.posibilitatea Restrangerii Exercitarii Unor Drepturi In Constitutia Romaniei
“PRIMUL MINUT”
"Ordinele nu se discută" i se spune soldatului "Legea e lege" spune juristul.
Și totuși soldatului nu i se cere prin lege și nici datoria nu-l obligă să asculte un ordin despre care el știe că i-a fost dat cu gândul la un delict sau la o infracțiune, în timp ce juriștii nu recunosc – de o sută de ani încoace, de când ultimul dintre teoreticienii legii naturale a dispărut – nici o astfel de excepție de la validitatea unei legi sau de la cerința că cei cărora li se aplică să i se supună. Legea este relativă că este lege și este lege dacă are putere de a prevede în majoritatea cazurilor.
Această concepție privind natura unei legi și a validității sale (pe care o numim teoria pozitivistă) l-a lăsat atât pe jurist cât și pe omul de rând fără apărare în fața legilor indiferent cât de arbitrare, crude sau criminale ar fi ele. În final teoria pozitivistă pune semnul egal între legi și putere :
"nu există lege decât acolo unde se află puterea".
GUSTAV RADBRUCH
Cinci minute de filozofie juridică
PLANUL
LUCRĂRII DE DIPLOMĂ
CAP.I – DREPTURILE ȘI LIBERTAȚILE FUNDAMENTALE
– Natura juridica
– Reglementari constituționale
– Buna credință în exercitarea drepturilor
CAP.II – LIMITELE EXERCITĂRII DREPTURILOR ȘI
LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE
– Istoric și drept comparat
– Restrângerea și conținutul juridic al drepturilor
-Comparație între principiul proporționalității exercitării drepturilor și posibilitatea restrângerii acestora
CAP.III – ANALIZA CONCEPTULUI CONSTITUȚIONAL AL
RESTRÂNGERII EXERCITĂRII UNOR DREPTURI
– Condiții constituționale
– Principiul proporționalității
– Restrângerea, limitarea și suprimarea drepturilor
CAP.IV – UNELE ASPECTE DIN PRACTICA CURȚII
CONSTITUȚIONALE ÎN APLICAREA ART.49
– Proceduri în fața Curții Constituționale și în fața Curții Europene a Drepturilor Omului
CAP.V -CONCLUZII FINALE
INTRODUCERE
Prezenta lucrare tratează pe larg raportul dintre individ și stat din perspectiva drepturilor și obligațiilor fundamentale. Existența forței nu conferă autoritate guvernanților și existența autorității nu conferă un caracter just deciziilor luate în numele celor guvernați. Nevoia de a proteja individul față de mase și tehnică, față de eventualele decizii contrare interesului celor guvernați, dorința de ameliorare a condiției umane continuă să fie actuală și astăzi.
Lunga istorie a drepturilor fundamentale, cunoscute și consacrate în sfera relațiilor internaționale ca drepturi ale omului și evoluția conceptului în filozofie, științe politice, teologie și teoria dreptului natural a culminat în secolele XVII și XVIII cu recunoașterea lor în dreptul pozitiv. Idea drepturilor omului a preocupat mulți înțelepți de-a lungul veacurilor.
Mecanismul internațional de protecție a drepturilor omului este efectiv și eficient în măsura în care tratatele internaționale stabilesc nu numai norme de conduită, ci și remediul sau sancțiunea în cazul nerespectării lor, dreptul la acțiune în fața instanței internaționale ce recunosc capacitatea juridică a individului în sfera relațiilor internaționale.
CAPITOLUL I
„DREPTURILE ȘI LIBERTĂȚILE FUNDAMENTALE -NATURĂ JURIDICĂ, REGLEMENTĂRI CONSTITUȚIONALE"
Drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului sunt nu numai o realitate ci și finalitatea întregii activități umane, bineînțeles a aceleia progresiste și democratice. Problematica drepturilor omului, cu multiplele sale ramificații și implicații teoretice, dar mai ales practice, este prezentă atât la nivelul preocupărilor fiecărui stat cât și la nivelul comunității umane internaționale.
1.1. Teorii privind natura juridica a drepturilor și libertăților fundamentale
Pornind de la definiția dată în literatura juridică de dl. prof. Muraru care spune că „drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective aparținând cetățenilor, esențiale pentru viața, libertatea și demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalității umane, drepturi stabilite prin Constituție și legi", putem spune că instituția drepturilor și libertăților fundamentale își justifică deplin existența ca o categorie distinctă de celelalte drepturi prin importanța economică, socială și politică pe care o au. Aceasta justifică și interesul teoretic și practic al reluării în discuție a naturii juridice a drepturilor fundamentale.
Vom examina succint doar unele teorii privind natura juridică.
Cea mai răspândită teorie a fost și este teoria drepturilor naturale (Locke, Wolf, Bllakstone etc.). Această teorie consideră drepturile omului inalienabile, eterne proprii persoanei oricând și oriunde. Marele ei merit a fost acela de a despărți legea și drepturile omului de scolastica medievală. În această teorie se consideră că libertățile publice ar avea o natură deosebită de celelalte drepturi ale omului, deoarece cetățeanul le dobândește în calitate de om, sunt opozabile statului și nu sunt stabilite deci prin legi, contracte etc.
O altă teorie a fost teoria individualistă (F. Bastiat, Laski, Chenan). Astfel Esmeiu fundamentează diferențierea acestor drepturi și libertăți fundamentale de alte drepturi care erau creațiunea societății, găsind că sursa oricărui drept este în individ, pentru că acesta singur e o ființă reală, liberă și responsabilă. În teoria drepturilor reflexe nu se face deosebire de natura juridică între drepturile individuale și celelalte drepturi subiective, toate fiind considerate o creație a dreptului obiectiv. Totuși Jellinek face o distincție pornind de la diferența dintre noțiunea de putere juridică și cea de posibilitate juridică. Astfel drepturile obișnuite ar conține în ele atât o posibilitate juridică cât și o putere juridică, în timp ce drepturile publice ar fi puteri de voință create exclusiv de lege care nu presupun și o activitate naturală garantată de lege.
Ca o trăsătură generală a multor teorii în privința naturii juridice a drepturilor omului este aceea că nu există deosebiri de natură juridică între drepturile fundamentale și celelalte drepturi. Toate sunt considerate a fi drepturi subiective.
Teoriile nihiliste, în spațiul cărora amintim și metoda „realistă" a lui Duguit, teoriile realiste apărute în peninsula Scandinavică, doctrina etatistă a lui Kelsen etc. neagă dreptul subiectiv reducându-l la dreptul obiectiv.
Deși se pleacă de la o bază comună și anume categoria drepturilor subiective, concluziile diferă. Precum spunea și prof. Muraru în lucrarea „Drept constituțional și instituții politice" drepturile și libertățile fundamentale sunt privite ca drepturi subiective. Într-o opinie plecându-se de la teza că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective și că aceste drepturi nu pot exista decât în cadrul unui raport juridic concret, se consideră că acest raport juridic concret este cetățenia ca raport juridic între persoana fizică, membru al societății date, și stat, în calitate de reprezentant juridic al societății iar drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor constituie tocmai conținutul acestui raport. Bineînțeles spune prof. Muraru că drepturile fundamentale sunt drepturile subiective dar este dificil de argumentat că împreună cu indicatorul cu forme conținutul raportului juridic de cetățenie pentru simplu motiv că cetățenia nu este un raport juridic. Putem reține că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective. Împreună cu celelalte drepturi subiective și cu îndatoririle corelative ele formează statutul juridic al cetățeanului.
1.2. Aspecte principale privind reglementările drepturilor șl
libertăților fundamentale în Constituția României
Drepturile omului sunt astăzi asemuite, pe bună dreptate, cu religia sfârșitului de Mileniu. Interesul și actualitatea unui asemenea demers sunt firești, știut fiind că în România, drepturile și libertățile cetățenești s-au caracterizat prin formalism și ineficiente, aproape jumătate de secol. Revoluția din 1989 a impus o reală deschidere spre statul de drept și democratic. În contextul acestei deschideri s-a elaborat Constituția României din 1991, o constituție ce încorporează eforturi și străduințe, dominate de bună credință și mai ales de a prefigura viitorul, perspectivele.
În exprimarea câtorva gânduri privind acest domeniu prof. I. Muraru s-a oprit la două explicații preliminare ce se impun. Prima în sensul că reglementarea juridică a drepturilor omului este prima tradiție de esența Constituției. Ca atare Constituția trebuie să cuprindă ca parte distinctă drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale. Este în afara oricărei îndoieli că valoarea drepturilor omului, clauze esențiale ale naturii cum le numea Rouseau se exprimă și se confirmă numai prin Constituție. O a doua explicație privește formularul. În mod curent se folosesc două exprimări: – drepturile omului și drepturile cetățenești (deseori denumite și fundamentale).
Drepturile naturale ale omului sunt proclamate și asigurate prin Constituția statului al cărui cetățean este, căpătând viață și eficiență juridică astfel sub denumirea de drepturi cetățenești. Terminologia actuală face referire fie la aceste drepturi cetățenești, fie la drepturile omului ca urmare a transportării acestei problematici din dreptul intern în drept internațional și invers.
În ceea ce privește drepturile și libertățile cetățenești, doctrina românească de drept constituțional a adus importante precizări. Astfel s-a remarcat că drepturile fundamentale ale cetățeanului sunt drepturi vitale, fundamentale care prezintă o anumită importanță pentru însăși existența omului și afirmarea lui, fapt ce face ca ele să fie determinate pe baza unui proces de selecție, fiind selectate pe criteriul valoric și înscrise ca drepturi fundamentale.
Dacă drepturile și libertățile omului sunt cele enunțate și stabilite pe plan internațional, drepturile și libertățile cetățeanului reprezintă un concept cu conotații mult mai concrete, desprinse pe baza practicii.
Titlul al II-lea al Constituției României reglementează în capitolul Drepturile și libertățile fundamentale ale cetățeanului, corelându-le cu dispozițiile tratatelor internaționale privind drepturile omului. O primă categorie o formează inviolabilitățile. Adică acele drepturi și libertăți care, prin conținutul lor, asigură viața, posibilitatea de mișcare liberă, siguranța fizică și psihică, precum și siguranța domiciliului persoanelor fizice. În această categorie includem: dreptul la viață, la integritate fizică, la integritate psihică libertatea individuală, dreptul la apărare, dreptul la liberă circulație, dreptul la ocrotirea vieții intime, familială și privată, inviolabilitatea domiciliului. A doua categorie este formată din drepturile și libertățile social-economice si culturale adică acele drepturi și libertăți care prin conținutul lor asigură condiții socială și materiale de viață, educație și posibilitatea protecției acestora. În această categorie includem: dreptul la învățătură, dreptul la ocrotirea sănătății, la munca și protecție socială, la grevă, la proprietate etc. O a treia categorie cuprinde drepturile exclusiv politice (dreptul de vot și dreptul de a fi ales), acele drepturi care prin conținutul lor, pot fi executate de către cetățeni numai pentru participare la guvernare.
A patra categorie o formează drepturile și libertățile social politice. Adică acele drepturi și libertăți care prin conținutul lor pot fi exercitate de către cetățeni la alegere, fie pentru rezolvarea unor probleme sociale și spirituale, fie pentru participarea la guvernare. Aceste drepturi și libertăți asigură posibilitatea de exprimare a gândurilor și opiniilor fapt pentru care deseori sunt numite libertăți de opinie.
În fine, a cincea categorie, este formată din drepturile garanții. Adică din acele drepturi care prin conținutul lor, joacă în principal rolul de garanții constituționale.
Acest titlu doi al Constituției României însumează o enumerare clară și sistematică a tuturor drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale în același timp – garanții de natură sai prin Constituție. O a doua explicație privește formularul. În mod curent se folosesc două exprimări: – drepturile omului și drepturile cetățenești (deseori denumite și fundamentale).
Drepturile naturale ale omului sunt proclamate și asigurate prin Constituția statului al cărui cetățean este, căpătând viață și eficiență juridică astfel sub denumirea de drepturi cetățenești. Terminologia actuală face referire fie la aceste drepturi cetățenești, fie la drepturile omului ca urmare a transportării acestei problematici din dreptul intern în drept internațional și invers.
În ceea ce privește drepturile și libertățile cetățenești, doctrina românească de drept constituțional a adus importante precizări. Astfel s-a remarcat că drepturile fundamentale ale cetățeanului sunt drepturi vitale, fundamentale care prezintă o anumită importanță pentru însăși existența omului și afirmarea lui, fapt ce face ca ele să fie determinate pe baza unui proces de selecție, fiind selectate pe criteriul valoric și înscrise ca drepturi fundamentale.
Dacă drepturile și libertățile omului sunt cele enunțate și stabilite pe plan internațional, drepturile și libertățile cetățeanului reprezintă un concept cu conotații mult mai concrete, desprinse pe baza practicii.
Titlul al II-lea al Constituției României reglementează în capitolul Drepturile și libertățile fundamentale ale cetățeanului, corelându-le cu dispozițiile tratatelor internaționale privind drepturile omului. O primă categorie o formează inviolabilitățile. Adică acele drepturi și libertăți care, prin conținutul lor, asigură viața, posibilitatea de mișcare liberă, siguranța fizică și psihică, precum și siguranța domiciliului persoanelor fizice. În această categorie includem: dreptul la viață, la integritate fizică, la integritate psihică libertatea individuală, dreptul la apărare, dreptul la liberă circulație, dreptul la ocrotirea vieții intime, familială și privată, inviolabilitatea domiciliului. A doua categorie este formată din drepturile și libertățile social-economice si culturale adică acele drepturi și libertăți care prin conținutul lor asigură condiții socială și materiale de viață, educație și posibilitatea protecției acestora. În această categorie includem: dreptul la învățătură, dreptul la ocrotirea sănătății, la munca și protecție socială, la grevă, la proprietate etc. O a treia categorie cuprinde drepturile exclusiv politice (dreptul de vot și dreptul de a fi ales), acele drepturi care prin conținutul lor, pot fi executate de către cetățeni numai pentru participare la guvernare.
A patra categorie o formează drepturile și libertățile social politice. Adică acele drepturi și libertăți care prin conținutul lor pot fi exercitate de către cetățeni la alegere, fie pentru rezolvarea unor probleme sociale și spirituale, fie pentru participarea la guvernare. Aceste drepturi și libertăți asigură posibilitatea de exprimare a gândurilor și opiniilor fapt pentru care deseori sunt numite libertăți de opinie.
În fine, a cincea categorie, este formată din drepturile garanții. Adică din acele drepturi care prin conținutul lor, joacă în principal rolul de garanții constituționale.
Acest titlu doi al Constituției României însumează o enumerare clară și sistematică a tuturor drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale în același timp – garanții de natură să asigure respectul ferm al acestora. Trebuie subliniat cu deosebire faptul că elaborarea textelor a avut în vedere în primul rând convențiile internaționale privind drepturile omului. Declarația Universală a Drepturilor Omului, celor 2 Pacte internaționale cu privire la drepturile omului, precum și reglementările corespunzătoare, modul cum aceste libertăți și drepturi au fost enunțate în constituțiile principalelor state democratice.
Constituția din 1991 a României a receptat „noua viziune", modernă și eficientă, asupra relației dintre reglementările juridice interne și internaționale. Patru mari principii constituționale, explicite motivează această afirmație și anume:
a) angajamentul de a îndeplini întocmai și cu bună credință obligațiile ce revin din tratatele la care România este parte [art.ll alin (1) Constituție].
b) tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii fac parte din dreptul intern [art.ll (2)].
c) interpretarea și aplicarea dispozițiilor constituționale privind drepturile și libertățile cetățenești în concordanță cu Declarația universală a drepturilor omului cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
d) prioritatea reglementărilor internaționale privitoare la drepturile omului față de cele interne, în cazul în care între acestea apar neconcordanțe [art., 20 (2)].
Preeminența reglementărilor juridice internaționale asupra celor interne, în domeniul drepturilor omului, statornicită în art.20 al Constituției României, este o soluție modernă și practică, ce asigură cu adevărat eficiența reglementărilor juridice internaționale. Ea este o garanție constituțională solidă pentru cetățeni în raporturile cu autoritățile publice, în realizarea acelui echilibru de care aminteam. Desigur, în acest domeniu, Constituția României a valorificat reglementările din Constituția unor state incontestabil democratice precum a Germaniei (art.25), a Franței (art.54), a Spaniei (art.93 și 96).
Constituția României abordează problematica drepturilor și libertăților fundamentale într-o viziune sistemică, globală și totodată integrală. Caracterul sistematic al viziunii constituantului are în vedere drepturile și libertățile ca un ansamblu coerent de unități între care există raporturi de interferență și de condiționare reciprocă.
La rândul său întregul ansamblu de drepturi se raportează la stat conferindu-i împreună cu alți factori, caracterul democratic, precum și caracterul de stat de drept. Caracterul integral al abordării constituționale a drepturilor pune în evidență faptul că acestea sunt consacrate și garantate pe deplin, sunt ocrotite în mod egal de stat etc. În același timp Constituția marchează și universalitatea drepturilor și îndatoririlor fundamentale sub un dublu aspect:
a) fiecare cetățean beneficiază de drepturile și libertățile prevăzute în Constituție și legi;
b) cetățenii se bucură fără discriminare de toate aceste drepturi și libertăți. Într-o societate cu adevărat democratică, bazată pe domnia legii este imperios necesar ca cetățenii să fie egali nu numai prin raportare la exercitarea acestor drepturi și libertăți, ci și în fața legii. Această cerință are valoare de principiu constituțional.
1.3. Exercitarea cu bună credință a drepturilor și
libertăților fundamentale
Exercitarea cu bună credință a drepturilor și libertăților fundamentale prevăzută de art.54 din Constituție stabilește o îndatorire ce incubă tuturor locuitorilor Românei, cetățeni, străini sau apatrizi. Se observă clar că buna credință, principiu tradițional de drept civil, este considerată o regulă constituțională. Acest principiu este deosebit de important, cu precizarea însă ca dacă obligația Constituției pe care o prevede textul este o obligație juridică, buna – credință constituie un element „de fapt", care nu poate fi ușor determinabil în cazurile de abuz de drept și de fraudă la lege. Abuzul de drept vizează de fapt, exercițiul unui anumit drept, într-o formă aparent legală, dar care prin modul cum este exercitat, aduce prejudicii drepturilor și intereselor legitime ale altor cetățeni. „Fraudă la lege" reprezintă de fapt eludarea intenționată a dispoziției unei norme juridice, de obicei prohibitivă, prin folosirea dispoziției unei alte norme juridice, situație în care subiectul de drept înfăptuiește un act nu pentru a obține efectele firești ci cu intenția de a obține pe cale indirectă efecte intense de o altă normă juridică, ori a face inaplicabile efectele unei cauze imperative prin folosirea unei alte norme juridice cu caracter imperativ. Buna credință este îndeosebi o condiționare internă a drepturilor și libertăților constituționale, întrucât privește necesitatea exercitării acestora în mod corect, cinstit și cu respectarea cadrului lor intrinsec de raționalitate. Ar fi greu de conceput ca drepturile și libertățile constituționale, drepturi firești ale cetățenilor români, să fie exercitate aducându-se prejudicii drepturilor și libertăților pe care, în mod legitim, trebuie să le exercite în mod egal și democratic toți cetățenii țării: Astfel J.J.Rouseau a exprimat privind respectul drepturilor și libertăților la timpul său „libertatea unui cetățean încetează acolo unde începe libertatea altui cetățean".
Buna – credință se referă la exercitarea dreptului sau libertății fundamentale „în sine" fără raportare neapărat la drepturile și libertățile altuia. Chiar „în sine" chiar dacă prin exercițiul lor nu se încalcă drepturile și libertățile altuia, drepturile și libertățile fundamentale trebuiesc exercitate cu bună-credință. Reaua-credință corupe. Ea abate, în mod necesar, dreptul de la finalitatea la care, în ultimă analiză, nu poate fi alta decât partea socială. Cu atât mai mult reaua-credință distruge orice fundament social și moral al unui drept sau libertăți a căror executare are și semnificația încălcării drepturilor și libertăților altuia. Fundamentul moral al exercițiului drepturilor și libertăților constituționale este buna-credință. Dincolo de justificările de ordin politic, social, economic etc., exercițiul oricărui drept sau libertăți nu poate fi socialmente permis decât dacă este cu buna credință. Constituția României a consacrat buna – credință ca un principiu fundamental, atât în viața publică, cât și în cea privată a cetățenilor. Este un principiu fundamental, întrucât, deși privește nemijlocit cetățenii, tocmai de aceea el este aplicabil și autorităților publice sau organizațiilor sociale, ca subiecți colectivi de drept, constituite de cetățeni, direct ori indirect.
CAPITOLUL II
LIMITELE EXERCITĂRII DREPTURILOR
ȘI LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE
2.1. Aspecte istorice și de drept comparat privind restrângerea exercițiului unor drepturi
Așa cum arăta Profesorul VALENTIN GEORGESCU constituționalismul românesc incipient se manifestă până în 1822 în cadrul unor tradiții bizantine. După 1822 s-au cristalizat odată cu unirea celor două țări românești primele acte constituționale: Statutul Dezvoltator al Convenției de la Paris, Const. De la 1866 precum și cele care au urmat 1923, 1938, plus Constituțiile socialiste, pentru că în anul 1991 constituționalismul românesc să cunoască una dintre cele mai importante perioade de dezvoltare.
Art. 5 al Constituției de la 1866, precum și celelalte articole din celelalte constituții românești, proclamă dreptul românilor la libertatea conștiinței, a învățământului, a presei și a întrunirilor. Constituția din 1923 a adăugat la sfera libertăților prevăzute de Constituția din 1866 și dreptul de asociere și a prevăzut că de drepturile și libertățile respective se bucurau toți românii fără deosebire de origine etnică, lingvistică sau religioasă. Legea fundamentală din 1948 a introdus restricții politice ale exercitării drepturilor electorale prevăzând că nu se bucură de dreptul de vot persoanele nedemne, declarate ca atare de organele în drept.
În Constituția din 1965 drepturile și libertățile cetățenești capătă o formulare liberală, statul garantând exercitarea deplină a acestora, fapt ce conferea legii fundamentale, aspectul formal al unei constituții modeme și democratice, în fapt regimul comunist era incompatibil cu exercitarea reală efectivă a drepturilor și libertăților fundamentale.
Ceea ce aduce nou în privința restrângerii exercitării drepturilor Constituția din 1991 este compatibilitatea acesteia cu prevederile internaționale prin consacrarea expresă a restrângerii exercitării unor drepturi în art.49. În conformitate cu acest articol exercitarea unor drepturi și libertăți poate fi restrânsă numai prin lege și numai dacă se impune după caz pentru apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății sau a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale ori a unui sinistru deosebit de grav.
Un articol asemănător art.49 în celelalte acte fundamentale nu există.
SECTIUNEA I
LIBERTATEA DE CONȘTIINTĂ
În Constituția din 1866 se observă că nu este pusă pe aceeași linie libertatea de conștiință cu libertatea cultului astfel actul fundamental din 1866 proclamă libertatea conștiinței ca fiind absolută iar libertatea tuturor cultelor ca fiind doar garantată atâta cât celebrațiunea lor nu aduce atingere ordinii publice sau bunelor moravuri. Diferența între dispozițiunea primului aliniat și celui de-al doilea este însemnată. Când e vorba de conștiință, de cugetare, libertatea ei e fără restricții, nici nu se putea altfel: eul intern al omului nu cade sub acțiunea legiuitorului. Când e vorba de cult libertatea lui e numai garantată dar nu e absolută. Și legea garantează libertatea cultului numai atât cât nu aduce atingere ordini publice. Astfel un cult care autorizează bigamia, care repudiază serviciul militar, care admite și ordonă uciderea soțului supraviețuitor nu poate cere de la lege garantarea lui. Constituția din 1923 adaugă la cele doua cazuri de restrângere a exercitării dreptului la libertatea conștiinței un al treilea și anume să nu aducă atingere legilor de organizare a statului, pentru că actul fundamental din 1938 să stipuleze că restrângerea acestui drept privește în afară de prevederile art.21, Cons. 1866 și siguranța statului.
Securitatea publică, bunele moravuri precum și constituția constituie în concepția legiuitorului din 1948 cazurile de restrângere a exercițiului acestui drept. Greșit interpretează Const. Din 1866 autorul român MEITANI spune prof. CONSTANTIN DISSESCU, când afirma că art.21, alin.2 din Const. 1866 garantează libertatea acelor culturi care erau în ființa la facerea legii fundamentale și ca oricare cult care s-ar manifesta după acel an, măcar de n-ar fi contrar ordinii publice, nu mai e garantat. Am înțelege interpretarea lui MEITANT dacă ar fi vorba de statul italian, care în art. 1 spune clar și expres: "celelalte culte acum existente, sunt tolerate".
În legătură cu această libertate se ridică o violare a conștiinței faptul că printr-o lege politică se face un delict social din aceia că nu se observă repausul duminical. Acesta era prevăzut prin legea din 14.04.1910; era însă o atingere directă a libertății religioase, impunând tuturor cultelor, indiferent de credință repausul forțat al unei zile pe care ei o detestau poate în conștiința lor.
În acest sens, spune prof. DISSESCU această lege trebuie abrogată lăsând la libera voință a fiecăruia de a-și alege ziua care-i convine pentru repausul duminical.
Art.29 din Const. 1991 prevede libertatea gândirii, opiniilor și a credințelor religioase, precum și garantarea ei atunci când se manifestă în spirit de toleranță și de respect reciproc. Legea fundamentală din 1991 precizează modalitatea legală a desfășurării activităților cultelor care au un statut juridic autonom față de stat, bucurându-se în același timp de sprijinul acestuia materializat într-un comportament pozitiv activ. Singura limită pe care o precizează cu privire la modalitățile de exercitare a conștiinței religioase o constituie actele sau acțiunile de învrăjbire religioasă. Jurisprudența organelor de la STRASBOURG este relativ rară în acest domeniu, ceea ce se datorează pe de-o parte interesului larg atribuit termenilor, iar pe de altă parte faptului că statelor le-a fost lăsată libertatea decizională cu privire la limitele impuse și întinderea lor. Condițiile restrictive cărora trebuie să li se supună statele sunt: limitarea să fie prevăzută de lege, să fie necesară într-o societate democratică, și să fie proporțională scopului urmărit.
SECTIUNEA A II-A
LIBERTATEA INDIVIDUALĂ
Art.13. din Const. 1866 PRECIZEAZĂ; „Libertatea individuală este garantată", iar alin.3 al aceluiași articol „Nimeni nu poate fi oprit sau arestat decât în caz de vină veghiată sau în baza unul mandat judecătoresc motivat".
Din faptul că pentru arestarea legală se cere un mandat judecătoresc, rezultă că numai cine poate da mandat poate aresta. Mandatul trebuie să emane de la o persoană competentă, altfel arestarea este ilegală.
După art.14 și 15 din codul de procedură penală prefecții de poliție și subprefecții de județ nu pot aresta. În doctrină s-a emis idea că disp. Art. 13 sunt insuficiente, deoarece mijloacele de garanție fiind prevăzute vag de constituție și urmând a fi determinate prin legi ordinare, lesne se pot suspenda garanțiile de libertate individuală prin modificarea unei legi; ar fi de preferat ca formalitățile și cazurile în care se vor face restricțiile la libertatea individuală să fie determinate de însăși Constituția din 1866.
Nu e destul a zice precum art. „nimeni nu poate fi urmărit decât în cazurile prevăzute de lege și după formele prevăzute de ea", trebuie să se determine anume aceste cazuri căci sunt o mulțime de exemple care ne dovedesc că arestările legale în forma lor au fost revoltătoare prin arbitrarul care le inspira. Așa de exemplu în 1793 suspecții se arestau în cazuri și după forme legale, era o lege propusă de MERLIN DE DOUAI care prevedea că oricine era scris în lista suspecților de un comitet al supravegherii publice să fie arestat.
Prin legea libertății individuale din 1902 s-au luat cele mai largi măsuri pentru protecția drepturilor omului însă din nefericire ea se izbește de servilismul adeseori patent al judecătorului de instrucție care se transformă uneori în unealta de răzbunare a guvernelor incapabile.
Constituțiile următoare consacră libertatea individuală în aceeași termeni ca și actul din 1866. Trebuie subliniat că dispozițiile constituționale atribuie libertății și siguranței individului caracter inviolabil, impunând astfel o obligație imperativă a statului, care trebuie să nu aducă nici o atingere drepturilor menționate.
În doctrina s-a exprimat opinia că ar fi trebuit să fie prevăzute în mod expres excepțiile legale în temeiul cărora libertatea individuală poate fi restrânsă. Spre deosebire de prevederile C.E.D.O., legea română 1991 conține în articole separate dreptul de apărare (art-24), dreptul la interpret (art. 127), dreptul la recurs (art. 128), ultimele două făcând parte din capitolul VI Autoritatea judecătorească care sunt în același timp garanții interne legate de libertatea și siguranța persoanei.
In doctrină s-a afirmat opinia cu privire la caracterul fundamental al acestor drepturi din capitolul VI având în vedere prevederile și spiritul C.E.D.O. precum și aplicabilitatea directă a dispozițiilor convenției în dreptul intern român.
SECTIUNEA A III-A
DREPTUL DE PROPRIETATE
Am afirmat că libertatea individuală fiind supusă la restricții toate corolarele ei vor fi supuse la restricții și anume unele cerute de interes social iar altele de dreptul terțelor persoane. Exproprierea este atunci când cineva este lipsit de o proprietate definitiv și pentru totdeauna. Se cere ca:
a) utilitatea publică să fie legalmente constatată;
b) să ne aflăm în cazurile prevăzute de constituție;
c) exproprierea nu se poate face decât în urma unei drepte și prealabile indemnizații.
Interesul social se manifestă și sub altă formă pentru a aduce restricții dreptului de proprietate: în materie de exploatări de mine, de păduri, de pescuit, vânat, societatea e interesată ca exploatarea să se facă în asemenea condiții încât să nu se vatăme interesul ce ea îl are în cultura forestieră, la industria extractivă. O trăsătură importantă a Constituției din 1923 o constituie tendința de-a se consolida intangibilitatea proprietății private. Din acest punct de vedere prevederile din 1923 privitoare la expropriere pentru cauza de utilitate publică sunt semnificative. În forma inițială a constituției din 1866, expropierea pentru cauze de utilitate publică nu era admisă decât în trei cazuri:
a) pentru necesitatea comunicațiilor;
b) ale lucrărilor de apărare a țării;
c) pentru salubritate publică.
Revizuirea Constituției din 1917 a amplificat această enumerare stabilind un număr destul de mare de cazuri de utilitate publică: lucrări de interes cultural, istoric, arheologic, irigații încheind printr-o clauză generală „precum și orice alte lucrări de interes public".
Prin introducerea acestor clauze generale noțiunea de utilitate publică rămâne tot atât de puțin precizată ca și înainte de-a fi definită, noțiunea de interes public nefiind mai bine conturată decât cea de utilitate publică. Cu alte cuvinte în timp ce în Const. din 1866 cazurile de utilitate publică erau limitate la trei ipoteze, în sensul modificărilor din 1917 ele puteau fi înmulțite ori de câte ori legiuitorul înțelege să facă asta cu condiția ca exproprierea să răspundă unui interes public. Întrucât în momentul în care a fost adoptată Const. din 1923, împroprietărirea țăranilor le era deja un fapt împlinit, noul așezământ fundamental a redus lunga listă a cazurilor de utilitate publică cuprinsă în legea de revizuire constituțională din 1917 și modificând principiul care a fost consacrat atunci potrivit căruia alte cazuri de utilitate publică puteau fi stabilite prin lege ordinară a stipulat ca o asemenea măsură nu putea fi luată decât prin legi votate cu o majoritate de două-treimi. În Const. din 1938 prin cauza de utilitate publică nu se poate înțelege decât aceea care este de natură a folosi în același timp tuturor și fiecăruia în mod eventual sau actual. În Constituțiile socialiste exproprierea nu este prevăzută.
În privința Constituției din 1991, aceasta îi asigură protecție declarând și garantând caracterul său inviolabil. Sunt prevăzute două garanții principale ale proprietății private. Prima se referea la posibilitatea privării de proprietate prin expropriere care este legitimă doar dacă trecerea forțată a bunului din proprietatea unei persoane determinate în proprietatea statului se face pentru cauză de utilitate publică conform legii și cu o justă și prealabilă despăgubire. În situații concrete de realizare a exproprierii este necesar ca autoritatea publică competenta să țină cont de jurisprudența comisiei și Curții. E.D.O. prin care s-au făcut precizări referitoare la înțelesul noțiunii de utilitate publică și proporționalitatea justă între măsurile concrete dispuse de stat și protecția individului. A doua garanție se referă la averea dobândită ilicit și protecția ei prin intermediul confiscării.
SECTIUNEA A IV-A
INVIOLABILITATEA DOMICILIULUI ȘI
SECRETUL CORESPONDENTE
Principiul inviolabilității domiciliului se deduce din faptul ca domiciliul fiind corolarul personalității omului și al proprietății lui ar fi expusă siguranța individului nu doar la indiscreție și atacurile particularilor dar și la abuzul cercetărilor domiciliare ale puterii executive în pretinsul interes al statului. Dacă libertatea individului, după cum am văzut, este supusă la restricții, pentru același motiv și inviolabilitatea domiciliului nu poate fi absolută. Nici un cetățean sub pretext că domiciliul său e inviolabil nu va putea asigura impunitatea criminalilor sau să paralizeze descoperirea adevărului, constatarea probelor de culpabilitate a criminalității.
Articolul 15 al Const. din 1866 care stipulează că:
,,Domiciliul este inviolabil. Nici o vizitare a domiciliului nu se va putea face decât în cazurile anume prevăzute de legi și potrivit formelor de ea prescrise", are două părți: în partea întâi stabilește regula, iar în cea de-a doua excepția. Excepțiile sunt prin natura lor restrictive, ele fiind fondate doar atunci când interesul general le reclamă și niciodată nu pot absorbi principiul. Consacrarea lor nu se poate face decât prin lege. Utilitatea restricțiilor la inviolabilitatea domiciliului este evidentă. Astfel s-ar paraliza justiția făcând de multe ori imposibilă adunarea probelor de culpabilitate și prinderea infractorilor.
Restricțiile la inviolabilitatea domiciliului sunt cele care sunt prevăzute :
a) în art.35, 84, 85, 86 cod procedură penală. Când judecătorul de instrucție crede că pentru completarea instrucțiunii e necesară vizitarea domiciliului pentru ca să găsească elemente de convicțiune, atunci el poate face o descindere la domiciliu.
b) de art.50 cpp. Care permite ofițerilor de poliție judiciară percheziția în caz de flagrant delict.
c) în favoarea agenților puterii executive care pentru a intra în locuința cuiva în oarecare cazuri determinate de lege. Astfel sunt agenții însărcinați cu facerea tablourilor de statistică a populației, cei însărcinați cu executarea deciziilor judecătorești. Art. din Const.din 1866 garanția libertății individuale are scopul de a înlătura arbitrariu. Este o consecință a separării puterilor în stat; desemnarea pedepsei cade sub incidența legiuitorului și nu a judecătorului și trebuie să fi fost stabilite toate de comiterea faptelor, spune prof. DISSESCU.
La principiul acesta „că faptele care sunt pedepsibile să fie prevăzute de lege mai înainte exista o singura excepție, care însă a dispărut" spune prof. DISSESCU, prin legea responsabilității ministeriale art. 102 dă dreptul CURȚII DE CASAȚIE până la facerea unei legi de responsabilitate ministerială ca să caracterizeze delictul imputat ministrului dat în judecată și să determine pedeapsa. După art.102 CURTEA DE CASAȚIE nu mai este o înaltă Curte de Justiție și Casație și o Curte Judecătorească cu putere legiuitoare, o curte cu caracter politic.
Const. din 1923, 1938, 1965 reproduc aproape identic dispoziția constituțională din 1866. Art.29 din Const.1948 consacra clar cazurile de restrângere :
-că învoiala cetățenilor, în baza unui ordin scris al autorității competente sau în caz de flagrant delict.
-în interesul afacerilor de familie, a celor pecuniare care cer discreție, al relațiilor diplomatice, secretul corespondenței este o necesitate. Fără acest principiu s-ar da publicității sentimentele și gândirile noastre cele mai intime, s-ar pune în joc onoarea noastră ni s-ar compromite averea. Art.25 din Const.1866 declară inviolabilitatea secretului corespondenței. Acest principiu este supus la restricții în interes social. Aceste restricții sunt consacrate în art. 84, 85 Cpp, când scrisorile unui autor pot servi ca dovadă a unei crime sau unui delict. Const.1948 se deosebește de toate celelalte prezentând cele trei cazuri de restrângere ale acestei inviolabilități;
a) instrucția penală;
b) sub stare de asediu;
c) în caz de mobilizare.
Constituția 1991 prevede atât conținutul dreptul la inviolabilitatea domiciliului și a reședinței cât și situațiile în care se poate deroga prin lege de la aceste prevederi. Aceste situații sunt: pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești, pentru înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane, pentru apărarea siguranței naționale sau a ordinii publice, pentru prevenirea unei epidemii sau a răspândirii ei. Const.1991 precizează expres condițiile efectuării percheziției tot ca măsură de garanție a inviolabilității domiciliului. Garantarea secretului corespondenței este în concepția legiuitorului român o îndatorire a statului care trebuie să prevină și să sancționeze imixtiunile ilegale sau arbitrare săvârșite de autoritățile publice sau alte subiecte de drept cu privire la corespondența și convorbirile telefonice ale individului. Limitarea acestor drepturi este legală dacă ingerința autorității statului este prevăzută de lege și este necesară într-o societate democratică pentru realizarea unor obiective.
SECTIUNEA A -V-A
LIBERTATEA DE ASOCIERE SI ÎNTRUNIRE
În concepția legiuitorului din 1866 două condiții se cer pentru liberul exercițiu al dreptului de reuniune. Aceste restricții sunt prevăzute de const:
a) întrunirile să se țină în loc închis căci dacă se face în locuri deschise rămân cu totul supuse legilor polițienești. Mulți jurnaliști ai vremii se întrebau pentru ce asta? Pentru că în locurile deschise se pot aduce mii de oameni care sub impulsul unei idei, a unei cuvântări cu siguranță că aduc tulburări;
c) a doua condiție este că întrunirile să fie pașnice și fără arme;
O restricție a libertății de asociere o propune legea din 20-VII-1909 contra sindicatelor, asociaților profesionale, a funcționarilor statului. După această lege, funcționarii mai sus menționați nu pot face parte din nici un fel de asociații profesionale, fără autorizarea ministerului de care depinde. Prin urmare greva salariaților și funcționarilor publici este considerată ca un delict și se pedepsesc atât greviștii, cât și cei care atacă la grevă. Art.28 alin 2 din Const.1923 precum și art.24, alin.2 din Constituție 1938 stipulează faptul că este permisă asocierea în zone deschise cu condiția ca aceste zone să nu fie căi sau piețe publice. În actul fundamental din 1948, acest drept se exercită doar dacă nu aduce atingere ordinii constituționale. Singura condiție a exercitării acestui drept în Const.1965, este ca asociațiile constituite pe baza lui să nu aibă caracter fascist sau antidemocratic, pentru că nu se poate că nu se poate acorda libertăți acelor asociații al căror scop este desființarea oricărei libertăți.
Prevederile Const. 1991 sunt asemănătoare și concordante cu cele ale C.E.D.O. deoarece în țara noastră sunt admise și considerate legale doar întrunirile pașnice și fără nici un fel de arme.
Dreptul la organizarea de întruniri are un conținut diferit de cel de asociere cu toate că ambele au trăsături comune și nu sunt un corolar al dreptului de exprimare. Asociațiile sunt grupuri cu caracter durabil constituite cu scop permanent și au o structură care funcționează pe baza unor reguli create și acceptate de membrii tor. Legea fundamentală din 1991 interzice expres asociațiile cu caracter secret și pe cele care militează împotriva valorilor fundamentale ale democrației le considera neconstituționale. Art.37, alin.3 din Const.1991 conține o excepție cu privire la dreptul de asociere în partide politice a unor categorii determinate de persoane. Legea impune „neutralitatea politică" judecătorilor de la Curtea Constituțională, avocatului poporului, magistraților, etc.
SECTIUNEA A -VI-A
DREPTUL LA ÎNVĂȚĂTURĂ
Libertatea învățământului este o manifestare a libertății individuale, ca și libertatea individului, ea trebuie recunoscută în principiu tuturor, dar se impun și aici restricții de interes social – bunele moravuri și ordinea publică – Art.23, Const.1866
Legea asupra învățământului secundar și superior din 25 august 1901 dispune ca "învățământul secundar si superior este gratuit pentru fii de români". Fiii de străini pot fi primiți în școli de diverse grade de învățământ după ce se vor satisface cererile fiilor de români. Ei vor plăti atunci o taxă care se va fixa prin regulament pentru fiecare școală și care se va vărsa la Casa Școlilor. Legea învățământului în general pune restricții la distribuirea învățământului copiilor străini.
Pe lângă cele două cazuri prevăzute de Const.1866, cea din 1923 a mai adăugat unul pentru limitarea exercitării acestui drept: interesul de stat, art.21. Statul este obligat să organizeze un sistem educațional în care informațiile și cunoștințele să fie difuzate într-o manieră critică, obiectivă și pluralistă. Este interzisă îndoctrinarea de orice fel deoarece ea poate fi considerată că nu respectă convingerile religioase sau filozofice.
În hotărârea pronunțată în cauza "educației sexuale" în Danemarca în 1976, Curtea E.D.O. a precizat că nu există o încălcare a dispozițiilor C.E.D.O. În împrejurarea în care se face educație sexuală copiilor, dacă informațiile furnizate au caracter general sunt conforme moralei, se fac in interes public, nu vizează îndoctrinarea cu un comportament sexual determinat și nu aduc atingere dreptului părinților de a-și sfătui copii în calitate de educatori.
2.2. Conceptul de resfrângere a exercițiului unor drepturi
și conținutul juridic al drepturilor și libertăților fundamentale
Pornind de la definiția dată în filozofia dreptului de WOODROW WILSON „Istoria libertății este istoria limitării puterii cârmuirii, putem afirma că libertatea este un dat, ea însoțește ființe și este intim legată de demnitatea umană, că are un caracter natural. Libertatea are sens doar în condițiile existenței limitei, deoarece pentru a se manifesta ea trebuie să depindă de ceva, să se circumscrie unor coordonate. Drumul care se deschide către libertate începe cu faptul existenței însăși. Libertatea umană se întruchipează într-un mănunchi de limite care sunt condiția executării ei, terenul pe care se manifestă ca libertate îngrădită și condiționată".
Restrângerea exercițiului unor drepturi reprezintă una din cele mai controversate probleme ale dreptului constituțional și face obiectul unor documente internaționale dintre care amintim: „Declarația Universală a Drepturilor Omului", „Convenția Europeană a Drepturilor Omului" etc., admițând existența unor limitări a restrângerii în legătură cu exercițiul unor drepturi și libertăți fundamentale.
Așa cum s-a afirmat și am specificat și în rândurile de sus, legitimitatea unor asemenea restrângeri rezidă chiar în conceptul de „libertate".
Cea mai succintă definiție dar și plină de semnificații în ceea ce privește acest aspect este cea dată în „Declarația Universală a Drepturilor Omului și cetățeanului" din 1789, care în art.4 afirmă că „libertatea constă în a putea face tot ce nu dăunează altuia".
În Constituția României, spre deosebire de Convenția Europeană a Drepturilor Omului care cuprinde în cuprinsul aceluiași articol dreptul și întinderea lui, precum și măsurile legale care justifică restrângerea acestuia, restrângerea exercițiului unor drepturi precum și libertăților fundamentale este prevăzută de art.49 care permite o asemenea restrângere, dar numai ca excepție, temporar, condiționat și fără a afecta însăși substanța sa existența dreptului. Problema restrângerii exercitării unor drepturi sau libertăți, fiind una dintre cele mai delicate, restrângerea trebuie să fie, și este și ea circumscrisă. În acest sens precizăm:
a) împrejurările care justifică restrângerea unor drepturi sau libertăți sunt expres și limitativ arătate, urmând deci regulile specifice excepțiilor.
b) deși aceste împrejurări sunt „comune", ele pot justifica restrângerea documentelor după caz, adică ținând seama de natura dreptului sau a libertății.
c) restrângerea nu poate fi discriminatorie, pe motiv de rasă, culoare, sex, limbă, religii sau origine socială.
d) împrejurările arătate nu sunt singurele care justifică restrângerea exercitării unor drepturi, la acestea adăugându-se altele, proprii unor drepturi sau libertăți, de asemenea consemnate expres și limitativ (De exemplu: dreptul persoanei de a dispune de ea însăși nu poate leza „bunele moravuri" art. 26 (2); libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei, nici dreptul la grevă nu poate pune în pericol asigurarea serviciilor esențiale pentru societate – art.40 alin.2.
e) împrejurările „comune" de restrângere au un caracter temporar, ele sunt esențialmente fortuite, pe când împrejurările „speciale" au un caracter permanent;
f) toate aceste împrejurări „comune" sau speciale sunt consacrate legal ele neputând fi produsul neconvenționalismului;
g) restrângerile – în concordanță cu normele internaționale în materie … – trebuie să vizeze totdeauna un drept determinat sau o componența determinată a respectivului drept și de asemenea ele trebuie să fie compatibile cu posibilitatea exercitării celorlalte drepturi și libertăți;
h) într-un sens mai larg, restrângerea exercitării unor drepturi sau libertăți, trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și adecvat acestuia, fără să afecteze însăși existența dreptului sau a libertății (art.49 alin.2);
i) nici o împrejurare de restrângere nu poate justifica eo ipso pierderea unor drepturi anterioare dobândite sau reconsiderarea beneficiului produs prin dobândirea lor;
j) în nici o împrejurare nu poate fi refuzat dreptul persoanelor de a se adresa justiției, pentru că acestea să aprecieze legalitatea măsurilor de restrângere.
Din conținutul documentelor internaționale și a art.49 din Const. României pot fi desprinse următoarele condiții esențiale ce trebuie să existe cumulativ pentru ca autoritățile statale să poată dispune restrângerea exercițiului unor drepturi:
1) restrângerea se poate realiza numai prin lege, motivat de existența unor situații determinate normativ ce vizează interesul public și ocrotirea drepturilor și libertăților altor persoane;
2) restrângerea trebuie să fie proporțională cu situația care a creat-o (determinat-o). Realizarea proporționalității revine atât legiuitorului, cât și organului statal competent ce aplică legea în fiecare situație concret, determinată. Cu aplicarea acestui principiu Curtea Constituțională nu s-a întâlnit în desele spețe soluționate până azi. Dar așa cum își exprimă credința, d-l profesor Ion Muraru aceste cazuri cu siguranță vor apărea";
3) restrângerea trebuie să fie temporară; actul de aplicare al unei asemenea măsuri va trebuie să se refere la perioada de timp pentru care nu se permite exercitarea unor drepturi sau libertăți.
Pactele internaționale stabilesc că exercițiul drepturilor și libertăților comportă obligații și responsabilități speciale. Astfel limitările trebuie să fie exclusive în vederea favorizării binelui generat într-o societate democratică, că anumite restricții legale pot fi impuse pentru membrii forțelor armate și poliției. Limitele generale de exercitare a drepturilor și libertăților fundamentale pot fi :
a) respectarea drepturilor și libertăților altora;
b) respectarea intereselor întregii colectivități.
Condiția imanentă a persoanei este relația ei cu alții. Sinteza calitativă a relațiilor sociale reprezintă societatea. Relațiile sociale presupun însă toleranță și respect reciproc între subiectele acestora iar societatea solicită armonie și stabilitate care nu se pot fundamenta decât pe ordinea socială existenta. Coexistența libertăților și protecția societății sunt cele două comandamente care stau la baza limitelor editate de dreptul pozitiv.
Discultatea începe însă atunci când se încearcă realizarea concretă a acestor comandamente:
a) exercitarea dreptului de către titularul său poate apare altuia ca fiind atingere adusă dreptului sau libertății sale;
b) independența drepturilor și libertăților conduce nu numai la armonizarea acestora, dar și la dezvoltarea unor tensiuni sau contradicții. (o persoană nu-și poate exercita dreptul fără înțelegere sau concursul celeilalte persoane);
c) o altă stare conflictuală poate apare între cele două principii fundamentale ale ideologiei liberale: libertatea și egalitatea; încercarea de egalizare a șanselor și condițiilor este de natură să restrângă libertatea iar accentuarea libertății amplifică inegalitatea. Soluția nu poate fi decât sacrificarea totală sau parțială a unor drepturi sau libertăți ori limitarea concomitentă și corespunzătoare a exercițiului lor pentru a asigura astfel fiecăruia maximum de manifestare, compatibilă însă cu a celuilalt. Sunt deci limite impuse drepturilor și libertăților însăși tocmai în scopul de a facilita realizarea lor.
În relația dintre drepturi și libertăți pe de-o parte și societate pe de altă parte, s-au conturat doua atitudini extreme: sacrificarea drepturilor și libertăților în interesul ordinii sociale și proeminența drepturilor și libertăților chiar dacă astfel sunt sacrificate interese postulate în numele ordinii sociale.
Posibilitatea juridică a stabilirii unor limitări răspunde nevoii de a asigura securitatea juridică a drepturilor și libertăților celorlalți atât în perspectiva intereselor lor individuale, cât și a celor naționale sau de grup, a bunului public ca expresie sintetică a acestor interese. Ea rezultă cu claritate și în mod explicit din Declarația Universală a Drepturilor Omului [art.29 (2)] din cele două pacte internaționale privind drepturile omului din celelalte convenții în acest domeniu.
Examinând pactele internaționale, vom observa că procedurile care permit limitări, restrângeri sau derogări sunt plasate la fiecare drept în parte, eventual grupe de drepturi cu care sunt compatibile și că ele pot fi admisibile dacă: sunt expres prevăzute de lege și necesare într-o societate democratică, îndeosebi pentru a proteja securitatea națională, ordinea publică, sănătate sau morală publică, de asemenea din pacte rezultă că limitele trebuie stabilite exclusiv în vederea favorizării binelui general într-o societate democratică și cu anumite restricții legale pot fi impuse pentru membrii forțelor armate și ale poliției.
În conformitate cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, noțiunea de legalitate (interpretarea expresiei prevăzută de lege) pe temeiul acesteia se aplică tuturor domeniilor dreptului internațional, administrativ, constituțional, scris sau nescris. Comisia și Curtea Europeană au pus două condiții pentru a fi vorba de legalitate, după cum s-a prezentat în cauza Sunday Times:
„Mai întâi este necesar ca legea să fie accesibilă, cetățeanul trebuie să poată dispune de informații suficiente, în circumstanțele existente, cu privire la normele juridice aplicabile într-o situație dată." În al doilea rând nu poate fi considerată „lege" decât o normă enunțată cu destulă precizie pentru a permite cetățeanului să-și reglementeze conduita. De aceea pentru ca acțiunea sau măsura întreprinsă de stat să fie considerată ca prevăzută de lege în sensul Constituției trebuie ca aceasta să fie în egală măsură accesibila și previzibilă. Curtea a dezvoltat această idee de legalitate în cauza Malonec/Regatul Unit, pusă în relație cu interzicerea abuzurilor de putere săvârșite de stat:
„Legea ar fi împotriva suspendării dreptului dacă puterea de apreciere acordată executivului nu ar cunoaște limite. În consecință, ea trebuie să definească întinderea și modalitățile de reducere ale unei asemenea puteri cu suficientă claritate ținând seama de scopul legitim urmărit – pentru a oferi individului o protecție adecvată împotriva arbitrarului.
Plecând de aici cea de-a treia componentă a legalității cu privire la Convenție se referă la exercitarea de către stat a puterii sale discreționare în scopuri legitime.
Atunci când controlează exercitarea de către stat a puterii sale discreționare în sensul de a limita aplicarea drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție, Comisia și Curtea examinează mai întâi legalitatea actului litigios în funcție de criteriile sus menționate. Dacă măsura întreprinsă de stat răspunde acestui criteriu de legalitate, organele Convenției examinează în continuare dacă acea măsură poate fi socotită necesară într-o societate democratică. Pornind de la acest examen asupra respectării de către stat a condiției arătate, în prim plan se situează tensiunea dintre interesele individuale și cele ale societății. Comisia și Curtea admit că nu au nici competențe și nici interesul dorit pentru a încerca să exercite un control practic sau politic asupra acțiunilor statului izvorând din domeniul său propriu de influență. În cauza Handsyde vs Regatul Unit (1976), curtea de declarat: „Datorită contactelor directe și constante cu forțele vitale din țara lor, autoritățile de stat se află în principiu mai bine situate decât judecătorii internaționali pentru a se pronunța asupra conținutului precis al acestei exigențe și asupra necesității unei restricții sau sancțiuni destinate sa răspundă acestor cerințe".
Din această optică decurge faptul că și Comisia și Curtea îi îngăduie statului o anumită putere discreționară pentru a decide cu privire la capacitățile unei anumite masuri cu cerințele Convenției. Această putere discreționară este în mod unanim recunoscută sub denumirea de libertate de apreciere a statului.
Lăsând ca această libertate de apreciere să revină înaltelor Părți contractante la Convenție, Comisia și Curtea și-au rezervat puterea de a controla exercitarea de către stat a acestei puteri discreționare în raport cu principiile și cu limitele indicate în articolele Convenției. Comisia și Curtea au stabilit că statele trebuie să pună în legătură criteriul necesității într-o societate democratică cu unul din principalele motive de restricție enumerate de articolele Convenției: un stat nu ar ști să invoce în mod legitim necesitatea generală pentru a justifica limitarea drepturilor și libertăților individuale (ex.: cauza greacă – Raportul comisiei 1969).
Este demn de reținut faptul că atât Comisia cât și Curtea înțeleg prin societate democratică existența ideii de pluralism, de toleranță de deschidere spirituală, ceea ce Convenția nu exprimă în mod exact în acești termeni. Curtea a definit totodată „termenul de necesar" ca nefiind sinonim cu indispensabilul și neavând suplețea unor termeni ca „accesibili", „normal", „rezonabil" sau „oportun".
Organele Convenției fac o dublă analiză atunci când determină dacă o asemenea acțiune a statului răspunde criteriului de a fi necesară într-o societate democratică. Mai întâi acesta cercetează dacă scopul restricției impuse este în sine legitim.
Curtea a arătat spre exemplu că supravegherea corespondenței deținuților (cauza Golden) sau interzicerea activităților homosexuale privind tinerii mai mici de 21 ani (Noris vs Irlanda 1988) constituie scopuri legitime. În al doilea rând se examinează dacă mijloacele utilizate pentru a restrânge dreptul sau „libertatea" în cauză sunt proporționale cu scopul legitim urmărit. Această condiție este adesea greu de îndeplinit de către stat. De exemplu în cauzele referitoare la corespondența deținuților, Curtea a declarat că autoritățile nu ar putea împiedica un prizonier să scrie avocatului său; ele nu ar putea cenzura decât scrisorile ce conțin amenințările cu violențe sau care au ca scop săvârșirea pe viitor a unor fapte.
Pentru ca protecția drepturilor să fie efectivă și reală, garanțiile constituționale trebuie să limiteze ingerința statului prin autoritățile publice în exercițiul drept fundamental. În acest fel se realizează controlul celui care decide, cunoscut sub adagiul lui Juvenal: “quid custodes custodiet”.
Ingerința statală ar trebui să fie după părerea unor autori dublu limitată – să existe o limitare generală a tuturor activităților desfășurate de autoritățile publice și o limitare specială, justificată de necesitatea protecției celor guvernate. Limitele generale sau reperele ce se impun a fi respectate de orice stat în raporturile pe care le au direct cu alte entități în sfera relațiilor sale internaționale sau interne sunt următoarele :
-obligațiile și angajamentele internaționale care își au izvorul în documentele internaționale, tratate internaționale, cutuma internațională și principiile fundamentale ale dreptului internațional;
-obligațiile juridice ce izvorăsc din legea internă; în această categorie sunt incluse acele obligații asumate expres prin legi interne dar care sunt prevăzute de norme internaționale. Exemplul edificator îl constituie art.20 (2) din Constituția României care prevede obligația aplicării prioritare a normelor internaționale cuprinse în tratate internaționale a drepturilor omului ratificate de Parlament, în cazul conflictului de legi;
-obligații ce izvorăsc din principiile generale ale dreptului (supremația legii, egalitatea în drepturi) și care impun autorităților publice respectul și protecția valorilor universale acceptate și recunoscute.;
Limitarea specială impusă ingerinței statului este justificată de două considerente majore proprii societății democratice:
-protecția populației în ansamblul ei, în anumite împrejurări excepționale, care se dovedește a fi necesară într-o societate democratică și legitimă atunci când este proporționată în scopul urmărit;
-protecția individului și a drepturilor sale fundamentale considerată ca minim de valori care trebuie ocrotite și garantate;
În doctrină se apreciază că nu este necesară o protecție generală sau specială a statului în raporturile sale cu individul, deoarece statul este unitatea investită cu putere decizională. Pare puțin probabilă nevoia autoprotecției guvernanților față de cei guvernați într-o societate democratică. O guvernare bazată pe criterii democratice presupune un stăpân binevoitor și un slujitor ascultător, tocmai pentru că „exercitarea binevoitoare a autorității urmărește progresul și nu supunerea celor guvernați ca act de putere". Într-o astfel de societate „justiția este voința de a da fiecăruia ce-i al său" iar dreptul este “ars boni et aequi”. Cu alte cuvinte dreptul, jus sau justiția este voința constantă și perpetuă de a recunoaște fiecăruia ce-i al său, adică drepturile. Această recunoaștere se face prin intermediul legilor. Cu alte cuvinte drepturile fundamentale sunt drepturile care aparțin ființei umane în temeiul demnității ei, legea necunoscându-le existența.
Proclamarea drepturilor omului și apoi asigurarea protecției și garanțiilor acestora pe plan intern și extern s-au realizat de-a lungul unei evoluții istorice și îndelungate și contradictorii, evidențiind poziția de subordonare pe care a avut-o individul și efortul făcut pentru recunoașterea unui număr minim de drepturi subiective.
În prezent este necesar și util să fie reconsiderat raportul individ-stat în sensul realizării unui echilibru dinamic între guvernanți și guvernat astfel încât să existe un raport care presupune egalitatea juridică a părților în toate cazurile de protecție și garantare a drepturilor omului. Un astfel de „comandament" s-ar putea realiza doar într-o societate organizată pe criterii democratice în care țelul urmărit de ambele părți să fie același: proprietatea și progresul întregului prin prosperitatea și fericirea părților componente.
În încheiere aș dori să precizez că deși în cadrul dreptului internațional al drepturilor omului acestea din urmă sunt indisolubil legate de demnitatea omului, totuși în Constituția României ar fi fost de dorit ca această posibilitate care este o garanție a demnității omului și mă refer aici la instituția restrângerii exercitării unor drepturi care ar fi trebuit să opereze și dacă este necesară apărarea demnității omului, să fi fost înscrisă expres în Constituție.
Astfel dl. profesor Corneliu Liviu Popescu în revista de drepturi ale omului plecând de la premisa că soluția privind raportul dintre dreptul intern și internațional al drepturilor omului îl constituie art-20 din Constituție, atunci ar fi fost de dorit ca soluția supremației normelor internaționale să fi fost exprimate expres și pentru demnitatea omului, iar nu numai pentru drepturile omului.
2.3. Comparație între principiul proporționalității exercitării drepturilor și libertăților fundamentale și posibilitatea restrângerii exercitării unor drepturi.
Art.49 din Constituție alin. (2) prevede: „Restrângerea trebuie sa fie proporțională cu situația care a determinat-o și nu poate atinge existența dreptului sau libertății".
Pornind de la acest articol din Constituție pot spune că această posibilitate de restrângere a exercițiului democratic a unor drepturi se realizează prin prisma unor coordonate impuse de organizarea acelei societăți pe baze democratice. Astfel una dintre aceste coordonate condiții o constituie proporționalitatea măsurii de restrângere cu situația de fapt creată. Acest principiu proclamat în Constituția României (care este și un principiu de drept comunitar) dar și de drept administrativ) are se pare doar un caracter declarativ. Practica Curții Constituționale nu s-a întâlnit încă în cazurile supuse spre rezolvare cu invocarea nerespectării acestui principiu. Cu alte cuvinte putem spune că în această perioadă de peste 8 ani ori nu s-au luat măsuri restrictive care priveau exercitarea drepturilor omului (ceea ce nu se poate crede) ori toate măsurile luate până acum au fost proporționale cu situația creată. Totuși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat pentru respectarea drepturilor omului existența unor criterii pentru respectarea drepturilor omului în cazul restrângerii acestora, printre care se numără și acest principiu al proporționalității pe lângă altele cum ar fi măsuri necesare într-o societate democratică sau prevăzute de lege ce a fost prezentate mai sus în subcapitolul precedent.
Astfel în acest subcapitol voi încerca să prezint acest principiu al proporționalităților din punct de vedere teoretic pentru că în capitolul trei, subcapitolul trei să prezint acest principiu privit prin prisma practicii Curții Europene a drepturilor omului, ținând cont de faptul că în practica Curții Constituționale din România aceste cazuri nu au apărut până azi.
Principiul proporționalității este indiscutabil un principiu constituțional, dar în cazul inexistenței unor predeterminări legale a proporționalității, aceasta este o chestiune concretă, de fapt care urmează a fi verificată și apreciată de autoritatea competentă în fața căruia s-a ridicat problema proporționalității. Concepția despre ceea ce se numește azi „legalitatea oportunității" s-a format după o evoluție destul de îndelungată. Astfel dacă la început, dreptul de apreciere a unei măsuri era considerat, în mod global, ca fiind expresia competenței discreționare a decidentului administrativ și deci, neinteresând sfera controlului exercitat de judecător, o primă breșă în această citadelă s-a datorat recunoașterii așa numitelor erori de fapt și erori de calificare juridică a faptelor. În acest sens într-o decizie din 04.04.1914 (cauza Gomel) Consiliul de Stat din Franța statua că judecătorul apreciază fondul și faptele, când această apreciere este condiția legalității actului administrativ. Pentru aceasta, el este îndreptățit să examineze dacă materialitatea faptelor pe care se sprijină o decizie este demonstrată, dacă în împrejurările de fapt respective decizia putea fi luată, dacă, în fine, faptele au fost apreciate și prin urmare, o decizie a fost legal luată.
Mai târziu posibilitatea controlului exercitat de justiție asupra aprecierii efectuate de administrație a devenit mai nuanțată, în sensul că nu orice eroare în stabilirea faptelor sau a consecințelor acestora era suficientă pentru anularea sau modificarea actului contestat, ci doar dacă era o eroare manifestă, vădită. Cu această nuanțare, a fost conceptualizată în dreptul francez, așa numita apreciere atașată de legalitate pe care o numim legalitatea oportunitățitor. Noua construcție juridică presupune desigur începutul principiului proprietății. Unii autori se referă chiar la un control de proporționalitate. Principiul proporționalității își are sorgintea în Declarația Universală a drepturilor omului de la 1789 care în art.8 prevedea că legea nu trebuie să stabilească direct pedeapsa strict și evident necesar: “La loi ne doit etabilin que des peines strictement et inidement necessarius".
Ulterior principiul a dobândit valabilitatea generală, fiind aplicabil întregului sistem de drept. Statuând cu privire la posibilitatea legală a restrângerii unor drepturi sau ale unor libertăți, Constituția României prevede în art.49 (2) ca restrângerea trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o.
Înscrierea în legea fundamentală a unor astfel de dispoziții privind proporționalitatea înseamnă proclamarea lui ca principiu fundamental al dreptului. Sub aspectul controlului actelor decizionale al administrației, impactul acestui principiu conotează aceeași noțiune de legalitate a oportunității, recunoscând judecătorului dreptul de a examina actul respectiv măsuri decise, în raport cu coordonatele concrete ale vieții de fapt însăși individualizarea unei sancțiuni fiind o fațadă a proporționalității.
Articolul 49 (2) din Constituție prevede ca unică obligație a statului să asigure proporționalitatea măsurilor prin care restrânge exercițiul drepturilor cu situația care le-a determinat.
Această obligație este insuficientă deoarece măsurile respective pot fi proporționale cu situația, dar în același timp să ne fie necesare într-o societate democratică ori conforme scopului pentru care au fost luate.
Convenția prevede existența celor trei condiții cumulative mai sus precizate iar jurisprudența organelor internaționale de control confirma necesitatea întrunirii lor în toate cazurile în care există o ingerință justificată a statului în restrângerea exercițiului unui drept fundamental.
Constituția României din acest punct de vedere este necorespunzătoare cerințelor impuse de standardele europene, consideră doamna Doina Micu în cartea Garantarea Drepturilor Omului.
În argumentarea acestei opinii aduce argumente conform cărora neconcordanța este amplificată prin dispoziția art.54 din Constituție care reglementează exercitarea drepturilor și libertăților, condiționând-o de existența bunei credințe și respectarea drepturilor și libertăților celorlalți.
Prezența unei norme fundamental imperative, spune d-na Micu care obligă la sancționarea relei-credințe și a abuzului de drept săvârșit de individ ca titular al acestuia este o măsură de limitare expresă legală și permanentă a exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale. Ea constituie o dublă limitare a conținutului și drepturilor și a exercițiilor dreptului.
Apreciez, în concordanță cu opinia d-nei Micu, că dispoziția art.54 din Constituție este neconcordantă cu normele internaționale, deoarece introduce ca și criteriu de apreciere al îndeplinirii obligației fundamentale buna-credință, care are caracter subiectiv și este dificil de dovedit, și nu interesul legitim protejat prin lege, invocă protecția drepturilor și libertăților celorlalți ca și o condiție a exercitării drepturilor constituționale, de fapt ea fiind o măsură de limitare legală cu caracter general; introduce o condiționare intrinsecă care limitează substanța dreptului, în forma deghizată a unei sancționări justificate a abuzului de drept.
CAPITOLUL III
ANALIZA CONCEPTULUI CONSTITUȚIONAL AL RESTRĂNGERII EXERCITĂRII UNOR DREPTURI
3.1. Condiții constițutionale privind posibilitatea restrângerii
exercitării unor drepturi
Declarația universală a drepturilor omului cele două pacte internaționale privitoare la drepturile omului, C.E.D.O. admit existența unor limitări, restrângeri, în legătură cu exercițiul drepturilor și libertăților umane. Legitimitatea unor astfel de reguli stă chiar în conceptul de libertate. De altfel chiar Declarația Universală a Drepturilor Omului arată prin art.4 că „Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altuia".
De asemenea, exercițiul drepturilor naturale ale fiecărui om nu are alte limite decât cele care asigură celorlalți membri ai societății să se bucure de aceleași drepturi.
Aceste limite nu pot fi determinate decât de lege.
Diversitatea prevederilor C.E.D.O., a declarației universale a drepturilor omului etc. răspunde relativismului cultural al statelor părți.
Raportul internațional – național este unul de coordonare, realizat pe baza ordinii juridice europene a unui pluralism juridic.
Acest spațiu eterogen duce la crearea unei ordini juridice „duale" bazată pe mai multe criterii: legalitate, legitimitate, necesitate, spirit democratic.
Legalitatea are la bază idea liberală că orice restrângere a drepturilor Omului trebuie să fie prescrisă de lege.
Aplicarea acestei idei în drept a dus la consacrarea principiului legalității incriminării. Sancțiunile penale sunt restrângeri ale libertății individuale și de mișcare, și se aplică pe baza și în condițiile expres reglementate de lege. În concepția europeană prin "lege" se înțelege norma scrisă, cutumiară jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, norma poate fi internă sau internațională cu condiția să fie accesibilă, clară și anticipativă (să aibă o formulare din care să fie anticipate consecințele). Întrunind aceste trăsături legea are caracter democratic, adică este pusă în slujba individului, garantându-i exercițiul real al drepturilor.
Legitimitatea este un criteriu aplicabil alături de necesitatea și proporționalitatea în toate situațiile în care se aplică limitări ale exercițiului drepturilor omului. Categoriile de drepturi protejate de criteriul legitimației sunt numeroase: libertate de expresie, libertate de gândire, dreptul la viață etc.
Protecția pe care o conferă legitimitatea este apreciată inconcretă, în toate cazurile în care autoritățile publice ale unui stat iau măsuri de limitare a drepturilor fundamentale. Aceste măsuri sunt legitime dacă există o stare excepțională, dacă sunt prevăzute de lege, dacă sunt strict necesare în circumstanțele de fapt și dacă sunt proporționale cu împrejurările care le-au determinat și scopul pentru care au fost luate. Interesul public într-o societate democratică, ordinea publică, protecția sănătății sau morala publică sunt toate motive care pot duce la limitarea exercițiului drepturilor omului. Ele sunt legitime dacă întrunesc cumulativ cerințele de a fi reglementate de lege, necesare și proporționale.
Necesitatea a fost apreciată de C.E.D.O. ca un criteriu care justifică măsurile restrictive dacă acestea sunt oportune, rezonabile, absolut necesare și strict cerute de împrejurările situației. Numeroase au fost cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat dacă acest criteriu a fost îndeplinit de statul care a luat măsuri de limitare a drepturilor prevăzute de Convenție.
Preambulul C.E.D.O. reafirmă dorința membrilor Consiliului Europei de a asigura aplicarea universală și efectivă a drepturilor omului pe baza unei „democrații politice efective" și a spiritului democratic;
Cunoașterea conținutului acestor termeni este importantă întrucât el reprezintă limita aplicabilității restricțiilor luate de autoritățile naționale. Această limită a limitărilor este compatibilitatea. Măsurile restrictive luate de state sunt corespunzătoare spiritului democratic al convenției dacă sunt compatibile cu dispozițiile acestuia. Corespund spiritului democratic: toleranța, pluralismul, garanția față de riscul incertitudinii, garanția clarității, garanția respectării limitelor legale. Curtea a invocat aceste elemente proprii democrației și spiritului democratic în diferite cauze (exemplu : Winterwerp vs Olanda).
Toate criteriile amintite se regăsesc în jurisprudența organelor de la Strasbourg care au recurs la ele pentru a face aprecierea conformității sau compatibilității măsurilor restrictive obligatorii și de excepție luate de stat cu privire la exercițiul drepturilor omului.
După toate aceste precizări vom încerca în cele ce urmează să prezentăm o analiză a conceptului de restrângere a exercițiului unor drepturi din Constituția României din 1991.
3.1.1. Restrângerea exercițiului unor drepturi
să se facă numai prin lege
Exercițiul drepturilor și libertăților cetățenești poate fi restrâns în anumite situații, strict prevăzute chiar în textul Constituției.
Art.49 din Legea fundamentală a teoriei prevede în acest sens că exercițiul unor drepturi sau a unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune după caz pentru: apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății sau a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenești, desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unor calamități naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și nu poate atinge existența dreptului sau a libertății. Se poate observa cu ușurință că formularea folosită de legiuitorul constituant în prima teză a art. 49 este foarte generală. Rezultă că poate fi restrâns exercițiul oricărui drept înscris în Constituție și de asemenea că restrângerea poate fi operată prin lege ordinară. Sunt însă anumite drepturi constituționale a căror exercitare este greu de admis că ar putea fi restrânsă. Astfel art.21 potrivit căruia orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime sau dreptul la apărare înscris în art.24 din Constituție sunt drepturi a căror exercitare nu poate fi îngrădită într-un stat de drept. În opinia unor autori de drept constituțional legiuitorul constituant ar fi trebuie să circumscrie sfera drepturilor și libertăților a căror exercitare nu putea fi restrânsă de guvernanți și nu printr-o lege ordinară ci printr-o lege organică.
Restrângerea se poate realiza numai prin lege, se specifică în partea 1 a art.49 motivat de existența unor situații determinate normativ ce vizează interesul public și ocrotirea drepturilor și libertăților altor persoane. Se pune problema de a ști la ce se referă conceptul de lege. Conceptul de lege este cel de act juridic al Parlamentului.
Deși distincția dintre cele două accepțiuni ale noțiunii de lege se face concret, continuă totuși să se manifeste multe nuanțări care, uneori nu permit identificarea legii nu numai în sistemul de drept ci nici în cadrul actelor Parlamentului.
Ori o asemenea distincție (și identificare) apare utilă din moment de Parlamentul adoptă atât legi cât și alte acte. De regulă în definiția legii se au în vedere două aspecte și anume : conținutul actului normativ și procedura sa de adoptare. Dacă în ce privește criteriul formal definițiile formulate reușesc în unanimitate o soluție riguros exactă științificește, nu același lucru reușesc cât privește criteriul material.
De aceea, un examen critic, succint deși greu, al definițiilor formulate se impune. Astfel Andre Haurion definea legea ca fiind regula generală scrisă, stabilită de către puterile publice după deliberare și comportând accepțiunea directă sau indirectă a guvernanților, iar Benoit Jeanneau ca fiind „regulile stabilite de către Parlament în materiile legislative" astfel spus în materiile enumerate de art.34 din Constituție (franceze desigur). În literatura juridică românească legea este definită de către Tudor Drăganu ca fiind actul care „exprimând voința întregului popor, este votat de organul suprem al puterii de stat, în conformitate cu regulile procedurale stabilite de Constituție, și cuprinde norme generale de conduită obligatorii și succeptibile de a fi aplicate, atunci când metoda convingerii nu dă rezultate, prin forță de constrângere a statului"
Valorificând definițiile invocate până aici putem considera că „legea", în accepțiunea sa restrânsă, este actul juridic al Parlamentului, elaborat în conformitate cu Constituția, potrivit unei proceduri prestabilite și care reglementează relațiile sociale cele mai generale și cele mai importante.
Noțiunea de legalitate pe temeiul Convenției Europene a Drepturilor Omului se aplică tuturor domeniilor dreptului internațional, administrativ constituțional scris sau nescris. Comisia și Curtea au pus 2 mari condiții pentru a fi vorba de legalitate, după cum s-a precizat în cauza Sunday Times.
Mai întâi este necesar ca legea să fie suficient de accesibilă: cetățeanul trebuie sa poată dispune de informații suficiente, în circumstanțele existente, cu privire la normele juridice aplicabile într-o situație dată. În al II-lea rând nu poate fi considerată „lege" decât o normă enunțată cu destulă precizie pentru a permite cetățeanului să-și reglementeze conduita. De aceea, pentru ca acțiunea sau măsura întreprinsă de stat să fie considerată ca „prevăzută de lege", în sensul Convenției trebuie ca aceasta să fie în egală măsură accesibilă și previzibilă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat această idee de legalitate în cauza Malone vs Regatul Unit (1984) pusă în relație cu interzicerea abuzurilor de putere săvârșite de stat
„Legea ar fi împotriva supremației dreptului dacă puterea de apreciere acordată exercițiului nu ar cunoaște limite". In consecință ea trebuie să definească întinderea și modalitatea de excludere ale unei asemenea puteri cu suficientă claritate ținând seama de scopul legitim urmărit pentru a oferi individului o protecție adecvată împotriva arbitrarului.
Plecând de aici, cea de-a doua competență a legalității cu privire la Convenție se referă la exercitarea de stat a puterii sale discreționare în scopuri legitime.
3.l.2.Analiza situațiilor când poate interveni aplicarea
articolului 49 din Constituția României
Constituția actuală a României reglementează în art.49 restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți prevăzând în aliniatul (1):
„Exercițiul unor drepturi sau a unor libertăți poate restrâns numai prin lege și numai dacă se impune după caz pentru apărarea siguranței naționale, a ordinii, sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertatilor cetățenilor desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unor calamități naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav".
Astfel art-49 (1) din Constituție permite o asemenea restrângere a exercițiului unor drepturi dar numai cu excepție, temporar, condiționat și fără a se afecta însăși substanța sau existența dreptului. Spre deosebire de Convenție care prevede, în cuprinsul aceluiași articol dreptul și întinderea lui, precum și măsurile legale care justifică restrângerea acestuia.
Constituția României reglementează în articole sau chiar legi distincte dreptul și conținutul acestuia sau limitele exercițiului său. De asemenea este prevăzut un articol unic care reglementează restrângerile exercițiului fiecărui drept, enumerând și motivele care justifică ingerințe statului. Astfel exercitarea unor drepturi sau libertăți poate fi restrânsă prin lege și numai dacă se impune după caz pentru apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății, ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unor calamități naturale și ale unui sinistru deosebit de grav.
Prin decizia nr.4 din 3 iulie 1992 Curtea Constituțională a statuat, de principiu următoarele: „Constituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege trebuie apreciată nu numai prin prisma faptului că limitează expres exercițiul unor drepturi, ci și a faptului dacă limitările se încadrează sub aspectul cauzelor lor, în termeni art.49 din Constituție.
Prima parte a acestei teze se referă la faptul că legiuitorul, cu încălcarea unor cerințe de tehnică legislativă, limitează exercițiul unor drepturi fără a ridica expres temeiul constituțional al acestei limitări, ceea ce însă nu înlătură obligativitatea verificării în cadrul procedurii de control a legitimării constituționale a legii, dacă norma astfel instituită constituie sau nu o limitare a unui drept. Partea a doua a tezei se referă la faptul că în ipoteza în care prevederea legală supusă controlului constituie o limitare a exercițiului unui drept constituțional, ea este legitimă numai în cazul în care se încadrează în situațiile limitative expres prevăzute de art. 49 din Constituție. În acest sens, prin decizia sus menționată s-a constatat neconstituționalitatea unei dispoziții legale prin care dreptul la grevă era limitat pe motive teritoriale. Astfel cum se arată în decizie, din coroborarea art.40 privind dreptul de grevă și art.49 din Constituție rezultă că limitările exercițiului dreptului la grevă „pot fi întemeiate pe interese de servicii, stări, drepturi și nu pe motive teritoriale". Un asemenea criteriu fiind contrar atât art.49 cât și art.16 din Constituție privind egalitățile criteriilor în fața legii „deoarece condiționează această egalitate de porțiunea de teritoriu pe care un cetățean s-ar afla".
3.1.2.1.Apărarea siguranței naționale
Conceptul de „siguranță națională" vizează protecția statului, mai ales în ceea ce privește integritatea teritorială și independența națională cu privire la „siguranța națională", Legea 51/1991 interzice activități de natură ce pun în pericol cuceririle statului de drept, principiul pluralismului politic precum și orice acțiuni de sorginte totalitariste, fascistă sau comunistă. Astfel constituie amenințări la adresa siguranței naționale [conform art.3, litera h din Legea 51/1991] – „inițiere, organizare, săvârșire sau sprijinire în orice mod a acțiunilor rasiste, antisemite, revizioniste, separatiste, care pot pune în pericol sub orice formă unitatea și integritatea teritorială a României, precum și incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept". Deci exercitarea dreptului și libertăților fundamentale trebuie să nu depășească limitele impuse de legea siguranței naționale și să nu pună în pericol atribuțiile statului de drept, ceea ce constituie cel de-al doilea motiv de restrângere a exercițiului unor drepturi conform art.49 (1) din Constituție.
3.1.2.2. Ordinea publică
Ordinea publică este ansamblul regulilor care asigură siguranța societății și a căror încălcare nu antrenează decât ilegalitatea parțială a unui act juridic. Adeseori se folosește și conceptul de securitate publică, cu un sens mai larg, semnificând ansamblul dispozițiilor prin care se asigură liniștea publică, armonia socială, respectul față de lege și față de deciziile legitime ale autorităților publice.
În legătură cu drepturile procesuale prin Decizia 3/92 Curtea Constituțională a statuat, în condițiile specifice de proceduri electorale, că restrângerea dreptului de exercitare a căilor de atac nu este neconstituțională cât timp se asigură posibilitatea formulării de contestații întâmpinări și recursuri, astfel încât neregularitățile produse în procesul electoral să poată fi înlăturate. Obiecția de neconstituționalitate pentru soluționarea căreia s-a emis decizie se referă la căile extraordinare de atac. De aceea în cuprinsul deciziei s-a precizat ca folosirea căilor extraordinare de atac, după rezultatul dreptului comun care prevăd termene de exercitare ce nu sunt compatibile cu rigoarea și celeritatea procedurii electorale ce înseamnă practic să se împiedice desfășurarea alegerilor. Deci în acest caz restrângerea a fost justificată prin cerințe de ordine publică.
3.1.2.3. Sănătate publică
Acest concept desemnează protecția sanitară împotriva răspândirii unor epidemii, a unor boli, a întregii populații sau a unei părți din aceasta, sau respectarea unor norme sanitare de conviețuire socială a cetățenilor țării. Prin decizia 74/96 a Curții Constituționale s-a reținut că încriminând prostituția legea nu îngrădește libertatea sexuală ci comerțul cu raporturi sexuale, restrângerea conform prevederilor art.49 din Constituție este justificată de necesitatea apărării moralei și a sănătății publice atâta timp cât prostituția nu a fost legal recunoscută ca profesie. Astfel, prostituția reprezintă o atingere adusă demnității persoanei, prin disprețul public pe care îl atrage, așa încât nu poate avea semnificația unei restrângeri a dreptului la muncă, acesta putându-se exercita numai prin activități legal recunoscute.
3.1.2.4. Morala publică
Morala publică constituie ansamblul preceptului de conduită, dependența de conștiința individului și de cea a colectivității din care el face parte. Morala precede dreptului, Guy Durand spune că „morala a servit totdeauna ca o protolegislație socială". Morala are ca obiect aprecierea faptelor interne de conștiință a intenționărilor omenești. Eficiența unui astfel de norme morale se realizează prin dezavuare socială, prin blamul moral ce se abate asupra celui ce se comportă neloial, incorect.
Prin decizia 2/1992 Curtea Constituțională a statuat că interdicția depunerii candidaturii pentru prefecți, subprefecți și conducătorii serviciilor publice descentralizate ale autorităților administrației publice centrale în circumscripțiile electorale în care își exercită funcțiile sau și le-au exercitat în ultimele 6 luni, anterior datei alegerilor este constituțională. In decizie se arată că limitarea dreptului de a candida pentru aceste persoane este conform cu prevederile art.49 întrucât ar fi contrar moralei publice, în general și deontologiei electorale în special ca o anumită categorie de persoane ce în virtutea funcției publice pe care o exercită ar putea avea o însemnată influență asupra opțiunilor electorale – să candideze, în alegeri chiar în unitățile administrativ senatoriale în care-și desfășoară activitatea.
3.1.2.5. Asigurarea respectării drepturilor
și libertăților cetățenești
Asigurarea respectării drepturilor și libertăților cetățenești este o cerință de la sine înțeleasă, din moment ce persoana aparține unei colectivități sociale. Cetățeanul nu este privit singur într-o societate. El trăiește într-o colectivitate unde fiecare are aceleași drepturi ca și vecinul său. Dacă cel care își exercită propriul drept în afara limitelor interne ale dreptului respectiv atunci acesta săvârșește un abuz de drept.
Într-o altă ipoteză, referitoare la o dispoziție legată prin care s-ar instituii obligativitatea constituirii unei singure asociații a salariaților, în scopul privatizării societății comerciale unde sunt angajați, restrângerea dreptului la asociere a fost considerată ca fiind conform cu art.49 (1) din Constituție ținând seama ca prevederea legală era în favoarea salariaților, în scopul apărării drepturilor acestora, într-o singură asociație se pot valorifica în condiții mai bune drepturile membrilor decât dacă aceștia s-ar organiza în mai multe asociații care s-ar concura între ele (Decizia 85/94).
3.1.2.6. Desfășurarea instrucției penale
Instrucția penală este o componentă a ordinii de drept și ea se înfăptuiește, înainte de toate sub semnul interesului general. Ea semnifică succesiunea actelor și faptelor care articulează procesul penal în aproape toate fazele și etapele acestuia având deci un înțeles mai larg decât cel în mod obișnuit acreditat. Desfășurarea instrucției penale este o activitate care se leagă direct de dreptul la libertate și siguranța și de drepturile speciale ale acuzatului prevăzute de Constituție în art.23.
Includerea activității prin care se desfășoară instrucția penală printre noțiunile care justifică restrângerea dreptului la libertate, siguranță și un proces echitabil – public – imparțial, alături de limitele legale exprese puse în art.23 din Constituție, favorizează desfășurarea unor activități de către autoritățile publice care nu sunt conforme cu conținutul dreptului la siguranță și libertate și care cu ușurința depășesc sau încalcă atribuțiile acestora, degenerând în abuzuri de drept. Limitarea exercițiului unor drepturi este justificată doar de măsuri necesare într-o societate democratică pentru apărarea interesului colectiv. În acest caz este apărată exclusiv autoritatea publică care are atribuție legală să desfășoare instrucția penală. Interesul colectiv protejat este subsidiar și indirect astfel încât măsura aceasta nu se justifică într-o societate democratica și nu are caracter necesar în opinia d-nei DOINA MICU. De altfel ar fi greu determinată proporționalitatea unei astfel de măsuri într-o societate în care criminalitatea, chiar în creștere fiind nu constituie o justificare rațională și legală pentru restrângerea exercițiului drepturilor deținuților, arestaților sau inculpaților.
3.1.2.7. Prevenirea consecințelor unei calamități naturale
ori ale unui sinistru deosebit de grav
Este conform Constituției o situație care determină restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale. Fiind vorba de pericole care amenință viața națiunii, măsura în sine constituie o derogare și nu o restricție. Convenția Europeana și Drepturile Omului prevede posibilitatea derogării de la obligațiile ce incumbă unui stat partea cu condiția ca acesta să informeze secretarul general al Consiliului Europei de măsurile luate, de motivele care le-au inspirat și de data la care acestea încetează să fie în vigoare. Includerea unei măsuri derogatorii între cauzele de restrângere a exercițiului drepturilor omului este necorespunzătoare C.E.D.O. cel puțin din 2 considerente:
– se încalcă art.15 C.E.D.O. care prevede expres obligațiile statului de a informa secretarul general al Consiliului Europei și
– înlocuiește controlul de conformitate specific în cazul derogărilor cu controlul de compatibilitate specific în cazul restricțiilor.
3.1.3. Respectarea principiului proporționalității în aplicarea
articolului 49 din Constituție
Principiul proporționalității este un principiu de drept, aplicabil și în alte ramuri cum ar fi: dreptul administrativ, dreptul comunitar etc. Acest principiu conferă instituției juridice a restrângerii exercitării unor drepturi un caracter particular. Astfel acest principiu este o măsură excepțională care intervine peste limitele evidenței ale drepturilor și libertăților fundamentale. Art. 49 (2) consacră acest principiu :
„Restrângerea trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o…"
Principiul proporționalității presupune ca legalitatea restrângerii exercitării unor drepturi trebuie să fie supusă condiției ca mijloacele folosite să fie corespunzătoare obiectivelor legitime urmărite de Constituție. Aceste mijloace folosite nu trebuie să fie de natură a depăși obiectivele urmărite de prevederile constituționale sau a C.E.D.O. Limitarea trebuie să corespundă scopului real urmărit (obiectivului urmărit) și să fie proporțională cu necesitatea sociala imperioasă care a determinat-o. Aprecierea caracterului necesar al măsurilor de limitare și a proporționalității lor cu scopul real urmărit se face în primul rând de statul care decide limitarea pe baza unei legi interne existente. O apreciere ulterioară și subsidiară se realizează de organul de la Strasbourg când exercită controlul internațional pe baza standardelor europene și a metodei cooperării soluțiilor naționale la care au recurs statele părților Convenției.
În privința respectării principiului proporționalității în practica Curții Constituționale în aplicarea art.49(2) putem spune că aceste cazuri nu au apărut încă în această tumultoasă viață juridică a ultimului deceniu. Dar prof. I. Murani își exprima speranța ca și aceste cazuri vor apărea cât de curând în practica Curții Constituționale. Cu privire la aspectele teoretice ale acestui principiu precizez că ele au fost dezbătute într-un subcapitol anterior (vezi 2,3.) așa că prin urmare voi încerca să prezint aspecte din practica C.E.D.O. cu privire la respectarea principiului proporționalității.
Cauza Handyside VS Regatul Unit din 1976 pune problema protecției moralei ca scop legitim al interferenței autorităților, cu exercițiul libertății de exprimare. Reclamantul R.Handyside, proprietarul editurii londoneze „Stage I" a cumpărat în exclusivitate pentru Marea Britanie drepturile publicistice pentru volumul „Cărticica roșie a elevului". Cartea trata problemele specifice educației și conține în proporție de 10% referiri la chestiuni sexuale. Acesta a fost judecat de Tribunalul Popular Lambeth pentru că deține cărți obscene cu intenție de a le vinde, Aceste fapte erau interzise de secțiunile 2 (1) și 1 (1) din Legea 1959 și 1964. Dl. Handyside a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului susținând că prin condamnarea sa și distrugerea cărților, autoritățile britanice i-au violat exercițiul libertății de gândire, a libertății de exprimare, dreptul de proprietate etc.
Comisia a declarat plângerea admisibilă sub aspectul dreptului la liberă exprimare (art.10 C.E.D.O.). Curtea a examinat măsurile luate de autoritățile britanice în scopul restrângerii exercițiului libertății de exprimare. Aceste măsuri au fost examinate cu privire la temeiul legal național care există: legile 1959 și 1964, scopul legitim urmărit care era protecția morală. Controlul internațional s-a exercitat asupra scopului real al măsurii restrictive și caracterului necesar al acestuia.
Astfel Curtea a apreciat că „deși cartea conținea simple informații practice în general… ea cuprindea și fraze, paragrafe pe care tinerii aflați la momentul critic al dezvoltării lor ar fi putut să le interpreteze ca o încurajare în a se angaja în activități precoce, vătămătoare ori chiar să comită infracțiuni. În aceste împrejurări, judecătorii englezi au avut motive să creadă că publicația va avea efecte devastatoare asupra moralei multora din cititori copii și adolescenți. Curtea a decis că în cauză nu a fost violat art.10 C.E.D.O. Principiul proporțional constă în faptul că restrângerea unui drept sau libertăți trebuie să fie proporțional cu situația pe care a determinat-o. Aceasta presupune că orice restricție să fie doar în scopul pentru care a fost prevăzută și în anumite limite strict necesare în funcție de situațiile ce justifică restricțiile.
Cauza Sunday Times versus Regatul Unit a ridicat problema limitării exercițiului libertății de exprimare în presă pe motivul garantării autorității și imparțialității puterii judecătorești. În fapt, între anii 1958-1961, Distillers Company L.t.d. a produs și vândut în Regatul Unit medicamente care conțineau ca ingredient talidomidă. Acesta avea efect sedativ și era prescris femeilor însărcinate. Intre anii 1952 și 1962 multe femei care au folosit acest medicament au născut copii cu malformații. Au fost aproximativ 450 de cazuri. Părinții au făcut plângeri pentru neglijență împotriva companiei care a pus produsul în vânzare și a urmat negocieri cu privire la cuantumul despăgubirilor materiale. În cazul în care copii erau în viață tranzacția trebuia aprobată de instanța de judecată. Negocierile și acțiunile judecătorești s-au desfășurat pe parcursul mai multor ani și au avut ca scop mărirea sumei alocate ca despăgubiri și constituirea unui fond de caritate destinat copiilor cu malformații. Acest subiect a fost amplu mediatizat în presă și televiziune. În anii 1967 și 1968 „The Sunday Times" a comentat tranzacțiile stabilite de parți, criticând cuantumul redus al despăgubirilor. Din 1971 până în ianuarie 1973, Distillers Company Ltd. a mărit succesiv oferta de la 3.000.000 la 20.000.000 de lire sterline.
Ziarul „The Sunday Times" a publicat un articol la 24 septembrie 1972, intitulat „Copii Talidomidei. Un motiv de Rușine Națională" și anunța că în viitor va publica un alt articol în care va descrie împrejurările în care a intervenit tragedia.
Publicarea acestui articol a fost interzisă pe cale judecătorească. El va apărea după ridicarea interdicției în 1976.
Interdicția dispusă la 17 noiembrie 1972 de înalta Curte de Justiție a fost luată pentru a împiedica săvârșirea infracțiunii de „împiedicare a înfăptuirii justiției", deoarece la data respectivă existau pe rolul instanțelor cauze referitoare la negocierile dintre compania producătoare a medicamentelor și părinți. Împotriva hotărârii înalte Curți de Justiție, Times Newspaper Ltd. a declarat apel. Apelul a fost emis de Curtea de Apel prin decizia din 16 februarie 1973, Curtea invocând interesul public față de subiectul „Copii Talidomidei". Procurorul general a declarat recurs împotriva deciziei Curții de Apel. Camera Lorzilor a admis recursul prin hotărârea din 18 iulie 1973, instruind înalta Curte de Justiție să dispună față de ziarul „The Sunday Times" interdicția publicării oricărui material despre compania producătoare a medicamentului, în legătură cu talidomida și cu probele administrate în cazurile aflate la acea dată pe rolul instanțelor. Interdicția a fost dispusă la 24 august 1973.
La 23 iunie 1976 procurorul general a solicitat instanței ridicarea interdicției, invocând dispariția motivelor care au justificat-o. Curtea de Apel a ridicat interdicția. După 4 zile de la ridicarea interdicției, articolul a apărut în ziar păstrând conținutul inițial.
Comisia a fost sesizată la 19 ianuarie 1974 de editor, redactor și un grup de ziariști de la „The Sunday Times", care susțineau ca prin interdicția de publicare, autoritățile britanice au violat articolul 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la libera exprimare.
Curtea a constatat că interdicția pronunțată împotriva ziarului constituie o interferență cu exercițiul dreptului la libera exprimare și a examinat-o în conformitate cu temeiul național legal scopul legitim si necesitatea intr-o societate democratică. Temeiul național care prevedea interferența este precedentul judiciar britanic care prevede că instanțele pot acționa pentru a preveni sau a pedepsi acțiunile care tind să obstrucționeze, prejudicieze ori să abuzeze în administrarea justiției în cazuri anume sau în general. Scopul urmărit de parți este legitim și el nu a fost contestat de părți. Caracterul necesar într-o societate democratică a măsurilor de restrângere a dreptului la libera exprimare, respectiv interdicția de a publica, a suscitat discuții.
Curtea a reafirmat că libertatea de exprimare ca drept fundamental esențial a unei societăți democratice „acoperă nu numai informațiile și ideile primite favorabil sau cu indiferența ori considerate inofensive, dar și pe cele care ofensează, șochează sau deranjează statul ori un segment al populației".
Curtea a mai precizat că articolul 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează „nu numai dreptul presei de a informa publicul dar și dreptul publicului de a fi informat într-un mod adecvat, de aceea interesul menținerii autorității puterii judecătorești nu a constituit o necesitate socială atât de presantă încât să contracareze interesul public în exercițiul liberei exprimări".
Curtea a decis că restricția nu a fost proporțională cu scopul legitim urmărit și nu a fost necesară într-o societate democratică și în consecință a hotărât ca articolul 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost violat.
3.1.4. Diferența între restrângere, limitarea exercițiului unor
drepturi și suprimarea acestora
Limita este necesară pentru că oferă deschidere, pe când limitarea îngrădește și deci este un fenomen negativ; în schimb suprimarea elimină, scoate din funcțiune, anulează. Prevederea în lege a unor drepturi și libertăți nelimitate sau a căror exercitare este nelimitată produce consecințe negative care provin atât din necircumscrise cadrului lor de exercitare, cât și din lipsa lor de conținut real. Absența limitelor prevăzute de lege care să permită diferențiere comportamentului legal de cel ilegal, al modului de exercitare al dreptului în conformitate cu legea sau în contradicție cu litera și spiritul ei, deschide calea arbitrarului, a interpretărilor care nu se bazează pe normele de drept pozitiv și conferă astfel sistemului juridic, trăsături improprii statului de drept. Cu alte cuvinte, drepturile și libertățile sunt reglementate de lege, dar exercitarea lor este împiedicată sau restrânsa, însă nu suprimată. Pentru că în acest caz lipsește substanța dreptului, întrucât le lipsește caracterul efectiv, real. Limitarea, spre deosebire de suprimare care distruge substanța efectivă a dreptului, esența reală a acestuia, îngrădește exercitarea drepturilor individuale, deoarece le condiționează în mod excesiv aplicarea.
Imixtiunea autorităților publice în limitarea exercițiului drepturilor individuale este legală doar în cazul derogărilor, excepțiilor și restricțiilor permanente. Reglementarea derogărilor, excepțiile și restricțiile nu au ca scop situarea statului într-o poziție supraordonată individului. Ea are ca scop fixarea unor limite care, în circumstanțe excepționale sunt mai severe dar care protejează interesele tuturor indivizilor. Autoritățile publice pot recurge la măsuri derogatorii numai pentru scopul prevăzut de lege, în condițiile expres reglementate și cu respectarea unor proceduri legale. Excepțiile sunt măsuri cu caracter permanent luate de un stat în situații excepționale. Ele au o legătură strânsă cu politica penală a statului care trebuie să fie conformă legislației europene. Restricțiile au caracter permanent și sunt luate de stat în împrejurările care constituie măsuri “necesare într-o societate democratică".
Spre deosebire de restrângere, care limitează exercițiul unor drepturi în anumite situații, suprimarea drepturilor nu aduce doar o atingere existenței acelui drept ci duce chiar la eliminare, la suprimarea lui. Dacă în cazul restrângerii, cetățeanul mai poate totuși să-și exercite dreptul, acesta încă mai există, în cazul suprimării lui cetățeanul nu mai are ce să-și exercite, pentru că suprimarea a dus la lipsirea dreptului de substanța lui esențială. Astfel avem în față două concepte :
-dreptul și exercitarea dreptului. În ce constă restrângerea dreptului? Restrângerea lui constă în limitarea exercitării lui pentru anumite cauze prevăzute de legi și C.E.D.O. Dar în acest caz, dreptul există, nu numai consacrat în lege (formal) ci și material. Cetățeanul poate să-și exercite acel drept (substanța lui este reală, efectivă) în alte cazuri care sunt legitime și nu sunt contrare Constituției. Spre exemplu: – dreptul privind inviolabilitatea domiciliul. În cazul unui flagrant delict percheziția la domiciliu este posibilă și noaptea conform art.27 (4). În celelalte cazuri percheziția pe timpul nopții este ilegală. Astfel acest drept există totuși chiar dacă pentru cazul flagrantului, delictului i s-a restrâns exercițiul.
În ceea ce constă suprimarea drepturilor? Suprimarea lor constă în faptul că cetățeanul nu mai are ce să-și exercite: acel drept prevăzut de Constituție. Astfel în cazul exprimat mai sus substanța dreptului privind inviolabilitatea domiciliului este eliminată, nu mai există. Percheziția se poate face astfel în acest caz în orice moment al zilei și nopții.
Ținând cont de cele expuse mai sus se pune problema situației stării de urgență (sau de asediu așa cum o numea G. ALEXIANU). Regimul stării de asediu se caracterizează prin următoarele dispoziții:
a) o diminuare a competenței autorității executării civile în folosul celui militar;
b) partea garanțiilor libertății individuale sunt suspendate și autoritățile militare obțin de la lege puteri de poliție excepționale; poate împiedica întrunirile, poate ordona domiciliu forțat, poate răspunde publicității;
c) competența puterii judecătorești este și ea modificată. Starea de asediu legalmente vorbind este situațiunea unui oraș, al unei țări în care toate sau cel puțin unele din puterile autorității civile se exercită de autoritățile militare și garanțiile constituționale sunt suspendate. Fiind o excepție, o stare cu totul anormală, o suspendare în mare parte a garanțiilor libertăților individuale s-ar putea crede că în Constituție să se prevadă anumite cazuri când ea poate fi proclamată. În doctrină, deși se recunoaște că starea de asediu se impune în împrejurări grele ea nu trebuie să fie prevăzută nici în Constituție, nici în lege; trebuie să se lase la responsabilitatea oamenilor de stat și la patriotismul lor ca atunci când pericolul este mare să o proclame fie în timp de război, fie în timp de pace.
Aliniatul al-II-lea al art.49 din Constituția noastră conține o clauză de siguranță sau asigurătoare care în parte este asimilată celor din art.17 și 18 C.E.D.O.
Spre deosebire de prevederile Convenție care interzic suprimarea drepturilor și libertăților sau limitării mai ample decât acelea prevăzute de Convenție, Constituția interzice doar atingerile aduse existenței dreptului sau libertății. În practică însă, prin ingerința autorităților publice poate fi atinsă și substanța dreptului, lipsindu-l astfel de conținut și eficacitate, eficiența, el dreptul continuând să existe. Apreciem că interdicția atingerilor aduse existenței dreptului nu este suficientă. În doctrină de lege ferenda se impune adoptarea unei cauze care să interzică sau să sancționeze suprimarea sau limitarea mai amplă a drepturilor și libertăților, dacă ea s-ar face prin legi ulterioare și contrar spiritului Constituției și C.E.D.O. O astfel de dispoziție ar fi concordantă cu prevederile Convenției și ar contribui la dezvoltarea mai justă a prevederilor naționale, compatibile cu aceea a organismelor de la Strasbourg.
CAPITOLUL IV
UNELE ASPECTE DIN PRACTICA CURȚII CONSTITUȚIONALE PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUI 49 DIN CONSTITUȚIE
Potrivit legii 47/1992 scopul Curții Constituționale este garantarea supremației Constituției. Supremația Constituției este o garanție constituțională a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, consacrate de prevederile capitolului I din Constituție. In virtutea principiului supremației Constituției, întreaga reglementare a sistemului de drepturi și libertăți instituite nemijlocit de prevederile Constituției, cât și de reglementările internaționale privind drepturile omului, se impune atât legiuitorului, cât și tuturor celorlalte autorități publice, centrale sau locale, indiferent de natura lor, cât și de relațiile dintre cetățeni, inclusiv cu persoanele juridice de drept privat sau public.
În vederea asigurării caracterului efectiv al acestui sistem de drepturi și libertăți, art.144, litera c din Constituție, a instituit excepția de neconstituționalitate, în temeiul căruia părțile dintr-un proces, indiferent de instanța de judecată în fața căreia el are loc, dacă apreciază că o anumită prevedere dintr-o lege sau ordonanță guvernamentală le încalcă drepturile și libertățile fundamentale pot invoca neconstituționalitatea acestei proceduri. Instanța exprimându-și opinia asupra excepției invocate este obligată să o înainteze Curții Constituționale spre soluționare. Astfel, oricine consideră că o lege îi aduce atingere drepturilor și libertăților sale constituționale, iar această încălcare este actuală și afectivă făcând obiectul unui litigiu, are posibilitatea să-și apere dreptul sau libertatea violată prin declanșarea contenciosului constituțional.
În cele ce urmează ne vom opri în mod succint, asupra celor mai importante aspecte desprinse din practica Curții Constituționale, legate exclusiv de problematica aplicării art.49 din Constituția României.
În practica sa jurisdicțională Curtea Constituțională a fost confruntată, în diverse situații, cu problematica, extrem de complexă a prevederilor art.49 din Constituție.
Prin decizia 4 din 3 iulie /1992 Curtea a statuat de principiu :
„Constituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege trebuie apreciată nu numai prin prisma faptului că limitează expres exercițiul unor drepturi, ci a faptului dacă limitările se încadrează, sub aspectul cauzelor lor, în termeni art.49 din Constituție". Prima parte a acestei teze se referă la faptul că legiuitorul cu încălcarea unor cerințe de tehnică legislativă, limitează exercițiul unor drepturi fără a indica expres temeiul constitual acestei limitări ceea ce, însă nu înlătura obligativitatea verificării, în cadrul procedurii de control al legitimării constituționale a legii, dacă norma astfel instituită constituie sau nu o limitare a unui drept.
Partea a doua a tezei se referă la faptul că în ipoteza în care prevederea legală supusă controlului constituie o limitare a exercițiului unui drept constituțional, ea este legitimă numai în cazul în care se încadrează în situațiile expres limitative prevăzute de art.49 din Constituție.
În acest sens, prin decizia sus-menționată s-a constatat neconstituționalitatea unei dispoziții legale prin care dreptul la grevă era limitat pe motive teritoriale. Din coroborarea art. 40 cu art.49 din Constituție rezultă așa cum precizează și Curtea Constituțională că dreptul la grevă poate fi limitat pentru interese de serviciu, stări, drepturi și nu pe motive teritoriale, deoarece acest criteriu este contrar nu numai art.49 ci și art.16 din Constituție, el condiționând această egalitate de porțiune de teritoriu pe care un cetățean s-ar afla.
Am dat un exemplu cu privire la dreptul la grevă. Un alt exemplu privește un drept politic: dreptul de a candida la alegerile generale. Prin Decizia nr.2 din 30 iunie 1992 s-a statuat ca interdicția depunerii candidaturii pentru prefecți, subprefecți și conducătorii serviciilor publice, descentralizate ale autorităților administrației publice centrale la circumscripții electorale în care își exercită funcțiunile sau și le-au exercitat în ultimele 6 luni anterior datei alegerilor, este constituțională. În decizie se arată: „limitarea dreptului de a candida pentru aceste persoane este conformă cu prevederile art.49 din Constituție, deoarece ar fi contrar moralei publice, în general și deontologiei electorale, în special că aceste categorii de personal ce în virtutea funcției publice pe care o exercită ar putea avea o însemnătate influentă asupra opțiunilor electorale" să candideze în alegeri chiar în unitățile administrativ-teritoriale în care-și desfășoară activitatea.
Prof. I. Muraru și M. Constantinescu au menționat aceste 2 decizii în cartea intitulată „Studii Constituționale, volumul I" pentru a sublinia și un alt aspect, de tehnică legislativă – (în afară de faptul că în prima decizie s-a constatat neconstituționalitatea unei prevederi, iar în cea de-a doua s-a confirmat legitimitatea constituțională a altei prevederi) – și anume necesitatea ca de fiecare dată când legiuitorul aduce o limitare în exercițiu) unui drept sau a unei libertăți, să se precizeze expres în cuprinsul dispozițiunii respective temeiul constituțional al art.49.
Într-o altă ipoteză referitoare la o dispoziție legală prin care s-ar institui obligativitatea constituirii unei simple asociații a salariaților, în scopul privatizării societății comerciale unde sunt angajați, retragerea drepturilor de asociat a fost considerată ca fiind conform cu art.49 (1), deoarece evident spune Curtea Constituțională în decizia sa nr.85 din 1994 o asemenea asociație poate valorifica în condiții mai bune dreptul membrilor lor decât dacă aceștia s-ar organiza în mai multe asociații care ar concura între ele.
În exercitarea controlului de constituționalitate, decizia Curții Constituționale poate avea un rol preventiv, îndeosebi în ceea ce privește respectarea exigențelor art.49 din Constituție. Astfel prin decizia 75/94 în legătură cu abilitarea acordată Guvernului de a institui o taxă pentru trecerea frontierei, s-a precizat că având în vedere că o asemenea taxa afectează însă un drept fundamental conform art.49 (2) din Constituție, ea nu poate fi instituită decât dacă se impune pentru apărarea unor drepturi ale cetățenilor.
În cazul de față, ținând seama de scopul taxei prevăzut în lege de abilitare – constituirea unor resurse destinate protecției sociale- rezultă ca drepturile în considerarea cărora se va statua taxa nu pot fi decât cele din domeniul protecției sociale, cu condiția ca ele să fie deja instituite în planul dreptului pozitiv.
În același sens ținând seama de art.49 (2) din Constituție, conform căruia restrângerea exercițiului unor drepturi nu poate atinge existența acestora, este necesar ca valoarea taxei să nu aibă caracter prohibitiv care să facă imposibilă exercitarea dreptului la libera circulație.
Această decizie era corelată cu decizia anterioară 72/93 prin care, cu referire la aceeași taxă, Curtea a statuat de principiu că ea constituie un impediment de ordin financiar ce afectează dreptul la libera circulație, prevăzut de art.25 din Constituție, astfel încât nu se justifică conformitatea cu art.49 din Constituție, decât dacă reprezintă o măsură necesară pentru apărarea unui alt drept, a cărui realizare este considerată de legiuitor ca fiind precumpănitoare. Dreptul la care se refera D. 71/93 pentru realizarea căruia se justifică încasarea taxei, a fost ajutorul pentru încălzirea locuințelor în perioada 01 noiembrie 1993 – 30 aprilie 1994 astfel încât Curtea a statuat că după încetarea plății ajutorului, încasarea taxei este neconstituțională.
De asemenea, legea de aprobare a Ordonanței emise pe baza abilitării legislative ce făcuse obiectul D,75/94, încălcase prevederile acestei decizii, Curtea Constituțională prin D. 139/94 a statut că legea de aprobare este neconstituțională. Motivul principal al acestei soluții este că în condițiile în care a fost aprobată, taxa de trecere a frontierei reprezintă un impediment de ordin financiar în exercitarea dreptului la libera circulație ce nu se justifica în sensul art.49 din Constituție, ca măsură ce se impune pentru apărarea unui alt drept, care fără această restricție ar fi grav compromis. În fond în această structură în drept este afectat prin lege pentru salvgardarea altui drept a cărui importanță legiuitorul o consideră primordială. Ori în lipsa precizării drepturilor în folosul căruia are loc restrângerea din simpla referire la dreptul de protecție socială (art.l.Ord. G.50/94) sau la dreptul de asistență socială (art.7 al acestei ordonanțe) nu rezultă că această restrângere se impune cum prevede art.49 (1) și nici nu este proporțională cu situația care a determinat-o cum prevede art.49 (2). Din art.l Ord.50/94 rezultă că taxa este destinată constituirii de resurse suplimentare pentru alimentarea unor fonduri ale bugetului asigurărilor sociale de stat. Din cele arătate rezultă că legea pentru aprobarea ordonanței 50/94 este neconstituțională (așa cum rezultă din D. 139/94) din următoarele motive:
a) constituie o restricție a drepturilor la libera circulație prevăzute de art.25 din Constituție;
b) reprezintă un impediment financiar în exercitarea drepturilor la libera circulație care nu se justifică în sensul art.49 din Constituție ca o măsură ce se impune pentru apărarea unui alt drept care fără aceste restricții ar fi grav compromis;
c) constituie o măsură adoptată cu eludarea principiului proporționalității prevăzut de art.49 (2) din Constituție, întrucât nu se poate reține că măsurile de protecție socială în parte cel puțin, nu ar mai fi realizabile fără constituirea acestei taxe, cât timp ele se suportă din bugetul asigurărilor de stat aprobat prin lege;
Curtea Constituțională a emis unele decizii prin care a dezvoltat și precizat noul regim juridic al proprietății. Astfel prin Decizia 4/92 Curtea a statuat că naționalizarea este neconstituțională, singura posibilitate de trecere silită a unui bun în proprietatea publică fiind exproprierea. În acest sens, în decizie se precizează că nu întâmplător Constituția nu se referă la naționalizare, deoarece adunarea constituantă nu a reținut „acele modalități care fiind intepretabile și ridicând suspiciuni mai ales cât privește cauza lor, pot duce la abuz din partea autorităților publice și deci la încălcarea libertăților publice". Prin decizia 25/93, Curtea a statuat că garantarea constituțională a dreptului de proprietate implică și respectarea de către proprietar a obligațiilor ce îi revin în această calitate cum sunt sarcinile fiscale. În acest sens legea poate institui anumite limite dreptului de proprietate, în considerarea unor interese sociale specifice, cum ar fi prin instituirea unui instrument de executare silită a obligațiilor fiscale neexecutate la termen.
Problematica art.49 din Constituție, privind posibilitatea restrângerii prin lege a exercițiului unor drepturi sau a unor libertăți este extrem de vastă, putându-se practic referi la orice drept sau libertate instituită de legea fundamentală. De aceea în mod necesar, practica jurisdicției constituționale întemeiată pe prevederile art.49 din Constituție este în continuă evoluție.
În încheierea acestei scurte prezentări cu privire la practica Curții Constituționale în aplicarea art-49, voi face o scurtă referire la relația dintre România și Curtea Europeană a Drepturilor Omului din punct de vedere procedural și al respectării drepturilor omului.
România are pe rol, în calitate de reclamat, 66 de procese la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Procese în care împotriva statului român au depus plângeri cetățeni români. Până în prezent au fost pe rol 73 de dosare, dintre care șapte au fost rezolvate.
Cetățenii statelor membre ale Consiliului Europei au posibilitatea să atace în justiție, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, încălcarea de către autoritățile țării lor, a drepturilor garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. România este membră a Consiliului Europei, iar la 20 aprilie 1994 a ratificat Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului. Bineînțeles că până să se ajungă la un proces la Curte durează ceva timp. Până în prezent Curtea a dat câștig de cauză, împotriva statului român, la trei reclamanți.
Proceduri
Pentru ca un cetățean român să se poată adresa Curții Europene trebuie îndeplinite anumite condiții și urmate câteva proceduri.
În primul rând, reclamantul trebuie să fi epuizat toate procedurile judecătorești din țară. După care, dacă este nemulțumit de hotărârea primită, poate trimite o plângere Curții Europene. Plângerea trebuie să fie trimisă în termen de șase luni de la data pronunțării ultimei sentințe definitive. Cetățeanul trebuie să trimită personal cererea prin poștă, iar la primire ea va fi înregistrată. După cum îi arată și numele Curtea Europeană pentru Drepturile Omului judecă doar cazurile de încălcare a drepturilor omului. Adică încălcarea primelor 14 articole din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.
După ce Curtea Europeană admite plângerea, ea trimite o copie Guvernului României, care face o serie de observații pe marginea ei. Observațiile sunt comunicate și reclamantului, care își poate exprima și el un punct de vedere asupra lor. După care are loc o audiere publică la Curte. În urma audierii Curtea declară admisibilitatea plângerii. O cerere poate fi declarată însă inadmisibilă dacă este în mod evident neîntemeiată sau abuzivă, adică incompatibilă cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Curtea Europeană nu poate anula însă o hotărâre internă judecătorească. Ea poate constata doar dacă autoritățile române au încălcat un anumit drept. Dacă constată acest lucru, Curtea acordă un prejudiciu material sau moral, ori amândouă, reclamantului.
Cum se apără statul român
Din anul 1999 România este reprezentată în relațiile cu Curtea Europeană a Drepturilor Omului de un agent guvernamental, aflat în subordine Ministrului Justiției. Agentul guvernamental este Corneliu Liviu Popescu, iar director în Direcția agentului guvernamental este Cristina Tarcea. Competențele agentului guvernamental și modalitățile de colaborare cu structurile statului sunt reglementate printr-o hotărâre de guvern dată în anul 1999. Agentul guvernamental este numit și eliberat din funcție de primul ministru, la propunerea ministrului justiției și cu avizul ministrului de externe. El susține cauza statului român în fața Curții Europene.
Cauze pierdute
În cazul lui Ioan Petra, acesta depusese plângere inițial împotriva sentinței pe care o primise. El a fost judecat și condamnat la 50 de ani închisoare pentru o crimă. Printre multele scrisori pe care le-a trimis Curții, Ioan Petra s-a plâns că întâmpină dificultăți în trimiterea scrisorilor din penitenciar. Multe dintre scrisori le trimitea prin intermediul soției sale. Curtea a sesizat că scrisorile din închisoare erau trimise în plic cu antetul Ministerului Justiției și al Direcției Generale a Penitenciarelor. Deținutul s-a mai plâns că nu poate trimite decât un număr limită de scrisori pe lună. Această plângere a fost admisă și judecată de Curtea Europeană, care i-a dat câștig de cauză deținutului. În plus, Guvernul trebuie să modifice legea privind executarea pedepsei, care limitează numărul de scrisori ce pot fi trimise de deținuți. Acest lucru încalcă dreptul la corespondență. Legea nu a fost modificată încă, existând totuși un proiect trimis de Guvern Parlamentului.
Un alt caz este cel a ziaristului Ionel Dalban. Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cazul Ionel Dalban deschide calea tragerii la răspundere a magistraților care l-au condamnat pe jurnalist, întrucât statul român trebuie să-și recupereze banii pe care îi va plăti cu titlu de daune.
România a fost condamnată de către Curte pentru încălcarea dreptului la libera exprimare, în cazul fostului director al săptămânalului Cronica Romașcană, Ionel Dalban. Văduva lui Ionel Dalban a obținut 20.000 de franci francezi cu titlul de reparații morale.
Ionel Dalban, jurnalist și director al săptămânalului local Cronica Romașcană, a fost condamnat, la 24 iunie 1994, de Judecătoria Roman, sub acuzația de defăimare, la trei luni de închisoare cu suspendare, plata a 300.000 de lei daune și interzicerea exercitării profesiei pentru o perioadă nedeterminată. El publicase în septembrie 1999 două articole referitoare la neregulile financiare comise de directorul fostului IAS Roman. De asemenea, articolele făceau referire la implicarea senatorului PDSR Radu Timofte, care era reprezentantul statului în Consiliul de Administrație al societății. Cea mai dură expresie folosită de ziarist era „jaf ca-n codru". Pentru cele două articole, Ionel Dalban a fost condamnat la trei luni de închisoare cu suspendare, plata a 300.000 de lei daune și interzicerea exercitării profesiei. La 20 aprilie 1995 Ionel Dalban s-a adresat Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, care a înregistrat plângerea la 3 august 1995. În cazul Dalban a fost încălcat dreptul la liberă exprimare, prevăzut în art.10 al Convenței Drepturilor Omului și dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 al aceluiași document.
În cazul neexecutarii hotărârii Curții Europene, România care a aderat la Convențiile Internaționale, riscă să fie sancționată mergând până la excluderea din cadrul organismelor internaționale.
Prin Hotărârea de Guvern 94/1999, executivul are dreptul de a trage la răspundere persoanele vinovate de condamnarea României pentru o faptă sau alta, de către instanțele internaționale.
CAPITOLUL V
CONCLUZII FINALE
Constituția actuală a României reglementează în articolul 49 restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți precizând :
„(l) Exercițiul unor drepturi sau a unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune după caz, pentru: apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea unei calamități naturale ori a unui sinistru deosebit de grav.
(2)Restrângerea trebuie să fie proporțională cu situația și nu poate atinge existența dreptului sau a libertății".
Spre deosebire de Convenția Europeană a Drepturilor Omului care prevede, în cuprinsul aceluiași articol, dreptul și întinderea lui precum și măsurile legale care justifică restrângerea acestuia, Constituția României reglementează în articole sau chiar legi distincte, dreptul și conținutul acestuia ori limitele exercițiului său. De asemenea este prevăzut un articol unic care reglementează restrângerile exercițiului fiecărui drept enumerând și motivele care justifică ingerința statului.
Restrângerea poate fi efectuată prin lege în situații deosebite. Aceste reglementări traduc în viață prevederile celor două pacte internaționale cu privire la drepturile omului, care permit asemenea limitări, cu condiția de a fi necesare într-o societate democratică pentru a proteja anumite valori și fără a crea disproporții în raport de situația care a determinat adoptarea acestei măsuri. De aceea Constituția limitează chiar legea de restrângere doar la anumite situații dar definite și de o incontestabilă importanță. Aceste situații nominalizate de articolul 49 implică apărarea unor valori sociale și umane care prin rolul lor pot legitima măsuri de natura celor menționate.
Aliniatul al doilea al articolului 49 din Constituție conține o clauză de siguranță sau asigurătoare care în parte este similară celor cuprinse în articolele 17 și 18 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Spre deosebire de prevederile Convenției care interzic suprimarea drepturilor și libertăților sau limitări mai ample decât acelea prevăzute prin Convenție, Constituția interzice doar atingerile aduse existenței dreptului sau libertății.
Art. 49 (2) al Constituției prevede ca unică obligație a statului să asigure proporționalitatea măsurilor prin care restrânge exercițiul drepturilor cu situația care le-a determinat. Această obligație este insuficientă deoarece măsurile respective pot fi proporționale cu situația, dar în același timp să nu fie necesare într-o societate democratică ori conforme scopului pentru care au fost luate. Convenția prevede existența acestor 3 comisii cumulative iar jurisprudența organelor internaționale de control confirmă necesitatea întrunirii lor în toate cazurile în care există o ingerință justificată a statului în restrângerea exercițiului unui drept fundamental.
Limitarea trebuie să corespundă scopului real urmărit și să fie proporțională cu necesitatea socială imperioasă care a determinat-o. Aprecierea caracterului necesar al măsurilor de limitare și a proporționalității lor cu scopul urmărit se face în primul rând de statul care decide limitarea pe baza unei legi interne existente. O apreciere subsidiară și ulterioară se realizează de organele de la Strasbourg când exercită controlul internațional pe baza standardelor europene și a metodei comparării soluțiilor naționale la care au recurs statele părți la Convenție.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .posibilitatea Restrangerii Exercitarii Unor Drepturi In Constitutia Romaniei (ID: 125450)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.