.prevederile Conventiei Europene a Drepturilor Omului Reflectate In Activitatea Organelor de Poli

CAPITOLUL I

JURISPRUDENȚA CONVENȚIEI EUROPENE

A DREPTURILOR OMULUI PRIVITOARE LA POLIȚIE

1.INTRODUCERE

Protecția drepturilor omului este rezultatul unei îndelungate evoluții istorice, a unor concepții care au apărut încă în perioada sclavagistă. Astfel, în anii 400 î.Hr. a existat o preocupare a filozofilor greci referitoare la relația care era stabilită între stat, religie și individ. Ei au considerat că omul este stăpânul destinului său.

Platon a făcut o departajare netă între idei și cultură sau tradiție, fiind posibilă apariția progresivă a conceptului unui ansamblu universal și permanent de reguli și valori, care toate aveau la bază respectarea demnității umane.

Apariția ideilor dreptului natural a reprezentat un moment deosebit de important în dezvoltarea drepturilor omului. Creștinismul a dus, de asemenea, la dezvoltarea teoriei dreptului natural și s-a îmbogățit cu „cele zece porunci” și alte precepte religioase în acest domeniu. Pe baza acestei teorii, în secolele XVII și XVIII, au fost dezvoltate ideile drepturilor individuale.

Apariția contractului social a lui Jean Jacques Rousseau, a însemnat un nou pas în evoluția protecției drepturilor omului. John Locke, este adeptul principiului egalității în drepturi a tuturor indivizilor i recunoaște dreptul fiecăruia de a-și apăra viața, libertatea și proprietate. Aceste drepturi, care sunt naturale, nu pot fi abandonate, fiind permanente, imprescriptibile și inviolabile. Ele trebuie protejate de către organele statale, iar în caz de violare, individul are dreptul de a reclama atitudinea organelor statului care au comis respectiva încălcare a drepturilor sale.

Aceste concepte, au avut ca rezultat, adoptarea unor documente de natură politică sau juridică, cum ar fi:

-Magna Carta (Anglia 1215);

-The Petition of Rights – Anglia;

-The Hobeasc Corpus Act – Anglia;

-Declarația drepturilor omului și cetățeanului – Franța 1789.

În perioada contemporană, îndeosebi după cel de-al doilea război mondial, drepturile omului au fost proclamate și garantate printr-o serie de documente internaționale adaptate de Organizația Națiunilor Unite și de către organele sale principale, semnate și ratificate de către state.

În perioada contemporană, îndeosebi, după cel de-al doilea război mondial, drepturile omului au fost proclamate și garantate printr-o serie de documente internaționale adaptate de Organizația Națiunilor Unite și de către organele sale principale, semnate și ratificate de către state.

Desigur că, în primul rând, drepturile omului trebuie să fie înscrise în protecție a drepturilor omului. Mecanismul european de garantare a drepturilor omului are și el însuși un caracter complex.

Primul organ care intervine în procesul de asigurare a respectării drepturilor omului așa cum sunt prevăzute în Convenția Europeană, este Comisia pentru drepturile omului, care apare ca un prim organ cu care trebuie să se întâlnească orice cerere referitoare la o încălcare a drepturilor prevăzute de convenție; indiferent dacă aceasta provine de la un stat parte sau de la persoană fizică.

Dintre toate sistemele internaționale de protecție a drepturilor omului – „Convenția” adoptată la 4 noiembrie 1950 și intră în vigoare la 3 septembrie 1953, în cele ce urmează – este, de departe, cea care a dat naștere cele mai vaste și mai elaborate jurisprudențe. În ultimii ani, numărul cazurilor în care au fost sesizate Curtea și Comisia a sporit considerabil.

Această jurisprundeță conferă numeroase indicații privitoare la prevederile Convenției aplicabile poliției și altor reprezentanți ai legii din statele – părți la Convenție. Este de dorit ca atât Convenția cât și jurisprudența să figureze printre textele internaționale studiate în cadrul unităților de pregătire

a forțelor de poliție.

Lucrarea aceasta își propune să identifice principalele aspecte ale jurisprudenței Convenției relative la poliție. Ea este, fatalmente, selectivă: pentru o analiză mai amplă se recomandă diversele studii, exegeze și colecții de rapoarte publicate deja.

Lucrarea de față va fi structurată pe patru secțiuni astfel:

-Secțiunea I: Principii fundamentale Convenției și

jurisprudenței sale;

-Secțiunea a II-a: Acțiuni fundamentale ale poliției reieșite din Convenție;

-Secțiunea a III-a: Respectul vieții familiale și private,

percheziția și accesul deținuților la familii

și la avocatul lor;

-Secțiunea a IV-a: Limitele puterilor discreționare în materia

recursului la forță pentru menținerea ordinii

publice, mai ales în caz de reuniune pașnică.

SECȚIUNEA I

1.Principii fundamentale ale Convenției

și jurisprudenței sale

Convenția recunoaște imperativele poliției ca și pe cele impuse de securitatea părților contractante și lasă la latitudinea autorităților naționale măsurile ce trebuie adoptate pentru impunerea ordinii și respectarea legii. Convenția conține numeroase prevederi care răspund acestei nevoi legitime.

Arestările sau recursul la folosirea forței sunt toate admise, în mod expres, în textul Convenției, strict în măsura în care situațiile de război sau alt pericol public o impun. Înainte de a trata chestiunea jurisprudenței privitoare la diversele prerogative ale poliției și la siguranța publică, este poate nimerit să expunem, pe scurt, câteva dintre principiile fundamentale pe care se sprijină interpretarea și aplicarea Convenției.

1.1.Orice persoană aflată sub jurisdicția unui stat-parte la Convenție se bucură de drepturile garantate de acesta.

Prin această prevedere, Convenția enunță unul dintre fundamentele sistemului de protecție a drepturilor omului: fiecărei persoane trebuie să i se garanteze un minimum de protecție indiferent de naționalitate, rasă, religie sau convingerile politice ale acestuia. Se pot cita numeroase cazuri în care Convenția a fost invocată de persoane care nu aveau cetățenia statului acuzat, de exemplu, în situații în care se dorea evitarea extrădării sau a expulzării.

1.2.Comportamentul delincvent, real sau prezumat, nu trebuie să-l priveze pe individ de dreptul de a fi tratat în conformitate cu prevederile Convenției.

În chiar primul caz pe care l-a judecat, Curtea Europeană a respins argumentul avansat de Guvern conform căruia, dl.Lawless, care era deținut deoarece era bănuit de a fi participat la activitatea I.R.A., nu putea invoca prevederile Convenției. Curtea a încercat să afle dacă recursul la detenție era într-adevăr, așa cum prevede Convenția, justificat de starea de urgență. În interpretarea acestei prevederi a Convenției, Comisia și Curtea puteau ținea seama de amenințarea terorismului și a riscului comiterii altor infracțiuni grave. Curtea a recunoscut necesitatea inerentă sistemului Convenției, a unui just echilibru între apărarea instituțiilor democrației și apărarea drepturilor individuale.

Cu toate acestea, esențial, este faptul că orice persoană are dreptul de a fi tratată conform prevederilor Convenției. Este un drept inalienabil, pe care nimeni nu-l poate pierde, nici măcar în împrejurarea în care este bănuit de comiterea unui delict sau în care persoana în cauză este condamnată pentru omor.

1.3.Convenția impune respectul legii și a principiilor statului de drept.

În preambulul său, Convenția enunță limpede acest principiu pe care îl reia în cuprinsul tuturor prevederilor sale. Ea conferă o dimensiune internațională exigenței constante a legalității acțiunilor poliției și a menținerii ordinii. Orice act arbitrar sau neconform cu dispozițiile legale venit din partea reprezentanților statului contravine drepturilor omului. Aceasta înseamnă că activitatea poliției trebuie nu doar autorizată de legislația națională, ci și supravegheată de aceasta, legislația trebuind să fie îndeajuns de accesibilă publicului larg.

În primul rând „legea” trebuie să fie îndeajuns de accesibilă. Cetățeanul trebuie să poată dispune de informații suficient, asupra circumstanțelor cauzei și asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat. În al doilea rând, nu poate avea caracter de lege decât o normă enunțată cu precizarea necesară pentru a-i permite cetățeanului să-și regleze conduita: beneficiind, la nevoie, de sfaturi competente, el trebuie să fie capabil să prevadă, în mod rezonabil, date fiind circumstanțele cauzei, consecințele unui act dat.

Aplicarea acestor prevederi poate varia în funcție de împrejurări. De exemplu, Convenția nu solicita, evident, ca o persoană să fie prevenită în legătură cu faptul că se află sub urmărire și că s-a decis percheziția locuinței sale. Cu toate acestea, legea trebuie să-l informeze pe cetățean asupra existenței anumitor măsuri și să reglementeze cu maxima claritate aplicarea acestora. Evident, că aceste prevederi legale trebuie respectate, efectiv, în practic.

1.4.Convenția recunoaște autorităților naționale, de pildă, poliției, dreptul la o anumită discreție cu privire la circumstanțele în care devine necesară limitarea drepturilor persoanei în vederea protecției drepturilor altora sau în orice alt scop legitim care răspunde interesului general.

Convenția este un sistem internațional de protecție a drepturilor omului care servește și la verificarea măsurii în care autoritățile naționale acționează în conformitate cu prevederile sale. În exercitarea acestei funcțiuni, Comisia și Curtea respectă discreția necesară autorităților naționale, recunoscând că acestea sunt cele mai în măsură să decidă asupra necesității restrângerii drepturilor individuale.

În aceste cazuri, Convenția lasă la latitudinea autorităților naționale „o marjă de apreciere considerabilă”, care, adesea, nu permite decât verificarea legalității măsurilor luate și a temeiniciei deciziei statului de a le aprecia ca necesare.

În general, și acest lucru este absolut de înțeles, jurisprudența nu pune în cauză decât cu foarte mult circumspecție spațiul de manevră aflat la dispoziția statului în probleme de natură politică și de securitate națională, de exemplu, în cauza Irlandei, Curtea a respins argumentul conform căruia recursul la detenție nu ar fi fost impus de situația din Irlanda de Nord, dat fiind că autoritățile renunțaseră, ulterior, la acesta, în vreme ce problema terorismului și a amenințărilor la adresa securității ar fi rămas valabile.

Curtea a subliniat latitudinea autorităților naționale de a acționa conform exigențelor unei grave amenințări la adresa securității naționale.Adoptarea unor strategii diferite, în timp, este considerate ca legitimă. Curtea s-a limitat la a verifica legalitatea actelor incriminate și a refuzat în mod expres să facă o evaluare retrospectivă a măsurilor care s-ar fi dovedit mai prudente sau mai eficiente.

1.5.Convenția impune garanții adecvate și eficiente împotriva recurgerii abuzive la măsuri discreționare menite a restrânge drepturile individuale.

Deși vită să analizeze oportunitatea operațională a măsurilor luate de poliție pentru a asigura securitatea națională, jurisprudența recunoaște importanța existenței unor garanții adecvate și eficiente împotriva recurgerii abuzive la măsuri de menținere a ordinii și securității.

Vom explica citind jurisprudența privitoare la supravegherea secretă, evocată într-unul din capitolele următoare ale acestei lucrări.Convenția cheamă deci, cu insistență la adoptarea de măsuri privind procedurile cele mai adecvate punerii lor în practică.

1.6.Drepturile și libertățile garantate prin Convenție trebuie respectate integral și nediscriminatoriu.

Așa prevede articolul ll. Dar nu orice diferență de tratament este echivalentă cu o discriminare ilegală. Din punct de vedere al Convenției, discriminarea survine în momentul în care „diferența de tratament nu se sprijină pe o justificare obiectivă și rezonabilă”.

Chiar și în acest caz, autoritățile națiourtea a subliniat latitudinea autorităților naționale de a acționa conform exigențelor unei grave amenințări la adresa securității naționale.Adoptarea unor strategii diferite, în timp, este considerate ca legitimă. Curtea s-a limitat la a verifica legalitatea actelor incriminate și a refuzat în mod expres să facă o evaluare retrospectivă a măsurilor care s-ar fi dovedit mai prudente sau mai eficiente.

1.5.Convenția impune garanții adecvate și eficiente împotriva recurgerii abuzive la măsuri discreționare menite a restrânge drepturile individuale.

Deși vită să analizeze oportunitatea operațională a măsurilor luate de poliție pentru a asigura securitatea națională, jurisprudența recunoaște importanța existenței unor garanții adecvate și eficiente împotriva recurgerii abuzive la măsuri de menținere a ordinii și securității.

Vom explica citind jurisprudența privitoare la supravegherea secretă, evocată într-unul din capitolele următoare ale acestei lucrări.Convenția cheamă deci, cu insistență la adoptarea de măsuri privind procedurile cele mai adecvate punerii lor în practică.

1.6.Drepturile și libertățile garantate prin Convenție trebuie respectate integral și nediscriminatoriu.

Așa prevede articolul ll. Dar nu orice diferență de tratament este echivalentă cu o discriminare ilegală. Din punct de vedere al Convenției, discriminarea survine în momentul în care „diferența de tratament nu se sprijină pe o justificare obiectivă și rezonabilă”.

Chiar și în acest caz, autoritățile naționale se bucură de o anume marjă de acțiune. Cu toate acestea, anumite motive de discriminare, cum ar fi rasa, nu pot fi, în mod normal, acceptate și orice tratament discriminatoriu bazat pe aceste rațiuni este considerat, din punct de vedere al prevederilor Convenției, ca extrem de grav.

1.7.Convenția prevede dreptul fiecărei persoane în recurs, efectiv, în fața unei instanțe.

Acest aspect este important din perspectiva statului de drept. O bună parte din jurisprudența Convenției este consacrată precizărilor în domeniul drepturilor persoanei la protecție juridică în diverse împrejurări. Convenția cere forțelor de poliție să respecte cu strictețe dreptul persoanei la asistența din partea unui avocat, dreptul de a compara în fața unei instanțe și de a avea acces la alte căi de recurs judiciar.

SECȚIUNEA A II-A

2.Libertatea și securitatea persoanei, mai ales, în

cazul interogatoriilor și a arestului preventiv

Articolul 5 garantează dreptul la libertate și siguranța persoanei „Orice persoană, aflată în libertate sau deținută, are dreptul la protecție în temeiul articolului 5, adică, de a nu fi sau de a nu rămâne private de libertate cu excepția împrejurărilor în care sunt recunoscute cerințele paragrafului l, iar dacă persoana în cauză este arestată sau deținută , ea beneficiază de garanțiile prevăzute de paragrafele 2-5, în măsura în care prevederile lor sunt aplicabile”.

În caz de pericol public, sunt posibile anumite derogări de la garanțiile enunțate în articolul 5, dar în activitatea de pregătire a forțelor de poliție se va insista asupra faptului că poliția nu poate introduce ea, însăși, o derogare și că nici o derogare nu poate fi acceptată decât dacă este introdusă în conformitate cu prevederile articolului 15 al Convenției.

Mai mult, dacă se iau măsuri derogatorii de la obligațiile impus prin CONVENȚIE acestea trebuie adoptate „în măsura strictă în care situația o impune”. Pentru a stabili dacă este necesară o derogare de la garanțiile prevăzute de articolul 5, Curtea examinează existența unor garanții împotriva abuzurilor care i-ar putea afecta pe deținuți.

2.1.Definiția arestării și detenției

Articolul 5 al Convenției și garanțiile prevăzute de acesta nu se aplică decât restricțiilor echivalente detenției, măsurile mai puțin stricte nu sunt de resortul său, dar pot deriva din alte prevederi ale Convenției, mai cu seamă, din prevederile Protocolului 4. Mai multe cazuri înaintate Curții în temeiul Convenției, au condus la definirea acelor condiții care echivalează cu privarea de libertate.

Este cauza detenției clasice, în închisoare, sau al „a arestului disciplinar”, impus unui soldat pentru încălcarea ordinelor militare, sau fixarea unui domiciliu obligatoriu într-o insulă minusculă, sub supraveghere polițienească strictă a unui individ bănuit a avea legături mai mari și sub un regim mai puțin strict.

Nu se poate vorbi despre detenție în cauza fetiței de 10 ani, interogată timp de două ore într-un comisariat de poliție în legătură cu comiterea unor furturi, fără ca aceasta să fi fost vreun moment încarcerată. Pe de altă parte, însă, chiar perioadele detenție foarte scurtă, cad sub incidența prevederilor articolului 5, de exemplu, situațiile în care tribunalul solicită efectuarea unei analize a sângelui.

Detenția presupune constrângere: nu avem de-a face cu un act de detenție în situația în care individul consimte la constrângerea libertății proprii, de exemplu, în cauza internărilor psihiatrice voluntare. Pe de altă parte, însă, Curtea nu a acceptat existența consimțământului față de o hotărâre de internare pentru vagabondaj, pentru simplul fapt că persoanele implicate, lipsite de locuință și de orice resurse materiale, se prezentaseră la poliție din proprie inițiativă; Curtea a apreciat că detenția a fost impusă.

2.2.Motivele arestării și ale deținerii

În afara derogărilor prevăzute la articolul 15, (articolul 5(l) permite statelor-părți să prevadă, în mod legitim, deținerea, în următoarele cazuri:

a)detenție legală după condamnare pronunțată de un tribunal competent;

b)arest sau detenție pentru nesupunere la o hotărâre pronunțată, conform legii, de care un tribunal competent, în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege;

c)arestarea sau detenția unei persoane în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a împiedica săvârșirea unei infracțiuni sau fuga după săvârșirea acesteia;

d)deținerea legală a unui minor, hotărârea pentru educația sa supravegheată sau în vederea aducerii sale în fața autorității competente;

e)deținerea legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;

f)arestarea sau deținerea legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod nelegal pe un teritoriu, sa a unei persoane împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare sau de extrădare.

Oricare dintre statele-părți la Convenție poate recurge la forțele de poliție pentru a aresta pe cineva în baza oricărei dintre prevederile expuse mai sus. O trecere în revistă, fie și succintă, a foarte vastei jurisdicții relative la articolul 5(l) ar depăși spațiul acestei lucrări, dar două chestiuni merită a fi menționate.

În primul rând, articolul 5 prevede că arestarea sau deținerea să se facă cu respectarea prevederilor și căilor legale. Curtea a apreciat că legalitatea presupune conformitatea cu normele procedurale interne și de fond și în spiritul articolului 5, protecția individului împotriva oricărei decizii arbitrare. Într-o societate democratică i care aspiră la calitatea de stat de drept, detenția arbitrară, nu poate, firește, să fie considerată legală. Ilegalitatea deținerii atrage după sine încălcarea Convenției, produsă în cauza Bozano. Bozano a fost arestat în Franța pentru a fi extrădat în Italia unde fusese condamnat la închisoare pe viață pentru omucidere și alte delicte grave.

Tribunalele franceze refuzau extrădarea sa, deoarece procedura de apel în domeniul penal care dusese la condamnarea sa, se desfășurare în contumacie, iar legislația italiană nu prevede rejudecarea automată a procesului după condamnarea în contumacie. Se considera că în aceste condiții, extrădarea contravenea „regulamentelor franceze de ordine publică”

Cu toate acestea, împotriva lui Bozano, a fost emisă, ulterior, o hotărâre de expulzare, iar el a fost dus în Elveția, fără să-și poată încunoștința soția sau avocatul spre a contesta legalitatea hotărârii de expulzare, înaintea punerii sale în aplicare.

Elveția încheiase un tratat de extrădare cu Italia, unde Bozano a fost dus, în cele din urmă. Instanțele franceze au decis că atât hotărârea de expulzare cât și modul în care a decurs aceasta au fost absolut ilegale și neconformate cu căile și procedurile juridice în vigoare.

Curtea Europeană a hotărât ca arestarea și deținerea lui Bozano încălcau prevederile articolului 5 (l) (f): „În fapt, a fost vorba de o măsură de expulzare deghizată, destinată să ocolească avizul defavorabil al Curții franceze de Apel și nu de o „deținere” necesară în cadrul normal al unei „proceduri de expulzare”. Acest caz este ilustrativ pentru prevederea Convenției conform căreia arestarea sau deținerea trebuie făcute cu buna credință, într-un scop legitim și conform procedurii legale.

În al doilea rând, s-a urmărit interpretarea articolului 5 (l) (b) potențialmente, foarte largă, astfel, încât, să nu poată fi invocată decât în cazuri strict circumscrise în care aceasta nu echivalează cu eludarea condițiilor privitoare la motivele încarcerării prevăzute la celelalte aliniate ale articolului 5 (l).

Astfel, Curtea a hotărât ca articolul 5(l) (b) nu justifică detenția unei persoane de apartenență la Armata Republicană Irlandeză și nici a soldaților olandezi care încălcaseră disciplina militară.

Curtea a apreciat că formularea „a garanta îndeplinirea unei obligații prevăzute de lege – privește – doar acele cazuri în care legea permite detenția cuiva pentru a-l sili să respecte o obligație specifică și concretă, a cărei îndeplinire a neglijat-o până în acel moment”.

Ea a respins o interpretare mai largă care ar fi justificat „restricțiile administrative ale libertăți de mișcare de natură să-l constrângă pe cetățean să se achite, într-un caz anume, de datoria sa generală de a respecta legea”.

Ulterior, Comisia a luat în considerare problema terorismului în Irlanda de Nord și a apreciat că articolul 5 (l) putea autoriza deținerea pentru interogatoriu în temeiul „Control of Terrorism Order” (Decretul pentru prevenirea terorismului). Cu toate acestea, Curtea a subliniat, în mod expres, natura excepțională a împrejurărilor și că, în circumstanțe normale, simplul refuz sau neglijența unei persoane dea îndeplini o obligație care îi revine prin lege putea justifica detenția spre a o obliga să i se conformeze.

Mai mult decât atât, Comisia a declarat că natura obligațiilor a căror respectare este impusă de autorități, trebuie ea însăși să fie compatibilă

cu Convenția și nu trebuie să constate în „simpla obligație de a se supune detenției”.

2.3.Obligația de a informa persoana interesată, în cel mai scurt timp, asupra motivelor arestării sale și asupra acuzațiilor ce i se aduc.

Este extrem de important ca orice persoană arestată sau reținută să fie „informată în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării și asupra oricărei acuzații care i se aduce. Această informație trebuie pusă la dispoziția oricărei persoane arestate; articolul 5 (2) nu se aplică numai persoanelor bănuite de a fi săvârșit infracțiuni, ci tuturor categoriilor de persoane deținute, inclusiv, de pildă, bolnavilor mintali.

Articolul 5 (2) „prevede o garanție fundamentală: orice persoană arestată trebuie să cunoască motivele deținerii sale. Integrat în sistemul de protecție pe care îl conferă articolul 5, acest paragraf impune aducerea la cunoștința persoanei arestate, într-un limbaj simplu și accesibil pentru aceasta, a temeiurilor juridice și de fapt, pe care se bazează privarea sa de libertate și a căror legalitate urmează a fi dezbătută în fața unei instanțe (…). Persoana arestată trebuie să beneficieze de aceste informații în cel mai scurt timp (…), dar polițistul care o arestează nu i le poate furniza imediat. Petru a aprecia dacă a primit, îndeajuns de multe informații și într-un răstimp îndeajuns de scurt, trebuie cercetate particularitățile speței.

Dacă o persoană este arestată sub acuzația unei infracțiuni penale, ea trebuie să fie „informată cu privire la faptele și elementele probatorii care justifică decizia de deținere. Ea trebuie să fie în măsură să recunoască sau să nege infracțiunea de care este bănuită”.

Odată, inculpată în mod oficial, persoana în cauă trebuie, de asemenea, informată în detaliu cu privire la natura și cauza acuzației care îi este adusă”. Convenția prevede maniera în care trebuie comunicate motivele detenției sau acuzațiile, dar este important ca acest lucru să se facă clar și conform cu prevederile de drept intern. Articolele 5 (2) și 6 (3) (a) prevăd, ambele, ca această informație trebuie furnizată în cel mai scurt timp și într-o limbă pe care persoana deținută sau acuzată o cunoaște.

2.4.Dreptul persoanei de a declara un recurs rapid în vederea examinării legalității detenției.

Orice persoană arestată sau deținută are dreptul, în temeiul articolului 6 (4) al Convenției de a „introduce un recurs în fața unei instanțe, pentru ca aceasta să examineze în cel mai scurt timp, legalitatea deținerii sale și de a dispune eliberarea persoanei în cazul în care deținerea este ilegală”. Mai mult, orice persoană arestată deoarece este bănuită de a fi comis un delict „trebuie adusă neîntârziat în fața unui judecător sau a unui alt magistrat abilitat prin lege să exercite funcțiuni judiciare și are dreptul să fie judecată într-un răstimp rezonabil sau eliberată în timpul procedurii.

Și în acest caz există o vastă jurisprudență care precizează condițiile de aplicare ale articolului 5 (4) și (3) în diverse situații. Trei chestiuni merită a fi subliniate în mod special, cu privire la pregătirea forțelor de poliție.

În primul rând, aceste trei prevederi reflectă, odată în plus, importanța pe care Convenția o acordă legalității și respectării principiilor statului de drept, poliția trebuie întotdeauna să respecte drepturile deținuților și să nu obstrucționeze instituirea unei proceduri menite a verifica legalitatea deținerii acestora.

În al doilea rând, această posibilitate trebuie să le fie acordată într-un „scurt răstimp”, conform articolului 5 (4) și neîntârziat”, conform articolului 5(3). Aceste două formulări înseamnă: cel mult câteva zile.

Astfel, de pildă, Curtea a susținut existența unei încălcări a Convenției în cauza persoanelor deținute în temeiul legii din 1974 privitoare la prevenirea terorismului (prevederi temporare), fără a fi aduse în fața unui judecător, pe o durată mergând de la 4 zile și 6 ore la 6 zile și 16 ore și jumătate. Acest caz ilustrează importanța respectării perioadelor de verificare inițială a legitimității deținerii și arată că poliția și autoritățile care dispun deținerea, trebuie să se străduiască să ofere posibilitatea unui cât mai rapid recurs judiciar.

În al treilea rând Convenția prevede ori de câte ori este posibil, punerea în libertate provizorie a persoanelor bănuite a fi comis infracțiuni (sau inculpate în urma unor infracțiuni penale). Aceasta a fost interpretarea dată articolului 5 (3) de către Curte.

De altfel, Curtea și Comisia s-au arătat dispuse să reexamineze atent, dacă va fi cazul, motivele refuzului eliberării pe cauțiune.

Convenția prevede prezumția de nevinovăție, și acest lucru este reliefat de interpretarea dată articolului 5(3). Prin urmare, poliția trebuie să ia aprioric, în calcul, punerea în libertate provizorie, în condițiile în care nu are posibilitatea și nu trebuie a se opune unei hotărâri judecătorești în acest sens.

Firești, Convenția recunoaște că în anumite situații este posibil, refuzul punerii în libertate provizorie; dar poliția și toți funcționarii implicați trebuie să aibă cunoștința faptului că textul Convenției prevede, aprioric, punerea în libertate provizorie și ca persoană căreia i s-a a refuzat acest drept, poate refuza acest lucru în justiție.

2.5.Interogatoriul

În cadrul interogării persoanelor deținute, polițiștii trebuie să aibă permanent în vedere faptul că deținutul are dreptul la un proces echitabil, în care „nu trebuie condus pe o pistă falsă de interogatoriu”. Este evident faptul că poliția poate chestiona deținutul prezentându-i probele care îi dovedesc vinovăția, dar nu trebuie să-l forțeze să se autoincrimineze

Curtea a declarat ca orice persoană acuzată de a fi comis un delict, are dreptul „să tacă și să nu contribuie la propria sa incriminare”. Sub rezerva garanțiilor, Comisia consideră că textul Convenției permite o concluzie defavorabilă în cauza unui acuzat care refuză să răspundă la întrebări în timpul procesului, exercitându-și dreptul de a păstra tăcerea asupra faptelor sale în chiar momentul redactării articolului de față, Curtea dezbate această chestiune.

Interogarea persoanelor deținute trebuie să respecte în mod absolut interdicția torturării și a pedepselor degradante sau inumane, enunțată în articolul 3 al Convenției. Pentru a aprecia dacă a fost sau nu încălcată Convenția, se ține seama de durata tratamentului incriminat, de efectele fizice sau mentale ale acestuia, ca și de sexul, vârsta și starea sănătății persoanei implicate.

Odată cu atingerea pragului care marchează încălcarea articolului 3 nu sunt admise nici derogări și nici restricții de la această interdicție: nimic nu poate justifica o conduită echivalentă cu un act de tortură sau cu un tratament inuman sau degradant. „Necesitățile anchetei și dificultăților incontestabile, ale luptei împotriva criminalității, mai ales, în materie de terorism, nu pot avea ca efect, limitarea protecției datorate integrității fizice a persoanei”. În Irlanda de Nord, Convenția a fost încălcată prin aplicarea celor „5 tehnici”; Curtea a hotărât după cum urmează: „folosite cumulat cu premeditare și pe perioade lungi cele 5 tehnici au provocat celor supuși acestui tratament, dacă nu veritabile leziuni, cel puțin suferințe fizice și morale grave, mai mult, ele au avut ca efect tulburări psihice acute în timpul interogatoriului”.

Deși, jurisprudența anterioară admisese anumite brutalități deliberate în cursul interogatoriilor, nu cade sub incidența prevederilor articolului 3. Ar fi o idee nefericită și periculoasă să se creadă că acest gen de conduită este, astăzi, compatibil cu prevederile Convenției.

Conform părerii exprimate de judecătorul Meyer: „Față de o persoană privată de libertate, orice folosire a forței fizice pe care comportamentul persoanei în cauză nu o impune ca strict necesară, aduce atingerea demnității umane și trebuie, în consecință, să fie considerată ca o violare a drepturilor garantate de articolul 3 al Convenției”. În timpul formării lor profesionale, polițiștii trebuie să învețe că relele tratamente aplicate, deliberat, în timpul interogatoriilor sunt absolut inacceptabile. Articolul 3 se referă, în același timp, și la faptul că interogatoriile nu pot implica presiuni psihologice exagerate sau umilirea persoanei interogate.

Convenția cere statelor să ia „măsuri responsabile pentru a-și respecta obligațiile care decurg din articolul 3”. Ele trebuie, cel puțin, să vegheze la personalul polițienesc și al serviciilor de securitate, să fie deplin informate asupra interzicerii oricărei forme de tortură sau tratament inuman sau degradant, și să prevadă garanții împotriva abuzurilor.

Convenția Organizației Națiunilor Unite împotriva torturii și altor pedepse sau tratamente aplicate cu cruzime, inumane și degradante, din 1984, reprezintă un ghid pentru state pe care le obligă să ia măsuri legislative, administrative, judiciare și alte măsuri eficiente pentru a preveni comiterea actelor de tortură. Ea precizează că cei vinovați de asemenea tratament, nu pot invoca „ordinele superiorilor” în apărarea lor, prevede deschiderea unor anchete în atare cazuri, și solicită existența unui mecanism de recurs în justiție , ca și supravegherea sistematică a regulamentelor, instrucțiunilor, metodelor și practicilor conform cărora se efectuează interogatoriile, a elaborării prevederilor referitoare la reținerea în custodia poliției și la tratamentul tuturor persoanelor deținute.

Textul Convenției prevede și necesitatea unei pregătiri adecvate a cadrelor de poliție și a altor reprezentanți ai legii, cărora le revine responsabilitatea denunțării ca ilegale a actelor de tortură și a existenței unor garanți eficiente împotriva folosirii torturii.

2.6. Condițiile detenției

Orice persoană deținută are dreptul la detenție în condiții în care să nu fie nici inumane, nici degradante. Numeroși deținuți s-au plâns de condițiile de detenție, care contraveneau prevederilor articolului 3. De exemplu, ei au menționat detenția în recluziune solitară (izolare), suprapopularea, sau insalubritatea locurilor de detenție.

Aproape toate aceste plângeri au eșuat, majoritatea chiar în stadiul admisibilității.

Comisia s-a arătat, întotdeauna, foarte reticentă în a declara ca proastele condiții de detenție, erau inumane sau degradante. În practică, aplicarea articolului 3 s-a limitat la cazurile de rele tratamente, aplicate deliberat. Este limpede, că acest lucru s-a datorat considerentului că prizonieri extrem de periculoși, necooperanți sau dificili, impun măsuri speciale de detenție.

Este limpede că acest lucru s-a datorat considerentului că prizonierii extrem de periculoși, necooperanți sau dificili, impun măsuri speciale de detenție. Un alt motiv important este gravitatea faptului de a conchide încălcarea articolului 3, care enunță o interdicție absolută și fără rezerve: de aceea este dificil să se invoce această prevedere, întrucât este vorba de condiții de detenție proaste, care, departe de a fi deliberate sunt datorate lipsei resurselor sau altor cauze similare.

Documentele internaționale abundă în indicații privitoare la condițiile de detenție considerate acceptabile, dar, în această lucrare, ne vom referi, în principal, în afara articolului 3 la alte prevederi al Convențieiși la Regulamentul penitenciar european.

2.7. Prezumția de nevinovăție

Poliția trebuie să aibă conștiința prezumției de nevinovăție prevăzute în articolul 6(2) al Convenției, ca și a importanței acesteia atât pentru ancheta, cât și mai ales, pentru declarațiile publice privitoare la suspecți înaintea desfășurării procesului. Convenția nu împiedică poliția să aplice avize de cercetare nominale în cadrul anchetelor penale și nici să dezvăluie arestarea sau implicarea unei persoane: articolul 6(2) exclude „orice declarație oficială care să susțină vinovăția unei persoane” înaintarea pronunțării, la capătul unui proces în bună și cuvenită formă, a unei hotărâri judecătorești în acest sens.

Mai mult decât atât, Comisia a subliniat ca „autoritățile, mai ales, cele care conduc anchete și proceduri penale, trebuie să manifeste foarte multă prudență când fac declarații publice asupra unor anchete în curs și asupra persoanelor care fac obiectul acestora, spre a evita pe cât posibil interpretările neadecvate, care pot avea ca efect punerea sub semnul întrebării a vinovăției unei persoane, înainte ca aceasta să fi fost judecată”.

Dacă nu a fost respectată prezumția de nevinovăție, procedura penală care urmează riscul să fie inechitabilă și în consecință, sunt încălcate prevederile Convenției.

SECȚIUNEA A III-A

3.Respectul vieții de familie și private, percheziția și

accesul deținuților la familia și avocatul lor

.

Articolul 8 garantează respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și corespondenței. Acest drept este inalienabil, nimeni nu-l poate pierde chiar dacă este deținut în mod legal și cu toate că, în mod evident detenția impune anumite restricții.

Orice ingerință în exercitarea acestui drept trebuie „prevăzută de lege” și „justificată într-o societate democratică” de unul din motivele legitime menționate în articolul 8 (2). Aceste motive sunt: „securitatea națională, (…), siguranța publică, bunăstarea economică a țării, (…), apărarea ordinii și (…) prevenirea infracțiunilor penale, (…) protecția sănătății sau a moralei, sau (…) protecția drepturilor și libertatea celorlalți”.

De asemenea, orice ingerință în exercitarea drepturilor la viața privată și la viața de familie trebuie să fie conform prevederilor legale și să fie „justificată” într-o societate democratică, adică să respecte principiul proporționalității și să nu depășească măsura impusă de împrejurări.

Orice act bazat pe discriminarea arbitrară va cădea sub incidența articolului 14, chiar dacă, în alte circumstanțe, ar putea fi acceptat, conform articolului 8. În sfârșit, autoritățile naționale sunt adesea, ținute să adopte măsuri pozitive pentru a asigura exercițiul pe deplin al dreptului la respectarea vieții private și de familie.

În activitatea de formare a forțelor de poliție mesajul esențial este acela ca orice injoncțiune în viața privată și de familie, trebuie să fie strict conformă cu legea și că trebuie respectate toate garanțiile acordate de procedură. În exercițiul puterilor sale discreditoare, poliția trebuie să păstreze conștiința faptului că acestea nu pot fi folositoare decât în scopurile precise în care si-au fost acordate și fără nici o discriminare.

3.1.Percheziția, ancheta și supravegherea secretă

Toate aceste activități constituie o ingerință în drepturile garantate de articolul 8 (l) și nu se justifica decât dacă respectă condițiile de legalitate și de necesitate într-o societate democratică, ale obiectivelor admisibile și ale nondiscriminării.

În caz de pericol pentru națiune este posibilă adoptarea de măsuri tranzitorii derogative de la prevederile articolului 8, cu condiția ca acestea să fie strict necesare și să se conformeze exigențelor de formă și de fond ale articolului 15.

Sub rezerva respectării articolului 15, jurisprudența Convenției admite, în mod constant, aplicarea normală a prerogativelor de percheziție, ancheta și supraveghere secretă atunci când sunt utilizate în mod corect, în lupta împotriva criminalității sau în orice alt scop legitim.

Această atitudine generală este bine ilustrată de jurisprudența în domeniul supravegherii secrete. În prima sa hotărâre referitoare la acest subiect, Curtea recunoaște ca interceptarea secretă a corespondenței și a apelurilor telefonice poate fi justificată într-o societate democratică, mai ales, în lupta împotriva terorismului. Cu toate acestea, ea a insistat asupra importanței de a respecta cu scrupulozitate condițiile stipulate la articolul 8(2):

„(…) Statele-părți nu dispun de (…) o latitudine nelimitată în a supune persoanele aflate sub jurisdicția lor, unor măsuri de supraveghere secretă. Conștientă de pericolul inerent unei asemenea legi, de a submina democrația, ba chiar de a o distruge, sub pretextul apărării ei, se afirmă că statele nu pot adopta orice măsură pe care o consideră necesară, în numele luptei împotriva spionajului și terorismului. Oricare ar fi sistemul de supraveghere pentru care s-a optat, Curtea trebuie să se asigure că există garanțiile adecvate și suficiente împotriva abuzurilor”.

Legea germană cunoscută sub numele de „10” limitează, strict, condițiile în care se poate dispune supravegherea secretă: ea stabilește o serie întreagă de controale și garanții. După o atentă examinare, Curtea a ajuns la concluzia ca legislația germană fusese aplicată în conformitate cu articolul 8, dar a adăugat ca, în principiu, este de dorit instituirea unui control judiciar al măsurilor de supraveghere secretă.

Ulterior, ea avea să declare că practica supravegherii secret în Marea Britanie și Franța încalcă articolul 8, căci nu dispune de un cadru legal îndeajuns de strict: autoritățile dețineau puteri discreționare prea largi și insuficient controlate.

Cu toate acestea, în măsura în care baza legislativă este îndeajuns de clară și de strictă și dacă există garanții adecvate și eficiente, Convenția lasă la discreția autorităților naționale o marjă de acțiune destul de vastă pentru a decide asupra necesității de a recurge la supravegherea secretă sau la măsuri similare, în beneficiul siguranței naționale sau a luptei împotriva criminalității.

Astfel, Curtea nu a constatat nici o încălcare a Convenției în cauza unui tehnician suedez căruia i se refuzase o angajare permanentă la Muzeul Navigației, deoarece informații secrete culese în legătură cu acesta lăsau să se bănuiască faptul că reprezintă un pericol pentru siguranța națională.

Curtea a confirmat legitimitatea legislației suedeze și a aplicării sale în acest caz, după ce verificase respectarea diferitelor condiții prevăzute la articolul (2). Ea a respins argumentul conform căruia, în acest caz, petentul ar fi trebuit să aibă acces la propriul dosar. Curtea s-a bazat pe existența garanțiilor procedurale și a protecției juridice satisfăcătoare.

Importanța specială acordată garanțiilor procedurale, legalității și aplicării unor proceduri corecte de-a lungul întregii jurisprudenței privitoare la supravegherea secretă se găsește în cazurile privitoare la prerogativele de percheziție, de confiscare și de anchetă. Convenția nu încearcă să restrângă latitudinea de care se bucură autoritățile naționale pentru a recurge la măsuri de acest gen, cu condiția menținerii lor în limite rezonabile, a legalității acestora și a adoptărilor în conformitate cu garanții procedurale și în urma unor controale corecte.

Aceste chestiuni au fost tratate în mai multe cazuri referitoare la articolul l, care garantează dreptul oricărei persoane „la respectarea bunurilor sale”. Astfel, în mai multe cazuri, Curtea a considerat compatibilă cu prevederile Convenției confiscarea, înaintarea procedurii penale, a unor documente considerate obscene.

Cu toate acestea, Convenția ar fi încălcată în împrejurarea confiscărilor motivate de considerații exterioare, politice sau de altă natură .

Într-un alt caz, Curtea a respins plângerea unei companii germane care reclama reținerea i confiscarea unor monezi de aur, care îi aparțineau și pe care un terț încercase să le introducă în Marea Britanie, încălcând legea vamală.

Într-un alt caz, Curtea a considerat incompatibilă cu prevederile Convenției (deși cu slabă majoritate) prerogativa autorităților vamale britanice de a sechestra un avion în care fuseseră transportate droguri fără știința proprietarului și de a pretinde o amendă de 50.000 lire sterline pentru reconstituirea acestuia. Toate aceste cazuri relevă faptul că statele se bucură de largi marje de manevră în materie de sechestrarea bunurilor, ca și restricția sau de supravegherea folosirii acestora.

Și în acest caz, Convenția se axează pe restricții, garanții procedurale și recursul la nediscriminare: toate cazurile în care s-a constatat încălcarea Convenției au intrat într-una dintre aceste trei categorii. Jurisprudența referitoare la ingerința în exercițiul dreptului de proprietate o consolidează pe aceea privitoare la supravegherea secretă. Și na și cealaltă ilustrează importanța acțiunii poliției și în conformitate cu legea, respectând procedurile prevăzute de lege și folosindu-și prerogativele cu buna știință și într-un scop legitim. Subliniem, o dată, în plus faptul că aceasta trebuie să fie ideea esențială care se desprinde din prevederile Convenției în acest domeniu.

3.2.Accesul deținuților la familiile lor și la avocatul lor

Articolul 8 garantează deținuților dreptul de a avea acces la familiile lor. Accesul la consiliere juridică este garantat de articolul 8 (secretul corespondenței) de articolul 5 (dreptul la libertate) și de articolul 6 (dreptul la un proces echitabil).

O vastă jurisprudența oferă precizări privitoare la dreptul de acces la diverse stadii ale detenției în împrejurări diferite. Și în acest caz, pentru forțele de poliție, ideea cheie rămâne aceea ca textul Convenției adaugă o dimensiune internațională obligatorie de a respecta cu scrupulozitate prevederile de drept național și procedurile aferente.

Jurisprudența privitoare la articolul 8 subliniază importanța accesului la consiliere juridică și la familie, care trebuie asigurat deținuților, cu excepția împrejurării în care există motive imperative de a le fi refuzat. În acest din urmă caz restricțiile nu trebuie să depășească limitele justificate într-o societate democratică, ținându-se cont de importanță contractelor cu familia și avocații lor.

Jurisprudența stabilește fără echivoc și disjunge între informația furnizată familiei în legătură cu arestarea, controlul și interceptarea corespondenței, accesul la avocați și vizitele familiei, ea stabilește și o distincție între situația deținuților înainte și după inculpare. Paragrafele de mai jos prezintă în linii mari, maniera în care au fost tratate aceste probleme în cadrul jurisprudenței relative la Convenție.

Importanța faptului de a permite unei persoane arestate să-și informeze familia în legătură cu acest lucru a fost subliniată în cauza privitor la Decretul pentru prevenirea terorismului „(…) din momentul arestării unei persoane, posibilitatea acesteia de a comunica rapid cu familia sa, poate capătă o mare importanță. Dispariția inexplicabilă a unui membru al familiei fie și pentru o perioadă scurtă de timp, poate pricinui o vie stare de neliniște”.

Comunicarea cu familia nu trebuie refuzată decât în împrejurarea în care există riscul avertizării complicilor, care s-ar putea sustrage cercetărilor poliției, sau care ar putea distruge sau suprima probe, sau ar putea comite alte infracțiuni. În cauza citată nimic nu dovedea existența unui atare risc, iar refuzul de a autoriza comunicarea dintre deținuți și soțiile lor, pe durata detenției, constituia o încălcare a articolului 8. Chiar dacă există un atare risc, autoritățile penitenciare trebuie să autorizeze legătura cu familia în cel mai scurt timp.

Un anumit control al corespondenței între deținuți, familia și avocatul acestora, poate fi necesar pentru a evita comiterea altor infracțiuni, exprimarea probelor sau alte motive temeinice. Curtea a confirmat cu mai multe prilejuri ca un atare control nu este, în sine, incompatibil cu prevederile Convenției. Cu toate acestea, orice interceptare a corespondenței, fie ea temporară sau permanentă, trebuie justificată în temeiul articolului 8(2). S-au constatat încălcări ale Convenției în numeroase împrejurări în care restricțiile privitoare la corespondență nu erau justificate.

Într-unul dintre aceste cazuri, autoritățile au împiedicat o persoană, recent, încarcerată să primească scrisoarea unui avocat contactat de soția sa pentru a-l reprezenta, eventual, în instanță..

Prin această scrisoare, deținutul era informat asupra dreptului sau de a păstra tăcerea și de a refuza să răspundă întrebărilor procurorului. Avocatul menționa: „Este în interesul dumneavoastră să invocați dreptul de a refuza orice declarație”. Curtea a hotărât în unanimitate că se încălcase articolul 8: sfatul avocatului era pur tactic și nu „era de natură să creeze pericolul convenției între destinatar și expeditor și nu riscă să prejudicieze desfășurarea normală a cercetărilor penale”.

O importanță specială este acordată dreptului de a intra în legătură cu avocatul deținutului. Acest drept este garantat în numeroase împrejurări de articolul 5 și articolul 6, așa cum după cum secretul corespondenței este garantat de articolul 8. Accesul la consiliere juridică îi poate fi necesar deținutului pentru a-și exercita efectiv dreptul de a contesta legalitatea detenției, drept pe care i-l garantează articolul 5 (3) și (4).

Articolul 6 garantează dreptul la ajutor judiciar în două situații distincte. În primul rând, articolul 6 (3) enumera o serie de drepturi minimale, pentru „orice acuzat”, în special, de a se apăra și de a fi apărat articolul 6 (3) (c) și cel de a „dispune de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărări sale” articolul 6(3) (b).

Este evident că odată pronunțată acuzația, Convenția impune poliției și autorităților penitenciare să coopereze pentru asigurarea respectării prevederilor de drept intern și a exigențelor minime prevăzute de Convenție în privința posibilităților de apărare ale acuzatului. În activitatea de pregătire a polițiștilor trebuie insistat asupra faptului că disponibilitatea lor de a coopera pentru a feri acuzatului acces la asistența juridică este esențială pentru a asigura respectarea principiilor statului de drept și a evita o procedură penală inechitabilă în arest. În al doilea rând, orice deținut are, în principiu, dreptul de a lua legătura cu un avocat, indiferent dacă a fost inculpat sau nu. În împrejurări excepționale, contactul cu avocatul poate fi amânat pentru un scurt răgaz, dar Convenția pretinde o solidă motivare a acestei amânări.

Conform jurisprudenței aferente articolului 5 detenția în secret este considerată ca excepțională, din punct de vedere al Convenției și absolut inadmisibilă dacă se prelungește cu mai mult de câteva zile. Persoanele arestate sau deținute își păstrează drepturile și obligațiile civile, deși sunt private de libertate. Deținuții au dreptul de a intra în contact cu un avocat pentru a-și exercita dreptul la acces în instanța în vederea statuării asupra drepturilor și obligațiilor lor cu caracter civil.

În hotărârea de principiu privitoare la cauza Golder, Curtea a susținut ca articolul 6 (l) fusese încălcat prin refuzul de a i se acorda prizonierului posibilitatea de a beneficia de sfatul unui avocat pentru a deschide un proces de calomnie – fusese acuzat de a fi participat la un incident și de a fi molestat un gardian.

Curtea a respins argumentul guvernului conform căruia era considerată legitima exigență ca deținuții care doreau să depună plângeri să parcurgă mai întâi mecanismul intern de prelucrare a reclamațiilor din închisoare, înainte de a-i autoriza să se adreseze unui avocat.

Trebuie menționată în mod special situația scrisorilor adresate Consiliului Europei de către persoanele arestate sau deținute. Poliția trebuie să știe că autoritățile naționale sunt obligate să nu „prejudicieze în nici u fel” exercitarea efectivă a dreptului de a intra în legătură cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului pentru a depune plângere.

Practica în materie a Convenției este consecventă: nu există motive pentru a refuza unui deținut dreptul de a fi contactat prin scrisori.

Statele pot, în mod legitim, să impună limite rezonabile contactelor între prizonieri și lumea exterioară; jurisprudența recunoaște, în special, faptul că vizitele pun probleme de securitate și că anumite limitări pot fi justificate de motive practice.

În cauza vizitelor primite de prizonieri extrem de periculoși pot fi necesare măsuri speciale de securitate.

Comisia a ținut cont de acest lucru respingând plângerile formulate de Bader și alte persoane suspecte de apartenența la Armata Roșie, care nu au avut dreptul de a primi decât vizitele părinților și ale avocaților lor. Într-un alt caz, Comisia a admis că autoritățile au supravegheat îndeaproape, toate vizitele petentei la soțul său, deținut pentru infracțiuni comise împreună cu IRA. Un gardian le ascultă conversațiile, cerându-le adesea, să vorbească mai tare, iar, uneori, cei doi erau despărțiți de ecran.

Rezultă deci, că poliția trebuie să respecte regulile și regulamentele privitoare la corespondența și vizite, reținând importanța de a autoriza legăturile dintre deținuți și lumea exterioară, mai ales, cu familia și avocații lor. Convenția impune nu numai reguli rezonabile privitoare la corespondență și vizite dar și aplicarea corectă a acestora de către poliție și alți reprezentanți ai ordinii, „evitându-se orice decizie arbitrară sau formă de discriminare”.

SECȚIUNEA A IV-A

4.Limitele puterii discreționale în materia recursului

la forță pentru menținerea ordinii publice, mai ales

în caz de întrunire pașnică

4.1.Folosirea forței de către poliție

Am menționat, mai sus, interdicția strictă și absolută de a folosi tortura și orice alt tratament degradant sau inuman. Convenția incriminează orice formă de violență gratuită folosită deliberat, iar acest lucru trebuie subliniat apăsat în activitatea de formare a cadrelor de poliție.

Omuciderea săvârșită cu intenție este și ea interzisă. Cu excepția strictă a aplicării pedepsei capitale, acolo unde ea ar exista, articolul 2 (l) al Convenției interzice actele de cauzare a morții cu intenție și stipulează ca „dreptul la viață al oricărei persoane este protejat de lege”.

Cu toate acestea, articolul 2 admite în cel de-al doilea paragraf al sau ca, nu se constată o încălcare a Convenției în împrejurarea în care moartea este rezultatul „recursului la forță devenit absolut necesar pentru a:

l.asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței nelegale;

2.efectua o arestare legală sau de a împiedica evadarea unui deținut;

3.reprima, conform legii, o revoltă sau o insurecție”.

În cauza McCann, Curtea a arătat că „articolul 2 se numără printre articolele de importanță primordială din Convenție și de la care nu poate fi permisă nici o derogare”.

Excepțiile definite la paragraful 2 arată că articolul 2 se referă, firește, la cazurile în care moartea a fost cu intenție, dar aceasta nu reprezintă unicul său obiectiv. (…) textul articolului 2 (…) arată că paragraful 2 nu definește, în primul rând, situația în care este permisă omuciderea cu intenție, ci reprezintă împrejurările în care este posibil să se „recurgă la forță” ceea ce poate avea ca efect cauzarea morții în mod involuntar. Cu toate acestea, recursul la forță trebuie să devină „absolut necesar pentru a se atinge unul dintre obiectivele menționate la alineatele (a), (b) sau (c) (…).

Din acest punct de vedere, termenii „absolut necesar”, figurând în cuprinsul articolului 2, paragraful 2, indică necesitatea aplicării unui criteriu de necesitate mai strict și mai imperativ decât cel folosit în mod normal pentru a determina dacă intervenția statului este „necesară într-o societate democratică” conform paragrafului 2 al articolelor 8-11 din Convenție. Forța folosită trebuie să fie strict proporțională cu scopurile precizate la paragrafele 2 (a), (b) și (c) ale articolului 2.

Recunoscând importanța acestei prevederi într-o societate democratică, Curtea trebuie să-și formeze o opinie examinând cu mare atenție situațiile de cauzare a morții cu intenție, mai ales, în împrejurările folosirii deliberate a unei forțe ucigătoare și să ia în considerare nu doar actele reprezentanților statului care au recurs la forță, dar și ansamblul împrejurărilor care includ, în special, pregătirea și controlul actelor în speță.

Cauza McCann se referă la asasinarea prin împușcare a trei membri I.R.A. în Gibraltar, unde aveau intenția de a pune o bombă. Curtea a examinat condițiile de securitate, operațiunea polițienească și ancheta care a urmat.

Curtea a respins în unanimitate alegațiile conform cărora moartea celor trei ar fi fost premeditate. Dimpotrivă, ea a admis ca soldații s-au gândit, cu buna credință, ca „era necesar să tragă asupra suspecților pentru a-i împiedica să declanșeze bomba, pricinuind astfel importante pierderi de vieți omenești”.Curtea a adăugat că „recursul la forță din partea reprezentanților statului în vederea atingerii unuia dintre obiectivele enunțate la paragraful 2, articolul 2 (…) se poate justifica în conformitate cu această prevedere dacă se bazează pe o convingere onestă, considerată, în virtutea unor motive temeinice, ca fiind valabile în momentul în care s-au petrecut evenimentele, dar care se dovedesc, ulterior, a fi eronate. A afirma contrariul ar impune statului și reprezentanților săi însărcinați cu aplicarea legii o îndatorire nerealistă pe care aceștia ar risca să o exercite vieților lor și ale altora”.

Tot în unanimitate „Curtea a apreciat că ancheta oferise un examen complet, imparțial și aprofundat al împrejurărilor în care fuseseră comise omuciderile”.

Nu a fost întrunită unanimitatea în chestiunea comiterii sau nu a unei neglijente cu privire la controlul și organizarea arestării, numai asupra acestui punct și cu slaba majoritate, Curtea a admis încălcarea Convenției:

„În rezumat dat fiind hotărârea de a nu-i împiedica pe suspecți să intre în Gibraltar și insuficientă precauție a autorităților în legătură cu posibilitatea apariției unei erori de apreciere cu privire la informațiile deținute, cel puțin anumitor aspecte, ca și recursul automat la o forță ucigătoare când autoritățile au deschis focul, Curtea nu este convinsă că moartea celor trei teroriști a rezultat dintr-un recurs la forță devenit absolut necesar pentru a asigura apărarea altor persoane împotriva violenței ilegale în sensul precizat de articolul 2 (2) (a) din Convenție”.

Cauza McCann confirmă deci, faptul că textul Convenției admite recursul la o forță ucigașă, dacă acest lucru este absolut necesar, dar subliniază că în acest scop se impun cele mai mari precauții. Va trebui să li se explice polițiștilor în devenire, ca orice folosire a unei forțe de distrugere trebuie strict limitată la situațiile în care legea o permite.

Toate sub-alineatele articolului 2 (2) explicitează cazurile în care acest recurs este legal. Să ne amintim ca legalitatea, în sensul atribuit de Convenție, presupune existența unei legislații îndeajuns de clară și de precisă. De altfel, recursul la mijloace potențialmente distructive, trebuie să fie „absolut necesar” în împrejurările citate.

Deși, poliția și celelalte forțe publice care se află în situați periculoase au la dispoziție o vastă marjă de decizie în privința recursului la forță, această latitudine trebuie exercitată în contextul unui sistem de precauții adecvat care să garanteze că mijloacele potențial distructive nu vor fi utilizate decât în caz de necesitate absolută.

Printre măsurile care atestă atașamentul poliției față de protecția dreptului la viață, vom cita reiterarea cu regularitate a imperativului prudenței în folosirea armelor de foc și a altor echipamente cu potențial distructiv, ca și existența unor directive și criterii clare care să reglementeze folosirea lor.

De asemenea, claritatea suitei de dispoziții, somațiile lipsite de ambiguitate înaintea recurgerii la mijloace potențial distructive redactarea de dosare cu privire la incidentele survenite și existența unor mecanisme de anchetă imparțiale în cauza înregistrării unor decese sau răniri grave, ca și transparența regulamentelor privitoare la folosirea forței – toate aceste măsuri dovedesc hotărârea autorităților competente de a nu folosi aceste mijloace decât în caz de absolută necesitate. Nu vom insista niciodată îndeajuns asupra importanței unei solide formări a cadrelor de poliție, din acest punct de vedere.

4.2.Întrunirea pașnică și problemele pe care le-ar putea suscita.

Dreptul la întrunire pașnică este consacrat în articolul 11 al Convenției. Acest articol are aceeași structură ca și articolul 8 prin care este apărat dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și corespondenței. După cum s-a văzut mai sus, ingerințele în exercitarea acestui drept nu sunt permise decât în măsura în care sunt autorizate de lege, au un scop legitim (de exemplu: apărarea ordinii publice sau prevenirea comiterii unei infracțiuni) și sunt „necesare într-o societate democratică”; mai mult, articolul 14 interzice orice discriminare relativă la exercitarea acestui drept.

Principiile expuse în legătură cu articolul 8 se aplică și atitudinii poliției față de dreptul la întrunire pașnică. Noțiunea de „instruire pașnică” prevăzută la articolul 11, a fost precizată prin decizii ale Convenției și prin două hotărâri ale Curții. Dreptul la întrunire pașnică a fost descris ca fiind fundamental într-o societate democratică” atât în accepțiunea de întrunire privată cât și în aceea de reuniune în spațiul public”.

El se referă și la procesiunile publice și constituie „una din libertățile ce poate fi exercitată nu doar de indivizi care participă la o atare

manifestare, ci și de organizatori, inclusiv un organ constituit” sau asociație.

Întrunirea nu își pierde caracterul pașnic – ceea ce ar fi plasat-o în afara câmpului de aplicare al articolului 11 (1) – chiar dacă sunt previzibile manifestări de natură să tulbure ordinea publică.

„(…) posibilitatea unor contra-manifestări violente, sau aceea că extremiștii cu intenții violente, nemembrii ai asociației organizatoare să se asocieze manifestației, nu pot, în sine, să suprime (dreptul la întrunire pașnică). Chiar dacă există un risc real, o defilare pașnică să se afle la originea unor tulburări datorate unei suite de evenimente ce scapă de sub controlul organizatorilor, aceasta defilare nu poate fi considerată implicit, și pentru această unică rațiune, ca făcând parte din câmpul de aplicare al articolului 11, paragraful 1 al Convenției și orice restricție impusă unei atari întruniri trebuie să fie conformă cu paragraful 2 al acestei prevederi.

Curtea a apreciat că articolul 11 fusese încălcat în cauza Ezelin c./Franța. Curtea de Apel din Basse Terre hotărât să-i aplice domnului Ezelin, avocat, o sancțiune care reprezenta, mai curând, o amendă decât un avertisment.Dl.Ezelin participase la o manifestare împotriva sentimentelor de încărcare. În timpul acesteia, alte persoane scriseseră sloganuri agresive pe zidurile tribunalului. Curtea s-a referit la „locul eminent pe care îl ocupa libertatea de întrunire pașnică și de expresie”.

„Proporționalitatea impune cântărirea imperativelor pe care le presupun scopurile urmărite prin prevederile articolului 11 (2) și a celor ale libertății de expresie, prin cuvânt, gest, sau chiar prin tăcere, a opiniilor persoanelor întrunite în stradă sau într-un loc public”. Căutarea unui just echilibru în acest domeniu nu trebuie să aibă ca efect descurajarea avocaților, prin sancțiuni disciplinare, de la a-și exprima convingerile în atari împrejurări.

Fără îndoială, sancțiunea aplicată domnului avocat Ezelin este una dintre cele mai puțin grave în ierarhia pedepselor disciplinare (…) ea prezintă un caracter, esențialmente, moral deoarece nu implică nici o interdicție, nici chiar temporară de a profesa și de a face parte din Colegiul Avocaților. Curtea apreciază totuși, că libertatea de a participa la o întrunire pașnică – în cauză, în speță, la o manifestare autorizată – este de o asemenea importanță încât nu poate fi limitată în nici un fel, nici chiar pentru un avocat, în măsura în care avocatul în cauză nu comite el însuși nici o infracțiune.

În sens contrar, articolul 11 nu se aplică în cauza în care scopul întrunirii are, în sine, un caracter violent sau fundamental opus respectării drepturilor omului. Convenția recunoaște autorităților naționale, dreptul a adopta prevederi legale în vederea limitării posibilităților de organizare a acestor întruniri. Astfel, Comisia a respins o plângere privitoare la restricțiile la adresa difuzării publicațiilor și propagandei electorale impuse de instanțele olandeze activiștilor partidului „Nederlandse Volks Unie”.

Aceste instanțe constataseră că publicațiile incriminante incitau la discriminare rasială și preconizau expulzarea forțată a tuturor ne-albilor rezidenți în Olanda, pe care îi calificau drept „străini indezirabili”.

Comisia a apreciat acțiuni care vizau anihilarea drepturilor și libertățile celuilalt, incitând în mod deschis la discriminare rasială.

Acest tip de cazuri, este excepțional: ca regulă generală, dreptul de întrunire pașnică se aplică și în cauza manifestărilor referitoare la teme religioase sau politice controversate sau impopulare și, în temeiul articolului 11 (2), orice restricție trebuie justificată.

Două cazuri sunt ilustrative pentru modul în care este interpretat în practică articolul 11. Primul, se referă la o plângere împotriva Marii Britanii de către asociația „Christians Against Racism and Fascism” (Creștinii împotriva Rasismului și a Fascismului/CARAF). Urmare a unor tulburări ale ordini publice în care era implicat „Frontul Național”, un partid extremist britanic, prefectul poliției metropolitane, a dispus interzicerea timp de două luni a „tuturor manifestărilor publice, cu excepția celor cu caracter religios, educativ sau a ceremoniilor și festivităților, organizate în mod tradițional pe raza de acțiune a poliției metropolitane”. Această interdicție urmărea evitarea riscurilor de tulburarea a ordinii publice și a violenței înaintea unor alegeri parțiale care se anunța ca extrem de tensionată. Constrâns de această interdicție, CARAF a trebuit să anuleze procesiunea publică pe care intenționa să o organizeze; după dezbateri îndelungate, la sediul poliției s-a mulțumit să țină o întrunire publică și o slujbă religioasă în Hyde Park.

Într-un caz precedent, Comisia arătase ca autoritățile naționale au la latitudinea lor o marjă apreciabilă de decizie în situații în care devin previzibile pericole denatură a afecta siguranța și ordinea publică și în care decizia autorităților trebuie luată în cel mai scurt timp. În acest din urmă caz se punea problema interzicerii anumitor manifestări, în timp ce în primul,

Comisia a fost sesizată într-un caz de interdicție generală.

Ea a apreciat-o ca justificată în toate împrejurările, dar a însoțit această concluzie cu următoarele observații:

„Interzicerea generală a manifestațiilor nu se poate justifica decât dacă există riscul real ca aceasta să degenereze în tulburări care nu pot fi împiedicate prin alte măsuri, mai puțin stricte. Din acest punct de vedere, autoritățile trebuie să țină seama de efectul pe care interdicția îl poate avea asupra manifestărilor care nu pun în nici un fel în pericol ordinea publică. Numai dacă inconveniențele cauzate de interdicția acestor defilări sunt în mod evident depășite de rațiunile de securitate care justifică această interdicție și dacă nu există nici o posibilitate de a evita aceste nedorite efecte secundare ale interdicției prin circumscrierea, strictă, a amplorii manifestației, din punctul de vedere al desfășurării sale teritoriale și al duratei sale, se poate considera că interdicția este necesară în sensul articolului 11 (2) al Convenției”.

Comisia a respins ca neîntemeiată, invocarea articolului 11. Ea a luat notă de prezența poliției la manifestări, fără a interveni, însă, când contramanifestanții au utilizat megafoane pentru a bruia slujba religioasă oficiată de asociație și au aruncat ouă și bulgări de pământ. Comisia a recunoscut că poliția și autoritățile locale se bucură de o foarte mare marjă de decizie în aceste împrejurări. Ea a acceptat pledoaria guvernului conform căreia tactica adoptată de poliție se baza pe considerente de proporționalitate și pe dorința de a evita escaladarea violenței pe care ar fi antrenat-o intervenția sa. Curtea a fost apoi chemată să se pronunțe în chestiunea privitoare la procedura consecutivă articolului 13.

Conchizând asupra inexistenței unei încălcări a Convenției, ea a examinat pe scurt articolul 11 și a confirmat poziția Comisie:

„(…) se întâmplă ca o manifestare anume să deranjeze sau să nemulțumească elemente ostile ideilor sau revendicărilor promovate de aceasta. Participanți trebuie, cu toate acestea, să o poată organiza fără a avea a se teme de brutalitatea provenită din partea adversarilor lor; o asemenea teamă ar risca să descurajeze asociațiile (sau alte grupuri care apară opinii sau interese comune) să se exprime deschis asupra problemelor importante ale vieții comunității. Intr-o democrație dreptul de a contramanifesta nu poate merge până la a paraliza dreptul de a manifesta.

Prin urmare, curtea a apreciat că statele-părți le incubă obligația e a adopta „măsuri rezonabile și adecvate spre a asigura desfășurarea pașnică a manifestelor licite”. Cu toate acestea, ea a recunoscut în mod limpede ca statele nu pot garanta, în mod absolut, succesul unei manifestări și ca ele „dispun de o largă marjă de apreciere în alegerea metodei ce trebuie utilizată”; articolul 11 le impune „o obligație privitoare la mijloace nu la rezultate”.

Aceste două cazuri arată clar că, și în conformitate cu prevederile Convenției se așteaptă din partea poliției și a autorităților implicate, să încurajeze și să protejeze libertatea de întrunire pașnică, inclusiv a asociațiilor controversate și impopulare, în măsura în care acestea nu sunt nici ilegale nici ostile drepturilor omului. Juirisprudența relativă la Convenție recunoaște că poliția se poate afla în situații delicate și în care trebuie să ia decizii dificile relative la strategia menținerii ordinii publice.

Ea nu oferă directive detaliate privind metodele ce trebuie adoptate, ci se mulțumește să aprecieze că trebuie făcute eforturi, în măsura posibilului și în interesul general, pentru a garanta dreptul de întrunire pașnică și pentru limitarea la minimum a tuturor restricțiilor care s-ar impune (atât cu privire la natura cât și la durata acestora). Aceasta este mesajul esențial privind prevederile articolului 11 care trebuie integrat în activitatea de formare a forțelor de poliție.

CAPITOLUL II

ROLUL CONSILIULUI EUROPEI ÎN STABILIREA

UNOR STANDARDE DE COMPORTAMENT ÎN POLIȚIE

SECȚIUNEA I

1.Programul „Poliția și Drepturile omului, 1997-2000”

1.1.Introducere

Consiliul Europei a insistat, întotdeauna, asupra rolului primordial al poliției pentru protecția libertăților fundamentale și respectul proeminenței drepturilor în societățile democratice. După adoptarea în 1978 de Comitetul Miniștrilor a rezoluțiilor conținând importanța drepturilor omului și în 1979 de Adunarea parlamentară a declarației despre poliție, instruirea poliției în domeniul drepturilor omului constituie o preocupare specifică a organizației Consiliului Europei.

O multitudine de activități asupra acestei teme au fost organizate în anii 1980 într-un colocviu intitulat „Poliția în serviciul drepturilor omului” care a formulat recomandări referitoare la coordonarea și promovarea sensibilizării drepturilor omului în poliție , o reuniune specială a directorilor și reprezentanților școlilor superioare de poliție și centrelor de formare a poliției, care a pus în evidență nevoia unui manual de formare a poliției în materia drepturilor omului, a unui schimb permanent de informații și a instituirii unui sistem de agenții de legătură, publicarea a două manuale intitulate „Drepturile omului și poliția” și „Instruirea poliției privind relațiile cu imigranții și grupurile etnice” și o serie de vizite de schimburi de idei între funcționarii de poliție în exercițiu.

Paralel, începând cu 1989, o serie de inițiative, au fost începute în cadrul programelor „Themis și Demosthene” conținând, în mod deosebit, țările Europei centrale și orientale, cu seminarii, misiuni de experți, vizite de studii și sfaturi juridice referitoare la munca de poliție.

În decembrie 1995 conducerea Consiliului Europei a organizat un seminar a înalților funcționari de poliție, a autorităților naționale de poliție și a experților în materie. Pe de o parte, acest seminar a condus la producerea de afișe în multe limbi și la lansarea unor serii de publicații vizând sensibilizarea polițiștilor la diversele aspecte ale protecției drepturilor omului. Pe de altă parte, a făcut să apară nevoia urgentă, în sânul poliției, de o apropiere a drepturilor omului structurală, coordonată și paneuropeană.

Tot așa, în aprilie 1997, Guvernul Olandei a pus la dispoziția conducerii Consiliului Europei a drepturilor omului, pentru o perioadă de trei ani, un înalt funcționar de poliție care și-a asumat răspunderea elaborării și administrării unui program eficace pentru promovarea sensibilizării, drepturilor omului în mijlocul serviciilor poliției în Europa.

1.2.”Poliția și drepturile omului 1997-2000”-obiective esențiale.

Obiectivul primordial al programului sus-menționat pentru toți funcționarii polițiilor statelor membre ale Consiliului Europei, este dobândirea cunoștințelor necesare în materia drepturilor omului – în particular cele care aparțin Convenției Europene a drepturilor omului și Convenției Europene pentru prevenirea torturii și pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante – și desfășurarea competențelor care le vor permite să aplice aceste norme în practica muncii lor cotidiene.

Pentru a atinge acest obiectiv esențial, global, a fost necesară desfășurarea unui program în perioada 1997-2000. Adoptând o apropiere structurală a sensibilizării drepturilor omului în sânul poliției, acest proiect ar fi trebuit să ajungă la rezultate concrete a modalității pe termen lung pentru a permite Consiliului Europei să formuleze o apropiere mai bună și coordonarea de diverse activități deja întreprinse în acest domeniu. In fapt, programul se înscrie în prelungirea muncii dusă cu înalți funcționari de poliție în timpul unui seminar organizat de Consiliul Europei în decembrie 1995.

1.3.Conținutul programului

Trei priorități majore pot fi desprinse:

-construcția unei rețele și a unei structuri de comunicații;

-elaborarea unui program de sprijin pedagogic „Poliția și drepturile omului”;

-punerea la punct a instrumentelor pentru controlul intern al calității și activităților vizând măsurarea succesului programului.

1.3.1.Rețeaua și structura comunicațiilor

În cadrul Programului, Consiliul Europei s-a angajat să pună în funcțiune o rețea de funcționari de poliție implicați direct în materia drepturilor omului, capabili să promoveze și să coordoneze sensibilizarea drepturilor omului în sânul poliției la un nivel național. În practica aceasta semnifică că secretariatul Consiliului Europei în cadrul programului „Poliția și drepturile omului” acționează astfel:

a.Invită autoritățile polițienești naționale să încheie un acord de cooperare în domeniul muncii de poliție și a drepturilor omului;

b.Încurajează autoritățile responsabile ale poliției din fiecare stat membru să constituie un grup de lucru național cu sarcina de a pune la punct activitățile menționate la punctul „a” și de a desemna unul sau mai mulți coordonatori „Poliția și drepturile omului” pentru fiecare țară sau serviciu de poliție care va (vor) menține contact cu Consiliul Europei și cu colegii din statele membre;

c.Susținere numai în cazurile inițiativelor și activităților grupelor de muncă naționale și de coordonatori „Poliția și drepturile omului”;

d.Stabilirea unei baze de plecare cu adresele instituțiilor polițienești interesate de experți, de indivizi și de organizații non-guvernamentale(O.N.G.);

e.Favorizarea reuniunilor, schimburilor și seminariilor la propunerea membrilor rețelei;

f.Organizarea de reuniuni și stabilirea de contacte între O.N.G.-uri asupra drepturilor omului și instituțiilor polițienești sau funcționarii de poliție interesați.

1.3.2.Programul de sprijin pedagogic „Poliția și drepturile omului”

Dacă instruirea este responsabilitatea a însăși poliției statelor membre, rolul Consiliului Europei constă în susținerea activităților întreprinse de autoritățile polițienești naționale. Astfel, centrele de formare ale poliției existente în toată Europa, vor fi încurajate să lucreze împreună pentru a stimula și facilita educația asupra drepturilor omului. În toate programele de învățământ cu ocazia cursurilor de inițiere, de instruire, continuă și cursuri de încadrare. Atenția ce se va îndrepta asupra instituțiilor și confederațiilor sindicale existente împreună cu acest program de sprijin pedagogic, în materia drepturilor omului paneuropeană poate fi dezvoltată integrând aici elementele următoare:

a.Stimularea și asistența în vederea parteneriatului bilateral între școlile superioare de poliție din toate țările europei. Scopul parteneriatului este munca colectivă prin integrarea educației asupra drepturilor omului în programele de învățământ;

b.Inventarul (cu ajutorul unui consultant) a tuturor materialelor deja existente de care este nevoie. Aceste informații constituind o bază de plecare ținută la zi la dispoziția instituțiilor de poliție și a altor instituții interesate, via Internet și alte mijloace;

c.Sfaturi de concepție și producere de documente și alte materiale utile pentru instruirea personalului de poliție, aici înțelegând materiale de sensibilizare, în general, pliante, broșuri, afișe, etc. În colaborare cu funcționarii de poliție responsabili în acest domeniu și în funcție de nevoia identificării inventarului precizat. În paralele, este încurajată și favorizată producția – printre altele – de materiale de instrucție interesate în materia drepturilor omului: studii de caz, manuale, casete video, suporturi interactive și ansamble formale și formatoare;

d. Asistența pentru organizarea de stații de instruire pentru agenții forțelor publice și aportul concret în materia drepturilor omului, seminarii și conferințe organizate pe această temă pentru poliție – de exemplu, punerea la dispoziție a unor experți în materia drepturilor omului.

1.3.3.Dimensiunea succesului și controlul intern al calității

Foarte frecvent măsurile care ar trebui luate de autoritățile de poliție sunt emise în urma raporturilor negative indicând starea violării drepturilor omului de către poliție, sau în cazurile de brutalitate din partea poliției. Este, deci, extrem de importanta de a munci pentru dezvoltarea mecanismelor de prevenire de rele comportamente din partea poliției. Este o apropiere pozitivă și stimulantă.

Dimensiunea succesului activității întreprinse de diverse servicii de poliție în domeniul drepturilor omului, poate constitui o motivație pentru inițiativele viitoare a însăși serviciilor de poliție. Consiliul Europei, pot contribui la acest proces, astfel:

a.Înlesnind împreună cu serviciile de poliție dezvoltarea indicatorilor și a dimensiunii de calitate de către consultanți. Acești indicatori de calitate, sub forma de listă de control de protocoale și de instrumente de dimensiuni aproximative, vor deservi normele interesate în materia drepturilor omului într-un serviciu de poliție;

b.Stimulând utilizarea a astfel de instrumente de măsura a succesului în diverse servicii de poliție în Europa, în acest scop, un program colegial de exerciții de „control de calitate” ar fi fost pus la punct permițând funcționarilor de poliție provenind din diverse state membre să evalueze performanțele lor reciproce în domeniul drepturilor omului. Aceste schimburi vor de prilej la rapoarte conținând recomandări cât și la metode de gestionare a poliției.

Rezultatele programului au fost reunite la nivel național prin organizarea unei „Săptămâni a poliției și drepturilor omului” în perioada octombrie – 4 noiembrie 2000, perioadă în care serviciile de poliție ale fiecărui stat membru au fost încurajate să prezinte eforturile pe care le depun pentru a se asigura că agenții forței publice respectă și protejează drepturile omului. Această manifestare specială a concluzionat programul trienal și a dat semnalul noilor inițiative în vederea stabilirii unei permanente cooperări bilaterale și multilaterale, precum și pentru îndeplinirea proiectelor naționale, în care Consiliul Europei ar face oficiul de „liant”, inscriindu-le în cadrul unui program european coordonat.

SECȚIUNEA A II-A

2.Munca poliției și drepturile omului, o problematică de bune practici

O conferință de lucru pe tema „Munca poliției și a drepturilor omului o problematică de practici bune”, a avut loc în perioada 10-12 decembrie 1997, la Consiliul Europei, pentru a marca lansarea oficială a noului program trienal „Poliția și drepturile omului”.

Reunind mai mult de 100 de participanți veniți din serviciile de poliție din ministere, din organizații interguvernamentale, organizații profesionale și organizații nonguvernamentale, din 40 de țări ale Europei, Conferința a avut ocazia să examineze diferitele aspecte ale executării programului.

2.1.Practica țărilor occidentale în domeniu. Raportul Conferinței de lucru al Consiliului Europei, Strasbourg 10-12 decembrie 1997.

2.1.1.Principalele concluzii rezultate:

a.Participanții au fost, în general, de acord să recunoască necesitatea promovării drepturilor omului în servicii de poliție și în această calitate nici un participant nu a judecat superficial Programul „Poliția și drepturile omului”;

b.Participanții au dat numeroase exemple de „bune practici” în care exprimă intenția lor de a lua noi inițiative; iar „îmbunătățirile sunt totdeauna posibile și programul constituie pentru statele europene u cadru ideal pentru a întreține o activitate continuă”;

c.Autoritățile de poliție nu au încredere uneori în O.N.G. și au în acest caz cu ele contacte minime, uneori nule. În acest timp s-a arătat cum poliția și O.N.G-urile pot instaura relații productive, fundamentate pe respect și colaborare;

d.Pe planul ideilor care ar putea fi uneori transpuse în inițiative concrete, măsurile pozitive de față au fost luate astfel:

s-au pus la punct structurile organizatorice unui grup de consultări, unor grupuri de experți și grupuri de muncă naționale, având fiecare proprii lor raportori;

s-a decis crearea unui grup de experți, asupra instruirii poliției în domeniul drepturilor omului și reprezentantul Comisiei Europene a Femeilor: funcționarii de poliție au acceptat crearea unui al doilea grup de muncă interesându-i problematica violenței asupra femeilor;

participanții au acceptat crearea unei rețele, pe grupe de muncă naționale și numirea unuia sau mai multor coordonatori care să colaboreze cu alte grupuri sau organizații. După părerea generală au convenit de a crea o bază de plecare pentru a facilita schimbul de informații și au fost de acord ca utilizarea internetului al prezenta avantaje, cu condiția de a putea regla probleme de securitate și confidențialitate;

s-au acționat mecanismele controlului de calitate, reușind un consens între participanți asupra necesității elaborării unor norme minimale sub forma indicatorilor de calitate;

participanții au decis să conceapă paralel cu raportul asupra conferinței, u document de informare care ar prezenta informațiile de bază și ar explica concret ceea ce ar aștepta guvernele participanților, autoritățile lor de poliție și participanții la conferință.

Conform discursului de deschidere al Conferinței susținut de doamna Jane Dinasdale – director adjunct, Conferința era importanța din mai multe motive: în primul rând a marcat lansarea oficială a Programului Consiliului Europei intitulat „Poliția și Drepturile omului 1997-2000”, în al doilea rând data deschiderii Conferinței – 10 decembrie, este „Ziua Internațională a Drepturilor Omului” ținută de Statele Unite pentru a comemora proclamarea Declarației Universale a Drepturilor Omului din 10.12.1948 iar în al treilea rând era o zi deosebită și anume data lansării „Anului Drepturilor Omului”, când comunitatea internațională cerebrează a 50-a aniversare de la proclamarea „Declarației Universale a Drepturilor Omului”.

2.2.Discursuri și dezbateri în grupuri de lucru din cadrul Conferinței

Această primă sesiune de dezbateri pe grupuri de muncă a vizat permiterea participanților de a se întâlni pe mici grupuri și de a se prezenta. Participanților li s-a cerut să vină cu idei pentru inițiativele ce ar putea să fie lansate în țările lor în domeniul drepturilor omului și probleme ce ar putea fi ridicate.

Grupul de lucru nr.1

Acest grup a reunit un mare număr de participanți cu diverse vederi. În particular el a permis evidențierea unui contract marcat între vechile și noile democrații, atât pe planul situației existente în serviciile de poliție, cât și de viitoarele lor nevoi.

Dezbaterile acestui grup de muncă pot fi sintetizate astfel:

Nevoia unui învățământ practic.

Este de notat că în democrațiile vechi se avizase în urma cu câțiva ani, că trebuie depășită teoria pentru a învăța polițiștii cum să o pună în practică. S-a subliniat că este totdeauna posibil de a ameliora lucrurile și s-a făcut referire la vizitele făcute de Comitetul European pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, care ar da ocazia de a reflecta, participanților, polițiilor și de a le reevalua. Din punctul lor de vedere noile democrații s-ar angaja să pună în practică metode mai concrete de învățământ a drepturilor omului, dar reprezentanții lor au spus că au nevoie de specialiști străini în acest domeniu, deoarece ei însuși nu dispun de o experiență suficientă. Ei au subliniat ca rapiditatea cu care ar trebui să adopte noile legi și reglementări, nu le-a permis de a evalua practic ritmul lor în teorie. În multe cazuri, legile care protejează drepturile omului există, dar nu se știe cum să fie traducă în fapte, deoarece în nici un învățământ de drepturile omului nu a fost prevăzut acest lucru.

Polițiștii s-ar putea atunci regăsi într-o situație în care le este imposibil de a se achita corect de sarcinile lor, fie prin ignoranța, fie prin teama de a nu respecta reglementările, aceea care scoate toată eficacitatea din acțiunile forțelor de poliție și ar putea printre altele, să aducă publicul să ceară întărirea puterii poliției, în materia în care aceasta să poată recurge la metode mai dure pentru lupta împotriva criminalității.

1.Rolul Organizațiilor Non Guvernamentale

Rolul O.N.G. a fost apreciat în mod deosebit, util. Anumite servicii de poliție, ar putea să nu vadă cu ochi buni activitățile O.N.G., în special, dacă se consideră ca criteriile adresate poliției ar fi nejustificate. Dar s-a subliniat că participarea O.N.G., poate permite poliției să tragă învățăminte interesante și să aducă reale ameliorări. Grupul de lucru a recomandat tuturor serviciilor de poliție de a coopera cu ele în viitor.

2.Coordonarea competențelor tehnice

S-a subliniat că este locul coordonării acțiunii diferitelor servicii de poliție, astfel că acțiunea poliției și a altor instituții să faciliteze schimbul de cunoștințe pentru a da experiențe concrete la nivel național și internațional. Un participant a arătat că în țara sa, un grup de lucru a fost deja creat pentru asigurarea coordonării cu Consiliul Europei, ceea ce a permis de a discuta măsurile practice care vor putea fi luate la sfârșitul conferinței, în concurs. Printre altele, s-a notat că cooperarea fusese deja schimbată între serviciile poliției, cum s-a arătat exemplu poliției maghiare care a primit asistența din partea poliției olandeze, pentru trecerea în revistă a domeniilor în care drepturile omului riscă cel mai mult să fie violate. Printre altele, poliția maghiară a primit un ajutor apreciabil care a fost dat de O.N.G., în acest domeniu.

3.Finanțarea

Finanțarea noilor proiecte și inițiative demarate este principala problemă pentru majoritatea țărilor, în mod particular pentru țările Europei centrale și orientale, ai căror reprezentanți au arătat că au mare întârziere față de colegii lor din Europa de vest.

4.Rezultatul Conferinței

Participanții și-au declarat voința de a intra în contact cu omologii lor din alte țări pentru schimbare, de a transmite experiența și, în particular, de a lua cunoștință de exemplele concrete din Codul deontologic.

Grupul de lucru 2

Cei doisprezece membrii ai grupului reuniți la masa rotundă s-au prezentat și au descris rolul lor în domeniul drepturilor omului.

Grupul de lucru a prezentat o problematică diversă în două titluri astfel:

a.Diversitate de orizonturi și de funcții: de exemplu funcționarii poliției în activitate, un funcționar al poliției în retragere, care era membrul unei asociații internaționale, un militant dintr-un sindicat de poliție, reprezentanți ai O.N.G. (în total cinci ceea ce face din ea elementul grupului cel mai reprezentativ), un profesor de drept un jurist care nu este membrul unui serviciu de poliție, dar care ar ține conferințe funcționarilor de poliție și un reprezentant al O.N.U.;

b.Diversitatea de regimuri politice a țărilor reprezentate, țări cu o tradiție democratică solidă, țări europene descoperitoare a democrației și care se găsesc încă în plină tranziție.

Această diversitate a permis câteva schimburi de vedere, afirmând că din aceasta a reieșit un număr de constatări din diferite raporturi. Putem să le sintetizăm în patru idei astfel:

În primul rând, toți participanții s-au declarat hotărâți de a lua măsuri în domeniul drepturilor omului. Noile democrați țin să amelioreze total imaginea poliției și să se deschidă lumii exterioare, să încurajeze dezvoltarea societății civile și să integreze diferitele aspecte ale drepturilor omului;

În al doilea rând, s-a constatat un profund decalaj între declarațiile înalților funcționari ai poliției sau ai justiției și realitatea de pe teren. Trebuie depășită în mod absolut retorica pentru a modifica practicile actuale.

În al treilea rând, O.N.G-urile țin să repună drepturile omului la ordinea zile, Ele vor, ca dincolo de retorică, să pună în sfârșit, teoriile în practică. Ele sunt hotărâte să colaboreze activ cu poliția; cuvântul de ordine a tuturor O.N.G-urilor fiind „cooperarea”. Reprezentantul unei O.N.G. a spus că trebuie fără întârziere, elaborat un Cod deontologic pentru poliție. Această idee a fost abordată de conferințele anterioare, dar nu a fost deloc dezvoltată ulterior.

În sfârșit, grupul de lucru a constatat, că trebuie, în toate țările, ameliorat învățământul drepturilor omului, că este vorba de instruirea de bază sau de instrucția continuă.

Participanții au definit, în continuare, ceea ce au înțeles în timpul conferinței, ei așteptând, în special, o îmbogățire personală prin schimburi de experiență pentru găsirea de aplicații concrete și a-i ajuta pe ceilalți făcându-i să profite de experiența lor proprie.

CAPITOLUL III

PRACTICA ROMÂNIEI ÎN DOMENIU

SECȚIUNEA I

1.Norme și standarde ale drepturilor omului

privind activitatea organelor de poliție

1.1.Considerații generale

Prin atribuțiile pe care le îndeplinesc, organele de poliție fac parate din sistemul responsabililor cu aplicarea legii, alături de magistrați și contribuie direct la înfăptuirea actului de justiție.

Parlamentul României a adoptat Legea nr.218/2002, privind organizarea și funcționarea Poliției Române, creând, astfel, cadrul juridic necesar pentru ca întreaga activitate de poliție să se realizeze în scopul apărării drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor, a avutului particular și public, prevenirii și descoperirii infracțiunilor, respectării ordinii și liniștii publice în condițiile legii.

Sunt preluate și valorificate standarde internaționale din Codul de Conduită a persoanelor responsabile cu aplicarea legii, adoptat prin Rezoluția nr.34/169 din 17.12.1979 a Adunării Generale a O.N.U., Rezoluția nr.690/1979 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, intitulată Declarația asupra Poliției cât și din alte instrumente juridice internaționale incidente, inclusiv, din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, în legea Poliției Române se întâlnesc norme referitoare la interdicția torturii, tratamentelor sau pedepselor cu cruzime, inumane sau degradante (art.31-33), informarea deîndată și limba pe care o înțelege a motivelor reținerii sau arestării unei persoane, iar a învinuirii în cel mai scurt timp în prezența unui avocat, imparțialitatea și demnitatea polițistului sau interzicerea folosirii abuzive a atribuțiilor de serviciu, etc.

Toate aceste norme cât și altele, conturează cu claritate conduita de care trebuie să dea dovadă polițistul în realizarea actului de justiție, potrivit competenței sale.

S-a avut în vedere probabil, că în acest cadru sunt posibile cele mai frecvente abuzuri ale organelor judiciare cu consecințe din cele mai grave asupra celui mai prețios bun al omului după viața și integritatea sa corporală și anume, libertatea individuală.

În esență, aceste prevederi internaționale se referă la:

-respectarea prezumției de nevinovăție;

-informarea cât mai rapid, posibil, a persoanei aflată sub urmărire penală, asupra acuzațiilor aduse, iar dacă nu cunoaște limba oficială, asigurarea în mod gratuit a unui interpret;

-asigurarea unor condiții optime celui urmărit pentru a-și pregăti apărarea: în acest scop trebuie să i se permită să-și aleagă un apărător, din oficiu, când interesele justiției o cer.

Dacă, în timpul urmăririi penale s-a luat împotriva unei persoane măsura arestării preventive, celui arestat trebuie să i se respecte, în principal, conform legislației române concordanța celei internaționale, următoarele drepturi:

-să fie informat în cel mai scurt timp și în limba pe care o cunoaște cu motivele arestării, precum și acuzarea ce i se aduce;

-să fie adus, imediat, în fața unui magistrat care există funcții jurisdicționale spre a se verifica legalitatea arestării și să se dispună eliberarea de îndată, dacă arestarea a fost ilegală;

-dacă arestarea s-a dovedit nejustificată, să se recunoască celui în cauză dreptul la reparație;

-în timpul privării de libertate, persoana cercetată nu poate fi supusă la tortură ori tratamente inumane sau degradante;

-nimeni nu va fi supus imixtiunii arbitrare sau ilegale în viața particulară, în familie, în domiciliul sau corespondența sa.

Prevederile din legislația României corespund exigenței formulate în standardele internaționale, cuprinzând reglementările exprese în acest sens, pe care le întâlnim atât în legea fundamentală a țării – Constituția din 1911 – în Codul de Procedură Penală, în Codul Penal, în Legea nr.218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, cât și în alte acte normative.

Astfel, în Constituție sunt înserate în capitolul II „Drepturile și libertățile fundamentale”, o serie de drepturi care să asigure protecția juridică necesară persoanei aflate în curs de urmărire penală, cum ar fi: dreptul la viață și la integritate fizică și psihică (art.22), prin care se interzic, expres, tortura, pedeapsa sau tratamentul inuman ori degradant; libertatea individuală (art.23), cu dispoziții exprese referitoare la percheziție, reținere și arestare preventivă; dreptul la apărare (art.24); inviolabilitatea domiciliului (art.27); secretul corespondenței (art.28), etc.

În prezent, în țara noastră, prin modificările aduse legislației procesuale penale, prin adoptarea unor legi noi s-au creat condițiile necesare asigurării drepturilor omului în timpul procesului penal.

1.2.Activitatea organelor de poliție române, cu

privire la reținere, arestare preventivă și percheziție

Reținerea unei persoane de către organele de poliție nu poate dura mai mult de 24 de ore (articolul 23, alin.3 din Constituție); ea se realizează în baza unei ordonanțe de reținere, iar celui reținut i se aduc la cunoștință, deîndată, motivele reținerii într-o limbă pe care o înțelege.

După expirarea termenului de 24 de ore, persoana este fie pusă în stare de libertate, fie i se prelungește privarea de libertate prin solicitarea unui mandat de arestare preventivă (ce se realizează de către magistrat).

Învinuirea trebuie să i se aducă persoanei la cunoștință în cel mai scurt timp și numai în prezența unui avocat ales sau numit din oficiu.

Reținerea, ca măsură preventivă, nu trebuie să fie confundată cu măsura administrativă a invitării la sediul poliției, a persoanelor a căror prezență este necesară pentru îndeplinirea atribuțiilor legale ale poliției sau a conducerii la sediu a acelora care, prin acțiunile lor, periclitează ordinea publică, viața persoanelor, sau a celor suspecte a căror identitate nu a putut fi stabilită, aspecte prevăzute în art.31 din Legea nr.218/2002.

Arestarea preventivă a unei persoane se face numai în baza unui mandat de arestare eliberat de un magistrat, conform Constituției, acesta neputând fi emis pentru o perioadă de timp mai mare de 30 de zile, iar prelungirea arestării se poate face numai de către judecător cu cel mult 30 zile de fiecare dată.

În ceea ce privește garantarea dreptului la libertate prin prisma reținerii și arestării preventive, sunt incriminate în Codul penal infracțiuni de „arestare nelegală” (articol 266) și de „represiune nedreaptă” (articolul 268), aceasta din urmă constând tocmai în fapta de a pune în mișcare acțiunea penală, de a dispune arestarea, de a trimite în judecată sau de a condamna o persoană știind că este nevinovată (la aceasta din urmă subiectul activ poate fi numai un magistrat care are dreptul să dispună aceste măsuri).

Eliberarea unui reținut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut.

Percheziția domiciliară constituie o excepție de la principiul inviolabilității domiciliului prevăzut în articolul 27 al Constituției.

În textul Constituției, articolul 27, alineat 2 (3) și (4). Se prevede că autoritatea competentă să ordone efectuarea percheziției este magistratul precizându-se expres că se interzic perchezițiile efectuate în timpul nopții, cu excepția flagrantului delict.

Din analiza prevederilor înscrise în Codul de Procedură Penală, referitoare la percheziție, se ridică unele probleme juridice cu privire la dispoziția articolului 101 alineat 2 din Codul de Procedură Penală, în care se precizează că „percheziția se poate face fără autorizația procurorului, numai dacă persoana la domiciliul căreia urmează a se face, consimte la aceasta”.

Față de modul imperativ al articolului 127 alineatul 2 (3) din constituție, în care se prevede că perchezițiile pot fi ordonate exclusiv de magistrat, prevederea articolului 101, alineat 2 din Codul de Procedură Penală, poate apărea ca neconstituțională. La o analiză mai atentă a dispozițiilor constituționale, se evidențiază faptul că potrivit articolului 26 (2) și articolului 27, persoana fizică are dreptul să dispună ea însăși, dacă nu încalcă drepturile altora și să permită pătrunderea în domiciliul său a oricărei persoane, indiferent de calitatea pe care o are (nume propriu sau reprezentant al unei autorități).

Astfel, în anumite circumstanțe, persoana fizică care dorește poate încuviința că organele de cercetare penală să efectueze o percheziție domiciliară, iar pentru evitarea unor abuzuri, textul articolului 101, alineat 2 din Codul de Procedură Penală, prevede expres necesitatea consimțământului scris.

Pătrunderea în spații private în vederea percheziției acestora și reținerii de bunuri, constituie un element al funcțiilor polițiștilor, în cadrul investigațiilor penale. Culegerea de probe, pentru documentarea faptelor penale și recuperarea bunurilor furate au obținute ilicit, sunt activități de bază pentru polițiile din orice stat.

Este necesar, însă, ca aceste activități să se desfășoare numai în condițiile cadrului juridic existent, pentru a se evita abuzuri sau alte ingerințe care nu sunt necesare.

În timpul activităților directe în teren, cadrele de poliție, în multe situații procedează la legitimarea și percheziționarea unor persoane suspecte că au săvârșit fapte penale, sau care pregătesc ori comit astfel de fapte. În fiecare caz în parte, polițiștii trebuie să acționeze cu discernământ și tact pentru a preveni acțiuni nejustificate de acest fel, prin care să se încalce dreptul persoanei la viața privată, ori să se comită alte încălcări ale drepturilor persoanelor.

Dreptul intern al majorității statelor permite poliției să percheziționeze persoanele reținute sau arestate preventiv, însă cu respectarea dispozițiilor și procedurilor prevăzute de lege. În țara noastră Codul de Procedură Penală prevede expres în art.106 și următoarele modalități în care se pot face perchezițiile corporale. Aceste percheziții pot releva elemente doveditoare privind fapta pentru care a fost reținută sau arestată o persoană, sau elemente privind săvârșirea de alte infracțiuni. Percheziția este necesară chiar și în interesul persoanei vizate, de exemplu, pentru prevenirea sinuciderii, sau rănirii acesteia. În sfârșit, aceasta este necesară pentru a împiedica persoana reținută să atenteze la viața altora, inclusiv, a polițiștilor însărcinați cu arestarea au paza acestora.

1.3.Activitatea organelor de poliție române, cu privire

la interogatoriu și mijloacele de prevenire a torturii

ori tratamente sau pedepse inumane sau degradante

În timpul urmăririi penale, orice persoană trebuie să fie tratată cu respectarea demnității umane, fără nici o discriminare, asigurându-i-se drepturile procesuale prevăzute de lege. Totodată, dispozițiile legale în materie, interzic supunerea persoanei cercetate la tortură sau tratamente cu cruzime, inumane ori degradante.

Având o importanță deosebită, interzicerea torturii, a pedepselor inumane ori degradante, se regăsesc în principal, în Declarația Universală a Drepturilor Omului (articolul 5), în Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice (articolul 7) și mai ales, în Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite prin Rezoluția 390/46 din 10 decembrie 1984, la care România a aderat prin Legea nr.19 din 1990, iar prin Legea nr.80 din 1994 a fost ratificată.

Această convenție definește tortura, ca un act prin care o durere sau o suferință puternică, fizică sau mentală, este produsă intenționat unei persoane cu scopul de a obține de la ea sau de la o terță persoană, informați sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care ea sau o terță persoană l-a comis sau se presupune că l-a comis, de a intimida sau de a face presiuni asupra unei terțe persoane, ori pentru alt motiv bazat pe o formă de discriminare, indiferent de natura ei, dacă o asemenea durere sau suferință este produsă de un agent al autorității publice, sau de orice altă persoană având o împuternicire oficială, la instigarea sa, ori cu consimțământul expres sau tacit al unor asemenea persoane.

În cadrul reglementărilor regional-europene, Convenția privind protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prevede în articolul 3 că „nimeni nu poate fi supus torturii și nici la pedepse sau tratamente inumane ori degradante”.

Consiliul Europei a adopta, de asemenea, o Convenție pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, instituind un comitet cu sarcini de supraveghere și control al respectării prevederilor acesteia. Totodată, cadrul reglementărilor juridice internaționale în materie, trebuie completat cu prevederile din „Codul de conduită a persoanelor responsabile cu aplicarea legii”, adoptat de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, prin Rezoluția nr.34/169 din 17 decembrie 1979, cât și Rezoluția nr.690/1979, a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, intitulată „Declarația privind Poliția”, în care printre altele se interzice funcționărilor public, polițiștilor, să comită, să instige, sau să tolereze vreun act de tortură ori pedeapsa crudă, inumană sau degradantă. Pe plan național, protejarea persoanelor împotriva torturii, sau relelor tratamente își găsește o reglementare corespunzătoare în Constituția României din 1991, care în articolul 22 (2) precizează că nici o persoană nu poate fi supusă torturii și nici unui fel de pedeapsă sau tratament inuman ori degradant.

În Codul de Procedură Penală, pentru asigurarea acestor cerințe a fost introdus articolul 5 prin Legea nr.32/1990, în care se precizează ca orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnității umane, supunerea acesteia la tortură sau tratamente cu cruzime, inumane ori degradante, este pedepsită prin lege. Totodată, prin prevederile articolului 68 din acest cod, sunt interzise violentele, amenințările sau orice alte mijloace de constrângere pentru obținerea de probe. Aceste prevederi sunt completate cu introducerea în Codul Penal prin Legea nr.20/1990, a infracțiunii de tortură, prin care se incriminează și sancționează penal tortura, folosindu-se în mare parte textul din Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante.

În Codul Penal mai sunt incriminate două infracțiuni prin care se interzice orice formă de supunere a unei persoane la violente amenințări ori rele tratamente, respectiv, infracțiuni de cercetare abuzivă (articolul 266 alineat 2), întrebuințarea de promisiuni, amenințări sau violențe împotriva unei persoane în curs de cercetare, ancheta penală ori judecată, pentru obținerea de declarații, se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani. Cu aceeași pedeapsă se sancționează și întrebuințarea de promisiuni, amenințări sau violențe, față de un martor, expert sau interpret” și infracțiuni de supunere la rele tratamente (articolul 267): „supunerea la rele tratamente a unei persoane aflate în stare de reținere, deținere ori în executarea unei măsuri de siguranță sau educative, se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani”. Consider că se impune o revedere a celor trei texte, care să fie sintetizat într-unul singur, iar calitatea subiectului activ al infracțiunii de tortură, să constituie o agravantă. Susțin acest lucru, având în vedere modul în care Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea), din cadrul Consiliului Europei au interpretat noțiunile de tortură, pedepse ori tratamente inumane sau degradante în cauzele pe care le-au avut spre rezolvare. În principal, Comisia și Curtea au deosebit cele trei noțiuni folosite în articolul 3 al Convenției privind protecția drepturilor omului și a libertăți fundamentale (Convenția), după gradul de gravitate al tratamentelor sau pedepselor aplicate.

În cauza Danemarca, Franța, Norvegia, Suedia și Olanda contra Greciei (cauza greacă) 1969, Comisia a determinat gradele comportamentului prohibit în modul următor:

-tortură: -tratament inuman având drept scop obținerea unor informații, a unor mărturisiri sau aplicarea unor pedepse;

-tratament sau pedeapsă inumană; tratament denatură să provoace, în mod voluntar, grave suferințe mentale ori fizice și care, în speță, nu se pot justifica;

-tratament sau pedeapsă degradantă; tratament care umilește, în mod grav, individul în fața altora, sau care îl determină să acționeze împotriva voinței sale.

În cauza Irlanda contra Regatului Unit (1978), Curtea a modificat, în mică măsură, aceste criterii.

Este clar că pot avea loc tratamente la care se aplică toate aceste calificări, deoarece orice tortură nu poate fi decât un tratament inuman și degradant. Noțiunea de tratament inuman înseamnă, de fapt, un tratament care provoacă în mod voluntar, grave suferințe fizice sau psihice și care nu pot fi justificate. Cuvântul tortură se aplică, adesea, unui tratament inuman, având ca scop, de exemplu, obținerea de informații sau mărturisiri, ori aplicarea unei pedepse care este în mod general o formă gravă de tratament inuman. Un tratament sau o pedeapsă aplicată unui individ, se poate numi degradantă dacă aceasta îl umilește în fața altora, sau îl face să acționeze împotriva voinței sau conștiinței sale (Raporatul Comisiei din 5 noiembrie 1969. Cererile nr.3321, 3323 și 3324/1969, Anuarul nr.12, pagina 186).

Dispozițiile articolului 3 din Convenție nu autorizează nici o derogare, indiferent de circumstanțe. Un funcționar de poliție care acționează contrar dispozițiilor articolului 3 nu poate avea nici o scuză. Trebuie subliniat în acest sens, un lucru important: acela al dreptului dar și al îndatoririlor funcționarilor de poliție, de a refuza executarea ordinelor care violează acest articol (capitolul A paragraful 3 din Declarația privind Poliția).

Curtea a examinat, printre altele, metodele folosite de către funcționarii de poliție pentru obținerea de informații și mărturisiri pe durata unei campanii teroriste foarte violente și îndelungate în Marea Britanie, care s-a soldat cu moartea mai multor persoane, polițiști, membrii ai forțelor de securitate sau simpli cetățeni.

Tehnicile utilizate de către poliție au constat în:

a..poziția „drepți cu fața la perete”; deținuți erau obligați să stea perioade îndelungate în „pozițiile de tensiune” (stress position); martorii au declarat că: „am fost obligați să stăm cu mâinile și picioarele drepte, cu fața la zid”;

b.acoperirea capului deținuților cu u sac negru sau bleumarin, în permanență, cu excepția interogatoriilor;

c.zgomot: înainte de interogatorii, deținuții erau duși în încăperi unde, în permanență, se auzea un fluierat puternic;

d.privare de somn: înainte de interogatorii, deținuții nu aveau voie să doarmă;

e.privarea de hrană solidă și lichidă: deținuții nu primeau decât o alimentație redusă pe durata șederii în centre, înainte de interogatorii.

Aceste tehnici, chiar dacă erau aprobate la „un nivel înalt” – nu au fost prescrise prin instrucțiuni scrise. Ele au fost aplicate pe un număr mare de deținuți, autoritățile putând, astfel, obține un număr mare de informații prețioase. Problema pe care și-a pus-o Curtea a constat în cunoașterea măsurii în care aceste tehnici au violat articolul 3. În unanimitate, s-a concluzionat că este vorba de un tratament inuman, iar cele „cinci tehnici” au constituit un tratament inuman și degradant, violând articolul 3 din Constituție.

Astfel, scopul urmărit – de depistare și tragere la răspundere penală a teroriștilor – nu a justificat în nici un fel tratamentele aplicate.

Din această succintă trecere în revistă a practicii Comisiei și Curții în materie de tortură, rezultă că drepturile proteguite de articolul 3 din Convenție sunt în mod direct legate de integritatea fizică a persoanei și de demnitatea umană a individului.

Poliția, în cadrul activităților pe care le întreprinde pentru protejarea vieții, integrității corporale și sănătății persoanei, libertății și demnității acesteia, proprietăți private, a întregii ordini de drept în România, acordă o mare atenție a respectării întocmai a standardelor interne și internaționale în materie de tortură.

Lucrătorii de poliție nu pot invoca ordine superioare sau împrejurări excepționale, cum ar fi starea de război sau amenințarea cu războiul instabilitatea politică internă sau orice altă stare de urgență drept justificare pentru fapte de tortură, pedepse ori tratamente inumane sau degradante.

Activitatea curentă desfășurată de organele de poliție a scos în evidență și existența unor cadre, puține la număr, care, în timpul exercitării sarcinilor de serviciu (efectuarea unor cercetări, supravegherea persoanelor reținute sau arestarea preventivă, ori în alte activități specifice), s-au dedat la practici ilegale, nesocotind normele interne de muncă.

Aceste cazuri au fost tratate cu toată severitatea de către conducerea Ministerului de Interne și a Inspectoratului General al Poliției, polițiștii vinovați fiind trecuți în rezervă și deferiți justiției.

În viitor se vor diversifica măsurile ce se vor întreprinde de către Ministerul de Interne, punându-se un accent deosebit pe pregătirea cadrelor pentru prevenirea producerii unor acte de tortură ori a altora asemănătoare, astfel încât, poliția să devină un fidel apărător al drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

SECȚIUNEA A II-A

2.Poliția și comunitatea un parteneriat perfectabil

Necesitatea schimbării percepției politice dintr-un organ de represiune, de reprimare a manifestărilor exterioare ale individului într-un colaborator și partener, un apărător al drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului, s-a impus cu acuitate și a constituit fundamentul politicii poliției în ultimii ani în țara noastră.

În aplicarea practică a acestei politici, au fost create structuri noi, capabile să îndeplinească cerințele unei societăți moderne, în continua schimbare și să ofere posibilități noi de protecție și autoprotecție împotriva crimei.

În acest sens, beneficiind de experiența în domeniu a statelor europene cu tradiție democratică, materializată în anul 1987 prin formularea de Consiliul Europei a Recomandării (R 19), privind organizarea prevenirii criminalității în anul 1994 a fost adoptat de către Ministerul de Interne „Programul pentru prevenirea criminalității. Conceptul de activitate comunitară a poliției”, ce mărește aria responsabilităților acesteia prin implicarea în viață de toate zilele a membrilor comunității.

Acestea nu înseamnă încălcarea drepturilor și libertăților personale ci arată că polițiștii sunt dispuși să-i ajute pe oameni cât mai mult cu putință, într-un efort de a le îmbunătăți, existența, în ansamblu.

Desigur, se pune întrebarea de ce parteneriat poliție – comunitate?

Este firesc deoarece asupra unui fenomen social trebuie acționat cu toate mijloacele de care dispune întreaga societate.

Comunitatea este cea care trebuie să participe efectiv alături de poliție în stoparea fenomenului infracțional, la stabilirea obiectivelor activității poliției și priorităților fiecăruia dintre aceste obiective.

Prin realizarea acestui parteneriat, poliție – comunitate, ce are ca obiectiv în primul rând, diminuarea fenomenului criminalități, cetățeanul intervine pentru asigurarea protecției lui și a bunurilor sale, dar și pentru protecția și siguranța comunității.

În realizarea parteneriatului, poliție-comunitate s-au avut în vedere următoarele principii:

a.Comunitatea trebuie să joace un rol important în activitatea de luare a deciziilor de către poliție. Cetățeanul nu este și nu trebuie să fie considerat de poliție ca un beneficiar pasiv. Acestuia trebuie să i se ofere ocazia de a participa activ la luarea deciziilor care determină tipul serviciilor aduse populației și prioritatea de acordare a acestor servicii.

b.Serviciile polițienești, trebuie să fie bazate pe împărțirea responsabilităților, între poliție și comunitate. Poliția nu reprezintă decât un element al sistemului de control social.

Școala, asociațiile de locatari, organizațiile nonguvernamentale sunt alături de poliție, element esențiale ale unui sistem general care asigură transmiterea și respectarea valorilor din cadrul societății. Pentru ca serviciile prestate de poliție să atingă gradul de eficiență maximă, este nevoie să împartă responsabilitatea unor anumite aspecte legate de respectarea legii cu membrii comunității și să adopte o strategie, care să favorizeze participarea activă a acestora la protecția lor.

O poliție comunitară trebuie să coordoneze și să dinamizeze capacitățile latente de autoapărare ale comunității.

Faptul că poliția este împuternicită prin lege cu unele atribuții speciale, pentru a-și îndeplini misiunile, conduce la concluzia că aceasta se bucură de un statut deosebit în cadrul societății.

Poliția și comunitatea trebuie să se asocieze pentru a rezolva diferitele probleme legate de menținerea unui climat de siguranță a cetățeanului în spațiul civic.

Rolul poliției comunitare este acela de a depista și analiza problemele majore, de a sugera soluții, de a sprijini și stimula inițiative, de a informa și educa populația, precum și de a coordona activitatea grupurilor comunitare.

c.Poliția trebuie să atragă și să sprijine participarea colectivității la activitatea de prevenire. Fără aportul comunității, inițiativele poliției referitoare la activitatea de prevenție nu ar fi eficientă. Parteneriatul poliție – comunitate, pune în evidența intervenția unei multitudini de factori provenind din toate mediile.

Punerea în funcțiune a acestui parteneriat nu necesită o schimbare majoră din punct de vedere organizatoric, schimbările cele mai importante vizând planul atitudinilor și comportamentelor.

Schimbarea atitudinilor și comportamentelor presupune mai întâi, adoptarea unei concepții globale, care să ducă la realizarea în rândul populației a unor atitudinii de intervenție, referitoare la:

-menținerea liniștii, ordinii și securității publice;

-ajutorarea cetățenilor aflați în pericol și a celor supuși anumitor riscuri potențiale;

-căutarea autorilor de contravenții și infracțiuni, asigurarea securității bunurilor personale și a celor publice;

-punerea în valoare a rolului polițistului prin intensificarea contactelor favorabile cu cetățenii.

De asemenea, în parteneriatul poliție-comunitate, este necesar ca poliția să înțeleagă comunitatea, dar în același timp și membrii comunității, trebuie să înțeleagă poliția, întrucât frecvența interacțiunilor dintre acești parteneri și calitatea lor este un determinant al stabilității sociale reale și nu o stabilitate cu orice preț.

În această direcție, de un important sprijin ne-a fost bună colaborare cu Institutul Român pentru Drepturile Omului. Pe lângă faptul că multe cadre de poliție au participat la cursurile organizate de Institutul Roman pentru Drepturile Omului, cu tema „Drepturile omului în administrarea justiției”, am beneficiat și de un important material documentar, pus la dispoziție de institut, cu cele mai moderne procedee privind relația poliție-cetățean, precum și standardele internaționale în materie de drepturile omului.

Pentru realizarea acestor deziderate, în anul 1994, s-a înființat la nivel central Serviciul de Prevenire a Criminalității, având structuri corespondente la toate inspectoratele județene de poliție. Obiectul propus fiind relaționarea cu membrii comunității, prin atragerea instituțiilor guvernamentale și a organizațiilor neguvernamentale la elaborarea și derularea unor programe de prevenire a criminalității.

Spre deosebire de celelalte formațiuni care, conform legii de organizare a poliției desfășoară activități preventive în domeniul lor de activitate, deci o tehno-prevenție, structurile specializate de prevenire, vizează latura socială a activităților de poliție și derulează activitatea de parteneriat, urmărind stimularea unor comportamente și atitudini preventive ale grupurilor sociale și ale indivizilor, realizând astfel, o socioprevenție.

Concret, din 1997 și până în prezent, poliția prin structura sa specializată, a desfășurat următoarele activități de prevenire a criminalității în parteneriat cu comunitatea.

2.1.Prevenirea delicvenței juvenile

Identificarea minorilor cu comportament deviat și luarea măsurilor de recuperare și reintegrare socială a acestora, au determinat unitățile de poliție să dezvolte o rețea de colaborări cooperative de calitate.

La nivel central, conform atribuțiilor fiecăreia, se colaborează cu Departamentul pentru Protecția Copilului, Ministerul Învățământului – în baza unui program comun de prevenire a delicvenței juvenile, cu Ministerul Tineretului și Spotului (conform unui protocol semnat din anul 1995 și reînnoit în 1998), Ministerul Sănătății, Ministerul Justiției – Direcția Generală a Penitenciarelor și cu alte unități ale administrației publice locale. Concret, ofițerii din cadrul Inspectoratului General al Poliției, fac pare din Comisia Centrală de Ocrotire a Minorilor de pe lângă Ministerul Muncii și Protecției Sociale, participând, direct, la elaborarea proiectului de modificare a Legii nr.3/1970 privind ocrotirea unor categorii de minori. În cadrul Programului comun al Ministerului de Interne cu Ministerul Învățământului semnat încă din 1993, a fost reactualizată tematica de educație juridică și antiinfracțională, cât și cea pentru educația civică a elevilor.

În vara anului 1996, Serviciul de Prevenire a Criminalității, în cooperare cu Ministerul Invățământului, a participat cu un program educativ în taberele școlare, unde studenții ai Academiei de Poliție, împreună cu ofițeri din compartimentele de prevenire, au desfășurat ample activității de educație antiinfracțională și civică.

Tematica pe baza căreia s-a desfășurat aceasta activitate, a fost realizată în cadrul Serviciului de Prevenire a Criminalității și vizează îmbunătățire instrumentelor de care beneficiază copiii în realizarea contactelor sociale și pentru realizarea posibilelor stări de fapt ce ar putea prezenta la un moment dat, un pericol pentru ei.

2.2.Prevenirea criminalității împotriva grupurilor minoritare, (femei, bătrâni, grupuri etnice)

În acest moment, se poate vorbi despre existența unei activități în parteneriat, deosebit de semnificativ, în care sunt implicate, alături de poliție, instituții guvernamentale și organizații neguvernamentale.

Diversitatea fenomenului criminalității, a impus poliției găsirea unor noi parteneri sociali ale căror eforturi să se adreseze anumitor categorii sociale.

Astfel, în anul 1997, a fost încheiat un protocol de colaborare cu asociația neguvernamentală ARIADNA, al cărui obiect este reprezentat de desfășurarea în parteneriat a unor activități educative și pentru reducerea riscului victimal în rândul femeilor și bătrânilor. Între activitățile ce au contribuit sau urmează a contribui la materializarea acestui program, se numără:

-elaborarea de materiale educativ-preventive ce sunt distribuite în cadrul întâlnirilor directe (pliante, colante, etc.);

-organizarea unor întâlniri cu grupuri de femei;

-prezentarea în mass-media a unor materiale cu caracter preventiv, etc.

Pentru reducerea și aplanarea a tensiunilor dintre grupuri, cu identități etnice diferite, poliția a participat la derularea unor programe inițiate de organizațiile neguvernamentale.

CONCLUZII

Drepturile omului și activitatea Ministerului de Interne

Transformările fundamentale intervenire în Europa Centrală și de Est din ultimii 12 ani, prin încetarea „războiului rece”, ca rezultat al dezmembrării blocului comunist de este, căderea zidului berlinez, începerea mișcărilor de scindare naționaliste care au dus la o nouă configurație geopolitică a Europei, inclusiv cu schimbarea radicală din România, de după Decembrie 1989, au dus la reconsiderarea și repunerea în actualitate a drepturilor omului, în special, în țările foste comuniste.

Se observă pregnant, invocându-se apărarea drepturilor omului, apar chiar conflicte armate – vezi războiul din fosta Iugoslavie, în fapt se încalcă, în mod flagrant, aceste drepturi, de fapt, dreptul primordial – dreptul la viață, fiind omorâți zeci și sute de oameni nevinovați, din ambele părți ale taberei, pe „altarul” respectării drepturilor omului.

Pentru România, țara care cunoaște un proces complex și dificil de democratizare a întregii sale vieți economice, sociale și politice, având ca scop crearea și consolidarea mecanismelor statului de drept și ale economiei de piață, în care drepturile fundamentale ale omului și-au dobândit adevăratele lor valori, ansamblul de măsuri destinate asigurării drepturilor omului, prezintă o deosebită importanță în practică.

Problematica drepturilor omului, constituie una din coordonatele fundamentale ale întregii activități a Ministerului de Interne, care îi permite îndeplinirea prerogativelor cu care a fost investit prin lege.

Motivația acestei atenții, cu totul deosebite, își are sorgintea în exigențele societăți autentic democratice, în principiul general, formulat în chiar primul articol al Constituției României, potrivit căruia, însăși, rațiunea de a fi a statului – prin instituțiile sale, implicit Ministerul de Interne – nu poate fi concepută decât în măsura în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, reprezintă valori supreme garantate de stat.

Legea de organizare și funcționare a Ministerului de Interne, definește această instituție ca fiind „…organul central al puterii executive care exercită în conformitate cu legea, atribuțiile ce-i revin cu privire la respectarea ordinii publice, apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, a avutului public și privat, prevenirea și descoperirea infracțiunilor…”. Altfel spus, respectarea și apărarea drepturilor omului și a libertăților acestuia dar și conservarea și protejarea ordinii publice și a instituțiilor statului de drept.

Pentru că nu se poate vorbi de respectarea și promovarea drepturilor omului decât într-o societate în care ordinea de drept – deci și ordinea publică- este apărată, iar Ministerului de Interne îi revin, în acest domeniu, sarcini speciale.

Astfel, putem spune că Ministerul de Interne, este instituția care, prin însăși legea de organizare și funcționare este plasată într-o situație specială față de problematica drepturilor omului. De ce? Pentru că având, printre altele misiunea apărării vieții, proprietăți și liniștii tuturor cetățenilor, drepturi sacre și imprescriptibile ale omului – Ministerul de Interne nu poate face acest lucru decât combătând cu maxima rigoare eficientă și promptitudine, încălcarea acestor drepturi de către acel segment social care să înscrie în sfera fenomenului pe care îl numim „infracționalitate”.

Dar, cum și această zonă de umbră, a cărei influență se proiectează, nefast, asupra destinelor întregii colectivități, este formată tot din oameni, acestora, chiar în postura de „certați cu legea”, trebuie să le fie respectate și protejate drepturile de către responsabilii cu aplicarea legii.

O ecuație, să recunoaștem, nu ușor de realizat și în care, din păcate este cel mai adesea uitat din calcul un al treilea termen, la fel de important, dacă vrem ca soluția să fie cea justă: oamenii legii între care să află și lucrătorii Ministerului de Interne, care la rândul lor trebuie să se bucure de aceleași drepturi și libertăți fundamentale ca ale oricărui alt cetățean.

Fără a intra în detalii, am să mă refer la câteva aspecte practice ale preocupărilor Minsterului de Interne pentru respectarea și promovarea drepturilor omului, astfel:

în plan normativ-legislativ, pe baza Programelor anuale de măsuri legislative și a strategiei Ministerului de Interne, de participare la pregătirea aderării României la Uniunea Europeană, au fost elaborate proiecte de reglementări juridice (legi, ordonanțe și hotărâri ale guvernului – acte normative cu caracter intern), în acord deplin cu standardele internaționale și interne privind drepturile omului;

în plan normativ-organizatoric, în Ministerul de Interne, au fost create structuri (organisme) cu caracter consultativ și executiv, care au competente speciale privind domeniul drepturilor omului, respectiv comitete pentru drepturile omului și dreptul umanitar la nivelul ministerului, Inspectoratul General al Poliției și Comandamentelor de armă, comisii pentru drepturile omului în toate celelalte unități centrale și teritoriale din structură, compartimente pentru drepturile omului sau funcții speciale cu atribuții în domeniu.

În prezent există în minister, un număr însemnat de comitete și

Comisii pentru drepturile omului și dreptul umanitar, cu un potențial uman de peste 1000 de membri.

în plan formativ-educativ, rolul major în pregătirea cadrelor ministerului revine propriilor instituții militare de învățământ, care au în planurile lor, inclusiv, discipline de sine stătătoare relative la respectarea și promovarea drepturilor omului.

Totodată, Comitetul pentru Drepturile Omului și Dreptul Umanitar din Ministerul de Interne desfășoară acțiuni specifice în contextul procesului de perfecționare a pregătirii personalului, prin organizarea în etape zonale începând cu anul 1992, a unui ciclu de cursuri de „formarea formatorilor”, cadre în toate structurile ministerului.

Dacă avem în vedere și participarea lucrătorilor ministerului la cursuri și alte manifestări științifice organizate de alte organisme și instituții interne și internaționale, ne putem forma o imagine reală a preocupărilor Ministerului de Interne pentru pregătirea temeinică în vederea respectării și promovării drepturilor omului în, și de către Ministerul de Interne.

O altă dimensiune a preocupărilor în domeniu, o constituie perfecționarea sistemului relațional al Ministerului de Interne – ca instituție aflată, exclusiv, în serviciul public – cu societatea civilă.

Întreaga problemă a raporturilor Ministerului de Interne cu societatea civilă, gravitează în jurul ideii potrivit căreia, întregul personal al acestui minister se află în slujba societății civile, a cetățeanului și ca eficiența întregii sale activități, este determinată în mare măsură de modul în care aceasta este receptată și apreciată de către public.

Conștient de necesitatea și importanța controlului exercitat de societatea civilă pe care o servește, Ministerul de Interne în relațiile sale cu Organizațiile Nonguvernamentale, care acționează pentru respectarea dreptului omului a asigurat, permanent, o colaborare obiectivă bazată pe respect și bună credință, ceea ce a condus la menținerea unor raporturi principiale cu marea majoritate a acestora. În asemenea context, se înscrie și colaborarea constantă cu Institutul Român pentru Drepturile Omului.

BIBLIOGRAFIE

1.CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

2.DANIEL TARSCHIS -Consiliul Europei și Drepturile Omului

3.ION SUCEAVĂ, -Criminalitatea și organizațiile

FLORIAN COMAN internaționale

4.FLORIAN COMAN -Curs de drept internațional public,

ediția 1999, vol. I și II

5.FLORIAN COMAN, -Protecția juridică a drepturilor omului,

NICOLAE PURDĂ Edit. „ERA”, București, 1999

6.VICTOR DUCULESCU -Protecția internațională a drepturilor omului

7.ION CLOȘCĂ, -Tratat de drepturile omului

ION SUCEAVĂ

8.ION SUCEAVĂ și -Omul și drepturile sale

colaboratorii

9. xxxxxx -Consiliul Europei. Documente M.A.E.

10. xxxxxx -Constituția României

11. xxxxxx -Pactul Internațional din 1966 cu privire la

drepturile civile și politice și cele două

Protocoale adiționale

12. xxxxxx -Pactul Internațional din 1966 cu privire la

drepturile economice, sociale și politice