecologic.

Cele mai evidente efecte ale deșertificării sunt degradarea pădurilor și scăderea producției de alimente. Seceta și deșertificarea au ca rezultat sărăcia și foametea. Pe la jumătatea anilor '80 în Africa SubSahariană au murit cam 3 milioane de oameni ca urmare a secetei .

Problema este foarte amplă, 70% din toate terenurile lumii -3,6 miliarde ha. sunt afectate deja de degradare . Aceasta reprezintă un sfert din terenurile din întreaga lume – o suprafață de trei ori mai mare decât Europa.

Pentru a opri răspândirea deșertificării, folosirea terenurilor pentru agricultură și pășunat trebuie să devină sănătoasă în raport cu mediul, acceptabilă social, rațională și fezabilă economic.

Unul dintre principalele instrumente de combatere a răspândirii deșeurilor este plantarea de arbori și alte plante care rețin apa și mențin calitatea solului. Plantațiile pot fi sursă pentru produse ca: cherestea, combustibil, furaje și alimente.

Pentru combaterea deșerificării guvernele trebuie:

– să adopte planuri de folosire viabilă a terenurilor și de gospodărire viabilă a resurselor de apă;

– să accelereze programele de plantare folosind specii de arbori locali cu creștere rapidă, rezistenți la secetă, precum și alte plante;

– să ajute la reducerea cererii de lemn de foc prin eficiență energetică și prin programe energetice alternative.

În zonele expuse la deșertificare și secetă agricultura tradițională și stilurile de viață pastorale sunt adesea nepotrivite și neviabile, îndeosebi în condiții de creștere a populației. Locuitorii din zonele rurale trebuie să fie instruiți cu privire la conservarea solului și a apei, la culturile acvatice, la agrosilvicultură și la irigarea pe întindere mică. Pentru sporirea conștiinței publicului asupra măsurilor necesare pentru combaterea deșertificării sunt necesare programe naționale anti-deșert.

Sărăcia este un factor major în accelerarea vitezei de degradare și deșertificare. Pentru a reduce presiunea asupra terenurilor, este necesară regenerarea terenurilor degradate și asigurarea de mijloace de existență alternative pentru populație. Trebuie organizate sisteme bancare și de credit rurale pentru a-i ajuta pe oameni să organizeze afaceri care folosesc resursele locale.

În plus, este necesară stabilirea unui sistem internațional pentru acțiuni de urgență în caz de secetă dotat cu alimente, asistență medicală, adăposturi, mijloace de transport și fonduri.

Este necesară consolidarea unor programe ca Earthwatch și Observatorul pentru Sahara și Sahel precum și a rețelelor naționale și regionale de urmărire a vremii și a apelor. Informațiile obținute de acestea vor ajuta guvernele să elaboreze planuri de folosire a terenurilor și vor asigura avertizarea timpurie a secetelor astfel încât oamenii să se pregătească din timp.

13. Dezvoltarea montană durabilă

Munții sunt surse importante de apă, energie, minerale, produse forestiere și agricole și zone de recreere. Zonele montane sunt depozite de diversitate biologică, căminul speciilor periclitate și o parte esențială a ecosistemului planetar.

Soarta ecosistemelor montane afectează jumătate din populația lumii. Cam 10% din populația Pământului trăiește în zone montane, iar aproximativ 40% ocupă bazinele hidrografice din aval .

Din Anzi până în Himalaia și din Asia de Sud-Est până în Africa Centrală, în aceste bazine hidrografice există o serioasă deteriorare ecologică. Printre cauze se află despăduririle, pășunatul excesiv al șeptelului și cultivarea terenurilor neadecvate. Gospodărirea rațională a resurselor montane și dezvoltarea socio-economică a populației din aceste zone necesită să se acționeze de urgență.

De asemenea, trebuie asigurate pentru comunitățile locale și pentru populația indigenă servicii cum sunt învățământul, asistenta sanitară și energia. Totodată, oamenii au nevoie de șanse pentru a-și câștiga existența din activități cum ar fi turismul viabil, pescuitul, mineritul nedăunător mediului și industriile casnice prelucrea plantelor medicinale și aromatice.

Guvernele trebuie:

– să promoveze măsuri de combatere a eroziunii, ieftine, simple și ușor de aplicat;

– să ofere oamenilor stimulente pentru conservarea resurselor și pentru folosirea de tehnologii inofensive pentru mediu, să-i ajute să ințeleagă care moduri de dezvoltare montană sunt viabile în legătură cu mediul și să-i implice în gospodărirea resurselor;

– să facă cunoscute informații despre variante de câștigare a existenței printre care, de exemplu, culturile vegetale, creșterea vitelor și a păsărilor, albinăritul, pescăriile, industriile sătești, și informații despre piețe și transport;

– să creeze zone protejate pentru salvarea materialului genetic sălbatic ;

– să identifice zonele sensibile care sunt mai expuse la eroziune, inundații, alunecări de teren, cutremure, avalanșe de zăpadă și alte pericole naturale și să organizeze sisteme de alertă timpurie și echipe de intervenție în caz de dezastru;

– să identifice zonele montane expuse la poluarea aerului datorită zonelor industriale și urbane invecinate;

– să creeze centre de informare cu privire la ecosistemele montane care să cuprindă competențe asupra agriculturii viabile și a practicilor de conservare unde oamenii să poată obține ajutor pentru a se instrui cu privire la dezvoltarea montană viabilă.

14. Dezvoltarea durabilă a agriculturii și a localităților rurale

Foametea constituie deja o amenințare permanentă pentru multe popoare, iar capacitatea lumii de a satisface pe termen lung cererea crescândă de alimente și alte produse agricole este incertă. În 1993, populația globală a atins 5,5 miliarde și se așteaptă ca ea să ajungă în 2025 la 8,5 miliarde, când 83% dintre oameni vor trăi în țările în curs de dezvoltare. Una dintre cele mai mari sarcini ale lumii este să mărească producția de hrană într-un mod viabil astfel încât să fie posibilă hrănirea populației globului aflată în creștere rapidă .

Agricultura trebuie să satisfacă nevoile crescânde mai ales prin mărirea productivității deoarece cea mai mare parte a celor mai bune terenuri de cultură este deja exploatată. Totodată, trebuie evitată invadarea în continuare a terenurilor, care sunt doar la limită adecvate pentru cultivare.

O agricultură și o dezvoltare durabilă vor impune în toate țările și la nivel internațional, corecturi majore ale politicilor agricole, de mediu și economice. Aceasta impune o cooperare în care să fie implicate populațiile rurale, guvernele naționale, sectorul privat și comunitatea internațională.

Sunt deja accesibile tehnici pentru sporirea producției agricole, pentru reducerea risipei de alimente și a pierderilor provocate de dăunători precum și pentru conservarea resurselor de sol și de apă, dar acestea nu sunt aplicate destul de sistematic și cu suficientă amploare. La sfârșitul acestui secol guvernele trebuie să aplice politici sănătoase bazate pe conștiința costurilor și beneficiilor pentru mediu ale diferitelor politici alternative.

Politicile de folosire viabilă a terenurilor trebuie să încurajeze planificarea la o scară suficient de mare, de exemplu pe bazine hidrografice, pentru a menține sănătatea ecosistemelor regionale. Oamenii trebuie stimulați să investească în viitorul terenurilor, acordându-li-se proprietatea și asigurându-li-se accesul la resurse, fonduri și mijloace pentru a-și comercializa produsele la prețuri rezonabile. Oamenii au nevoie de consultații și instruire în folosirea tehnologiilor și sistemelor agrotehnice care conservă și regenerează terenurile, sporind în același timp producția.

Acestea cuprind cultivarea conservantă, rotația culturilor, folosirea îngrășămintelor (inclusiv a celor organice), agrosilvicultura, terasarea și culturile mixte. Trebuie folosite atât tehnicile moderne cât și cele tradiționale de conservare.

Se înregistrează o pierdere necontenită de specii neprețuite, de plante și animale, iar eforturile de promovare a diversitătii genetice nu sunt asigurate în suficientă măsură cu fonduri și cu personal. Beneficiile cercetării și dezvoltării în crearea de soiuri de plante și în producerea de semințe, trebuie repartizate echitabil între sursele și utilizatorii de material.

Pentru a împiedica populațiile rurale sărace să folosească terenurile neadecvate, trebuie dezvoltate activități neagricole cum ar fi industriile casnice, folosirea viețuitoarelor sălbatice, pescăriile, industriile ușoare sătești și turismul.

15. Conservarea diversității biologice

Bunurile și serviciile esențiale de pe planeta noastră depind de varietatea și variabilitatea genelor, speciilor, populațiilor și ecosistemelor.

Resursele biologice ne hrănesc și ne îmbracă, ne asigură adăpost, medicamente și hrană spirituală. Aceste resurse se află în ecosistemele naturale ale pădurilor, savanelor, pășunilor și câmpurilor deschise, a pustiurilor, tundrelor, râurilor, lacurilor și mărilor. Ele se află și în câmpurile cultivate, în grădini, în băncile de gene, în grădinile botanice și zoologice.

Pierderea diversității biologice a lumii continuă mai ales ca urmare a distrugerii habitatelor, a recoltării excesive, a poluării și a introducerii necorespunzătoare de plante și animale străine. Acest declin al biodiversității este provocat mai ales de oameni și reprezintă o amenințare serioasă pentru dezvoltarea noastră.

Sunt necesare acțiuni urgente și decisive pentru conservarea și menținerea genelor, speciilor și ecosistemelor. Progresele recente din domeniul biotehnologiei arată că materialul genetic din plante, animale și microorganisme oferă posibilități pentru agricultură, pentru sănătate a și bunăstarea oamenilor, precum și pentru protecția mediului.

Guvernele, în cooperare cu Națiunile Unite, cu organizațiile neguvernamentale, cu sectorul privat și instituțiile financiare trebuie:

– să organizeze evaluări la scară națională asupra stării biodiversității;

– să elaboreze strategii naționale pentru conservarea și folosirea viabilă a diversității biologice;

– să organizeze cercetări pe termen lung asupra importanței biodiversității pentru ecosistemele care produc bunuri și beneficii pentru mediu;

– să încurajeze metodele tradiționale de agricultură, agrosilvicultură, silvicultură, gospodărirea zonelor naturale și a viețuitoarelor sălbatice care păstrează sau măresc biodiversitatea;

– să aplice o repartiție cinstită și echitabilă a beneficiilor obținute din folosirea resurselor biologice și genetice între sursele și utilizatorii acestor resurse. Populațiile indigene și comunitățile lor trebuie să participe la beneficiile economice și comerciale și:

– să protejeze habitatele naturale;

– să promoveze regenerarea ecosistemelor deteriorate și să salveze speciile amenințate și periclitate;

– să dezvolte aplicații viabile ale biotehnologiei și căi sigure și echitabile pentru transferarea ei, mai ales țărilor în curs de dezvoltare.

Guvernele, agențiile economice de afaceri și de dezvoltare trebuie să învețe mai mult cum să evalueze impactul programelor de dezvoltare asupra diversității biologice și cum să calculeze costurile pierderii acestei diversități. Proiectele care ar putea avea impact semnificativ trebuie supuse evaluării privind impactul asupra mediului, cu o largă participare a opiniei publice.

16. Managementul biotehnologiei

Biotehnologia folosește cunoștințe traditionale și tehnologie modernă pentru a modifica materialul genetic din plante, animale și microbi pentru a crea produse noi. Ea promite să aducă o contribuție semnificativă la sporirea productiei de hrană, la o mai bună reîmpădurire, la procese industriale mai eficiente, la decontaminarea apei și la înlăturarea deșeurilor periculoase.

Cele mai multe realizări din biotehnologia modernă au avut loc în lumea industrializată. Biotehnologia oferă posibilităti noi de parteneriat global între țările bogate în competență tehnologică și țările în curs de dezvoltare bogate în resurse biologice, dar lipsite de fondurile și competența necesară pentru a le folosi. Guvernele, lucrând cu organizațiile internaționale și cele neguvernamentale, cu sectorul privat și cu instituțiile academice și știintifice, trebuie să amelioreze atât soiurile de plante cât și cele de animale prin folosirea biotehnologiilor tradiționale și moderne. Populațiile indigene pot avea o contribuție însemnată și trebuie să fie părtașe la beneficiile economice și comerciale rezultate din biotehnologie.

Este nevoie de grijă pentru ca noile tehnici să nu dăuneze integrității mediului sau să creeze amenințări pentru sănătate.

Oamenii trebuie să fie conștienți atât de beneficiile cât și de riscurile biotehnologiei. Este nevoie de principii acceptate pe plan internațional asupra evaluării riscului și pentru dirijarea tuturor aspectelor biotehnologiei.

Biotehnologia trebuie dezvoltată pentru ca:

– să îmbunătățească productivitatea, calitatea nutritivă și rezistența la depozitare a alimentelor și a furajelor pentru animale;

– să pună la punct vaccinuri și tehnici pentru prevenirea răspândirii bolilor și toxinelor;

– să mărească rezistența culturilor la boli și la dăunători astfel încât să scadă necesarul de pesticide chimice;

– să elaboreze metode sigure și eficiente pentru combaterea biologică a insectelor transmitătoare de boli, în special a acelora rezistente la pesticide chimice;

– să asigure folosirea deșeurilor organice și a resturilor de plante ca surse de energie regenerabile;

– să trateze apele uzate menajere, deșeurile chimice organice și scurgerile de produse petroliere mai ieftin și mai eficient decât prin metodele tradiționale;

– să prelucreaze culturile insuficient utilizate în prezent pentru obținerea de hrană și materii prime industriale;

– să creeze soiuri mai productive de arbori repede crescători, mai ales pentru lemn de foc;

– să gospodărească resursele minerale astfel încât acestea să provoace mai puține dune mediului.

Succesul programelor de biotehnologie depinde de existența unor profesioniști cu înaltă pregătire știintifică. Este necesară reducerea "scurgerii de inteligență" din țările în curs de dezvoltare, creând programe de pregătire în domeniul tehnologiilor avansate, adaptate pentru a satisface nevoile regionale și naționale. Programele vor beneficia de finanțare pentru a permite colaborarea între cercetători din diferite țări.

17. Protecția și gospodărirea oceanelor

Oceanele inclusiv mările închise și semiînchise constituie o parte esențială a sistemului planetar ca suport al vieții. Ele acoperă o mare parte din suprafața Terrei, influențează clima, vremea și starea atmosferei și furnizează hrană și alte resurse pentru populația globului aflată în continuă creștere

Legea Mării reprezintă baza internațională pentru protecția și folosirea durabilă a mărilor. Pe de altă parte, oceanele sunt afectate de o presiune în continuă creștere din cauza poluării mediului, a pescuitului excesiv și a degradării zonelor de coastă și a recifelor de corali.

Aproximativ 70% din poluarea marină este cauzată de surse de pe uscat, din orașe, industrie, construcții, agricultură, silvicu1tură și turism .

Contaminanții care reprezintă cel mai mare pericol pentru mediul marin sunt apele uzate, produsele chimice, sedimentele, deșeurile menajere și materialele plastice, metalele, deșeurile radioactive și produsele petroliere. Unele dintre aceste materiale sunt toxice, pătrund treptat în mediu și se acumulează în organismele vii. În prezent nu există scheme globale pentru soluționarea depoluării marine provenind de la surse terestre. Poluarea provine, de asemenea, de la navigație și descărcări de deșeuri în mare. Anual cca 600.000 t produse petroliere ajung în mare ca rezultat al operațiunilor de navigație, a accidentelor și a deversărilor ilegale. Națiunile trebuie să-și asume obligația de a controla și reduce degradarea mediului marin astfel încât să mențină și să îmbunătățească capacitățile sale de producție și de întreținere a vieții.

Este necesar:

– să se anticipeze și să se prevină degradarea în continuare a mediului marin și să se reducă riscul efectelor pe termen lung sau ireversibile asupra oceanelor;

– să se asigure din vreme evaluarea prioritară a activităților care pot ave a un impact negativ important asupra mărilor;

– să se facă din protecția mediului marin o parte a strategiilor generale de mediu, economice și sociale;

– să se aplice principiul “cel ce poluează plătește“ și să se utilizeze stimulentele economice pentru reducerea poluării mărilor;

– să se îmbunătățească standardele de viață ale locuitorilor din zonele de coastă, mai ales în țările în curs de dezvoltare, astfel încât oamenii să poată contribui la protecția mediului marin și din zona litorală.

Națiunile trebuie să construiască și să întrețină sistemele de epurare a apelor uzate și să evite deversările de ape uzate în apropierea locurilor de pescuit, a zonelor de scăldat și de captare a apelor. Deversările de ape industriale necesită, de asemenea, control și epurare corespunzătoare. Țările vor face schimb de metode de gospodărire a deșeurilor, de practici agricole, de minerit, de construcții și transporturi, pentru combaterea emisiilor poluante de la surse difuze.

Țările vor lua în considerare:

– reducerea sau eliminarea deversărilor de produse chimice sintetice care prezintă pericol de acumulare la nivele periculoase pentru viețuitoarele marine;

– controlul și reducerea deversărilor de deșeuri toxice și crearea de sisteme terestre sigure, pentru depozitarea deșeurilor în locul aruncării lor în mare;

– reglementări internaționale mai stricte pentru reducerea riscului de accidente și poluare de la navele de transportat mărfuri;

– controlul deversărilor de azot și fosfor care periclitează mediul marin prin stimularea excesivă a creșterii plantelor;

– dezvoltarea practicilor de folosire a terenurilor care reduc posibilitatea de pătrundere a poluanților în râuri și mai departe, în mare;

– folosirea unor îngrășăminte și pesticide mai puțin periculoase pentru mediu și interzicerea celor dăunătoare mediului. Folosirea metodelor alternative de combaterea dăunătorilor;

– stoparea depozitărilor în oceane și a incinerării pe mare a deșeurilor periculoase. Orașele și porturile maritime și de pescuit trebuie să colecteze produsele petroliere, deșeurile chimice și menajere. Poluarea produsă de vapoare trebuie să fie controlată cu ajutorul unor reglementări mai severe.

Părți ale mediului marin, cum ar fi recifele de corali și estuarele sunt printre cele mai diverse și productive ecosisteme de pe Pământ. Ele protejează zonele de coastă și contribuie la dezvoltarea economică, energetică, a turismului și posibilităților de hrană. În multe locuri de pe glob, aceste ecosisteme se află sub stres sau sunt în pericol. Națiunile trebuie să protejeze aceste ecosisteme prin diferite metode, cum ar fi combaterea și prevenirea eroziunii și colmatării zonelor de coastă ca urmare a folosirii terenurilor, de exemplu pentru construcții. Pescuitul marin furnizează anual 80-90 mil. de tone de pește și crustacee, din care 95% din apele aflate sub jurisdicția națională. Numărul debarcaderelor de pescuit a crescut de 5 ori în ultimii 40 de ani .

Se înregistrează o creștere a pescuitului excesiv, a incursiuni1or neautorizate ale flotelor străine, a echipamentelor neadecvate care prind prea mult pește și a degradării ecosistemului. Cunoștințele privind potențialul piscicol sunt necorespunzătoare iar cooperarea dintre state pentru prevenirea pescuitului excesiv în larg este redusă. Țările trebuie să aibă grijă de rezervele de pești intens migratori și de aceea care se deplasează dincolo de frontierele și zonele economice naționale, mai ales în largul mărilor.

Națiunile trebuie să-și asume răspunderea pentru conservarea și folosirea viabilă a viețuitoarelor marine inclusiv a peștilor și mamiferelor marine, cum ar fi balenele, delfinii, delfinii bruni și focile.

Națiunile trebuie:

– să eleboreze strategii pentru folosirea viabilă a mărilor în funcție de necesitățile comunităților locale și a populației indigene;

– să dezvolte mai mult culturile acvatice, prin creșterea peștilor în porțiuni delimitate din mare;

– să negocieze acorduri internaționale pentru gospodărirea și conservarea peștilor;

– să intensifice supravegherea și respectarea reglementărilor pentru pescuit;

– să reducă pierderile la pescuitul manipularea și prelucrarea peștelui, să reducă la minimum pescuitul acelor specii care nefiind utilizate sunt adesea aruncate;

– să evalueze impactul celor mai noi practici de pescuit, asupra mediului și să utilizeze tehnologii de pescuit sigure pentru mediu;

– să interzică dinamitarea, otrăvirea și practicile distructive de pescuit;

– să protejeze anumite zone, cuprinzând recifele de corali, estuarele, zonele umede, platformele cu alge marine și alte zone marine de depunere a icrelor sau de înmulțire;

– să împiedice schimbarea pavilionului navelor ca mijloc de sustragere de la normele de conservare a peștilor;

– să controleze folosirea în largul mării a pescuitului pe scară mare cu năvod plutitor.

Încălzirea planetei din cauza modificării climei provoacă creșterea nivelului mărilor iar o creștere cât de mică poate prezenta pericole însemnate pentru insulele mici sau zonele de coastă joase. Trebuie luate măsuri de precauție pentru reducerea riscurilor și a efectelor îndeosebi în cazul insulelor mici și a zonelor joase și de coastă. Mai mult de jumătate din populația globului locuiește la o distanța de până la 60 Km de la țărmul mării, iar numărul de locuitori din aceste zone poate să crească, până în anul 2020, la 75% din populația Terrei .

Statele în curs de dezvoltare din insulele mici sunt deosebit de vulnerabile, iar unele dintre ele ar putea să dispară total din cauza creșterii nivelului mării.

Cele mai multe insule din zona tropicală sunt confruntate cu impactul imediat al cicloanelor, furtunilor și uraganelor din ce în ce mai frecvente, care sunt legate de modificările climei. Acestea au nevoie de sprijin pentru elaborarea planurilor de acțiune în caz de creștere a nivelului mării.

Insulele tropicale sunt patria multor specii unice de plante și animale și posedă culturi indigene variate și bogate în cunoștințe privind gospodărirea sănătoasă a resurselor din insule. Opțiunile de dezvoltare pentru astfel de națiuni sunt limitate din cauza suprafeței mici astfel că ele trebuie:

– să investigheze capacitatea portantă și nivelul de folosire pe care ecosistemele lor îl pot suporta pe termen lung;

– să pregătească planuri de dezvoltare durabilă care prevăd multiple utilizări ale resurselor, administrare integrată a mediului și economiei, mențin diversitatea biologică și culturală și conservă speciile periclitate și habitatele marine importante;

– să revizuiască și să modifice strategiile și practicile neviabile existente, să identifice tehnologiile care trebuie să fie eliminate din cauza pericolului pe care acestea îl reprezintă pentru ecosistemele insulare importante.

Alte țări și organizații internationale vor sprijini națiunile în curs de dezvoltare din insulele mici să proiecteze și să implementeze dezvoltarea durabilă.

18. Protecția și gospodărirea apelor dulci

Apele dulci sunt vitale pentru asigurarea apei potabile, a apei pentru agricultură, industrie, dezvoltare urbană, producerea de energie hidroelectrică, pescuit interior, transporturi, activități de agrement sau de alte tipuri de activități umane. De asemenea, sunt esențiale și pentru sănătatea naturii .

Există multe zone pe glob afectate de deficit, degradare treptată și poluare în continuă creștere a resurselor de apă dulce. Printre cauze sunt epurarea necorespunzătoare a apelor uzate menajere și industriale, dispariția unor zone naturale de colectare a apelor, despăduririle și practici agricole neadecvate, care conduc la pătrunderea pesticidelor și altor substante în ape. Calitatea și cantiatea apelor sunt deasemenea afectate de acumulări, devieri de râuri și sisteme de irigații. Toate aceste practici sunt dăunătoare ecosistemelor acvatice și prezintă un real pericol pentru resursele de viețuitoare din apele dulci.

Rezervele de hrană pentru populația în continuă creștere a Terrei depinde în mare măsură de apă, însă sistemele de irigații au păcătuit prin băltiri și acumulări de săruri care au redus fertilitatea solului.

În țările în curs de dezvoltare, o persoană din trei este lipsită de siguranța apei potabile și de servicii de salubritate, condiții de bază pentru sănătate și demnitate. În aceste țări consumul de apă contaminată provoacă cca 80% din îmbolnăviri și mai mult de o treime din totalul deceselor.

Deși mai există incertitudini în privința modificării climei pe glob, creșterea temperaturii și reducerea cantitativă a ploilor și căderilor de zăpadă vor afecta și pe mai departe balanța fragilă dintre capacitățile de alimentare cu apă și necesarul de apă în unele zone ale globului. În alte zone creșterea cantitativă a precipitațiilor va putea provoca inundații. În cazul în care încălzirea va duce la creșterea nivelului mărilor, acest fapt va provoca pătrunderea apelor sărate în estuare și acviferele litorale, precum și inundarea zonelor joase, îndosebi a insulelor. Declarația ministerială a celei de-a doua Conferințe privind clima pe glob, afirmă că “impactul posibil al acestor modificări de climă poate prezenta o amenințare de amploare încă necunoscută până acum asupra mediului … și poate chiar afecta supraviețuirea unor state pe insulele mici, zone întinse de coastă, zone aride și semiaride.”

Pentru a face față pericolelor multiple, trebuie să se găsească metode adecvate de alimentare cu apă de calitate corespunzătoare pentru fiecare cetățean al planetei.

Pentru aceasta, activitățile umane trebuie să fie adaptate pentru a corespunde limitelor din natură, astfel încât să se poată păstra funcționarea normală a ecosistemelor.

Modalitatea de asigurare a apei necesare și a serviciilor de salubritate necesare pentru toată populația constă în adoptarea dictonului "mai bine puțin pentru toți, decât mult pentru puțini". O strategie realistă de a face față necesităților prezente și viitoare de apă este dezvoltarea unor servicii puțin costisitoare, dar corespunzătoare care pot fi introduse și întreținute la nivelul comunității.

Un termen realist pentru realizarea alimentării cu apă pe tot globul este anul 2025 . Aceasta se poate realiza prin dezvoltarea unor servicii puțin costisitoare care pot fi realizate și întreținute la nivelul comunității. Un proiect provizoriu de obiective pentru anul 2000 cuprinde:

– furnizarea pentru ficare locuință din mediul urban, a cel puțin 40 l de apă potabilă pe persoană și zi;

– asigurarea serviciilor de salubritate pentru 75% din populația urbană;

– existența unor standarde în vigoare pentru deversarea apelor uzate orășenești și industriale;

– asigurarea accesului întregii populații din mediul rural la apă potabilă și servicii de salubritate, menținând în același timp, specificul local al mediului.

Pentru asigurarea alimentării cu apă și a serviciilor de salubritate sunt necesare abordări diverse:

– aprofundarea cercetărilor privind cantitatea și calitatea apei care va fi disponibilă pentru nevoile crescânde ale populației și economiei;

– gospodărirea apelor trebuie să recunoască necesitatea protejării integrității ecosistemelor acvatice și să prevină degradarea acestora la nivel de bazin hidrografic. Protecția apelor trebuie să adopte o abordare precaută în scopul reducerii și prevenirii poluării;

– națiunile trebuie să identifice și să protejeze resursele de apă și să aibă grijă ca apa să fie utilizată rațional, pe o bază viabilă;

– trebuie să devină obligatorie elaborarea de evaluări ale impactului asupra mediului a tuturor programelor importante de dezvoltare a resurselor de apă, proiecte care pot inrăutăți calitatea apei și ecosistemele acvatice;

– trebuie dezvoltate sursele alternative de apă dulce, inclusiv prin desalinizarea apei de mare, captarea apei de ploaie, îndeosebi pe insulele mici, reutilizarea apelor uzate și recirciclarea apei. Aceste programe trebuie să utilizeze tehnologii puțin costisitoare accesibile țărilor în curs de dezvoltare; în dezvoltarea și utilizarea resurselor de apă, trebuie să se acorde prioritate satisfacerii cerințelor de bază ale populației și asigurării securității ecosistemelor;

– o premisă pentru gospodărirea durabilă a apei ca resursă vulnerabilă și rară este obligația de a calcula corect costul real al apei în cursul elaborării și dezvoltării tuturor proiectelor;

– națiunile trebuie să protejeze suprafetele împădurite ale bazinelor hidrografice și să reducă la minimum impactul asupra apei al substantelor poluante din agricultură ;

– trebuie manifestată grija ca piscicultura și pescuitul să nu prezinte nici un pericol pentru ecosistemele acvatice;

– animalele din crescătorii au nevoie de alimentare cu apă corespunzătoare, iar calitatea apei trebuie să fie protejată împotriva contaminării cu dejecții de la animale;

– noile programe de irigare care pot avea un impact semnificativ asupra mediului, trebuie să fie supuse unei evaluări corecte din punct de vedere al acțiunii asupra mediului în faza de proiectare.

Lumea are nevoie de mai mulți oameni bine pregătiți care să evalueze, și să dezvolte sistemele de alimentare cu apă dulce și să administreze proiectele de gospodărire a apei pentru o utilizare viabilă. Țările sărace au nevoie, în special, de acces la tehnologiile care să le permită evaluarea propriilor resurse de ape.

19. Utilizarea în siguranță a produselor chimice toxice

Produsele chimice sunt folosite în toată lumea și sunt necesare pentru a satisface nevoi sociale și economice, dar trebuie făcut mai mult pentru a reduce impactul lor asupra mediului și sănătății oamenilor.

Unele dintre zonele industriale importante din lume sunt atât de contaminate cu produse chimice, încât prezintă pericol pentru sănătatea populației, pentru structurile genetice și capacitatea de reproducere. În plus, poluarea la mare distanță afectează clima și atmosfera Pământului.

Traficul ilegal de produse toxice și periculoase presupune livrarea unor produse chimice considerate toxice într-o țară, către alte țări, adesea în curs de dezvoltare.

În prezent există cca. 100.000 de produse chimice cu largă utilizare, însă, numai aproximativ 1.500 dintre ele acoperă 95% din producția mondială . Cu toate acestea lipsesc datele de bază pentru evaluarea riscului pe care îl prezintă aceste produse chimice asupra mediului și sănătății umane.

Produsele chimice pot fi utilizate în mod eficient din punct de vedere al costului și în deplină siguranță, însă cele mai multe țări, mai ales cele în curs de dezvoltare, nu au capacitatea de a manipula produsele chimice în condiții de siguranță. Țările au nevoie să dezvolte și să împărtășească expertiza pentru evaluarea riscului pe care îl prezintă produsele chimice.

Guvernele pot ține sub control noxele chimice prin prevenirea poluării, inventarierea emisiilor, marcarea produselor, limitarea folosirii, elaborarea procedurilor de manipulare în siguranță și a normelor de expunere a persoanelor.

Aceste guverne pot retrage treptat din uz, sau pot interzice produsele chimice cu grad mare de risc, considerate toxice, persistente sau bioacumulative și pe acelea care nu pot fi controlate în mod corespunzător. Guvernele trebuie să ia în considerare strategiile bazate pe principiul răspunderii producătorului. Riscurile pot fi reduse prin folosirea unor produse chimice puțin toxice sau prin adoptarea unor tehnologii fără produse chimice.

Guvernele trebuie să reconsidere pesticidele a căror omologare a fost bazată pe criterii considerate în prezent ca insuficiente sau depășite și să le înlocuiască cu alte metode de combatere a dăunătorilor, cum ar fi combaterea biologică.

Guvernele trebuie să furnizeze populației informații privind noxele chimice pe înțelesul utilizatorilor acestor materiale. În afară de aceasta, lumea are nevoie de un sistem de marcare a produselor chimice periculoase prin folosirea unor simboluri ușor inteligibile. Țările au nevoie de asemenea de centre de urgență, inclusiv centre de control a otrăvurilor.

Industriile vor trebui:

– să dezvolte un cod internațional de principii pentru furnizarea de informații privind riscurile potențiale și practicile de evacuare finală nedăunătoare pentru mediu;

– să adopte programe legate de dreptul populației de a fi informată, care să furnizeze informații privind emisiile accidentale și emisiile anuale obișnuite de produse chimice toxice;

– să asigure ca gospodărirea produselor chimice să fie la fel de riguroasă în toate țările.

În prezent nu există nici un acord global privind circulația produselor toxice sau periculoase. Guvernele trebuie să controleze exportul produselor chimice interzise sau limitate și să furnizeze informații cu privire la acest tip de export către țările importatoare. În cadrul comerțului cu substanțe chimice vor exista responsabilități mixte între națiuni.

20. Gospodărirea deșeurilor periculoase

Deșeurile periculoase sunt constituite din deșeuri toxice, inflamabile, explozive, infecțioase, corozive, radioactive sau altele care introduse sau menținute în mediu, pot dăuna acestiua, plantelor, animalelor sau omului .

Sănătatea populației și a mediului sunt afectate de o cantitate din ce în ce mai mare de deșeuri periculoase, dar multe țări nu dispun de expertiza necesară pentru rezolvarea acestei probleme. Adesea guvernele nu au informații referitoare la gradul și tipul de poluare înregistrată și riscul pe care îl prezintă pentru populație și mediu.

Toate planurile naționale de protecție a mediului trebuie să includă obiective pentru reducerea deșeurilor periculoase. Este nevoie de programe care să identifice deșeurile și efectele lor potențiale, să le reducă la minimum și să le trateze în condiții de siguranță. Ele trebuie să se bazeze pe principiul "cel care poluează plătește" .

Se va acorda prioritate modificării proceselor industriale, ceea ce va include stabilirea unor obiective de reducere a cantității de deșeuri periculoase generate pe unitatea de produs. Guvernele vor colabora cu sectorul industrial în campaniile de reducere la minimum a deșeurilor periculoase și de reducere a altor emisii. Sectorul industrial are de jucat un rol cheie și trebuie să promoveze metode mai curate de producție la scară largă și să se asigure că standardele pentru deșeuri periculoase nu sunt diferite de la o țară la alta.

Guvernele trebuie să identifice urgent amplasamentele locurilor de evacuare a deșeurilor și grupurile de populație expuse la risc ridicat și să ia măsuri de remediere, inclusiv de curățire a amplasamentelor.

Guvernele trebuie:

– să pretindă și să ajute sectorul industrial să conceapă metode curate de productie și tehnologii de prevenire și de reciclare;

– să încurajeze eliminarea treptată a proceselor care prezintă un risc foarte mare din cauza deșeurilor periculoase;

– să organizeze cu firmele industriale existente audieri pe teme de mediu în scopul îmbunătățirii metodelor de gospodărie a deșeurilor din sectorul industrial existent;

– să-i facă pe producători răspunzători pentru evacuarea sigură pentru mediu a deșeurilor periculoase pe care le generează;

– să stabilească programe de informare a publicului și instruire pentru personalul din industrie și cel guvernamental cu privire la problemele deșeurilor periculoase și în mod deosebit referitoare la reducerea deșeurilor ;

– să construiască centre de tratare pentru deșeuri periculoase, la nivel național sau regional. Industria trebuie să trateze, să recicleze, să reutilizeze și să evacueze deșeurile în amplasamentele în care sunt generate sau în apropierea acestora.

Guvernele trebuie să se asigure că sectorul militar se conformează normelor naționale de mediu pentru tratarea și evacuarea deșeurilor periculoase. Țările dezvoltate trebuie să promoveze trasferul către țările în curs de dezvoltare a tehnologiilor sigure pentru mediu, și a know-how-ului pentru tehnologii curate, precum și a metodelor de producție cu deșeuri puține. O parte din deplasarea deșeurilor periculoase implică manevre ilegale, îndreptate deseori spre țările în curs de dezvoltare. Guvernele trebuie să interzică exportul deșeurilor periculoase către țările care nu dispun de echipamente pentru manipularea acestor deșeuri în condiții sigure pentru mediu. Guvernele trebuie să vegheze ca livrările de deșeuri periculoase destinate pentru recuperare să fie prelucrate prin sisteme de reciclare sănătoase din punct de vedere ecologic și economic. Țările trebuie să creeze sisteme de alarmare pentru detectarea traficului ilegal de deșeuri periculoase.

21. Gospodărirea deșeurilor solide și a apelor uzate orășenești

Creșterea rapidă a cantităților de gunoaie și de ape uzate orășenești reprezintă o amenințare pentru sănătatea populapei și a mediului. Anual mor cea 5,2 miI. oameni, dintre care cea. 4 mil. copii, din cauza bolilor provocate de deversarea sau evacuarea necorespunzătoare a apelor uzate sau a deșeurilor solide .

Deșeurile urbane poluează aerul, apa și solul pe suprafețe întinse. În țările în curs de dezvoltare sunt supuse tratării mai putin de 10% din cantitatea de deșeuri orășenești iar dintre acestea numai o mică parte sunt tratate conform unor standarde acceptabile. Până la sfârșitul secolului, cca. 2 miliarde de oameni vor fi lipsiți de servicii de salubritate de bază, iar cea. jumătate din totalul popualției urbane din țările în curs de dezvoltare nu va dispune de metode adecvate de evacuare a deșeurilor .

Consumul neviabil, îndeosebi în țările industrializate, are ca urmare creșterea continuă a cantității și varietății deșeurilor, ceea ce ar putea duce, până în anul 2025 la cantități de deșeuri de patru până la cinci ori mai mari decât în prezent. Până la sfârșitul deceniului, costul evacuării deșeurilor s-ar putea dubla sau tripla, cu deosebire în țările industrializate, pe măsură ce amplasamentele de evacuare se epuizează iar reglementările de mediu devin mai severe. Taxele pentru gospodărirea deșeurilor trebuie să asigure ca cel care produce deșeuri să plătească întregul preț al evacuării în siguranță pentru mediu. Aceste măsuri vor duce la creșterea eficienței reciclării deșeurilor și a valorificării resurselor.

Cea mai bună modalitate de rezolvare a problemelor legate de deșeuri este cea de prevenire a formării acestora, îndeosebi prin modificarea stilurilor de viață, precum și a modalităților de producție și consum. Sunt necesare planuri naționale care să reducă la minimum producerea deșeurilor și să dea asigurări privind reutilizarea, reciclarea, colectarea și tratarea în siguranță a deșeurilor. Trebuie elaborate programe de ținere sub control al deșeurilor în cooperare cu administrațiile locale, cu oamenii de afaceri, organizațiile neguvernamentale și cu grupurile de consumatori. Țările industrializate trebuie să aibă programe pentru stabilizarea sau reducerea producției de deșeuri până în anul 2000. Țările în curs de dezvoltare vor acționa în vederea realizării acestor scopuri prin metode care să nu pericliteze planurile lor de dezvoltare. Guvernele trebuie să asigure stimulente pentru reciclare și să finanțeze programe pilot, cum ar fi industriile de reciclare la scară mică sau casnică, producerea de compost, irigarea cu ape uzate epurate și producerea de energie din deșeuri. Guvernele trebuie să elaboreze directive pentru reutilizarea în siguranță a deșeuri lor și pentru încurajarea piețelor pentru produse reciclate și refolosite.

Pentru încurajarea industriei în vederea reproiectării producției și reducerii deșeurilor și pentru ca, consumatorii să se orienteze spre materialele care pot fi refolosite în siguranță e necesară educația publicului, reglementări și stimulente financiare.

22. Gospodărirea deșeurilor radioactive

Având în vedere riscurile lor potențiale, este importantă gospodărirea în siguranță și nedăunătoare pentru mediu a deșeurilor radioactive, inclusiv reducerea lor la minimum, transportul și evacuarea lor finală.

Riscul radio logic și de securitate prezentat de deșeurile radioactive variază de la foarte redus (pentru cele cu durată scurtă de existență, și cu nivel de radioactivitate scăzut) până la foarte mare (pentru deșeurile cu nivel ridicat de radio activitate). Anual, de la generarea energiei nucleare rezultă cca 200.000 m3 de deșeuri cu nivel scăzut sau mediu și 10.000 m3 de deșeuri cu nivel ridicat de risc și combustibil nuclear uzat. Cantitatea acestor deșeuri este în continuă creștere, întrucât noi centrale nucleare,vor intra în funcțiune, iar altele sunt scoase din funcțiune.

Folosirea substanțelor radioactive în medicină, cercetare și industrie produce anual, în fiecare țară, o cantitate mult mai mică de deșeuri, de obicei cîteva zeci de metri cubi sau mai puțin, însă utilizarea substanțelor radioactive este în creștere și din acest motiv și cantitatea de deșeuri. Sunt necesare măsuri severe pentru ca acestea să nu producă vătămări.

Țările ar trebui să coopereze cu organizațiile internaționale pentru:

– promovarea unor modalități de reducere la minimum și de limitare a generării de deșeuri radioactive;

– asigurarea depozitării în siguranță, prelucrarea, condiționarea, transportul și evacuaraea finală a acestui tip de deșeuri;

– asigurarea asistenței tehnice pentru țările în curs de dezvoltare în scopul de a le ajuta să manipuleze deșeurile sau pentru a ușura returnarea de către aceste țări a deșeurilor radioactive către cei care le-au produs;

– promovarea planificării corespuzătoare pentru gospodărirea deșeurilor radioactive, nedăunătoare pentru mediu eventual prin includerea evaluării impactului asupra mediului;

– sporirea eforturilor pentru implementarea Codului de Practici de Transport al Deșeurilor Radioactive și luarea în considerare a oportunității unor acorduri obligatorii;

– încurajarea activității de finalizare a studiilor cu privire la înlocuirea actualului moratoriu voluntar privind evacuarea în mare a deșeuri lor cu grad redus de radioactivitate prin interzicerea acestei acțiuni;

– descurajarea sau interzicerea depozitării sau deversării deșeurilor radioactive în zonele de coastă sau în largul mărilor cu excepția cazurilor în care este sigur că acestea nu prezintă riscuri inacceptabile pentru populație și mediul marin;

– a nu exporta deșeuri radioactive în tările care interzic importul acestui tip de deșeuri.

Este important să se acorde sprijin profesional și financiar țărilor în curs de dezvoltare care au programe nucleare. Pentru fiecare țară, cheltuielile pentru gospodărirea și evacuarea deșeurilor radioactive sunt foarte mari și vor varia în funcție de tehnologiile folosite.

III. Consolidarea rolului principalelor grupuri sociale

23. Preambul la: Consolidarea rolului principalelor grupuri sociale

Guvernele au aderat la un mare număr de strategii, obiective și mecanisme din Agenda 21, dar este necesară angajarea și participarea efectivă a tuturor grupurilor sociale pentru ca aceste obiective să poată fi realizate. Participarea largă a populației la dezvoltarea strategiilor împreună cu creșterea gradului de responsabilitate, sunt condiții esențiale pentru realizarea dezvoltării durabile. Indivizii, grupurile și organizațiile au nevoie să cunoască și să participe la luarea deciziilor privind mediul și dezvoltarea, în special la deciziile care pot afecta comunitățile respective.

Pentru ca oamenii să poată lua decizii fundamentale, guvernele trebuie să permită accesul acestora la toate informațiile importante referitoare la mediu și la problemele de dezvoltare.

Aceasta presupune și accesul la informații privind produsele și activitățile care au sau ar putea avea impact semnificativ asupra mediului și la informații privind măsurile de protecție a mediului.

Capitolele 24-35 descriu acțiunile necesare, îndeosebi din partea guvernelor, pentru întărirea parteneriatului cu grupurile sociale principale pentru realizarea dezvoltării durabile pe planeta noastră.

24. Femeile și dezvoltarea durabilă

Femeile au cunoștințe și experiență considerabilă in domeniul gospodăririi și conservării resurselor naturale. Cu toate acestea, rolul femeii în realizarea dezvoltării durabile a fost limitat prin bariere cum ar fi discriminarea și interzicerea accesului la învățătură, la pământ și la locuri de muncă.

Guvernele trebuie să elaboreze strategii de dezvoltare, până în anul 2000, în vederea eliminării obstacolelor constituționale, legale, administrative, culturale, educaționale, sociale și economice din calea participării depline a femeilor la viața publică și dezvoltarea durabilă.

Țăriie trebuie să mărească proporția de femei aflate în funcție de decizie, planificatori, cercetători, consilieri tehnici, manageri și activiști în domeniul mediului sau al dezvoltării. Este important să se elimine analfabetismul în rândul femeilor, și să se asigure accesul universal al fetelor la educație primară și secundară, sporirea învățământului postliceal pentru femei în domeniul științei și tehnologiei.

Pentru promovarea capacității femeilor de a juca un rol mai mare în dezvoltarea durabilă, guvernele trebuie:

– să asigure participarea femeilor la gospodărirea ecosistemelor naționale și internaționale și la combaterea degradării mediului;

– să asigure o asistență medicală cuprinzătoare, inclusiv asistența prenatală și posibilitatea alăptării naturale precum și informații privind sănătatea mamei și a copilului, planificarea familială și responsabilitatea părinților;

– să ajute la reducerea muncilor grele pentru femei și fete atât acasă cât și în exterior, prin colaborarea cu patronii și cu alte organizații pentru înființarea de creșe și grădinițe;

– să permită accesul femeilor la toate formele de credit, mai ales în sectorul oficial;

– să asigure femeilor, dreptul la proprietate, la mijloace de producție și materiale necesare în agricultură;

– să ia toate măsurile necesare pentru eliminarea violenței împotriva femeilor, să acționeze pentru înlăturarea imaginilor, stereotipelor, a atitudinilor și prejudecăților negative persistente îndreptate împotriva femeilor;

– să dezvolte conștiința de consumator în rândul femeilor în scopul eliminării consumurilor neviabile cu precădere în țările industrializate. Aceasta îi va incuraja pe producători să ofere produse care sunt mai sănătoase pentru mediu și societate;

– să înceapă să țină evidența muncii neplătite, inclusiv a activităților "casnice" atunci când se evaluează starea economiei.

25. Copiii și tineretul în cadrul dezvoltării durabile

Tineretul reprezintă circa o treime din populatia globului și are nevoie de dreptul la cuvânt pentru determinarea propriului viitor. Rolul activ al tinerilor în protecția mediului și participarea la luarea unor decizii în domeniul mediului și dezvoltării este esențial din punct de vedere al succesului pe termen lung.

Planurile de dezvoltare trebuie să asigure un viitor sigur pentru tineret, inclusiv un mediu sănătos, un nivel îmbunătățit de viață, educație și locuri de muncă.

Nivelul educațional va crește astfel încât, mai mult de jumătate din populația tânără din orice țară să aibe posibilitatea să urmeze școli secundare sau o pregătire profesională superioară. Studenții trebuie să fie instruiți pe durata cursurilor asupra problemelor de mediu și de dezvoltare durabilă.

Guvernele trebuie să consulte tineretul și să permită participarea acestuia la luarea unor decizii care afectează mediul. De asemenea, tineretul va trebui să fie reprezentat la întrunirile internaționale și să participe la elaborarea și adoptarea deciziilor în cadrul ONU. Copiii reprezintă aproape jumătate din populația multor țări în curs de dezvoltare. Atât în țările industrializate cât și în cele în curs de dezvoltare, copiii sunt foarte afectați de efectele degradării mediului.

Țările trebuie să combată abuzurile privind încălcarea drepturilor omului îndreptate împotriva tineretului, și în special împotriva femeilor și vor avea grijă de sănătatea copiilor, de asigurarea hranei necesare, de educație și protecție împotriva poluării și substanțelor toxice. Strategiile de dezvoltare trebuie să se preocupe de asigurarea dreptului tineretului de a se bucura de resursele naturale.

26. Consolidarea rolului populației indigene

Pentru menținerea bunăstării lor populațiile indigene, care reprezintă o parte importantă din populația globului, depind de resursele regenerabile.

În decursul multor generații, ele au dobândit cunoștiințe științifice tradiționale și mistice privind ținuturile, resursele naturale și mediul lor. Capacitatea populațiilor indigene de a practica pe teritoriile lor dezvoltarea durabilă a fost limitată de factori economici, sociali și istorici.

Guvernele trebuie să recunoască faptul că teritoriile indigene au nevoie de protecție împotriva activităților care periclitează mediul precum și a acelor activități pe care populația le consideră inadecvate din puct de vedere social și cultural. Trebuie să existe modalități naționale de dezbatere și soluționare pentru probleme care afectează popularea terenurilor și utilizarea resurselor.

Unele populații indigene ar putea avea nevoie de un control sporit și de autoadministrarea teritoriilor lor de asemenea aceste populații trebuie să participe la deciziile de dezvoltare care le afectează și la crearea de zone protejate, cum ar fi parcurile.

Guvernele trebuie să includă în legislația națională drepturile și responsabilitățile populației indigene. Țările pot de asemenea să adopte legi și strategii de păstrare a practicilor tradiționale și să protejeze proprietatea indigenă, inclusiv ideile și cunoștințele acestora. Populațiilor indigene trebuie să li se permită participarea activă la elaborarea legilor și strategiilor naționale privitoare la gospodărirea resurselor sau la alte procese de dezvoltare care o afectează.

Guvernele și organizațiile internaționale trebuie să recunoască valorile, cunoștințele tradiționale și practicile de gospodărire a resurselor folosite de populațiile indigene pentru administrarea mediilor lor și să aplice aceste cunoștințe în alte zone în care are loc dezvoltarea. Ele trebuie de asemenea, să furnizeze populației indigene tehnologii corespunzătoare pentru creșterea eficienței în gospodărirea propriilor resurse.

27. Parteneriatul cu organizații neguvernamentale

Organizațiile neguvernamentale au rol vital în elaborarea și implementarea democrației. Independența față de guvern și alte sectoare ale societății este unul din atributele lor de bază. În afară de independență, organizațiile neguvernamentale dispun de expertiză diversificată și bine stabilită în domeniile necesare pentru implementarea dezvoltării durabile, sănătoasă pentru mediu și social responsabilă.

În consecință, rețeaua mondială a organizațiilor neguvernamentale va trebui să fie recunoscută și sprijinită ca partener în implementarea Agendei 21. Aceste grupuri pot avea un rol important în sprijinirea societății pentru a accepta renunțarea la modelele de dezvoltare nedurabilă.

Atât sistemul ONU cât și guvernele separat vtrebuie să invite organizațiile neguvernamentale să se implice în elaborarea strategiilor și deciziilor pentru dezvoltarea durabilă. Ele vor trebui de asemenea să facă din organizațiile neguvernamentale participante în procesul de revizuire și evaluare a modului în care este pusă în practică Agenda 21. Acestor organizații li se va înlesni accesul la datele și informațiile de care au nevoie pentru a putea sprijini dezvoltarea durabilă. Guvernul trebuie să încurajeze parteneriatul, organizațiile neguvernamentale și autoritățile locale pentru dezvoltarea durabilă.

ONU va trebui să urmărească ca toate agențiile sale să se inspire din experizele efectuate de organizatiile neguvernamentale și, de asemenea, va trebui să-și revizuiască sprijinul financiar și administrativ acordat acestor organizații în vederea consolidării rolului lor ca parteneri. Guvernele vor trebui să implice organizațiile neguvernamentale în planurile de dezvoltare durabilă, folosind cât mai bine posibilitățile lor în domenii, cum ar fi educația, reducerea nivelului de sărăci și protecția și reabilitarea mediului. Constatările organizațiilor neguvernamentale vor trebui să fie utilizate de guverne în elaborarea strategiilor de durabilitate.

Țările vor trebui să asigure ca organizațiilor neguvernamentale să li se permită să formeze grupuri consultative. Guvernele au de asemenea, nevoie de legi care să acorde organizațiilor neguvernamentale dreptul de a întreprinde acțiuni legale pentru protejarea interesului public.

Organizațiile neguvernamentale, în special cele din țările în curs de dezvoltare, vor avea nevoie de fonduri suplimentare importante care să le ajute să contribuie la dezvoltarea durabilă și să urmărească progresele în privința Agendei 21.

Autoritățile locale

Multe dintre problemele și soluțiile cuprinse în Agenda 21 își au punctul de pornire în activitățile locale, astfel încât autoritățile locale au de jucat un rol cheie în înfăptuirea dezvoltării durabile.

Autoritățile locale, cum ar fi consiliile municipale, construiesc și întrețin sistemele de alimentare cu apă potabilă. Ele supraveghează sistematizarea locuințelor și dezvoltarea industrială, elaborează strategiile locale de mediu și ajută la implementarea strategiilor naționale de mediu.

În calitatea sa de cel mai apropiat nivel oficial față de populație, ele joacă un rol vital în educarea și mobilizarea publicului în vederea realizării dezvoltării durabile. Până în 1996, fiecare autoritate locală a trebuit să consulte cetățenii și să elaboreze o Agenda 21 locală pentru comunitate. Oficialitățile locale vor trebui să consulte cetățenii și comunitatea, organizațiile industriale și comerciale pentru colectarea de informații și realizarea unui consens privind dezvoltarea durabilă.

Acest consens îi va ajuta să reconsidere programele, strategiile, legile și reglementările locale pentru realizarea obiectivelor Agendei 21. Procesul de consultare va spori conștientizarea populației în legătură cu problemele dezvoltării durabile. În decursul anilor, eforturile locale vor începe să se asocieze la nivel internațional, astfel încât oamenii să-și împărtășească informații, idei și consultanță la nivel comunitar.

Organizații ca Centrtul ONU pentru Așezări Umane trebuie să colecteze informații privind strategiile locale. Sprijinul trebuie să vină și din partea Programului Natiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), Programul Națiunilor Unite pentru Mediu (PNUE), Uniunea Internațională a Autorităților Locale, Asociația Mondială a Marilor Metropole, Summitul Orașelor Mari din Lume și Organizația Orașelor Unile.

29. Muncitorii și sindicate

Muncitorii vor fi cei mai afectați de modificările necesare pentru realizarea dezvoltării durabile. Sindicatele care au experiență în activitatea de transformări industriale au un rol vital în realizarea dezvoltării durabile. Ele consideră ca priorități, protecția locurilor de muncă în relație cu mediul, precum și promovarea dezvoltării social responsabile. Guvernele, comerțul și industria trebuie să încurajeze participarea activă și competentă a muncitorilor și sindicatelor la elaborarea și implementarea strategiilor de mediu și de dezvoltare atât la nivel național cât și la nivel internațional. Aceste strategii vor afecta politicile locurilor de muncă, strategiile industriale, programele relațiilor de muncă și transferul de tehnologii.

Obiectivul este utilizarea deplină a forței de muncă, ceea ce va contribui la o existență viabilă în siguranță, la un mediu curat și sănătos, la locul de muncă și în afara locului de muncă. Trebuie constituite grupuri incluzând muncitori, patroni și reprezentanți ai guvernelor pentru a rezolva probleme de siguranță, igienă, conștientizare ecologică și dezvoltare durabilă.

Sindicatele și patronatul trebuie să elaboreze strategii comune de mediu, priorități pentru îmbunătățirea mediului, la locul de muncă și a performanțelor ecologice ale întregii activități. Sindicatele trebuie să elaboreze strategii de dezvoltare durabilă și trebuie să încheie mai multe contracte colective care să aibe ca scop realizarea viabilității. Există necesitatea sporirii muncii de educare și perfecționare atât în domeniul protecției și securității, muncii cât și pentru deprinderi de trai viabil. Pentru ca muncitorii să-și aducă întreg sprijinul la dezvoltarea durabilă, guvernele și patronatul trebuie să promoveze drepturile muncitorilor la libertatea de asociere și organizare.

30. Comerțul și industria

Un management responsabil poate avea rol important în îmbunătățirea eficienței utilizării resurselor, în reducerea la minimum a deșeurilor și în protecția calității mediului și sănătății umane.

Trebuie să se acorde prioritate maximă gospodăririi mediului, deoarece acest domeniu este cheia realizării dezvoltării durabile. Ca parte a acestei mișcări comerțul și industria trebuie să dezvolte tehnici și tehnologii care reduc impactul negativ asupra mediului. Prețul bunurilor și serviciilor trebuie să reflecte din ce în ce mai mult costul ecologic al producerii, folosirii, reciclării și evacuării lor.

Unii manageri conștienți aplică deja un mod de gestiune a producției pentru gospodărirea și utilizarea resurselor. Ei încurajează deschiderea și dialogul cu salariații și publicul și sprijină verificarea și evaluarea factorilor de mediu în vederea punerii de acord cu legile și reglementările în vigoare. Ei adoptă în mod voluntar măsuri pentru ca activitățile pe care le desfășoară să producă un impact minim asupra sănătății umane și a mediului. Intreprinderile (firmele) trebuie să raporteze anual asupra performanțelor ecologice și asupra modului de utilizare a energiei și resurselor naturale.

Ele trebuie să adopte coduri de conduită în domeniul mediului, cum ar fi carta comercială privind Dezvoltarea Durabilă a Camerei Internaționale de Comerț și Programul de Asistență Responsabilă în industria chimică.

Guvernele trebuie:

– să utilizeze stimulente economice, legi, norme și o administrare mai direcționată pentru promovarea unor intreprinderi conduse viabil cu o producție mai curată;

– să încurajeze crearea unor fonduri pentru proiecte de dezvoltare durabilă;

– să coopereze cu firmele comerciale, industriale, universitățile și organizațiile internaționale pentru promovarea instruirii privind aspectele ecologice ale managementului întreprinderilor.

Intreprinderile comerciale și industriale trebuie:

– să dezvolte strategii pentru introducerea de tehnologii și produse cu impact redus asupra mediului;

– să asigure gospodărirea responsabilă și etică a tehnologiilor produselor și proceselor din punct de vedere al sănătății, securității muncii și mediului;

– să faciliteze accesul țărilor în curs de dezvoltare la tehnologiile sigure pentru mediu fără să perceapă taxe prohibitive;

– să încurajeze sucursalele lor din străinătate să modifice tehnologiile pentru a se putea adapta la condițiile ecologice locale și să împărtășească guvernelor informațiile pe care le dețin;

– să creeze colaborări în vederea sprijinirii personalului din companiile mai mici să capete deprinderi de afaceri;

– să înființeze consilii naționale pentru dezvoltare durabilă, atât în cadrul sistemului economiei de stat cât și în sectorul particular incluzând întreprinderile mici, cum ar fi cele artizanale;

– să intensifice cercetarea și dezvoltarea tehnologiilor sigure pentru mediu și a sistemelor de gospodărire a mediului.

Intreprinderile comerciale și industriale, inclusiv corporațiile internaționale și organizațiile lor reprezentative, au un rol deosebit în sprijinirea realizării obiectivelor propuse de Agenda 21 pentru dezvoltarea durabilă.

31. Oamenii de știință și tehnologii

Este important pentru oricine, de la oameni politici până la publicul obișnuit, să înțeleagă rolul pe care îl au știința și tehnologia în realizarea protecției mediului și dezvoltării umanității. Este necesară o mai bună comunicare, astfel încât oamenii politici să poată avea acces la cele mai avansate cunoștințe care să-i ajute să elaboreze strategii de dezvoltare durabilă.

Dialogul mai intens îi va ajuta pe oamenii de știință și pe tehnologi să stabilească priorități în domeniul cercetării și să propună soluții pentru problemele presante.

Există, de asemenea, necesitatea unei mai bune comunicări între oamenii de știință și public, astfel încât strategiile să corespundă preocupărilor publicului.

Oamenii de știință și tehnologii au responsabilități speciale în culegerea de date și sprijinirea protecției biosferei. Acest grup care cuprinde ingineri, arhitecți, proiectanți din industrie, din sectorul urban și din alte sectoare trebuie să elaboreze metodologii și îndrumare care să armonizeze necesitățile umane cu protecția mediului.

În acest sens guvernele trebuie:

– să decidă cum pot ajuta programele nationale știintifice și tehnologice, ca dezvoltarea să devină mai durabilă;

– să promoveze un schimb de informații total și deschis între oamenii de știință și factorii de decizie. Este nevoie să întocmească rapoarte naționale inteligibile și relevante din punct de vedere al necesităților locale pentru o dezvoltare durabilă.

Alte acțiuni pot include:

– formarea grupurilor consultative naționale pentru sprijinirea oamenilor de știință și a societății, să dezvolte valorile comune ale eticii mediului și dezvoltării;

– situarea eticilor privind mediul și dezvoltarea în rândul priorităților de cercetare și educare.

32. Consolidarea rolului fermierilor

Agricultura ocupă o treime din suprafata uscatului planetei și este activitatea centrală pentru cea mai mare parte a populatiei globului. Populațiile indigene, locuitorii din mediul rural și familiile de fermieri au fost gospodarii unei importante părți a planetei. Totuși, agricultura, ca și pescuitul și exploatarea pădurilor, pot fi afectate de exploatarea excesivă și gospodărirea necorespunzătoare în zonele marginale sau fragile. Există preocupări sporite privind viabilitatea sistemelor agricole de producție. Producția agricolă globală a crescut mult în ultimii 20 de ani, dar în unele țări a fost insuficientă în raport cu rata creșterii populației.

Fermierii sunt de asemenea afectați de datoriile internaționale și de scăderea prețului produselor. În țările în curs de dezvoltare ei au acces limitat la resurse și mijloace de producție.

Pentru dezvoltarea strategiilor agricole durabile, guvernele trebuie să colaboreze cu centrele naționale și internaționale de cercetare, precum și cu organizațiile neguvernamentale pentru:

– realizarea practicilor și tehnologiilor agricole sigure pentru mediu care sporesc recoltele, mențin calitatea solului, reciclează substanțele nutritive, conservă apa și energia, combat dăunătorii și buruienile;

– înlesnirea schimbului de cunoștințe între fermieri, conservarea solului, apei și resurselor forestiere pentru obținerea eficienței maxime în utilizarea produselor chimice și privind reducerea sau refolosirea deșeurilor din agricultură;

– încurajarea utilizării tehnologiilor cu consum redus de energie și materie primă, inclusiv a practicilor indigene care vor asigura un grad mai mare de independență;

– sprijinirea cercetării în domeniul echipamentelor care optimizează folosirea forței de muncă umane și animale.

Pentru a-i stimula pe fermieri să gospodărească în mod viabil resursele naturale, guvernele vor trebui să acorde mai multă putere și responsabilitate celor care lucrează pământul.

De asemenea, guvernele vor trebui să acorde populației mai multe stimulente economice pentru utilizarea rațională a pământului, urmărind ca aceasta să obțină dreptul de proprietate asupra terenurilor, accesul la credite, tehnologii, instruire și accesorii pentru agricultură.

IV. Conceptul de implementare

33. Finanțarea dezvoltării durabile

Pentru implementarea uriașelor programe de dezvoltare durabilă ale Agendei 21 la care au aderat la Rio de Janeiro aproape toate națiunile lumii, sunt necesare investiții foarte mari. Deși cea mai mare parte a fondurilor urmează să provină din sectoarele private și publice ale fiecărei țări, multe țări în curs de dezvoltare sunt lipsite de resurse și tehnologii care să facă față problemelor de bază ale dezvoltării și unor probleme internaționale majore, cum ar fi schimbarea climatului și protecția diversității biologice.

În cazul țărilor în curs de dezvoltare este necesară stimularea creșterii economice a dezvoltării sociale și a eradicării sărăciei. Acestea sunt condițiile esențiale pentru o dezvoltare durabilă globală.

Asigurarea resurselor adecvate țărilor în curs de dezvoltare servește intereselor comune ale tuturor națiunilor și generațiilor viitoare. Prețul inactivității va depăși probabil costurile necesare implementării Agendei 21.

Țările în curs de dezvoltare vor trebui să-și definească foarte clar prioritățile și necesitățile pentru realizarea dezvoltării durabile. Țările dezvoltate trebuie să-și asume responsabilitatea pentru rezolvarea acestor priorități. Dat fiind costul imens care trebuie plătit este esențial ca țările dezvoltate să asigure noi resurse financiare și resurse suplimentare.

Țările dezvoltate își reafirmă angajamentul de a atinge nivelul acceptat de Națiunile Unite privind participarea la asistență pentru dezvoltare mondială cu o cotă de 0,7% din produsul național brut anual. Acele țări care au atins deja nivelul propus sunt lăudate și încurajate să continue .

Organizațiile internaționale importante pentru acordarea ajutorului financiar, cum ar fi Asociația Internațională pentru dezvoltare, băncile regionale de Dezvoltare și Organizatia Mondială pentru Mediu a ONU, trebuie să aibă suficientă flexibilitate pentru a ajuta țările în curs de dezvoltare să rezolve problema cheltuielilor suplimentare necesare pentru realizarea proiectelor Agendei 21. Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare va trebui să aibă resursele necesare pentru a ajuta țările să-și dezvolte capacitățile și expertiza necesară pentru implementarea dezvoltării durabile.

Este o necesitate ca întreaga lume să sprijine țăriie în curs de dezvoltare cu venituri mici sau medii să-și rezolve problema datoriilor externe astfel încât acestea să poată dispune de fonduri pe care să le investească în forme durabile de dezvoltare. De asemenea, este necesară creșterea nivelului invesțiliilor străine și a transferului de tehnologii curate și eficiente. Acestea vor trebui încurajate prin strategiile naționale care promovează investițiile și încurajează intreprinderile cu capital mixt.

Țările în curs de dezvoltare au nevoie de comeț liber și acces la piețe pentru a putea ajunge la un grad de dezvoltare economică astfel încât să aibă posibilitatea realizării programelor de dezvoltare durabilă. Sunt necesare eforturi speciale pentru obținerea unor fonduri pentru organizații neguvernamentale din contribuții publice.

De asemenea, se pot obține fonduri suplimentare prin redistribuirea resurselor financiare destinate scopurilor militare.

Estimarea costurilor pentru Agenda 21:

Secretariatul Conferinței ONU pentru Mediu și Dezvoltare a estimat costul implementării recomandărilor din Agenda 21. Chiar dacă Agenda 21 este un program de acțiune în beneficiul umanității secolului viitor, cele mai multe estimări abia acopereau cheltuielile pentru anii 1993-2000, considerată prima fază. Conform acestor calcule, aproximativ 2/3 din fonduri trebuie să provină din economia proprie a acestor țări. Restul va praveni din donațiile financiare de la națiunile mai dezvoltate .

34. Transferul de tehnologie

Pentru a se dezvolta durabil, toate țările au nevoie de acces și perfecționare în domeniul utilizării tehnologiilor curate și care risipesc mai putine resurse.

Tehnologiile curate pentru mediu includ nu numai echipamentele ci și know-how-ul, serviciile, echipamentele, deprinderile organizatorice și manageriale pentru a le face viabile.

Țările în curs de dezvoltare, au nevoie în mod deosebit de tehnologii noi și eficiente pentru realizarea dezvoltării durabile, participarea ca parteneri la economia mondială, protejarea mediului și eradicarea sărăciei și suferințelor oamenilor. Este necesar ca ele să îmbunătățească unele tehnologii curente și să înlocuiască unele vechi cu altele mai sigure pentru mediu.

Este esențial ca țările în curs de dezvoltare să aibă acces la acest tip de tehnologii ca și la cunoștințele economice, tehnice și manageriale, pe care să le poată folosi și dezvolta în viitor. Oferta de tehnologii trebuie să includă informații privind riscul pe care îl prezintă acestea pentru mediu, astfel încât țările să poată face alegerea în cunoștință de cauză, iar tehnologiile importante să poată fi compatibile cu prioritățile sociale, culturale, economice și de mediu. În unele cazuri, tehnologiile importate pot fi combinate cu inovații autohtone pentru realizarea unor tehnologii noi.

Guvernele și organizațiile internaționale trebuie să promoveze transferul de tehnologii sigure pentru mediu care nu sunt protejate de patent (brevet de invenție) sau sunt cuprinse în domeniul public. Ele vor achiziționa, de asemenea brevete și licente (autorizații) în termeni comerciali și le vor transfera țărilor în curs de dezvoltare fără condiții comerciale, ca parte a asistenței pentru o dezvoltare durabilă. În cazul acestor transferuri drepturile asupra proprietății intelectuale trebuie să fie protejate.

Utilizarea tehnologiilor sigure pentru mediu necesită perfecționarea sistematică a personalului care le utilizează, a tehnicienilor și managerilor de nivel mediu, a oamenilor de știință, inginerilor și cadrelor didactice. Există necesitatea instruirii personalului pentru a putea evalua și gospodări tehnologiile și a efectua evaluări de impact și de risc asupra mediului.

Vor fi facilitate vizitele sau întoarcerea voluntară în țările de origine ale experților proveniți din țările în curs de dezvoltare, care lucrează în insitituții din țările dezvoltate.

Există necesitatea înființării unor centre internaționale de expertiză a tehnologiilor sigure pentru mediu, în mod special în sectoare economice importante ca agricultura, industria și energia. Acestea pot conduce cercetarea și pot evalua tehnologiile; pot ajuta în domeniul dezvoltării, gospodăririi și transferului dintre țări, lucrând în strânsă colaborare cu sectorul privat.

35. Știința pentru dezvoltare durabilă

În prezent, mediul de pe planeta noastră se transformă mai repede decât în orice perioadă din ultimele secole. În următorul secol s-ar putea înregistra importante schimbări ale mediului, nefiind excluse nici surprizele.

Consumul de energie, apă și resurse neregenerabile este în creștere și s-ar putea epuiza în unele regiuni de pe glob, chiar și in cazul în care condițiile de mediu ar rămâne neschimbate.

Cunoștințele științifice pot sta la baza gospodăririi cu prudentă a mediului și dezvoltării pentru supraviețuirea și viitorul umanității. Oamenii de știință manifestă o înțelegere crescândă a acestor probleme cum ar fi modificarea cli mei, creșterea consumului de resurse, tendința de creștere a populației și degradarea mediului. Aceste informații pot fi folosite pentru realizarea strategiilor pe termen lung pentru dezvoltare durabilă.

În fața pericolelor prezentate de degradarea ireversibilă a mediului incertitudinea științifică nu poate fi folosită ca scuză pentru amânarea acțiunilor care sunt justificate prin ele însele. Ar fi mai înțelept să se adopte o abordare precaută a deciziilor, pentru reducerea riscurilor privind periclitarea sistemlor ecologice complexe.

Guvernele trebuie să sprijine acele domenii ale științei care pot furniza o imagine mai clară a modului în care acționează mediul și dau o estimare mai bună a capacității Planetei de a rezolva cerințele tot mai mari ale umanității. Oamenii de știință pot furniza idei referitoare la modul de utilizare a energiei și resurselor în industrie, agricultură și transporturi cu mai multă eficiență.

Avem nevoie să folosim observațiile din spațiu pentru o mai bună înțelegere a modului în care atmosfera, apa și pământul formează un ecosistem strâns unit. În același timp avem nevoie să îmbinăm această "știință avansată" cu cele mai bune cunoștințe locale și indigene aparținând diferitelor culturi. Oamenii de știință au nevoie de perfecționare în domeniul sistemelor naturale, ecologice și gospodăririi resurselor astfel încât să poată înțelege efectele cercetărilor lor și ale proiectelor de dezvoltare asupra mediului.

Lumea are nevoie de evaluări științifice pe termen lung ale reducerii cantitative a resurselor, ale utilizării energiei, ale impactului asupra sănătății și ale tendințelor populației. Aceste informații pot fi folosite pentru evaluări ale mediului și dezvoltării la nivel local, regional sau mondial. Evaluările trebuie să fie făcute publice în forme care pot fi înțelese de cât mai multă lume.

De asemenea, sunt necesare dezbateri publice regulate ale capacității sistemlor mondiale și regionale de a susține viața pentru a face față necesităților umane și ale celorlalte forme naturale de viață. Aceste dezbateri ar trebui să ajute planurile de dezvoltare prin identificarea zonelor și resurselor expuse degradării în viitor. Știința trebuie să studieze ce atitudini umane și ce comportament duc la impact asupra mediului și în ce mod degradarea mediului afectează economia locală și mondială. Țările trebuie să elaboreze instrumente de dezvoltare durabilă cum ar fi:

– indicatori de calitate a vieții privind sănătatea, învățământul, nivelul de trai al populației, starea mediului și economia;

– stimulente economice care să încurajeze o mai bună gospodărie a resurselor;

– metode de măsurare a siguranței pentru mediu a noilor tehnologii.

De asemenea guvernele trebuie:

– să utilizeze informațiile privind legăturile dintre starea ecosistemelor și sănătatea umană atunci când compară costurile și beneficiile diferitelor strategii de dezvoltare;

– să organizeze studii științifice pentru a ajuta la găsirea unor metode la nivel regional și național pentru dezvoltarea durabilă. În timpul elaborării programelor de dezvoltare durabilă, publicul trebuie implicat în procesul de stabilire a obiectivelor pe termen lung pentru societate.

Sunt necesari mai mulți oameni de știință în toate țările cu precădere în țările în curs de dezvoltare, pntru realizarea cercetărilor și recomandărilor pentru mediu și dezvoltare. Pentru țările în curs de dezvoltare este esențial să aibă suficienți oameni de știință care să stea pe picior de egalitate cu cei din țările dezvoltate în cadrul negocierilor privind studiile asupra mediului și dezvoltării mondiale. Până în anul 2000 s-a urmărit înregistrarea unei creșteri substanțiale a numărului oamenilor de știință în acele țări în curs de dezvoltare în care aceștia lipsesc și o reducere a exodului acestora către țările dezvoltate.

36. Educația, instruirea și conștientizarea publicului

Mulți oameni nu înțeleg legătura strânsă dintre activitățile umane și mediu din cauza informațiilor inexacte sau insuficiente.

Trebuie să crească sensibilitatea și implicarea populației în găsirea soluțiilor pentru problemele mediului și dezvoltării. Educația poate da populației conștiința ecologică și etică, atitudinile, cunoștințele și comportamentul necsare pentru o dezvoltare durabilă.

Pentru aceasta învățământul trebuie să explice mediul nu numai din punct de vedere fizic și biologic, ci și mediul socio-economic și dezvoltarea umanității.

Învățământul de bază este suportul educației În domeniul mediului și dezvoltării. Toate țările trebuie să obțină acces pe plan mondial la educație și să asigure învățământul primar pentru cel puțin 80% din copii în cadrul învățământului de stat sau particular.

Analfabetismul la adulți ar trebui redus cel puțin la jumătate față de nivelul anului 1990, iar gradul de alfabetizare al femeilor ar trebui să fie aliniat la cel al bărbaților.

Pentru îmbunătățirea educației privind dezvoltarea durabilă, națiunile trebuie:

– să facă educația în domeniul mediului și dezvoltării accesibilă populației indiferent de vârstă;

– să introducă conceptele de mediu și dezvoltare, inclusiv cele demografice, în toate programele de învățământ, cu analizarea cauzelor și problemelor importante. Ar trebui să se pună un accent special pe perfecționarea factorilor de decizie;

– să implice elevii în studii locale și regionale privind sănătatea mediului, inclusiv asigurarea apei potabile, a serviciilor de salubritate, alimentației și impactului utilizării resurselor asupra mediului și economiei.

Lumea are nevoie de forță de muncă flexibilă și adaptabilă, pregătită pentru rezolvarea problemelor crescânde ale mediului și dezvoltării, a schimbărilor din timpul tranziției către o societate durabilă.

Țările trebuie:

– să elaboreze programe de învățământ pentru absolvenți de școli și universități care să îi ajute să realizeze un nivel de viață durabil;

– să încurajeze toate sectoarele societății, inclusiv industria, învățământul superior, guvernele, organizațiile neguvernamentale și organizațiile comunitare să perfecționeze cadre pentru gospodărirea mediului;

– să prevadă perfecționarea și reorientarea locală a tehnicienilor care să ofere comunităților serviciile de care acestea au nevoie, începând cu grija primară pentru mediu;

– să colaboreze cu mijloacele de informare, cu teatrele, agențiile pentru divertisment și publicitate pentru promovarea unor dezbateri publice mai active în domeniul mediului;

– să introducă experiența și cunoștințele populației indigene privind dezvoltarea durabilă în cadrul programelor de educație și învățământ .

37. Crearea competenței pentru dezvoltare durabilă

Posibilitatea de dezvoltare durabilă a țărilor depinde de capacitatea populației și instituțiilor sale de intelegere a problemelor complexe ale mediului și dezvoltării astfel încât acestea să poată face alegerea optimă pentru dezvoltare. Oamenii au nevoie de cunoștințe pentru intelegerea potențialului și limitelor mediului.

Ei vor avea dificultăți în alegerea strategiilor atunci când vor dezbate probleme complexe cum ar fi modificarea climei pe glob și protecția biodiversității. Pentru rezolvarea acestor probleme vor avea nevoie de cunoștințe științifice, tehnologice, organizatorice, instituționale sau alte tipuri de deprinderi.

Guvernele trebuie să folosească metoda consultării populației pentru a determina îmbunătățirile pe care trebuie să le opereze pentru implementarea variantei naționale pentru dezvoltare durabilă a Agendei 21. Până în anul 1997 Națiunile Unite au facut recomandări privind măsurile suplimentare care au fost necesare pentru consolidarea programelor tehnice internaționale de cooperare pentru dezvoltarea durabilă.

Formarea capacității este un pas esențial în pregătirea strategiilor naționale de dezvoltare durabilă și a programelor de acțiune a Agendei 21. Țăriie pot utiliza experiența dobândită prin pregătirea rapoartelor naționale pentru Conferința Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare ca și strategiile de conservare și planurile de dezvoltare și mediu existente.

Țăriie în curs de dezvoltare au nevoie de cooperare și asistență tehnică sporită pentru determinarea priorităților astfel încât ele să poată face față problemelor ce se vor ivi pe termen lung, mai degrabă decât să se concentreze doar asupra problemelor de strictă actualitate.

De exemplu, cei ce lucrează în cadrul guvernelor și în economie trebuie să cunoască modul de evaluare a impactului tuturor proiectelor de dezvoltare asupra mediului, începând chiar din perioada conceperii acestor proiecte.

Asistența sub formă de calificare, informații și know-how tehnic poate fi acordată de Națiunile Unite, guvernele naționale, municipalități, organizații neguvernamentale, universități, centre de cercetare, organizații comerciale și alte organizații private. Programului Națiunilor Unite pentru dezvoltare i-au fost incredintate responsabilități pentru mobilizarea fondurilor internaționale și a programelor de coordonare pentru formarea competenței.

38. Organizarea pentru dezvoltare durabilă

O mare răspundere pentru respectarea recomandărilor Conferinței de la Rio îi revine Adunării Generale a Națiunilor Unite în care tuturor țărilor membre le revin răspunderi politice și de altă natură. Națiunile Unite au avut în vedere o sesiune specială pentru a analiza progresele făcute in implementarea Agendei 21.

Sistemul Națiunilor Unite are de jucat un rol de bază și va necesita restructurări și înnoiri pe plan economic, social și în domenii conexe în scopul implementării programelor concrete ale Agendei 21.

Conferința Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare a recomandat ca Națiunile Unite să înființeze o Comisie la nivel înalt pentru dezvoltare durabilă la care să participe membrii din toate fările lumii. În cadrul lucrărilor sale, Comisia se va inspira din experienfa organizafiilor Nafiunilor Unite a institufiilor financiare internaționale și organizațiilor neguvernamentale, inclusiv cele din industrie, comerț și grupuri științifice. Comisia va urmări progresul și problemele care se vor ivi în implementarea Agendei 21 și va face recomandări Națiunilor Unite.

De asemenea, Conferința a recomandat ca Secretarul General ONU să înființeze un consiliu lărgit la nivel înalt, constituit din experți în domeniul dezvoltării și mediului. Programul Națiunilor Unite pentru Mediu (PNUE) va trebui să dezvolte și să promoveze evidența resurselor naturale și a economiei mediului.

De asemenea, va fi necesar să îmbunătăfească monitorizare mediului pentru a pune lumii la dispoziție un sistem preventiv de al armă privind problemele de mediu și să dezvolte legislația internațională de mediu, inclusiv a convențiilor.

Agenția poate da sfaturi guvernelor în privința modului de integrare a

considerațiilor asupra mediului în cadrul programelor și strategiilor lor de dezvoltare. Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, împreună cu rețeaua sa mondială va acționa ca agenție de coordonare pentru mobilizarea acordării de asistență și organizarea eforturilor din cadrul sistemului ONU pentru realizarea consultanței necesare dezvoltării durabile.

Pentru implementarea Agendei 21 este importantă participarea continuă, activă și efectivă a organizafiiIor neguvernamentale, a comunității știinfifice și a sectorului privat, ca și a grupurilor și comunităților locale .

39. Legislația internațională

Legislația internațională în domeniul dezvoltării durabile trebuie dezvoltată pentru a se putea ține seama de legăturile sensibile dintre necesitățile dezvoltării și protecției mediului. Legile internaționale curente din domeniul mediului vor fi revizuite și dezvoltate astfel încât să poată deveni mai eficiente.

Legislația internațională va promova, de asemenea, integrarea strategiilor de mediu și dezvoltare. Trebuie identificate și rezolvate conflictele dintre acordurile de mediu, economice și sociale.

Obiectivele majore ale legislației internaționale privind dezvoltarea durabilă trebuie să cuprindă:

– dezvoltarea convențiilor universale negociate care stabilesc norme internaționale eficiente pentru protecția mediului, ținând cont de situațiile și posibilitățile diferite ale fiecărei țări;

– o revedere internațională a posibilităților de stabilire a drepturilor și obligațiilor generale ale națiunilor în domeniul dezvoltării durabile;

– măsuri pentru evitarea sau rezolvarea disputelor internaționale din domeniul dezvoltării durabile. Aceste măsuri pot merge de la notificări și dezbateri asupra problemelor care pot da naștere la dispute până la adresarea la Curtea Internațională de Justiție.

Este deosebit de important ca toate țările să participe la elaborarea tratatelor internaționale referitoare la dezvoltarea durabilă. Multe dintre acordurile internaționale existente pe teme de mediu au fost elaborate fără participarea țărilor în curs de dezvoltare. Asemenea acorduri trebuie revăzute pentru a putea reflecta interesele și preocupările acestor națiuni. Standardele internaționale de mediu trebuie să recunoască situațiile și posibilitățile diferite ale țărilor în tranziție în ceea ce privește obiectivele de mediu care sunt deja acceptate pe plan mondial.

Strategiile de mediu vor trata principalele cauze ale degradării mediului și nu vor fi folosite pentru crearea unor bariere inutile în cadrul comerțului internațional.

Țăriie în curs de dezvoltare trebuie sprijinite în eforturile lor naționale de implementare a acordurilor internaționale și pentru a putea participa efectiv la negocierile unor acorduri noi sau revizuite sau la implementarea acestora.

Aceasta va include sprijin financiar și asistență în formarea competenței în legislația internațională de dezvoltare durabilă. Sprijinul va include, de asemenea, informațiile necesare și experiența științifică și tehnică de care au nevoie pentru a putea participa la acordurile legale.

40. Informarea factorilor de decizie

Există deja o abundență de informații care pot fi folosite pentru gospodărirea dezvoltării durabile, dar mulți oameni mai au greutăți în găsirea informațiilor necesare, atunci când au nevoie de ele. În multe țări, informațiile existente nu sunt administrate corespunzător din cauza absenței tehnologiilor sau a specialiștilor bine pregătiț, a lipsei de conștientizare a valorii și existenței informațiilor de acest fel și datorită cerințelor impuse de alte probleme importante.

Această situație este valabilă în țările în curs de dezvoltare, iar prăpastia între țările în curs de dezvoltare și cele dezvoltate în ceea ce privește existența, calitatea și accesibilitatea datelor crește continuu. Există, de asemenea, necesitatea mai multor tipuri de informații. Indicatorii folosiți de obicei, cum ar fi produsul național brut, măsurătorile privind fiecare tip de resurse sau fluxurile de poluare nu furnizeaza date suficiente despre viabilitate.

Avem nevoie să utilizăm informații despre mediu, demografie, societate și dezvoltare pentru a stabili indicatori care să arate dacă ne creăm o lume mai viabilă. Informațiile despre dezvoltarea durabilă trebuie să fie puse la dispoziția celor care au nevoie de ele, atunci când au nevoie și într-o formă în care ei o pot ințelege.

Țările trebuie să asigure ca utilizatorii resurselor și comunitățile locale să obțină informațiile și cunoștințele de care au nevoie pentru a putea gospodări mediul și resursele în mod viabil. În unele cazuri ele au nevoie să aplice cunoștințele tradiționale și cele indigene. Țările și organizațiile internaționale vor furniza date privind mediul, dezvoltarea și resursele care sunt necesare tuturor oamenilor, la toate nivelele, în forme cât mai inteligibile, astfel încât aceștia să poată realiza dezvoltarea durabilă.

Populația are nevoie de:

– mai multe informații despre starea aerului din zonele urbane, despre apele dulci, resursele terestre, deșertificare, degradarea solului, biodiversitate, nivelul mărilor și atmosferă;

– mai multe informații privind populația, urbanizarea, sărăcia, sănătatea și dreptul de a avea acces la resurse. Sunt necesare informații despre relațiile dintre grupuri sociale, cuprinzând femei, populație indigenă, tineret, copii, handicapați și mediu.

Toate acestea vor ușura munca de elaborare a indicatorilor de dezvoltare care pot fi utilizați în rapoartele naționale cum ar fi indicatorii care se referă la performanțele din economie. Informațiile provenite din programele Națiunilor Unite pentru urmărirea sănătății mediului și dezvoltării economiei trebuie să fie folosite pentru crearea unui sistem de supraveghere a dezvoltării durabile.

În cazul unor sisteme informaționale costisitoare și sofisticate, cum ar fi bazele de date captate prin sateliți, țările în curs de dezvoltare vor avea nevoie de sprijin financiar pentru obținerea și utilizarea tehnologiilor bazate pe aceste date . Vor fi de asemenea utilizate și informațiile privind dezvoltarea durabilă deținute de companii iar în unele cazuri s-ar putea să fie nevoie de subventii pentru a putea permite accesul țărilor în curs de dezvoltare la aceste materiale.

IV. Conferința de la Johannesburg

(Forumul mondial de la Johannsburg)

Pregătirea Conferinței

Summit-ul de la Johannesburg (denumit și Rio + 10), preconizat de acum zece ani, odata cu desfășurarea Conferinței de la Rio de Janeiro 1, a fost organizat pentru a se realiza bilanțul deceniului de acțiuni intreprinse în slujba mediului înconjurator și economiei globale.

Salvarea planetei și problema sărăciei au fost principalele subiecte ale summit-ului Pămantului de la Johannesburg (august 2002) . Forul a urmărit să elaboreze un plan de acțiune care să concretizeze angajamentele adoptate la Conferința de

la Rio de Janeiro, consacrat dezvoltării economice, progresului social, protecței mediului -cei trei piloni ai "dezvoltării durabile". Comparativ cu Conferința de la Rio de Janeiro în care discuțiile au fost centrate pe probleme de mediu inconjurător, la Johannesburg discuțiile s-au centrat pe economia globala din perspectiva protecției mediului inconjurător .

Cele 172 de țări participante la summit-ul de la Rio de Janeiro au declarat ca "dezvoltarea durabilă" și mediul înconjurător reprezintă "o prioritate politica" și au elaborat un program deosebit de amplu -Agenda 21, conținând 2500 de recomandări pentru atingerea acestui obiectiv. Tot la Rio de Janeiro sau semnat acorduri pentru diminuarea sărăciei, pentru accesul țărilor sărace la apa potabilă și la sursele de energie. După zece ani, cea mai mare parte a recomandărilor nici nu a început să fie aplicată. Obiectivul fixat la Rio de Janeiro privind nivelul ajutorului pentru țările sărace, care ar fi trebuit să ajungă la 0,7% din PIB-ul țărilor bogate, este departe de a fi atins. În prezent, această cotă este de 0,33% din partea UE și 0,11 % din partea SUA.

Convențiile adoptata până în prezent, referitoare la problematica mediului înconjurător, sunt ca și inexistente. Astfel, "Convenția Națiuni1or Unite privind combaterea deșertificiirii" nu a fost pusă în aplicare din lipsă de mijloace financiare. "Convenția privind biodiversitatea", care ar trebui să protejeze varietatea speciilor, nu a împiedicat defrișările pădurilor tropicale în ritm de 1 % pe an. "Convenția-Cadru privind schimbiirile c/imatice" este cea mai avansată, În urma acesteia rezultând Protocolul de la Kyoto. Considerat inoperabil după respingerea sa de către Statele Unite, Protocolul de la Kyoto asupra climatului pare să renască cu atât mai mult cu cât Rusia a confirmat că va ratifica acest protocol.

Protocolul de la Kyoto, prevede obligația țărilor industrializate să realizeze în perioada 2008-2012 o reducere medie de 5,2% față de nivelul din 1990 a emisiilor de gaze care generează efect de seră, în timp ce țările în curs de dezvoltare au ca singură obligație să raporteze nivelul emisiilor lor. Pentru a intra în vigoare, protocolul de la Kyoto trebuie să fie ratificat de cel puțin 55 de state, din care provin cel puțin 55% din emisiile de dioxid de carbon din țările industrializate, la nivelul anilor 1990. Ultima dintre țările care au ratificat protocolul (la 30 august 2002, moment în care summit-ul de la Johannesburg era în desfășurare) a fost China, necontând faptul că nu se află pe lista țărilor industrializate. Astfel, pragul de 55 de state necesar intrării în vigoare a fost trecut. Până în prezent au ratificat acest document 90 de state din care provine 37,1 % din cantitate a de dioxid de carbon. Pentru depășirea pragului de 55% este suficientă ratificarea protocolului de către Federația Rusă.

Protocolul fusese considerat ca inaplicabil când Statele Unite, care aveau o cotă de 36,1% din totalul emisiilor de dioxid de carbon, au anunțat, în martie 2001, că nu au intenția de a-l ratifica. El a fost salvat în ultima instanță, în cursul Conferinței de la Bonn, din iulie 2001, cu prețul unor concesii importante făcute Rusiei (17,45% din emisiile de dioxid de carbon) și Japoniei (8,5%) cu privire la modalitatea de aplicare a protocolului.

În cadrul summit-ului de la Johannesburg, SUA s-a intitulat "campioana mondială a dezvoltării durabile" – Paula Dobriansky (adjunct pentru afaceri globale ale secretariatului de stat al SUA) a anunțat lansarea a cinci programe de parteneriat public și privat ce vizează accesul la apa potabilă (970 milioane dolari pentru următorii cinci ani), accesul la energie ( 43 milioane dolari în anul 2003), lupta împotriva foametei în Africa (90 milioane de dolari în 2003), protejarea pădurilor din bazinul fluviului Congo (53 milioane dolari în următori patru ani), combaterea SIDA și a tuberculozei (1,2 miliarde de dolari în anul 2003 ).

Documente adoptate în cadrul summit-ului de la Johannesburg

Summit-ul mondial pentru dezvoltare durabilă s-a încheiat prin adoptarea unui Plan de acțiune a dispozițiilor privind ansamblul măsurilor ce trebuie luate pentru protejarea mediului înconjurător și a unei Declarații politice.

Principalele probleme cuprinse în Planul de acțiune sunt:

1. Lupta contra sărăciei

– crearea unui fond de solidaritate mondial pentru eliminarea sărăciei și promovarea dezvoltării umane și sociale, subliniindu-se caracterul voluntar al contrbuțiilor și evitarea dublei întrebuințări cu fondurile existente deja la Națiunile Unite.

2. Modificarea modului de consum și de producție

– elaborarea unui ansamblu de programe regionale și naționale prin care să se accelereze procesul de tranziție al țărilor în curs de dezvoltare cu ajutorul țărilor dezvoltate. Toate țările trebuie să țină cont de nevoile mijloacele țărilor în curs de dezvoltare și să mobilizeze toate sursele de asistență financiară și tehnică;

– adoptarea și aplicarea de politici și măsuri privind promovarea metodelor durabile potrivit principiului "poluatorul plătește";

– crearea unor mijloace de informare eficace, transparente și nediscriminatorii privind consumul și producția durabilă în ceea ce privește sănătatea și siguranța consumatorilor. Aceste mijloace de prevenire nu trebuie însă să devină obstacole oculte pentru comerț;

– creșterea investițiilor în domeniul producției nepoluante;

– încurajarea sectorului industrial prin creșterea performanțelor sociale și ecologice și prin inițiative private, apelându-se la o diversificare a mijloacelor de producere a energiei prin crearea unor țehnologii performanțe de folosire a combustibililor fosili și a surselor de energie neconvențională care să fie transferate și tărilor în curs de dezvoltare, în condiții avantajoase;

– eliminarea distorsiunilor de pe piața prin restructurarea sistemului fiscal și eliminarea progresivă a subvențiilor ce aduc prejudicii;

– întărirea instanțele de dialog între producătorii și consumatorii de energie la nivel regional, național și internațional.

3. Protejarea și gestionarea resurselor naturale

– lansarea unui program de acțiune cu asistență financiară și tehnică care să realizeze obiectivul enunțat în Declarația Mileniului prin care să se reducă, până în 2015, proporția zonelor în care nu există acces la apa potabilă;

– facilitarea creării unor parteneriate între sectorul public și cel privat ca și a altor forme de parteneriat prin care să se acorde prioritate rezolvării problemei sărăciei;

– eliminarea subvențiilor care contribuie la pescuitul ilegal;

– reiterarea angajamentului conținut de Declarația Mileniului potrivit căruia se vor face toate eforturile ca înainte de a se împlini 20 de ani de la încheierea Conferinței de fa Rio de Janeiro să intre în vigoare Protocolul de la Kyoto;

– repartizarea finanțărilor publice destinate agriculturii către o agricultură ecologică durabilă.

4. Dezvoltarea durabila și mondializarea

– luarea unor măsuri prin care să se promoveze un sistem comercial și financiar multilateral deschis, echitabil, previzibil și nediscriminatoriu de care să beneficieze toate țările, astfel încât să se asigure o dezvoltare durabilă. Acest sistem trebuie să conțină programul de lucru cuprins în Declarația ministeriala de la Doha, ca și aplicarea Acordului de la Monterrey. În mod special trebuie analizat raportul existent între comerț, mediu înconjurător și dezvoltare.

5. Sănătatea și dezvoltarea durabilă

– instituirea unor inițiative internaționale prin care să se creeze legături între sănătate și mediu, cu respectarea angajamentelor luate în Declarația de angajare în lupta contra SIDA (adoptată tot la Johannesburg), aceasta constând în alocarea de resurse suficiente de către Fondul mondial pentru lupta contra SIDA, tuberculoză și paludism.

6. Mijloacele de execuție

– onorarea de către țările dezvoltate a angajamentele luate la Conferința

de la Monterrey;

– armonizarea procedurile operaționale pentru reducerea costurilor tranzacțiilor de către instituțiile multilaterale și bilaterale specializate în finanțare și dezvoltare;

– examinarea mijloacele de identificare a unor surse noi de finanțare atât

publice cât și private;

– reducerea datoriilor și adoptarea unor inițiative în favoarea țărilor sărace și cu datorii foarte mari, prin care debitorii și creditorii intemaționali să se întâlnească în instanțe intenaționale competente pentru soluționarea cazurilor de incapacitate de plată;

– dezvoltarea capacității țărilor exportatoare de materii prime de a-și diversifica exporturile prin intermediul unei asistențe tehnice și financiare;

– respectarea angajamentelor luate de O.M.C. în ceea ce privește accesul pe piață a unor produse de interes special pentru țările în curs de dezvoltare și examinarea tuturor dispozițiilor privitoare la un tratament special și diferențiat;

– reiterarea faptului că responsabilii politici să se implice în negocierile globale privind Acordul pentru agricultură, astfel încât să se îmbunătățească substanțial accesul pe piața pentru toate țările și să se reducă toate formele de subvenții pentru export, ca și subvențiile naționale care au un efect de perturbare a schimburilor de marfuri.

7. Cadrul institutional al dezvoltării durabile

– îmbunătățirea colaborării între organismele Națiunilor Unite, instituțiile financiare intenaționale, Fondurile pentru mediul înconjurător și Organizația Mondială pentru Comerț, ca și a negocierilor privind o convenție generală a Națiunilor Unite împotriva corupției si, în special, referitoare la recuperarea fonduritor deturnate;

– încurajarea de către state a parteneriatelor pentru punerea în opera a Agendei 21, astfel încât să fie aplicata deciziile luate la summit-ul mondial;

– realizarea de progrese în formularea și elaborarea strategiilor naționale de dezvoltare durabilă și aplicarea acestora.

Declarația politică

În cadrul acestui document, șefii de state și de guveme participanții la summit și-au recunoscut responsabilitatea comună care le revine pentru a întări și a face să progreseze la nivel local, regional, național și mondial, protecția mediului, dezvoltarea socială și dezvoltarea economica, cei trei piloni indisociabili ai dezvoltării durabile. S-a reiterat faptul ca eliminarea sărăciei, modificarea actualelor moduri de producție și consum, precum și protecția și gestionarea resurselor naturale reprezintă obiective primordiale ale dezvoltării durabile și, totodata, condiții prealabile ale acesteia.

Manifestându-și satisfacția pentru faptul că întrunirea de la Johannesburg s-a concentrat pe aspectul indivizibilității demnității umane, participanții la summit și-au afirmat hotărârea ca, prin intermediul directivelor, calendarele stabilite și parteneriatele să stabilească rapid accesul la "cerințele" fundamentale pe care le reprezintă apa, energia, sănătatea, securitatea alimentară și protecția biodiversității. Se recunoaște faptul ca dezvoltarea durabilă presupune o perspectivă pe termen lung și o participare largă pentru a fi posibilă formularea politicilor adecvate, luarea hotarârilor și punerea acestora în operă la toate nivelele.

În calitate de parteneri sociali, șefii de state și de guverne și-au manifestat determinarea de a continua să acționeze pentru realizarea unor parteneriate stabile, angajându-se, totodată, să întărească și să îmbunătățească guvernarea la toate nivelele, în sensul realizării efective a Agendei 21, a obiectivelor dezvoltării conținute în Declarația Mileniului și de Planul de acțiune adoptat la Johannesburg. Pentru realizarea acestor obiective, participanții la summit au subliniat necesitatea ca instituțiile intenaționale și multilaterale să fie mai eficiente mai democrati ce și mai responsabile.

Considerații finale

.

Fiind singura organizație care reunește 191 de țări, necondiționat de situația lor economică, ONU este cea care poate media relația dintre țări și celelalte organizații cum sunt Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială și Organizația Mondială pentru Comerț. De asemenea, realizarea unui parteneriat cu organizațiile neguvernamentale este un obiectiv cheie pentu Națiunile Unite, ca și parteneriatul cu sectorul privat, care deține mijloacele financiare, capacitatea de gestiune și tehnologia.

Nu este de neglijat faptul ca în ultima vreme s-au realizat parteneriate importante între organizațiile neguvernamentale, comunitatea de afaceri și instituțiile internaționale, noile tehnologii comunicaționale și informaționale facilitând extinderea rețelelor internaționale.

De asemenea, ansamblul schimbărilor produse cu societatea civil a au făcut ca mișcările ecologiste și cele antiglobalizare să fuzioneze. Această convergență a devenit mai vizibilă după Conferința Organizației Mondiale pentru Comerț de la Seattle, în noiembrie 1999. Exploatările forestiere din Asia încurajate de Banca Mondiala, constrângerile impuse de O.M.C., politicile F.M.I. care au dus la eșecul proiectelor acestora în mai multe țări au făcut ca poziția organizațiilor neguvemamentale să fie una sceptică față de summit-ul de la Johannesburg, suscitată și de absența președintelui George W. Bush. SUA susțin că numai liberalismul economic și deschiderea piețelor pot conduce la o dezvoltare durabilă, ceea ce au afirmat și la Conferința pentru finanțarea dezvoltării, desfășurată la Monterrey. Totuși președintele G. W. Bush a anunțat o asistență financiară americană care poate depăși suma de 15 miliarde de dolari pe an. De asemenea, reprezentantul Statelor Unite a afirmat că nu poate fi acceptat un ajutor internațional bazat pe un procentaj din PIB și că preferă ca ajutorul să fie bazat pe principiul bunei guvenări.

Sursele regenerabile de energie au foșt în atenția participantilor la summit. Organizațiile ecologiste fac presiuni ca țările dezvoltate sa-și ia angajamentul să producă până la sfirșitul deceniului 15% din energie din surse regenerabile (soare, vânt,etc). Mulți consideră însă această solicitare ca nerealistă, ținând cont de costul energiei regenerabile. În final se prevede "creșterea substanțială și rapidă" a cotei de energie regenerabile din producția mondială, fără a se mai fixa nici o cota și nici o dată până la care să se atingă acest obiectiv.

Totuși, Planul de acțiune adoptat la Johannesburg stabilește măsuri concrete pentru a reduce până în 2015 la jumătate numărul de oameni lipsiți de acces la apa curentă și la servicii de canalizare. Se stabilește ca până în 2020 să se ajungă la utilizarea fără risc a produselor chimice, până în 2010 să se oprească procesul de distrugere a biodiversității, să se asigure fonduri mai mari pentru ajutorarea țărilor sărace și se solicită națiunilor lumii sa își reconsidere poziția în ce privește utilizarea combustibilor fosili, care afectează mediul.

Există multe voci, între care și Uniunea Europeană, care consideră planul adoptat prea modest față de ceea ce ar fi trebuit să fie. Printre obiecțiiile majore referitoare la acesta este și cea care se referă la nerecunoașterea faptului că națiunile bogate, care sunt mari consumatoare de resurse, au o "datorie ecologică" față de țările sărace (mediul este o problemă comună, dar responsabilitățile sunt diferite). Alte obiecții serioase aduse planului se referă la amânarea termenelor precise în ce privește utilizarea energiei regenerabile, precum și la lipsa unor măsuri practice de control a potențialelor activități periculoase ale companiilor multinationale.

Cu toate acestea, reprezentantul guvernului Africii de Sud afirmă că planul este mai bun decât se putea spera cu puțin timp în urmă, când poziția Statelor Unite și a Organizației Mondiale a Comerțului amenințau să dea peste cap orice înțelegere consistentă.

"S-a convocat o întalnire gigant pentru a produce un șoricel" a afirmat un responsabil Greenpeace. Aceeași dezamăgire a fost exprimată și de comisarul european pentru mediu, Margot Wallstrom:

"Cinstit vorbind nu cred că punerea în aplicare a planurilor se poate face prin mega-întâlniri la nivel înalt", a afirmat Anders Fogh Rasmussen, președintele în exercițiu al consiliului UE. " Anii' 90 au fost o perioadă a megaîntâlnirilor la nivel înalt. Cred că trebuie să folosim următorii 10 ani ca o decadă a acțiunii", a adăugat acesta.

După cum s-a constatat în decursul anilor, aceste trei principale conferințe în domeniul protecție medilui și-au făcut pe deplin simțită utilitatea, determinând în primul rând o schimbare de mentalitate la nivel mondial și deasemenea o încercare perpetuă de a combate efectele poluării în încercarea de a obține un mediu cât mai curat și sănătos pentru întreaga omenire.

Conferința Națiunilor Unite privind Mediul Uman de la Stockholm a fost un adevărat deschizător de drumuri în domeniul protecției mediului fenomenul care se cerea a fi dezbătut fiind de o necesitate urgentă, a stârnit valuri în decursul anilor, fiind temelia pe care s-au bazat o serie de conferințe și întruniri ce s-au desfățurat în anii imediat următori. Dar poate cel mai mare val starnit de Conferința de la Stockholm a fost Întâlnirea la Vârf a Pamântului din 1992 de la Rio de Janeiro din Brazilia, cea mai mare reuniune de conducători ai lumii care a avut loc vreodată și toate astea pentru o lume cât mai curată și un mediu cât mai sănătos.

Preocupările omenirii în acest domeniu s-au putut observa și în anii ce au urmat într-o serie de conferințe ce au putut duce la Conferința de la Johannesburg din auguat 2002 denumită și simbolic Rio+10 nu numai că a făcut bilanțul celor 10 ani scurși de la Conferința de la Rio de Janeiro ci a reprezentat și un punct de ghidare pentru întrunirile ce vor urma în viitorul apropiat.

Meritul acestor trei principale conferințe în domeniul protecție medilui îl reprezintă tendința de revoluționare a modului în care trebuie privită problema mediului înconjurător la sfârșit de secol XX și început de secol XXI și încercarea acestora de a determina colaborarea tuturor guvernelor țărilor participante în acest domeniu.

ANEXĂ

HOTĂRÂRE Nr. 482 din 16 mai 2002

privind participarea României la Summitul mondial pentru dezvoltare durabilă, Johannesburg, 26 august – 4 septembrie 2002

EMITENT: GUVERNUL ROMÂNIEI

PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 355 din 28 mai 2002

În temeiul prevederilor art. 107 din Constituția României,

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

ART. 1

România participă cu o delegație guvernamentală la Summitul mondial pentru dezvoltare durabilă (Rio + 10), denumit în continuare Summit, în perioada 26 august – 4 septembrie 2002, la Johannesburg, Africa de Sud.

ART. 2

România participă cu două standuri la Expoziția de la Johannesburg, denumită în continuare expoziție, în perioada 10 august – 10 septembrie 2002.

ART. 3

(1) În vederea pregătirii participării și reprezentării României la Summit și la expoziție se constituie o comisie de organizare, sub coordonarea Ministerului Apelor și Protecției Mediului și a Ministerului Afacerilor Externe, formată din câte un reprezentant al ministerelor a căror activitate are impact asupra mediului și dezvoltării durabile.

(2) Comisia de organizare își desfășoară activitatea în baza unui program de acțiune stabilit la prima reuniune a acesteia.

(3) La lucrările comisiei de organizare participă în calitate de invitat câte un reprezentant al Administrației Prezidențiale și al Camerei de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București.

(4) În vederea participării la Summit și la expoziție comisia de organizare colaborează cu alte autorități și instituții publice, cu persoane juridice de drept privat, precum și cu organizații neguvernamentale.

ART. 4

Finanțarea cheltuielilor pentru acțiunile de pregătire și reprezentare la Summit și la expoziție, în limita sumei de 50.000 dolari S.U.A., se realizează din bugetul Ministerului Apelor și Protecției Mediului pe anul 2002.

ART. 5

Ministerul Apelor și Protecției Mediului va utiliza sumele alocate pentru desfășurarea acțiunilor prevăzute la art. 1 și 2, în conformitate cu deciziile comisiei de organizare.

ART. 6

Finanțarea participării delegațiilor la Summit se face de către fiecare instituție trimițătoare.

PRIM-MINISTRU

ADRIAN NĂSTASE

Contrasemnează:

Ministrul apelor și protecției mediului,

Petru Lificiu

p. Ministrul afacerilor externe,

Cristian Diaconescu,

secretar de stat

Ministrul finanțelor publice,

Mihai Nicolae Tănăsescu

Bibliografie

Mircea Duțu – Dreptul Internațional & Comunitar al Mediului, Editura Economică, 1995;

Mircea Duțu – Dreptul Mediului, Editura Economică, 1996;

Mircea Duțu – Dreptul Mediului – Tratat, Volumul II – Dreptul Internațional al Mediului & Dreptul Comunitar al Mediului, Editura Economică 1998;

Ernest Lupan – Dreptul Mediului, Editura Lumina Lex, București, 1993;

Ernest Lupan – Dreptul Mediului, Partea generală,Tratat elementar, Volumele 1 și 2, Editura Lumina Lex, 1996;

Daniela Marinescu – Dreptul Mediului Inconjurător, Ediția a III-a revazută și adaugită,Casa de editură și presă “Șansa “ SRL București, 1996;

Cotigaru, Beniamin, Purcărea, Theodor Dezvoltrea durabilă: principii și acțiune, București Editura Milenium, 2000 ;

Documente preluate prin intermediul Bibliotecii Ministerului Agriculturii, Pădurilor, Apelor și Mediului ;

Surse ale Uniunii Europene prin intermediul bazei de date INTERNET.