.pedepsele In Dreptul Penal

INTRODUCERE

Adeseori ordinea de drept este încălcată de anumite persoane,care comit fapte condamnabile de societate.Valorile acesteia pot fi restabilite numai cu ajutorul sancțiunilor de drept penal,menite să constrângă infractorul ,dar să-l și reeduce,pentru a-l integra din punct de vedere social.

Pedeapsa este adaptată nevoilor de apărare a societății și este în raport cu gravitatea faptei ,cât și cu periculozitatea pe care o prezintă infractorul.Este nevoie ca pedepsele să fie individualizate,pentru a fi eficiente ,știut fiind faptul că fiecare persoană-deci,și infractor-este diferită,aceeași pedeapsă având grade diferite de corespondență în personalitatea celor ce comit infracțiuni.

Aplicată în condițiile legii,pedeapsa are ca scop împiedicarea săvârșirii de noi infracțiuni de către cel condamnat,dar și un rol preventiv anteinfracțional,ca urmare a prevederii pedepsei de către norma penală,membrii societății cunoscând-o și aderând la ea.

Așadar ,pedeapsa ,cea mai importantă sancțiune de drept penal,îndeplinește mai multe funcții,rolul său în sistemul dreptului penal fiind deosebit de activ ,important și puternic.

Pedeapsa nu vizează neapărat producerea unei suferințe celui condamnat,pentru suferința în sine;chiar dacă acest lucru se întâmplă în mod inevitabil, scopul pedepsei este de a trezi conștiința infractorului ,fie și prin constrângere.

Dincolo de caracterul coercitiv,pedepsele prezintă și puternice caractere umaniste.De exemplu ,pedeapsa detențiunii pe viață nu se aplică celor în vârstă de 60 de ani,nici infractorilor minori.

În cazul minorilor,pedepsele au un caracter subsidiar ,ele aplicându-se numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorilor,deci aplicarea pedepsei nu este un scop în sine.

Executarea pedepsei închisorii de către infractorii minori nu respinge dreptul acestora la învățătură,dându-li-se posibilitatea de a continua învățământul general obligatoriu și de a dobândi o pregătire profesională potrivt aptitudinilor lor.

Regimul executării pedepselor privative de liberatate se bazează pe posibilitatea condamnaților de a presta o muncă utilă,numai cu acordul lor.Mijloacele folosite în cadrul regimului de executare a pedepselor privative de liberatate trebuie să contribuie la reintegrarea în societate a celor condamnați.

Posibilitatea liberării condiționate este un alt aspect care conferă trăsături umaniste instituției pedepsei.Infractorii au șansa grabnicei reintegrări în societate prin adoptarea unui comportament controlat,în limitele impuse de locul de detenție.

Amânarea executării pedepsei se realizează în condițiile în care cel condamnat nu are antecedente penale și a dat dovezi temeinice de îndreptare.

Prin urmare,pedeapsa este un mijloc de reeducare și îndreptare a condamnatului și o măsură de constrângere ,coercitivă,folosită de stat împotriva celor care au comis infracțiunea.Prin executarea ei,se urmărește formarea unei atitudini corecte față de muncă ,față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială.

CAPITOLUL I

SANCȚIUNILE DE DREPT PENAL

1.1.CONDIȚIILE GENERALE ASUPRA SANCȚIUNILOR DE

DREPT PENAL

,,Săvârșirea infracțiunii și stabilirea răspunderii penale pentru aceasta au ca urmare aplicarea sancțiunilor de drept penal prevăzute de lege,pentru stabilirea ordinii de drept,pentru constrângerea și reeducarea infractorului.’’(1)

Sancțiunile de drept penal sunt ,așadar,măsuri de constrângere ,de reeducare și de prevenire ,aplicabile celor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală ,încălcând preceptele sale,pentru a realiza și a restabili ordinea de drept care a fost încălcată.

Norma penală nu cuprinde numai descrierea conduitei care este interzisă,incriminarea,,ci și precizarea consecințelor coercitive pe care trebuie să le suporte infractorul care a încalcat norma penală,anume privațiuni care să îl determine pe faptaș să nu mai repete fapta .

Sancțiunile au rolul de a modifica structura comportamentală a infractorului, prin reevaluarea atitudinii față de valorile sociale fundamentale ocrotite de legea penală și față de relațiile sociale care sunt generate și întreținute in jurul acestor valori,îndeplinind astfel un rol educativ.

Sancțiunile de drept penal au și un al treilea rol,anume de prevenire , de preîntâmpinare a posibilitații de comitere de noi infracțiuni.Ele exprimă gravitatea faptei comise și atenționează ,în același timp,atât pe făptuitorii actuali,cât și pe cei potențiali.

Adaptarea nevoilor de apărare socială ,raportată la gravitatea faptei-abstractă sau concretă- și la periculozitatea infractorului ,pentru îndeplinirea scopului și funcțiilor sale, este cuprinsă în noțiunea de ,,individualizare a pedepsei’’.

Instituția individualizării pedepsei se regăsește in titlul III al părții generale al Codului penal (art.72-89).La aceste dispoziții se adaugă cele referitoare la individualizarea pedepselor în cazul stărilor de agravare (concursul de infracțiuni, recidivă, infracțiunea continuată ), ori de atenuare (tentativă, minoritate) și care sunt prevăzute în cadrul reglementărilor respective.

1- Costică Bulai,Avram Filipaș,Constantin Mitrache – ,,Instituții de drept penal’’,Curs selectiv pentru examenul de licență 2006-2007,Ediția a III-a revăzută și adăugită,Editura TREI,2006.

1.2.CARACTERUL SANCȚIUNILOR DE DREPT PENAL

Privite în cadrul general al sancțiunilor juridice ,sancțiunile de drept penal se deosebesc de celelalte prin mai multe trăsături caracteristice.Dacă sancțiunile civile au un caracter reparator sau restitutiv și constau în măsuri de restabilire a situației anterioare(restituiri de bunuri,reparări de pagube,anulări de acte,etc),sancțiunile de drept penal au preponderent un caracter represiv sau retributiv(pedepsele),deoarece presupun anumite privațiuni sau restricții,dar și caracter preventiv(în special măsurile educative și măsurile de siguranță) .Pedepsele au un rol și o finalitate de exemplaritate .

Sancțiunile de drept penal se deosebesc de cele extrapenale sub aspectul mecanismului aplicării lor .Spre deosebire de acțiunea civilă,care este exercitată de de către titularul dreptului lezat,cea penala se exercită din oficiu,ceea ce conferă caracter necesar și inevitabil sancțiunilor de drept penal.

O altă caracteristică a sancțiunilor de drept penal este aceea că ele acționează post delictum,având mereu drept cauză săvârșirea unei fapte prevăzute în legea penală.

Sancțiunile penale se aplică numai de catre organele judiciare penale,fiind inevitabile atunci când s-a stabilit răspunderea penală a faptuitorului.

Având în vedere caracterul personal al raspunderii penale,sancțiunile de drept penal sunt aplicabile numai persoanelor fizice.(2)

În literatura juridică sunt considerate principii ale sancțiunilor de drept penal următoarele:

-legalitatea sancțiunilor de drept penal;

-stabilirea unor sancțiuni compatibile cu conștiința morală și juridică a societații ;

-stabilirea unor sancțiuni revocabile;

-individualizarea sancțiunilor de drept penal;

-personalitatea sancțiunilor de drept penal.

Principiile acestea corespund principiilor fundamentale ale dreptului penal , dar care acționează într-un mod specific în cazul sancțiunilor de drept penal.

1.3.CADRUL SANCȚIUNILOR ÎN DREPTUL PENAL

Noțiunea de sancțiuni de drept penal desemnează sancțiunile pe care dreptul penal le reglementează în mod special,anume pedepsele ,măsurile educative și măsurile de siguranță.Acestea formează cadrul special al sancțiunilor dreptului penal.

__________________________________________________________

2- Valentin Mirișan-,,Drept penal.Parte generală’’,ediția a II-a,Lumina Lex, București, 2007

Pe lângă sancțiunile de drept penal,Codul penal în vigoare prevede și unele sancțiuni cu caracter administrativ,în cazul aplicării art.18(1)Cod penal,precum și în cazul înlocuirii răspunderii penale.Cu toate că nu sunt expres prevăzute în Codul penal,există și alte categorii de sancțiuni , soluționarea acțiunii civile în cadrul procesului penal antrenând adeseori aplicarea de sancțiuni civile, precum ar fi despagubirile.

Astfel de sancțiuni extrapenale,în mod secundar regelmentate și prin normele dreptului penal,împreună cu sancțiunile de drept penal,sunt desemnate prin noțiunea de ,,sancțiuni în dreptul penal’’(3) și formează cadrul general al sancțiunilor dreptului penal.

În literatura de specialitate se mai folosesc și noțiunile de ,,sancțiune penală” sau ,,sancțiune specifică dreptului penal”,prin care se desemnează exclusiv pedeapsa , deoarece cu adevărat numai ea intervine pentru a reprima ,reprezentând mijlocul principalpentru realizarea scopului legii penale.

Sancțiunile de drept penal au cunoscut în decursul timpului o continuă diversificare și perfecționare,astfel încât sistemul sancționar penal cunoaște în prezent trei categorii de sancțiuni ,consacrate și în dreptul penal român .Acestea sunt:pedepsele,măsurile educative și masurile de siguranță,consacrate sub forma unui ansamblu de reglementări,prin care sunt stabilite categoriile de sancțiuni și condițiile aplicabile acestora.

Pedepsele sunt cele mai importante sancțiuni de drept penal,fiind totodată , sancțiunile specifice ,proprii,dreptului penal.Ele îndeplinesc un rol complex,de constrângere,de reeducare ,de prevenire a săvârșirii de noi infracțiuni.

Măsurile educative sunt sancțiuni de drept penal aplicabile exclusiv infractorilor minori și care au un conținut preponderent educativ.

Măsurile de siguranță sunt sancțiuni de drept penal cu un caracter preponderent preventiv și se iau față de persoanele care au săvârșit fape prevăzute de legea penală,în scopul înlăturării unei stări de pericol și al preîntâmpinării săvârșirii fapteor prevăzute de legea penală.

3- Alexandru Boroi – ,,Drept penal’’,Partea generală,Ediția a II-a,Editura ALL Beck , București , 2000

CAPITOLUL II

PEDEPSELE-NOȚIUNE ȘI TRĂSĂTURI

2.1.PEDEPSE ÎN FEUDALISMUL ROMÂNESC

În dreptul penal medieval,organele publice sancționau cu pedeapsa acea faptă considerată de reprezentanții puterii ca fiind periculoasă.legătura dintre infracțiune si pedeapsă era indisolubilă,dreptul penal medieval având o puternică orientare socială.

Dreptul penal medieval românesc era evoluat și ancorat ideologic în epocă.Pravilele din secolul al XVII-lea aveau ca model ,printre altele,și lucrarea de drept penal a lui Prosper Farinaccius.

Spre deosebire de vechiul Drept germanic,și continuând tradiția romana,în privința vinovăției ce rezulta din fapta materială păgubitoare,Dreptul penal românesc făcea diferența între aspectul intenționat sau neintenționat al infracțiunii,incrimina tăinuirea ,dar și tentativa,aceasta din urmă nefiind cunoscută legilor barbare sau vechilor legiuiri germane.Recidiva era aspru sancționată,in vreme ce legitima apărare asigura imunitatea ,iar circumstanțele atenuante erau numeroase și reglementate în pravile.

Pravilele românești prevedeau mai multe categorii de infracțiuni,iar ponderea variatelor tipuri de pedepse reprezenta un indiciu asupra unei anumite politici penale.De exemplu,în Statutele Țării Făgărașului pedepsele corporale reprezentau 22%,iar cele pecuniare 78% din totalul pedepselor.

În Dreptul medieval românesc scris ,pedepsele se caracterizau printr-o serie de trăsături:

-urmăreau intimidarea;

-nu erau limitate prin lege,deoarece domnul putea aplica pedepse și ,,peste pravilă”,

-cumulul pedepselor era permis;

-erau inegale,deoarece pentru aceeași faptă ele puteau varia în raport cu poziția socială a celui predepsit;

-cele mai multe dintre pedepse erau lăsate ,,la voia judecătorului”,chiar prin lege;

-reprezentau o sursă de venit pentru domn sau pentru dregătorii care judecau;

-se întrepătrundeau cu pedepsele nelegale,ca de exemplu,răzbunarea sângelui;aceasta se întâlnește în câteva regiuni,permitându-se și înlocuirea ei cu ,,răscumpărarea”(compoziția voluntară); importante sancțiuni de drept penal,fiind totodată , sancțiunile specifice ,proprii,dreptului penal.Ele îndeplinesc un rol complex,de constrângere,de reeducare ,de prevenire a săvârșirii de noi infracțiuni.

Măsurile educative sunt sancțiuni de drept penal aplicabile exclusiv infractorilor minori și care au un conținut preponderent educativ.

Măsurile de siguranță sunt sancțiuni de drept penal cu un caracter preponderent preventiv și se iau față de persoanele care au săvârșit fape prevăzute de legea penală,în scopul înlăturării unei stări de pericol și al preîntâmpinării săvârșirii fapteor prevăzute de legea penală.

3- Alexandru Boroi – ,,Drept penal’’,Partea generală,Ediția a II-a,Editura ALL Beck , București , 2000

CAPITOLUL II

PEDEPSELE-NOȚIUNE ȘI TRĂSĂTURI

2.1.PEDEPSE ÎN FEUDALISMUL ROMÂNESC

În dreptul penal medieval,organele publice sancționau cu pedeapsa acea faptă considerată de reprezentanții puterii ca fiind periculoasă.legătura dintre infracțiune si pedeapsă era indisolubilă,dreptul penal medieval având o puternică orientare socială.

Dreptul penal medieval românesc era evoluat și ancorat ideologic în epocă.Pravilele din secolul al XVII-lea aveau ca model ,printre altele,și lucrarea de drept penal a lui Prosper Farinaccius.

Spre deosebire de vechiul Drept germanic,și continuând tradiția romana,în privința vinovăției ce rezulta din fapta materială păgubitoare,Dreptul penal românesc făcea diferența între aspectul intenționat sau neintenționat al infracțiunii,incrimina tăinuirea ,dar și tentativa,aceasta din urmă nefiind cunoscută legilor barbare sau vechilor legiuiri germane.Recidiva era aspru sancționată,in vreme ce legitima apărare asigura imunitatea ,iar circumstanțele atenuante erau numeroase și reglementate în pravile.

Pravilele românești prevedeau mai multe categorii de infracțiuni,iar ponderea variatelor tipuri de pedepse reprezenta un indiciu asupra unei anumite politici penale.De exemplu,în Statutele Țării Făgărașului pedepsele corporale reprezentau 22%,iar cele pecuniare 78% din totalul pedepselor.

În Dreptul medieval românesc scris ,pedepsele se caracterizau printr-o serie de trăsături:

-urmăreau intimidarea;

-nu erau limitate prin lege,deoarece domnul putea aplica pedepse și ,,peste pravilă”,

-cumulul pedepselor era permis;

-erau inegale,deoarece pentru aceeași faptă ele puteau varia în raport cu poziția socială a celui predepsit;

-cele mai multe dintre pedepse erau lăsate ,,la voia judecătorului”,chiar prin lege;

-reprezentau o sursă de venit pentru domn sau pentru dregătorii care judecau;

-se întrepătrundeau cu pedepsele nelegale,ca de exemplu,răzbunarea sângelui;aceasta se întâlnește în câteva regiuni,permitându-se și înlocuirea ei cu ,,răscumpărarea”(compoziția voluntară);

În Transilvania,dreptul penal medieval păstra în faza inițială elemente de justiție privată,acceptând răzbunarea(,,vendeta”),în cazurile de vrăjmășie manifestă(inamiciția),pierderea păcii și lupta privată(,,pugna” sau ,,fehde”).

Atât în Transilvania,cât și în celelalte provincii românești-Moldova și Țara Românească- pedepsele aveau următoarele finalități: represiunea, expiațiunea, repararea pagubei și intimidarea,în Evul Mediu Timpuriu și Dezvoltat noțiunea de educare a infractorului nefiind cunoscută.Mai târziu,începând cu secolul al XVI-lea , începe să pătrundă în unele acte normative , precum Statutele municipale săsești, ideea că infracțiunile săvârșite de răufăcători urmează să fie cunoscute pentru ca aceștia să poată fi îndreptați.

Problema tragerii la răspundere penală pentru comiterea de fapte antisociale și pedepsele aplicate pentru comiterea lor a reprezentat parte a evoluției reglementărilor penale în istoria statului și dreptului românesc.

Este cunoscut faptul că fiecare societate ,în funcție de gradul de civilzație,nivel de dezvoltare,tipul istoric și spiritualitate,iși stabilește care fapte sunt considerate infracțiuni,și,prin urmare supuse pedepsei.

În societatea românescă,încă din perioada prestatală,obștile sătești au aplicat un drept penal nescris,cutumiar.Faptele grave erau mereu pedepsite,oficializându-se tragerea la răspunderea penală a acelora care comit astfel de fapte.La nivelul acestei forme de organizare prestatală nu au fost cunoscute sau nu au fost atestate documentarrăzbunarea privată , vendeta(răzbunarea sângelui),aceasta însemnând că aprecierea gravității faptelor nu a fost lasată la latitudinea oricăriu membru al obștii,ci obștea era cea care stabilea ce fapte erau sau nu supuse pedepsei,așadar care erau sau nu infracțiuni supuse legii penale.

Dreptul cutumiar s-a aplicat pe o scară largă chiar și după constituirea statelor feudale românești,însă treptat,legiferarea penală s-a oficializat prin preluarea de către organele statului a atributelor judiciare ,inclusiv a activității de incriminare a unor categorii de fapte,în folosul centralizării statale și al creșterii puterii domnitorului/regelui/principelui.

Se pot identifica trei tipuri de pedepse în perioada istorică la care ne referim:pedepse corporale,pedepse privative de libertate și pedepse pecuniare.

Pedepsele corporale erau ,la rândul lor,de patru feluri:

-1.pedepasa cu moartea,care se putea realiza prin spânzurare,decapitare.arderea de viu,înecarea,îngroparea de viu și sugrumarea.Cele mai dese forme utilizate erau spânzurarea și decapitarea,aceasta din urmă pentru cei de rang înalt(boieri);

-2.mutilarea,formă de pedeapsă receptată din dreptul bizantin în dreptul românesc cutumiar,și putea consta în:scoaterea ochilor,tăierea membrelor superioare sau inferioare,a limbii,a nasului sau a organului sexual;

-3.înfierarea ,care presupunea însemnarea vinovatului cu fierul roșu,pe diferite părți ale corpului,preponderent la loc vizibil(pe mâini,pe frunte);

-4.bătaia,a cărei denumire vine din cuvântul latinesc ,,batallia”(=scrima gladiatorilor),era cunoscută sub denumirea de ,,cercetare a trupului” și era una dintre cele mai frecvente pedepse.Bătaia putea fi de mai multe feluri:cu toiagul,la tălpi sau pe ulița satului.

Pedepsele privative de libertate erau:

1.ocna-munca silită în saline,care putea fi pe o durata delimitată de timp sau pe viață;

2.temnița-presupunea privarea de libertate în locuri special amenajate;

3.gnosul-era o închisoare în care erau ținuți arestații preventiv,înainte de a fi judecați;

4.surghiunul- însemna izgonirea făptuitorului din localitatea sa de domiciliu;se putea stabili chiar un domiciliu forțat,de regulă la o mănăstire.

Pedepsele pecuniare erau:

-1.dușegubina,care la început,în dreptul cutumiar,însemna infracțiunea de aprob,a dobândit,începând cu secolul al XVII-lea ,o nouă semnificație,aceea de pedeapsa pecuniară,amendă,care se aplica unei colectivități în cadrul răspunderii colective.

-2.gloaba reprezenta o amendă care se plătea domniei fie în bani,fie în natură;ea se mai numea ,,certare cu bani sau cu un dobitoc”;

-3.confiscarea era o pedeapsă ce se materializa în scoaterea din patrimoniul vinovatului a unor bunuri ori chiar a totalității acestora și trecerea lor în patrimoniul domniei sau al victimei.

Pâna la realizarea principiului legalității incriminărilor si al pedepselor , elaborat de celebrul penalist Cessare Becaria (,,nullum crimen sine lege,nulla poena sine lege”), prezent în toate legislațiile penale moderne,dreptul penal,ca știință și legislație,a parcurs un drum lung și anevoios.(4)

2.2.DESPRE INFRACȚIUNI ȘI PEDEPSE

Cartea lui Cessare Beccaria -,,Despre infracțiuni și pedepse”- afirma ridicarea omului împotriva violenței și sistemului inchizitorial,deschizând căile către o lume nouă,rămânând până astăzi o lucrare vie,pătrunzătoare ,emanând o caldă umanitate ,orientată de o meditație generoasă și nobilă, cu virulență de pamflet în demascarea tarelor trecutului.

Opera lui Beccaria a apărut în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea ,în condițiile dezvoltării iluminismului italian.Scopul primordial al legilor este,în concepția sa,acela de a asigura ,,cea mai mare fericire răspândită la cei mai mulți”(,,la massima felicita nel amggior numero”).Autodefinindu-se ca ,,un pașnic iubitor al adevărului”,Beccaria nu considera rațiunea de stat ca fiind superioară intereselor individuale ale persoanei umane.și că legile ar trebui să-și găsească originea în rațiune.Statul este-în opinia sa-totalitatea indivizilor și binele statului trebuie să coincidă cu binele cetățenilor care îl alcătuiesc.

Aceste concluzii se desprind cu claritate din următoarele cuvinte ale lui Beccaria ,cuvinte care sintetizează scopul lucrării:,,Moartea este oare o pedeapsă cu adevărat utilă și necesară pentru siguranța și buna ordine a societății?Tortura ,chinurile sunt oare juste și ating scopul pe care și-l propun legile?Care este cel mai bun mijloc de prevenire a infracțiunilor?Aceleași pedepse sunt oare deopotrivă utile în toate timpurile?Ce influență au ele asupra moravurilor?Aceste probleme merită să fie dezlegate cu acea precizie geometrică,căreia nu-I potrezista ceața sofismelor ,elocvența seducătoare și îndoiala sfioasă.Dacă n-aș avea alt merit decât acele de a fi cel dintâi care a prezentat Italiei,cu o claritate mai mare și mai convingătoare ,ceea ce alte națiuni au îndrăznit să scrie și încep să practice ,mă voi considera fericit;dar dacă,susținând drepturile oamenilor și ale adevărului de neînvins,aș contribui la smulgerea din spasme și din chinurile morții a vreunei victime nenorocite a tiraniei sau a ignoranței,deopotrivă de fatale,binecuvântările și lacrimile unui singur nevinovat ,frematând de bucurie m-ar mângâia de disprețul oamenilor.”

În acest act de acuzare a legislației existente pe atunci,reprezentat de cartea lui Cessare Beccaria ,se demască inumanitatea procedurilor,cruzimea legilor,atitudinea arbitrară a judecătorilor.În opinia sa,determinarea delictelor și a pedepselor trebuie să fie codificate cu o precizie geometrică.Stabilirea gravității unei

___________________________________________________________________

4- Cessare Beccaria -,,Despre infracțiuni și pedepse’’,Ed.Rosetti, București , 2001

infracțiuni trebuie făcută după importanța prejudiciului social cauzat.Beccaria se ridică violent împotriva acelora care confundă ideea de justiție cu asprimea și cu sălbăticia ,împotriva sistemului inchizitorial și torturii ,cea mai inumană rămășiță a barbariei.De asemenea,el se ridică și împotriva pedepsei cu moartea ,de care se serveau adesea și în mod arbitrar stăpânitorii timpului pentru oprimarea libertăților individuale ,argumentând că ideea închisorii pe viață,deci pedeapsa perpetuă,este mai geru de îndurat decât ideea morții,pedeapsă capitală,dar instantanee.

Lucrarea lui Beccaria anticipează cuceririle dreptului modern,aplicând idei umanitare și raționale ,relevând importanța prevenirii delictelor ,cerând un mai mare respect pentru drepturile acuzatului,abolirea torturii și a pedepsei cu moartea și aratând că esențială în aplicarea pedepsei trebuie să fie estimată vătămării provocată de delicvent societății și nu atât individului lezat.

Beccaria lovește în temeliile dreptului material și procesual penal feudal,fixând principiile unui drept nou,așezat pe alte baze.

Dreptul penal feudal de la începutul secolului al XVIII –lea este produsul unei lungi evoluții istorice.Sistemul incriminărilor și pedepselor sale,ca și sistemul procesual corespunzător,fuseseră făurite și se dezvoltaseră treptat,în mare măsură necodificat,sub influența obiceiurilor ,a dreptului roman și acelui canonic,a unor acte legislative izolate ,și,în final,ca rod al comentariilor unor juriști din secolele precedente.

În perioada de maximă dezvoltare a feudalismului,seniorii realizau în întregime toate funcțile puterii de stat pe domeniul lor,fiecare dispunând de un aparat propriu de înfăptuire a justiției și administrației.În acea perioadă ,izvorul principal al dreptului era cutuma,inclusiv al dreptului penal.

În secolul al XVI-lea începe în Europa Occidentală descompunerea feudalismului.În aceasta perioadă apare ca izvor principal al dretului penal legea.În perioadle anterioare au fost adoptate puține legi cu caracter penal.Excepție face numai Italia ,ale cărei orașe ,bucurându-se de o situație geografică favorabilă,cunoscuseră,încă din secolele anterioare ,o mare dezvoltare a comerțului și meseriilor ,se eliberaseră de dominația seniorilor feudali și deveniseră orașe-state,cu o formă de guvernământ republicană.În aceste orașe au fost impuse legi cu dispoziții penale.

Pentru Beccaria,cât și pentru majoritatea filozofilor din secolele al XVII-XVIII –lea,originea dreptului de pedepsi rezidă în contractul social.

Teoria contractului social –care ,aplicată dreptului penal,se bazează pe ideea că societatea exercită dreptul de a pedepsi,în virtutea unei delegații ce i-a fost dată de membrii săi-se înfățișează sub trei forme.

Într-o primă formă,dreptul de a pedepsi ar fi dreptul de apărare ,care aparține indivizilor și pe care aceștia l-ar fi cedat în momentul intrării în societate .Într-o a doua formă,dreptul de a pedepsi ar consta în dreptul natural al indivizilor de a aplica o pedeapsă agresorilor și pe care ei,consimțind să trăiască în societate l-ar fi transmis acesteia.Într-o ultimă formă,indivizii,intrând în societate,nu numai că ar fi cedat acesteia dreptul lor natural de apărare și de aplicare a pedepselor,dar chiar i-ar fi acordat dreptul de a-i pedepsi,în cazul în care ar încălca legile asociației stabilite prin pactul social.

Înaintea lui Cessare Beccaria,Hobbes,Locke,Rousseau formulaseră ideea originii dreptului societății de a pedepsi în contractul social.

Beccaria vede originea societății în înțelegerea liber-consimțită a indivizilor ,care,,,sătui de a trăi într-o continuă stare de război și de a se bucura de o libertate devenită nefolositoare”,pentru a dobândi siguranț și liniștea,s-au unit în societate,convenind să sacrifice în mod reciproc o parte din liberatatea și drepturile lor în interesul tuturor.

În gândirea juridică penală a vremii(jumătatea secolului al XVIII-lea)se manifestau două concepții fundamentale ,fiecare cu diferite variante:

-una care lega legea omenească de cea divină,pedeapsa fiind o retribuție juridică a greșelii;scopul ei era de ordin moral și desemna restabilirea ordinii prin ispășire ;

-cealaltă vedea în dreptul de a pedepsi o simplă ficțiune defensivă a societății în scopul conservării sale.

În prima concepție se suține ,în esență dreptul de a pedepsi,bazat pe ideea de expiațiune sau de justiție absolută.Infracțiunea este un rău care trebuie ispășit pentru că este drept,este just,ca acela care a făcut un rău să-și ia rasplata meritată.Pedeapsa se aplică pentru a pedepsi ,deci pentru fapta comisă și nu pentru prevenirea săvârșirii unor fapte asemănătoare.Acest rezultat,dacă se produce,este o urmare idirectă a pedepsei și în afara preocupării legii penale.

Pedeapsa este ,așadar,propriul său scop.Odată aplicată și executată,scopul ei este stins:răul a fost răsplătit cu alt rău.Alt rezultat nu se urmărește.Acest principiu amintește de legea talionului(răzbunarea limitată),lege potrivit căreia cel care a făcut un rău va suferi și el,la rândul lui,un alt rău-legal-idee exprimată plastic prin expresia ,,ochi pentru ochi,dinte pentru dinte”.

Cea de-a doua concepție suține că dreptul de a pedepsi se bazează pe ideea de utilitate socială.Pedeapsa avea,în acest caz,un rol preventiv,fiind aplicată pentru a nhu se mai comite pe viitor alte asemenea infracțiuni.

Beccaria nu vede rațiunea pedepsei ca ispășire,nevazând în dreptul penal un ansamblu de sancțiuni ale ordinii morale.Ispășirea presupune cunoașterea profundă a aspectelor interne ale faptei,nu numai ale celor externe ;or,cu mijloacele sale sale de investigație,omul nu este în stare să descopere nuanțele culpabilității,să ia cunoștință de frământările conștiinței și să stabilească o justă echivalență între gravitatea faptei comise și întinderea ispășirii.De aceea,legea morală nu poate constitui o măsură a delictului și a pedepsei.,,Gravitatea păcatului depinde de răutatea de nepătruns a inimii.Și aceasta n-o pot afla ființele limitate decât prin revelație.Cum se va porni deci de la ea pentru a stabili norma de pedepsire a păcatului?”(5)

Fundamentul dreptului penal este folosul obștesc .Dacă există o justiție divină și una umană ,dacă pedeapsa umană este în afara justiției divine,neavând nimic divin,atunci scopul ei nu poate fi decât social-utilitar:acela de a apăra societatea născută din contract.Dacă societatea este cu adevărat legitimă,-Beccaria deducând legitimitatea ei din contractul social- atunci ea are ,în mod necesar,dreptul de a pedepsi.Acest drept își găsește izvorul în îsăși existența societății ,nu se exercită în scopul răzbunării,ci în acela al conservării ordinii sociale,al ocrotirii peroanelor și bunurilor,al apărării liniștii publice:,,Numai necesitatea a făcut ca,din ciocnirea pasiunilor și din înfruntarea intereselor să se nască ideea de folos obștesc,care este baza justiției umane.”

Numai folosul obștesc ,interesul general ,binele tuturor justifică represiunea penală,de aceea ,dreptul penal nu poate fi pus în slujba unor interse individuale.Pedeapsa nu poate viza ,deci,acele fapte care lovesc în existența societății însăși,în interesele sale comune sau în siguranța membrilor ei.

5- Cessare Beccaria -,,Despre infracțiuni și pedepse’’,Ed.Rosetti, București , 2001

Din moment ce folosul obștesc este criteriul represiunii penale,înseamnă că nu sunt justificate decât acele pedepse care apar indispensabile ocrotirii intereselor generale ale societății .Ceea ce excede acestei necesități ,impunând suferințe inutile ,ca expresie a forței brutale,este irațional si ilegitim.

Cu toate că respinge doctrina justiției absolute,Beccaria nu exclude morala din sistemul său.Fundamentul dreptului de a pedepsi este interesul general al conservării sociale ,dar finalitatea represiunii nu poate fi niciodată în afara exigenței morale.Autorul neagă capacitatea legilor în vigoare de a servi întregii societăți.Legile –expresie a voinței unei minorități dominante –sunt ,,dictate din lăcomie de către cei puternici și suportate de către cei slabi”;de aceea,cea mai mare parte dintre ele nu sunt decât ,,privilegii,adică un tribut al tuturora în folosul câtorva”.

Teoria pedepsei este cea mai importantă a doctrinei lui Cessare Beccaria ,nu numai pentru contribuția sa aproape imediată la umanizarea dreptului penal odată cu consacrarea principiilor formulate de el în legislația pozitivă,dar și pentru că aceste principii nu au încetat să fie actuale.

Primul principiu este legalitatea pedepselor.Arbitrarului dreptului feudal,cu pedepsele sale nu numai crude ,dar și lăsate la voia judecătorilor de cele mai multe ori,Beccari îi opune cea mai strictă legalitate a pedepselor:,,Numai legile pot stabili pedepsele privitoare la infracțiuni”;,,…o pedeapsă care depășsește limita fixată de legi înseamnă o pedeapsă justă plus o altă pedeapsă”.Judecătorii nu pot aplica deci alte specii de pedeapsă decât cele prevăzute de lege pentru fapta săvârșită și nu pot fixa pedepsei alese o altă întindere sau un alt mod de executare decât cele asemenea stabilite prin lege(,,nulla poena sine lege”=nu există pedeapsă fără lege).

Sistemului pedepselor arbitrare Beccaria îi substituie astfel sistemul pedepselor legale.

Al doilea principiu este egalitatea pedepselor.Legea trebuie să prevadă aceleași pedepse pentru toate persoanele vinovate de aceeași infracțiune,indiferent de condiția sau situația lor socială .Pedepsele ,,trebuie să fie aceleași pentru primul și pentru ultimul cetățean’’;nobilul sau cel bogat nu trebuie ,,să se teamă mai puțin decât alții când e vorba de a viola convențiile care l-au ridicat deasupra acestora’’.Aplicarea legii trebuie să se facă fără discriminări de orice natură:clasă,condiție socială,sex,naționalitate,religie.

Egalitatea legală a pedepselor ,statornicirea lor în lege,a unor pedepse legale pntru fiecare infracțiune abstractă,indiferent de persoana făptuitorului,nu înseamnă niciodată o egalitate reală.Infractorii resimt în mod diferit consecințele aceleiași pedepse ,în raport de situația materială,socială,starea materială,însușirile fizice ori psihice.Această idee este astfel concretizată de Beccaria :,,egalitatea pedepselor nu poate fi decât exterioară ,lel fiind ,în realitate,deosebite pentru fiecare individ…’’.O egalitate ,în oarecare măsură reală,nu poate fi obținută decât pe calea individualizării pedepselor de către judecători,drept pe care ,totuși,Beccaria nu-l recunoaște acestora.

Al treilea principiu este personalitatea pedepselor.Numai cel vinovat de săvârșirea infracțiunii poate fi pedepsit.Pedeapsa aplicată infractorului nu trebuie să atingă alte persoane.Nu poate exista pedeapsă penală pentru fapta altuia.

Un alt principiu este moderația pedepselor.Scopul acestora ,,nu este de a lovi o ființă sensibilă,nici de a desființa o infracțiune care a fost săvârșită’’,ci ,,acela de a-l împiedica pe infractor să aducă concetățenilor săi noi prejudicii și de a-i abate pe ații de la săvârșirea unor fapte asemănătoare’’.Or,pentru ca o ,,pedeapsă să aibă efectul dorit este de ajuns ca suferința pricinuită de pedeapsă să depășească beneficiul pe care îl aduce infracțiunea…Tot ce întrece această măsură e deci inutil și,ca atare,tiranic’’.Trebuie alese ,deci,nu numai ,,acele pedepse’’ ,dar și ,,acea metodă de a fi aplicate’’,care , ,,păstrând proporția,vor face o impresie cât mai puternică și cât mai durabilă asupra sufletelor oamenilor și cât mai puține chinuitoare asupra corpului vinovatului.’’

Referitor la calitatea pedepselor,Beccaria consideră contrare principiului pus de el:confiscarea ,și ,mai ales ,pedeapsa cu moartea.Nimeni până la el nu contestase încă legitimitatea acestui tip de pedeapsă.Câțiva gânditori precum :Platon ,Quintilianus,Alfons de Castro,Thomas Morus,pledaseră până la el ,în mod izolat,fie pentru abolirea ei,fie pentru restrângerea aplicării sale,dar niciunul nu afirmase că ea ar fi nelegitimă și nu reușise să determine o mișcare în acest sens.

Beccaria susține ,mai întâi ,că predeapsa capitală este nelegitimă,deoarece omul,nefiind îndrituit să dispună de propria sa viață,niciodată nu a putut ceda societății acest drept la viață sau nu poate consimți la știrbirea lui prin contractul social.Acest argument a fost amplu combătut.S-a arătat că ,deși liberatatea este un drept tot atât de inalienabil ca și viața,Beccaria ,în contradicție cu sine însuși,apreciază ca legitimă pedeapsa privațiunii de libertate.

Kant,discutând argumentarea lui Beccaria ,o califică drept sofism și eronată interpretare a dreptului.Filozoful german,admițând ideea contractului social,observă că nimeni nu suferă o pedeapsă,oricare ar fi ea ,fiindcă a consimțit anticipat la aceasta,ci pentru că a voit acțiunea pedepsibilă , ,,căci nu este pedeapsă când cineva găsește ce voiește,și e cu neputință ca cineva să voiască să fie pedepsit…’’Prin contractul social ,fiecare se supune dinainte oricărei legi necesare menținerii societății și ,prin urmare,legii penale.’’

Al cincilea principiu este inevitabilitatea și promptitudinea pedepsei.Efectul peventiv ,care este scopul legii penale,depinde mai mult de certitudinea pedepsei decât de severitatea sistemului represiv;ceea ce slăbește constrângerea psihologică pe care o exercită pedeapsa este nu moderația acesteia ,ci speranța de a o putea evita: ,,Una dintre cele mai puternice frâne ale infracțiunilor nu este cruzimea pedepselor,ci inevitabilitatea lor.’’ ,,Certitudinea unei sancțiuni ,deși moderată,va face întotdeauna o impresie mai puternică decât frica produsă de alta mai grozavă,unită cu speranța impunității.’’

O altă concepție-formulată în al șaselea principiu- era aceea a existenței unei proporții între infracțiuni și pedepse.Dacă pentru două infracțiuni care aduc vătămări egale societății s-ar stabili pedepse egale ,pe de o parte ,,oamenii nu vor întâmpina un obstacol mai puternic în săvârșirea infracțiunii mai grave ,dacă de aceasta este legat un avantaj mai mare ,iar pe de altă parte,nu se va mai ,,face nici o deosebire între aceste infracțiuni’’ și se vor ,,distruge sentimente morale’’.

Beccaria a înțeles ,în mod just,că fenomenul infracțional nu poate fi combătut numai prin pedepse.El a înțeles ,de asemenea,importanța precumpănitoare a măsurilor sociale,economice și educative în lupta împotriva criminalității.Ideile sa le fundamentale,introducerea umanității în legea penală și apărarea drepturilor omului în persoana acuzaților,exprimau cele mai profunde aspirații ale conștiinței umane.

Exisența socială a omului a creat necesitatea de a-și adapta comportamentul la nevoile societății ,reglementate prin legea morală,adaptare care se realizează de-a lungul perioadei de dezvoltare ,prin instrucție și educație,prin permanenta influență a factorilor de mediu și prin autoeducație.

2.3.PEDEAPSA –NOȚIUNE DE DREPT PENAL

Prin dispoziția înscrisă în art.52 Cod penal din 1968,legiuitorul a definit pedeapsa ca o măsură de constrângere și,în același timp,ca un mijloc de reeducare a celui condamnat,accentuându-se astfel dublul caracter al pedepsei: unul coercitiv (măsură de constrângere) și altul corectiv (mijloc de reeducare),fiecare dintre aceste două caractere implcând o finalitate distinctă.

Pedeapsa indeplinește două tipuri de prevenție:

*prevenție specială-are ca sop împiedicarea săvârșirii de noi infracțiuni de către condamnat;

Prevenția specială constituie, fără îndoială, scopul direct al pedepsei. Acest lucru începe să se realizeze chiar în momentul în care instanța stabilește pedepsa pentru infractor, făcându-l, înainte de toate, să înțeleagă că legea penală este o realitate și cine săvârșește fapte penale este, în mod inevitabil, pedepsit. Condamnatul este apoi reeducat în timpul executarii pedepsei ce i s-a aplicat. De cele mai multe ori, însuși faptul că cei condamnați au simțit efectele pedepsei și au suportat privațiunile legate de aceasta, constituie suficiente motive ca aceștia să aibă ulterior o conduită corectă și să nu mai săvârșească infracțiuni.

*prevenție generală-are un rol preventiv anteinfracțional ca urmare a prevederii pedepsei de către norma penală,prin cunoașterea și prin aderarea membrilor societății la dispoziția normei respective.

Prevenția generală se realizează în raport cu alte persoane decât cele care au săvârșit infracțiuni. Există și oameni care se abțin de a săvârși infractiuni, nu din cauza că simt neapărat repulsie față de astfel de fapte, ci din teama de a fi pedepsiți, de frică de pedeapsă. Trebuie însă subliniat că amenințarea cu pedepsa prevazută de lege nu ar fi eficientă, dacă aceasta n-ar fi aplicată în mod efectiv față de acele persoane care săvârșesc infracțiuni.

Pedeapsa este cea mai importantă sancțiune de drept penal,care nu poate fi stabilită și aplicată decât în condițiile legii.Prin gravitatea și specificul ei ,se distinge de orice alt tip de sancțiune juridică.

Potrivit art.141(1) din Codul penal,introdus prin Legea nr.278/2006,prin ,,pedeapsă prevăzută de lege” se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în formă consumtă ,fără luarea in considerație a cauzelor de reeducare sau de majorare a pedepsei.

Pedeapsa se deosebește de celelalte sancțiuni juridice prin trăsăturile sale specifice:

– este o măsură de constrângere;

– este un mijloc de reeducare;

-este un mijloc de constrângere statală;

-se aplică numai în cazul comiterii unei infracțiuni;

-se apilcă infractorului;

-se aplică în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni.

Pedeapsa este o măsură de constrângere deoarece persoana căreia îi este aplicată este pusă să sufere,în mod silit,anumite privațiuni sau restricții(privare sau restricții de liberatate,de drepturi civice,etc).Privațiunea sau restricția și suferința corespunzătoare pot avea o intensitate diferită ,în funcție de felul ,durata sau cuantumul pedepsei.Astfel,în cazul pedepselor privative de libertate,izolarea de societate ,îndepărtarea de familie ,supravegherea permanntă ,menținerea sub pază,etc.produc suferințe condamnatului atât de ordin moral ,cât și fizic.Suferința se manifestă chiar și în cazul pedepsei pecuniare(amenda),deoarece infractoul va fi obligat să suporte privațiuni care ating interesele sale materiale .

Cu toate aspectele menționate mai înainte,pedeapsa are în mod firesc și un rol educativ ,de împiedicare a repetării conduitei antisociale,de îndreptare a condamnatului,de formare și de permanentizare în conștiința acestuia a convingerii că respectarea legii penale este o necesitate.Toate dispozițiile din Codul penal privind regimul și executarea pedepselor sunt concepute încât să asigure reeducarea condamnaților.

O altă trăsătură a pedepsei este aceeea că nu poate fi aplicată decât de stat în numele societății.Ca reprezentant al acesteia,statul are dreptul și îndatorirea de a exercita ,prin organele sale specializate,acțiunea penală a infractorului,iar în cazul stabilirii vinovăției,în vederea aplicării și executării pedepsei.

Pedeapsa este sancțiunea specifică dreptului penal.Nu există pedeapsă în general,ci numai pedeapsă ca sancțiune pentru comiterea unei infracțiuni. Conceptual,pedeapsa reprezintă consecința încălcării preceptului normei penale.

Ca sancțiune penală,pedeapsa are un caracter personal,ea neputând fi aplicată decât celui vinovat de săvârșirea infracțiunii,neexistând răspundere penală pentru fapta altei persoane,ci numai pentru subiectul activ al infracțiunii.Legată de persoana infracorului în mod absolut,pedeapsa se stinge odată cu decesul condamnatului înainte de executarea pedepsei,nefiind transmisibilă.

Pedeapsa reprezintă mijlocul prin care sunt sancționate încălcări ale legii penale,scopul ei identificându-se cu scopul legii penale,anume apărarea socială împotriva infracțiunilor.Pedeapsa se aplică în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni.Prin aplicarea și executarea pedepsei nu se urmărește cauzarea unor suferințe fizice sau înjosirea celui condamnat,ci îndreptarea sa comportamentală și prevenirea ,astfel ,a săvârșirii în viitor de noi infracțiuni de către acesta.Desigur că,prin efectul exemplarității sale,pedeapsa servește și acțiunii de prevențiune generală.

2.4.SCOPUL ȘI FUNCȚIILE PEDEPSEI

În vederea realizării scopului său,pedeapsa îndeplinește anumite funcții,denumite și sopuri imediate ale pedepsei.

O primă funcție este cea de constrângere statală sau de represiune.Pedeapsa este de neconceput fără cauzarea anumitor suferințe,fără impunerea unei privațiuni sau restricții celui condamnat și fără dezaprobarea ce o însoțește.Ea reprezintă echivalentul pe plan sancționator al gradului de pericol pe care îl prezintă fapta săvârșită și făptuitorul ei și,de aceea,este întotdeauna o măsură cu caracter represiv.

Represiunea nu constituie scopul în sine al pedepsei,dar reprezintă un element esențial în eficientizarea acesteia și inclusă în mod necesar în noțiunea de pedeapsă,exprimând sintetic corelația dintre gravitatea faptei și severitatea sancțiunii.Caracterul represiv al pedepsei crește sau se diminuează în funcție de gravitatea infracțiunii săvârșite.

Constrângerea nu ar putea conduce ea singură la realizarea scopului pedepsei,fapt pentru care trebuie completată de reeducare,ceea ce reprezintă o a doua funcție a pedepsei.Numai prin îmbinarea acestor două funcții se poate asigura realizarea scopului urmăritde stat prin aplicarea de pedepse față de infractori.

Prin executarea pedepsei se urmărește formarea unei atitudini corecte față de muncă ,față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială.Reeducarea vizează, așadar, refacerea conștiinței celui condamnat,combaterea și lichidarea concepțiilor și deprinderilor antisociale.

În dispoziția art.52alin.2,partea finală,se prevede că executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferințe fizice ori să înjosească persoana condamnatului.Orice suferințe adăugate celor inerente pedepsei sau expunerea condamnatului la batjocura altora,la acte de violență,supunerea la munci degradante,etc. pot constitui infracțiunea de supunere la rele tratamente.(art.267 Cod penal).

Așa cum se arată în art.52 Cod penal ,pedeapsa nu urmărește răzbunarea și prigonirea,dimpotrivă,reeducarea și îndreptarea condamnatului, care, desigur, nu se pot realiza atunci când respectiva persoană este înjosit sau torturat.

O funcție adiacentă primelor două este funcția de exemplaritate.Rolul ei constă în influența pe care pedeapsa o exercită nu numai asupra celui condamnat,cât și asupra celorlalte peroane din societate.Cei ispitiți să comită infracțiuni sunt astfel intimidați.

Eficiența pedepsei depinde și de aplicarea ei promptă și de inevitabilitatea ei.Deoarece amenințarea cu pedeapsa asupra persoanelor nestatornice nu este suficientă,înăsprirea pedepselor ,cât,mai ales, aplicarea lor efectivă pot conduce la efectul scontat.eficiența unor pedepse poate i minimă atunci când ele ar fi aplicate rar sau într-o formă mai atenuată.

O altă funcție adiacentă este cea de eliminare și constă în eliminarea temporară sau definitivă a condamnatului din societate.Eliminarea temporară se realizează ori de câte ori pedeapsa închisorii se execută în locuri de deținere,ceea ce este absolut necesar în cazul infracțiunilor cu un înalt grad de pericol social.Eliminarea definitivă a condamnatului din societate nu este posibilă decât în cazurile prevăzute expres de lege,când i se aplică infracorului pedeapsa detențiunii pe viață.Eliminarea servește la realizarea prevenției speciale,dar,în egală măsură,și la realizarea prevenției generale.

2.5.CADRUL DE REGLEMENTARE AL PEDEPSELOR

ÎN DREPTUL PENAL ROMÂN

Instituție de bază a dreptului penal,pedeapsa este reglementată în partea generală a Codului penal.În această reglementare,rolul principal îl ocupă cadrul pedepselor,adică enumerarea categoriilor de pedepse și a felurilor de pedeapsă în cuprinsul aceleiași categorii.

Cadrul general al pedepselor în vigoare formează conținutul articolului 53 Cod penal.Dispozițiile art.53 Cod penal prevăd denumirea fiecărei categorii de pedepse și a fiecărui fel de pedeapsă,indicând minimul și maximul general al fiecărei pedepse.

Potrivit art.53 din Codul penal ,astfel cum a fost modificat prin Legea nr.278/2006,pedepsele sunt de trei feluri:

*pedepse principale-categorie în care intră detențiunea pe viață,închisoarea de la 15 zile la 30de ani și amenda de la 100 lei(RON) la 50.000 lei(RON);

*pedepsele complementare-interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani și degradarea militară;

*pedepsele accesorii-interzicerea drepturilor prevăzute în art.64,în condițiile prevăzute de art.71 din Codul penal.

2.6.CATEGORII DE PEDEPSE

Pentru a permite o mai bună cunoaștere și folosire a pedepselor ,știința penală a procedat la clasificarea acestora după diferite criterii,precum:

*după obiectul asupra căruia poartă,(pedepse corporale,pedepse privative de libertate sau restrictive de liberate,pedepse pecuniare,pedepse privative sau restrictive de drepturi morale);

*după gravitatea lor(pedepse criminale,pedepse corecționale și pedepse de simplă poliție);

*după durata lor(pedepse perpetue,pedepse temporare);

*după caracterul lor (pedepse politice ,pedepse de drept comun,pedepse mixte);

*după importanța și rolul lor(pedepse principale ,pedepse secundare),etc.

O lungă perioadă din istoria omenirii ,din antichitate până în epoca modernă au predominat pedepsele corporale ,adică acelea care privesc însuși corpul persoanei :mutilarea ,înfierarea,bătaia,pedeapsa cu moartea-care îmbrăca diferite forme:spânzurarea,decapitarea,arderea de viu,înecarea ,etc.

În perioada antichității,închisoarea servea pentru pază,fărăr a fi considerată o pedeapsă,însă erau cunoscute și pedepse privative de libertate,cum ar fi ocna pe viață sau pe durată delimitată.

Codul penal din 1936 folosea încă o serie de pedepse variate prin natura,durata,regimul lor de executare diferit.Toată această gamă de pedepse a fost înlăturată prin adoptarea de noi coduri penale,în timp.Consacrând concepția unității ilicitului penal și înlăturând sistemul împărțirii pedepselor în crime și delicte ,pe de o parte ,și infracțiuni de drept comun și politice ,pe de cealaltă parte,codul penal din 1968 a determinat implicit și o importantă simplioficare a pedepselor.

Codul penal în vigoare cuprinde o clasificare a pedepselor pe trei categorii:principale,complementare și accesorii.(6)

Pedepsele se mai diferențiază și în :

*** pedepse aplicabile persoanei fizice:

*principale:

-detențiunea pe viață;

-închisoarea de la 15 zile la 30 de ani,

-amenda de la 100 lei(RON) la 50.000 lei (RON);

*complementare :

-interzicerea unor drepturi (art.64Cod penal: interzicerea dreptului de a alege și de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice; interzicerea dreptului de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat; interzicerea dreptului de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate,de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii; interzicerea drepturilor părintești;interzicerea dreptului de a fi tutore sau curator) de la 1 la 10 ani;

-degradarea militară;

* accesorii:

-interzicerea dreptului de a alege și de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice;

– interzicerea dreptului de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat;

– interzicerea dreptului de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate,de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii;

– interzicerea drepturilor părintești;

– interzicerea dreptului de a fi tutore sau curator;

–toate acestea în condițiile art.71 Cod penal.

***pedepse aplicabile persoanei juridice:

*pedepse principale :

-amenda de la 2.500lei (RON) la 2.000.000 lei(RON);

*pedepse complementare:

-dizolvarea persoanei juridice;

-suspendarea activității persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 1 an sau suspendarea uneia dintre activitățile peroanei juridice în legătură cu care s-a săvârșit infracțiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani;

-închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;

-interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice pe o durată de la 1 la 3 ani;

-afișarea sau difuzarea hotărârii de condamnare;

Pedepsele principale sunt acelea care pot fi stabilite și aplicate singure,în vreme ce pedepsele secundare apar fie ca un adaos,fie ca un accesoriu al unei pedepse principale.

2.6.1.PEDEPSE APLICABILE PERSOANEI FIZICE

2.6.1.1.PEDEPSELE PRINCIPALE

Pedepsele principale sunt de sine stătătoare și au rol principal în sancționarea infractorului..Ele se pot aplica singure,fiind posibilă aplicarea lor alternativă(detențiune pe viață sau închisoare,închisoare sau amendă).Ele nu se pot aplica concomitent pentru aceeași infracțiune.În anumite cazuri prevăzute de lege,ele pot fi însoțite de o altă pedeapsă,accesorie sau complementară.

Pedeapsa detențiunii pe viață este cea mai gravă pedeapsă principală și a fost introdusă în Codul penal ca pedeapsă principală ca urmare a abolirii pedepsei cu moartea(Decretul Lege nr.6/1990).Astfel,toate infracțiunile care erau sancționate cu pedeapsa capitală ,fie singură,fie alternativ cu închisoarea de la 15 la 20 de ani,sunt pedepsite în prezent cu detențiunea pe viață,însoțită –pentru majoritatea infracțiunilor grave-de pedeapsa alternativă a închisorii între 15-25 ani,acest sistem urmărind crearea unor posibilități mai largi pentru o eficientă individualizare judiciară a pedepsei.

Deși este stabilită pentru pentru același gen de infracțiuni(deosebit de grave),prin modificările aduse textului art.54Cod penal,s-a înlăturat orice referire la caracterul ei ,,exceptional’’,așa încât pedeapsa detențiunii pe viață trebuie considerată una obișnuită,ordinară,și nu una excepțională.

Pedeapsa detențiunii pe viață este prevăzută pentru infracțiunile grave,normalizate de textele din partea specială a Codului penal,precum:

-infracțiuni contra siguranței statului-art.155-163,165,167 Cod penal;

-infracțiunea de omor deosebit de grav-art.176 Cod penal;

-tortura care a avut ca urmare moartea victimei-art.267/1 alin.3 Cod penal;

-distrugerea și semnalizarea falsă care au produs o catastrofă de cale ferată-art.276 alin.3 Cod penal;

-nerespectarea regimului materialelor nucleare sau a altor materiale radioactive,care a produs moartea uneia sau mai multor persoane-art.279/1 alin.5 Cod penal;

-nerespectarea regimului materialelor explozive,care a produs moartea uneia sau mai multor persoane-art.280 alin.5 Cod penal;

-traficul de stupefiante organizat –art.312 alin.2 Cod penal;

-infracțiunilor militare prevăzute de art.338,339,341 alin.2,343,344,345 alin.3 Cod penal.

Pedeapsa detențiunii pe viață este prevazută și pentru unele infracțiuni prevăzute în legi speciale (art.107/2 din Codul aerian și art.123 alin.3, din decretul 443/1972 privind navigația civilă).

Pedeapsa detențiunii pe viață nu se poate aplica anumitor categorii de persoane,anume minorilor și persoanelor care au împlinit vârsta de 60 de ani.

În cazul celui care a împlinit ,la data pronunțării hotărârii de condamnare ,vârsta de 60 de ani, nu i se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață,care se va înlocui cu pedeapsa închisorii pe timp de 25 de ani și pedeapsa intrezicerii unor drepturi pe durata ei maximă.Dacă cel condamnat a împlinit 60 de ani în timpul executării pedepsei ,detențiunea pe viață se înlocuiește cu închisoarea pe timp de 25 de ani.

Detențiunea pe viață nu se poate aplica nici față de infractorul minor,acestuia aplicându-i-se pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani(art.109 alin.2 Cod penal).

Pedeapsa închisorii este pedeapsa principală care constă în privarea de libertate a condamnatului pe o durată delimitată de timp(15 zile-30de ani).Ea poate fi prevăzută ca pedeapsă unică,dar poate fi și alternativă cu detențiunea pe viață sau cu amenda.

Prin aplicarea închisorii,condamnatul este izolat de societate,de familie, este scos din mediul său de viață pe o durată determinată de timp,stabilită prin hotărârea de condamnare definitivă.Este ,prin urmare,o măsură de constrângere,executarea acestei pedepse având loc în spații anume desemnate deținerii,regimul încarcerării fiind prevăzut de Legea nr.23/1969.

Limitele generale ale pedepsei închisorii sunt cuprinse între 15 zile și 30 de ani,dar în partea specială a Codului penal ,închisoarea este prevăzută în limita maximă specială de 25 de ani,care poate fi depășită până la maximul general de 30 de ani,în prezența cauzelor și a circumstanțelor de agravare.( Potrivit modificărilor aduse Codului penal prin Legea nr.140/1996).

Pedeapsa închisorii poate fi executată în regim de deținere (penitenciar),dar și în stare de libertate(la locul de muncă,cu suspendare condiționată a executării acesteia).Ca sancțiune penală,închisoarea se deosebește de închisoarea contravențională,care este o sancțiune de drept administrativ.

Pedepsele privative de libertate se execută pe baza unui sistem progresiv,condamnații având posibilitatea de trece dintr-un regim de executare în altul.

Pedepsele privative de liberatate se execută în unul dintre următoarele regimuri:

-regimul de maximă siguranță;

-regimul închis;

-regimul semideschis;

-regimul deschis.

Cele trei categorii posibile de condamnați:bărbați,femei,minori ,sunt deținuți separat. Art.57alin.2 Cod penal prevede expres că femeile condamnate la pedeapsa închisorii o execută separat de condamnații bărbați, iar potrivit alin.3,condamnații minori execută pedeapsa separat de cei majori sau în locuri de detenție speciale.

Regimul executării se întemeiază pe: obligația conadamnaților de a presta o muncă utilă,pe acțiunea educativă, pe respectarea de către aceștia a disciplinei muncii și a ordinii interioare,precum și pe stimularea și recompensarea celor stăruitori în muncă,disciplinați și care dau dovezi temeinice de îndreptare.

Nu au obligația de a munci condamnații bărbați careau împlinit 60 de ani și condamnatele femei care au împlinit 55 de ani,dar și aceștia sunt acceptați la muncă și dacă,desigur,sunt apți medical,în astfel de cazuri avizul medicului fiind necesar.

Potrivit art.58 Cod penal,munca prestată de către condamnați este remunerat.Retribuirea muncii condamnaților se face după cantitatea și calitatea acesteia ,potrivit normelor stabilite de ramura de activitate unde aceștia muncesc.Din remunerația muncii condamnatului,10% revine acestuia,iar cealaltă parte ,de 90%, administrației locului de deținere,devenind astfel un fel de venit al statului.Cotele care revin de drept condamnaților se consemnează la CEC și,din acestea,1/3 se pune la dispoziția condamnatului pentru folosință pe durata deținerii ,iar 2/3 din sumă se va înmâna la data punerii în liberatate.

Pentru reeducarea condamnaților trebuie folosite toate mijloacele pe care la stabilesc Codul penal și Legea privind executarea pedepselor în legătură cu regimul de executare a pedepselor.

Pedeapsa cu închisoarea poate să înlocuiască pedeapsa detențiunii pe viață(art.55/2 Codul penal) și pedeapsa amenzii(art.63/1 Cosul penal),când cel condamnat se sustrage cu rea credință de la executarea pedepsei pecuniare,în limitele prevăzute pentru infracțiunea săvârșită,ținând seama de partea din amendă care a fost achitată.Această măsură are un caracter excepțional,fiind posibilă numai la infracțiunile sancționate alternativ cu amendași s-a aplicat aceasta din urmă.

Pedeapsa amenzii este cea de-a treia și ultima pedeapsă principală reglementată în legislația română.Este o pedeapsă cu caracter pecuniar,care constă într-o sumă de bani pe care cel condamnat trebuie să o plătească în contra statului.

În Codul penal este prevăzută ca pedeapsă alternativă cu închisoarea , iar în legi speciale este prevăzută și ca pedeapsă unică.

Amenda penală este cea mai blândă pedeapsă principală,iar funcția sa de constrângere se realizează prin diminuarea patrimoniului celui condamnat.Ea prezintă câteva particularități pozitive:se poate proporționaliza și individualiza mai bine ,eroarea judiciară poate fi reparată mai lesne, se suportă mult mai ușor decât alte pedepse,dar are și efecte negative:lovește și în familia celui condamnat,este egală relativ,deoarece starea materială a condamnaților este diferită,etc.

Amenda penală nu trebuie însă confundată cu amenda cu caracter administrativ (art.18/1 și 91 Cod penal),de confiscarea specială ca măsură de siguranță,de despăgubirile civile și de cheltuielile judiciare.

Limitele generale ale amenzii sunt 100lei (RON) și 50.000 lei (RON),după cum este prevăzut în art.53 din Codul penal.Limitele speciale ale amenzii ,cuprinse între limitele generale, sunt stabilite pentru fiecare infracțiune în parte.Dacă legiuitorul nu prevede limitele speciale ale amenzii,ci numai că infracțiunea se pedepsește cu amendă ,se aplică art.63 alin.2 și 3 din Codul penal,care reglementează următoarele situații:

*ori de câte ori legea prevede că o infracțiune se pedepsește numai cu amendă,fărăr a-i arăta limitele ,minimul special al acesteia este de 150 lei (RON),iar maximul de 10.000 lei(RON);

*când legea prevede pedeapsa amenzii,fără a-i arăta limitele , alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult un an,minimul special al amenzii este de 300 lei(RON),iar maximul special de 15.000 lei(RON),iar când prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de un an,minimul special este de 500 lei(RON) și maximul special de 30.000 lei;

*în caz de aplicare a cauzelor de atenuare sau de agravare a pedepselor ,amenda nu poate să depășească limitele generale de 100 lei(RON) și 5.000 lei(RON).

Amenda se stabilește în conformitate cu dispozițiile art.72 din Codul penal,fără a-l pune pe infractor în situația de a nu-și putea îndeplini obligațiile privitoare la întreținerea ,creșterea ,învățătura și pregătirea profesională a persoanelor față de care are aceste obligații legale.

2.6.1.2.PEDEPSELE COMPLEMENTARE

Pedepsele complementare au menirea de a completa represiunea instituită prin pedeapsa principală . Aceste pedepse sunt întotdeauna alăturate pedepsei principale,pe care o completează.Ele nu pot fi pronunțate singure,de sine stătătoare.

În raport de modul lor de aplicare ,pedepsele complemetare se aplică de către instanță ,ele funcționând numai ope judiciis(numai când sunt pronunțate de instanță).

Aplicarea lor poate fi obligatorie ,când legea prevede această pedeapsă,sau facultativă,când legea lasă la aprecierea instanței aplicarea unei astfel de pedepse,dar atunci când sunt aplicate,ele funcționează întotdeauna cumulativ cu pedeapsa principală,care trebuie neapărat să fie ponunțată.

Pedepsele complementare sunt :interzicerea unor drepturi și degradarea militară.

Potrivit art.64 din Codul penal,pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau a unora dintre următoarele drepturi:

a)-interzicerea dreptului de a alege și de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice;

b)-interzicerea dreptului de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat;

c)-interzicerea dreptului de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate,de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii;

d)- interzicerea drepturilor părintești;

e)- interzicerea dreptului de a fi tutore sau curator;

Instața judecătorească are obligația de a a indica în hotărârea de condamnare care anume drepturi din cele prevăzute în art.64 Cod penal interzice și pe ce durată ,în limitele arătate în art.53,respectiv de la 1 la 10 ani.

Interzicerea drepturilor prevăzute la litera b) nu se poate pronunța decât pe lângă interzicerea drepturilor prevăzute la lit.a),afară de cazul când legea dispune altfel.

Conform art.65 Cod penal ,pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa aplicată este de cel puțin 2 ani și instanța apreciază că,față de natura și persoana infractorului ,această pedeapsă este necesară.Așadar,aplicarea pedepsei cu interzicerea unor drepturi este obligatorie când legea prevede această pedeapsă,în condițiile ca pedeapsa principală să fie condamnare pe minim 2 ani,în rest ,aplicarea este facultativă.

Executarea pedepsei interzicerii unor drepturi începe după executarea pedepsei închisorii,după grațierea totală sau arestului de pedeapsă,ori după prescripția executării pedepsei.

În orice caz,se remarcă aplicarea pe durată determinată a acestei pedepse,anume între 1 și 10 ani.

Pedeapsa degradării militare este o pedeapsă complementară care constă în pierderea gradului și a dreptului de paurta uniformă(art.67 alin.1 din Codul penal).

Degradarea miltară se aplică în mod obligatoriu condamnaților militari și rezerviști ,dacă pedeapsa principală este închisoarea mai mare de 10 ani sau detențiunea pe viață.Ea se aplică facultativ în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție,dacă pedeapsa principală cu detențiunea este satbilită între minim 5 și maxim 10 ani.

Spre deosebire de interzicerea altor drepturi ,degradarea miltară operează din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare,având un caracter perpetuu,definitiv,gradul militar fiind pierdut definitiv,pentru totdeauna.Nici reabilitarea judiciară nu duce la rechemarea cadrelor militare sau la redarea gradului militar pierdut.(art.133 alin.2 Cod penal).

2.6.1.3.PEDEPSELE ACCESORII

Pedeapsa accesorie reprezintă cea de-a treia categorie de pedepse în sistemul Codului penal în vigoare,alătuir de pedepsele principale și pedepsele complementare.

Pedeapsa accesorie (art.71 din Codul penal,modificat prin Legea nr.278/2006)constă în interzicerea drepturilor prevăzute dea art.64 din Codul penal și decurge din detențiunea pe viață sau pedeapsa închisorii,fiind luată pe durata executării acestor pedepse.Astfel,condamnarea la pedeapsa cu închisoarea sau a detențiunii pe viață atrage de drept-,,ope legis’’- interzicerea drepturilor prevăzute în art.64 lit.a) -c) ,din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă și până la terminarea executării pedepsei,până la grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei.Acesta este aspectul care diferențiază pedepsele accesorii de pedepsele complementare,care funcionează numai ,,ope judiciis’’-,fiind nevoie absolută de fi pronunțate de către instanță.

Interzicera drepturilor prevăzute în art.64 lit.d) și e) se aplică ținându-se seama de natura și gravitatea infracțiuniii săvârșite ,de împrejurările cauzei,de persoana infractorului și de interesele copilului ori ale persoanei aflate sub tutelă sau curatelă.Sub aspectul duratei,pedeapsa accesorie nu are limite proprii,ci le împrumută de la pedeapsa din care decurge.

Pe durata amânării sau întreruperii executării pedepsei detențiunii pe viață sau a închisorii,condamnatul poate sa-și exercite drepturile părintești și dreptul de a fi tutore sau curator,în afară de cazul când aceste drepturi au fost anume interzise condamnatului prin hotărârea de condamnare.

Pe durata suspenării condiționate a executării pedepsei închisorii sau a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii,se suspendă și executarea pedepselor accesorii.

2.6.2.PEDEPSE APLICABILE PERSOANEI JURIDICE

Prin Legea 278/2006 au fost introduse art.51/1 și art.53/2,care regelmentează felurile pedepselor aplicabile persoanei juridice și aplicarea și executarea pedepselor complementare în cazul persoanei juridice.Tot prin aceeași lege,la Titlul III,după capitolul IV a fost introdus Capitolul IV/1,respectiv art.71/1-71/7,care cuprind dispoziții privind conținutul pedepsei principale a amenzii și a pedepselor complementare.

Potrivit acestor dispoziții ,pedepsele aplicabile persoanei juridice sunt principale și complementare .

Pedeapsa principală este amenda pe care persoana juridică este condamnată să o plătească.Aceasta este de la 2.500 lei(RON) le 2.000.000 lei(RON).

Legea prevede pentru infracțiune săvârșită de persoana fizică pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani sau amendă, minimul special al pedepsei amenzii la 5.000 lei (RON),iar maximul special la 600.000 lei(RON).

Dacă legea prevede pentru infracțiune săvârșită de persoana fizică pedeapsa închisorii pe viață sau mai mare de 10 ani, minimul special al pedepsei închisorii pentru persoanajuridică este de 10.000 lei (RON),iar maximul special al amenzii este de 900.000 lei(RON).

Pedepsele complementare sunt:

1.-dizolvarea persoanei juridice;

Această pedeapsă se aplică atunci când persoana juridică a fost constituită în scopul săvârșirii de infrațiuni sau când obiectul său de activitate a fost deturnat în acest scop.

De asemenea,în caz de neexecutare cu rea credință a uneia dintre pedepsele complementare prevăzute de art.53/1 alin.3,lit.b)-d),instanța dispune dizolvarea persoanei juridice.

Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii de lichidare ,potrivit legii,iar o copie după dispozitivul hotărârii definitive de condamnare prin care s-a aplicat această pedeapsă va fi comunicată,de îndată,instanței civile competente,vare va proceda la desemnarea lichidatorului.

2.-suspendarea activității persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la un an sau suspenadarea uneia dintre activitățile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârșit infracțiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani;

Pedeapsa complementară a suspendării activității persoanei juridice constă în interzicerea desfășurării activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice,în realiizarea căreia a fost săvârșită infracțiunea.

În caz de neexecutare ,cu rea credință,a pedepsei complementare prevăzute în art.53/1 alin.3,lit.e),instanța dispune suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice ,până la punerea în executare a pedepsei complementare ,dar nu mai mult de trei luni.

Dacă până la implinirea termenului de trei luni pedeapsa complementară nu a fost pusă în executare,instanța dispune dizolvarea persoanei juridice.

Pedepsele complementare prevăzute de art.53/1 alin.3 lit.a) și b) nu pot fi aplicate pertidelor politice,sindicatelor,,patronatelor,organizațiilor religioase ori aparținând minorităților,constituite potrivit legii.

Dispozițiile de mai sus se aplică și persoanelor juridice care iși desfășoară activitatea în domeniul presei.

3.-închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;

Această pedeapsă complementară constă în închiderea unuia sau a mai multora dintre punctele de lucru aparținând persoanei juridice cu scop lucrativ,în care s-a desfășurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârșită infracțiunea.

Dispozițiile de mai sus nu se aplică persoanelor juridice care își desfășoară activitatea în domeniul presei.

4.-interzicerea de a partcipa la procedurile de achiziții publice pe o durată de la 1 la 3 ani;

Această pedeapsă complementară constă în interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziții publice prevăzute de lege.

5.-afișarea sau difuzarea hotărârii de condamnare .

Afișarea hotărârii definitive de condamnare sau difuzarea acesteia se realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate.

Prin afișarea sau dizolvarea hotărârii de condamnare nu poate fi dezvăluită identitatea victimei,afară de cazul în care există acordul acesteia sau areprezentantului său legal.

Afișarea hotărârii de condamnare se realizează în extras,în forma și locul stabilite de instanță,pentru o perioadă uprinsă între 1 lună și 3 luni.

Difuzarea hotărârii de condamnare se face în extras și în forma stabilite de instanță,prin intermediul presei scrise sau audio-vizuale,ori prin alte mijloace de comunicare audio-vizuală desemnate de instanță.

Dacă difuzarea se face prin intermediul presei scrise sau audio-vizuale,instanța stabilește numărul aparițiilor ,care nu poate fi mai mare de 10,iar în cazul difuzării prin alte mijloace audio-vizuale,durata acesteia nu poate depăși 3 luni.

Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complemntare se dispune atunci când instanța constată că,față de natura și gravitatea infracțiunii,precum și față de împrejurările în care a fost săvârșită,aceste pedepse sunt necesare.

Aplicarea uneia sau mai multe pedepse complementare este obligatorie când legea prevede această pedeapsă.În cazul pedepselor complementare prevăzute în art.53/1 alin.3 lit.b)-e),este permisă aplicarea cumulativă.

Executarea pedepselor complementare începe după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

2.7.PEDEPSE APLICABILE MINORILOR

2.7.1.RĂSPUNDEREA PENALĂ A MINORILOR

Societatea modernă este caracterizată de fenomenul infracțional juvenil,situație al caărei dramatism este determinat de însăși natura criminalității juvenile ,în care se întâlnesc,pe de o parte,lipsa capacității depline de înțelegere a semnificației sociale a pedepselor,în general și lipsa de experiență,care adeseori conduc la fapte necugetate din partea unui adolescent sau a unui tânăr,iar pe de altă parte,nocivitatea evidentă a conduitei antisociale a nevârstnicilor,gravitatea uneori deosebită a faptelor săvârșite de aceștia.

Societatea se vede amenințată grav de faptele antisociale ale adolescenților sau atinerilor,și trebuie să apere prin orice mijloace corespunzătoare acestui scop,iar pe de altă parte,se află în fața unor făptuitori care nu înțeleg nici semnificația socială a faptelor pe care le comit,nici semnificația reacției de apărare a societății ,a pedepselor care li se aplică.

Cercetările criminologice au dus la concluzia că lupta împotriva acestui fenomen trebuie să se desfășoare în principal pe tărâmul prevenției pre și postinfracționale,prin măsuri de ocrotire,educare și reeducare a minorilor.

Problema răspunderii penale a minorilor ,și în general,problema prevenirii și combaterii delincvenței juvenile ,reprezintă,prin urmare,una dintre cele mai spinoase și mai dramatice situațiicare se pun pe planul politicii penale și al dreptului penal.Necesitatea obiectivă a apărării sociale a pus ,deci,spre rezolvare,problem arăspunderii penale a nevârtnicilor,a condițiilor în care aceștia trebuie să răspundă penal pentru faptele antisociale pe care le săvârșesc.

Dificultățile existente în stabilirea unei limite precise de vârstă până la care durează perioada copilăriei au făcut ca această limită până la care răspunderea penală este exclusă să difere ,uneori substanțial,de la o legislație la alta.

Sub influența ideilor avansate de psihologie pedagogică și criminologie s-a impus în legislațiile penale contemporane tendința de a prelungi etapa copilăriei sub raportul răspunderii penale(6) ,pentru a scoate de sub incidența legii penale un număr cât mai mare de copii,față de care să se ia măsurile educative obișnuite pentru a-i îndruma pe calea adaptării optime la viața socială.Acesta a fost direcția în care a evoluat și legislația penală română.

Legiuirile penale din toate timpurile au conținut dispoziții speciale pentru minori,atât cu privire la vârsta de la care trebuie să răspundă penal,cât și u privire la pedepsele la care erau supuși aceștia(mai ușoare decât pentru majori).

6- V.Dongoroz – ,,Explicații teoretice ale Codului penal român’’,parte generală,volumul II,Ed.Academiei,București,1969

Ținând cont de particularitățile de vârstă de natură psiho-fizică,în

reglementarea răspunderii penale a monorilor a apărut necesitatea de a se face separație între minorii care au capacitate penală și răspund penal pentru faptele comise de ei și minorii care nu au capacitate penală și,deci,nu răspund penal.

În art.99 Codul penal consacră această împărțire a minorilor din punctul de vedere al răspunderii penale,în două categorii:

a)-minori care au capacitate penală și răspund penal:

*minorii cu vârste între 16-18 ani;

*minorii cu vârste între 14-16 ani față de care prezumția relativă de incapacitate penală a fost înlăturată;

b)-minori lipsiți de capacitate penală și care nu răspund penal:

*minori care au împlinit vârsta de 14 ani și care beneficiază de o prezumție legală absolută de incapacitate penală;

*minori care au vârsta de 14-16 ani,care care beneficiază numai de o prezumție relativă de incapacitate penală.

Dacă prezumția absolută de incapacitate penală nu poate fi înlăturată prin probe contrare,în schimb prezumția relativă ingăduie proba contrară,astfel că este totuși posibil ca un minor având vârsta între 14 și 16 ani să răspundă penal,însă ,,numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ’’.(art.99 alin.2 Cod penal).

În cazul delincvenților minori ,problema specială care se pune spre rezolvare este aceea a sancțiunii în care trebuie să se concretizeze răsunderea penală,ținându-se cont tocmai de particulaitățile de vârstă psiho-fizice ale acestei categorii de subiecți ai răspunderii penale.

În istoria dreptului penal,această problemă a fost diferit soluționată.Dacă în dreptul sclavagist și apoi în cel feudal,copiii(,,infantes’’ sau ,,infantes proximi’’)nu răspundeau penal,în schimb cei care depășeau vârsta copilăriei erau asimilați cu vârstnicii și erau pedepsiți ca și aceștia.Severitatea față de infractorii nevârstnici se justifică prin afirmația că răutatea pe care au manifestat-o înlocuiește vârsta lor fragedă.(,,malitia supplet aetatem’’) .Însă era o concepție greșită,deoarece aceasta nu putea onduce decât la distrugerea fizică și psihică atânărului sau eșuarea lui definitivă în lumea crimei.

Chiar în dreptul modern ,în perioada de început a acestuia ,deși se considera că minoritatea infractorului reprezintă o scuză atenuantă,,minorul era privit ca un fel de delincvent liliputan,față de care se aplica o pedeapsă mai ușoară decât față de infractorul major,dar nu se observa nici o deosebire între criminalitatea vârstnicului și aceea minorului.

Abia către sfârșitul secolului trecut și începutulsecolului nostru odată cu dezvoltarea cercetărilor de criminologie și psihologie pedagogică,s-a impus treptat concluzia că adolescentul în general și adolescentul infractor reprezintă o realitate specifică,o personalitate în formare,cu un orizont psiho-moral propriu și că reacția de apărare socială față de conduita sa socialmente periculoasă trebuie să fie adecvată acestui specific pentru a fi eficace.

Ținând cont de psiho-criminogeneza conduitei antisociale a minorului,măsura de apărare socială ar trebui să vizeze mai puțin reeducarea făptuitorului și mai mult refacerea ,în condiții schimbate,a educației deficitare pe care a primit-o anterior.Nu pedepsele pot realiza o astfel de finalitate,ci măsurile educative care să asigure formarea morală normală a monorului.

Aceste măsuri nu s-au impus însă niciodată,și nici în mod complet.Fără să renunțe la pedepse,a fost creat un sistem sancționar mixt pentru infractorii minori.

2.7.2.CADRUL ȘI CONDIȚIILE DE APLICARE A SANCȚIUNILOR

PENTRU MINORI

Cu privire la minorii care răspund penal ,Codul penal prevede un sistem sancționar special,format din măsurile educative și pedepse,ambele categorii de sancțiuni având caracterul de sanțiuni de drept penal.

Acest sistem mixt coresounde specificului pe care trebuie să îl capete combaterea criminalității juvenile ,care impune recurgerea la alte mijloace de constrângere juridică decât cele destinate infractorilor adulți.

Pornind de la această concepție ,Codul penal a dat prioritate măsurilor educative ,prevazând în mod expres că pedeapsa se aplică ,,numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului’’.(art.99 alin.final).

Legiuitorul Codului penal de la 1968 a ainstituit pedepse a instituit pentru infractorii minori un sistem mixt de sancțiuni,alcătuit din măsuri educative și pedepse.Trăsătura caracteristică a acestui sistem este dată ,în principal ,de componența măsurilor educative ,sancțiuni de drept penal cu caracter preponderent educativ,destinate unor personalități în formare și susceptibile de influențare.Aceste sancțiuni sunt adecvate condițiilor fizice,psihice și umane care deosebesc pe infractorii minori de cei adulți.

Cadrul sancțiunilor pentru minorii infractori nu poate fi însă redus ,în concepția legiuitorului de la 1968,numai la măsuri educative.Pe lângă necesitatea unei reacții a societății prin pedepse față de minorii care săvârșsesc infracțiuni deosebit de grave și prezintă o periculozitate deosebită ,recurgerea la sancțiuni penale ,anume pedepse,se impune și din rațiuni practice.

Astfel,în cazul minorilor care ating vârsta majoratului până în momentul judecății sau a căror faptă a fost descoperită după majoratul infracorului,aplicarea măsurilor educative apare ca lipsită de sens.

Prevederea în lege a unor pedepse pentru infractorii minori are și un rol preventiv general,descurajând pe cei care ar fi tentați să săvârșească infracțiuni de tipul celor sancționate.

Pedepsele aplicabile minorilor se deosebesc de cele din dreptul comun nu atât prin natura lor,cât mai ales prin modul de aplicare și executare .Datorită acestor particularități ,pedepsele aplicabile minorilor alcătuiesc ,alături de măsurile educative ,un sistem sancționar special ,care funcționează alături de sistemul general,comun,aplicabil majorilor.Comparativ cu acesta din urmă,sistemul sancționar pentru minori apare -în mod cert -mai blând.De aceea,în mecanismul individulizării pedepselor,minoritatea constituie ,alături de tentativă,o cauză de diferențiere și o stare de atenuare a pedepsei.

Cadrul sancțiunilor este alcătuit pe de o parte, din măsurile educative,iar pe de altă parte,,din pedepse.Legea prevede 4 măsuri educative:

-mustrarea;

-liberatatea supravegheată;

-internarea într-un centru de reeducare;

-internarea într-un institut medical-educativ.

Ca pedepse aplicabile minorilor,legea prevede închisoarea și amenda , în limitele reduse la jumătate în raport cu cele aplicabile adulților.Nu se aplică minorilor detențiunea pe viață.De asemenea,nu se aplică minorilor pedepse complementare,iar condamnările pronunțate pentru infracțiunile săvârsite în timpul minorității nu atrag incapacități sau decăderi,o astfel de condamnare neputând constitui prim termen al recidivei.

Deoarece în cazul oricărei infracțiuni săvârșite de un minor trebuie să se aplice acestuia mai întâi fie o măsură educativă,fie o pedeapsă,instanța este obligată să aleagă care ,mai întâi,dintre cele două categorii este indicată a se aplica.

Abia după stabilirea sancțiunii aplicabile,se individualizează concret, aceasta, în raport cu datele concrete ale cauzei. Operațiunea de individualizare a sancțiunii infractorilor minori are un caracter complex, desfășurându-se în două etape prealabile,finalizate cu stabilirea pedepsei sau măsurii educative aplicabile și apoi în etapa obișnuită ,aceea a determinării concrete a pedepsei sau a măsurii aplicate.

În acest scop,legea stabilește anumite criterii speciale de individualizare pe care instanța de judecată este obligată să le folosească.Astfel,în dispoziția art.100 alin.1 Cod penal,se prevede că la alegerea sancțiunii se ține seama de gradul de pericol social al faptei săvârșite ,de starea fizică și de dezvoltarea intelectuală și morală a minorului,de comportarea lui,de condițiile în care a fost educat și în care a trăit,alături de alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului(vârsta concretă la care a săvârșit fapta,antecedente antisociale înainte/după împlinirea vârstei răspunderii penale,etc).

Pentru alegerea sancțunii aplicabile,instanța folosește și criteriile generale de individualizare prevăzute în art.72 Cod penal,în măsura în care nu sunt incluse în criteriile speciale.Legeaprevede că instața trebuie însă să recurgă la pedepse numai dacă apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.,subliniindu-se ,astfel,prin art.100 alin.2 Cod penal,caracterul excepțional al aplicării pedepsei față de infractorul minor,deoarece recurgerea la pedeapsa închisorii ,fără suficiente temeiuri pentru aceasta poate conduce la statornicirea comportamentului infracțional al unui tânăr.

În cazul în care instața a optat pentru o pedeapsă ,prioritate vor avea criteriile generale,deoarece cele speciale au fost deja valorificate prin alegerea pedepsei.

2.7.3.PEDEPSELE APLICABILE INFRACTORILOR MINORI

În art.109 din Codul penal se prevede că pedeapsele ce se pot aplica minorului sunt închisoarea sau amenda prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită.Limitele pedepselor se reduc la jumătate.În urma reducerii,în nici un caz minimul pedepsei nu va depăși 5 ani.

De obicei,minorilor li se aplică pedepse pentru infracțiuni grave(omor,tâlhărie,viol,etc) sau când se apropie de vârsta majoratului,situație în care măsurile educative nu ar avea rezultatul scontat,ci numai unul pur formal,fără efecte reale educative.

Închisoarea este singura pedeapsă privativă de libertate aplicabilă minorilor.Limitele sale sunt determinate prin derivație ,pornind de la limitele speciale prevăzute prin lege ,pentru infracțiunea săvârșită.

Potrivit art.109 alin.1 Cod penal limitele pedepasei se reduc la jumătate , iar minimul special nu poate depăși 5 ani.,niciodată.

Reducerea limitelor se poate face raportat nu numai la pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea în configurare tipică,dar și la aceea prevăzută de lege pentru variantele agravate,calificate sau atenuate ale infracțiunii respective.Când minorul a săvârșit o tentativă ,limitele pedepsei aplicabile,potrivit dispoziției art.21 alin.2 Cod penal,se vor stabili prin raportare la limitele pedepsei reduse la jumătate pe baza dispozițiilor art.109 alin.1 Cod penal .Se vor aplica ,deci,mai întâi,dispozițiile referitoare la minoritate ,pentru care se prevede un regim sancționar special,și apoi,cele privitoare la tentativă,aplicabile în condițiile sistemului special sancționator.

Dacă pentru infracțiunea săvârșită de minor legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață,se aplică minorului pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani.

Deoarece în majoritatea cazurilor pedeapsa detențiunii pe viață este prevăzută ca pedeapsă alternativă,întrucât pedeapsa cu moartea a fost înlocuită,instanța va trebui ,mai întâi ,să aleagă între aceste alternative ,pe baza criteriilor generale de individualizare și a dispoziției explicite din art.72 alin.2 Cod penal,pedeapsa care ar trebui aplicată minorului.În cazul în care instanța apreciază că ar fi aplicabilă pedeapsa detențiunii pe viață,în temeiul art.109 alin.2 Cod penal se va aplica minoruluipedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani.Când ,dimpotrivă,consideră aplicabilă pedepasa alternativă a închisorii ,instanța alică minorului această pedeapsă ,în limitele reduse la jumătate ,conform art.109 alin.1 Cod penal,fără ca minimul special al pedepsei să depășească 5 ani.

Odată stabilită pedeapsa aplicabilă minorului,operațiunea de individualizare a pedepsei continuă pornind de la limitele pedepsei astefel determinate,cauzele de agravare sau de atenuare a pedepsei producându-și efectele prevăzute de lege în raport cu aceste limite.

Condamnarea minorului la pedeapsa închisorii nu poate constitui prim termen al recidivei ,așa încât,în ipoteza în care minorul săvârșește din nou o infracțiune ,el nu devine recidivist,așadar nu i se poate agrava pedeapsa ca urmare a stării de recidivă. De asemenea,condamnările pronunțate pentru infracțiuni comise în timpul minorității nu atrag incapacități sau decăderi

Condamnarea anterioară reprezintă însă un antecedent penal ,de care trebuie să se țină seama la individualizarea pedepsei pentru infracțiunea care s-a repetat.Dacă minorul săvârșește un concurs de infracțiuni ,sunt incidente dispozițiile din art.34 Cod penal.Când pentru una dintre infracțiunile concurente s-a luat o măsură educativă ,iar pentru alta s-a aplicat o pedeapsă ,măsura educativă va fi revocată,deoarece minorul nu trebuie supus,concomitent ,la executarea pedepsei și la acțiunea unei măsuri educative .

Executarea pedepsei închisorii aplicate infractorului minor se face cu respectarea unor reguli speciale,raportate la caracteristicile psiho-fizice a acestuia.Condamnații minori execută pedeapsa separat de cei majori sau în locuri de deținere speciale.Potrivit dispozițiilor art.57 alin.3 Cod penal,minorilor condamnațiu li se asigură posibilitatea de a continua învățământul general obligatoriu și de a dobândi o pregătire profesională adecvată aptitudinilor lor.

Condamnații pentru infracțiuni săvârșite în timpul minorității pot fi liberați condiționat, după executarea unei fracțiuni de pedeapsă mai reduse decât în cazul majorilor.

Pe durata executării pedepsei,de la data când condamnatul a devenit major sau chiar de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare ,dacă el împlinise vârsta de 18 ani,este supus executării pedepselor accesoriiîn temeiul art.71 Cod penal.

Amenda este a doua pedeapsă principală aplicabilă minorilor infracori și se aplică în limitele prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită,redusă însă la jumătate.(art.109 alin.1Cod penal).

Oportunitatea acestei pedepse este reliefată în raport cu minorii care săvârșsesc o infracțiune în preajma majoratului,când,desigur ,eficiența unei măsuri educative este nulă,iar pedeapsa închisorii nu apare ca necesară.

CAPITOLUL III

FORME ȘI MODALITĂȚI DE INDIVIDUALIZARE

A PEDEPSEI

3.1. FORME ȘI MODALITĂȚI DE INDIVIDUALIZARE

A PEDEPSELOR

Pentru ca o pedeapsă concretă să își atingă scopul preventiv,ea trebuie astfel aleasă și dozată încât,prin fiecare dintre funcțiile sale,să realizeze un efect preventiv maxim.

Operațiunea prin care pedeapsa este adaptată nevoilor de apărare socială ,în raport cu gravitatea abstractă sau concretă a infracțiunii,cât și cu periculozitatea infractorului,poartă denumirea de individualizare a pedepsei.

Instituției individualizării pedepsei îi este consacrat capitolul V ,intitulat,,Individualizarea pedepselor’’ din titlul III al părții generale a Codului penal(art.72-89).

La aceste dispoziții se mai adaugă cele privind individualizarea pedepselor în cazul stărilor de agravare (concursul de infracțiuni,recidivă,infracțiune continuată),ori de atenuare(tentativă,minoritate) și care sunt prevăzute în cadrul reglementărilor respective.

Dispozițiile privind individualizarea pedepselor sunt aplicabile și celorlalte sancțiuni de drept penal,respectiv măsurilor educative și măsurilor de siguranță.

Individualizarea pedepselor este o operațiune complexă,care se realizează în diferite faze,de diferite organe,după diferite criterii.

În doctrina penală se face distincție între individualizarea ce se realizează în faza de elaborare a normelor juridice penale,în faza de aplicare a pedepsei și a celorlalte sancțiuni de drept penal și în faza de executare.

Corespunzător acestor faze se pot identifica trei forme de individualizare:legală,judiciară/judecătorească și administrativă.

Individualizarea legală a pedepselor reprezintă o materializare a principiilor legalității și individualizării pedepselor și se realizează de către legiuitor în procesul elaborării legii penale și se concretizează în :

-stabilirea cadrului general al pedepselor ,a naturii și limitelor generale ale fiecărei pedepse,în concordanță cu principiile stabilirii sancțiunilor penale;

-stabilirea pedepsei pentru fiecare infracțiune în funcție de gradul de pericol social generic al acesteia ,determinat la rândul său de importanța valorilor sociale ocrotite de legea penală și de gravitatea vătămării la care este supusă societatea.

-stabilirea cadrului și mijloacelor legale în care se vor realiza celelate forme de individualizare –judiciară sau administrativă(7)-prin prevederea efectelor pe care le au stările circumstanțele și de atenuare/agravare asupra limitelor pedepselor.

Individualizarea judiciară/judecătorească a pedepsei se realizează post delictum de către instața judecătorească și constă în adecvarea pedepsei la o anumită faptă concretă și la un infractor concret ,care trebuie reeducat.Această formă de individualizare se materializează prin aplicarea pedepsei concrte infracorului pentru fapta comisă,în funcție de pericolul social al faptei,de ericulozitatea infracorului,de împrejurările concrete atenuante sau agravante în care s-a ăvârșit acțiunea sau care caracterizează personalitatea infractorului.

Individualizarea judiciară a pedepsei se înscrie în coordonatele individualizării legale și spre deosebire de aceasta-care realizează numai prevenție generală-individualizarea judiciară mai realizează și prevenție specială,prin constrângerea și reeducarea pe care pedeapsa concretă le exercită asupra infractorului.

Individualizarea administrativă a pedepselor este denumită astfel după organele administrative care o realizează în faza de executare a pedepsei închisorii.Ea se poate concretiza nu numai în modificări ale regimului de executare,dar eventual și în reducerea duratei executării pe calea eliberării cndiționate sau a grațierii.

Individualizarea administrativă a pedepsei închisorii se realizează în cadrul creat de individualizarea legală și cea judiciară,în funcție de gravitatea pedepsei .

Cadrul de reglementare a individualizării administrative a pedepsei este prevăzută în Legea nr.23/1969 privind executarea pedepselor ,modificată prin Legea nr.8/1973.Dispozițiile de principiu,dezvoltate apoi în legea de executare a pedepselor ,se găsesc în Codul penal ,unde sunt prevăzute:

-scopul pedepsei-art.52,alin.2;

-regimul general de executare a pedepsei-art.56;

-regimul de deținere-art.57;

-regimul de muncă-art.58

și unde sunt prevăzute instituții care aparțin deopotrivă individualizării judiciare și administrative ,cum esteliberarea condiționată(art.59-61),ori executarea pedepsei într-o închisoare militară(art.62).

7-Costică Bulai – ,,Manual de drept penal.Partea generală’’,Editura All, București, 1997

3.2.INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A PEDEPSEI

3.2.1.CRITERII GENERALE DE INDIVIDUALIZARE

JUDICIARE A APLICĂRII PEDEPSEI

Individualizarea judiciară a pedepselor nu se poate realiza decât în baza , condițiile și în limitele stabilite de lege,individualizarea reprezentând o parte a activității de aplicare a legii penale.

Legea penală fixează coordonatele în cadrul cărora judecătorii efectuează operația de stabilire și aplicare a pedepsei concrete.Aceste coordonate formează cadrul legal al individualizării judiciare,care cupreinde cadrul general al pedepselor(principale,complementare și acceesorii),felulpedepselor prevăzute de lege pentru fiecare infracțiune și limitele speciale ale acestora ,precum și diferitle cauze de agravare sau de atenuare a pedepsei.

Exigențele impuse de principiul legalității nu se rezumă însă la cerința ca individualizarea pedepsei să se facă în limitele unui cadru legal.Este necessary ca și individualizarea judiciară să se realizeze prin folosirea unor mijloace și pe baza unor criterii de apreciere de asemenea determinate de lege.

Mijloacele de individualizare constau în acele posibilități acordate, prin lege ,judecătorilor de a stabili genul ,cuantumul și modul de executare a pedepsei.Astfel ,în cazul în care legea prevede pedepse alternative, judecătorii au posibilitatea de a fixa pe oricare dintre acestea,pot stabili cuantumul pedepsei principale între minimul și maximul special,să depășească maximul special în limitele sporurilorprevăzute de lege sau să reducă pedeapsa sub minimul special ,ca efect al constatării unor cazuri de agravare sau de atenuare a pedepsei.De asemenea,judecătorii pot,în cazurile și în condițiile stabilite de lege,să completeze acțiunea represivă a pedepsei principale prin aplicarea de pedepse complementare,având largi posibilități și în stabilirea modului de executare a pedepsei(la locul de muncă,într-o închisoare militară,suspendare condiționată a executării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere).

Alegerea mijloacelor de individualizare nu se face în mod arbitrar,judecătorii ffind obligați să respecte anumite criterii prevăzute de lege.Prin urmare,criteriile de individualizare sunt acele elemente după care instanța de judecată este obligată să se orienteze în activitatea de individualizare a pedepsei.

Față de individualizarea legală,care rămâne permanent la un cadru general,dincolo de voința legiuitorului,individualizarea judecătorească se realizează la cazul concret și ocupă un loc important în individualizare(8),iar prin pedeapsa aplicată infractorului se restabilește ordinea încălcată,se realizează constrângerea și reeducarea acestuia.

___________________________________________________________________

8- M.Basarab – ,,Drept penal.Parte generală’’ ,volumul II ,ediția a II-a,Editura Fundației ,,Chemarea’’ , Iași,,1997.

În stabilirea și aplicarea pedepsei ,instanța de judecată se va conduce după criteriile generale și obligatorii prevăzute în art.72 Cod penal.

În raport de sfera lor de incidență,criteriile de individualizare sunt generale și speciale.Criteriile generale sunt acelea care trebuiesc urmărite ,fără excepție ,la individualizarea oricărei pedepse,în timp ce criteriile speciale devin incidente doar în anumite cazuri prevăzute de lege (în legătură cu sancționarea minorilor-art.100,sau a partcipanților-art.27 Cod penal).

Criteriile generale de individualizare sunt:

*1.dispozițiile părții generale ale Codului penal,cu incidență în cauză dedusă judecății,pot privi :aplicarea în timp sau în spațiu a legii penale,forma consumată sau de tentativă în care s-a realizat infracțiunea,contribuția adusă la săvârșirea infracțiunii (autor sau participant)condițiile răspunderii penale,etc.

*2.limitele de pedeapsă fixată în partea specială care reprezintă, de regulă,cadrul în care se va stabili pedeapsa pentru infracțiunea comisă,fiind expresia gradului de pericol social abstract al unui gen de infracțiuni ,corespund și pericolului social concret al infracțiunii pentru care urmează să se stabilească pedeapsa.

*3.gradul de pericol social al faptei săvârșite ,reieșit din modul și mijloacele de săvârșire a faptei ,în funcție de importanța valorii sociale vătămate și de urmările produse sau care s-ar fi putut produce,etc.Gradul de pericol social concret poate fi influențat ,de exemplu,de atingerea adusă atât obiectului juridic principal,cât și a obiectului juridic adiacent,de optiunea făptuitorului pentru anumite acțiuni constitutive sau de semnificația cantitativă a rezultatului.

*4.persoana infractorului-este clar că o pedeapsă identică nu produce același efect asupra a două persoane diferite.Instanța trebuie să țină seama de elementele care caracterizează persoana infractorului,de mediul din care acesta provine și trăiește ,antecedente sau lipsa acestora,etc.Pedeapsa trebuie adaptată pentru a asigura constrângerea și reeducarea infractorului.

*5.împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală-se referă la două categorii de împrejurări:cele care influențează gradul de pericol social concret și periculozitatea infractorului,fără a putea determinarea coborârea pedepsei sub minimul special sau majorarea peste maximul special și cele pe care legiuitorul le-a inclus ca elemente esențiale în conținutul agravant al unor infracțiuni.

3.2.2.STĂRI ȘI CIRCUMSTANȚE ÎN CADRUL INDIVIDUALIZĂRII

JUDICIARE A APLICĂRII PEDEPSEI

În realizarea oricărei forme de individualizare a pedepsei ,dar cu deosebire în cadrul individualizării judiciare ,un rol important îl au stările,,situațiile sau împrejurările anterioare,concomitente sau subsecvente comiterii infracțiunii și care reliefează un grad mai ridicat ori mai scăzut de pericol social al faptei ori de periculozitate a infractorului.

În știința dreptului penal,aceste stări ,împrejurări,situații,sunt denumite cauze,care agravează sau atenuează răspunderea penală și pentru o bună cunoaștere ,sunt clasificate după diferite criterii:

***în funcție de efectul pe care îl produc asupra pedepsei se disting:

-cauze de agravare,

-cauze de atenuare;

***În cadrul cauzelor de agravare ori de atenuare a pedepsei se face distincție între stări și circumstanțe:

-stările sunt anumite entități,fapte,situații,cu semnificație în ce privește gradul de pericol social al faptei și de periculozitate a făpuitorului,care sunt reglementate în partea generală a codului penal ca instituții distincte ,cu efectele lor de atenuare ori de agravarea pedepsei.Sunt considerate stări de agravare :starea de recidivă,infracțiunea continuată,concursul de infracțiuni,iar stările de atenuare:tentativa și minoritatea făptuitorului.

-circumstanțele sunt situații ,însușiri ,calități ,alte date ale realității cu privire la faptă către ambianța ei ,ori de la făptuitor către biografia acestuia.

Delimitarea stărilor de circumstanțe a cauzelor de agravare și atenuare a pedepsei este importantă sub aspectul efectelor pe care le produc asupra pedepseiîn cazul unui concurs de stări și a unui concurs de circumstanțe.

Stările de agravare și de atenuare își produc efecte fiecare în parte asupra pedepsei ,acționând succesiv ,iar concursul de circumstanțe nu are același efect,producând doar o singură atenuare sau agravare,oricâte ar fi astfel de circumstanțe.

***după întinderea efectelor ,se disting:

-cauze generale-au influență pentru toate infracțiunile și sunt prevăzute în partea generală a Codului penal,sunt considerate cauze generale atât stările (concursul de infracțiuni,recidiva,infracțiunea continuată,tentativa),cât și circumstanțele prevăzute în partea generală a Codului penal(atenuante-art.73 Cod penal și agravante-art.75 Cod penal);

-cauze speciale-sunt determinate astfel pentru că au influență numai cu privire la o anumită infrațiune și sunt prevăzute în partea specială a Codului penal.

Sunt considerate cauze speciale de agravare:numărul victimelor,calitatea victimei,calitatea infractorului(militar,funcționar,etc) .

Sunt considerate cauze speciale de atenuare:înlesnirea arestării participanților la unele infracțiuni,retragerea mărturiei mincinoase,cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege,etc.

Această împărțire în cauze generale și speciale prezintă importanță pentru rezolvarea situațiilor în care aceeași împrejurare este prevăzută și ca o cuză generală și ca o cauză specială,caz în care va putea fi valorificată o singură dată , dându-i eficiență numai cauzei speciale (după regula că specialul derogă de la general).

***după modul de stabilire a circumstanțelor și după efectul pe care îl au asupra pedepsei ce urmează să fie stabilită de instanță,se disting:

-circumstanțe legale-sunt cele arătate de legiuitor și al căror caracter univoc ,agravant ori atenuant este obligatoriu pentru instanța judecătorească ori de câte ori astfel de circumstanțe apar în realitate .Sunt astfel de circumstanțe legale atenuante cele prevăzute în art.73 și circumstanțe agravante legale cele prevăzute la art.75 Cod penal.

-circumstanțe judiciare sunt acele împrejurări caracterizate ca atenuante ori agravante de instanța judecătorească care apreciază semnificația juridico-penală a acestora în context cu fapta săvârșită și cu făptuitorul.Reținerea unor astfel de împrejurări drept circumstanțe atenuante ori agravante este lăsată la aprecierea instanței judecătorești ,dar,odată reținute ,ele oobligă să le dea efectul agravant sau atenuant,după caz.

Delimitarea circumstanțelor în legale și judiciare este importantă pentru individualizarea corectă a pedepsei.

***după criteriul legăturii cu fapta ori cu făptuitorul ,circumstanțele se împart în :

-circumstanțe reale –sunt legate de faptă și influențează gradul de pericol social al acesteia;

-circumstanțe personale-sunt legate de perosana infractoruluiși îlcaracterizează sub raportul periculozității.

Împărțirea în circumstanțe reale și personale este importantă în stabilirea pedepsei pentru participanții la infracțiune ,fiind stabilită regula prin dispozițiile art.28 Cod penal,potrivit cărora circumstanțele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalți ,în timp ce circumstanțele privitaore la faptă se răsfrâng asupra participanților ,dar numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.

***în funcție de faptul că împrejurările erau sau nu cunoscute infractorului,se disting:

-circumstanțe cunoscute infractorului;

-circumstanțe necunoscute infractorului;

Această împărțire este importantă pentru aplicarea corectă a unor dispoziții din legea penală cu privire la circumstanțele agravante .Astfel,potrivit art.51 alin.2 Cod penal,nu constituie circumstanță agravantă imprejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârșirii infracțiunii,iar potrivit dispozițiilor art.28 alin.2 Cod penal,circumstanțele reale se răsfrâng asupra participanților numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut și le-au prevăzut.

Circumstanțele atenuante produc același efect ,indiferent de împrejurarea că au fost cunoscute sau nu de infractor.

***În literatura juridică, circumstanțele se mai clasifică după situarea lor în timp față de mimentul săvârșirii infracțiunii și pot fi:

-anterioare infracțiunii.;

-concomitente infracțiunii.;

-subsecvente infracțiunii.

Această împărțire are importanță în individualizarea pedepselor.

3.2.3.CIRCUMSTANȚE ATENUANTE

Sub denumirea de circumstanțe atenuante sunt desemnate stările , situațiile ,împrejurările ,calitățile ,întâmplările ori alte date ale realității ,anterioare,concomitente sau subsecvente săvârșirii unei infracțiuni ,ce au legătură cu fapta infracțională ori cu făptuitorul și care relevă un pericol social mai scăzut al faptei ori o periculozitate mai redusă a infractorului.

Circumstanțele atenuante sunt exterioare conținutului infracțiunii și au caracter accidental(întâmplător),în sensul că nu însoțesc orice faptă infracțională și nu privesc pe orice infractor.

Împărțirea circumstanțelor atenuante în circumstanțe legale și circumstanțe judiciare ,această împărțire este consacrată prin modul în care sunt reglementate.

Redactarea distinctă a circumstanțelor care constituie circumstanțe atenuante(art.73 Cod penal) și a celor care pot constitui circumstanțe atenuante legale(art.74 Cod penal),reflectă deosebirea pe care însuși legiuitorul o face între acestea:cele prevăzute la art.73 Cod penal fiind circumstanțe atenuante legale ,iar cele prevăzute la art.74 Cod penal,circumstanțe atenuante judiciare.

Prin dispozițiile art.73 Cod penal au fost prevăzute trei tipuri de circumstanțe atenuante legale:

a)depășirea limitelor legitimei apărări;

b)depășirea limitelor stării de necesitate;

c)provocarea.

Depășirea limitelor legitimei apărări (art.73 lit.a partea I)

Această circumstanță atenuantă legelă,cunoscută în doctrina penală ca ,,exces scuzabil’’,se deosebește de excesul justificat asimilat legitimei apărări prevăzute la art.44 alin.3 Cod penal,și care privește depășirea limitelor unei aărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care sa produs atacul,datorită tulburării sau temerii în care s-a aflat cel care face apărarea.

În cazul excesului scuzabil, fapta săvârșită cu depășirea limitelor legalei apărări,nu se datorează tulburării sau temerii în care se află cel care face apărarea ,iar fapta este infracțiune ,dar se consideră a fi săvârșită în circumstanță atenuantă .

Pentru existența circumstanței atenuante ,se cer a fi îndeplinite condițiile ca făptuitorul să se fi aflat ,la început,în legitimă apărare,să fi depășit limitele unei legitime apărări,iar această tulburare să nu se fi întemeiat pe tulburarea sau temerea acestuia.

Depățirea limitelor legitimei apărări este o circumstanță personală,care nu se răsfrânge asupra celorlalți participanți.

Depășirea limitelor stării de necesitate(art.73 lit.a)

Condițiile de existență a acestei circumstanțe atenuante legale se desprind din dispozițiile art.45 alin.3 Cod penal,și presupun că făptuitorul,în momentul săvârșirii faptei ,necesare pentru a salva de la un pericol iminent una din valorile sociale arătate în art.45 alin.2 Cod penal,și-a dat seama că pricinuiește urmări evident mai grave decât acelea care s-ar fi produs ,dacă pericolul nu era înlăturat.

Dacă făptuitorul ,în momentul săvârșirii faptei ,nu a conștientizat că prin fapta sa pricinuiește astfel de urmări,atunci fapta este săvârșită în stare de necesitate și nu are caracter penal.

În literatura juridică ,este reliefată importanța verificării condițiilor de existență a circumstanțelor atenuante ,a disproporției clare între urmările produse și care s-ar fi putut produce ,dacă pericolul nu era înlăturat,în funcție de care se stabilește și măsura în care pedeapsa urmează a fi redusă.

Depăsirea limitelor staării de necesitate este o circumstanță personală.

Provocarea

Conform art.73 lit.b) Cod penal,circumsatnța atenuantă a provocării există când infracțiunea s-a săvârșit sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emotii,determinată de o provocare din partea persoanei vătămate ,produsă prin violență,printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau adusă prin altă acțiune ilicită gravă.

Condițiile de existență ale provocării privesc:

-1.existența unei anumite activități de provocare din partea persoanei vătămate .Asemenea acte de provocare pot fi realizate prin:

-violență fizică (vătămări,loviri),ori prin violență psihică (amenințare);

-printr-o atingere gravă a demnității persoanei care se poate realiza prin insultă;

-prin alte acțiuni ilicite grave (surprinderea victimei în flagrantdelict de adulter,de exemplu).

-2.actul provocator al victimei să determine infractorului o puternică tulburare sau emoție,o surescitare nervoasă,care îi răpește acestuia posibilitatea de control asupra acțiunilor sale.

-3.-sub stăpânirea puternicei tulburări sau emții,infractorul să fi săvârșit fapta /infracțiunea.Starea de surescitare,de încordare nervoasă ,să existe în momentul săvârșirii infracțiunii,chiar dacă actul provocator a fost comis mai înainte de către persoana vătămată.

Este admisă în practică,pe bună dreptate,concepția potrivit căreia , starea de tulburare a infractorului poate să existe ,chiar dacă acesta nu a fost prezent la locul actului de provocare ,dar a luat cunoștință despre acesta imediat,ori a constatat imediat urmările actului de violență comis și care s-a îndreptat chiar împotriva altei persoane.

-4.infracțiunea să se îndrepte împotrva infractorului.

Dacă,din eroare,infractorul acționeză împotriva altei persoane, pe care o confundă cu provocatorul,va exista ,de asemenea,scuza provocării.

Îndeplinirea cumulativă a condițiilor provocării obligă instanța de judecată să rețină această circumstanță și să-i dea efectul cuvenit.

Prin dispozițiile art.74 Cod penal,care prevăd ce împrejurări pot reprezenta circumstanțe atenuante ,sunt enumerate exemplificativ circumstanțele atenuante judiciare.

Conduita bună a infractorului înainte de săvârșirea faptei (art.74 lit.a) Cod penal)-această circumstanță privește atitudinea și comportarea corectă a infractorului în familie ,societate,loc de muncă,înainte de săvârșirea infracțiunii.Conduita bună a infractorului privește și lipsa antecedentelor penale.

O astfel de circumstanță atenuantă nu are relevanța în prezența caizelr de agravare ,și care ar reliefa un grad de pericol social al faptei,prin urmările ei,ori de periculozitate sporită a infractorului prin modul și mijloacele folosite în săvârșirea infracțiunii.

Stăruința depusă de infractor pentru a înlătura rezltatul infracțiunii sau a repara paguba pricinuită(art.74 alin.1 lit.b) Cod penal)-această circumstanță se referă la atitudineainfractorului după comiterea faptei,prin care își manifestă căința activă pentru fapta comisă,căință care se materializează prin repararea pagubei produse,prin îngrijiri medicale ,restituirea bunurilor sustrase,etc.

Înlăturarea urmărilor infracțiunii reliefează o periculozitate mai scăzută,și,prin uramre,un tratament penal atenuant.

În doctrina penală se apreciază corect că o astfel de circumstanță este de reținut și în cazul desistării și împiedicării producerii rezultatului,dacă până în acest moment s-arealizat conținutul unei alte infracțiuni.

Atitudinea infractorului după săvârșirea infracțiunii rezultând din prezenatrea sa în fața autorităților,comportarea sinceră în cursul procesului,înlenirea descoperirii ori arestării participanților.(art.74alin.1lit.c) Cod penal).

O astfel de atitudine a infractorului reflectă un grad de periculozitate scăzut al acestuia și faptul că reeducarea lui se poate realiza și printr-o pedeapsă mai ușoară.

Prin dispozuțiile art.74 alin.2 Cod penal s-a prevăzut că împrejurările enumerate ,ce pot constitui circumstanțe atenuante ,au caracter exemplificativ,ceea ce presupune că instanța poate reține și alte fapte ca circumstanțe care atenuează gradul de pericolsocial al faptei și de periculozitate a infractorului.

,,În știința dreptului penal se apreciază că pot fi socotite circumstanțe atenuate judiciare :starea de beție accidentală incompletă a făptuitorului,despre care nu se menționează nimic în lege’’(9),,,starea de beție voluntară completă(art.49 alin.2 Cod penal) în care s-a aflat infractorul în comiterea infracțiunii’’(10).

3.2.4.CIRCUMSTANȚE AGRAVANTE

Circumstanțele agravante constau în stări ,situații,împrejurări,calități , alte date ale realității ,exterioare conținutului infracțiunii,anterioare,concomitente sau subsecvente săvârșirii infracțiunii ,care au legătură cu fapta infracțională ori cu infractorul ,și care reflectă un grad mai mare de pericol social al faptei,ori o periculozitate mai mare a infractorului.Ca și circumstanțele atenuante, și cele agravante au un caracter accidental.

Circumstanțele agravante își găsesc reglementarea în dispozițiile art.75 și art.77 Cod penal.

___________________________________________________________________

9- V.Dongoroz – ,,Explicații teoretice ale Codului penal român’’,parte generală,volumul II,Ed.Academiei,București,1969

10- Costică Bulai – ,,Manual de drept penal.Partea generală’’,Editura All, București, 1997

La fel ca și în cazul circumstanțelor atenuante ,În Codul penal nu sunt referiri exprese cu privire la împărțirea circumstanțelor agavante în legale și judiciare,dar ,în reglementarea dată de lege ,o astfel de împărțire se desprinde implicit.Astfel,prin expresia ,,următoarele împrejurări constitie circumstanțe agravante’’,folosită în art.75 alin.1 și în dspozițiile prevăzute la lit.a) –f) Cod penal,sunt desemnate limitativ circumstanțe agravante legale,iar prin art.75 alin.2 Cod penal,care lasă instanței judecătorești facultatea de a reține ca și circumstanțe agravante și alte împrejurări care imprimă faptei un caracter grav,sunt desemnate circumstanțe agravenate judiciare.

1.Circumstanțe agravante legale.

Potrivit dispozițiilor art.75 alin.1 Cod penal constituie circumstanțe agravante următoarele împrejurări:

a)săvârșirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună (art.75 alin.1lit.a)Cod penal)-participarea mai multor persoane la săvârșirea faptei imprimă acesteia un caracter grav,deoarece sporește îndrăzneala făptuitorilor,prin cooperarea acestora se asigură consumarea infracțiunii,ștergerea urmelor infracțiunii,scade rezistența victimei în apărarea valorilor sociale,etc.

Circumstanța agravantă este realizată indiferent dacă toate trei persoanele sunt prezente ori nu la locul faptei,indiferent de contribuția acestora la săvârșirea infracțiunii,și indiferent dacă toți răspund penal.

Circumstanța agravantă a participării mai multor persoane la săvârșirea infracțiunii este o circumstanță reală care se răsfrânge asupra participanților ,în măsura în care au cunoscut-o sau au prevăzut-o,fiind necesară dovedirea cunoașterii ori prevederii de către fiecare participant.

b) săvârșirea infracțiunii prin acte de cruzime ,prin violențe asupra membrilor familiei ori prin metode sau mijloace care prezintă pericol public.(art.75 alin.1 lit.b)Cod penal).

Au fost grupate în aceeași dispoziție trei împrejurări distincte care constituie circumstanțe agravante .

-săvârșirea infracțiunii prin cruzime ,care presupune o ferocitate din partea infractorului,o sălbăticie în comiterea infracțiunii de omor.Cruzimea poate fi manifestată și față de animale ,în cazul infracțiunii de distrugere.

Săvârșirea infracțiunii prin cruzime este prevăzută și ca element circumstanțial al omorului deosebit de grav(art.176 alin.1 lit a) Cod penal),caz în care se va valorifica numai ca element circumstanțial.

– săvârșirea infracțiunii prin violențe asupra membrilor familiei –această împrejurare de agravare a fost introdusă în dispoziția din art.75 alin.1 lit.b)Cod penal prin Legea nr.197/15 nov.2000,ca modalitatea circumstanței agravante ,alături de săvârșirea infracțiunii prin acte de cruzime sau mijloace care reprezintă pericol public.

Agravanta se aplică în cazul oricărei infracțiuni de violență săvârșite asupra unui membru de familie ,cu excepția celor în conținutul cărora este prevăzută ca element circumstanțial de agravare a infracțiunii(art.180 alin.1 și alin.2,art.181 alin.1 Cod penal).Agravanta generală este aplicabilă în cazul infracțiunilor de vătămare corporală gravă (art.182Cod penal) sau de loviri sau vătămări cuzatoare de moarte.

-săvârșirea faptei prin metode sau mijloace care prezintă pericol public-metodele sau mijloacele care prezintă pericol public sunt cele prin care se pun în primejdie viața mai multor persoane(de exemplu:prin otrăvirea apei ori a alimentelor care sunt servite de mai multe persoane) ori distrugerea bunurilor se realizează prin incendiere ,prin provocarea de explozii,etc.

Folosirea acestor metode și mijloace arată periculozitatea deosebită a infractorului.

Dacă o astfel de împrejurare este prevăzută și ca element circumstanțial al unei infracțiuni calificate,nu se va valorifica decât ca element circumstanțial.

Împrejurarea prevăzută la art.75 alin.1 lit.b)Cod penal este o circumstanță agravantă reală ,și,deci,se va răsfrânge asupra participanților numai în măsura în care aceștia au cunoscut-o sau au prevăzut-o.

-savârșirea infracțiunii de către un infractor major,dacă aceasta afost săvârșită împreună cu un minor(art.75 alin.1 lit.c)Cod penal). Atragerea pe calea infracțională a unui minor reprezintă o împrejurare agravantă pentru major,care s-a folosit de lipsa de experiență a acestuia.

Reținerea acestei circumstanțe agravante este determinată de cunoșterea de către major a situației că,la comiterea infracțiunii,cooperează cu un minor.Eroarea cu privire la vârsta minorului,pe care îl credea major,înlătură caracterul agravant.

Această agravantă este o circumstnță reală și se rasfrânge asupra tuturor participanților majori care au cunoscut împrejurarea că la săvârșirea infracțiunii au colaborat cu un minor.

-săvârșirea infracțiunii din motive josnice(art.75 alin.1 lit.d) Cod penal)-prin denumirea generică de ,,motive josnice’’ sunt definite acele porniri interioare contrare moralei ca :răzbunarea ,setea de îmbogățire pe căi ilicite ,etc.

Această circumstanță este personală și nu se răsfrânge asupra participanților.

– săvârșirea infracțiunii în stare de beție anume provocată în vederea săvârșirii faptei(art.75 alin.1 lit.e)Cod penal).-beția premeditată este o circumstanță agravantă ,care refelctă o periculozitate mai mare a făptuitorului care se pregătește pentru comiterea infracțiunii,provocându-și această stare pentru a avea mai mult curaj ori pentru a o invoca în nstanță ca imprejurare atenuantă.Acest tip de beție este o premeditarea săvârșirii infracțiunii.Când premediatrea este reținută ca element circumstanțial al infracțiunii calificate ,se va reține doar aceasta ,nu și beția preordinată.

Beția preordinată este o circumstanță personală care se poate converti,ca și premeditarea ,în circumstanță reală,având efectele unei astfel de circumstanțe.

– săvârșirea infracțiunii de către o persoană care a profitat de situația prilejuită de o calamitate(art.75 alin.1lit.f) Cod penal).-periculozitatea infractorului este mai mare atunci când el comite infracțiunea profitând de starea de tulburare produsă de o calamitate ,când oamenii se află într-o situație critică,ori sunt procupați de salvarea semenilor lor și mai puțin de paza bunurilor.

Săvârșirea infracțiunii profitând de situația prilejuită de o calamitate este prevăzută și ca element circumstanțial al furtului calificat (art.209 alin.1 lit.f) Cod penal),caz în care se va valorifica doar ca element circumstanțial.

2.Circumstanțe agravante judiciare.

Spre deosebire de circumstanțele atenuante judiciare care erau prezente exemplificativ în Codul penal,circumstanțele agravante judiciare sunt constatate de instanța de judecată,aceasta având facultatea de a aprecia că unele împrejurări anterioare,concomitente ori subsecvente săvârșirii infracțiunii imprimă faptei un caracter grav(art.75 alin.2 Cod penal).

Sunt considerate în doctrina penală ca fiind circumstanțe agravante judiciare:împrejurarea că infractorul se găsea în stare de beție în momentul săvârșirii infracțiunii de purtare abuzivă,sustragerea de bunuri în timpul efectuării serviciului de pază.

Instanța poate reține ca circumstanțe agravante împrejurări ce privesc modul de săvârșire a infracțiunii,mijloace folosite.

3.2.5.EFECTELE CIRCUMSTANȚELOR

ATENUANTE ȘI AGRAVANTE

Efectele circumstanțelor atenuante sunt determinate prin dispozițiile art.76 Cod penal,și sunt aceleași,indiferent dacă acestea sunt legale sau judecătorești.

Circumstanțele atenuante constatate au ca efect atenuarea obligatorie a pedepsei,atenuare ce poate consta într-o reducere sau schimbare a pedepselor prevăzute de lege pentru infracțiunea comisă.

Potrivit dispozițiilor art.76 Cod penal ,în cazul circumstanțelor atenuante ,pedeapsa principală se reduce ori se schimbă.Reducerea sau schimbarea are loc în funcție de pedeapsa prevăzută de lege ,pentru infracțunea săvârșită ,raportată la minimul special al acesteia.

În cazul circumstanțelor atenuante,pedeapsa prevăzută de lege se reduce sub minimul special,dar nu mai jos de limitele pe care legiuitorul le stabilește în raport cu minimul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea comisă.Astfel:

*când minimul special al pedepsei închisorii este de 10 ani sau mai mare ,pedeapsa se coboară sub minimul special,dar nu mai jos de 3 ani;

*când minimul special al pedepsei închisorii este de 5 ani sau mai mare , pedeapsa se coboară sub minimul special,dar nu mai jos de 1 an;

* când minimul special al pedepsei închisorii este de 3 ani sau mai mare ,predeapsa se coboară sub minimul special,dar nu mai jos de 3 luni;

* când minimul special al pedepsei închisorii este de 1 an sau mai mare ,pedeapsa se coboară sub acest minim ,până la minimul general(art.76 alin.1 lit.a)-d) Cod penal).

În aceste cazuri,când ,ca efect al circumstanțelor atenuante ,se coboară pedeapsa sub minimul special,are loc o schimbare a limitelor speciale de pedeapsă pentru infracțiune comisă,în sensul că maximul special va fi inferior minimului special prevăzut de lege pentru infracțiunea comisă,chiar și cu o zi,iar minimul pedepsei special devine minimul până la care pedeapsa poate fi coborâtă.

Pedeapsa se reduce sub minimul special ori poate fi înlocuită cu amenda ,când minimul prevăzut de lege pentru infracțiunea comisă este între 3 luni și 1 an,(art.76 alin.1 lit.e) partea I,Cod penal).Când se reduce,pedeapsa închisorii poate fi coborâtă până la minimul general (15 zile),iar când este înlocuită cu pedeapsa amenzii,aceasta nu poate fi mai mică de 250 lei.

Dacă pedeapsa prevăzută de lege are minimul sub trei luni închisoare și sunt reținute circumstanțe atenuante ,pedeapsa se înlocuiește cu amenda,care nu poate fi mai mică de 200 lei.(art.76 alin.1 lit.E) partea a IIa ,Cod penal)

Când pedeapsa prevăzută de lege este doar amenda și sunt reținute circumstanțe atenuante ,aceasta se reduce sub minimul ei special,până la 150 lei , dacă minimul special prevăzut de lege este de 500 lei sau mai mare ,ori până la minimul general ,când minimul special este sub 500 lei(art.76 alin.1 lit.f) Cod penal).

Efectele circumstanțelor atenuante nu sunt aceleași ,în cazul infracțiunilor grave,ci mai restrânse.Astfel,în cazul infracțiunilor contra siguranței statului,al infracțiunilor contra păcii și omenirii,al infracțiunilor de omor ,al infracțiunilor săvârșite cu intenție care au avut ca urmare moartea unei persoane,sau al infracțiunilor prin care s-au produs consecințe deosebit de grave,potrivit art.76 alin.2 Cod penal ,dacă se constată că există circumstanțe atenuante ,pedeapsa închisorii pota efi redusă cel mult până la o treime din minimul special.

Constatarea și reținerea în favoarea infractorului a mai multor circumstanțe atenuante nu are ca efect o pluritate de atenuări,dar poate influența măsura până la care se poate reduce pedeapsa .

Pedeapsa cu detențiunea pe viață prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită ,în prezența circumstanțelor atenuante ,se înlocuiește cu îmnchisoare de la 10 la 25 de ani(art.77 Cod penal).

Circumstanțele atenuante produc efecte și asupra pedepselor complementare ,determinând înlăturarea aplicării acestora ,ca în cazul interzicerii unor drepturi(art.76 alin.3 Cod penal).

Înlăturarea ori înlocuirea pedepselor complementare ca efect al circumstanțelor atenuante se pune numai în legătură cu cazurile în care aplicarea acestora este obligatorie,nu și în cazurile în care aplicarea este facultativă,când neaplicarea pedepselor complementare se poate datora și altor cauze decât circumstanțelor atenuante.

Prin dispozițiile art.78 alin.1 Cod penal,s-a consacrat principiul agravării facultaive a pedepsei ,n cazul constatării circumstanțelor agravante ,atât legale,cât și judecătorești.

În prezența circumstanțelor agravante ,se aplică o pedeapsă către maximul principal,iar dacă acesta este neîndestulător,în cazul pedepsei închisorii se poate aplica un spor de până la 5 ani,care nu poate depăși 1/3 din acest maxim,iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult o jumătate din maximul special.

3.2.6.STĂRILE DE ATENUARE ȘI AGRAVARE A PEDEPSELOR

Stările de atenuare sunt,așadar,anumite entități ,fapte ,situații cu seminficație în ceea ce privește gradul de pericol social al faptei și de periculozitate a infractorului ,prevăzute în partea generală a Codului penal și ale căror efecte atenuante sunt prevăzute de lege.

Sunt considerate stări de atenuare:tentativa și minoritatea infractorului.

-tentativa-prin dispozițiile art.21 Cod penal ,pentru sancționarea tentativei ,Codul penal român a adoptat sistemul diversificării pedepsei în raport cu infracțiunea comisă.Astfel,tentativa este pedepsită cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului special și jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracțiunea respectivă ,fără ca minimul special să fie mai mic decât minimul general al speciei de pedeapsă respective .În cazul în care pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață ,se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani.

-minoritatea făptuitorului-când instanța a optat pentru aplicarea unei pedepse ,aceasta va avea limitele cuprinse între jumătatea minimului special și jumătatea maximului special prevăzute de lege pentru infracțiunea comisă de un infractor major.

În urma reducerii,minimul pedepsei nu va depăși 5 ani(art.109 alin.1 Cod penal),dar nu va putea fi mai mic decât minimul general.

Când legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață ,se aplică minorului închisoarea de la 5 la 25 de ani(art.109 alin.2 Cod penal).

Stările de agravare sunt anumite entități ,fapte ,situații cu seminficație în ceea ce privește gradul de pericol social al faptei și de periculozitate a făptuitorului, ale căror efecte agravante sunt prevăzute de lege.

Sunt considerate stări de agravare a pedepselor în Codul penal român: concursul de infracțiuni,recidiva,infracțiunea continuată.

3.2.7.CONCURSUL ÎNTRE CAUZELE DE AGRAVARE ȘI DE

ATENUARE A PEDEPSEI

Preocuparea legiuitorului de a stabili cadrul legal de aplicare a pedepsei se manifestă nu numai prin prevederea efectelor ce le au asupra pedepsei cauzele de atenuare ori cauzele de agravare ,ci și atunci când în aceeași cauză sunt concurente cauze de atenuare și de agravare.

Prin dispozițiile art.80 alin.1 Cod penal,s-a prevăzut ordinea în care li se dă eficiență cauzelor de agravare și de atenuare ,când acestea sunt concurente în aceeași cauză.Astfel,se va da mai întâi,eficiență cauzelor de agravare,apoi celor de atenuare,după care se va da eficiență stării de recidivă ,dacă este incidentă în cauza respectivă.

Circumstanțele care vin în concurs cu privire la aceeași faptă și același făptuitor ,la care face referire art.80 alin.1 Cod penal,sunt generale,adică exterioare conținutului agravant al infracțiunii.Când astfel de circumstanțe sunt prevăzute și în conținutul agravat ori atenuat al infracțiunii,reflectând gradul de pericol social al faptei și de periculozitate a infractorului,vor avea eficiență determinată prin norma de incriminare și nu vor intra în concurs cu eventualele circumstanțe atenuante ori agravante incidente în aceeași cauză.

Ordinea de aplicare a circumstanțelor,stabilită prin dispozițiile art.80 alin.1 Cod penal,pune în evidență faptul ca individualizarea pedepsei se realizează mai întâi în funcție de gradul de pericol social concret al faptei și de periculozitate a făptuitorului,în funcție de circumstnțele legate de faptă și de făptuitor,și numai după aceea se dă eficiență stării de recidivă ,împrejurarea independentă de fapta care se judecă,dar care ,desigur,influențează ,prin intermediul infracorului,gradul de pericol social al faptei.

Întrucât efectele circumstanțelor agravante și atenuante sunt contrare , s-a prevăzut în art.80 alin.2 Cod penal,că,în caz de concurs între acestea ,coborârea pedepsei sub minimul special nu mai este obligatorie ,lăsându-se la aprecierea instanței stabilirea cuantumului pedespei în cadrul limitelor speciale prevăzute de lege.Ca efect al circumstanțelor atenuante ,reducerea pedepsei sub minimul special este obligatorie ,iar o astfel de soluție ar anihila efectele circumstanțlor agravante.

Coborârea pedepsei sub minimul special nu este obligatorie nici când în concurs se află circumstanțe atenuante cu starea de recidivă.S-a apreciat corect în doctrina penală ,coborârea pedepsei sub minimul special nu este obligatorie în caz de concurs între circumstanțele atenuante și stările de agravare (concursul de infracțiuni,pluralitatea intermediară,infracțiunea continuată),pentru aceleași rațiuni care au determinat prevederile din art. 80 alin.2 Cod penal.

Dacă într-o cauză sunt aplicabile succesiv cauze de agravare și cauze de atenuare,instanța nu trebuie să fixeze câte o pedeapsă concretă ca efect al fiecărei stări ,luată în considerare succesiv,ci să stabilească o pedeapsă care să reflecte luarea în considerare a stărilor și circumstanțelor de agravare și de atenuare, pe care le-a constatat și reținut în cauza respectivă.

CAPITOLUL IV

INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A

EXECUTĂRII PEDEPSELOR

4.1.ASPECTE INTRODUCTIVE

Instanța de judecată sesizată cu privire la judecarea inculpatului pentru săvârșirea unei infracțiuni ,ținând seama de criteriile generale de individualizarea pedepselor prevăzute în art.72 Cod penal,cât și de stările și circumstanțele în care a fost comisă fapta,va stabili și aplica pedeapsa care urmează a fi executată de condamnat.

Pedeapsa aplicată de instanță urmează a fi executată potrivit naturii sale :închisoarea într-un loc de reținere ,iar amenda prin plata sumei de bani în contul statului ,la o unitate bancară.

Instanța de judecată se poate opri în acest moment al aplicării pedepsei ,dacă apreciază că scopurile și funcțiile acesteia vor fi realizate prin regimul de executare,potrivit naturii pedepsei principale aplicate.Prin lege însă s-a prevăzut posibilitatea pentru instanța de judecată de a se ocupa și de modul în care urmează să fie executată pedeapsa ,deci să individualizeze executarea pedepsei.

Instanța de judecată poate să dispună motivat ca pedeapsa să se execute în alt mod decât cel care este propriu naturii acesteia,prin executarea închisorii la locul de muncă ori într-o închisoare militară,sau se poate chiar dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei ori suspendarea executării sub supraveghere.

Sunt considerate măsuri de individualizare judiciară a executării pedepselor și eliberarea condiționată ca și înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea ,măsuri ce intervin după executarea în parte a pedepsei închisorii,și respectiv,dacă plata amenzii nu se face cu rea-credință.

4.2.SUSPENDAREA CONDIȚIONATĂ A

EXECUTĂRII PEDEPSEI

Suspendarea condiționată a executării pedepsei este o măsură de individualizare a executării pedepsei.Ea se dispune de instanța de judecată prin hotarârea de condamnare și constă în suspendarea pe o anumită durată și în anumite condiții a executării pedepsei pronunțate.

Prin dispunerea acestei măsuri ,instanța de judecată apreiază că reeducarea infractorului poate avea loc și fără executarea pedepsei ,prin stimularea eforturilor de autoeducare ale acestuia,dovedită aprin buna conduită în termenul de încercare.Totodată,se evită neajunsurile pe care le atrage după sine privațiunea de liberatate prin izolarea infractorului de familie ,precum și contagiunea criminală care există în locurile de deținere.trebuie subliniat că se evită și cheltuielile pe care le presupune executarea pedepsei într-un loc de deținere.

Există o serie de condiții de acordare a suspendării cu privire la pedeapsa aplicată și natura infracțiunii.

Suspendarea condiționată a executării pedepsei se poate dispune dacă pedeapsa aplicată pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de cel mult 3 ani sau amendă.

Când infractorul a comis mai multe infracțiuni în concurs, suspendarea condiționată a executării pedepsei se poate dispune numai dacă pedeapsa aplicată pentru concurs este închisoarea de cel mult 2 ani.

Dacă pentru concursul de infracțiuni s-a aplicat pedeapsa cu amenda ca pedeapsă rezultantă ,atunci limitele amenzii nu interesează,adică se poate dispune suspendarea condiționată a executării ,indiferent de cuantumul amenzii aplicate.

O altă condiție privește natura infracțiunilor săvârșite infracțiuni care să nu facă parte dintre cele prevăzute prin dispozițiile art.81 alin.3 Cod penal,astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de Urgență a Guvenului nr.207 /15 noiembrie 2000,publicată în Monitorul Oficial al României ,Partea I ,nr.594 din 22 noiembrie 2000,și anume:,,infracțiuni intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani,precum și în cazul infracțiunilor de vătămare corporală gravă ,viol,tortură,-infracțiuni pentru care nu se poate dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei’’.Așadar,în cazul infracțiunilor enumerate mai sus,nu se poate aplica suspendarea condiționată a executării pedepsei,chiar dacă pedeapsa aplicată ar fi de până la 3 ani închisoare ,ori de până la 2 ani închisoare în caz de concurs de infracțiuni.

Legea continuă să prevadă ,formal,și obligativitatea reparării integrale a prejudiciului cauzat până la ponunțarea hotărârii.(art.81 alin.4 Cod penal).

În legătură cu dispozițiile art.81 alin.4 Cod penal,Curtea Constituțională ,prin Decizia nr.463 din 13 noiembrie 1997,a decis că acestea sunt neconstituționale ,întrucât ,,condiționează’’luarea unei măsuri de politică penală,cu grave consecințe,cum este suspendarea condiționată a executării pedepsei ,de soluționare a unei probleme de drept extrapenal,ceează un regim de discriminare între cetățeni și vine în contradicție cu prevederile art.4 alin.2 și art.16 din Constituție.Accesul inculpatului la unele măsuri de protecție penală neprivative de libertate ,la care este îndreptățit ,din punct de vedere al dreptului penal și al politicii penale ,nu-i poate fi interzis ,pe crietrii care nu țin de justiția penală,cum ar fi acoperirea integrală a prejudiciului.Această regelementare legală detrmină ,așadar,o discriminare pe criteriul averii.

Pe lângă discriminarea pe principiul averii, pe care o creează dispoziția legală (art.81 alin.4 Cod penal) ,constrângerea inculpatului de a repara un prejudiciu pe care nu l-a produs ori nu l-a produs în măsura pretinsă de persoana vătămată,ca preț al accesului la o măsură de politică penală la care ste îndreptățit ,este contrară și principiului consacrat în Constituție și în convenții internaționale ,și anume ,dreptul la un proces echitabil care să îi asigure posibilitatea de a dovedi în mod exact întinderea drepturilor și obligațiilor în cazul conflictului adus în justiție.

Fiind constatate ca neconstituționale ,dispozițiile art.81 alin.4 Cod penal și-au încetat activitatea ,deși formal nu au fost abrogate.

O condiție care se degajă din dispozițiile art.81 alin.1 lit.b) Cod penal , privește pe infractor ,care pentru a putea fi condamnat cu suspendarea condiționată a executării pedepsei ,trebuie ca anterior să nu mai fi fost condamnat la pedepsa închisorii mai mare de 6 luni.

Dacă infractorul a fost mai condamnat la pedepsa amenzii ,o astfel de condamnare nu se ia în considerare ,și,deci,i se poate suspenda condiționat pedeapsa.

Dacă infractorul a fost mai condamnat la pedepsa închisorii mai mare de 6 luni,dar aceasta face parte din cazurile prevăzute de art.38 Cod penal,o astfel de condamnare nu constituie un impediment pentru aplicarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

Condamnările prevăzute în art.38 Cod penal de care nu se ține seama în aplicarea suspendării condiționate a executării pedepsei ,sunt:

-condamnările pentru infracțiunile săvârșite în timpul minorității;

– condamnările pentru infracțiunile săvârșite din culpă;

– condamnările pentru infracțiuni administiate;

– condamnările pentru fapte care nu sunt prevăzute ca infracțiuni de legea penală;

– condamnările pentru care a intervenit reabilitarea;

– condamnările pentru care s-a împlinit termenul de reabilitare;

O condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni ,pronunțată anterior și care nu intră în vreunul dintre cazurile prevăzute în art.38 Cod penal,exclude posibilitatea suspendării executării pedepsei.

Convingerea instanței că scopul pedepsei poate fi atins fără executarea acesteia este o condiție legală prevăzută explicit în art.81 ali.c) Cod penal și se formează din aprecierea de ansamblu a faptei săvârșite,a imprejurărilor în care ea s-a săvârșit ,a perosnalității infractorului.

În formarea convingerii,instanța are în vedere întreaga conduită a condamnatului înainte de comiterea infracțiunii,după comiterea ei,în timpul judecății,etc.

Desigur că formarea convingerii că infractorul se poate reeduca și fără executarea pedepsei,nu poate avea loc în alte coordonate decât cele privind gravitatea faptei aplicate și condițiile prevăzute expres de dispozițiile art.81 lit.a) și b) Cod penal,dar implică în mod necesar luarea în considerare și a altor aspecte ce privesc personalitatea infractorului.

Îndeplinirea condițiilor prevăzute în art.81 lit.a) și b) Cod penal nu creează pentru condamnat ,,un drept’’ la suspendarea condiționată a executării pedepsei ,ci doar o ,,vocație’’ a acestuia,deoarece dea de-a treia condiție prevăzută de art.81 lit.c) lasă la aprecierea instanței o astfel de măsură de individualizare a executării pedepsei.

Suspendarea condiționată a executării pedepsei se dispune la cererea condamnatului sau din oficiu și numai motivat(art.81alin.ultim,Cod penal).Omisiunea instanței de a motiva suspendarea nu constituie motiv de netemeinicie a hotărârii,dacă din actele dosarului rezultă condițiile prevăzute de art.81 Cod penal.

Suspendarea condiționată a executării pedepsei poate fi acordată și în cazul în care pedeapsa este grațiată,după cum s-a decis în practica judiciară.

Termenul de încercare al suspendării condiționate a executării pedepsei reprezintă durata de timp în care executarea pedepsei este suspendată și în care condamnatul are posibilitatea să probeze că s-a reeducat,că scopul pedepsei a fost atins și fără executarea acesteia.Acest termen de încercare este compus din durata pedepsei închisorii la care se adaugă un termen fix de 2 ani,iar dacă pedeapsa este amenda ,termenul de încercare este de 1 an.(art.82 Cod penal).

În cazul suspendării condiționate a executării pedepsei aplicate minorului,termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii ,la care se adaugă o perioadă de la 6 luni la 2 ani ,fixată de instanță(art.110alin.1Cod penal).Dacă pedeapsa aplicată minorului este amenda,termenul de încercare este de 6 luni.

Prin urmare,cel mai lung termen de încercare este de 5 ani,când pedeapsa suspendată condiționat este închisoarea de 3 ani,iar termenul de ncercare cel mai scurt este de 1 an,când suspendarea condiționată a executării pedepsei privește pedeapsa amenzii(art.82 alin.3 Cod penal) pentru condamnatul major.

Pentru condamnatul minor,cel mai scurt termen de încercare este de 6 luni,când executarea pedepsei suspendată condiționat este amenda.(art.110 alin.1Cod penal).

Este posibil ca durata pedepsei aplicate să fie redusă ca urmare a unei grațieri.Această reducere operează și asupra termenului de încercare,care va fi redus corespunzător.Dacă o grațiere a fost totală,termenul de încercare este de 2 ani,chiar și atunci când grațierea este condiționată.

Deducerea arestării preventive din durata pedepsei aplicate de instanța judecătorească nu împietează asupra termenului de încercare ,acesta fiind format din durata pedepsei aplicate de instanță ,la care se va adăuga termenul fix de 2 ani.

Acordarea suspendării condiționate a eecutării pedepsei produce două feluri de efecte:immediate-care sunt și provizorii-și ulterioare,care sunt definitive.

Efectele imediate constau în aceea că pedeapsa principală complementară și accesorie nu se mai pune în executare ,iar condamnatul are obligația de anu săvârși o nouă infracțiune.

Pe timpul termenului de încercare condamnatul trebuie să aibă o comportare bună,să-și achite obligațiile civile stabilite prin hotarârea de condamnare.În cazul condamnatului minor față de care s-a dispus suspendarea executării pedepsei,se poate dispune încredințarea supravegherii minorului unei persoane sau instituții din cele arătate de Codul penal la art.103,cu obligațiile prevăzute,măsură care nu poate dura numai până la împlinirea vârstei de 18 ani.

Suspendarea condiționată a executării pedepsei nu atrage suspendarea executării măsurilor de siguranță și a obligațiilor civile prevăzute în hotărârea de condamnare .

Efectele definitive au loc la expirarea termenului de încercare și constau în aceea că obligația condamnatului de a executa pedeapsa încetează definitiv și el este reabilitat de drept.Astfel ,potrivit art.86 din Codul penal,în cazul în care cel condamnat nu a săvârșit din nou o infracțiune pe durata termenului de încercare și nici nu s-a pronunțat revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei în baza art.83 și 84 ,el este reabilitat de drept.

În art.83 și 84 Cod penal se prevede posibilitatea revocării suspendării condiționate a executării pedepsei dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârșit din nou o infracțiune pentru care s-a pronunțat o condamnare definitivă sau nu a îndeplinit obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare.

*Revocarea în cazul săvârșirii unei infracțiuni

Dacă în cursul termenului de incercare ,conform art.83 cod penal, cel condamnat a săvârșit din nou o infracțiune ,pentru care s-a pronunțat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen ,instanța revocă suspendarea condiționată ,dispunând executarea în întregime a pedepsei,care nu se contopește cu pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune.

Revocarea suspendării pedepsei nu are loc,însă,dacă infracțiunea săvârșită ulterior a fost descoperită după expirarea termenului de încercare.

Dacă infracțiunea ulterioară este săvârșită din culpă,se poate aplica suspendarea condiționată a executării pedepsei ,chiar dacă infractorul a fost condamnat anterior cu suspendarea condiționată a executării pedepsei.În acest caz,nu mai are loc revocarea primei suspendări.

La stabilirea pedepsei pentru infracțiunea săvârșită după rămânerea definitivă a hotărârii de suspendare nu se mai aplică sporul prevăzut de lege pentru recidivă.

Din aceste prevederi legale rezultă că în acest caz revocarea este obligatorie și se dispune în următoarele condiții:

-condamnatul să comită o nouă infracțiune în termenul de încercare ;

-infracțiunea să fie săvârșită cu intenție;

-infracțiunea să fie descoperită în termenul de încercare,chiar dacă infractorul este descoperit după acest termen;

-să se pronunțe o condamnare definitivă pentru infracțiunea comisă în termenul de încercare.

După revocarea suspendării,instanța de judecată dispune executarea pedepsei suspendate condiționat ,dar și a pedepsei pronunțate pentru noua infracțiune ,care nu se contopesc.Deci,când se revocă suspendarea ,pedeapsa anterioară se execută în întregime alături de pedeapsa pentru noua infracțiune ,operând un umul aritmetic.

Revocarea este facultativă dacă noua infracțiune este comisă din culpă, situație în care instanța poate aplica o pedeapsă cu suspendare condiționată a executării și pentru această infracțiune.

Sporul prevăzut de lege pentru recidivă nu se mai aplică ,deoarece cumulul aritmetic al pedepselor este suficient pentru constrângerea și reeducarea infracorului.

*Revocarea în cazul neexecutării obligațiilor civile

Potrivit art.84 Cod penal ,modificat prin Legea 278/2006 ,dacă până la expirarea termenului de încercare condamnatul nu a îndeplinit obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare ,instanța dispune revocarea suspendării pedepsei,afară de cazul când cel condamnat dovedeste că nu a avut posibiliatea reală de a îndeplini acele obligații.

În această situație ,revocarea este obligatorie ,iar instanța este obligată să o dispună.Prin urmare,condamnatul va executa pedeapsa suspendată condiționat.

În temeiul art. 85 Cod penal ,dacă se descoperă că persoana condamnată a mai săvârșit o infracțiune înainte de pronunțarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sau până la rămânerea definitivă a acesteia ,pentru care I s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea termenului de încercare , suspendarea condiționată a executării pedepsei se anulează,aplicându-s ,după caz,dispozițiile referitoare la concursul de infracțiuni sau recidivă.

Anularea suspendării executării pedepsei nu are loc ,dacă infracțiunea care ar fi putut atrage anularea a fost descoperită după expirarea termenului de încercare.

În cazurile prevăzute de alin.1 ,dacă pedeapsa rezultată în urma contopirii nu depășește 2 ani,instanța poate aplica dispozițiile art.81 ,adică să dispună suspendarea condiționată a executării pedepsei.

Dacă instanța va dispune suspendarea ,termenul de încercare se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a ponunțat anterior suspendarea condiționată a executării pedepsei.

Pentru ca instanța să poată dispune anularea suspendării condiționate trebuie indeplinite următoarele condiții:

-condamnatul a săvârșit o infracțiune mai înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei;

-pentru infracțiunea comisă s-a aplicat pedeapsa închisorii ,chiar după expirarea termenului de încercare;

-infracțiunea ce atrage anularea să fie descoperită mai înainte de împlinirea termenului de încercare.

Suspendarea condiționată a executării pedepsei în cazuri speciale

Suspendarea condiționată a executării pedepsei ca modalitate de individualizare a pedepsei ,se poate dispune de instanța de judecată,chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art.81 Cod penal,în annumite cazuri prevăzute în partea generală ori specială a Codului penal.

În partea generală a Codului penal,ca modalitate de individualizare a pedepsei pentru infracțiunea de abandon de familie (art.305 Cod penal)s-a prevăzut posibilitatea suspendării condiționate a executării pedepsei ,chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art.81 Cod penal,dacă inculpatul în cursul judecății îsi îndeplinește obligațiile legale de întreținere.

Revocarea suspendării,în acest caz,se va dispune numai dacă în în termenul de încercare condamnatul săvârșește din nou infracțiunea de abandon de familie (art.305 alin.ultimCod penal).

Rațiunea unor astfel de dispoziții trebuie observată în scopul urmărit prin incriminarea abandonului de familie ,în ocrotirea eficientă a valorilor sociale –relațiile de familie .

În partea generală a Codului penal –suspendarea condiționată a executării pedepsei se mai dispune ,potrivit art.86/9 alin.4 ,chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art.81 Cod penal ,și în cazul în care condamnatul la pedeapsa închisorii cu executarea la locul de muncă nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacității de muncă ,iar o astfel de incapacitate nu și-a provocat-o condamnatul.

Pentru revocarea suspendării sunt incidente,de această dată,dispozițiile comune prevăzute de art.83 Cod penal.

4.3.SUSPENDAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI

SUB SUPRAVEGHERE

Această formă specifică de suspendare condiționată ,regelementată de art.86/1-art.86/6 din Codul penal ,modificate prin Legea 27872006 ,constă în supunerea condamnatului ,pe durata termenului de încercare ,unor măsuri de supraveghere și respectarea anumitor obligații stabilite de instanța de judecată.

Condițiile pentru aplicarea acestei forme de suspendare ,prevăzute la art.86/1 din Codul penal,sunt următoarele:

-pedeapsa aplicată de instanță să fie închisoarea de cel mult 4 ani.În cazul concursului de infracțiuni pedeapsa aplicată să fie de cel mult 3 ani și sunt îndeplinite celelalte condiții menționate.

Suspendarea executării pedepsei sub supaveghere nu se poate dispune în cazul infracțiunilor intenționate,pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani,precum și pentru infracțiunile de vătămare corporală gravă ,lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte,viol și tortură.Suspendarea poate fi dispusă în cazul infracțiunii de furt calificat prevăzute la art.209 alin.3 din Codul penal,dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani.

-făptuitorul să nu fi fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an,afară de cazurile condamnărilor care nu atrag starea de recidivă;

-se apreciază comportamentul condamnatului după comiterea faptei,idea de bază fiind aceea că pronunțarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta ,și,chiar și fără executarea pedepsei,condamnatul nu va mai săvârși infracțiuni;

-trebuie îndeplinite aceleași condiții de la suspendarea condiționată referitoare la repararea pagubei și la executarea măsurilor de siguranță și a obligațiilor civile (art.81 alin.4 și 5).

Termenul de încercare în cazul suspendării pedepsei sub supraveghere se compune din cuantumul pedepsei închisori aplicate,la care se adaugă un interval între 2 și 5 ani,stabilit de instanță.

Termenul de încercare se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de pronunțare a suspendării condiționate a executării pedepsei(art.86/2 alin.2 raprtat la art.82 alin.3 Cod penal).

Măsurile de supraveghere ,prevăzute de art.86_3 din Codul penal ,modificate prin Legea 278/2006 ,sunt următoarele:

-condamnatul să se prezinte ,la datele fixate,la judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la serviciul de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor;

-să anunțe ,în prealabil,pe judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la orice alt organ stabilit de instanță,orice schimbare de domiciliu,reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile ,precum și data întoarcerii;

-să comunice și să justifice judecătorului desemnat cu supravegherea lui sau oricărui alt organ stabilit de instanță, schimbarea locului de muncă ;

– să comunice și să justifice judecătorului desemnat cu supravegherea lui sau oricărui alt organ stabilit de instanță informații care pot fi controlate în scopul dovedirii mijlocelor de existență.

Îndeplinirea măsurilor de supraveghere este cumulativă ,ele fiind luate pe durata termenului de încercare și în scopul unui permanent control asupra condamnatului.

Pe lângă măsurile de supraveghere ,instanța poate să impună condamnatului respectarea uneia sau mai multora dintre următoarele obligații prevăzute la art.86/3 alin.2 Cod penal:

-să desfășoare o activitate sau să urmeze un curs de învățământ ori de calificare ;

-să nu schimbe domiciliul sau reședința avută,sau să nu depășească limita teritorială stabilită,decât în condițiile stabilite de instanță.

-să nu frecventeze anumite locuri stabilite;

-să nu intre în contact cu anumite persoane;

-să nu conducă un tip/mai multe tipuri de vehicule;

-să se supună măsurilor de control,tratament sau îngrijire ,în special în scopul dezintoxicării.

Organele desemnate cu supravegherea condamnatului sesizează instanța în cazul neîndeplinirii obligațiilor ,pentru luarea măsurilor de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Dintre obligațiile impuse condamnatului,instanța poate alege una sau mai multe ,pe care le consideră necesare în vederea îndreptării conduitei acestuia.

Efectele suspendării pedepsei sub supraveghere sunt provizorii și definitive.

Efectul imediat și provizoriu îl constituie suspendarea executării pedepsei închisorii,pe termenul de încercare prevăzut de lege.Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu atrage suspendarea executării măsurilor de siguranță și a obligațiilor civile prevăzute în hotărârea de condamnare.

Efectele definitive se produc la împlinirea termenului de încercare ,dacă cel condamnat nu a săvârșit din nou a infracțiune și nu s-a pronunțat revocarea suspendării executării pedepsei.Astfel,conform art.86/6 Cod penal ,dacă cel condamnat nu a săvârșit din nou o infracțiune în termenul de încercare și nici nu s-a pronunțat revocarea suspendării executării pedepsei ,în baza art.86/4 ,este reabilitat de drept.

Potrivit art.86/4 Cod penal ,modificat prin Legea 278/2006 ,dsipozițiile art.83 și 84 ,referitoare la revocarea în cazul săvârșirii unei infracțiuni și revocarea în cazul neexecutării obligațiilor civile ,se aplică în mod corespunzător și în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere .

Dacă cel condamnat nu îndeplinește ,cu rea-credință,măsurile de supraveghere prevăzute de lege ori obligațiile stabilite de instanță,aceasta revocă suspendarea executării pedepsei sub supraveghere ,dispunând executarea în întregime a pedepsei.În acest caz,revocarea suspendării nu este lăsată la latitudinea instanței,care este obligată să dispună revocarea suspendării.

Conform art.86/5 Cod penal,dispozițiile art.85 alin.1 și 2 Cod penal,referitoare la anularea suspendării pentru infracțiuni săvârșite anterior,se aplică în mod corespunzător și în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În cazurile prevăzute de art.85 alin.1,dacă pedeapsa rezultată în urma contopirii nu depășește 3 ani,instanța poate aplica dispozițiile art.86/1 ,respectiv să suspende executarea pedepsei sub supraveghere.În acest caz,termenul de încercare se calculează de le data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunțat anterior suspendarea condiționată a executării pedepsei.

4.4. EXECUTAREA PEDEPSEI LA LOCUL DE MUNCĂ

Această modalitate de individualizare judiciară a executării pedepsei , constă în obligarea condamnatului la pedeapsa închisorii ,să presteze muncă în cadrul unității unde lucrează sau în altă unitate ,fără privare de liberatate,suferind anumite restrângeri de drepturi.

Dispunerea executării pedepsei la locul de muncă se poate realiza în anumite condiții.

Cpnform art.86/7 Cod penal,în cazul în care instanța ,ținând cont de gravitatea faptei,de împrejurările în care a fost comisă,de conduita profesională și generală a făptuitorului și de posibilitățile acestuia de reeducare ,apreciază că sunt suficiente temeiuri ca scopul pedepsei să fie atins fărăr privare de liberatate,poate dispune executarea pedepsei în unitatea în care condamnatul își desfășoară activitatea sau în altă unitate ,în toate cazurile cu acordul scris al unității și dacă sunt întunite condițiile:

-pedeapsa aplicată este de cel mult 5 ani.În caz de concurs de infracțiuni ,pedeapsa aplicată să nu fie mai mare de 3 ani.

-cel în cauză nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an,afară de situația când condamnarea nu atrage starea de recidivă.

Executarea pedepsei la locul de muncă se va putea dispune numai cu acordul scris al unității unde se va presta munca.Aceste dispoziții se vor putea aplica și în cazul în care condamnatul nu desfășoară o activitate la data aplcării pedepsei.

Fiind un mijloc de individualizare a executării pedepsei, odată dipusă executarea pedepsei la locul de muncă,nu mai pot fi aplicate dispozițiile referitoare la suspendarea condiționată sau sub supraveghere,deoarece și acestea sunt moduri de individualizare a executării pedepsei.

Modul de executare a pedepsei la locul de muncă este reglementat de art.86/8 Cod penal,din care rezultă că pe durata executării pedepsei condamnatul este obligat să îndeplinească toate îndatoririle la locul de muncă,cu următoarele limitări ale drepturilor ce-i revin potrivit legii:

-din totalul veniturilor cuvenite pentru munca prestată,cu excepția sporurilor acordate pentru activitatea desfășurată în locuri de muncă cu condiții vătămătoare sau periculoase,se reține o cotă de 15-40%,stabilită potrivit legii ,în raport cu cuantumul veniturilor și cu îndatoririle condamnatului pentru întreținerea altor persoane,care se varsă la bugetul statului.În cazul condamnatului minor,limitele reținerii se reduc la jumătate;

-drepturile de asigurări sociale se stabilesc în procente legale aplicate la venitul cuvenit condamnatului,după reținerea cotei la bugetul statului;

-durata executării pedepsei nu se socotește vechime în muncă;

Nu se poate schimba locul de muncă la cererea condamnatului,decât prin hotărâre judecătorească;

-condamnatul nu poate fi promovat;

-condamnatul nu poate ocupa funcții de conducere ,iar în raport cu fapta săvârșită nu poate ocupa funcții care implică exercițiul autorității de stat ,funcții instructiv educative ori de gestiune.

Pe durata executării pedepsei ,condamnatului i se interzice dreptul electoral de a fi ales.Instanța poate dispune ca persoana condamnată să respecte și una sau mai multe din obligațiile prevăzute la art.86/3 din Codul penal.

Pedeapsa se execută la locul de muncă în baza mandatului de executare a pedepsei.Dacă pedeapsa este executată în unitatea în care cel condamnat își desfășoară activitatea la data aplicării pedepsei ,contractul de muncă se suspendă.În cazul executării pedepsei în altă unitate decât cea în care cel condamnat își desfășoară activitatea la data aplicării pedepsei , contractul de muncă încheita incetează.Pedeapsa se execută fărăr a se încheia contract de muncă.

În cazul în care condamnatul a devenit militar în termen în cursul judecății sau după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare ,pedeapsa se execută la locul de muncă,după trecerea în rezervă a acestuia.

Executarea pedepsei la locul de muncă poate fi revocată în condițiile art.86/9 din Codul penal.Conform acestui articol,dacă după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus executarea pedepsei la locul de muncă,cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune,înainte de începerea executării pedepsei sau în timpul executării acesteia ,instanța revocă executarea pedepsei la locul de muncă . Se aplică pedeapsa-în această situație –potrivit art.39 alin.1 și 2sau,după caz,ale art.40 Cod penal,respectiv se aplică pedeapsa ca și în cazul recidiveisau a pluralității intermediare.

Dacă infracțiunea ulterioară este săvârșită din culpă,instanța poate dispune și pentru acesată infracțiune ,executarea pedepsei la locul de muncă.În acest caz,revocarea nu mai are loc și pedeapsa se aplică potrivit regulilor concursului de infracțiuni.

Dacă persoana condamnată se sustrage de la prestarea activității în cadrul unității sau nu-și îndeplinește în mod corespunzător îndatoririle care îi revin la locul de muncă ori nu respectă măsurile de supraveghere sau obligațiile stabilite prin hotărârea de condamnare ,instanța poate să revoce executarea pedepseai la locul de muncă ,dispunând executarea pedepsei într-un loc de deținere.

Când condamnatul nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacității de muncă ,instanța revocă executarea pedepsei la locul de muncă,și ținând seama de împrejurările în care aceasta s-a produs și de dispozițiile art.72 Cod penal,dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei,chiar dacă nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art.81 sau 86/1 Cod penal.

Dacă executarea pedepsei la locul de muncă se revoă potrivit alin.1 sau 3 ,pedeapsa aplicată sau restul pedepsei rămasă neexecutată,se execută într-un loc de deținere.

Revocarea este de două tipuri:

*obligatorie-când condamnatul săvârșește din nou o infracțiune intenționată,după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus executarea pedepsei la locul de muncă,mai înainte de începerea executării pedepsei,ori în timpul executării acesteia ,având ca efect executarea pedepsei în regim de detenție.revovarea este obligatorie și când în timpul executării pedepsei ,condamnatul nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacității de muncă,consecința fiind aplicarea unei pedepse cu suspendare condiționată sau suspendare a executării sub supraveghere.

*facultativă –când condamnatul se sustrage de la prestarea activității în cadrul unității,ori când nu respectă obligațiile stabilite prin hotărârea de condamnare ,precum și în cazul în care săvârșește o infracțiune din culpă.În caz de revocare,pedeapsa va fi executată într-un loc de deținere ,cu excepția situației când se comite o infracțiune din culpă,unde instanța are latitudinea ca pentru infracțiunea din culpă să aplice o pedeapsă cu executare la locul de muncă.În acest caz,revocarea nu va mai avea loc,iar pedeapsa se va aplica potrivit regulilor concursului de infracțiuni.

Anularea executării pedepsei la locul de muncă are loc în condiții asemănătoare cu anularea suspendării condiționate și a celei sub supraveghere , fiind o sancțiune care intervine pentru o cauză anterioară rămânerii definitive a hotărârii de condamnare cu executarea la locul de muncă.

Astfel,potrivit art.86/10Cod penal,dacă cel condamnat mai săvârșește o infracțiune până la rămânerea definitivă a hotărârii și aceasta se descoperă mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată la locul de muncă sau considerată executată,instanța,dacă nu sunt întrunite condițiile prevăzute în art.86/7(executarea pedepsei la locul de muncă),anulează executarea pedepsei la locul de muncă.

Anularea se dispune și în cazul în care hotărârea de condamnare pentru infracțiunea descoperită ulterior se pronunță după ce pedeapsa a fost executată la locul de muncă sau considerată executată.Pedeapsa se stabilește –după caz-potrivit regulilor de la concursul de infracțiuni sau recidivă.

La scăderea pedepsei executate în întregime sau parțial,ori la ontopirea pedepselor,se aplică dispozițiile referitoare la pedeapsa închisorii,,fără a se ține cont dacă una din pedepse se execută la locul de muncă.Pedeapsa stabilită astfel se execută într-un loc de detinere.

Conform art.86/11 Cod penal,dacă persoana condamnată a executat cel puțin 2/3 din durata pedepsei și a dat dovadă de o bună conduită,a fost stăruitor în muncă,disciplinat,instanța poate dispune încetarea executării pedepsei la locul de muncă,la cererea conducerii unității în care condamnatul și-a ispășit pedeapsa sau la cererea condamnatului.

Pedeapsa se consideră executată dacă în perioada de timp de la încetarea executării pedepsei la locul de muncă și până la împlinirea duratei pedepsei,cel condamnat nu a săvârșit din nou o infracțiune.Dacă în intervalul mai înainte amintit,condamnatul a comis iarăși o infracțiune,insatnța poate dispune revocarea încetării executării pedepsei la locul de muncă,dispozițiile art.61 și art.86/10 alin.3 Cod penal fiind aplicate în mod corespunzător.

Din aceste prevederi legale rezultă că încetarea executării pedepsei la locul de muncă se poate dispune în următorele condiții:

-condamnatul să fi executat 2/3 din pedeapsă;

-să dea dovezi temeinice deîndreptare,să aibă o bună conduită,să fie disciplinat și sârguincios în muncă;

– conducerea unității în care condamnatul și-a ispășit pedeapsa să ceară acest lucru.

Dacă aceste condiții vor fi îndeplinite,instanța va dispune încetarea executării pedepsei la locul de muncă,scutindu-l pe condamnat de executarea în continuare a pedepsei,cu condiția să nu săvârșească din nou o infracțiune în perioada de timp de la încetare și până la împlinirea duratei pedepsei.

Dacă în acest interval condamnatul a comis din nou o infracțiune, instanța poate dispune revocarea încetării executării pedepsei la locul de muncă,la fel ca și în cazul liberării condiționate și a anulării pedepsei la locul de muncă.(art.61 și art.86/10 alin.3 Cod penal).

4.5.LIBERAREA CONDIȚIONATĂ

Liberarea condiționată este un mijloc de individualizare administrativă a pedepsei la locul de deținere.Ea constă în punerea în libertate a condamnatului la pedeapsa închisorii înainte de executarea în întregime a acesteia ,după îndeplinirea anumitor condiții,anume ca până la împlinirea duratei acesteia să nu mai săvârșească infracțiuni.

Liberarea condiționată este o instituție de drept penal material ,care se acordă în mod facultativ,complementară regimului executării pedepsei închisorii într-un loc de deținere ,care poate fi dispusă de instanța de judecată cu privire la orice condamnat,în anumite condiții .

Liberarea condiționată este un mijloc de stimulare a condamnaților la grabnica lor îndreptare și este reglementată în Codul penal ,la art.59-61 ,în Legea nr.23/1969 și în Codul de procedură penală.

Când condamnatul execută mai multe pedepse cu închisoarea care nu se contopesc,fracțiunile de pedeapsă arătate la alin.1 se socotesc în raport cu totalul pedepselor.

În aplicarea dispozițiilor alineatelor precedente se are în vedere durata pedepsei pe care o execută condamnatul.

Potrivit art.59/1 Cod penal,în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă , liberarea condiționată poate fi acordată în condițiile art.59,după ce condamnatul a executat cel puțin jumătate din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depășește 10 ani au cel puțin 2/3 în cazul închisorii mai mari de 10 ani.

Pentru a putea fi acordată liberarea condiționată,trebuie îndeplinite următoarele condiții:

-condamnatul să execute o parte din pedeapsă ,respectiv cel puțin 2/3 din durata pedepsei care nu depășește 10 ani sau cel puțin ¾ în cazul închisorii mai mari de 10 ani;în cazul infracțiunilor din culpă,se poate acorda după executarea a cel puțin jumătate din durata peepsei mai mici de 10 anisau a cel puțin 2/3 în cazul închisorii mai mari de 10 ani.

-condamnatul să fie disciplinat în muncă și stăruitor,ceea ce trebuie să se vadă din rezultatele obținute în muncă și din respectarea regulamentului de ordine interioară;

-să dea dovezi de bună –purtare,deduse din comportamentul general,ca o garanție a liberării acestuia;

-să se țină cont de antecedentele penale ale condamnatului;cel care nu mai are antecedente penal ,va obține mai ușor liberarea condiționată,

-dacă cel condamnat a depășit vârsta de 60 de ani –la bărbați- și 55 ani-la femei,precum și în cazul în care condamnatul minor ajunge la vârsta de18 de ani,partea din pedeapsă care se cere a fi executată este de 1/3 în cazul închisorii care nu depășește 10 ani sau a unei jumătăți , în cazul închisorii mai mari de 10 ani,dacă pedeapsa a fost aplicată pentru infracțiuni intenționate,iar pentru săvârșirea unei infracțiuni din culpă,persoanel condamnate din categoria celor amintite mai înainte,pot fi eliberate condiționat dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții.

Comisia examinează periodic situația fiecărui condamnat sub aspectul îndeplinirii condițiilor create de lege pentru a fi propus spre liberare condiționată.În momentul când se consideră că persoana condamnată îndeplinește condițiile liberării condiționate,procesul-verbal întocmit îndetaliu cu privire la cel condamnat,va fi înaintat către judecătoria competentă .

Acordarea liberări condiționate este artibutul exclusiv al instanței de judecată ,care verifică îndeplinirea condițiilor legale ,dar nu este un drept,ci o vocație,acordarea liberării condiționate fiind lăsată la latitudinea instanței.

După momentul în care se produc efectele liberării condiționate,pot fi:efecte imediate și efectedefinitive.

Primul efect al liberarării condiționate constă în punerea în libertate a condamnatului fărăr restricții de drepturi ,în sensul că acesta nu are obligația de a se prezenta periodic la anumite organe pentru supraveghere ,de a nu avea voie să-și schimbe locuința,etc.

În timpul liberării condiționate,condamnatul este considerat –virtual-în executarea pedepsei până la expirarea acesteia ,și,deci,pedepsele accesorii se execută.

Condamnatul liberat condiționat trebuie să nu mai comită noi infracțiuni și să aibă o conduită bună .

Dacă până în momentul expirării pedepsei comdamnatul nu a mai comis noi infracțiuni,liberarea devine definitivă,se realizează efectul definitiv al liberării condiționate.

Dacă în timpul liberării condiționate ,cel liberat a comis o nouă infracțiune ,instanța poate dispune fie menținerea liberării,fie revocarea ei.Dacă se comit infracțiuni grave,revocarea este obligatorie.

Astfel,conform art.73 Cod penal,revocarea este facultativă numai dacă până la împlinirea duratei pedepsei cel liberat săvârșește o infracțiune pentru care legea prevede expres peedeapsa închisorii.

În toate celelalte cazuri ,revocarea este obligatorie .

În cazul revocării liberării condiționate,pedeapsa stabilită pentru noua infracțiune se contopește cu restul de pedeapsă ce a mai rămas de executat,la care se poate adăuga un spor de până la 5 ani,fărăr a depăși totalul pedepselor supuse contopirii.

Restul de pedeapsă neexecutat,care se contopește cu pedeapsa stabilită pentru noua infracșiune,reprezintă diferența dintre pedeapsa aplicată de instanță și pedeapsa efectiv executată până în momentul liberării condiționate ,deci când se revocă liberarea condiționată,durata pedepsei considerate ca executată pe baza muncii prestate ,nu se ia în considerare.

Săvârșirea unei noi infracțiuni în timpul liberării condiționate dă naștere unei sări de recidivă postcondamnatorii,dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de lege,dar aplicarea pedepsei nu se va face după dispozițiile art.39 Cod penal,ci după dispozițiile speciale prevăzute în art.61 Cod penal.

Starea de recidivă postcondamnatorie va exista dacă sunt îndeplinite condițiile prezăzute de art.37 și art.38 Cod penal,indiferent de revocarea ori menținerea liberării condiționate,și trebuie reținută această stare de recidivă ,în hotărârea de condamnare pentru noua infracțiune ,pentru că,în legătură cu aceasta , sunt incidente alte instituții de drept penal.

4.6.LIBERAREA CONDIȚIONATĂ ÎN CAZUL

DETENȚIUNII PE VIAȚĂ

Prin dispozițiile art.55/1 Cod penal,a fost prevăzută posibilitatea eliberării condiționate a celui condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață,după executarea efectivă a 20 de ani de detenție ,dacă este stăruitor în muncă și disciplinat și dă dovezi temeinice de îndreptare ,ținându-se cont și de antecedentele sale penale.

Prin dispozițiile art.55/1 alin.2 Cod penal,a fost prevăzută posibilitatea eliberării condiționate a celui condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață,după executarea efectivă a 15 de ani de detenție,pentru condamnații bărbați care au trecut dse 60 de ani ,iar pentru condamnatele femei ,care au trecut de 55 de ani,cu îndeplinirea și a celorlalte condiții prevăzute la art.55/1,alin.1.

Prin aceste prevederi s-a urmărit stimularea condamnaților ,pentru a fi mai receptivi în respectarea regimului de executare a pedepsei,oferirea speranței și șansei reale ca ,din detențiune pe viață,să se poată obține liberarea condiționată.

Efectul imediat al liberării condiționate este,în general,punerea în liberate a celui condamnat,cu condiția ca,până la împlinirea duratei pedepsei ,să nu mai săvârșească infracțiuni.

Întucât detențiunea este pe viață,ar însemna ca și condițiile liberării condiționate să aibă aceeași durată.S-a prevăzut ,însă ,prin lege,că pedeapsa este considerată ca fiind executată dacă în termen de 10 ani de la liberare ,cel condamnat nu a mai săvârșit o altă infracțiune.(art.55/1 alin.2 Cod penal).

Dacă în acest interval, ,cel condamnat a săvârșit o nouă infracțiune,se aplică dipozițiile art.61 Cod penal,adică liberarea condiționată se poate revoca.

Potrivit art.61 alin.2 Cod penal,în cazul în care infracțiunea comisă este o infracțiune contra siguranței statului,a păcii și a omenirii,ori este o infracțiune de omor ,o infracțiune care a fost comisă cu intenție și care a avut ca urmare moartea unei persoane,ori este o infracțiune prin care s-au produs consecințe deosebit de grave ,revocarea liberării condiționate este obligatorie.

În cazul revocării,condamnatul va executa pedeapsa detențiunii pe viață.

4.7.EXECUTAREA PEDEPSEI ÎNTR-O ÎNCHISOARE

MILITARĂ

Executarea pedepsei într-o închisoare militară este o modalitate specială de executare a pedepsei închisorii de cel mult 2 ani de către militarii în termen și constă în aplicarea unui regim special de muncă ,de disciplină și de instrucție.

Prin modul cum este reglementată ,oferă posibilitatea reeducării condamnatului,militar în termen .

Executarea pedepsei într-o închisoare militară se dipune în mod obligatoriu de către instanța de judecată pentru infracțiunile la care este prevăzută executarea pedepsei în acest mod,de exemplu:absența nejustificată-art.331Cod penal,și în mod facultativ pentru celelalte infracțiuni ,dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de lege.

În timpul executării pedepsei în închisoarea militară,condamnatul nu-și pierde calitatea de militar în termen ,dar este lipsit de unele drepturi pe care le au militarii în termen .Astfel,durata executării pedepsei nu se va consdera ca stagiu militar,neintând ,deci,nici în calcul la stabilirea vechimii în muncă .De asemenea,condamnatul nu are dreptul la alocația de stat pentru copii.

Condițiile în care este dispusă executarea pedeapsei într-o închisoare miltară sunt :

-caliatatea de militar în termen a condamnatului;

-cuantumul pedepsei închisorii să nu depășească 2 ani;

-hotărârea instanței de judecată ca executarea pedepsei să se facă într-o închisoare militară.

Efectele executării pedepsei într-o închisoare militară sunt diferite,în funcție de situațiile ivite.

În cadrul acestui regim de executare a pedepselor sunt prevăzute stimulente ,pentru ca cei condamnați să se motiveze în respectarea regimului de detenție.Dacă militarul a executat jumătate din durat pedepseiși a dat dovezi temeinice de îndreptare ,restul pedepsei se poate reduce cu 1/3,iar dacă s-a evidențiat în mod deosebit,reducerea poate fi de până la restul pedepsei.(art.62 alin.2 Cod penal).

Dacă militarul condamnat devine inapt serviciului militar în timpul executării pedepsei,el va fi liberat condiționat,chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute pentru aceasta,deoarece este o liberare condiționată specială.

Este un aspect al umanismului care caracterizează executarea pedepselor și pedepsele penale.

Un alt efect al executării pedepsei într-o închisoare militară îl constituie intervenția reabilitării de drept la termenul executării pedepsei ,indiferent dacă aceasta a fost integral sau pațial executată,ca urmare a grațierii totale ori a restului de pedeapsă.(art.62 alin.1 Cod penal).

Dacă în timpul executării pedepsei într-o închisoare miltară , condamnatul mai săvârșește o altă infracțiune,instanța care îl judecă pentru această infracțiune va revoca executarea pedepsei într-o închisoare miltară și va contopi pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune cu restul de pedeapsă neexecutat,făcând, după caz,aplicarea dispozițiilor art.39 alin.1 și 2Cod penal,dacă sunt îndeplinite condițiile recidivei postcondamnatorii ,ori ale celor ale art.40 Cod penal pentru pluritatea intermediară.

Pedeapsa rezultantă urmează a fi executată într-un loc de deținere(art.62 alin.4 Cd penal).

4.8.CALCULUL PEDEPSELOR

Strâns legată de individualizarea pedepselor este instituția calculului pedepselor ,a determinării duratei acestora.În codul penal(art.87-89) au fost înscrise dispozițiile care dau răspuns problemelor care se pun în legătură cu calcularea pedepsei pe unități de timp(ani,luni,zile),computarea reținerii și a arestării preventie și computarea privațiunii de libertate executate în afara țării.

a)Durata executării

Potrivit Codului penal,prin art.87,durata executării pedepsei închisorii se socotește din ziua în care condamnatul începe să execute hotărârea definitivă de condamnare.Ziua în care începe executarea pedepsei și ziua în care încetează se socotesc în durata executării.

Timpul în care condamnatul ,în cursul executării pedepsei ,se află bolnav în spital,intră în durata executării,afară de cazul în care si-a provocat în mod voit boala,iar această împrejurare se constată în cursul executării pedepsei.

În durata executării pedepsei la locul de muncă nu intră timpul în care condamnatul lipsește de la locul de muncă.

b)Computarea reținerii și a arestării preventive

Conform art.88 Cod penal,timpul reținerii și al arestării preventive se scade din durata pedepsei pronunțate.Scăderea se face și atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat,în același timp sau în mod separat ,pentru mai multe infracțiuni concurente,chiar dacă a fosrt scos de sub urmărire ,s-a încetat urmărirea penală sau a fost achitat ori s-a încetat procesul penal pentru fapta care a determinat reținerea sau arestarea preventivă.

Scăderea reținerii și a arestării preventive se face și în caz de condamnare la amendă ,prin înlăturarea integrală sau parțială a executării amenzii.

c)Computarea privațiunii de libertate executată în afara țării

Potrivit art.89 Cod penal ,în cazul infracțiunilor săvârșite în condițiile art.4,5 și 6,partea de pedeapsă precum și reținerea și arestarea preventivă executate în afara teritoriului țării se scad din durata pedepsei aplicate pentru aceeași infracțiune de instanțele române.Este vorba de acele infracțiuni săvârșite , care se judecă și după legea penală română conform principiilor personalității,realității sau universalității .

În acest mod ,se înlătură posibilitatea ca infractorul să suporte două sancțiuni privative de libertate.

CAPITOLUL V

ÎNLĂTURAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI

5.1. CAUZE CARE ÎNLĂTURĂ EXECUTAREA

PEDEPSEI-PRELIMINARII

Îndeplinirea funcțiilor și realizarea scopului pedepsei au loc nu numai prin stabilirea și aplicarea acesteia ,ci și prin executarea ei.

Astfel,prin executarea pedepsei se realizează constrângerea și reeducarea infractorului, prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni de către alte persoane (prevențiunea generală), cât și de către infractor (prevențiunea specială).

Prin executarea pedepsei, funcția de apărare socială îndeplinită de dreptul penal capătă eficiență deplină.

Realitatea socială oferă situatii în care pedepsele aplicate nu pot fi executate, fie pentru că cel condamnat a reușit să se sustragă și nu a putut fi prins,o perioadă îndelungată, fie pentru că puterea de stat apreciază că nu mai este necesară executarea pedepsei, iertând pe condamnat de executarea ei.

Corespunzător acestor situații ce se pot ivi în realitatea socială, legiuitorul a instituit două cauze care înlătură executarea pedepsei: grațierea și prescripția.

5.2.GRAȚIEREA

Grațierea este măsura de clemență ce constă în înlăturarea, totală sau partială,a executării pedepsei aplicate de instanță,ori în comutarea acesteia în una mai ușoară.

Grațierea poate fi acordată individual, prin decret al Președintelui României, potrivit art. 94 lit. d) din Constitiția României, sau colectiv, de către Parlament, prin lege organică, conform art. 72 alin. (3) lit. g) din Constituție.

Grațierea se acordă și produce efecte ,,in personam’’, dar poate fi acordată și ,,in rem’’ condamnaților pentru anumite infracțiuni sau la pedepse de o anumită gravitate.

Se disting mai multe modalități ale acesteia,în funcție de anumite criterii ce se potrivesc persoanele cărora li se acordă grațierea, condițiile în care se acordă grațierea, întinderea efectelor grațierii,în doctrina penală

*După modul de acordare în raport cu persoanele cărora li se acordă se disting: grațierea individuală și grațierea colectivă.

a) Grațierea individuală este acordată de regulă la cerere celui condamnat. Ea poate fi acordată și din oficiu.Grațierea individuală se cere și poate fi acordată numai după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare( art.3 – 11 din Legea nr. 546/2002 privind grațierea și procedura grațierii)

b) Grațierea colectivă este acordată unui număr nedeterminat de persoane pentru o categorie de condamnări determinate prin natura pedepsei ori cuantumul lor, sau pronunțate pentru anumite infracțiuni( art.12- 15 din Legea nr. 546/2002 privind grațierea și procedura grațierii)

*După criteriul condițiilor în care este acordată se disting: grațierea necondiționată și grațierea condiționată.

a) Grațierea este necondiționată sau pură și simplă când se acordă fără a impune în viitor beneficiarului ei anumite obligații.

b) Grațierea este condiționată când acordarea ei este condiționată de buna conduită a beneficiarului acesteia în viitor,o anumită perioadă de timp sub sancțiunea executării pedepsei neexecutate, ca urmare a grațierii care nu se contopește cu pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune.

În literatura juridică s-a apreciat corect că, grațierea condiționată apare ca o formă a suspendării condiționate a executării pedepsei când executarea nu a început până la adoptarea actului de grațiere și, ca o formăa liberării condiționate, când executarea a început iar grațierea înlătură executarea restului de pedeapsă neexecutată, deoarece, în intervalul de timp prevăzut în actul de grațiere beneficiarul ei este ținut să aibă o conduită mai bună, să nu mai săvârșească infracțiuni.

Atât în cazul grațierii necondiționate, cât și în cazul grațierii condiționate, în actul de acordare al acesteia pot fi prevăzute anumite condiții cu privire la natura pedepsei, durata condamnării, persoana condamnatului(spre ex.: vârsta – bătrâni,minori; lipsa antecedentelor penale; femeie care a născut un număr de copii; condamnatul să nu se fi sustras de la executare etc.), care, fiind comune tuturor modalităților grațierii, nu constituie criterii de diferențiere.

*După criteriul întinderii efectelor ce le are în raport cu pedeapsa,grațierea poate fi : totală, parțială sau comutare.

a) Grațierea este totală când privește întreaga pedeapsă aplicată. Grațierea totală se mai numește și remitere de pedeapsă, căci privește iertarea de executare a întregii pedepse aplicate.

b) Grațierea este parțială când prin actul de clemență este înlăturată executarea doar a unei părți din pedeapsă.Grațierea parțială mai este denumită și reducere de pedeapsă.

c) Comutarea este forma grațierii ce constă în înlocuirea pedepsei aplicate de instanța de judecată cu o pedeapsă de altă natură, mai ușoară(spre ex.: pedeapsa închisorii este înlocuită cu amendă).

Grațierea sub forma comutării se acordă, de regulă, individual.

Prin dispozițiile art. 120 Cod penal, sunt prevăzute efectele grațierii necondiționate, iar prin actul de acordare a grațierii mai pote fi prevăzute și alte efecte ale acesteia,ca în cazul grațierii condiționate.

Prin grațiere, executarea pedepselor principale este înlăturată în total,în parte sau comutată,după caz.

Grațierea înlătură executarea pedepsei principale, a condamnării și a consecințelelor condamnării,astfel că o pedeapsă grațiată produce aceleași efecte ca și o pedeapsă executată (este antecedent penal, produce interdicții, incapacități, decăderi, poate forma primul termen la recidivei).

De la data acordării grațierii pedeapsa se consideră executată,când este totală, ori deși parțială, privește restul de executat al pedepsei și de la acest moment începe să fie executată pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi , de la data grațierii curge termenul de reabilitare.

Grațierea are ca obiect pedeapsa aplicată pentru o infracțiune și nu pedeapsa rezultantă a unui concurs, a unei pluralități intermediare ori pentru recidiva postcondamnatorie.

Dacă pentru unele din pedepsele contopite, este incidentă grațierea, aceasta va fi scoasă din contopire, iar dacă a rămas o singură pedeapsă din pedeapsa rezultantă, care nu este grațiată, va fi înlăturat și sporul ce eventual fusese aplicat în considerarea pluralității de infracțiuni existente în cauză.

Când grațierea are ca scop pedeapsa ce urmează a se aplica pentru o infracțiune săvârșită, desigur înainte de adoptarea actului de grațiere, ea produce efecte de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Pentru infracțiunile continue, continuate ori progresive,incidența actului de grațiere reclamă epuizarea acestora mai înainte de data adoptării decretului de grațiere căci, după cum se știe,în cazul formelor de unitate infracțională acestea se consideră săvârșite în momentul comiterii ultimului act de executare ori al producerii ultimului rezultat.

În cazul grațierii condiționate, pedeapsa se consideră stinsă tot de la data adoptării actului de grațiere, dacă bineînțeles, în termenul de definitivare, beneficiarul nu săvârșește o nouă infracțiune intenționată care conduce la revocarea grațierii condiționate.

Grațierea are efecte și asupra pedepsei a cărei executare a fost suspendată condiționat.În acest caz, partea din termenul de încercare se reduce cu durata pedepsei în cazul grațierii totale și cu fracțiunea din pedeapsă grațiată în cazul grațierii parțiale.Dacă până la împlinirea termenului de încercare, așa cum a fost redus, nu are loc revocarea sau anularea suspendării condiționate a executării pedepsei, se produc efectele definitive ale suspendării, adică reabilitarea de drept a condamnatului.

Dacă în termenul de încercare redus ca urmare a grațierii totale intervine anularea ori revocarea suspendării, beneficiul grațierii nu este înlăturat,ci doar efectul suspendării condiționate a executării pedepsei care este reabilitarea de drept a condamnatului.Când grațierea este parțială, partea din pedeapsă rămasă negrațiată, se va executa în cazul anulării ori revocării suspendării condiționate a executării pedepsei.

Dacă grațierea este condiționată și are ca obiect o pedeapsă a cărei executare a fost suspendată, atunci va trebui observat faptul că cele două măsuri de individualizare funcționează paralel și produc efectele specifice.

Întrucât efectele ambelor măsuri de individualizare sunt condiționate de conduita condamnatului într-un anumit termen, vor trebui observate momentele de început al acestora și momentul de îndeplinire, ca și influența ce o are îndeplinirea unui termen asupra celuilalt.

Grațierea condiționată produce efecte asupra suspendării condiționate a executării pedepsei, numai în măsura în care ea devine definitivă mai înainte de îndeplinirea termenului de încercare al suspedării condiționate și fără intervenția unei cauze de anulare ori revocare a suspendării.În asfel de cazuri, grațierea fiind definitivă produce aceleași efecte ca și grațierea pură și simplă, adică va duce la reducerea termenului de încercare, astfel cum a fost redus, va interveni reabilitarea de drept, dacă desigur nu a intervenit vreo cauză de revocare ori de anulare a suspendării.

Când în termenul de încercare al suspendării condiționate, redus ca urmare a grațierii condiționate, intervine o cauză de revocare ori de anulare a suspendării condiționatea executării pedepsei, fracțiunea de pedeapsă ce a rămas negrațiată se va executa, iar dacă grațierea a fost totală, revocarea suspendării se va dispune chiar dacă condamnatul nu mai are de executat nimic.Revocarea suspendării trebuie dispusă pentru a împiedica intervenirea reabilitării de drept.

Dacă termenul de încercare al suspendării condiționate a executării pedepsei se împlinește mai înainte de termenul de definitivare al grațierii condiționate, efectele suspendării condiționate se produc, iar grațierea grațierea condiționată rămâne fără obiect.Săvârșirea unei noi infracțiuni după împlinirea termenului de încercare al suspendării condiționate a executării pedepsei, dar în termenul de definitivare al grațierii condiționate, nu mai determină vreo revocare.

Când atât în termenul de încercare al suspendării condiționate, cât și termenul de definitivare al grațierii condiționate, condamnatul săvârșește o nouă infracțiune, care atrage atât revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei, cât și pierderea beneficiului grațierii condiționate, condamnatul va executa atât pedeapsa ce fusese suspendată condiționat, cât și pedeapsa pentru noua infracțiune, care nu se contopesc.

Prin dispozițiile art.120 alin.2 Cod penal, s-a prevăzut că grațierea nu are efecte asupra pedepselor complementare,afară de cazul când se dispune altfel prin actul de grațiere. Aceasta presupune că ,dacă prin actul de grațiere nu se fac referiri cu privire la pedepsele complementare, acestea urmează să fie executate, deoarece grațierea nu le-a înlăturat.

Grațierea nu are efect asupra măsurilor de siguranță și măsurilor educative(art.120 alin. 5 C. p.).Dispoziția din Codul penal își găsește motivația în faptul că prin luarea măsurilor de siguranță se urmărește înlăturarea unei stări de pericol și prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, că acestea (măsurile de siguranță) nu sunt consecințe ale săvârșirii infracțiunii, nu sunt pedepse și de aceea nu pot intra sub incidența actelor de clemență.

Măsurile educative ,având un caracter preponderent preventiv, educativ, de asemenea,nu sunt grațiate.

Grațierile parțiale succesive intervenite în cursul executării unei pedepse de mai lungă durată, au ca efect reducerea succesivă a pedepsei,corespunzător fiecărei grațieri.O astfel de soluție poate fi prevăzută chiar prin actul de acordare a grațierii parțiale.Prin actul de acordare a grațierii se poate prevedea și soluția contrară, anume că nu beneficiază de grațiere condamnații cărora li s-a mai redus pedeapsa ca urmare a unei grațieri anterioare, ori că vor beneficia de dispozițiile de grațiere mai favorabile.

5.3.PRESCRIPȚIA EXECUTĂRII PEDEPSEI

Prescripția executării pedepsei este o cauză care înlătură executarea pedepsei.Prescripția constă în stingerea forței executive a unei hotărâri de condamnare ca urmare a trcerii timpului.Prin prescripție se stinge dreptul statului de a cere executarea pedepsei aplicate și se stinge și obligația condamnatului de a mai executa pedeapsa ce i s-a aplicat.

Ca și prescripția răspunderii penale, prescripția executării pedepsei își găsește justificarea în anihilarea eficienței pedepsei aplicate dacă nu a fost executată o perioadă de timp.

Prin urmare,atât prevențiunea generală cât și prevențiunea specială nu se mai realizează, căci fapta și pedeapsa aplicată au putut fi uitate prin trecerea timpului, iar făptuitorul, în tot acest interval, fiind sub amenințarea executării pedepsei, s-a putut îndrepta.

Prin reglementarea prescripției executării pedepsei se conferă cadrul legal de rezolvare a ipotezelor în care executarea pedepsei nu a putut fi realizată într-o perioadă de timp, instituindu-se o cauză de stingere a executării pedepsei.

Prin dispozițiile art.126 Cod penal, sunt stabilite termenele de prescripție a executării pedepsei în funcție de durata pedepsei ce urmează a fi executată, după cum urmează:

a) 20 de ani când pedeapsa care urmează a fi executată este detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 15 ani;

b) 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani , în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea;

c) 3 ani în cazul când pedeapsa este amenda.

Tot un termen de 20 ani a fost prevăzut pentru prescrierea executării pedepsei închisorii, atunci când aceasta înlocuiește pedeapsa detențiunii pe viață (art.130 Cod penal). În acest caz termenul de prescripție curge de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detențiunea pe viață.

Deși nu sunt pedepse, în lege s-a prevăzut expres(art.126 alin.2 Cod penal) că se prescriu în termen de 1 ani și sancțiunile cu caracter administrativ prevăzute de art.91 Cod penal.

Durata termenelor de prescripție a executării pedepsei se calculează de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare (art.126 alin.3 Cod penal). Termenul de prescripție a executării pedepsei în cazul revocării suspendării condiționate a executării pedepsei, a executării pedepsei sub supraveghere sau, după caz, a executării pedepsei la locul de muncă începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de revocare (art.126 alin.4 Cod penal).

Termenul de prescripție se calculează în funcție de pedeapsa aplicată pentru o singură infracțiune,ori pedeapsa rezultată în caz de concurs de infracțiuni, pluralitatea intermediară ori recidiva postcondamnatorie.

Dispoziții speciale privind calcularea termenelor de prescripție a executării pedepsei se mai găsesc și în alte articole din Codul penal.Astfel, potrivit dispozițiilor art.129 Cod penal,termenele de prescripție a executării pedepsei se reduc la jumătate pentu cei care la data săvârșirii infracțiunii erau minori.

Întreruperea cursului de prescripție a executării pedepsei și a sancțiunilor cu caracter administrativ are același efect ca și întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, adică ștergerea termenului curs anterior și după încetarea cauzei de întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție.

Întreruperea termenului de prescripție a executării pedepsei și a sancțiunilor cu caracter administrativ are loc, potrivit dispozițiilor art.127 Cod penal,prin:

a)începerea executării pedepsei;

b)săvârșirea de infracțiuni.Alături de aceste cauze, prin intervenția lor anihilează efectul produs prin curgerea timpului, readucând în actualitate fapta comisă, pedeapsa aplicată și respectiv conduita periculoasă a infractorului ce perseverează pe calea infracțională, legiuitorul a mai prevăzut o cauză, anume:

c) sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei, sustragere care determină curgerea unui nou termen de prescripție,care se calculează de la data sustragerii (art.127 alin.2 Cod penal).Această cauză este mai frecventă în cazurile când pedeapsa amenzii se execută în rate ori când pedeapsa închisorii se execută la locul de muncă.

Deoarece pentru prescripția executării pedepsei nu a mai fost prevăzută o prescripție specială, ca în cazul prescripției răspunderii penale și care presupune că prescripția înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni dacă s-a împlinit odată și jumătate termenul de prescripție, pentru a produce efectele sale, și anume stingerea executării pedepsei ori a sancțiunilor cu caracter administrativ, termenul de prescripție trebuie să curgă neîntrerupt și integral.

Cursul termenului de prescripție a executării pedepsei poate fi oprit sau suspendat în cauzele prevăzute de lege și reluat după încetarea cauzei care a determinat suspendarea.

Cauzele de suspendare a termenului de prescripție a executării pedepsei sunt prevăzute în Codul de procedură penală și privesc suspendarea executării pedepsei în timpul exercitărilor căilor extraordinare de atac (art.300, 400, 411 Cod procedură penală), sau în cazurile de amânare ori întrerupere a executării pedepsei (art.453, 455 Cod procedură penală).

Prescripția înlătură executarea pedepsei principale (art.125 alin. 1 Cod penal).

Gravitatea deosebită a infracțiunilor contra păcii și omenirii a determinat legiuitorul român să prevadă nu numai imprescriptibilitatea răspunderii penale, ci și imprescriptibilitatea executării pedepselor principale pronunțate pentru aceste infracțiuni.

,, Prin prescripție se stinge executarea pedepsei principale și o dată cu aceasta și pedeapsa accesorie.În absența unei prevederi exprese se apreciază corect în știința dreptului penal,că prescripția nu înlătură executarea pedepselor complementare.’’(11)Problema înlăturării prin prescripție a pedepselor complementare s-ar pune numai în legătură cu interzicerea unor drepturi care se execută după executarea pedepsei principale, ori după prescripția executării pedepsei principale; pedeapsa complementară, degradarea militară,se va executa după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, fiincă executarea aceasta nu presupune prezența condamnatului.

___________________________________________________________________

11-M.Basarab – ,,Drept penal.Parte generală’’ ,volumul II ,ediția a II-a,Editura Fundației ,,Chemarea’’ , Iași,,1997.

Prescripția nu produce efecte asupra măsurilor de siguranță (art.126 alin. ultim.). Aceasta înseamnă că măsurile de siguranță se vor executa indiferent de timpul scurs de la luarea acestora până la prinderea făptuitorului.Soluția este firească, având în vedere natura juridică a măsurilor de siguranță,scopul în vederea căruia sunt luate:înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute în legea penală,stare de pericol care nu este înlăturată prin trecerea timpului’’(12).

________________________________________________________________

12- Costică Bulai – ,,Manual de drept penal.Partea generală’’,Editura All, București, 1997

CONCLUZII

Structurată în cinci capitole ,prezenta lucrare a încercat descifrarea instituției pedepsei.

Primul capitol-,,Sancțiunile de drept penal’’ –reprezintă o introducere în condițiile generale asupra sancțiunilor de drept penal,a caracterului și a cadrului acestora.Sancțiunile de drept penal se deosebesc de celelalte printr- o serie de trăsături specifice.Spre deosebire de sancțiunile civile ,care au un caracter reparator sau restitutiv,cele penale au un caracter preponderent represiv sau retributiv.Dacă acțiunea civilă este exercitată de titularul dreptului lezat,cea penală este exercitată din oficiu,ceea ce conferă caracter necesar și inevitabil sancțiunilor de drept penal.

Sancțiunile de drept penal au cunoscut în decursul timpului o continuă difersificare și perfecționare,astfel încât sistemul sancționar penal cunoaște în prezent trei categorii de sancțiuni,consacrate și în dreptul penal român.Acestea sunt:pedepsele,măsurile educative și măsurile de siguranță.

Al doilea capitol-,,Pedepsele –noțiune și trăsături’’-abordează noțiunea pedepsei din perspectivă istorică și contemporană.

În primul subpunct al acestui capitol ,pedepsele sunt tratate din perspectivă feudală.Dreptul penal medieval românesc era evoluat și ancorat ideologic în epocă.Spre deosebire de vechiul Drept Germanic,și continuând tradiția romană,în privința vinovăției ce rezulta din fapta materială,dreptul penal românesc făcea diferența între aspectul intenționat și cel neinteționat al infrațiunii,incrimina tăinuirea,dar și tentativa,aceasta nefiind cunoscută legilor barbare sau vechilor legiuri germane.

În perioada istorică amintită,existau trei tipuri de pedepse:corporale,privative de liberatate și pecuniare.

În secolul al XVIII-lea ,apare opera lui Cessare Beccaria,care afirma ridicarea omului împotriva violenței și sistemului inchizitporial,deschizând căile spre o lume nouă,fiind până azi o lucrare vie,pătrunzătoare,emanând o caldă umanitate,oreintată spre o meditație generoasă și nobilă,cu virulență de pamflet în demascarea tarelor trecutului.

În al treilea subcapitol se intră în esența noțiunii de pedeapsă.Sunt menționate trăsăturile specifice ale pedepsei,precum și cele două tipuri de prevenție pe care le realizează.Pedeapsa este o sancțiune juridică deosebită de celelalte ,prin gravitatea ei specifică.

Scopul și funcțiile pedepsei sunt dezbătute în al patrulea subcapitol.care poartă același titlu.

Pentru o mai bună cunoaștere a pedepselor,subcapitolele următoare prezintă cadrul de reglementare al pedepselor în dreptul penal român și delimitează categoriile de pedepse.

Întrucât Codul penal român prevede un sistem sancționar specific,pedepsele aplicabile minorilor sunt tratate separat,după cele aplicabile persoanelor fizice și cele aplicabile persoanelor juridice.

În capitolul al III-lea -,,Forme și modalități de individualizare a pedepsei’’se ia în discuție instituția individualizării pedepsei.Astfel ,sunt analizate cele trei forme de individualizare:legală,judiciară,administrativă.

Întrucât în realizarea oricărei forme de individualizare a pedepsei ,un rol important îl au stările și circumstanțele ,acestea fac obiectul de studiu al subcapitolului 3.2.2.

Este acordată atenție și efectelor circumstanțelor atenuante și agravante,precum și stărilor de atenuare sau agravare a pedepselor.Concursul între cauzele de agravare și cele de atenuare a pedepsei este ultimul subpunct al subcapitolului al treilea.

Capitolul al IV-lea -,,Individualizarea judiciară a executării pedepselor’’- este destinat detalierii suspendării condiționate a executării pedepsei,ca măsură de individualizare a executării pedepsei.Această măsură are la bază aprecierea instanței de judecată că infractorul poate fi reeducat și fără executarea pedepsei.Suspendarea condiționată poate avea loc și în condițiile supravegherii.Aceste două măsuri fac subiectul subcapitolelor al doilea și al treilea .

O altă modalitate de individualizare a pedepsei este executarea acesteia la locul de muncă și se regăsește în următorul subcapitol.Această modalitate de individualizare judiciară constă în obligarea condamnatului la pedeapsa închisorii să presteze muncă în cadrul unității în care lucrează sau în altă unitate.

Liberarea condiționată este un alt mijloc de individualizare a pedepsei,de ordin administrativ,la locul de deținere.Constă în punerea în libertate a condamnatului la pedeapsa închisorii înainte de executarea în întregime a acesteia,după îndeplinirea altor condiții.

Scopul pedepsei de stimulare este subliniat și în tratarea subcapitolului 4.6.Stimulente sunt prevăzute și în cadrul executării pedepsei într-o închisoare militară.Din nou,apare subliniat umanismul pedepselor,cei condamnați la o astfel de pedeapsă ,în cazul în care devin inapți,beneficiază de o liberare condiționată specială.

Strâns legată de individualizarea pedepselor este instituția calculului pedepselor ,a determinării duratei acestora.În codul penal(art.87-89) au fost înscrise dispozițiile care dau răspuns problemelor care se pun în legătură cu calcularea pedepsei pe unități de timp(ani,luni,zile),computarea reținerii și a arestării preventie și computarea privațiunii de libertate executate în afara țării.

Îndeplinirea funcțiilor și realizarea scopului pedepsei au loc nu numai prin stabilirea și aplicarea acesteia ,ci și prin executarea ei.

Astfel,prin executarea pedepsei se realizează constrângerea și reeducarea infractorului, prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni de către alte persoane (prevențiunea generală), cât și de către infractor (prevențiunea specială).

Prin executarea pedepsei, funcția de apărare socială îndeplinită de dreptul penal capătă eficiență deplină.

Realitatea socială oferă situatii în care pedepsele aplicate nu pot fi executate, fie pentru că cel condamnat a reușit să se sustragă și nu a putut fi prins,o perioadă îndelungată, fie pentru că puterea de stat apreciază că nu mai este necesară executarea pedepsei, iertând pe condamnat de executarea ei.

Corespunzător acestor situații ce se pot ivi în realitatea socială, legiuitorul a instituit două cauze care înlătură executarea pedepsei: grațierea și prescripția,tratate în ultimul capitol al lucrării-,,Înlăturarea executării pedepsei’’.

Lucrarea de față este o incursiune studențească în ,,secretele ‘’ noțiunilor de drept penal,o cercetare modestă,nepretențioasă,a instituției pedepsei,pornită din convingerea celei ce a întocmit-o că pedeapsa este miezul dreptului penal.Valorile recunoscute ale societății nu pot fi apărate în zilele noastre precum în timpuri străvechi;vendeta este înlocuită de un sistem de pedepse instituite prin lege,ca recunoaștere a tuturor membrilor societății a valorilor apărate de pedeapsa penală.

BIBLIOGRAFIE

1.Alexandru Boroi – ,,Drept penal’’,Partea generală,Ediția a II-a,Editura ALL Beck , București,2000.

2.A. Boroi, Gh. Nistoreanu – ,,Drept penal. Partea generală’’, Ed. All Beck,București,2005;
3.Cessare Beccaria -,,Despre infracțiuni și pedepse’’,Ed.Rosetti, București,2001.
4.Costică Bulai – ,,Manual de drept penal.Partea generală’’,Editura All, București, 1997.

5.Costică Bulai,Avram Filipaș,Constantin Mitrache – ,,Drept penal’’,Curs selectiv pentru licență 1997,Editura Edit Press Mihaela S.R.L. , București,1997.

6.Costică Bulai,Avram Filipaș,Constantin Mitrache – ,,Instituții de drept penal’’,Curs selectiv pentru examenul de licență 2006-2007,Ediția a III-a revăzută și adăugită,Editura TREI,2006.

7.Constantin Mitrache – ,,Aspecte privind individualizarea administrativă a pedepsei’’,A.U.B.,nr.2/1971.

8.Constantin Mitrache – ,,Drept penal roman.Partea generală’’,Casa de Editura și Presă ,,Sansa’’ SRL, 1997.

9.Constantin Mitrache – ,,Unele considerații teoretice și practice privind liberarea condiționată’’,în Analele Universității din București,Drept,1982.

10.C-tin Mitrache, Cristian Mitrache – ,,Drept penal român. Parte generală’’, Universul Juridic, București, 2004.

11.Dorin Ciuncan – ,,Liberarea provizorie pe cauțiune și sub control judiciar’’ , Ed.Juridică,București,2004.

12.Florin Negoiță-,,Istoria statului și dreptului românesc”, Ediția a II-a, Editura Fundației România de Mâine,București,2005.

13.Gheorghe Diaconescu- ,,Drept penal.Partea specială.Infracțiuni în legi speciale și în legi extrapenale’’,Editura Fundației România de Mâine,București,2004.

14.Gh. Mateuț – ,,Recidiva în teoria și practica dreptului penal’’, Ed. Lumina Lex, 1997.

15Gh.Mărgărit – ,,Pedepsele accesorii în timpul liberării condiționate’’ , R.R.D. nr.6/1969.

16.Gh.Nistoreanu,Al.Boroi – ,,Drept penal.Partea generală’’,Editura All Beck,București,2002.

17.I. Mândru – ,,Amnistia și grațierea’’, Ed. All Educational, București, 1998.
18.Iancu Tănăsescu,Camil Tănăsescu , Gabriel Tănăsescu – ,,Drept penal general’’,editia a II-a,Editura All Beck,București,2005.

19.J.Grigoraș – ,,Individualizarea pedepsei’’ , Ed.Stiințifică , București, 1969.

20.Marcel Ioan Rusu – ,,Drept penal.Partea generală’’,ediția a II-a,Editura All Beck,București,2005.

21.M.Basarab – ,,Drept penal.Parte generală’’ ,volumul II ,ediția a II-a, Editura Fundației ,,Chemarea’’ , Iași,1997.

22.M.Pivniceru – ,,Răspunderea penală în dreptul internațional’’, POLIROM, București, 1999.

23.Rodica Mihaela Stănoiu , Tiberiu Dianu , Ioan Griga –
Drept Penal : Note De Curs Fundatia Universitară Hyperion , Universitatea Hyperion, Facultatea de Drept, Editura Hyperion XXI, București, 1992.
24.V.Dobrinoiu,Al.Boroi,I.Pascu,I.Molnar,V.Lazăr – ,,Drept penal.Partea generală’’, Editura Europa Nova, 1997.

25.V.Dongoroz – ,,Explicații teoretice ale Codului penal român’’,parte generală,volumul II,Ed.Academiei,București,1969

26.V.Papadopol,M.Popovici – ,,Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală în anii 1969-1975’’,Ed.Știintifică și Enciclopedică,București,1977.

27.Valentin Mirișan-,,Drept penal.Parte generală’’, ediția a II-a,Lumina Lex, București,2007

28.St. Daneș, V. Papadopol – ,,Individualizarea judiciară a pedepselor’’ , Ed.Juridică,București,2004.
29.*** – Codul penal (inclusiv modificările aduse prin Legea nr. 278/2006).

30.***-Legea nr.275 din 4 iulie 2006-Executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal,publicată în Monitorul Oficial al României nr.627 din 20 iulie 2006

31.***-Legea nr.546/2002 privind grațierea și procedura grațierii