.partile In Procesul Civil Si Calitatea Lor Procesuala

CAPITOLUL I

CONSIDERATII GENERALE

PRIVIND PARTICIPANTII IN PROCESUL CIVIL

1.1. Instanta judecatoreasca. Aspecte generale.

Legile de drept material recunosc persoanelor fizice si juridice drepturile subiective civile, carora le corespund obligatii corelative. Cel mai adesea, regulile de drept sunt respectate si astfel drepturile subiective satisfacute, iar obligatiile indeplinite fara a fi nevoie sa se recurga la constrangere. Definitia lui Heroveanu.

Notiunii de justitie i se dau mai multe intelesuri:

a) intr-un sens foarte larg, justitia este o virtute, un sentiment de echitate. In acelasi timp, ea este o notiune ce poarta amprenta subiectivismului ce variaza in functie de etica personala a fiecaruia. Aproape intotdeauna partea care a pierdut procesul considera ca i s-a facut o nedreptate si simte nevoia sa provoace o noua judecata, la o instanta superioara, unde spera ca i se va recunoaste dreptul;

b) intr-un sens mai tehnic, justitia este o functie, functia de a judeca, de a pronunta dreptul cu ocazia unei contestatii. In acest sens se spune ca judecatorul imparte justitia;

c) intr-un sens restrans, prin justitie se intelege ansamblul institutiilor prin mijlocirea carora functia judiciara se poate exercita: instanta, magistratii, auxiliarii justitiei. Justitia se identifica cu aparatul administrativ in fruntea caruia se afla Ministerul de Justitie.

Mircea Djuvara arata ca “Ideea de justitie presupune egalitatea rationala a unor persoane libere, bine in activitatea lor numai prin drepturi si datorii, precum si posibilitatea generalizarii, deci egalitatea persoanelor fara nici o favoare speciala” .

Simbolul zeitei Themis (al justitiei) in iconografia antica a fost reprezentata prin figura unei femei severe, purtand in mana o balanta, iar cealalta o sabie si, de cele mai multe ori legata la ochi. Aceste simboluri au o semnificatie aparte si anume: balanta si esarfa care acopera ochii sugereaza functia esentiala a judecatorilor, aceea de a spune dreptul, jurisdictio, in conditii de independenta si impartialitate. In examinarea cauzelor judecatorul trebuie sa cantareasca drepturile si interesele fiecarei parti, fara sa tina seama de consideratiuni straine, procesul, oricare ar fi ele, sabia semnifica executarea silita. Hotararea fara executare ar ramane o simpla parere a judecatorului si deci ideea de justitie nu s-ar realiza pe deplin .

Intr-un stat democratic puterea emana de la popor si apartine acestuia. Puterea de stat este unica si suverana, dar aceasta nu exclude si chiar presupune realizarea ei prin diferite organe ale statului, corespunzator unor functii specifice si relativ autonome.

Constitutia consacra principiul separatiilor puterilor, reglementand atributiile Parlamentului, Presedintelui, Guvernului si autoritatilor judecatoresti. Mai mult, in art. 80 alin. 2 din Constitutie se foloseste chiar expresia “puterea statului”, iar art. 1 din Legea nr. 92/1992, pentru organizarea judecatoreasca se refera in mod expres “la puterea judecatoreasca”, care “este separata de celelelate puteri ale statului, avand atributii proprii”.

Astfel, puterea judecatoreasca se organizeaza pe principii generale, care sunt de fapt reguli esentiale prevazute de Constitutie si de legi organice, in scopul asigurarii functionalitatilor acestuia – solutionarea litigiilor ivite intre subiectele de drept sau rezolvarea cererilor acestora in conditiile legii , protectia persoanelor fata de manifestarile abuzive ale autoritatii publice si salvgardarea, prin mijloace proprii si specifice a ordinii de drept.

Principiile fundamentale ale dreptului procedural civil prezinta importanta in principiu, pentru urmatoarele considerente:

– in lipsa textului expres de lege sau apropiat dupa care se calauzesc judecatorii in solutionarea pricinilor civile, acestia recurg, pentru rezolvarea corecta a cauzelor, la analogia dreptului, la aplicarea princiipilor fundamentale, de asemenea in activitatea de cercetare, ca si in operatiile de perfectionare a legislatiei procesuale civile;

– principiile fundamentale definesc insasi procesul civil, ii dau fizionomia generala, stabilesc trasaturile caracteristice intregului sistem de institutii procesuale civile;

– sunt prevazute in Constitutia Romaniei si in Codul de procedura civila, in legile de organizare judecatoreasca si alte legi specifice, formand un sistem de principii in cadrul caruia exista stranse legaturi.

Principiile fundamentale ale dreptului procesual civil alcatuiesc un sistem armonios in diferite cerinte ale infaptuirii justitiei de catre organele judecatoresti se completeaza si se conduc reciproc.

Aflarea adevarului in pricinile civile fiind un principiu fundamental al activitatii tuturor organelor de stat chemate sa asigure respectarea legii si a prevederilor cerintelor democratice, legalitatea este cu atat mai mult o cerinta fundamentala a activitatii instantelor judecatoresti , fiind stipulata in Constitutia Romaniei, care la art. 123 prevede: “Justitia se infaptuieste in numele legii”.

Desfasurarea intregii activitati procesuale, toate actele participantilor la procesul civil, deliberarea si hotararea pronuntata, trebuie sa aiba loc si sa se realizeze numai in conformitate cu prevederile legii.

Respectarea legii de catre instanta judecatoreasca presupune, pe de o parte, o justa aplicare a normelor de drept procesual civil, iar pe de alta parte, legalitatea instantei, independenta judecatorilor, supunerea lor numai legii. In acest sens, art. 124 din Constitutie prevede ca “Judecatorii sunt independenti si se supun numai legii”.

Judecatorii au indatorirea sa staruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greseala privind aflarea adevarului in cauza, pe baza stabilirii faptelor si prin aplicarea corecta a legii in scopul pronuntarii unei hotarari temeinice si legale.

In art. 126 din Constitutie se prevede ca sedintele de judecata sunt publice, afara de cazurile prevazute de lege. Prevederi similare stabileste si legea de organizare judecatoreasca, care la art. 5 prevede ca “sedintele de judecata sunt publice, in afara de cazurile prevazute de lege”, precum si la art. 21 alin. 1 Codul de procedura civila care prevede ca, “in vederea asigurarii publicitatii sedintele se tin de regula la sediul instantei in zilele si orele stabilite din timp, iar pentru fiecare sedinta se intocmeste o lista cu procesele care se judeca in aceeasi zi si care se infatiseaza cu cel putin o ora inainte de inceperea sedintei”.

Tot Codul de procedura civila, in art. 121 alin. 2 prevede ca “instanta poate sa dispuna ca dezbaterile sa se tina in sedinta secreta, daca dezbaterea ar putea vatama ordinea si moralitatea publica, sau pe parti”.

Codul de procedura civila consacra principiul oralitatii dezbaterilor la art. 127, “pricinile se dezbat verbal daca legea nu dispune altfel”. Acest principiu se completeaza cu principiul publicitatii, deoarece numai in cazul unei dezbateri care permite partilor sa-si exprime parerile lor prin viu grai se poate asigura o corecta infaptuire a justitiei.

In toate fazele sale, procesul civil cu exceptia procedurii necontencioase intrucat doua parti cu doua interese contrare se infatiseaza la instanta pentru a pune capat acestei stari conflictuale pentru a restabili adevarul. Acest principiu al dreptului procesual civil da posibilitatea partilor aflate in litigiu sa participe in mod activ la aratarea drepturilor si pretentiilor lor, la argumentarea si probarea acestora, in contul judecatii, prin combaterea si sustinerilor facute de fiecare din parti, precum si cu privire la initiativele instantei luate in exercitarea rolului sau activ.

Instanta judecatoreasca are obligatia de a cerceta direct si nemijlocit toate elementele care servesc la lamurirea imprejurarilor cauzei. In activitatea de

judecata, pentru solutionarea cazului cu care este sesizata, judecatorul trebuie sa reconstituie fapte care au avut loc in trecut, trebuind sa foloseasca pentru aceasta inscrisuri, depozitii de martori, alte probe materiale. Conform legislatiei actuale, administrarea dovezilor se face de completul de judecata in intregul sau fie la sediul instantei, fie la locul unde se gaseste proba ce urmeaza sa fie administrata. Instanta judecatoreasca pentru solutionarea cazului, pentru a se apropia de aflarea adevarului, poate recurge si la ascultarea martorilor prin comisie rogatorie, cand acestia se afla in alte localitati sau la distante mari fata de localitatea unde isi are sediul, instanta sesizata cu judecarea pricinii; poate sa recurga si la administrarea de probe prin procedura asigurarii dovezilor atunci cand exista urgenta in administrarea acestor probe (art. 235 si urmatoarele Codul de procedura civila); dovezile administrate de instanta necompetente sau intr-o cerere care s-a perimat, raman valabile pentru instanta competenta a judeca cauza, sau intr-o noua cerere (art. 160 si art. 254 alin. 2 Codul de procedura civila) daca nu este necesara refacerea lor; in cazul admiterii cererii de stramutare, instanta care a solutionat aceasta cerere poate hotari ca actele indeplinite si probele administrate de instanta inainte de stramutare, sa ramana valabile (art. 40 alin. 4 Codul de procedura civila).

Ca si principiul nemijlocirii, principiul continuitatii priveste activitatea de judecata si contribuie la aflarea adevarului. Acest principiu presupune ca judecarea pricinii sa se faca de la inceput si pana la sfarsit de acelasi complet de judecata, intr-o singura sedinta care sa se incheie prin deliberarea judecatorului si pronuntarea hotararii, dar acest principiu astfel enuntat ar duce uneori la incalcarea altor principii, cum ar fi cel al dreptului de aparare, in cazul in care una din parti ar trebui sa aduca noi dovezi pentru a se apara impotriva unor pretentii ridicate de cealalta parte in timpul dezbaterii si contradictorialitatii. Alteori, este posibil ca judecarea unei pricini civile sa se desfasoare pe o perioada mai indelungata de timp, intrucat pentru aflarea adevarului se impune realizarea de catre instanta sau alte persoane a unor activitati mai complexe (cercetarea la fata locului, efectuarea unor expertize care necesita timp, suspendarea judecatii).

Ca urmare, aplicarea acestui principiu in legislatia noastra este limitata la faptul ca hotararea trebuie sa fie pronuntata de aceiasi judecatori in fata carora s-au pus concluziile instantei de fond.

In literatura de specialitate, exista opinii diferite cu privire la principii fiind apreciate ca “principii care guverneaza procesul civil” si: “exercitarea cu buna credinta a drepturilor procesuale, controlul judiciar, colegialitatea instantei constituite, egalitatea partilor in proces, gratuitatea justitiei, celeritatea, limba oficiala”.

Instanta judecatoreasca, categoriile si compunerea acesteia

Articolul 10, al Legii nr. 92/1992 identifica instantele judecatoresti, si anume: a) judecatorii; b) tribunale; c) curti de apel; d) Curtea Suprema de Justitie.

Instantele sunt conduse de catre un presedinte, care exercita si atributii administrative.

Presedintele tribunalelor si ai curtilor de apel sunt ajutati de 1-3 vicepresedinti. Ministerul Justitiei stabileste judecatorii la care presedinti sunt ajutati de un vicepresedinte.

Numarul sectiilor curtilor de apel, tribunalelor, precum si sectiile judecatoresti se stabilesc de Ministerul Justitiei, in raport cu volumul de activitate si cu natura dezbaterilor deduse judecatii. Tot Ministerul Justitiei stabileste instantele la care functioneaza sectii maritime si fluviale, precum si sectii pentru conflictele de munca si litigii de munca, in raport cu celelalte criterii, art. 13, alin. 2-3 Legea nr. 92/1992 .

Sectiile judecatoriilor, tribunalele si ale curtilor de apel sunt conduse de catre un presedinte de sectie.

Presedintele instantei sau, dupa caz, presedintii de sectii se constituite in complete de judecata .

Completul de judecata este prezidat de presedinte sau vicepriate ca “principii care guverneaza procesul civil” si: “exercitarea cu buna credinta a drepturilor procesuale, controlul judiciar, colegialitatea instantei constituite, egalitatea partilor in proces, gratuitatea justitiei, celeritatea, limba oficiala”.

Instanta judecatoreasca, categoriile si compunerea acesteia

Articolul 10, al Legii nr. 92/1992 identifica instantele judecatoresti, si anume: a) judecatorii; b) tribunale; c) curti de apel; d) Curtea Suprema de Justitie.

Instantele sunt conduse de catre un presedinte, care exercita si atributii administrative.

Presedintele tribunalelor si ai curtilor de apel sunt ajutati de 1-3 vicepresedinti. Ministerul Justitiei stabileste judecatorii la care presedinti sunt ajutati de un vicepresedinte.

Numarul sectiilor curtilor de apel, tribunalelor, precum si sectiile judecatoresti se stabilesc de Ministerul Justitiei, in raport cu volumul de activitate si cu natura dezbaterilor deduse judecatii. Tot Ministerul Justitiei stabileste instantele la care functioneaza sectii maritime si fluviale, precum si sectii pentru conflictele de munca si litigii de munca, in raport cu celelalte criterii, art. 13, alin. 2-3 Legea nr. 92/1992 .

Sectiile judecatoriilor, tribunalele si ale curtilor de apel sunt conduse de catre un presedinte de sectie.

Presedintele instantei sau, dupa caz, presedintii de sectii se constituite in complete de judecata .

Completul de judecata este prezidat de presedinte sau vicepresedintele instantei ori presedintele sectiei cand acesta participa la judecata. In celelalte cazuri, completul de judecata este prezidat de judecatorul desemnat de presedintele instantei sau al sectiei.

Daca in completul de judecata sunt numai doi judecatori si acestia nu ajung la un acord, procesul se judeca din nou in complet de divergenta, prin includerea presedintelui ori vicepresedintelui ori a unui alt judecator desemnat de presedinte.

Judecatoriile

In mai vechea organizatie judecatoreasca din Romania existau judecatorii de doua grade: judecatorii comunale si judecatorii de ocol sau de pace. Denumirea acestora din urma s-au schimbat succesiv prin legile de organizare judecatoreasca din 1865, 1879, 1894, 1924, 1938. Judecatoriile de pace erau constituite si functionau dupa modelul celor din Anglia, preluat apoi de Franta si alte tari europene.

Ele erau sedentare, isi desfasurau activitatea printr-un judecator unic in cauze de mica importanta, printr-o judecata expeditiva si putin costisitoare, in care prevala functia pacificatoare a magistratilor.

Judecatoriile constituie, ca regula, primul grad de jurisdictie. Acestea functioneaza in fiecare judet si in Municipiul Bucuresti. Numarul si localitatile de resedinta ale judecatoriilor sunt prevazute de anexa la Legea nr. 92/1992.

Judecatoriile judeca toate procesele si cererile, in afara de cele date prin lege in competenta altor instante, art. 1, Codul de procedura civila .

Tribunalele

Tribunalele functioneaza in toate judetele – cate unul in fiecare judet si in Municipiul Bucuresti. In circumscriptia fiecarui tribunal sunt cuprinse toate judecatoriile din judet, din Bucuresti, dupa caz, cele apartinand sediilor secundare cu activitate permanenta. Toate tribunalele cu aceeasi structura organizatorica si aceeasi situatie in ierarhia jurisdictiilor. (artticolul 2 din Codul de procedura civila) .

Cauzele date, potrivit legii, in competenta de prima instanta a tribunalelor se judeca de regula, de un singur judecator, cand se pronunta in apel, tribunalele judeca in complet format din doi judecatori; ca instanta de recurs, tribunalele judeca in complet de trei judecatori (art. 17, Legea nr. 92/1992) .

Curtile de apel

Curtile de apel sunt de fapt tribunale de drept comun de al doilea grad , functia lor principala fiind aceea de a judeca apelurile impotriva sentintelor date de tribunal.

Prin Legea nr. 92/1992 s-au reinfiintat 15 curti de apel, desemnate ca si in trecut, prin numele orasului de resedinta. Fiecare are in circumscriptia sa doua sau mai multe tribunale (Codul de procedura civila, art. 3). (Codul de procedura civila a fost modificat prin O.U.G. nr. 138/2000 avand urmatorul continut: “ in prima instanta, procesele si cererile in materie comerciala, al caror obiect are o valoare de peste 10 miliarde lei, precum si procesele si cererile in materie de contencios administrativ privind actele autoritatilor administratiei publice centrale” sunt de competenta curtilor de apel. In reglementarea anterioara Codul de procedura civila avea urmatorul continut: “in prima instanta procesele si cererile in materie de contencios administrativ privind actele de competenta autoritatilor administratiei publice centrale, ale prefecturilor, ale serviciilor publice descentralizate la nivel judetean, ale ministerelor si celorlalte organe centrale, ale autoritatilor publice judetene si ale municipiului Bucuresti” erau de competenta curtilor de apel. Punctul 3 alin. 3 din Codul de procedura civila modificat prin O.U.G. nr. 138/2000 are urmatorul continut: “ca instanta de recurs, recursurile declarate impotriva hotararilor pronuntate de tribunal in apel sau impotriva hotararilor pronuntate in prima instanta de tribunale in procesele si cererile in materie comerciala, precum si alte cauze prevazute de lege” sunt de competenta curtilor de apel. In reglementarea anterioara, pct. 3 alin. 3 avea urmatorul continut: “ca instanta de recurs, recursurile declarate impotriva hotararilor pronuntate de tribunale in apel, precum si in alte cauze prevazute de lege” erau de competenta curtilor de apel).

Curtea Suprema de Justitie este o instanta unica si suprema.

“Justitia spune art. 125, alin.1 din Constitutie – se realizeaza prin Curtea Suprema de Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege”. Astfel, cum rezulta din Legea Curtii Supreme de Justitie , functia ei principala o constituie asigurarea “aplicarii corecte si unitare a legilor de catre toate instantele”.

Curtea Suprema de Justitie se compune dintr-un presedinte, vicepresedinte, presedintele sectiilor si cel mult 80 de judecatori, toti numiti de Presedintele Romaniei la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii facuta la recomandarea ministrului de justitie pe o durata de 6 ani. Ei pot fi reinvestiti in functie. Pe durata mandatului, judecatorii Curtii Supreme de Justitie sunt inamovibili.

Curtea Suprema de Justitie are in principal urmatoarele atributii:

1/ Atributii de judecata, realizata, dupa caz, in sectii, in Complet de 9 judecatori sau in Sectiile Unite, ca prima instanta, instanta de recurs ca instanta de recurs extraordinar.

2/ Atributii de sesizare, constand in sesizarea Curtii Constitutionale pentru a se pronunta asupra constitutionalitatii legilor inainte de promulgarea acestora (art. 144, alin.1, lit. a din Constitutia Romaniei si art. 5 din Legea nr. 56/1993).

3/ Atributiile administratiei exercitate de presedintele Curtii, ajutat de vicepresedinte. Unele dintre aceste atributii sunt realizate prin:

Colegiul permanent alcatuit din presedintele Curtii, vicepresedinte si presedintii de sectii;

Directia de studii, documentare, informatica, economica, administrativa, condusa de un director cu grad de magistrat asistent sef;

Biroul de Relatii externe, condus de magistrat asistent sef;

Cancelaria, alcatuita din prim-grefier, grefieri, arhivari, dactilografi si alt personal prevazut in statul de functii.

4/ Atributii de recomandare, realizate prin Colegiul permanent:

Prezinta recomandari Consiliului Superior al Magistraturii pentru numirea de judecatori la Curtea Suprema de Justitie;

Propuneri privind legislatia.

5/ Atributii de personal si disciplinare:

numirea, promovarea, transferarea, sanctionarea, suspendarea si incetarea din functii a magistratilor asistenti de catre Colegiul Permanent;

aprobarea statului de functii al Curtii Supreme de Justitie, de catre Colegiul Permanent.

numirea, promovarea, transferarea, sanctionarea, suspendarea si incetarea din functii sau serviciu persoanelor de specialitate, functionari, muncitori, personal de paza si de serviciu.

6/ Atributii de studii, documentare si informatica:

Colegiul Permanent indruma si supravegheaza activitatea de studii si documentare, precum si de publicitate a practicii judiciare a Curtii Supreme de Justitie.

Prin magistratii asistenti din compartimentele de studii, documentare, informare se asigura evidenta legislatiei, a jurisprudentei si a doctrinei, selectare si rezumarea deciziilor in vederea publicarii in Buletinul Curtii Supreme de Justitie, realizarea unor studii.

Pentru a fi numit judecator la Curtea Suprema de Justitie persoana trebuie sa indeplineasca conditiile prevazute de Legea nr. 92/1992 si cele ale Legii nr. 56/1993 (art. 13-15 indeosebi).

Completul de judecata se constituie cu trei judecatori din aceeasi sectie, la nevoie si de la alte sectii, desemnati de Presedintele Curtii Supreme de Justitie. In afara de completul de judecata ale sectiilor functioneaza si un complet constituit din noua judecatori, prezidat de vicepresedintele Curtii. In lipsa vicepresedintelui, completul va fi prezidat de un presedinte de sectie sau de un judecator desemnat in acest scop.

La Curtea Suprema de Justitie functioneaza si magistrat asistent avand urmatoarele grade: prim-magistrati asistenti, magistrati asistent sef, magistrat asistent. Ei sunt numiti in conditiile perevazute de legea nr. 92/1992, precum si cele prevazute de Legea nr. 56/1993 (indeosebi 36-37).

Prim-magistratul asistent are urmatoarele atributii:

coordoneaza activitatea magistratilor asistenti din sectii si a functionarilor din Cancelaria Curtii Supreme de Justitie;

ia parte la sedintele Sectiilor Unite ale Curtii Supreme de Justitie si ale completului disciplinar;

coordoneaza activitatea Biroului de relatii externe.

Magistratii asistenti sefi au urmatoarele atributii:

participa la sedintele de judecata ale sectiilor si ale completului de noua judecatori;

repartizeaza magistratii asistenti care participa la judecata;

se ingrijesc de tinerea in bune conditii a evidentelor sectiilor si de realizarea in timp a tuturor lucrarilor.

Magistratii asistenti participa la sedinta de judecata ale sectiilor. Cei care participa la sedintele de judecata ale Curtii, iau note de sustinerile facute, redacteaza incheierile, participa cu vot consultativ la deliberari si redacteaza deciziile conform repartitiei facute de presedinte pentru toti membrii completului de judecata.

Specificul activitatii judecatoresti impune desigur o particularitate si actelor sale, in raport cu actele normative si cu cele administrative individuale. In sfera activitatilor, judecatorul este pus in situatii diferite: solutioneaza cereri cu caracter contencios, ceea ce implica puterea de a “spune dreptul” (jurisdictio) si puterea de a ordona executarea hotararile pe care le pronunta (imperium); se pronunta in procedurile necontencioase, adica rezolva cereri pentru dezlegarea carora este nevoie de mijlocirea instantelor, fara sa se urmareasca stabilirea unui drept potrivnic fata de o alta persoana; ia act de tranzactia partilor prin care se stinge litigiul inceput si pronunta o hotarare de expedient, care este un adevarat contract judiciar; ia masuri pentru desfiintarea judecatoriilor, care pot fi calificate ca acte de administratie judiciara.

Judecatorul se exprima prin decizii de speta, care produc, de regula, numai efecte relative, cu privire la partile din proces . Ele nu au caracter general si abstract pe care-l prezinta actele normative.

Judecatorii se exprima prin decizii ulterioare, diferendul pe care-l solutioneaza fiind anterior actiunilor sale. In principiu, judecatorul nu intervine pentru a preveni un eventual atentat la un drept subiectiv, ci pentru a rezolva o situatie conflictuala existenta. Partea care il sesizeaza pe judecator trebuie sa aiba un interes legitim, personal, nascut si actual. Actul normativ sau administrativ individual nu implica cu necesitate existenta unei situatii contencioase pe care sa o rezolve.

Judecatorul nu actioneaza, de regula, din oficiu, ci numai la cerere, in timp ce organul administrativ actioneaza, in principiu, spontan, fara sa aiba nevoie de sesizare. Judecatorul fiind sesizat este obligat sa pronunte o hotarare, iar potrivit principiului disponibilitatii nu poate depasi limitele obiectului cererii.

Judecatorii se pronunta prin acte solemne, de natura specifica, special formulate. Hotararea se pronunta in sedinta publica, chiar daca dezbaterile au avut loc in sedinta secreta, iar cu ocazia redactarii ia trebuie motivata, adica judecatorul trebuie sa dezvaluie rationamentul, in fapt si in drept, care justifica solutia sa, raspunzand in acest fel partilor. Actul administrativ nu imbraca intotdeauna o anumita forma si nu se da cu o procedura predeterminata.

Activitatea judecatorului se desfasoara sub forma de proces, dupa o procedura particulara, care impune respectarea publicitatii dezbaterilor , a contradictorialitatilor si a dreptului de aparare.

Judecatorul se supuune numai legii. Misiunea judecatorilor este de a rezolva un litigiu preexistent printr-un act care spune si realizeaza dreptul intr-o speta determinata. Actul sau cuprinde o constatare, rezultatul. Verificarea conformitatii faptelor litigioase in raport cu regulile de drept, si o decizie, exprima vointa legii, caruia el i se supune, in speta respectiva.

Actul judecatoresc se bucura de o autoritate particulara, autoritatea lucrului judecat. Odata pronuntat actul, judecatorul se dezinvesteste si problema respectiva nu mai poate face obiectul unei noi cereri intre parti. Pe de alta parte, hotararea cu autoritatea lucrului judecat este prezumata o exprimare adecvata si are forta executorie, astfel ca poate fi pusa in executare prin constrangere.

Datorita principiului instantei succesive actul jurisdictional poate fi facut si refacut, prin intermediul cailor de atac, de catre instanta superioara chiar daca apelul este exclus, actul poate fi supus controlului pe calea recursului.

Functia de a judeca se exercita potrivit principiului colegialitatii, actul jurisdictional rezultand unei deliberari colective, ceea ce ofera garantii de independenta si impartialitate.

In doctrina se apreciaza ca actul jurisdictional reprezinta sinteza mai multor trasaturi:

a) este emis in cadrul functiei jurisdictionale a statului in scopul realizarii acesteia, de regula, pentru solutionarea unor litigii juridice;

b) organul care, potrivit legii, are competenta de a solutiona litigiul, procedeaza ca organ de jurisdictie;

c) activitatea organul de jurisdictie are la baza principiul independentei si una din garantiile independentei – principiul inamovibilitatii;

d) actul este emis in cadrul unei proceduri specifice, iar succesiunea de acte si fapte pe care aceasta procedura le implica si le articuleaza semnifica declansarea, intretinerea si finalizarea unui proces;

e) in conditiile prevazute de lege, actul dobandeste puterea lucrului judecat, proprietate prin care el se singularizeaza.

“Procedura, zice Pothier, este totalul regulilor pentru cererile de chemare in judecata, pentru aparari si interventii, pentru cercetarea pricinelor, pentru judecarea acestora, pentru mijlocirea de reformare hotararilor judecatoresti si pentru aducerea lor la indeplinire”.

“daca Dreptul, in genere, e o disciplina, o restrangere, o reglementare a libertatii individuale sau colective in cadrul anumitor norme, apoi dreptul de procedura poate fi definit ca o delimitare formala a libertatii de a lucra, in toate cazurile in care ar fi vorba de afirmarea, constatarea sau realizarea unui drept”.

“Procedura nu este o arta, ea nu se dobandeste prin efectuarea practicei sau prin simpla cunostinta a mecanismului judiciar, studiul procedeului cere aceeasi cunostinta a principiilor, aceeasi analiza a textelor, aceeasi patrundere a spiritului fiecarei dispozitii legislative in parte ca si studiul oricarei legi.”

“Jurisdictia este acea parte a statului delegata organelor judecatoresti, avand drept scop in caz de impedicare, indeplinirea unei pretentii, potrivit dreptului, cu putere obligatorie”.

Cand titularul unui drept nu si-l poate realiza, fie ca persoana indatorata nu i-l recunoaste, sau desi il recunoaste, s-au ivit atingeri de interese si din aceasta pricina cere organului delegat de stat cu aceasta functie realizarea acestui drept. Activitatea titularului este inlocuita prin activitatea statului.

“Cineva poate sa se prezinte in justitie personal sau prin reprezentare. Aceasta situatie pune in discutie problema calitatii, o conditie ceruta in exercitiul unei actiuni”.

1.2. Participarea procurorului in procesul civil

Ministerul Public. Aspecte generale

Sorgintea autoritatii, avand o functie speciala, ce avea sa poarte denumirea de Ministerul Public se afla la romani, alaturi de atatea remarcabile institutii au creat si asa-numitii defesorum civitatum. Totusi procesul cristalizarii si institutionalizarii Ministerului Public s-a realizat in Franta. Mai intai sub forma unor “procurori ai regelui”, functiuni reglementate de ordonanta lui Philippe le Bel. Acestia aveau rolul mai degraba de “client” decat de “stapan” fiind insarcinati cu incasarea amenzilor si confiscarile efectuate in beneficiul tezaurului regal. Apoi, ca acuzatori publici, avand sarcina de a urmari si de a pedepsi infractorii. Montesqieu lauda institutia acuzatorilor publici, care i-a inlaturat pe delatorii de altadata.

Legea din 1790 si Constitutia din 1789 au stabilit regulile de baza cu privire la organizarea si functionarea Ministerului Public, care a devenit reprezentantul societatii, atributiile procurorului fiind amplificate, cuprinzand nu numai domeniul jurisdictional penal ci si civil, raporturi de drept administrativ, relatiile de munca, domeniul comercial si relatiile de familie.

In dreptul romanesc, Ministerul Public a fost organizat inca din timpul Regulamentelor Organice si “Regulamentele asupra indatoririlor procurorilor, tribunalelor, divanelor in pricini civile si criminale” pentru Tara Romaneasca, iar in Moldova Legea din 1863 prin care acestia erau oranduiti de catre domnitor si functionau pe langa judecatorii si divane. In acest scop, procurorul avea urmatoarele atributii:

– sa participe la dezbaterea tuturor pricinilor, tinand un registrul dupa aceasta;

– sa urmareasca “cu cea mai mare luare aminte” mersul dezbaterilor, fara a se amesteca in conducerea dezbaterilor de catre judecatori;

– sa invite pe “prezident” a pune partilor intrebarile pe care le crede necesare;

– sa adreseze judecatorilor “cuviincioase bagari de seama” in legatura cu modul in care au judecat pricinile”;

– sa tina seama de sumele intrate si iesite in casa judecatorilor, iar de va gasi lipsuri, sa ia masuri in sensul de a pune vataful de aprozi si chezasii lui “la popreala”;

– de a informa “logofatul dreptatii” despre neregulile constatate in activitatea instantelor pe langa care functiona;

In reglementarea Codului de procedura civila din 1865, participarea procurorului la judecarea pricinilor, era prevazuta atat ca parte principala cat si ca parte alaturata. Astfel, conform art. 80 din acest cod, atributiile Ministerului Public erau:

– a indeplini sarcinile de parte principala in pricinile penale inaintate instantei de fond;

– a sta in calitate de parte principala in pricinile pentru care i se punea indatorirea aceasta prin lege;

– a sluji de organ al legii si al guvernului in cazurile in care legea ii da aceasta calitate.

Ca parte alaturata, art. 81 din acelasi Cod instituie obligativitatea participarii Ministerului Public ori de cate ori sunt interesati in cauze minori si interzisi.

In urma modificarilor aduse Codului de procedura civila, la 14 martie 1890, atributiile in cauzele civile ale Ministerului Public, raman acelea de a pune concluzii ca parte alaturata inaintea instantei civile, ori de cate ori in cauza sunt interesati nevarsnici, interzisi sau persoane aflate sub consiliul judiciar. In art. 85 al aceluiasi Cod, se prevede ca in cazul in care reprezentantul Ministerului Public nu este de fata la judecarea cauzei, in care trebuia sa participe ca parte alaturata , va putea fi inlocuit printr-un judecator sau avocat din sala. Aceasta prevedere legala mentinuta mult timp in vigoare, a constituit temeiul juridic al unei indelungate practici conform careia ocrotirea celor lipsiti de capacitate in procesele civile se facea superficial in mod cu totul formal de catre un avocat delegat dintre cei ce se aflau intamplator in sala la judecarea procesului .

Forma de participare a procurorului la judecarea cauzelor civile ca parte principala, era limitata la cazurile expres prevazute de lege. Astfel, procurorul putea intenta unele actiuni in materia actelor de stare civila, tutela sau conform art. 166 Codul civil putea intenta actiunea pentru anularea unei casatorii incheiate cu nerespectarea prevederilor articolelor 127, 130, 143 si 144 din Codul civil.

Desi Codul de procedura civila a suferit numeroase modificari, dintre care amintim pe cele din: 1904, 1905, 1921, cu ocazia Legilor de accelerare a judecatilor sau cu ocazia edictarii altor legi, nu s-a largit cadrul de actiune a procurorului in procesele civile. Mai mult, daca procurorul va fi participat la judecarea unei cauze intr-un caz in care legea nu prevedea acest lucru, se crea prin aceasta un motiv de nulitate a hotararii. Aceste reglementari au fost mentinute si ulterior aparitiei Constitutiei de la 1923.

Ministerul Public era organizat in mod ierarhic, seful suprem era ministerul de justitie. Reuniunea membrilor Ministerului Public de pe langa aceeasi jurisdictiune se numea parchet, denumire ce avea ca origine faptul ca in Franta scaunele membrilor Ministerului Public erau asezate direct pe parchetul salii de sedinte, la piciorul estradei unde erau judecatorii.

Ministerul Public de pe langa Curtea de Casatie se compunea dintr-un procuror general si cinci procurori de sedinte. Procurorul general al Curtii de Casatie avea dreptul de a ataca actele celorlati procurori sau actele judecatoresti ce contraveneau legilor. La curtile de apel erau cate un procuror general si cel mult cate un procuror de fiecare sectiune, iar la curtea din Bucuresti, era cate un prim-procuror la fiecare tribunal divizat, cate un procuror sef la fiecare tribunal nedivizat si un numar de procurori substituti, secretari de parchet, ajutor de secretar si impiegati.

Procurorul general al curtii de apel, era capul tuturor procurorilor, substitutilor si celorlalti ofiteri de politie judiciara din resortul curtii. Procurorul general conducea actiunea publica in circumscriptia curtii de apel, el avea exercitiul actiunii publice, putand sa insarcineze in aceasta privinta pe procurorii de sectiune de la curte sau pe procurorul de la tribunal.

Procurorii de sectiune de la curte, lucrau sub ordinea si supravegherea procurorului general, ca ajutoare ale acestuia.

La tribunale, procurorii de sectiune si substitutul isi desfasurau activitatea sub directiunea primilor procurori, acestia din urma puteau opri o lucrare sau concluziunile ce procurorii de sectiune sau substitutii luau in contra parerii lor.

Dreptul de supraveghere si controlul apartinea Ministerului de Justitie, care supraveghea membrii intregului corp judecatoresc si exercita acest drept fie prin inspectorii judecatoresti, fie prin procurorii generali ai curtilor, prin procurorii tribunalelor sau prin delegatie data oricarui magistrat. Procurorul general de la Curtea de Casatie, avea drept de supraveghere si control asupra tuturor procurorilor, substitutilor si celorlalti ofiteri de politie judiciara din resortul Curtii.

Procurorii de sectiuni aveau grad de consilieri. Primii procurori, aveau gradul de presedinti de tribunal, afara de primul-procuror al tribunalului Ilfov, care avea grad de procuror de curte de apel. Procurorii sefi de parchete si procurorii de sectiune la tribunale, aveau grad de judecatori de sentinta.

Nu exista parchet la judecatoriile de ocol.

La Curtea de Casatie, procurorul general si procurorii de sectiuni erau inamovibili. La curtile de apel, era inamovibil procurorul general, deoarece era delegat un consilier-procuror de sectiune la Curtea de Casatie. Ceilalti membrii ai Ministerului Public de pe langa curtile de apel si tribunale, se bucurau doar de stabilitate, in sensul ca Ministerul Justitiei ii putea suspenda, transfera sau inlocui cu anumite forme si garantii.

Marele inconvenient al inamovibilitatii Ministerului Public era ca, ramanand subordonat puterii executive, el era folosit deseori ca instrument politic iar ulterior ca arma ofensiva de partid. Se considera ca, declarandu-l ca inamovibil, il sustragea de la ordinele executivului si se produceau alte neajunsuri, devenea prea puternic, arogant si apatic.

Ministerul Public era unic si indivizibil, prin aceasta se facea apel la unitatea de directiune, subordonarea ierarhica in frunte cu Ministerul Justitiei. Ministerul Public era indivizibil in sensul ca, membrii sai, in acelasi parchet se pot inlocui unul pe altul, personalitatea fiecaruia disparea in institutie. Aceasta indiziune nu era prevazuta de lege, era o traditiune .

Dupa anul 1944 si Codul de procedura civila a cunoscut numeroase modificari prin introducerea unor principii dogmatice, specifice oranduirii care a urmat. In acest sens, prin Constitutia adoptata la 13 aprilie 1948, au fost desfiintate parchetele, constituindu-se organele denumite procuraturi, carora li s-au atribuit drepturi largi in “opera de infaptuire a justitiei”.

Astfel, prin Decretul nr. 1/1948 s-a infiintat o noua cale de atac pusa la indemana Procurorului General, respectiv recursul extraordinar, care a desfiintat recursul in interesul legii si recursul in anulare. Scopul recursului in interesul legii fusese pana atunci sa fixeze jurisprudenta cu efecte pentru viitor, pentru ca o anumita greseala sa nu se repete si sa se asigure o uniforma aplicare a legii, iar recursul in anulare era provocat numai de Ministerul Justitiei si numai pentru “depasirea de putere”, ori pentru savarsirea unui delict cu prilejul judecarii pricinii.

Recursul extraordinar, cale de atac extraordinara de reformare avea menirea de a asigura sarcina impusa procuraturii prin Constitutia din anul 1948, de organ care vegheaza la respectarea legilor in activitatea instantelor de judecata.

Recursul extraordinar a fost restructurat prin Legea de organizare judecatoreasca din aprilie 1949, cand a capatat denumirea de cerere de interpretare. Ulterior, prin Decretul nr. 132/1952, este introdus in Codul de procedura civila. In anul 1956, i s-a schimbat denumirea in aceea de recurs in supraveghere, revenindu-se la o participare obligatorie, pentru categoriile de pricini prevazute de articolul 45 Codul de procedura civila si o participare facultativa pentru restul cauzelor.

Tot prin Legea nr. 6/1952, respectiv articolul 9 lit. a, s-a introdus o alta modalitate de activitate a procuraturii in cauzele civile si anume, exercitarea cailor de atac. In redactarea de pana la modificarea articolului 45 Codul de procedura civila prin Legea nr. 59/1993, procurorul era indreptatit sa desfasoare o activitate care se manifesta sub diferite forme, de la introducerea actiunilor civile, pana la executarea silita a hotararii pronuntate.

Dupa decembrie 1989, in contextul reluarii traditiilor democratice de catre tara noastra si aderarii la Conventia O.N.U. privind drepturile omului si legislatia tarii a cunoscut si cunoaste profunde transformari in vederea alinierii la standardele juridice ale tarilor europene democrate.

Constitutia Romaniei din 1991 si Legea nr. 92 din 04 august 1992 pentru organizarea judecatoreasca, actualizeaza institutia Ministerului Public – ca organ al autoritatii judecatoresti, care reprezinta in activitatea judiciara interesele generale ale societatii (art. 130 alin. 1 din Constitutia Romaniei) si “apara ordinea de drept, precum si drepturile si libertatile cetatenilor”, Ministerul Public apartine autoritatii judecatoresti (articolul 1 din Legea nr. 92/1992) , si nu celei executive, chiar daca prin natura sa, activitatea ce o desfasoara, este o activitate executiva, el sprijinind instantele judecatoresti in activitatea de infaptuire a justitiei, membrii sai, procurorii, fiind magistrati asemenea judecatorilor.

Atributiile Ministerului Public sunt exercitate prin procurori constituiti in parchete pe langa fiecare instanta judecatoreasca, sub autoritatea ministerului justitiei.

Rolul Ministerului Public este limitat prin Constitutie la activitatea judiciara, orice ingerinta in alte activitati fiind interzisa in virtutea principiului procedural potrivit caruia regulile de competenta sunt de stricta interpretare.

Ministerul Public isi desfasoara activitatea prin mijloace proprii, specifice, conform principiilor si dispozitiilor constitutionale si a celorlalte legi.

Activitatea Ministerului Public este organizata potrivit urmatoarelor principii:

– principiul legalitatii, conform caruia isi desfasoara activitatea in limitele legii si in scopul respectarii acesteia;

– principiul impartialitatii procurorilor, potrivit cu care procurorii in instanta sunt liberi sa prezinte acele concluzii pe care le considera intemeiate, coroborate cu probatoriul administrat in cauzele respective;

– principiul impartialitatii procurorilor, potrivit cu care procurorii in instanta sunt liberi sa prezinte acele concluzii pe care le considera intemeiate, coroborate cu probatoriul administrat in cauzele respective;

– principiul controlului ierarhic, care presupun o subordonare in treapta, organele inferioare se subordoneaza ordinelor organelor superioare. Consecinta acestui mod de subordonare fiind ca dispozitiile procurorului ierarhic superior sunt obligatorii pentru procurorii aflati in subordine, asupra actelor de dispozitie ale procurorilor din subordine, putand sa le suspende, anuleze sau inlocuiasca cu actele sale, daca actele primilor sunt contrare legii.

Procurorul aflat in subordine, in cazul in care considera ca dispozitia primita este nelegala si netemeinica, are dreptul sa sesizeze pe procurorul ierarhic superior celui care a dat dispozitia;

– principiul independentei Ministerului Public, mai exact a parchetelor se manifesta atat in raport cu instantele judecatoresti (art. 36 din Legea nr. 92/1992) cat si fata de justitiabili;

– principiul indivizibilitatii, prin care se intelege faptul ca fiecare membru al Ministerului Public il reprezinta in intregul sau. Actul indeplinit de catre unul dintre procurori, este actul parchetului in intregime. In consecinta, membrii Ministerului Public, se pot inlocui unul pe altul in cursul aceleiasi pricini, diferitele acte de procedura pe parcursul aceluiasi proces pot fi efectuate de mai multi procurori.

Din dispozitiile Constitutiei si ale legii organice se pot desprinde cateva din trasaturile Ministerului Public:

a) Ministerul Public isi exercita atributiile prin procurori, constituiti in parchete pe langa fiecare instanta judecatoreasca, sub autoritatea ministrului justitiei (art. 130, alin. 2 din Constitutie si art. 26 al Legii nr. 92/1992;

b) Procurorii isi desfasoara activitatea potrivit principiului legalitatii, impartialitatii si al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justitiei (art. 131, alin. 1 din Constitutie si art. 3 alin. 2 din Legea nr. 92/1992);

c) Ministerul Public este independent in relatiile cu celelalte autoritatii publice si isi exercita atributiile numai in temeiul legii si pentru asigurarea acestora;

d) Functia de procuror este incompatibila cu orice alta functie publica sau privata, cu exceptia functiilor didactice din invatamantul superior;

e) Procurorii din cadrul parchetelor de pe langa institutiile judecatoresti fac parte din corpul magistratilor;

f) Consiliul Superior al Magistraturii este alcatuit din magistrati;

g) Numirea in functie a procurorilor si judecatorilor se face de presedintele Romaniei la propunerea Consiliul Superior al Magistraturii.

Din cele expuse se pot trage cateva concluzii si anume:

a) facand parte din “autoritatea judecatoreasca”, Ministerul Public reprezinta o magistratura speciala, pe langa instantele judecatoresti;

b) procurorii sunt agenti ai autoritatii executive, sub autoritatea ministrului justitiei, dar ca magistratii fac parte din ordinul judecatoresc;

c) desi procurorii nu se bucura de inamovibilitate ci numai de stabilitate in functie, statutul lor se apropie sensibil de cel judecatoresc.

Trasaturile Ministerului Public sunt considerate a fi urmatoarele: absenta inamovibilitatii reprezentarea acestora, subordonarea ierarhica, unitatea si indivizibilitatea.

Absenta inamovibilitatii rezulta “in terminis” din cuprinsul art. 124 al Constitutiei Romaniei si al art. 91 din Legea nr. 92/1992 potrivit caruia numai judecatorii sunt inamovibili.

Inamovibilitatea ca una din garantiile justitiei nu poate apartine decat celor care infaptuiesc justitia, prin hotarare judecatoreasca ce sunt pronuntate in cauzele deduse judecatii. Acelasi art. 91 prevede ca “procurorii si judecatorii stagiari se bucura de stabilitate”. Legea a constituit cateva garantii ale stabilitatii, precum: conditiile de numire si cele de avansare in functie sunt aceleasi ca si pentru judecatori (art. 46, Legea nr. 92/1992); eliberarea din functie a magistratilor nu se poate face decat in cazurile expres si limitativ prevazute de lege (art. 92); promovarea sau transferarea se poate numai cu consimtamantul magistratilor (art. 94); sanctiunile disciplinare sunt aceleasi ca si pentru judecatori (art. 123); Comisia de disciplina a Ministerului Public este alcatuita din procurori (art. 127); impartirea sanctiunilor aplicate de aceasta comisie – ca si in cazul judecatorilor – contestatia se judeca de Curtea Suprema de Justitie, in complet de 9 judecatori (art. 129).

2/ Subordonarea ierarhica a procurorilor se exprima in 3 forme: a) ierarhia gradelor si a functionalitatilor; b) obligativitatea dispozitiilor procurorului ierarhic superior; c) autoritatea ministrului justitiei.

Ierarhia gradelor si a functiilor procurorilor este marcata prin constituirea parchetelor pe langa instante, potrivit gradelor acestora; conditii diferite pentru numirea in functie la parchetele constituite. Deci, prim-procurori ai parchetelor pe langa judecatorii, prim procurori ai parchetelor de pe langa tribunale, procurori generali ai parchetelor de pe langa Curtea de Apel, procuror general al Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie. Sectiile din Parchetul General, care functioneaza pe langa Curtea Suprema de Justitie, ca si cele din parchetele de pe langa Curtea de Apel sunt conduse de procurori sefi.

Procurorii fiecarui parchet sunt subordonati conducatorului acelui parchet iar acesta la randul lui este subordonat conducatorului parchetului ierarhic superior din aceeasi circumscriptie teritoriala. Dispozitiile procurorului ierarhic superior, date in conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine.

Art. 66 din Legea nr. 92/1992 stabileste exigente diferite pentru numirea si avansarea procurorilor, potrivit cu gradul parchetului si functia procurorului in cadrul acelui parchet (4, 5, 6, 8, 10 ani vechime in munca).

Art. 131 alin. 1 din Constitutie si art. 26 alin. 1 nr. 92/1992 precizeaza ca procurorii isi desfasoara activitatea sub autoritatea Ministerului Justitiei. Dispozitiile ministrului justitiei, date in mod direct sau prin procurorul general, in vederea respectarii si aplicarii legii, sunt obligatorii. Ministerul Justitiei prin procurori inspectori sau alti procurori delegati exercita controlul asupra tuturor procurorilor. Aceasta autoritate se exprima prin prerogativele pe care, indeobste le are un organ ierarhic superior fata de unul inferior.

3/ Independenta Ministerului Public si a procurorilor care-l alcatuiesc a fost exprimata prin cateva reguli esentiale, care prefigureaza si ipostazele independentei:

a) Independenta fata de orice alte autoritati, Ministerul Public exercitandu-si atributiile numai in temeiul legii si pentru asigurarea respectarii acesteia;

b) Independenta fata de instantele judecatoresti pe langa care functioneaza parchetele si fata de judecatorii (art. 32 Legea nr. 92/1992). Parchetele sunt independente fata de instantele judecatoresti;

c) Independenta in cadrul propriului sistem, fata de procurorii ierarhic superiori sau fata de Ministerul Justitiei;

d) Independenta fata de partile procesuale.

4/ Unitatea si indivizibilitatea Ministerului Public deriva din subordonarea ierarhica a membrilor acestuia, aceasta trasatura poate fi exprimata prin referire la doua dintre componentele functionalitatii Ministerului Public:

a) fiecare membru al Ministerului Public, in activitatea sa, reprezinta ministerul in ansamblul sau;

b) Intersanjabilitatea membrilor Ministerului Public in aceeasi cauza.

Potrivit art. 45 alin. 1 Cod procedura civila, astfel cum a fost modificat de Legea nr. 59/1993, “Ministerul Public poate introduce orice actiune, in afara de cele strict personale si sa participe la orice proces, in oricare faza a acestuia, in cazurile in care este necesar pentru apararea drepturilor si intereselor legitime ale minorilor si ale persoanelor puse sub interdictie, precum si in alte cazuri prevazute de lege”.

In art. 27 din Legea nr. 92/1992 se prevede ca atributiile Ministerului Public, sunt urmatoarele:

a) efectuarea urmaririi penale si, dupa caz, supravegherea acesteia;

b) supravegherea activitatii de cercetare penala efectuata de politie si de alte organe; in exercitarea acestei atributii, procurorul conduce si controleaza activitatea de cercetare penala, dispozitiile date de procuror fiind obligatorii pentru organul de cercetare penala;

c) sesizarea instantelor judecatoresti pentru judecarea cauzelor penale;

d) exercitarea actiunii civile in cazurile prevazute de lege;

e) participarea, in conditiile legii, la sedintele de judecata;

f) exercitarea cailor de atac impotriva hotararilor judecatoresti in conditiile prevazute de lege;

g) supravegherea respectarii legii in activitatea de punere in executare a hotararilor judecatoresti si a altor titluri executorii;

h) verificarea respectarii legii la locurile de detentie preventiva, de executare a pedepselor, a masurilor educative si de siguranta;

i) apararea drepturilor si intereselor minorilor si ale persoanelor puse sub interdictie;

j) studierea cazurilor care genereaza sau favorizeaza criminalitatea, elaborarea si prezentarea propunerilor in vederea eliminarii acestora, precum si pentru perfectionarea legislatiei penale.

Ministerul Public exercita orice alte atributii prevazute de lege.

Activitatea procurorului in materie civila este in stricta concordanta cu forma specifica procesuala in care se desfasoara aceasta activitate. Astfel, procurorul sesizeaza prin actiune instanta de judecata, intervine in procesele in curs pentru apara drepturile subiective incalcate, foloseste caile de atac impotriva hotararilor judecatoresti in care exista unul din cele 10 motive prevazute in art. 304 Codul de procedura civila. (In vechea reglementare, de pana la modificarea Codului de procedura civila prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 138/2000, fiind 11).

De asemenea, Ministerul Public prin Procurorul General al Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie exercita, ca o noua cale de atac, recursul in anulare – potrivit dispozitiilor privind recursul in interesul legii si recursului in anulare din Codul de procedura civila, modificate de Legea nr. 59/1993.

Din punct de vedere al reprezentarii intereselor generale ale societatii, precum si a drepturilor si libertatilor cetatenilor nu exista deosebiri intre dreptul procesual penal si dreptul procesual civil, obiectivul asigurarii respectarii legii fiind acelasi in ambele situatii. Tocmai de aceea, desi in procesul civil participarea procurorului este obligatorie numai in cazurile anume prevazute de lege, totusi, concluziile sale sunt intotdeauna bine venite si in acele procese civile la care participarea este lasata la aprecierea sa pentru ca, datorita pozitiei sale obiective, el este in masura sa ajute instanta la solutionarea justa a procesului.

Procurorul participand in procesul civil sprijina in mod activ apararea drepturilor subiective recunoscute persoanelor fizice sau persoanelor juridice, ori de cate ori acestea au fost incalcate.

In ceea ce priveste activitatea legata de actiunile civile care se judeca alaturat celor penale, in elucidarea acestei probleme pornim de la ideea ca savarsirea unei infractiuni da nastere la o actiune penala si poate genera si o actiune civila. Obiectul actiunii penale este aplicarea pedepselor si a masurilor de siguranta, iar actiunea civila are ca obiect obligatia la plata a unei despagubiri, la restituirea lucrului, desfiintarea totala sau partiala a unui act sau orice alt mod de reparatie civila pentru pagubele materiale pricinuite prin infractiune.

Daca din infractiunea savarsita se naste si o actiune civila alaturi de cea penala, este firesc ca, avand aceeasi sursa generatoare, cele doua actiuni sa se afle intr-o legatura specifica.

Actiunea civila care se naste dintr-o infractiune este alaturata celei penale in cadrul procesului penal, dar realizarea laturii penale are prioritate fata de cea civila, in sensul ca “penalul tine in loc civilul”.

Titularul actiunii civile are facultatea de a opta in sensul rezolvarii concomitente sau de a o intenta separat, dar dreptul de optiune odata manifestat inceteaza de a mai exista, facultatea de a opta stingandu-se odata cu efectuarea alegerii. Deci, actiunea civila isi pastreaza individualitatea ei chiar si atunci cand este alaturata celei penale, de aceea activitatea Ministerului Public privind actiunea alaturata nu poate fi considerata ca facand parte din activitatea de exercitare a actiunii penale respective, ci ca o forma de manifestare a procurorului in cauzele civile. Este firesc ca procurorul care exercita actiunea penala in procesul penal sa puna concluzii si in ceea ce priveste latura civila, precum si alte forme ale activitatii procurorului, ca: intentarea din oficiu sau intentarea facultativa a acestei actiuni si exercitarea cailor de atac.

Rezulta, in concluzie, ca in cazul actiunilor civile care sunt alaturate celor penale, activitatea desfasurata de procuror isi pastreaza specificul ei de activitate proprie unui litigiu cu caracter civil si distincta de aceea pe care o desfasoara in cadrul exercitarii actiunii penale.

In ceea ce priveste participarea procurorului in procesul civil propriu-zis, in literatura juridica de specialitate s-au facut diverse aprecieri privind denumirea termenului de “parte” .

Referindu-se la forma in care participa procurorul ca parte principala in procesul civil, autorul citat, afirma ca ne aflam in prezenta unei astfel de participari atunci cand el initiaza procesul pornind actiunea civila, bucurandu-se de drepturile si obligatiile partilor in proces.

In realitate aceasta activitate este cu mult mai cuprinzatoare, ea manifestandu-se prin:

– introducerea cererii de chemare in judecata;

– in scopul dovedirii celor afirmate in cerere si, cand este cazul, al combaterii argumentelor cuprinse in intampinarea paratului;

– punerea de concluzii in acelasi scop;

– declararea cailor de atac (a apelului, a recursului, revizuirii si contestatiei in anulare);

– activitatea desfasurata in timpul judecarii acestor cai de atac;

– promovarea executarii silite a hotararilor prin care au fost admise actiunile intentate de catre Ministerul Public;

– intentarea contestatiilor in anulare.

Esential in aceasta forma de activitate a procurorului in procesul civil este faptul ca el promoveaza in nume propriu (dar in favoarea unui alt subiect de drept), actiunea civila, caile de atac indicate sau executarea silita si ca atare devine parte in procesul civil, asupra sa resfrangandu-se drepturile si obligatiile specifice calitatii respective, fara ca asupra lui sa se extinda consecintele de drept material ale hotararii judecatoresti.

Ministerul Public dobandeste calitate de parte din momentul introducerii cererii de chemare in judecata si dainuie pana la ramanerea definitiva a hotararii date in procesul respectiv.

Cea de-a doua forma de activitate a procurorului, participarea la judecarea proceselor, se caracterizeaza prin faptul ca aceasta nu declanseaza cauza civila, prin valorificarea dreptului la actiune, ci, in cadrul ei, procurorul doar pune concluzii, fie in timpul desfasurarii dezbaterilor, fie in fond. Art. 45 Codul de procedura civila, asa cum era pana a fi modificat de Legea nr. 59/1993, nu utiliza in formularea sa aceste notiuni (parte principala si parte alaturata).

Alti autori au substituit termenii de parte principala si parte alaturata aratand ca procurorul poate sa fie parte principala sau sa intervina intr-un proces civil, si astfel s-a inlaturat notiunea de parte alaturata inlocuindu-se cu o formulare care sugereaza ideea corecta ca procurorul nu initiaza el actiunea civila in cadrul celei de-a doua forme de participare la procesul civil, ci doar intervine in cursul judecatii, participand la dezbateri si punand concluzii, pastrandu-si calitatea de organ care vegheaza la respectarea legii in activitatea de judecata.

Organizarea si functionarea Consiliului Superior al Magistraturii

Constitutia Romaniei a reinstitutionalizat Consiliul Superior al Magistraturii, precizandu-i competenta si atributiile (art. 132-133), fara insa a-i mentiona rolul si natura juridica. Art. 86-90 ale Legii nr. 92/1992, detaliind dispozitiile constitutionale cu privire la componenta si atributiile Consiliului Superior al Magistraturii, mai adauga doar cateva repere in legatura cu functionarea acestuia .

In logica sistemului de organizare si functionare a instantelor judecatoresti, Consiliul Superior al Magistraturii constituie o garantie a independentei judecatorilor si a inamovibilitatii lor .

Consiliul Superior al Magistraturii, astfel cum acesta a fost organizat prin legea din 1909, era un organ administrativ, prezentat ca atare – si de doctrina – sub titlul “organizarea administrativa a justitiei”, alaturi de ministrul justitiei .

In actuala sa organizare si functionare, indiscutabil superioara celei anterioare, Consiliul Superior al Magistraturii nu poate fi considerat “organ administrativ”, ci dupa parerea noastra, el este un organ al autoritatii judiciare, avand atributii administrative si de jurisdictie disciplinara. Cateva dintre dispozitiile constitutionale si organice ni se par semnificative sub acest aspect: a) Membrii Consiliului Superior al Magistraturii sunt alesi, pe o durata de 4 ani, dintre magistrati, de catre Camera Deputatilor si de Senat, in sedinta comuna (art. 132 din Constitutia Romaniei si art. 86 din Legea nr. 92/1992); b) Desi, in unele cazuri, lucrarile lui sunt prezidate de ministrul justitiei, acesta nu are drept de vot (art. 133 alin. 1 din Constitutie si art. 88, alin. 6 din legea mentionata); c) Daca, potrivit legii, Consiliul Superior indeplineste rolul de consiliu de disciplina, el este prezidat de presedintele Curtii Supreme de Justitie (art. 133, alin.2 din Constitutie si art. 88, alin. 6 din legea organica); d) Institutionalizarea constitutionala a Consiliului Superior al Magistraturii s-a facut sub titlul: “Autoritatea judecatoreasca”.

Insuficiente ale actualei reglementari

Desi superior reglementarilor anterioare si chiar celor similare din alte tari, totusi cadrul institutional al Consiliului Superior al Magistraturii credem ca nu este inca suficient si adecvat articulat: a) Desemnarea magistratilor in Consiliu de catre Parlament implica pericolul politizarii Consiliului Superior al Magistraturii; b) Acelasi pericol il implica si conditionarea efectivitatii unora dintre atributiile Consiliului de recomandarea sau propunerea ministrului justitiei; c) Consiliul nu cuprinde judecatori din toate categoriile, ci numai incepand de la nivelul curtilor de apel; d) In privinta unora dintre actele prin care Consiliul dispune sau propune in materie de personal nu este institutionalizata o cale de atac, iar extrapolarea altor proceduri de contencios ar putea altera rolul si statutul Consiliului Superior al Magistraturii.

Organizarea Consiliului Superior al Magistraturii

Consiliul este alcatuit din 15 membri, alesi pentru o durata de 4 ani de Camera Deputatilor si de Senat, in sedinta comuna, dupa cum urmeaza: a) 4 judecatori ai Curtii Supreme de Justitie. Din cuprinsul prevederilor art. 86-87 ale Legii nr. 92/1992, ca de altfel si ale art. 133 alin. 2 din Constitutia Romaniei, nu rezulta ca presedintele Curtii Supreme de Justitie trebuie sa fie – de drept – membru in Consiliu. Totusi, asa se pare, din moment ce art. 88, alin. 6 din aceeasi lege precizeaza ca, atunci cand Consiliul functioneaza ca organ de jurisdictie disciplinara, el este prezidat de presedintele Curtii Supreme de Justitie; b) 3 procurori ai Parchetului General de pe langa Curtea Suprema de Justitie; c) 6 judecatori de la curtile de apel. Sa remarcam, in context, ca alta posibila insuficienta a actualei reglementari, ca procurorii de la parchetele de pe langa curtile de apel nu sunt reprezentati in Consiliu; d) 2 procurori ai Parchetului de pe langa Curtea de Apel Bucuresti. Greu de motivat, dupa parerea noastra, discriminarea facuta fata de celelalte parchete.

Pentru alegerea celor 4 judecatori ai Curtii Supreme de Justitie, celor 3 procurori ai Parchetului General si celor 2 procurori ai Parchetului de pe langa Curtea de Apel Bucuresti, instanta suprema si respectiv parchetele aratate, in adunarea generala a magistratilor, desemneaza un numar intreit de candidati. Pentru alegerea celor 6 judecatori de la curtile de apel, fiecare curte de apel propune cate un candidat, desemnat de adunarea generala a judecatorilor curtii.

Functionarea Consiliului Superior al Magistraturii

Consiliul Superior al Magistraturii functioneaza pe baza unui regulament propriu. Totusi, elementele primare si fundamentale cu privire la functionarea Consiliului sunt stabilite prin Constitutie si prin legea organica nr. 92/1992, anume: a) Consiliul Superior al Magistraturii isi desfasoara lucrarile in prezenta a cel putin doua treimi din numarul membrilor sai; b) Atunci cand Consiliul propune sau dispune, in materie de personal, lucrarile lui sunt prezidate, fara drept de vot, de ministrul justitiei . Cand Consiliul functioneaza ca organ de jurisdictie disciplinara, precum si atunci cand, la solicitarea ministrului justitiei, da avize in probleme privind administrarea justitiei, lucrarile lui sunt prezidate de presedintele Curtii Supreme de Justitie; c) In indeplinirea majoritatii atributiilor sale, Consiliul adopta hotarari, cu majoritatea voturilor membrilor sai ; d) Consiliul poate cere ministrului justitiei, instantelor judecatoresti sau parchetelor, relatii sau acte referitoare la activitatea profesionala sau la conduita magistratilor.

Atributiile Consiliului Superior al Magistraturii

Categorii de atributii

Din cuprinsul art. 133 al Constitutiei si al art. 88 din Legea nr. 92/1992, rezulta ca doua categorii de atributii, distincte prin natura lor, sunt atasate Consiliului Superior al Magistraturii: A) Atributii administrative; B) Atributii jurisdictionale.

A/ Atributiile administrative ale Consiliului sunt urmatoarele:

a) Propune Presedintelui Romaniei, la recomandarea ministrului justitiei, numirea in functie a presedintelui, vicepresedintelui si presedintilor de sectii ai Curtii Supreme de Justitie;

b) Propune Presedintelui Romaniei, la recomandarea ministrului justitiei, numirea in functie a judecatorilor Curtii Supreme de Justitie;

c) Propune Presedintelui Romaniei, la recomandarea ministrului justitiei, numitea in functie a celorlalti judecatori si procurori, cu exceptia celor stagiari ;

d) Dispune, la propunerea ministrului justitiei, cu privire la promovarea, transferarea, suspendarea si incetarea din functia de judecator ;

e) Valideaza examenele de capacitate ale magistratilor;

f) Da avize, la solicitarea ministrului justitiei, in probleme privind administrarea judecatoriilor, tribunalelor, curtilor de apel si parchetelor. Este desigur vorba despre un aviz consultativ.

Atunci cand Consiliul, in indeplinirea atributiilor sale, decide, intrucat deciziile sunt, prin natura lor, acte administrative, consideram ca ele sunt susceptibile de atac in conditiile contenciosului administrativ. Intr-adevar, pe de o parte, Legea nr. 92/1992 nu instituie o procedura jurisdictionala distincta, speciala pentru aceste acte, iar pe de alta, art. 2 din Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ nu le excepteaza.

B. Atributiile jurisdictionale deriva din calitatea Consiliului de a functiona si ca organ de jurisdictie disciplinara.

Actiunea disciplinara, in cazul abaterilor savarsite de un judecator – cu exceptia judecatorilor si a magistratilor-asistenti de la Curtea Suprema de Justitie – se exercita de catre ministrul justitiei , in termen de cel mult 30 de zile de la data inregistrarii actului de constatare, dar nu mai tarziu de un an de la data savarsirii abaterii disciplinare. In vederea exercitarii actiunii disciplinare, cercetarea prealabila este obligatorie. Cercetarea prealabila se efectueaza de catre judecatori, avand cel putin acelasi grad ierarhic cu judecatorul cercetat, sau de inspectori generali ori de alte persoane asimilate magistratilor din Ministerul Justitiei. Pentru procurori, cercetarea prealabila se efectueaza de procurorii-inspectori din Parchetul de pe langa Curtea Suprema de Justitie. “Ascultarea celui in cauza si verificarea apararilor magistratului cercetat sunt obligatorii”. (art. 125, alin. ultim din Legea nr. 92/1992).

Consiliul Superior al Magistraturii, cu citarea partilor – ministrul justitiei si prezumtivul autor al abaterii – in sedinta secreta, solutioneaza actiunea si se pronunta prin hotarare motivata, care se comunica partilor. Impotriva sanctiunii aplicate, magistratul poate face contestatie, in termen de 30 de zile de la comunicarea hotararii, aceasta solutionandu-se de Curtea Suprema de Justitie, in complet format din 9 judecatori.

Hotararea prin care se solutioneaza contestatia este irevocabila.

In toate cazurile in care inceteaza calitatea de magistrat, cu exceptia stagiarilor, hotararea sau actul care determina incetarea acestei calitati se comunica Presedintelui Romaniei, in vederea emiterii decretului de eliberare din functie (art. 131 din Legea nr. 92/1992).

Sanctiunile disciplinare care pot fi aplicate magistratilor, in raport cu gravitatea abaterilor savarsite, sunt: observatia, mustrarea, diminuarea salariului de baza cu pana la 15% pe o perioada de 1-3 luni, mutarea disciplinara pe o perioada de 1-3 luni la o instanta sau la un parchet, situate pe raza teritoriala a aceleiasi curti de apel, respectiv parchet de pe langa aceasta, suspendarea din functie pe timp de maximum 6 luni; inlaturarea din magistratura.

Magistratii

Art. 37, alin. 3 din Constitutie, in legatura cu dreptul de asociere, art. 132 al legii fundamentale, in legatura cu componenta Consiliului Superior al Magistraturii, si titlul IV al Legii nr. 92/1992 se refera la “magistrati”, facand distinctie intre acestia sub aspectul statutului lor.

“Magistratii” – precizeaza art. 42 din Legea nr. 92/1992 – fac parte din “corpul magistratilor”. Au calitatea de magistraati judecatorii de la toate instantele judecatoresti, procurorii din cadrul parchetelor de pe langa acestea, precum si magistratii-asistenti ai Curtii Supreme de Justitie. Asadar, desi “corpul magistratilor” reprezinta o categorie unitara, dat fiind faptul ca toti cei care il alcatuiesc sunt “magistrati”, totusi, intre magistrati urmeaza a se distinge trei clase: a) Judecatorii – adica persoanele care au misiunea si puterea de a infaptui justitia, bucurandu-se de independenta, iar ca o garantie a independentei, de inamovibilitate; b) Procurorii – persoanele care, ca agenti ai puterii executive, facand parte din Ministerul Public, exercita atributiile acestuia, in cadrul parchetelor de pe langa fiecare instanta judecatoreasca; c) Magistratii-asistenti – persoanele care, functionand in cadrul Curtii Supreme de Justitie (art. 9 al Legii nr. 59/1993), desi nu participa la activitatea de judecata, sunt asimilati unora dintre judecatori si, participand la sedintele de judecata ale sectiilor, iau note de sustinerile facute de parti, redacteaza incheierile, isi exprima votul consultativ la deliberari, redacteaza deciziile si indeplinesc orice alte sarcini incredintate de presedintele Curtii, vicepresedintele sau de presedintele sectiei.

Principiile constituirii corpului magistratilor

Din cuprinsul dispozitiilor art. 42-45 ale Legii nr. 92/1992 rezulta a fi principii ale constituirii corpului magistratilor cel putin urmatoarele: a) Corpul magistratilor este constituit, prin calitatea membrilor sai , intr-o categorie socio-profesionala distincta, membrii acesteia avand un statut juridic special si singurul compatibil cu functia ce o au de indeplinit; b) Corpul magistratilor reprezinta o categorie unitara, in pofida faptului ca cei care il alcatuiesc indeplinesc functii diferite. Unitatea corpului magistratilor rezulta, intre altele, din faptul ca fac parte din acesta toti magistratii, indiferent de nivelul magistraturii, de ierarhia judiciara si de locul unde functioneaza magistratul, precum si de faptul ca magistratilor li se aplica aceleasi conditii generale si speciale pentru numire si avansare, ei se bucura de aceleasi indatoriri, iar conditiile si formele raspunderii lor disciplinare sunt, in principiu, aceleasi: c) In cadrul corpului magistratilor, ierarhia functiilor de executie se stabileste in raport cu nivelul pregatirii si al vechimii, pe gradele profesionale prevazute de lege, iar ierarhia functiilor de conducere se stabileste in raport cu nivelul instantelor si al parchetelor.

Vechimea in magistratura

Constituie vechime in magistratura perioada in care o persoana a indeplinit functiile de judecator ori procuror. De asemenea, se considera vechime in magistratura: a) Perioada in care o persoana a indeplinit o functie de specialitate juridica in Ministerul Justitiei, in Institutul National al Magistraturii, a fost judecator la Curtea Constitutionala, judecator financiar ori procuror financiar la Curtea de Conturi, magistrat-asistent la Curtea Suprema de Justitie, la Curtea Constitutionala sau la Curtea de Conturi, a indeplinit functii de specialitate juridica in fostele arbitraje de stat sau departamentele, in laboratoarele de expertize criminalistice, in Institutul de Cercetari Juridice al Academiei Romane, functii didactice in invatamantul juridic superior, functia de ministru al justitiei, secretar de stat ori de secretar general si secretar general adjunct in Ministerul Justitiei, functii de specialitate in institutia Avocatul Poporului, notar, avocat, jurisconsult sau consilier juridic, auditor de justitie; b) Timpul cat o persoana, licentiata in drept sau in drept economic-administrativ, este senator sau deputat, avocat al poporului, membru al Curtii de Conturi, personal de conducere ori de executie, de specialitate juridica, in aparatul Parlamentului, Presedentiei Romaniei, Guvernului, Consiliului Legislativ, Avocatul Poporului, Curtii de Conturi, Curtii Constitutionale, Directiei juridice si consulare din Ministerul Afacerilor Externe sau in cadrul altor organe ale administratiei publice.

Conditii generale pentru numirea magistratilor

Pentru a fi numit magistrat, persoana trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii: a) Sa fie numai cetatean roman, cu domiciliul in Romania, si sa aiba capacitatea de exercitiu a drepturilor sale; b) Sa fie licentiat in drept, sa aiba stagiul cerut de lege pentru functia in care urmeaza sa fie numit si sa dovedeasca o pregatire profesionala corespunzatoare; c) Sa nu aiba antecedente penale si sa se bucure de o buna reputatie; d) Sa cunoasca limba romana; e) Sa fie apt, din punct de vedere medical si psihologic, pentru exercitarea functiei; f) Sa fi absolvit Institutul National al Magistraturii sau sa fi promovat concursul ori examenul de amitere in magistratura.

Sunt valabile numai actele efectuate de magistrat dupa depunerea de catre el a juramantului prevazut de lege (art. 50 din Legea nr. 92/1992) .

Conditii speciale pentru numirea in functie a magistratilor

a) La judecatorii si la parchete pot functiona judecatori si procurori stagiari, ei urmand sa efectueze un stagiu de 2 ani, daca nu au absolvit Institutul National al Magistraturii; b) In primele 6 luni de stagiu, ei nu pot participa la lucrari care implica pronuntarea unei hotarari, respectiv punerea de concluzii in instanta sau semnarea unor acte procedurale; c) Dupa 6 luni de functionare efectiva, stagiarul va sustine un examen in vederea exercitarii dreptului de a participa la activitatea de judecata, respectiv a dreptului de a pune concluzii in instanta si de a semna acte procedurale, cu exceptia celor care privesc libertatea persoanei; d) Dupa efectuarea stagiului, magistratii stagiari sunt obligati sa se inscrie la examenul de capacitate, rezultatele acestuia urmand sa fie supuse validarii Consiliului Superior al Magistraturii; e) In ordinea mediilor obtinute, Consiliul Superior al Magistraturii intocmeste tabelul de clasificare a candidatilor si, pe baza acestuia, candidatii declarati reusiti isi aleg posturile, in termen de 15 zile de la publicarea acestora in Monitorul Oficial al Romaniei.

Sunt absolviti de cerinta sustinerii examenului de capacitate cei care au ocupat cel putin 5 ani functii de avocat, jurisconsult, consilier juridic, notar, expert sau asistent criminalist, membru al personalului didactic din invatamantul superior sau al celui de cercetare din Institutul de Cercetari Juridice al Academiei Romane, ori functii de specialitate juridica in administratia publica, in aparatul Parlamentului sau al institutiei prezidentiale, al Curtii Constitutionale, al institutiei Avocatul Poporului, al Curtii de Conturi sau al Consiliului Legislativ (art. 65 din Legea nr. 92/1992).

Recrutarea, numirea si avansarea in functie a judecatorilor

Recrutarea, numirea si avansarea in functii a judecatorilor a constituit si constituie o problema delicata, legata de viata sociala si politica, rezolvata diferit de la o tara la alta si de la o epoca la alta . In esenta, problema consta in stabilirea si punerea in opera a acelui sistem de exigente care este in masura sa realizeze efectiv principiul independentei judecatorilor, mai ales fata de autoritatea executiva, concomitent cu asigurarea profesionalismului si prestigiului justitiei. Intr-un astfel de sistem de exigente s-ar inscrie: 10. Statuarea unei proceduri de recrutare si de numire a judecatorilor de natura sa asigure exigentele tehnice ale acestei functii (cunostinte juridice si de experienta); 20. Instituirea unor garantii profesionale pentru asigurarea si apararea calitatilor morale imanente judecatorului (independenta, impartialitate, integritate si demnitate); 30. Statuarea unui sistem de raspundere disciplinara si de raspundere profesionala . Sub aceste aspecte, vom prezenta sistemul de exigente instituit pentru recrutarea, numirea si avansarea in functii a judecatorilor.

Recrutarea si numirea stagiarilor

Daca sunt indeplinite conditiile generale pentru numirea magistratilor , numirea acestora se face prin ordin al ministrului justitiei (art. 51, alin. 1 din Legea nr. 92/1992). Procedandu-se astfel nu se incalca principiul separarii functiei jurisdictionale de cea executiva, nici principiul independentei judecatorilor, intrucat: a) Stagiatura este vremelnica – o perioada necesara pregatirii magistratului, in cederea dobandirii de catre acesta a unei numiri inamovibile; 1) Stagiarii nu efectueaza, in primele 6 luni ale stagiaturii, lucrari care implica pronuntarea unei hotarari; c) Desi, dupa 6 luni de functionare efectiva, judecatorii stagiari pot participa la activitatea de judcata, acest drept este dobandit numai prin promovarea unui examen, la sediul curtii de apel in circumscriptia careia functioneaza judecatorul stagiar si in fata unei comisii alcatuite din judecatori numiti de presedintele Curtii; d) Dreptul de a participa la activitatea de judecata este el insusi provizoriu, pana la absolvirea examenului de capacitate.

Numirea in functie a judecatorilor

Judecatorii – spune ar. 124, alin. 1 din Constitutie – sunt numiti in functie de Presedintele Romaniei. In acelasi sens este formulat art. 47 din Legea nr. 92/1992. Nu semnifica oare acesta o imixtiune a puterii executive in puterea judecatoreasca? }i nu inculca oare aceasta ideea unor criterii politice pentru numirea in functie a judecatorilor? Credem ca nu, sistemul acesta de numire – astfel cum el a fost ordonat – fiind compatibil atat cu principiul independentei judecatorilor, cat si cu cerinta nonimplicarii lor politice: a) Presedintele numeste in functie pe acei judecatori care au fost propusi de Consiliul Superior al Magistraturii , iar lucrarile acestui Consiliu desi, intr-o asemenea situatie, sunt prezidate de ministrul justitiei, sunt susceptibile de finalizare prin deliberare, fara participarea la vot a acestuia; b) Singurul criteriu pentru a candida la numire este – pe fondul exigentelor generale pentru a fi admis in magistratura – cel de capacitate profesionala, atestata ca atare printr-un examen de capacitate, validat de Consiliul Superior al Magistraturii; c) Candidatii declarati reusiti la acest examen ales ei insisi, in ordinea clasificarii, posturile vacante, publicate in Monitorul Oficial al Romaniei.

Inamovibilitatea

Constitutia insasi (art. 124, alin. 1), dar si art. 91, alin. 1 al Legii nr. 92/1992 proclama ca judecatorii numiti de Presedintele Romaniei sunt inamovibili.

Garantie a bunei administrari a justitiei si a independentei judecatorului, inamovibilitatea este institutia pe temeiul careia judecatorul nu poate fi eliberat din functie (10), suspendat (20), pensionat prematur (30), avansat sau transferat (40) prin vointa arbitrara a executivului sau in afara cazurilor si fara observarea formelor si conditiilor prevazute de lege . El – judecatorul – nu poate fi cercetat, retinut sau arestat, perchizitionat sau trimis in judecata fara avizul ministrului justitiei. Ministerul de Interne, la cerere, trebuie sa acorde protectie judecatorului si familiei lui, in cazurile in care viata, integritatea corporala sau avutul lor sunt supuse unor amenintari.

Inamovibilitatea implica doua garantii pentru judecator si cel putin o garantie pentru justitiabil . Pentru judecator, ea inseamna protectie in fata oricarei tentative de evictiune, destiruire ori suspendare arbitrara (inamovibilitatea functiei), precum si protectie fata de un transfer de la locul unde isi exercita functia (inamovibilitatea rezidentei). Pentru justitiabil, ea este o garantie ca nu va putea fi constituita o instanta speciala, alcatuita prin deplasarea unor judecatori anume alesi in scopul solutionarii procesului sau.

10. Potrivit art. 92 din Legea nr. 92/1992, magistratii pot fi eliberati din functiile pe care le detin numai in urmatoarele cazuri: a) Demisie; b) Pensionare potrivit legii sau incetarea activitatii pensionarului reincadrat; c) Transferarea intr-o alta functie, in conditiile legii; d) Daca impotriva judecatorului s-a luat masura indepartarii din magistratura, fie ca sanctiune disciplinara, fie pentru vadita incapacitate profesionala ori pentru boala psihica; e) Daca judecatorul a fost condamnat definitiv pentru o fapta prevazuta de legea penala; f) Daca magistratul nu mai indeplineste conditiile prevazute de art. 46, literele a-e din Legea nr. 92/1992, pentru numirea in magistratura; g) Daca magistratul incalca prevederile art. 110-112 din lege.

20. Suspendarea din functie poate interveni daca: a) Impotriva magistratului s-a pus in miscare actiunea penala. Suspendarea dureaza pana la ramanerea definitiva a hotararii. Constatandu-se nevinovatia judecatorului, suspendarea inceteaza, iar judecatorul va fi repus in toate drepturile avute anterior, platindu-i-se drepturile banesti cuvenite; b) Judecatorul sufera de o boala psihica, imprejurare sesizata ministrului justitiei si constatata ca atare de catre o comisie formata din 3 medici primari de specialitate. Suspendarea inceteaza de drept daca, in termen de o luna, Consiliul Superior al Magistraturii nu hotaraste eliberarea din functie a judecatorului sau prelungirea suspendarii.

30. Pensionarea pentru limita de varsta nu poate fi facuta decat la implinirea varstei de 65 de ani, in cazul magistratilor de la judecatorii si tribunale, sau de 68 de ani, in cazul judecatorilor de la curtile de apel .

40. Promovarea judecatorilor in functiile din magistratura se dispune numai de Consiliului Superior al Magistraturii, cu respectarea conditiilor prevazute de lege, si anume: a) Activitate meritorie, atestata prin calificativele acordate de sefii ierarhici si de inspectori; b) Indeplinirea conditiilor de vechime ( art. 66 din Legea nr. 92/1992). Promovarea se poate face numai cu consimtamantul judecatorului. Daca judecatorul indeplineste conditiile pentru a fi avansat, dar nu doreste sa schimbe functia si instanta, el poate fi promovat pe loc (art. 94 din lege).

Transferul judecatorului se poate face de asemenea numai cu consimtamantul sau. In mod exceptional, ministrul justitiei poate dispune delegarea judecatorului la o alta instanta pe o perioada de cel mult 2 luni de zile intr-un an, daca acea instanta nu poate functiona normal din cauza lipsei temporare a unor judecatori, din cauza existentei unor posturi vacante ori din cauza incompatibilitatii ori a recuzarii tuturor judecatorilor.

In aceste conditii, nu s-ar putea spune – cum uneori s-a spus – ca inamovibilitatea ar fi “vidata” de orice substanta sau ca ea n-ar reprezenta decat o “violare mitica” . “Inamovibilitatea – spuneau doi ilustri doctrinari francezi – este un bun apreciat mai ales atunci cand l-ai pierdut” . Forta principiului inamovibilitatii, importanta si eficacitatea acestuia decurg, mai intai, din valoarea lui constitutionala .

Totusi, inamovibilitatea nu este o “tunica a lui Nessus”, de care judecatorul sa nu poata fi despuiat. Inamovibilitatea nu este consacrata in interesul judecatorului, ci in cel al justitiei. Tocmai de aceasta, inamovibilitatea nu poate fi absoluta. Inamovibilitatea, in conditiile legii, nu impiedica, bunaoara, sub titlul unei sanctiuni disciplinare, inlaturarea din magistratura, suspendarea din functie pe timp de maximum 6 luni, mutarea disciplinara pentru o perioada de 1-3 luni la o instanta situata pe raza teritoriala a aceleiasi curti de apel, diminuarea salariului cu pana la 15% pe o perioada de 1-3 luni sau retragerea salariului de merit pe aceeasi perioada (art. 123, literele “c-f” din Legea nr. 92/1992 si nu impiedica nici punerea in disponibilitate sau pensionarea judecatorului, in conditiile si in formele prevazute de lege.

Incompatibilitati, interdictii si incapacitati

Toate acestea nu sunt ingradiri ale judecatorului in exercitiul functiei lui, ci garantii pentru exercitarea functiei sale in conditii adecvate, mai ales prin: a) Evitarea unor activitati care ar atrage neglijarea obligatiilor sale profesionale ori afectarea independentei, integritatii sau chiar a demnitatii judecatorului; b) Punerea judecatorului la adapost fata de orice suspiciuni de partialitate .

A. Incompatibilitatile sunt acele masuri de protectie a judecatorului constand in imposibilitatea acestuia de a mai indeplini, concomitent si alte functii sau sarcini: a) Functia de judecator este incompatibila cu orice alta functie publica sau privata , cu exceptia functiilor didactice din invaamantul superior (art. 124, alin. 2 din Constitutie si art. 111 din Legea nr. 92/1992); b) Judecatorului ii este interzisa exercitarea, direct sau prin persoane interpuse, a activitatilor de comert, participarea la conducerea unor societati comerciale sau civile ori a regiilor autonome; de asemenea, ii este interzisa participarea la administrarea unor asemenea societati sau regii autonome (art. 112 din Legea nr. 92/1992); c) Judecatorul nu poate exercita un mandat politic, indiferent de natura acestuia si modul in care s-ar dobandi mandatul; d) Judecatorul nu poate fi rechizitionat pentru alte servicii publice decat pentru cel militar .

B. Interdictiile sunt de asemenea masuri de protectie a judecatorului, dar si a justitiabilului. Ele privesc: a) “Viata politica exterioara” a judecatorului – cum eufemistic s-a spus. Judecatorii nu pot face parte din partide politice sau sa desfasoare activitati publice cu caracter politic (art. 37, alin. 3 din Constitutie). Asadar, judecatorului nu i se interzice opinia politica, ci manifestarea ori demonstrarea ei publica, politica activa si militanta, adoptarea unei pozitii partizane; b) Judecatorilor le este interzisa greva (art. 63 din Legea nr. 168/1999 privind solutionarea conflictelor de munca) . Cu totul de inteles, intrucat natura serviciului public al justitiei si consecintele adeseori iremediabile ale suspendarii acestuia nu pot fi ignorate.

C. Incapacitatile sunt apropiate prin natura lor interdictiilor. Unele sunt de aplicatie generala, abstractie deci facand de un proces determinat. (De exemplu, potrivit art. 1309 Cod civil judecatorului ii este interzis sa fie cesionar al unui drept litigios). Altele se refera la un proces determinat, in considerarea circumstantelor acestuia (recuzarea, abtinerea, stramutarea).

10. Recuzarea este institutia in cadrul careia partea poate sa ceara indepartarea din completul de judecata a unuia sau a mai multor judecatori , intrucat ea are suspiciuni cu privire la partialitatea acestora. Este un drept al partii, deplin justificat, in lipsa caruia ideea de justitie ar fi poate compromisa; dar este si o prerogativa procesuala cu consecinte deosebit de grave. Pentru a preveni exercitiul dreptului sau punerea in opera a prerogativei in mod abuziv, vexatoriu sau dilatoriu, legea a reglementat amanuntit cauzele recuzarii , conditiile de admisibilitate a cererii de recuzare, competenta si procedura solutionarii acesteia (art. 27-34 Codul de procedura civila).

20. Abtinerea judecatorului de a intra in completul de judecata este de fapt o autorecuzare (art. 25-26 Codul de procedura civila ), caci – asa cum precizeaza art. 25 Codul de procedura civila – “judecatorul care stie ca exista un motiv de recuzare in privinta sa este dator sa instiinteze pe seful lui si sa se abtina de la judecarea pricinii”. Totusi, ar fi de adaugat ca in practica – pe buna dreptate – se admite initiativa desesizarii judecatorului si pentru alte motive temeinice decat cele prevazute la recuzare. Aceasta, intrucat – cum s-a spus si in alte parti – abtinerea este o “chestiune de constiinta si de datorie profesionala” .

30. Stramutarea – ca si recuzarea – este institutia procesuala inlauntrul careia se poate adjunge la impiedicarea anumitor judecator sa abordeze fondul pricinii si sa o solutioneze. Numai ca, de aceasta data, in locul unei suspiciuni subiective fata de unul sau mai multi judecatori, care alcatuiesc completul de judecata, exista o suspiciune obiective fata de intreaga instanta, in sensul partialitatii sau al lipsei ei de independenta, cerandu-se – tocmai de aceasta – stramutarea procesului la o alta instanta de acelasi grad. Desi competenta si procedura solutionarii cererii de stramutare sunt apropiate celor de la recuzare, ele nu trebuie confundate . Cazurile de stramutare sunt cele prevazute de art. 37 Codul de procedura civila, iar competenta si procedura de solutionare a unei cereri de stramuare sunt cele prevazute de art. 38-40 Codul de procedura civila.

Organizarea si rolul Institutului National al Magistraturii

Prin Legea nr. 142/1997, pentru modificarea si completarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca, a fost creat Institutul National al Magistraturii, ca institutie publica, cu personalitate juridica, subordonata exclusiv Ministerului Justitiei, pentru “pregatirea specifica a viitorilor judecatori si procurori, precum si perfectionarea profesionala a magistratilor in functie”.

Institutul nu face parte din sistemul national de invatamant si educatie si nu este supus dispozitiilor legale in vigoare cu privire la acreditarea institutiilor de invatamant superior si recunoasterea diplomelor.

Institutul este condus de un consiliu care delibereaza asupra problemelor care privesc organizarea si functionarea acestuia, precum si asupra bugetului sau. Hotararile consiliului devin insa executorii numai dupa “aprobarea lor de catre ministrului justitiei”.

Potrivit cu scopul Institutului National al Magistraturii, actuala reglementare cu privire la organizarea si functionarea acestuia vizeaza numai “pregatirea specifica a viitorilor judecatori si procurori”, nu insa si “perfectionarea profesionala a magistratilor in functie”. Totusi, cateva precizari sunt facute in cuprinsul art. 119 din lege. Astfel, magistratii sunt obligati sa efectueze, cel putin o data la 5 ani, conform programarii aprobate de ministerul justitiei, stagii de pregatire sau, dupa caz, de perfectionare profesionala la Institutul National al Magistraturii, la institutii de invatamant superior din tara sau din strainatate ori in cadrul formelor organizate de curtile de apel sau, dupa caz, de parchetele de pe langa curtile de apel.

1.3. Organul de executare silita, aspecte generale

si participantii la executarea silita

Aspecte generale. Participanti

Datorita organizarii statale proprii a provinciilor romanesti, mult timp nu a fost posibila o organizare sistematica si nationala a institutiei executarii silite.

Pe baza “Basilicalelor” se contureaza cu continuitate institutii de executare silita imobiliara, hotararile executandu-se numai in urma unei porunci speciale a Domnului, aceasta porunca fiind formula executorie.

Executorii se numeau in acele vremuri “mumbasiri domnesti”, “zapcii”, “paharnici”, “aprazi ai ispravniciei”. Acestia faceau o somatie verbala, prezentand porunca domneasca, iar vanzarile silite se faceau la licitatie (mezat).

Abia la 1785 Alexandru Mavrocordat a emis un hrisov prin care vanzarea silita imobiliara se facea cu publicatii, iar adjudecarea definitiva se facea prin intarire a Domnului dupa trecerea unui termen de 6 luni, in cazul debitorilor cu domiciliul in tara si a unui termen de 3 ani pentru debitorii cu domiciliul in strainatate. Aceste reglementari au fost preluate in “Codul Donici” (1814-1817) si apoi cu mici modificari intr-un act normativ din 1846 sub domnia lui Mihail Sturza.

In 1779 se publica “Codul Ipsilanti” in materie civila, iar in 1812 “Codul Scarlat – Cahimahi” la Iasi, iar in 1818 “Codul Caragea la Bucuresti”.

In 1829 apar “Regulamentele Organice care sunt puse in aplicare in ambele tari romane in 1831.

Actualul Cod de procedura civila decretat la 9 septembrie 1865 a fost pus in aplicare la 1 decembrie 1865. Acest cod a reglementat punerea in executare a hotararii judecatoresti dupa investirea cu formula executorie, in principal executarea realizandu-se prin vanzarea silita a imobilelor.

A fost prevazuta ca forma de constrangere si constrangerea, dar nu a fost posibila aplicarea acesteia, deoarece nu au fost construite inchisorile.

Prin modificarile in anul 1900 in materia executarii silite, initiata de ministrul justitiei C. G. Dissescu a fost suprimat art. 380 care reglementa constrangerea prin detentie si au fost reduse termenele de procedura in executarea silita.

In 1925 s-a realizat unificarea unor dispozitii de procedura civila si comerciala pentru inlesnirea si accelerarea judecatilor inaintea tribunalelor si Curtilor de apel si pentru unificarea competentelor judecatoriilor.

In Transilvania s-a mentinut reglementarea Legii din 1881 pana la intrarea Legii nr. 7/1996, cu unele modificari, datorita organizarii cadastrale in sistem austriac.

Incepand din anul 1948 prin derogare de la dispozitiile comune ale “Cartii V” din Codul de procedura civila au intervenit acte normative speciale in procedura executarii silite care reglementau noi titluri executorii in materia contractelor (Decretul nr. 196/1959), a Dreptului Muncii (Decizia de imputare si angajamentul de plata – Codul muncii).

Prin Decretul nr. 221/1960 si H.C.M. nr. 792/1960 s-a instituit o procedura speciala cu privire la executarea silita impotriva persoanelor fizice, a platii impozitelor si a taxelor neachitate in termen si a creantelor banesti ale agentilor economici de stat, precum si cu privire la executarea confiscarii.

Executarea silita a evoluat prin perfectionarea Codului de procedura civila, multiplicarea titlurilor executorii, altele decat hotararile judecatoresti, cat si din aparitia unei proceduri in afara dreptului comun.

Executarea silita are un caracter umanitar, taxele de timbru in cadrul acesteia, fiind de un nivel redus si intreaga procedura a executarii silite stand sub semnul legalitatii, in sensul ca orice act de urmarire silita este sub control judiciar, pe calea contestatiei la executare. Prin aceasta cale se favorizeaza debitorul si terte persoane intrucat se permite introducerea contestatiei la executare pana la ultimul act de executare.

Participantii la executarea silita sunt partile, instante de executare, organele de executare, alte persoane si organe care realizeaza actele procesuale privitoare la raporturile juridice procesual exceptionale. In tot timpul executarii silite, activitatea organului de executare se afla sub controlul legalitatii al instantei de executare, control ce se exercita pe baza sesizarii instantei de executare cu contestatie la executare ce poate fi formulata de toate partile. Solutionarea contestatiei la executare restabileste dreptul incalcat.

Organul de executare este executorul judecatoresc, cu exceptia formei de executare a popririi care se desfasoara pe cale exclusiv judiciara. La executarea silita prin decontare bancara, banca debitorului are rolul organului de executare. Cand sunt puse in executare titluri executorii privind creantele bugetare, organele de executare sunt organele de specialitate ale D.G.J.F.P. si unitatile subordonate acestora, unitatile subordonate Directiei Generale a Vamilor, precum si Directia de Specialitate din Ministerul Finantelor. Personalul acestor organe de executare indeplineste o functie ce implica exercitiul autoritatii de stat ca si executorul judecatoresc.

In cadrul executarii silite se intalnesc si terte persoane care nu au participat la faza de judecata, dar care au interesul de a-si apara drepturi ce le-ar fi atinse prin executare. Tertul intra in procedura executarii silite, sesizand instanta de executare cu contestatie la executare, dobandind calitatea de parte.

La executarea silita mai participa organele administrative locale si ale politiei.

Intre participanti trebuie amintita si pozitia procesuala a procurorului ce are misiunea de supraveghere a respectarii legalitatii.

Partile

La executarea silita parti sunt: creditorul urmaritor si debitorul urmarit (persoane fizice sau juridice).

Creditorul urmaritor este persoana fizica sau juridica in favoarea careia s-a constituit titlul executoriu si care are dreptul de a cere executarea silita.

Debitorul urmarit este persoana fizica sau juridica tinuta a aduce la indeplinire ceea ce s-a specificat in titlul executor.

Spre deosebite de faza judecatii, unde pot exista mai multi participanti in aceeasi calitate, in faza executarii nu poate exista decat o coparticipare activa (a creditorilor) impotriva unei singure parti pasive (a debitorului).

Executarea silita se face separat pentru fiecare debitor, chiar daca obligatia solidara incumba mai multor debitori, de aici rezultand caracterul unipatrimonial al executarii silite.

Uneori, urmarirea debitorului nu poate fi realizata in cadrul aceleiasi forme de executare silita si trebuie folosita pentru fiecare activ patrimonial forma de executare silita indirecta specializata.

Conform art. 1718 Codul civil este permisa prezenta mai multor creditori urmaritori in cadrul aceleiasi executari, acestia avand un gaj general asupra bunurilor din patrimoniul debitorului.

In aceeasi procedura execeptionala pot participa mai multi creditori urmaritori desemnati prin acelasi titlu executoriu sau in calitate de creditori din alte titluri executorii. Ei pot fi fie parti care au initiat urmarirea silita prin cererea de executare, fie dobandind aceasta calitate prin interventia de dupa deschiderea procedurii si pana la ultimul act de executare.

In principiu, drepturile procesuale ale partilor in faza de executare sunt aceleasi cu drepturile partilor in faza de judecata (asistare, reprezentare, formulari cereri, folosirea caii de atac legale). Abuzul de drepturi este sanctionat si in faza de executare silita, in aceasta faza operand si principiul disponibilitatii. Potrivit acestui principiu, creditorul are dreptul de a cere instantei executarea silita a creantei sale, precum si dreptul de a renunta la executare si poate renunta la una din formele procedurii executarii silite indirecte prin inlocuire cu alta forma exceptionala, sau poate cere si una si alta.

Creditorul urmaritor si debitorul urmarit pot incheia o tranzactie si prin aceasta executarea sa inceteze. In baza principiului disponibilitatii, creditorul poate acorda debitorului inlesniri la plata (in rate, sau scaderea platii), amanari, scutiri sau reduceri la plata majorarilor de intarziere).

Forma principala de executare silita a obligatiilor financiare restante a debitorilor persoanelor juridice este decontarea bancara. Creditorul are dreptul de a alege bunurile care trebuie sa fie urmarite din patrimoniul debitorului. Prin aceasta alegere, in mod explicit se alege si forma de executare. Principiul disponibilitatii permite creditorului sa urmareasca silit pe oricare dintre codebitorii sai solidari pentru intreaga datorie, pe mai multi sau pe toti debitorii pentru parti din datorie in forma de executare diferite sau la fel, dar pentru fiecare debitor in proceduri separate.

Limitari ale principiului disponibilitatii creditorului sunt cunoscute in materia popririi, limitand dreptul de urmarire numai la procedura de retinere a unei parti din salariu .

Debitorul nu se poate impotrivi la o urmarire pornita si este obligat sa permita organului de executare accesul la bunurile sale. Impotrivirea acestuia indreptateste pe executor sa apeleze la organul de politie, iar impotrivirea manifestata prin acte de violenta sau amanintare comisa impotriva executorului judecatoresc constituie infractiune. Sunt, de asemenea, sanctionate de lege incercarile debitorului de a instraina bunurile din patrimoniul sau, iar cand instanta constata ca actele de instrainare au fost facute cu viclenie va pronunta o hotarare de revocare a instrainarii (actiune revocatorie – pauliana).

Actiunea revocatorie este numai in favoarea creditorului care a exercitat-o si pentru a profita si alti creditori, acestia trebuie sa intervina in interes propriu in aceasta actiune. Obligatia instituita de lege pentru tertul participant la executare, este aceea de a numai face plata catre debitor, ci catre creditorul urmaritor, iar pentru custodele numit de organul de executare prevede raspunderea civila pentru paguba cauzata creditorului, chiar raspundere penala.

Partile si tertii participanti in faza executarii silite trebuie sa aiba atat capacitate procesuala de folosinta cat si capacitate de exercitiu. Astfel, minorul care a implinit 14 ani trebuie asistat de ocrotitorul legal si in aceasta faza.

Calitatea procesuala atat pasiva, cat si activa poate fi transmisa, existand transmisiune legala in cazul decesului uneia din parti sau in cazul reorganizarii persoanelor juridice. In cazul decesului creditorului, mostenitorii lui vor putea valorifica titlul executor mostenit sau vor putea cere executarea silita. In cazul decesului debitorului, creditorul urmaritor poate urmari pe mostenitori, fie continuand procedura de executare inceputa impotriva defunctului, fie incepand executarea in mod direct a acestora. In situatia urmaririi silite a mostenitorilor nu dispare caracterul unipersonal si unipatrimonial al executarii silite.

Functie de cum succesiunea a fost acceptata pur si simplu sau sub beneficiu de inventar, creantele vor putea fi urmarite si asupra patrimoniilor succesorilor sau numai asupra bunurilor transmise prin succesiune. In cazul executarii inceputa impotriva defunctului debitor, pentru a continua impotriva mostenitorilor este necesara instiintarea colectiva adresata la ultimul domiciliu al defunctului.

Pentru persoanele juridice rezultate prin reorganizare, transmisiunea se face in conformitate cu principiul general potrivit caruia trecerea drepturilor si obligatiilor de la o persoana la alta, inseamna si transmisiunea calitatii procesuale.

In cazul transmisiunii conventionale, in cadrul contractului cesiunii de creanta, debitorul va putea fi urmarit silit de catre o alta persoana decat creditorul sau.

Lipsa calitatii procesuale a creditorului impiedica executarea, conducand la o solutie de respingere a cererii de punere in executare. Lipsa calitatii procesuale active sau pasive constituie motive care pot sustine contestatia la executare.

Un alt principiu care opereaza in cadrul executarii silite este principiul egalitatii creditorilor, in sensul ca, creantele creditorilor aflati in concurs vor fi platite proportional cu valoarea fiecareia prin raportarea la suma realizata prin executare (cand nu se realizeaza suficienti bani pentru plata integrala a datoriei). Principiul egalitatii creditorilor opereaza in situatii in care creantele lor sunt de acelasi rang (chirografari, privilegiati si ipotecari si creditori care urmaresc salariul si celelalte drepturi banesti ce decurg din calitatea de salariat).

Organele de executare

Conform legislatiei romanesti exista 3 categorii de organe de executare:

– executorii judecatoresti,

– Ministerul Finantelor si unitatile sale teritoriale,

– organele bancare.

1/ Executorul judecatoresc functioneaza pe langa judecatorii si tribunale (art. 138 din Legea nr. 92/1992) si este subordonat presedintelui instantei.

Executorul judecatoresc are competenta generala, executand hotararii pronuntate in cauze civile, despagubirile cu caracter civil cuprinse in hotarari penale, precum si orice alte titluri executorii, cu exceptia celor date de lege in mod expres in competenta altor organe (art. 11 Regulament privind activitatea executorilor judecatoresti aprobat de Ministerul Justitiei prin Ordinul nr. 6.852 din iunie 1970 si Regulamentul pentru urganizarea si functionarea compartimentelor auxiliare ale instantelor judecatoresti aprobat prin Ordinul nr. 991/1993.

Prin O.U.G. nr. 138/2000 executorului i s-a dat competenta generala privind executarea silita, atat directa, cat si indirecta, inclusiv in ceea ce priveste executarea prin poprire si prin urmarirea silita imobiliara, modalitati care anterior erau de competenta instantei. In reglementarea actuala aceste modalitati de executare vor fi realizate de instanta numai in cazurile expres prevazute de lege.

Competenta teritoriala a executorilor judecatoresti se limiteaza la circumscriptia teritoriala a instantelor judecatoresti.

2/ Organele financiare – ca organ de executare, activeaza in cazul executarii creantelor bugetare, adica a celor creante constand in impozite, taxe, contributii, amenzi si alte sume ce reprezinta venituri publice pentru bugetul central si bugetele locale, potrivit prevederile legilor finantelor publice. Sediul materiei privind constituirea titlurilor executorii in cazul acestor creante il constituie Ordonanta de Guvern nr. 11/1996.

Sunt abilitate ca organe de executare pentru creantele bugetare administrate de Ministerul Finantelor si de catre institutiile publice (art. 24 din Ordonanta Guvernului nr. 11/1996):

– organele de specialitate ale Directiilor generale ale finantelor publice si controlului financiar de stat judecatoresc si al municipiului Bucuresti si unitatile subordonate;

– unitatile subordonate Directiei Generale a Vamilor, numai pentru creantele determinate in vama;

– directia de specialitate din cadrul Ministerului Finantelor pe care Ordonanta le numeste organe de executare.

3/ Unitatile bancare pot fi organe de executare in situatia in care abilitarea lor cu atributiile acestui tip de organe este prevazuta de lege in mod expres, in cazul decontarii bancare.

Banca poate fi sesizata de o persoana juridica creditoare cu o cerere de executare prin decontare bancara , respectiv cu o dispozitie de incasare, unitatea bancara avand si calitatea de organ de executare, va executa rol activ pentru a verifica caracterul actual al dreptului de a cere executarea, pentru a constata daca acest drept s-a prescris.

Unele prevederi specifice acestor creante sunt prevazute si la art. 77 alin. 3 din Legea nr. 94/1992 pentru organizarea si functionarea Curtii de Conturi.

Participarea procurorului la activitatea de executare silita

Procurorul are dreptul de a cere punerea in executare a hotararii judecatoresti, poate folosi calea contestatiilor la executare pentru a obtine anularea actelor ilegale, cerand instantei si suspendarea executarii, poate exercita caile de atac impotriva hotararii pronuntate de instanta de exesutare, in contestatia la executare, poate pune concluzii in procedurile executionale.

In Legea nr. 94/1992 pentru organizarea Curtii de Conturi, in cazul atributiilor procurorilor financiari stabilite prin Capitolul VI, art. 101 prevede ca “procurorul financiar supravegheaza modul in care sunt puse in executare hotararile definitive pronuntate de instantele Curtii de Conturi, precum si incheierile prin care acestea au dispus ori au incuviintat aplicarea masurilor asiguratorii”.

Procurorul General poate introduce recurs in anulare la Curtea Suprema de Justitie, daca apreciaza ca hotararea irevocabila pronuntata in contestatie la executare a fost data cu depasirea atributiilor puterii judecatoresti sau cand au fost savarsite infractiuni de catre judecatori in legatura cu hotararea pronuntata.

Instanta judecatoreasca participanta la executarea silita

In reglementarea Codului de procedura civila, ca urmare a modificarii acestuia, instanta de executare are, in principal, atributii de supraveghere si control a activitatii de executare, de solutionare a aspectelor litigioase intervenite in cursul executarii.

Rolul instantei de executare se exercita in principal prin:

– incuviintarea punerii in executarea hotararilor

– ordonarea unor masuri de executare silita

– rezolvarea problemelor litigioase ivite in cursul executarii silite.

a) incuviintarea punerii in executare a hotararilor se face din oficiu sau la cerere, dupa cum creditorul este o persoana juridica de drept public, sau o persoana de drept privat, fizic sau juridic.

Art. 373 alin. 2 Codul de procedura civila prevede “hotararilor se vor executa prin mijlocirea judecatorilor in circumscriptia careia se face executare, cu exceptia cazurilor in care legea dispune altfel”.

In cazul persoanelor fizice, in temeiul principiului disponibilitatii, va trebui sa solicite instantei de executare, prin cerere, punerea in executare a prestatiei inscrisa in titlul executoriu.

b) ordonarea masurilor de executare in baza cererii creditorului, instanta de executare incuviinteaza punerea in executare si ca urmare, trimite cu adresa titlul la executorul judecatoresc, in vederea realizarii executarii silite, daca debitorul nu si-a executat de bunavoie obligatia ce rezulta cu titlu respectiv.

In cazul in care executarea silita nu se face prin intermediul executorului judecatoresc, insasi instanta ordona masurile de executare silita (de exemplu: pentru sumele datorate cu titlu de obligatie de intretinere sau de alocatie pentru copii);

c) solutionarea problemelor litigioase ivite in cursul executarii silite se face pe calea contestatiilor la executare, competenta teritoriala revenind instantei in raza careia se desfasoara executarea silita.

Principiul oficialitatii procesului dat in competenta instantelor Curtii de Conturi opereaza si in faza de executare a titlurilor executorii rezultate prin pronuntarea hotararilor de catre aceste instante.

Participarea tertilor la executarea silita

In faza executarii silite exista situatii in care terte persoane au interes sa participe la aceasta faza a procesului sau in care sunt atrase de instanta sau de organul de executare, cand forma specifica de executare sau legea impun participarea tertilor.

– creditorii neurmaritori pot participa la distribuirea pretului obtinut prin vanzarea bunurilor mobile sau imobile ale debitorului urmarit, daca considera ca urmarirea a fost ceruta de un creditor fictiv;

– tertele persoane care sustin ca bunul urmarit este al lor nu al debitorului sau sotul care afirma ca bunul urmarit pentru datoria personala a sotului este un bun propriu al sau sau un bun comun si nu un bun propriu al sotului urmarit, ori tertul care are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmarit, in sistemul Ordonantei Guvernului nr. 11/1996 (art. 77 alin. 2);

– alaturi de creditorul popritor si debitorul poprit, la poprire participa si tertul poprit care este debitor al datornicului;

– platitorul obligatiei bugetare, in sistemul Ordonantei Guvernului nr. 11/1996 potrivit art. 5, poate fi si o alta persoana decat debitorul, care in numele

debitorului, potrivit legii, are obligatia de a plati, de a retine si de a varsa, dupa caz: impozite, taxe, contributii, amenzi si alte venituri bugetare;

– la urmarirea veniturilor bunurilor imobile, executorul judecatoresc, va numi un administrator al bunului sechestrat, care are anumite drepturi si obligatii, ori in cazul urmaririi silite mobiliare, bunurile asupra carora s-a pus sechestrul pot fi lasate in custodie la un tert care va putea efectua acte de administrare si conservare.

CAPITOLUL II

P~RTILE IN PROCESUL CIVIL

2.1. Instanta judecatoreasca

Organul judecatoresc, pentru a descoperi adevaratele raporturi dintre parti, adevaratele obiective, nu trebuie sa abandoneze partilor conducerea litigiului, ei au dreptul si chiar obligatia ca, fara a impieta asupra dreptului partilor de a-si face probele si sustinerile, sa ordone singur orice fel de probe, sa ia orice initiativa care poate sa duca la aflarea adevarului.

Justitia nu este o cursa de intrecere si judecatorul nu este un arbitru pasiv. Partile nu se pot plange daca judecatorul le ajuta, le suplineste uneori initiativa, le impiedica chiar sa faca acte care tind sa devieze judecata de la obiectivul ei real, pronuntarea unei hotarari drepte .

Concursul activ pe care judecatorul trebuie sa-l dea partilor, lamurindu-le asupra drepturile si indatoririle lor procedurale, invederandu-se consecintele la care se expun in cazul neindeplinirii unui act in termenii sau forma ceruta de lege.

Judecatorul are obligatia de a face uz de acele dispozitii legale menite sa atenueze unele prevederi restrictive ale legii, cum ar fi, de exemplu, admisibilitatea probei cu martori si prezumtii in cazul inceputului de dovada scrisa.

Judecatorul are obligatia de a pune din oficiu in discutia partilor orice imprejurari de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, peste apararile si sustinerile partilor din actiune si intampinare.

Rolul activ al judecatorului se manifesta si prin dreptul si obligatiile instantei de a ordona singura, dovezile pe care le socoteste utile pentru aflarea adevarului, in afara de probele propuse de parti si uneori chiar impotriva sustinerilor comune ale partilor.

Activitatea instantei de judecata in materie civila cuprinde doua functii principale: cercetarea cauzei si solutionarea ei .

Cercetarea cauzei duce la stabilirea imprejurarilor de fapt care au dat nastere litigiului, iar solutionarea la darea hotararii.

Spre deosebire de procesul penal, unde functia de cercetare incepe inaintea judecatii si este indeplinita de alte organe, in procesul civil functia de cercetare incepe odata cu sesizarea instantei de judecata si este de competenta acesteia.

Suverana in aprecierea faptelor, instanta este datoare inainte de toate sa le cunoasca. Asa fiind, o atentie deosebita, in cadrul cercetarii cauzei va trebui acordata muncii de probatiune judiciara, rolului sau activ in conducerea dezbaterilor pentru a putea desprinde din multitudinea faptelor si imprejurarile cauzei pe cele esentiale si asupra carora urmeaza sa se pronunte.

Solutionand cauza, instanta este datoare sa scoata din continutul textelor pe care le aplica justificarea hotararii pe care o pronunta.

Notiunea de instanta are in legislatie, in doctrina si in practica mai multe intelesuri.

In primul rand, prin instanta se intelege organul imputernicit de lege sa rezolve un litigiu intervenit intre parti. In acest inteles, notiunea de instanta include toate organele de jurisdictie infiintate prin lege. Acest sens este consacrat, de exemplu, in articolul 1 pct. 1 Codul de procedura civila care determina competenta materiala a judecatoriilor care prevede “in prima instanta, toate procesele si cererile, in afara de cele date prin lege in competenta altor instante.

Intr-un inteles mai restrans, dar cu aceeasi semnificatie, prin notiunea de instanta se inteleg numai instantele judecatoresti, care, sunt potrivit articolul 10 din Legea nr. 92/1992, judecatoriile, tribunalele, curtile de apel si Curtea Suprema de Justitie. Acest inteles este consacrat de Constitutie in legatura cu accesul liber la justitie (art. 21 si art. 125 alin. 1), precum si cu privire la organele in fata carora se poate invoca exceptia de neconstitutionalitate (art. 144 lit. “c”) .

Cu aceeasi semnificatie, dar intr-un inteles mai limitat, prin instanta se intelege un anumit grad de jurisdictie – judecatorie, tribunal ori curte de apel – adica organul in fata caruia se afla, in una din etapele sale un proces oarecare sau despre care ar putea fi vorba ca ar avea competenta sa solutioneze un proces. In acest sens, se spune, de obicei, ca un proces se gaseste in prima sau in ultima instanta ori in apel sau in recurs, ca instanta a fost bine sau rau sesizata, ca s-a declarat competenta sa judece procesul sau ca s-a declarat necompetenta (exemplu: art. 2, 3, 5, 7 Codul de procedura civila).

Intr-un inteles si mai restrans, prin instanta se intelege organul in functiune, adica judecatorul, completul de judecata . Art. 31 Codul de procedura civila prevede: “instanta decide asupra recuzarii”, art. 62 Codul de procedura civila: instanta va dispune ca cererea sa fie comunicata …”.

Instanta, ca organ al statului cu misiune de a infaptui justitia, este chemata sa rezolve litigiile care apar in circuitul civil. Fiind sesizata cu o cerere de chemare in judecata, instanta are obligatia sa o rezolve, deoarece potrivit art. 3 Codul civil “judecatorul care va refuza sa judece, sub cuvant ca legea nu prevede, sau ca este intunecata sau neindestulatoare, va putea fi urmarit ca culpabil de degenerare de dreptate”.

In activitatea de judecata, judecatorul este independent si se supune numai legii, dar el trebuie sa tina seama si de celelalte principii dintre care esentiale sunt pricipiul contradictorialitatii, dreptului de aparare si disponibilitatii.

Profesorul Eugen Heroveanu, in anul 1926 sintetiza rolul judecatorului, astfel: “a mentine egalitatea partilor in fata justitiei fara a lua, sub nici o forma, sub nici un cuvant, apararea uneia dintre ele; a face sa triumfe adevarul, pe temeiul probelor administrate si numai pe temeiul lor; a armoniza interesul superior si permanent al justitiei cu interesele vremelnice si adeseori capricioase ale celor care se judeca; a exercita, in fine, un control riguros, asupra intregii proceduri, fara a restrange insa intru nimic libertatea de actiune si interesul legitim al partilor” .

Compunerea

Activitatea de judecata se desfasoara in fata unui complet format din mai multi judecatori, deci este guvernata de principiul colegialitatii.

La judecatorii procesele si cererile de competenta acestor instante se judeca in complete formate de 2 judecatori (art. 22 alin. 1 Legea nr. 92/1992). De la aceasta regula, art. 22, alin. 2 pct. 1, instituie o exceptie, aratand ca, in materie civila, urmatoarele procese si cereri se judeca de catre un singur judecator:

a) cererile introduse pe cale principala, referitoare la pensii de intretinere , litigiile patrimoniale dintre persoane juridice, avand ca obiect plata unei sume de bani sau predarea unui bun mobil, in cazul in care valoarea litigiului nu priveste o succesiune sau imparteli de bunuri; actiunile posesorii , cererile privind inregistrarile in registrele de stare civila; plangerile impotriva incheierii de aprobare a proceselor verbale de constatare a contraventiilor vamale; luarea unor masuri asiguratorii sau a unor masuri vremelnice in cazuri urgente; cererile de orice fel referitoare la popriri; litigiile de munca privind pretentiile banesti a caror valoare nu depaseste 100.000 lei.

b) procesele si cererile care, potrivit legii, se solutioneaza de judecatori in ultima instanta;

c) cererile si caile de atac de competenta judecatorilor, referitoare la cauzele aratate la lit. a si b.

Tribunalele si curtile de apel judeca procesele si cererile, respectiv procesele, de competenta lor, in prima instanta, in complete formate de 2 judecatori, iar apelurile si recursurile in complete formate din 3 judecatori. La tribunale, in temeiul unor norme speciale, este posibil ca activitatea jurisdictionala sa fie desfasurata si de catre un singur judecator. Astfel, potrivit art. 8 alin.1, Legea nr. 26/1990 privind registrul comercial, presedintele tribunalului deleaga anual unul dintre judecatorii tribunalului pentru a indeplini atributiile speciale la oficiul registrului comercial, intre acestea figurand si atributiile jurisdictionale .

Potrivit art. 16 alin. 1 din Legea nr. 92/1992, la judecatorii, tribunale si Curtea de apel, completele de judecatori sunt constituite de catre presedintele instantei sau, dupa caz, de presedintii de sectii.

Completul de judecata este prezidat de un presedinte sau vicepresedintele instantei ori de presedintele sectiei, atunci cand acesta participa la judecata. In celelalte cazuri, completul de judecata este prezidat de catre judecatorul desemnat de presedintele instantei sau al sectiei (art. 17).

La Curtea Suprema de Justitie completele de judecata se constituie cu 3 judecatori din aceeasi sectie, desemnati in temeiul art. 16 alin. 1 din Legea nr. 92/1992 de catre presedintele sectiei. Daca nu se poate asigura acest numar de la aceeasi sectie, completul va fi constituit cu judecatori de la celelalte sectii, desemnati de catre presedintele Curtii Supreme de Justitie.

In legatura cu compunerea completului trebuie retinut si principiul continuitatii care presupune in aplicarea sa integrala, ca judecarea cauzei sa se faca de la inceput si pana la sfarsit de acelasi complet de judecata, intr-o singura sedinta, care sa se incheie cu deliberarea si pronuntarea hotararii. In acest fel judecatorul ar avea proaspete elemente ale cauzei si si-ar forma convingerea mai usor, iar actul justitiei ar fi mai eficace prin promptitudinea cu care s-ar restabili ordinea in circuitul civil.

In sistemul nostru procedural, continuitatea este limitata de principiul fundamental ca dreptul la aparare si contradictorialitatea etc. si la cerinta ca hotararea sa fie pronuntata de aceiasi judecatori care au judecat fondul pricinii.

Normele care reglementeaza compunerea instantelor sunt norme de organizare judecatoreasca si este gresit sa se vorbeasca de necompetenta instantei pentru ca a solutionat cauza intr-o compunere nelegala .

Normele care prevad compunerea cu caracter imperativ, astfel gresita compunere poate fi invocata de oricare din parti, procuror sau instanta din oficiu.

In caz de admitere a exceptiei, la instanta de fond, se va lua act prin incheiere, iar transferul de la un complet la altul se face de catre presedintele instantei, care are printre atributii si pe aceea de a stabili completul de judecata (art. 44 din Regulamentul nr. 991/1993 pentru organizarea si functionarea compartimentelor auxiliare ale instantelor judecatoresti).

Constituirea instantei

Distinct de compunerea instantei, in doctrina se foloseste si notiunea de “constituire a instantei”, care semnifica alcatuirea ei complexa, cu toate organele si persoanele cerute de lege.

Este vorba, de participarea alaturi de judecator a grefierului, auxiliar al instantei, caruia Codul de procedura civila ii stabileste diferite atributii legate de desfasurarea procesului in texte precum art. 147, 181, 198.

Pe de alta parte, Regulamentul pentru organizarea si functionarea compartimentelor auxiliare ale instantelor judecatoresti nr. 991/1993 prevede in art. 19 ca grefierul indeplineste urmatoarele atributii:

a) participa la sedintele de judecata conform programarii, indeplinind toate atributiile ce ii revin in baza legii sau a regulamentului, executand orice alte insarcinari din dispozitia si sub controlul presedintelui completului de judecata;

b) intocmeste citatiile si mandatele de aducere; completeaza borderourile si expediaza corespondenta; asigura citarea participantilor la proces si comunica hotararea prin afisare la usa instantei;

c) intocmeste, sub indrumarea judecatorului delegat lucrarile de punere in executare a hotararii; tine la zi registrele de evidenta privind aceasta activitate;

d) executa, in limitele functiei sale, si alte sarcini de serviciu date de conducerea instantei, inclusiv dactilografierea dupa concept a hotararii judecatorului. Alte atributii suplimentare ale primilor grefieri de Curti de apel si tribunale, precum si pentru cele ale grefierilor sefi de sectii sau de la judecatorii (a se vedea art. 12-18 din Regulament). In activitatea de judecare, in afara de atributiile de executie (apelul partilor si martorilor, referatul asupra cauzei, consemnarea depozitiilor martorilor, luarea notelor de sedinta etc., grefierii au si rolul de a atesta conformitatea celor hotarate de judecatori prin semnarea incheierii, minutei, hotararii. Ei se pot abtine de la judecata si pot fi recuzati.

La Curtea Suprema de Justitie, rolul grefierului este luat de magistratul-asistent, care face parte din corpul magistratilor. Potrivit art. 42 din Legea nr. 56/1993 magistratul-asistent care participa la sedintele de judecata ale Curtii Supreme de Justitie iau note de sustinerile facute, redacteaza incheierile, participa cu vot consultativ la deliberari si redacteaza decizii, conform repartitiei facute de presedinte pentru toti membrii completului. Ei vor aduce la indeplinire orice alte sarcini incredintate de presedintele Curtii, vicepresedinte sau de presedintele sectiei .

Vorbind de constituirea instantei se are in vedere si participarea procurorului in procesul civil, alaturi de completul de judecata, fie atunci cand legea prevede in mod expres obligativitatea concluziilor sale, fie atunci cand in temeiul legii, porneste procesul civil, pune concluzii sau exercita caile de atac. Avem in vedere in acest sens prevederile art. 45 Codul de procedura civila.

Incidente privind compunerea instantei

Pozitia judecatorului intr-un proces trebuie sa fie complet obiectiva; el trebuie sa fie strain de cauza pe care o judeca si mai ales sa nu fie in situatia de a se pronunta de doua ori asupra aceleiasi cauze, pentru ca numai astfel partile au garantia ca hotararea ce se va da va fi dreapta.

Principiul independentei judecatorilor si supunerea lor numai in fata legii nu este suficient in acele cazuri in care interesul personal, dusmania sau amorul propriu pot influenta si intuneca o judecata dreapta. In asemenea situatii, judecatorii si, uneori, chiar o intreaga instanta au obligatia de a nu judeca un anumit proces, iar partile au dreptul sa formuleze obiectii, pe cale de incidente procesuale, ce trebuie rezolvate in prealabil, impiedicand astfel pe judecator ori de cate ori exista cauze obiective sau subiective, care pun la indoiala nepartinirea sa. De aceste cauze se ocupa Codul de procedura civila in titlurile V, VI ale Cartii 1, sub denumirea de incompatibilitate, abtinere, recuzare judecatoreasca si stramutarea pricinilor.

Incompatibilitate

Incompatibilitatea pe care Codul de procedura civila inainte de modificarea din 1948, o trata ca fiind recuzare, este situatia in care “judecatorul care a pronuntat o hotarare intr-o pricina nu poate lua parte la judecata aceleiasi pricini in apel sau in recurs si nici in caz de rejudecare dupa casare” (art. 24).

Astfel, dupa ce a dat hotararea in prima instanta, el este inaintat sau transferat la instanta superioara si cauza ii revine in recurs. A doua ipostaza este aceea a casarii cu trimitere, cand instanta de recurs, sfaramand hotararea , restituie dosarul aceleiasi instante, pentru a judeca din nou procesul.

Este greu de presupus ca acelasi judecator, chiar de buna credinta, isi va schimba parerea sau va controla obiectiv propria sa hotarare.

Tot astfel, dupa casare, un judecator care ar judeca pricina pentru a doua oara va fi inclinat sa-si mentina prima hotarare, inlaturand numai viciile pentru care aceasta fusese casata.

Un alt caz de incompatibilitate il reprezinta situatia cand “cel care a fost martor, expert sau arbitru in aceeasi pricina, nu poate lua parte la judecata”, art. 24, pct. 2 Codul de procedura civila. Ratiunea este aceeasi, judecatorul este prezumat de lege, partinitor si de aceea este inlaturat din instanta.

Dispozitiile cu privire la incompatibilitate sunt imperative, nerespectarea acestora atrage nulitatea absoluta.

Cazurile de incompatibilitate sunt de stricta interpretare si nu pot fi extinse la situatii similare; de exemplu, mai exista si alte cazuri in care un judecator, care a pronuntat o hotarare, este chemat sa rejudece procesul, anume prin exercitiul altor cai de atac, denumite de retractare: contestatia in anulare si revizuire. In aceste cazuri insa, judecatorul nu este incompatibil, pentru ca, se spune, se gaseste in fata unor situatii de fapt, care pot invedera ca judecata anterioara a fost gresita si nu mai este legata de prima hotarare .

Pentru aceleasi considerente un judecator, care a mai judecat un recurs, poate sa judece un al doilea recurs, (chiar si doua apeluri) in aceeasi pricina.

Daca incompatibilitatea este aparuta in cursul practicii, este o exceptie absoluta si dilatorie, ce duce la intarzierea judecatii. Daca exista o hotarare pronuntata, incompatibilitatea se poate valorifica pe calea apelului, daca exista in apel se poate valorifica pe calea recursului.

Recuzarea si abtinerea

Recuzarea este dreptul pe care-l au partile din proces de a cere, in cazurile determinate de lege, ca judecatorul sa se retraga din instanta. In toate aceste cazuri, in care partile pot cere recuzarea, judecatorul singur este dator sa se abtina de la judecata, incunostiintand pe presedintele instantei despre aceste imprejurari. Prin urmare, obligatiei de abtinere pentru judecator ii corespunde dreptul de recuzare pentru partea care are motive sa se indoiasca de impartialitatea judecatorului .

Recuzarea si abtinerea vizeaza atat judecatorii stagiari, cat si grefierii si procurorii, cu exceptia art. 27 pct. 7 “Daca si-a spus parerea cu privire la pricina ce se judeca” .

Potrivit art. 27 Cod procedura civila, “judecatorul poate fi recuzat” in urmatoarele situatii:

“1. Cand el, sotul sau, ascendentii sai au vreun inters in judecarea pricinii, sau cand este sot, ruda sau afin, pana la al patrulea grad inclusiv cu vreuna din parti.

2. Cand el este sot, ruda sau afin in linie directa ori in linie colalerala pana la patrulea grad inclusiv, cu avocatul sau mandatarul vreunei parti, sau daca este casatorit cu fratele ori sora sotului uneia din aceste parti.

3. Cand sotul in viata si nedespartit este ruda sau afin a uneia din parti pana la al patrulea grad inclusiv, sau daca, fiind incetat din viata ori despartit au ramas copii.

4. Daca el, sotul, sau rudele lor pana la al patrulea grad inclusiv au o pricina asemanatoare cu aceea care se judeca sau daca au o judecata la instanta unde una din parti este judecator.

5. Daca intre aceleasi persoane si una din parti a fost judecata penal in timp de 5 ani inaintea recuzarii.

6. Daca este tutore sau curator al uneia din parti (in reglementarea anterioara Codul de procedura civila avea urmatorul continut: “Daca este tutore, curator sau consiliul judiciar al uneia dintre parti”).

7. Daca si-a spus parerea cu privire la pricina ce se judeca.

8. Daca a primit de la una din parti daruri sau fagaduieli de daruri ori altfel de indatoriri.

9. Daca este vrajmasie intre el, sotul sau una din rudele sale pana la al patrulea grad inclusiv si una din parti, sotii sau rudele acestora pana la gradul al treilea inclusiv.”

Art. 28 Codul de procedura civila este un caz de nerecuzare: “Nu se pot recuza judecatorii, rude sau afini ai acelora care stau in judecata ca tutore, curator, consiliu judiciar sau director al unei institutii publice sau societati comerciale, cand acestia nu au interes personal in judecarea pricinii”(in actuala reglementare, institutia Consiliului judiciar nu mai exista).

Pentru ca abtinerea sa nu fie un mijloc comod pentru judecatori de a se sustrage de la judecarea unor procese mai dificile, iar recuzarea sa nu fie un mijloc prin care o parte cu rea-credinta sa indeparteze din instanta un judecator, legea creaza o procedura, dispunand ca atat abtinerea, cat si recuzarea sa fie judecate si incuviintate, daca sunt dovedite ca temeinice. In acest scop, judecatorul care este indatorat a se abtine, sau partea care intelege sa se foloseasca de prevederile legii privitoare la recuzare se vor adresa instantei.

In sensul de a nu transforma institutia recuzarii intr-un mijloc de sicana in judecata proceselor, partea are obligatia, sub sanctiunea decaderii, sa propuna recuzarea, verbal sau in scris, pana la inceperea oricaror dezbateri in cauza, iar pentru cauzele ce s-au ivit dupa inceperea dezbaterilor, partea va trebui sa propuna recuzarea de indata ce acestea ii sunt cunoscute.

Daca stie ca sunt motive de recuzare impotriva sa, judecatorul trebuie sa se abtina de la judecata, instiintand despre aceasta pe presedintele instantei (art. 25 Codul de procedura civila). Propunerea de abtinere trebuie facuta de judecator mai inainte ca partea interesata sa formuleze o cerere de recuzare. Daca totusi cererea de recuzare a fost facuta mai intai, judecatorul poate declara ca se abtine (art. 25 si 29).

Judecarea propunerii de abtinere sau a cererii de recuzare se face la instanta respectiva de completul de judecata, din care insa nu poate face parte judecatorul care s-a abtinut sau a fost recuzat.

In cazul in care recuzarea priveste pe toti judecatorii acelei instante sau cand nu se poate alcatui completul de judecata, de exemplu ceilalti judecatori sunt in concediu, bolnavi etc., cererea se judeca la instanta superioara.

Judecarea cererii de recuzare sau a propunerii de abtinere se face in camera de consiliu, fara prezenta partilor si, de asemenea, in lipsa judecatorului recuzat, care poate fi ascultat numai daca instanta socoteste necesar. Nu se fac acte de procedura in proces, cat timp cererea de recuzare nu a fost rezolvata.

Instanta pronunta o incheiere, care se citeste in sedinta publica. Daca cererea este respinsa, judecatorul isi reia locul in completul de judecata si incheierea de respingere nu poate fi atacata decat odata cu hotararea ce se va da asupra fondului.

In cazul in care instanta superioara constata ca cererea a fost gresit respinsa, toate actele si dovezile ce s-au adus la prima instanta vor fi refacute dupa casarea hotararii.

Daca cererea de recuzare este admisa, judecatorul recuzat se retrage de la judecata si nu are voie sa asiste nici la deliberarea celorlalti judecatori in acea cauza.

In cazul in care este vorba de recuzarea intregii instante, care am vazut ca se judeca de instanta superioara, aceasta din urma, daca gaseste cererea intemeiata, trimite procesul pentru a fi judecat la o alta instanta de acelasi grad.

Incheierea prin care s-a incuviintat ori s-a respins abtinerea ca si incheierea prin care s-a incuviintat recuzarea nu este susceptibila de recurs.

Instanta mai apreciaza prin incheierea de admitere a recuzarii si daca actele indeplinite de acel judecator in proces, mai inainte, raman valabile.

Normele care reglementeaza normele privitoare la recuzare au un caracter dispozitiv. Legea lasa la aprecierea partii interesate daca este cazul sau nu sa ceara recuzarea si tocmai de aceea obliga, sub sanctiunea decaderii, sa faca cererea de recuzare pana la inceperea dezbaterilor, afara de cazul in care motivul de recuzare este cunoscut in cursul judecatii, dar si atunci partea va trebui sa faca cererea de indata ce a luat cunostinta de motive.

In ceea ce priveste abtinerea, normele au un caracter imperativ.

Delegarea instanței

Potrivit art.23 Cod procedură civilă în situația în care datorită unor împrejurări excepționale, instanța competentă este împiedicată un timp mai îndelungat să funcționeze, Curtea Supremă de Justiție, la cererea părții interesate, va desemna o altă instanță de același grad care să judece pricina.

Strămutarea pricinilor

Potrivit art. 37 Cod procedură civilă, când una din părți are două rude sau afini pâna la gradul al patrulea inclusiv, printre magistrații instanței, cealaltă parte poate cere strămutarea pricinii la o altă instanță de același grad. Strămutarea poate fi cerută și pentru motive de bănuială legitimă sau de siguranță publică.

2.2. Partile (reclamant si parat)

1. Norma de drept civil reprezinta ansamblul mijloacelor procesuale necesare pentru a asigura protectia drepturilor subiective civile, prin recunoasterea lui, sau realizarea acestuia, in cazul in care a fost incalcat.

2. Litigiile civile se solutioneaza in conformitate cu unele reguli riguros stabilite de lege, care trebuie respectate de toti participantii la activitatea de infaptuire a justitiei.

3. Incalcarea sau contestarea drepturilor subiective pot genera litigii, a caror solutionare este incredintata, de regula, instantelor judecatoresti.

4. Rezolvarea unor asemenea litigii nu poate fi conceputa fara participarea persoanelor intre care a aparut conflictul. La activitatea judiciara pot participa si alte persoane sau organe de stat, care dobandesc in anumite conditii calitatea de parti.

Institutia participarii partilor in procesul civil a fost abordata fragmentar in literatura de specialitate, sau doar in cursuri universitare, desi importanta teoretica si practica a acesteia nu poate fi pusa la indoiala, intrucat intreaga activitate de infaptuire a actului de justitie, in materie civila, graviteaza in jurul partilor.

Stabilirea continutului notiunii de parte revine literaturii de specialitate si practicii judiciare, aceasta conceptie s-a regasit atat in legislatiile adoptate in secolul trecut cat si in legislatiile recente.

Determinarea continutului notiunii prezinta importanta teoretica cat si practica. Interesul precizarii acestui concept poate fi subliniat sub mai multe aspecte.

Prezinta importanta pentru a cunoaste continutul raportului procesual. Partile dobandesc unele drepturi procesuale pe care legea civila nu le recunoaste altor participanti. In mod corelativ, partile trebuie sa se conformeze unor obligatii pe care legea le impune numai acestora. De asemenea, partile sunt acelea care determina practic cadrul in care urmeaza sa se desfasoare intreaga procedura judiciara, in sensul ca ele stabilesc pretentiile supuse judecatii.

Determinarea notiunii de parte prezinta interes si pentru solutiile unor exceptii de procedura cum sunt exceptia lipsei de calitate, exceptia de conexitate.

Literatura de specialitate nu este unanima in ceea ce priveste definitia notiunii de parte in procesul civil.

Astfel, in determinarea notiunii de parte s-au avut in vedere uneori numai “interesele contrare” ale persoanelor intre care s-a ivit litigiul. In aceasta conceptie devin parti in procesul civil persoanele care exprima interese contrare, in sensul ca cel putin una din parti pretinde ca are de realizat un drept impotriva celeilalte sau celorlalte, care au nesocotit acest drept.

Intr-o opinie diferita s-a subliniat ca interesele contrare ale acestor persoane nu se pot afirma fara o baza de drept material care sa le justifice pe plan procesual. Trebuie avut in vedere nu numai interesele contrare, ci si raportul juridic de drept material dedus justitiei.

Calitatea de reclamant si de parat, in orice proces civil, ar reveni sub raport juridic de drept material dedus justitiei.

Notiunea de parte in procesul civil este analizat uneori in lumina a doua acceptiuni: intr-o acceptiune materiala si intr-o acceptiune procesuala:

a) In procesul civil, partile intre care se solutioneaza litigiul sunt cel mai adesea subiectele raportului juridic de drept substantial. Pornind de la aceasta constatare, se considera intr-o acceptiune restransa, ca au calitatea de parti in procesul civil numai titularii drepturilor si obligatiilor care formeaza continutul raportului juridic dedus in fata instantei de judecata. Asadar, calitatea de reclamant o poate dobandi numai persoana titulara a drepturilor care formeaza continutul raporturilor juridice de drept substantial. Parat poate fi numai cel obligat in raport juridic de drept material.

Aceasta este acceptiunea materiala, restransa a notiunii de parte in procesul civil;

b) In realitate insa, sunt cazuri in care activitatea procesuala este intretinuta si de persoanele ce nu sunt titulare ale drepturilor si obligatiilor ce formeaza continutul raporturilor juridice de drept substantial. In aceste situatii, este evident, cu toate ca aceste persoane nu au calitatea de subiecte ale raportului juridic de drept substantial, ca ele dobandesc din punct de vedere procesual anumite drepturi, revenindu-le deopotriva si unele obligatii.

Aceasta este acceptiunea procesuala a notiunii de parte.

In aceasta acceptiune poate dobandi calitatea de parte orice persoana care afirma un interes propriu in procesul civil, in confruntarea sa cu o alta persoana.

Persoana care solicita protectia instantei pentru apararea unui drept sau interes legitim poarta denumirea de reclamant. Persoana chemata sa raspunda pentru pretinsa incalcare a dreptului se numeste parat.

Asa cum arata, in termeni sugestivi Gratian Porumb: “Pentru a determina cine este reclamant si cine este parat, nu trebuie cercetat fondul drepturilor, ci numai aspectul procesual.

Prin urmare, problema daca intre parti sunt intr-adevar un raport juridic civil, litigios, sau daca a fost sau nu incalcat ori contestat un drept al reclamantului de catre parat urmeaza a se stabili de instanta, prin hotarare judecatoreasca. Chiar daca prin hotarare se constata lipsa drepturilor afirmate, persoanele participante in procesul civil, in rolurile amintite, isi pastreaza calitatea de parti ale acelui proces, care in realitate a existat”.

Precizarile facute de Gratian Porumb conduc la concluzia potrivit careia raporturile procesuale se pot stabili si realiza independent de existenta vreunui raport de drept substantial.

Acceptiunea materiala a notiunii de parte reprezinta importanta, urmand a fi retinuta ca atare, numai din punct de vedere teoretic spre a deosebi pozitia procesuala a partilor principale (reclamant si parat) de pozitia procesuala a altor organe de stat care devin parti in procesul civil. Asa este cazul procurorului, ca “…nu poate fi considerata parte in proces in intelesul de drept procesual material al acestei notiuni, ci numai in intelesul pur procesual”.

Notiunea de parte este utilizata in art. 274 Cod procedura civila potrivit caruia “Partea care cade in pretentiuni va fi obligata, la cerere, sa plateasca cheltuieli de judecata”.

In mod firesc, calitatea de parte in procesul civil o va avea si persoana care promoveaza o actiune in care solicita sa se constate existenta unui raport de drept substantial.

Notiunea de parte in procesul civil este considerat si in practica juridica ca avand un continut strict procesual.

Astfel, Tribunalul Suprem, printr-o decizie de speta pronuntata de catre completul special a stabilit ca: “Prin parte se intelege persoana care a actionat in justitie si aceea impotriva careia s-a actionat, precum si succesorii lor in drept” sau, prin alta hotarare, Tribunalul Suprem a statuat ca, cu prilejul solutionarii unei contestatii in anulare, ca “Prin parte in acest sens, precum si in intelesul normelor de drept procesual civil, in general, se intelege persoana care a sesizat instanta sau impotriva careia s-a formulat o cerere in justitie” .

Acestea reprezinta considerente teoretice si jurisprudentiale care ne determina sa apreciem ca notiunea de parte are un caracter strict procesual.

Pozitia

In forma sa cea mai simpla, procesul civil presupune participarea a cel putin doua parti: una care formuleaza pretentii in fata justitiei, si una care adopta o pozitie defensiva, ce tinde la respingerea actiunii.

Rolul partilor in procesul civil este deosebit de important intrucat in jurul acestor subiecte procesuale graviteaza intreaga opera de infaptuire a justitiei. Intr-adevar, in lipsa partilor, activitatea procesuala nu poate fi conceputa. Aceasta realitate juridica este sugestiv exprimata in adagiul potrivit caruia “daca procesul este necesar partilor, partile sunt deopotriva necesare procesului”.

Fara instanta si fara parti nu se poate vorbi de existenta unui proces.

Pozitia procesuala a partilor in procesul civil se caracterizeaza prin aceea ca ea este tot timpul contradictorie. Reclamantul, din moment ce a formulat o cerere de chemare in judecata, va cauta, prin mijloace de dovada prevazuta de lege, sa-si demonstreze pretentiile afirmate in justitie. Dimpotriva, paratul va adopta cel mai adesea o pozitie defensiva, tinzand sa formuleze obiectiuni de natura a duce la respingerea actiunii.

Uneori paratul poate parasi aceasta atitudine defensiva, formuland la randul sau, pretentii fata de reclamant, in legatura cu cererea si mijloacele de aparare ale acestuia, prin intermediul unei cereri reconventionale.

Deci, pozitia ofensiva dintr-o forma procesuala se poate transforma intr-o pozitie defensiva in alta forma procesuala, sau dimpotriva. Astfel, daca reclamantul din cererea de chemare in judecata a obtinut castig de cauza, in apelul paratului el va dobandi pozitia de intimat. Sau, in exceptia procesuala, paratul din cererea de chemare in judecata va deveni reclamant (in excipiendo reus fit actor); in sensul ca are sarcina de a proba ceea ce afirma.

In cadrul procesului civil, partile pot dobandi pozitia in functie de fazele acestuia si potrivit atitudinii concrete adoptate de partea in cauza. Astfel, partea care exercita o cale de atac poarta denumirea de recurent, revizuent sau contestator, urmarind desfiintarea (reformarea sau retractarea) hotararii atacate. Partea careia ii este favorabila hotararea – intimatul – urmeaza mentinerea acesteia.

In legatura cu pozitia procesuala a partilor este necesar sa subliniem rolul deosebit pe care il are reclamantul in procesul civil, in sensul ca el determina, in principiu, calitatea partilor in proces.

Reclamantul este singurul care apreciaza impotriva cui se indreapta actiunea, suportand toate riscurile ce decurg din eventuala respingere a cererii in cazul in care aceasta nu ar fi intemeiata.

Coparticiparea procesuala

De regula, in proces sunt un singur reclamant si un singur parat, un singur apelant si un singur intimat. Legea procesuala (art. 47) ingaduie insa ca mai multe persoane sa fie impreuna reclamante sau parate daca obiectul pricinii este un drept sau o obligatiune comuna sau daca drepturile sau obligatiile lor au aceeasi cauza. Aceasta situatie este cunoscuta in literatura de specialitate sub denumirea de coparticipare procesuala (tovarasie procesuala, litisconsortiu) .

Coparticiparea apare in cazul in care victimele unui accident de circulatie actioneaza impreuna pe autorul accidentului in vederea obtinerii despagubirilor ce li se cuvin. In asemenea situatii, coparticiparea procesuala permite realizarea unei economii de timp si de cheltuiala contribuind totodata la evitarea pronuntarii unor hotarari judecatoresti contradictorii.

In literatura de specialitate coparticiparea procesuala se clasifica astfel:

a) coparticipare subiectiva si coparticipare obiectiva, dupa cum se refera la existenta unei pluralitati de parti cu interese identice, sau la reunirea in cadrul unui proces, a mai multor cereri, intre aceleasi parti sau chiar impreuna cu alte parti, daca intre aceste cereri exista o stransa legatura;

b) coparticipare activa, pasiva si mixta din punct de vedere al pozitiei partilor intre care se formeaza. Ne aflam in prezenta unei coparticipari active atunci cand mai multi reclamanti actioneaza in judecata, prin aceeasi cerere, un singur parat. Daca un singur reclamant actioneaza in judecata, prin aceeasi cerere, mai multi parati, coparticiparea procesuala este pasiva. Este posibil ca mai multi reclamanti sa cheme in judecata, printr-o singura cerere, mai multi parati, situatie in care coparticiparea are un caracter mixt sau reciproc;

c) coparticipare facultativa si coparticiparea necesara in raport de rolul vointei partilor in formularea coparticiparii. Din redactarea articolului 47 Codul de procedura civila, text potrivit caruia: “Mai multe persoane pot fi impreuna reclamante sau parate daca obiectul pricinii este un drept sau o obligatie comuna, ori daca drepturile si obligatiile au aceeasi cauza”, coparticiparea este facultativa.

Asa fiind, mai multe persoane au posibilitatea de a alege intre valorificarea pretentiilor lor printr-o cerere comuna sau prin cereri separate. Este, de pilda, cazul mai multor creditori care-l actioneaza pe debitorul lor comun, formulandu-si pretentiile intr-o singura cerere. Ne aflam in prezenta unui litisconsortiu procesual activ si deopotriva facultativ.

Un singur creditor poate alege intre valorificarea pretentiilor sale impotriva mai multor parati in cadrul unui singur proces civil sau prin promovarea unor actiuni civile separate. Ne aflam in fata unui litisconsortiu procesual pasiv facultativ.

Articolul 47 Codul de procedura civila se coroboreaza cu alte texte din legislatia civila si rezulta concluzia ca sunt cazuri de coparticipare necesara obligatorie. Un exemplu il oferea situatia in care “este nula imparteala in care nu s-au cuprins toti copii in viata la deschiderea mostenirii si descendentii fiilor premuriti”, de unde trebuie trasa concluzia ca, in cazul iesirii din indiviziune, coparticiparea este obligatorie. De asemenea, in practica judecatoreasca s-a statuat ca: “Ori de cate ori se ataca un contract, pentru orice motiv, chemare in proces a ambelor parti, este o necesitate pur obiectiva, deoarece nu este de conceput ca acelasi act, expresie a unuia si aceluiasi consimtamant, sa fie in acelasi timp valabile fata de o parte si nevalabil fata de cealalta” .

Diferenta intre coparticiparea facultativa si coparticiparea necesara prezinta importanta nu numai din punct de vedere al rolului partii in formarea acesteia, ci si sub aspectul modului de solutionare a procesului in cadrul caruia s-a realizat o asemenea coparticipare procesuala.

In cazul coparticiparii necesare, instanta de fond va pronunta, cel mai adesea, o hotarare prin care va decide in mod unitar fata de toti participantii procesului. Astfel, de exemplu, intr-o actiune in anularea unui contract, instanta va constata nevalabilitatea actului juridic respectiv fata de toate partile.

Pronuntarea de catre instanta in asemenea situatii, a unei hotarari uniforme, reprezinta o necesitate juridica obiectiva, determinata de natura raporturilor juridice dintre parti. Datorita acestui fapt in literatura de specialitate litisconsortiul necesar mai este denumit si litisconsortiu unitar.

In opozitie cu litisconsortiu unitar se situeaza litisconsortiu simplu, care ia nastere atunci cand nu este necesar ca hotararea judecatoreasca sa statueze in mod unitar asupra tuturor coparticipantilor. Astfel, instanta de judecata sesizata cu o cerere de despagubiri formulata de victimele unui accident de circulatie impotriva autorului faptei ilicite, urmeaza a decide asupra pretentiilor formulate si in raport cu contributia reclamantului la producerea accidentului. Hotararea pronuntata in aceste conditii poate fi favorabila unora dintre reclamanti si mai putin favorabila fata de aceia in raport cu care instanta a retinut si culpa lor in producerea accidentului.

d) coparticiparea ulterioara sau initiala in raport cu momentul in care se formuleaza coparticiparea.

In principiu coparticiparea este initiala, in sensul ca ea se formeaza odata cu introducerea cererii de chemare in judecata. Ea poate fi ulterioara in ipoteza formarii sale pe parcursul desfasurarii procesului civil. Coparticiparea ulterioara se realizeaza cu prilejul formularii unor cereri de participare ale tertelor persoane in proces civil (chemare in garantie, interventie).

Raporturile dintre coparticipanti procesuali facultativi se bucura de independenta procesuala. Potrivit articolului 48 Codul de procedura civila: “Actele de procedura, apararile si concluziile unuia dintre reclamanti sau parati nu pot folosi nici pagubi celorlalti”. Daca totusi prin natura raportului juridic sau in temeiul unei dispozitii a legii, efectele hotararilor se intind asupra tuturor reclamantilor sau paratilor, actele de procedura indeplinite numai de unii dintre ei sau termenii incuviintati numai unora din ei pentru indeplinirea actelor de procedura folosesc si celorlalti. Deci numai actele utile isi intind efectele asupra celorlalti, iar nu si cele care ar fi potrivnice intereselor unora dintre coparticipanti. In situatia in care mai multi coparticipanti au facut acte de procedura care sunt potrivnice, se va tine seama de actele cele mai favorabile. Reclamantii sau paratii care nu si-au infatisat sau nu au indeplinit un act de procedura in termen vor continua sa fie citati (art. 48, alin. 2).

In aplicarea dispozitiilor din articolului 48, alin. 2 Codul de procedura civila s-a decis ca in cazul obligatiilor solidare si indivizibile, efectele exercitarii caii de atac a recursului de catre unul dintre coparticipantii la proces le va folosi si celorlalti, in sensul ca efectele admiterii recursului se vor extinde si la partile care nu au declarat recurs fara a fi fost solutionat in fond. Solutia este valabila si in cazul apelului.

Art. 251 Codul de procedura civila dispune in caz de coparticipare procesuala, cererea de perimare sau actul de procedura intrerupator de perimare al unuia foloseste si celorlalti.

Conditii pentru a fi parte in procesul civil

Fie ca este vorba de un litigiu cu doua parti, fie ca este vorba de o coparticipare procesuala, indiferent de forma folosita (cerere de chemare in judecata, exceptie, cale de atac etc.) o persoana pentru a fi parte in proces civil trebuie sa indeplineasca cumulativ conditiile de exercitiu ale actiunii, adica sa pretinda un drept, sa justifice un interes, sa aiba capacitate procesuala si calitate procesuala.

Capacitatea procesuala de folosinta

Procesul civil, in mod normal, se desfasoara intre doua parti: reclamant si parat. Conform prevederilor art. 47 Codul procedura civila pot exista si situatii de coparticipare procesuala.

In procesul civil poate fi parte doar persoana capabila de a avea drepturi si obligatii procesuale, adica persoana care se bucura de capacitate procesuala de folosinta.

Conditia capacitatii procesuale este statornicita in capitolul I al Titlului I “Partile” din Cartea II “Procedura contencioasa”, Codul de procedura civila.

Dispozitiile art. 41 si 42 Codul de procedura civila fac distinctie intre capacitatea procesuala de folosinta si capacitatii procesuale de exercitiu.

Potrivit art. 41 Codul procedura civila “Orice persoana care are folosinta drepturilor civile poate sa fie parte in judecata”. Se poate trage concluzia ca orice persoana fizica sau juridica care are folosinta drepturilor civile poate participa in procesul civil ca reclamant, parat, intervenient etc.

Capacitatea procesuala de folosinta nu este decat un aspect al drepturilor civile, un reflex pe plan procesual al capacitatii de folosinta.

Capacitatea de a fi parte in procesul civil nu trebuie confundata cu capacitatea de a sta in judecata (capacitate procesuala de exercitiu), aceasta din urma constituind o conditie necesara numai pentru exercitarea actiunii civile.

Art. 43 alin. 1 Codul de procedura civila, prevede ca: “Lipsa capacitatii de exercitiu a drepturilor procedurale poate fi invocata in orice stare a pricinii”.

Lipsa capacitatii de exercitiu atrage sanctiunea nulitatii actelor potrivit alin. II.

Capacitatea de folosinta consta in aptitudinea unei persoane de a avea, drepturi si obligatii procesuale civile.

Potrivit art. 7 din Decretul nr. 31/1954, capacitatea de folosinta a persoanelor fizice incepe la nastere (drepturile conferite de capacitatea de folosinta incep inca din perioada de conceptie, daca copilul se naste viu si inceteaza la moartea acestuia). Nimeni nu poate fi lipsit de capacitatea de folosinta, unele persoane putand fi ingradite in aceasta capacitate. In limitele ingradirii, capacitatea de folosinta a persoanelor fizice nu vor putea sa dobandeasca drepturi si sa-si asume obligatii in plan procesual.

In cazul persoanelor juridice, capacitatea de folosinta se dobandeste fie de la data inregistrarii, de la data actului de dispozitie care le infiinteaza, de la data recunoasterii ori autorizarii infiintarii lor. Incetarea capacitatii de folosinta a persoanelor juridice are loc de la data incetarii persoanelor juridice ca urmare a comasarii, divizarii totale sau dizolvarii (art. 51 din Decretul nr. 31/1954). La aceste persoane, capacitatea de folosinta este dominata de principiul specialitatii.

Capacitatea procesuala de exercitiu

Prin capacitate procesuala de exercitiu intelegem acea parte a capacitatii care consta in aptitudinea unei persoane ce are folosinta drepturilor sale de a valorifica in justitie singura aceste drepturi, exercitand personal drepturile procesuale si asumandu-si tot astfel de obligatii procesuale, capacitatea de a sta in judecata.

Capacitatea de folosinta este premisa capacitatii de exercitiu.

Dupa alta opinie, capacitatea de exercitiu este capacitatea unei persoane care are folosinta drepturilor, de a angaja si conduce personal procesul, realizand drepturile procesuale si indeplinirea obligatiilor pentru a valorifica in justitie dreptul litigios, este capacitatea de a sta in judecata .

Potrivit reglementarilor art. 8 alin. 1 si 2 din Decretul nr. 31/1954, persoanele fizice dobandesc capacitate deplina de exercitiu la varsta de 18 ani sau, in cazul minorei care se casatoreste, la varsta de 16 ani, ori in anumite conditii la 15 ani.

Capacitatea de exercitiu deplina inceteaza definitiv sau temporar, la decesul persoanei fizice, prin punerea sub interdictie judiciara a debililor sau a alienatilor mintali, precum si in cazul anularii casatoriei mai inainte ca femeia sa fi implinit varsta de 18 ani.

Spre deosebire de capacitatea de folosinta de care persoana fizica nu poate fi lipsita nici in totalitate nici in parte, cu privire la capacitatea de exercitiu, este posibil ca persoana fizica sa fie lipsita total de aceasta capacitate. In aceste cazuri, potrivit art. 42 Codul de procedura civila “persoanele care nu au exercitiul dreptului lor, nu pot sta in judecata decat daca sunt reprezentate, asistate sau autorizate, in chipul aratat in legile sau statutele care randuiesc capacitatea sau organizarea lor”.

Articolul din Cod se refera la trei aspecte distincte, rezultand din situatiile in care se poate afla persoana: lipsa capacitatii de exercitiu (reprezentare), capacitate restransa (asistarea) ori in ambele cazuri, cand se impune efectuarea unor acte procedurale de dispozitie (autorizare).

Reprezentarea se impune in situatiile in care persoanele care au capacitate de exercitiu si nu pot sta singure in instanta. Este cazul minorilor sub 14 ani si a persoanelor puse sub interdictie.

In cazul acestor persoane, reprezentantii lor sunt parintii sau tutorii, in cazul interzisilor poate fi si curatorul pana la rezolvarea situatiei prin punerea sub tutela.

In situatiile in care cel lipsit de capacitate de exercitiu nu are reprezentant legal si se impune solutionarea de urgenta a cauzei, la cererea partii interesate, se va numi, in mod obligatoriu si nu facultativ, un curator special care il va reprezenta pe incapabil pana la numirea reprezentantului legal.

Asistarea apare in cazul persoanelor care au capacitate de exercitiu restransa (minori intre 14-18 ani) si va trebui, pentru protejarea intereselor acestora sa fie asistate in proces de o alta persoana – ocrotitor legal – care sa le intregeasca capacitatea legala.

Parintele sau, in lipsa acestuia, tutorele, vor semna alaturi de minori cererile adresate instantei, fiind citati la judecarea cauzei.

Daca in timpul desfasurarii procesului minorul reprezentat implineste varsta de 14 ani va trebui sa fie citat personal, ocrotitorii legali urmand sa-l asiste.

Au existat si pareri potrivit carora minorul care a implinit varsta de 14 ani ar trebui sa-si exercite singur drepturile in proces, ocrotitorii legali (parintii sau tutorele) incuviintand in prealabil (autorizand) actele acestora (deschiderea procesului).

Autorizarea se refera la cazurile in care legea dispune ca reprezentantul sau ocrotitorul legal al celui lipsit de capacitate de exercitiu, chemat sa reprezinte sau sa asiste pe cel fara capacitate de exercitiu sau cu capacitate restransa are nevoie, pentru anumite acte juridice, de autorizare speciala data de organul competent.

Astfel de situatii se intalnesc in cazul in care reprezentantul legal in cazul celui lipsit de capacitate de exercitiu, sau ocrotitorul legal, in cazul celui cu capacitate de exercitiu restransa, incheie acte procedurale de dispozitie cum ar fi: renuntarea la judecata, renuntarea la caile de atac, tranzactia, renuntarea la insusi dreptul subiectiv.

Sanctionarea lipsei capacitatii procesuale

Lipsa capacitatii procesuale atrage sanctiuni diferite, dupa cum este vorba de lipsa capacitatii de folosinta sau de exercitiu.

a. exceptia lipsei capacitatii de folosinta poate fi ridicata de oricare din parti, de procuror, de instanta din oficiu si in orice etapa a procesului, chiar si direct in recurs. Actele de procedura civila intocmite de o persoana fara capacitate de folosinta sunt lovite de nulitate absoluta;

b. sanctionarea lipsei capacitatii procesuale de exercitiu difera fata de lipsa de capacitate de folosinta. Actele de procedura indeplinite de cel ce nu are exercitiu drepturilor procesuale sunt anulabile. Reprezentantul incapabilului sau curatorul acestuia, va putea, insa confirma toate sau numai o parte din aceste acte.

Instanta acorda un termen pentru indeplinirea lipsurilor, nulitatea intervenind in mod automat, actele putand fi ratificate in tot sau in parte de reprezentantul sau ocrotitorul legal.

Exceptia lipsei capacitatii de exercitiu poate fi ridicata in orice faza a procesului de judecata, daca lipsurile nu sunt indeplinite in termenul acordat de instanta, cererea va fi anulata (art. 161 alin. 2 Codul de procedura civila).

Calitatea procesuala

O conditie importanta pentru ca o persoana fizica sau juridica sa devina parte in procesul civil o constituie calitatea procesuala. Determinarea calitatii procesuale este si o conditie necesara pentru exercitarea actiunii civile.

In literatura juridica, notiunea de calitate este utilizata frecvent, ea avand mai multe intelesuri.

Astfel, in dreptul material, notiunea de calitate este folosita pentru a desemna pozitia pe care o au partile in cadrul unui anume raport juridic din acest punct de vedere se poate vorbi de calitatea de debitor, creditor, proprietar, depozitar etc.

Literatura procesuala utilizeaza notiunea de calitate, cel mai adesea in doua sensuri.

Intr-o prima acceptiune, prin notiunea de calitate procesuala se exprima modul de participare a partilor in proces. Astfel, o persoana poate participa intr-un proces civil in nume propriu, atunci cand actiunea este pronuntata si exercitata de insusi titularul dreptului la actiune, sau in calitate de reprezentant al altei persoane.

Notiunea de calitate este folosita in acest ultim sens in art. 112 Codul de procedura civila, text care se refera la necesitatea indicarii calitatii in care partile stau in judecata, atunci cand nu figureaza in procesul in nomine proprio.

Calitatea astfel desemnata se afla in stransa legatura cu problema modului de reprezentare a partilor in fata instantei de judecatoresti sau a altor organe de jurisdictie.

In aceasta prima acceptiune, calitatea nu reprezinta o conditie pentru ca o persoana fizica sau juridica sa devina parte in procesul civil.

In a doua acceptiune, prin calitatea procesuala se intelege indreptatirea unei persoane fizice sau juridice de a participa la activitatea judiciara. Definita astfel, calitatea procesuala constituie o cerinta necesara pentru ca o persoana de devina parte in procesul civil.

Determinarea calitatii procesuale

Determinarea calitatii procesuale a partilor este denumita in stiinta dreptului procesual civil legitimare procedurala (legitimatio ad causam).

Dupa unii autori, calitatea procesuala se analizeaza in cerinta existentei unei identitati intre persoana reclamantului si persoana celui care este titularul dreptului substantial dedus justitiei, precum si in cerinta unei identitati intre persoana paratului si persoana celui obligat in raporturi juridice de drept substantial. In aceasta conceptie, indreptatirea de a fi parte in procesul civil ar apartine numai titularilor drepturilor si obligatiilor care formeaza continutul raportului juridic dedus in justitie.

Calitatea procesuala presupune justificarea drepturilor sau a obligatiilor unei persoane de a participa – ca parte – in procesul civil. Prin notiunea de calitate juridica procesuala urmeaza sa intelegem atat indreptatirea unei persoane de a reclama in justitie, cat si obligatia unei alte persoane de a raspunde fata de pretentiile ridicate impotriva sa. Rezulta ca legitimarea procesuala poate fi activa sau pasiva. Legitimarea procesuala activa implica justificarea calitatii de reclamant, iar legitimarea procesuala pasiva presupune justificarea calitatii de parat.

Sarcina justificarii calitatii procesuale, atat active cat si pasive, apartine reclamantului, care in cadrul cererii sale de chemare in judecata trebuie sa expuna imprejurarile de fapt sau de drept din care rezulta indreptatirea sa de a-l actiona in judecata pe parat.

In primul rand, justificarea calitatii procesuale active nu presupune cu necesitate existenta unui drept substantial, rezultat al stabilirii unui anumit raport juridic de drept substantial.

In al doilea rand, in mod similar, justificarea calitatii procesuale pasive nu impune cu necesitate unei obligativitatii incluse in continutul unui raport juridic de drept substantial. Codul de procedura civila nu impune o alta conditie pentru ca o persoana sa poata fi parte in judecata decat aceea de a avea folosinta drepturilor sale (art. Codul de procedura civila).

Legitimarea procesuala, atat activa cat si pasiva, este o conditie care trebuie intrunita in orice proces civil, indiferent de obiectul acestuia. Aceasta inseamna ca pentru a avea o legitimare procesuala activa intr-o actiune in constatare negativa nu trebuie sa justificam existenta unui drept, ci indreptatirea de a reclama in justitie.

Trebuie sa se evidentieze si faptul ca sunt unele actiuni prin care nu se urmareste recunoasterea unor drepturi preexistente, lipsind un raport juridic anterior judecatii. Este cazul actiunilor constitutive de drepturi (de exemplu actiunea de punere sub interdictie a unei persoane, actiunea pentru declararea disparitiei unei persoane).

Se poate afirma ca legitimarea procesuala nu se raporteaza, cu necesitate, la raportul juridic dedus judecarii, ci la dreptul de a reclama in justitie si la obligatia de a raspunde fata de pretentiile formulate prin cererea de chemare in judecata.

Legitimarea procesuala ordinara

Justificarea legitimarii procesuale prin intermediul acelor imprejurari de fapt pe care reclamantul le expune in cererea de chemare in judecata are loc in mod obisnuit, respectiv atunci cand reclamantul este sau pretinde a fi titularul unui drept substantial. De aceea legitimarea procesuala in acest caz se mai numeste si legitimarea procesuala ordinara.

Intr-o asemenea situatie reclamantul va arata imprejurarile de fapt din care rezulta pretinsa incalcare a drepturilor substantiale, precum si imprejurarile din care rezulta indreptatirea sa de a chema in judecata pe parat.

Faptele indicate de reclamant, in aceste conditii, sunt numai ipotetice, instanta avand obligatia de a stabili exactitatea acestora pe baza probelor ce se vor administra pe parcursul desfasurarii procedurii judecatoresti.

Legitimarea procesuala extraordinara

Legislatia modificata prin O.U.G. nr. 138/2000 art. 45 Codul de procedura civila, pct. 1 cunoaste o legitimare procesuala extraordinara. “Ministerul Public poate porni actiunea civila ori de cate ori este necesar pentru apararea drepturilor si intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdictie si ale disparutilor, precum si alte cazuri expres prevazute de lege” sau

punctul 5: “Procurorul poate, in conditiile legii, sa exercite caile de atac impotriva oricaror hotarari, iar in cazurile prevazute de alin. (1) , poate sa ceara punerea in executare a hotararilor pronuntate in favoarea persoanelor la acel alin.1”.

In acesta situatie legea acorda procurorului o legitimare procesuala activa.

In conformitate cu Codul familiei art. 81 au calitatea procesuala de a solicita desfiintarea adoptiei unele organe care nu sunt titulare in raportul juridic respectiv, cum este: autoritatea tutelara. De asemenea, autoritatea tutelara are calitatea de a solicita, in imprejurarile prevazute in art. 109 Codul familiei, decaderea unui parinte din drepturile parintesti.

Legitimarea procesuala activa a autoritatii tutelare este limitata la cazurile strict determinate de lege.

In acesta situatie ne aflam in prezenta unei legitimari procesuale extraordinare. Aceasta legitimare procesuala reprezinta o situatie de exceptie care isi are scopul proteguirii anumitor interese deosebite.

Legitimarea procesuala in unele situatii speciale

Potrivit art. 35 Codul familiei “Sotii administreaza si folosesc impreuna bunurile comune si dispun tot astfel de ele”.

In literatura de specialitate se recunoaste unanim ca prevederile art. 35 Codul familiei “instituie o prezumtie legata de mandat tacit reciproc intre soti in ceea ce priveste exercitarea in fapt a actelor de folosinta, de administrare si de dispozitie asupra bunurilor comune”. Se precizeaza ca in legatura cu regimul comunitar de bunuri al sotilor, prezumtia mandatului tacit nu-si are aplicare in privinta actelor de dispozitie asupra bunurilor imobile. In aceste cazuri este necesar consimtamantul expres al ambilor soti. Cu alte cuvinte, legitimarea procesuala se asociaza cu aceea de reprezentare, intrucat unul din soti ar putea actiona si singur in justitie, dar numai pe baza unei imputerniciri exprese date de catre celalalt sot.

In celelalte cazuri prezinta importanta particulara ea urmand sa fie considerata ca izvorul legitimarii active a unuia dintre soti, acesta avand posibilitatea de a actiona in justitie fara a avea nevoie de consimtamantul expres al celuilalt sot.

Problema legitimarii procesuale prezinta importanta deosebita si in cazul solidaritatii. Solidaritatea constituie o exceptie de la principiul potrivit caruia, in materie civila, obligatiile sunt divizibile.

In ipoteza solidaritatii active, oricare dintre creditori poate solicita executarea integrala a obligatiilor (1034, 1038 si 1042 Codul civil). Aceasta conduce pe plan procesual la concluzia ca legitimarea procesuala activa ii este recomandata de lege oricaruia dintre creditorii solidari.

In cazul solidaritatii pasive, fiecare dintre debitori este tinut de executarea integrala a datoriei (art. 1039 si 1056 Codul civil). Legitimarea procesuala pasiva va reveni, prin urmare, oricaruia dintre debitorii solidari.

Justificarea unui interes

Codul de procedura civila nu prevede in mod expres interesul ca o conditie generala pentru ca o persoana sa poata deveni parte in procesul civil sau pentru a avea posibilitatea de a exercita o actiune. O atare cerinta este prevazuta de lege numai in unele situatii particulare: art. 111 Codul de procedura civila: “Partea care are interes poate sa faca cerere pentru constatarea existentei sau neexistentei unui drept”; art. 49 Codul de procedura civila: “Oricine are interes poate interveni intr-o pricina ce urmeaza intre alte persoane. Interventia este in interes propriu cand cel care intervine invoca un drept al sau, este in interesul uneia dintre parti cand sprijina numai apararea acesteia ”.

Literatura de specialitate si practica judiciara sunt unanime in a recunoaste ca interesul reprezinta o conditie generala ce trebuie sa fie indeplinita in cadrul oricarui proces civil.

Problema centrala privitoare la justificarea unui interes este aceea de a determina continutul acestei conditii.

In opinia ce identifica dreptul la actiunea cu dreptul substantial dedus in justitie, care a fost dominanta in secolul trecut, s-a exprimat parerea ca interesul de a actiona in justitie se identifica cu interesul proteguit prin normele de drept substantial.

In dreptul modern, caracterizat in general prin autonomia dreptului la actiunea de drept substantial dedus justitiei, aceste teze nu au nici un suport stiintific .

In aceste conditii, trebuie subliniat faptul ca interesul de a actiona in justitie si interesul continutului in dreptul substantial sunt doua entitati juridice distincte:

A/ Ideea aceasta a fost subliniata si de prof. Eugen Heroveanu, dupa care “ceea ce caracterizeaza din punct de vedere procedural, interesul de a uza de actiunea in justitie, este principiul necesitatii practice a actiunii si a autonomiei dreptului de a actiuna, adeca, ideea ca daca cel interesat n-ar recurge la oficiul organelor jurisdictionale, s-ar expune prin aceasta la un prejudiciu inevitabil”.

Interesul reprezinta o conditie a ordinii substantiale care se analizeaza, in general, atat in persoana reclamanta, cat si in persoana paratului.

Literatura noastra de specialitate este unanima in a aprecia ca interesul este o conditie generala necesara nu numai in ceea ce priveste promovarea actiunii, cat si pentru indeplinirea oricarui act procedural, in orice faza a procesului civil.

In primul rand, reclamantul este cel care trebuie sa justifice interesul de a promova actiunea civila. Aceasta conditie, in principiu, este dedusa de catre instanta de judecata, din chiar obiectul actiunii. Din momentul promovarii actiunea reclamantului devine parte in procesul civil.

Cat il priveste pe parat, acesta devine parte in procesul civil automat,, evident daca indeplineste si celelalte conditii.

Justificarea unui interes judecatoresc ca o conditie pentru ca doua sau mai multe persoane sa devina parti in procesul civil incumba reclamantului sau reclamantilor (in ipoteza litisconsortiului procesual activ) si vizeaza, in principal, momentul initial al procedurii, acela al intentarii cererii de chemare in judecata.

Interesul judiciar este, deopotriva, o conditie necesara si pentru exercitarea actiunii civile. Din acest punct de vedere, atat reclamantul, cat si paratul trebuie sa justifice interesul de a desfasura si intretine intreaga activitate judiciara. Astfel cu prilejul indeplinirii oricarui act de procedura, partile trebuie sa justifice un anumit interes. Paratul care solicita o proba, invoca o exceptie, formuleaza o cerere, va trebui sa justifice interesul pe care il trage de pe urma acestei activitati. Justificarea unui interes judiciar apare ca o cerinta pentru a indeplini anumite acte de procedura, adica pentru a se apara fata de pretentiile formulate de reclamant.

Interesul trebuie sa existe nu numai in momentul promovarii actiunii, ci pe tot parcursul activitatii judiciare, cu prilejul indeplinirii oricarui act procedural, pana in momentul pronuntarii hotararii judecatoresti.

Lipsa interesului – ca o conditie pentru a fi parte in procesul civil – conduce, in sistemul nostru de drept, la solutia respingerii actiunii.

Drepturi si indatoriri procesuale

Persoanele care participa in procesul civil, in calitate de parti, dobandesc o multitudine de drepturi, legea impunandu-le in acelasi timp si obligatiile procesuale.

Drepturile si obligatiile procesuale ale partilor sunt prevazute de lege in scopul solutionarii cauzelor civile cu respectarea principiilor fundamentale ale dreptului, scopul principal al justitiei fiind acela de a stabili adevarul – intr-o cauza civila concreta.

Procesul civil se desfasoara pe baza principiului contradictorialitatii, publicitati, nemijlocirii, oralitatii, legalitatii. Activitatea de infaptuire a justitiei se poate realiza numai prin instituirea unor drepturi si obligatii procesuale in favoarea, respectiv in sarcina partilor.

Activitatea partilor trebuie sa se desfasoare cu necesitate numai in limita drepturilor si obligatiilor prevazute de lege.

Pentru a garanta exercitiul liber al actiunii civile, legea procesuala acorda o serie de drepturi procesuale, dintre care se mentioneaza:

dreptul fiecarei parti de a adresa cereri instantei;

dreptul de a participa la judecata pricinii, ceea ce presupune dreptul la citare;

dreptul la aparare, care implica: dreptul de a raspunde celeilalte parti si de a discuta toate problemele ridicate in proces; dreptul de a administra probe; dreptul de a cunoaste toate piesele dosarului si de a face copii de pe acesta; dreptul de a fi asistat de un avocat; dreptul de a recurge la un interpret;

dreptul de a conduce procesul personal sau prin mandatar;

dreptul de a recuza judecatorii, procurorii, grefierii, magistratii, asistentii, expertii;

dreptul de a ataca hotararea si incheierea instantei;

dreptul de a pretinde restituirea cheltuielilor de judecata in cazul castigarii procesului;

dreptul de a dispune de soarta procesului prin renuntarea la judecata sau la drepturile substantiale, prin recunoasterea pretentiilor reclamantului, prin achiesarea la hotarari pronuntate sau prin incheierea unei tranzactii.

Legea prevede si indatoriri pentru parti, ele fiind obligate sa indeplineasca actele de procedura in conditiile, ordinea si termenii prevazuti de lege, sub sanctiunea nulitatii, perimarii, decaderii.

Deosebit de important in acest sens o prezinta dispozitiile art. 723 alin. 1 Codul de procedura civila care prevad ca: “Drepturile procedurale trebuie exercitate cu buna credinta si potrivit scopului in vederea caruia au fost recunoscute de lege”.

Este important de retinut ca prin Constitutia din 1991 s-a consacrat indatorirea de a exercita drepturi si libertati constitutionale, dintre care numeroase au legatura si cu justitia, cu buna-credinta, fara sa incalce drepturile si libertatile celorlalti .

Cel care denatureaza dreptul procedural de la scopul pentru care a fost recunoscut si il exercita cu rea-credinta savarseste abuz de drepturi procedurale.

Fata de dispozitiile art. 723, alin. 1 Codul de procedura civila in literatura de specialitate se apreciaza ca orice abuz de drepturi procesuale presupune doua elemente:

a) elementele subiective care consta in exercitarea cu rea-credinta a drept proced, in scop de sicana ori pentru a-l obliga pe adversar sa incheie o tranzactie sau pentru a diminua ori a intarzia posibilitatea de aparare sau de valorificare a drepturilor lui;

b) elementele obiective care consta in deturnarea drepturilor procedurale de la scopul sociao-economic pentru care a fost recunoscut, de la finalitatea sa legala.

Pentru a caracteriza un act de procedura ca abuziv, este necesar ca autorul actului: sa fie titularul dreptului procedural in cauza si sa fie capabil sa-l exercite; sa uzeze de dreptul sau in limitele extreme fixate de lege, adica sa respecte dispozitiile legale privitoare la exercitarea drepturilor, conditie de valabilitate ale actului legate de forma si termenele in care trebuie efectuat; sa dirijeze dreptul procedural spre realizarea unui alt scop decat acela pentru care a fost recunoscut, sa exercite cu rea-credinta dreptul procedural respectiv.

In literatura si practica judecatoreasca s-a cristalizat, in decursul anilor, o serie de forme sub care se manifesta exercitarea abuziva a dreptului procedural, dintre care se citeaza cele mai semnificative:

a) introducerea cu rea-credinta a unei cereri vadit netemeinice, numai in scopul de a-l sicana pe parat, de a-l discredita sau rezistenta cu rea-credinta a paratului in fata unei cereri a carei temeinicie este evidenta – reclamantul are calitate procesuala activa;

b) introducerea unei cereri fara punere in intarziere in prealabil a paratului, daca acesta recunoaste la prima zi de infatisare pretentiile reclamantului ;

c) introducerea cu rea-credinta a unei cereri de recuzare, de stramutare, de acordare a asistentei juridice gratuite, de verificare de scripte;

d) folosirea cu rea-credinta a posibilitatii de a cere citarea paratului prin publicitate ;

e) exercitarea abuziva a dreptului de aparare, prin cereri repetate de amanare sau prin angajarea mai multor avocati, fara ca nevoile apararii sa necesite acestea ;

f) exercitarea abuziva a dreptului de dispozitie sub forma renuntarii la judecata ori a tranzactiei, a dreptului de a folosi caile de atac sau a contestatiei in executare .

Aprecierea exercitarii abuzive a dreptului procedural revine instantei de judecata.

Trebuie avut in vedere ca respingerea unei cereri de chemare in judecata sau a unei cai de atac, a unei cereri de recuzare sau de stramutare nu duce automat la concluzia ca partea a exercitat abuziv dreptul subiectiv civil sau dreptul procedural.

Este important de facut distinctia deoarece in cazul in care cererea este respinsa ca nefondata, sanctiunea consta doar in suportarea cheltuielilor de judecata, la cererea partii care a castigat.

Daca se ajunge la concluzia ca dreptul procedural a fost exercitat abuziv, sanctiunile sunt mai diverse si pot fi cumulate.

Dispozitia de principiu, inscrisa in art. 723, alin. 1 Codul de procedura civila prevede ca “partea care a folosit dreptul procedural in chip abuziv raspunde pentru pagubele pricinuite”.

2.3. Asistenta juridica si dreptul la aparare: avocatul

Art. 6 pct. 1 al Conventiei pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale prevede intre altele ca “orice persoana are dreptul la judecata in mod echitabil”. Texul se raporteaza la “orice persoana”, asadar atat la persoanele fizice, cat si la persoanele juridice.

Articolului 24 din Constitutie prevede: “dreptul la aparare este garantat”, iar alin. 2 al aceluiasi articol, prevede ca: “in tot cursul procesului partile au dreptul la un avocat din oficiu sau ales”.

De asemenea, art. 7 Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judiciara dispune ca in tot cursul procesului partile au dreptul sa fie reprezentate sau, dupa caz, asistate de aparator.

Fata de art. 67 alin. 1 care arata doar ca partile pot sa exercite drepturile procedurale prin mandatar, trebuie sa se stie cine poate avea aceasta calitate. Coroborand prevederile art. 67 si art. 68 si ale art. 70 Codul de procedura civila cu dispozitiile Legii nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat gasim persoana care are aceasta calitate.

Din dispozitiile Codului de procedura civila rezulta ca mandatar poate fi avocat sau o persoana care nu are aceasta calitate. Dar fiindca art. 68 alin. 4 prevede ca daca mandatul este dat unei alte persoane decat unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii decat prin avocat, iar art. 2 alin. 3 din Legea nr. 51/1995 dispune ca avocatul are dreptul sa asiste si sa reprezinte persoane fizice si juridice in fata tuturor instantelor, trebuie trasa concluzia ca legiuitorul acorda preferinta reprezentarii prin avocat. Este si firesc deoarece avocatul are cunostintele juridice necesare pentru a se situa din punct de vedere juridic pe aceeasi pozitie ca si judecatorul. Este de preferat pentru anume categorii de litigii sau in fata unei anumite instante sa se prevada obligativitatea asistarii de catre avocat.

Reprezentarea prin mandatar neavocat

Justificarea calitatii de reprezentant se face prin procura, deosebit de faptul ca in cerere trebuie sa se arate ca persoana care o introduce, are calitatea de reprezentant (art. 112, alin. 2, Codul de procedura civila).

In ce priveste procura – care se poate da numai unei persoane cu capacitate de exercitiu deplina – ea trebuie facuta din punct de vedere al formei prin inscris sub semnatura legalizata (art. 68) .

Cat priveste continutul trebuie sa fie o procura ad literam, adica, “pentru exercitiul dreptului de chemare in judecata sau de reprezentare in judecata” (art. 68 alin. 1).

Mandatarul cu procura generala poate sa reprezinte in judecata numai daca acest drept i-a fost dat anume. Daca insa cel care a dat procura generala nu are domiciliul si nici resedinta in tara, sau daca procura este data unui prepus, dreptul de reprezentare in judecata se presupune dat (art. 67 alin. 2 si 3 Codul de procedura civila). Mandatul este presupus dat pentru toate actele judiciare, chiar daca nu cuprinde nici o aratare in aceasta privinta. El poate fi insa restrans numai la anumite acte sau anumite instante. Actele procesuale de dispozitie (renuntarea, achiesare, tranzactie) pot fi facute de mandatar numai in temeiul unei procuri speciale (art. 69 alin. 1 Codul de procedura civila) .

De la art. 68 alin. 4 sunt exceptati doctorii sau licentiatii in drept cand ei sunt mandatari in pricinile sotului sau rudelor pana la al IV-lea grad inclusiv, ei putand pune concluzii in fata oricaror instante (art. 68 alin. 5). Poate pune, de asemenea, concluzii, dar numai la judecatorii, mandatarul care reprezinta pe sot sau ruda pana la gradul IV inclusiv (art. 68, alin 6) .

Articolul 70 precizeaza ca daca dreptul de reprezentare izvoraste din lege (ca in cazul parintilor -tutorelui – ori dintr-o dispozitie judecatoreasca – ca in cazul sechestrului judiciar -, asistarea reprezentantului de catre avocat nu este obligatorie.

Prin derogare de la drepturile comune ale mandatului, art. 71 Codul de procedura civila prevede ca mandatul nu inceteaza prin moartea celui care l-a dat si nici daca acesta a devenit incapabil, el dainuind pana la retragerea lui de catre mostenitorul sau de catre reprezentantul legal al incapabilului. Retragerea mandatului, ca si renuntarea, nu poate fi opusa celeilalte parti, decat de la comunicare, afara de cazul in care a fost facuta in sedinta in prezenta partii (art. 72 alin. 1, Codul de procedura civila). Pe de alta parte, mandatarul care renunta la imputernicire este tinut sa instiinteze atat pe cel care i-a dat mandatul, cat si instanta cu cel putin 15 zile inainte de termenul de infatisare sau de implinire a termenului de atac (art. 72 alin. 2 Codul de procedura civila).

Reprezentarea judiciara conventionala a persoanelor juridice

Persoana juridica nu participa la procesul civil personal, prin organul sau de conducere, ci prin reprezentant, care este de regula , jurisconsult. Acesta este un subiect independent in raport cu persoanele juridice si el actioneaza pe baza unei delegatii, semnata de seful oficiului juridic sau de conducatorul persoanei juridice.

Jurisconsultul este obligat sa sustina interesele persoanelor juridice in instanta, sa exercite, daca este cazul, caile de atac legale si sa ia orice alte masuri necesare apararii intereselor legale ale unitatii in cadrul carora functioneaza.

Jurisconsultul isi justifica, in fata instantei valabilitatea de reprezentant prin delegatie. Aceasta nu este suficienta pentru anumite acte procesuale, pornirea actiunii , fixarea pretentiilor , renuntarea la pretentii , actionarea sau caile de atac , precum si darea raspunsurilor la interogatoriu .

Pentru introducerea cailor de atac nu este necesara o delegatie speciala, un atare act constituie exercitarea obligatiilor generale, impuse oficiului juridic de a reprezenta interesele unitatii in fata instantei, o masura normala in cadrul unui litigiu declansat. Exercitarea cailor de atac este o sarcina a jurisconsultului.

In practica, intr-un moment in care recursul era singura cale de atac ordinara, problema de a sti daca in caz de respingere a recursului jurisconsultul poate raspunde material pentru despagubirile pe care unitatea le are de platit pe perioada cuprinsa intre data pronuntarii hotararii si data respingerii recursului, deoarece calea de atac s-a exercitat la propunerea jurisconsultului. In speta, se atacase cu recurs o hotarare prin care instanta de fond admisese o contestatie impotriva desfacerii contractului de munca si dispusese reintegrarea. Instanta Suprema a decis ca, chiar daca recursul a fost respins, neexecutarea hotararii de reintegrare nu se datoreaza faptei jurisconsultului, care pe de o parte nu are calitatea de a dispune sau de a impiedica reintegrarea, iar pe de alta parte, propunerea sa nu-i poate atrage raspunderea materiala, cat timp nu i se poate imputa o fapta culpabila. Ceea ce a produs unitatii paguba, constand in despagubirile datorate, este desfacerea nelegala a contractului de munca si nu propunerea jurisconsultului de a ataca hotararea cu recurs .

Daca jurisconsultul nu exercita cale de atac, el poate fi facut raspunzator pentru abaterea obligatiei sale de serviciu, dar numai daca se constata ca hotararea cu privire la care se sustine ca trebuie atacata este nelegala si netemeinica, iar prin neexecutarea recursului unitatea a suferit un prejudiciu.

Se poate stabili si culpa organului de conducere in producerea prejudiciului rezultat din neatacarea unei hotarari, dar numai daca jurisconsultul a incunostiintat organul de conducere despre existenta hotararii, in vederea atacarii pe caile legale, iar conducerea a renuntat la atacarea ei. Jurisconsultul va raspunde material daca renuntarea de catre conducatorul unitatii la exercitarea caii de atac se datoreaza informarii eronate a actiunii de catre jurisconsult cu privire la temeinicia si legalitatea hotararii.

In legatura cu reprezentarea persoanelor juridice este de retinut Decretul nr. 143/1955 a instituit pentru a numi in sprijinul persoanelor juridice, o modalitate de reprezentare, in cadrul aceluiasi sistem de organizare.

Art. 8 prevede posibilitatea reprezentarii organelor centrale prin jurisconsultul organelor locale in localitatea in care acesta isi are sediul, iar interesele acestuia pot fi reprezentate de oficiul juridic al organului central in localitatea in care acesta isi are sediul. Aceasta modalitate de reprezentare nu poate fi folosita atunci cand exista contrarietate de interese intre unitati ce ar urma sa fie reprezentate si unitati care ar trebui sa o reprezinte.

In cazul in care persoana juridica nu are jurisconsult, ori avand nu-l poate folosi deoarece reprezinta si interesele unitatii potrivnice sau cand are nevoie de o asistenta juridica speciala, va putea recurge la apararea intereselor prin avocat. Posibilitatea reprezentarii persoanelor juridice prin avocat este prevazuta de Legea nr. 51/1995.

Cei care acorda asistenta juridica persoanelor juridice, au in principiu urmatoarele atributii:

– colaboreaza la intocmirea proiectelor de legi, hotarari ale Guvernului, regulamentelor, ordinelor, instructiunilor si a altor acte cu caracter normativ intocmite de persoanele juridice respective;

– la cererea conducerii persoanelor juridice avizeaza proiectele actelor cu caracter normativ intocmite de alte societati si care sunt in legatura cu atributiile si activitatile propriei lor persoane juridice;

– isi da avizul, la cererea organelor de conducere, cu privire la masurile ce ar urma a fi luate de administratorul societatii si in desfasurarea activitatii acesteia si a actelor ce pot angaja raspunderea patrimoniala a persoanelor juridice respective;

– intocmesc proiect de contract sau acte cu caracter juridic in legatura cu activitatea persoanelor juridice si isi dau avizul cu privire la acestea;

– pot reprezenta interesele persoanelor juridice in fata instantei de judecatoresti sau a altor organe ale puterii sau administratiei;

– urmaresc aparitia dispozitiilor cu caracter normativ si informeaza organele de conducere despre sarcinile ce revin persoanelor juridice potrivit acestei dispozitii;

– solutioneaza alte lucrari cu caracter juridic.

Sanctiuni in cazul nejustificarii calitatii de reprezentant

Daca reprezentantul in proces (persoane fizice sau juridice) nu face dovada calitatii sale, instanta poate acorda un termen pentru remedierea acestor lipsuri si daca au fost inlaturate, cererea va fi anulata (art. 161 Codul de procedura civila).

Nulitatea nu intervine in mod automat, deci neacordarea unui termen util pentru inlaturarea neregularitatilor va duce la casarea hotararilor date cu incalcarea prevederilor art. 161 Codul de procedura penala.

Exceptia lipsei dovezii calitatii de reprezentant poate fi invocata in orice stare a pricinii, titularul dreptului putand sa ratifice actele facute de persoana care nu avea calitatea de reprezentant.

D’Aguesseau, caracteriza aceasta institutie, astfel “avocatura este tot atat de veche ca si magistratura, tot atat de valabila ca si virtutea si tot atat de necesara ca si justitia”.

Traditional, atat in doctrina romaneasca , cat si in cea straina aceste persoane poarta denumirea de auxiliari ai justitiei, fie ca este vorba de avocat, jurisconsult sau notar.

Raporturile avocatului cu clientul

Raporturile avocatului cu clientul sunt deosebit de complexe:

a) avocatul este confidentul clientului. De la primul contact si apoi pe parcursul procesului, partea expune avocatului framantarile sale in legatura cu cauza, ii prezinta apararile, ii incredinteaza acte etc. Chiar daca partea se exprima greoi, se repeta, este confuza sau expune lucruri neesentiale, este de recomandat ca avocatul sa nu-l intrerupa, pentru a nu-l inhiba si a-si scapa lucruri esentiale. De mare importanta este ca avocatul sa stie sa castige increderea justitiabilului;

b) avocatul este sfatuitorul clientului. Pe baza informatiilor primite de la client, avocatul va prezenta opinia sa cu privire la natura sau caracterul juridic al faptelor prezentate, calea de urmat si sansele de realizare a obiectivului urmarit, chiar daca avocatul apreciaza ca obiectivul urmarit este realizabil, nu este potrivit sa asigure partea ca instanta va consfinti prin hotarare teza pe care el o considera justa, deoarece aceasta teza se va confrunta cu aceea a adversarului, iar cuvantul final il are judecatorul;

c) avocatul este in principal aparatorul clientului, fie ca il reprezinta in fata instantei fie ca numai il asista. In cazul in care avocatului i se cere sa porneasca un proces, dupa primirea informatiilor, acesta le va da caracterizarea juridica corespunzatoare, iar apoi va redacta cererea de chemare in judecata sau calea de atac. Daca avocatul este solicitat sa intervina dupa declansarea procesului, ori daca justitiabilul are calitatea de parat sau intimat, in afara de informarile primite de la parte va trebui sa studieze temeinic dosarul, si dupa caz, sa adopte pozitia corespunzatoare, sa faca intampinare, cerere reconventionala, ori sa decida strategia de viitor.

Pe parcursul procesului, in functie de situatia concreta din dosar, avocatul va propune probe, va ridica exceptii, va redacta acte de procedura necesare (interogatorii, liste de martori etc.), va pregati pledoaria si daca cauza este mai dificila, note scrise.

Pledoaria

Pledoaria este considerata un act de creatie stiintifica si de cultura si ea reprezinta momentul culminant al activitatii avocatului. Ea trebuie sa fie bogata in continutul de idei, temeinica si convingatoare, proportionalizata cauzei si in limitele admise de lege si de regulile deontologice.

Aceasta trebuie sa cuprinda:

– in introducere, succint, fara amanunte si fara argumentari, datele esentiale ale procesului, pentru a le fixa instantei;

– dezvoltarea succesiva a tezelor esentiale, cu referire la elementele probatorii care sustin teza si care se combat (chiar cu mentionarea filelor de la dosar), argumentele de drept si de logica, cu consecinta pe care insusirea tezei, de catre instanta trebuie sa o aiba asupra solutiei. Este important ca in pledoaria pe care o face avocatul sa nu deturneze faptele, sa nu omita nimic in infatisarea raporturilor dintre parti;

– in incheiere, concluziile care reprezinta o reluare succinta a tezelor esentiale si solutia ceruta in instanta.

Expunerea pledoariei trebuie sa se caracterizeze si ea prin anumite calitati:

– claritate: ideile sa fie clare si expuse intr-un mod ordonat si coerent; frazele sa nu fie lungi, cuvintele sa fie pronuntate corect;

– sobrietate: sa nu fie incarcata cu elemente inutile, sa nu se faca aluzii jignitoare la adresa instantei, a partii, a avocatului acesteia;

– vivacitate: pentru a interesa si atrage atentia judecatorului, pledoaria sa fie vie, sa nu fie citita sau recitata, ci prezentata liber.

Principiul dreptului la aparare este in legatura cu celelalte principii: egalitatea in drepturi, folosirea limbii romane, oralitatea, publicitatea dezbaterilor.

Dreptul de aparare are doua laturi:

a) ansamblul drepturilor si garantiilor procesuale pe care le are, in temeiul legii, orice parte in proces, pentru a i se asigura sustinerea si valorificarea in justtie a intereselor legitime.

Notiunea de “aparare” se refera la aparare si valorificarea oricaror interese legitime ocrotite, fie ca sunt ale reclamantului (eventual ale intervenientului sau ale altui participant) in procesul civil, fie ca sunt ale partii civile (eventual ale responsabilului civilmente sau ale altui participant) in procesul civil, fie ca sunt ale paratului, chemandu-l in garantie;

b) dreptul partilor din proces de a fi asistate sau reprezentate de un aparator, avocat sau jurisconsult.

Un aspect important al dreptului la aparare il constituie caile de atac. In procesul civil partile au dreptul de a ataca hotararea pronuntata, prin intermediul cailor de atac, in conditiile si termenele prevazute de lege.

Un aspect special al garantarii dreptului la aparare il reprezinta principiul “non reformatio in prius” care inseamna ca prin exercitarea unei cai de atac nu se poate crea partii care a folosit-o, o situatie mai grea.

In procesul civil regula este ca apararea prin avocat nu este obligatorie, dar in principiu ea este intotdeauna obligatorie. Avocatul are dreptul, intre altele, sa asiste si sa reprezinte persoanele fizice si juridice in fata tuturor instantelor. Daca aparatorul nu este prezent datorita unei cauze de forta majora si nu poate fi inlocuit, se va acorda un nou termen pentru lipsa de aparare, chiar daca inainte s-a mai acordat un termen pentru lipsa de aparare.

Cel care nu poate face fata cheltuielilor de judecata fara a primejdui propria sa intretinere sau a familiei sale, poate solicita asistenta judecatoreasca care cuprinde apararea si asistenta gratuita printr-un avocat desemnat de servicul de asistenta judiciara organizat, pe langa fiecare instanta de judecata, de catre Consiliul Baroului.

Potrivit art. 9 din Legea nr. 51/1995 poate fi membru al Barourilor din Romania cel care indeplineste urmatoarele conditii:

– este cetatean roman si are exercitiul drepturilor civile si politice;

– este licentiat al unei facultati de drept sau doctor in drept;

– nu se gaseste in vreunul din cazurile de nedemnitate prevazute de art. 11 din Legea nr. 51/1995, si anume: este condamnat definitiv prin hotarare judecatoreasca, la o pedeapsa cu inchisoarea pentru savarsirea unei infractiuni intentionate de natura sa aduca atingere prestigiului profesiei, a savarsit abuzuri prin care au fost incalcate drepturi si libertati fundamentale, stabilite prin hotarare judecatoreasca; s-a aplicat pedeapsa interdictiei de a exercita profesia, pe durata stabilita prin hotarare judecatoreasca sau disciplinara; falitul fraudulos, chiar reabilitat.

Membrul unui barou din alta tara poate exercita profesia de avocat in Romania, daca indeplineste conditiile prevazute de prezenta lege (mai putin cea referitoare la cetatenia romana).

Dreptul de primire in profesie se obtine, potrivit art. 14 din lege, pe baza unui examen, organizat anual, in trimestrul IV, in municipiul Bucuresti, comisia de examinare fiind formata din cadre didactice, universitare, sub presedintia unui membru al Comisiei permanente.

Rezultatele examenului sunt supuse spre validare Consiliului Uniunii, care va dispune, dupa caz, primirea in profesie si va comunica barourilor lista candidatilor admisi, pentru emiterea deciziei de inscriere in barou.

Poate fi primit in profesie, cu scutire de examen: titularul diplomei de doctor in drept; licentiatul unei facultati de Drept, daca in cel mult 6 luni de la promovarea examenului de licenta solicita inscrierea ca avocat stagiar; cel care inainte de solicitarea inscrierii in profesia de avocat a fost judecator, procuror sau notar, timp de cel putin 4 ani (art. 14 alin. 2 Legea nr. 51/1995), cel care inainte de primirea in profesie, a indeplinit functii juridice de cel putin 5 ani dobandeste calitatea de avocat definitiv (art. 16 alin 1 din Legea nr. 51/1995).

Incompatibilitati

Pentru primirea in profesie si pentru exercitarea ei, avocatul trebuie sa nu se gaseasca in vreunul din cazurile de incompatibilitate prevazute de lege (art. 12 Legea nr. 51/1995):

– activitatea salarizata in cadrul altor profesii;

– ocupatiile care lezeaza demnitatea si independenta profesiei de avocat si bunele moravuri;

– exercitarea nemijlocita de fapte materiale de comert.

Avocatul poate fi, insa, asociat sau actionar la societati comerciale cu raspundere limitata sau pe actiuni sau membru in Consiliul de administratie al unei societati comerciale pe actiuni (art. 44 din Statutul profesiei).

Avocatul care a devenit incompatibil este obligat sa incunostiinteze in scris consiliului Baroului, solicitand trecerea sa pe tabloul avocatilor incompatibili.

Exercitarea profesiei de avocat este compatibilia cu: activitatea didactica universitara si de cercetare de specialitate juridica, calitatea de deputat sau senator, consilier in consiliile locale sau judetene; activitatea literara si publicistica, functia de arbitru; mediator sau conciliator in conditiile legii.

Interdictii

Potrivit art. 16 alin. 2 din Legea nr. 51/1995, fostii magistrati nu pot pune concluzii la instantele unde au functionat, iar fostii procurori si cadre de politie nu pot acorda asistenta juridica la organele de urmarire penala din localitate, timp de 2 ani de la incetarea functiei respective. Art. 16 din Lege prevede ca profesia de avocat nu poate fi exercitata la instanta de judecata sau la parchetul unde sotul avocatului sau ruda ori afinul sau, pana la gradul al IV-lea inclusiv, indeplineste functia de magistrat.

Aceleasi prevederi se aplica, in mod corespunzator si avocatului al carui sot, ruda, sau afin pana la gradul al IV-lea inclusiv, indeplineste functia de judecator financiar, consilier de conturi sau procuror financiar la instantele Curtii de Conturi.

Avocatii stagiari

Stagiul reprezinta perioada premergatoare definitivarii in profesia de avocat, avand ca scop pregatirea avocatului in vederea exercitarii, in mod corespunzator a profesiei.

Stagiul se efectueaza obligatoriu pe durata de 2 ani, dupa admiterea in profesie. Exercitarea stagiului se suspenda pe timpul serviciului militar sau al concentrarii ori in cazuri de lipsa motivata din profesie.

Avocatul stagiar este inscris in tabloul avocatilor stagiari, mentionandu-se perioada in care stagiul se suspenda. Isi desfasoara stagiul sub indrumarea unui avocat definitiv dar, Consiliul Baroului organizeaza si supravegheaza indrumarea avocatilor stagiari.

Avocatii stagiari sunt supusi tuturor dispozitiilor legale si statutare ce privesc profesia de avocat.

Examenul de definitivare se organizeaza anual, in trimestrul IV, in municipiul Bucuresti, comisia de examen fiind formata din avocati definitivi cu reputatie profesionala si este desemnata de Comisia permanenta a Uniunii Avocatilor.

Dupa promovarea examenului, candidatul dobandeste titlu de avocat definitiv si va fi inclus in tabloul avocatilor definitivi.

Organizarea profesiei de avocat

Formele de organizare a profesiei de avocat sunt prevazute in Legea nr. 51/1995, la art. 42 – 62, precum si in Statutul profesiei la art. 119 – 140.

Formele de organizare sunt Baroul si Uniunea Avocatilor din Romania. Profesia de avocat este organizata si functioneaza in baza principiului autonomiei in limitele competentei prevazuta de Legea nr. 51/1995 si de Statut. Acest Statut precizeaza in art. 119 ca “independenta profesiei de avocat, autonomia baroului si exercitarea libera a profesiei de avocat nu pot fi stirbite prin acte ale puterii executive, ale Ministerului Public sau alte autoritati publice”.

Baroul

In competenta baroului intra toti avocatii dintr-un judet sau din municipiul Bucuresti. Sediul baroului este in orasul de resedinta al judecatoriei, respectiv in municipiul Bucuresti. Baroul are personalitate juridica, patrimoniu si buget propriu.

Organele de conducere ale baroului sunt: adunarea generala, consiliu si decanul baroului.

Adunarea generala (art. 45-47 din Legea nr. 51/1995 si art. 121/124 din Statut) este formata din toti avocatii inscrisi in tabloul baroului cu drept de exercitare a profesiei si poate fi ordinara si extraordinara.

Competentele adunarii generale sunt urmatoarele:

– stabileste masuri pentru exercitarea profesiei in baroul respectiv, in limitele legii si ale statutului;

– alege si revoca decanul, membrii comisiei de cenzori si pe cei ai comisiei de disciplina;

– alege delegatii baroului la Congresul Avocatilor;

– aproba proiectul de buget al baroului si da descarcare consiliului, cu privire la activitatea si gestiunea sa;

Consiliul Baroului (art. 48/48 din Legea nr. 51/1995 si art. 125-127 din Statut) este format din 5 pana la 15 membri alesi pe o perioada de 4 ani, decanul si prodecanul incluzandu-se in acest numar.

Printre competentele sale se inscriu:

– adopta masuri pentru aplicarea si respectarea prevederilor legii prin organizarea si exercitarea profesiei de avocat si ale Statutului de catre toti membrii baroului;

– organizeaza controlul deontologic profesional;

– avizeaza cererile de primire in profesie cu scutire de examen;

– organizeaza cercurile de studii si editeaza publicatiile baroului;

– accepta donatiile si legatele facute baroului;

– alege decanul baroului;

– alege decanul baroului;

– sesizeaza comisia de disciplina cu judecarea abaterilor avocatilor;

– suspenda din exercitarea profesiei de avocat pe durata neplatii taxelor, pe avocatul care nu plateste taxele si contributiile prevazute de lege si statut timp de 6 luni de la scadenta acestora, daca i s-a dat avertisment pentru neplata acestora si nu s-a conformat.

Decanul baroului are urmatoarele competente (art. 50 din lege):

– reprezinta baroul in raporturile acestuia cu persoanele fizice si juridice din tara sau din strainatate;

– convoaca si prezideaza sedintele consiliului baroului;

– aproba cererile de asistenta juridica gratuita;

– exercita caile de atac impotriva deciziilor Consiliului Baroului pentru care sunt prevazute cai de atac;

– ordonanteaza cheltuielile baroului;

– ia masuri privind conducerea baroului care nu sunt de competenta adunarii generale sau a consiliului baroului.

Uniunea Avocatilor din Romania

Potrivit art. 52/62 din Legea nr. 51/1995 si art. 131/140 din Statut, toti membrii baroului cu drept de exercitare a profesiei fac parte din Uniunea Avocatilor din Romania care are sediul in Bucuresti. Nici un barou nu poate functiona in afara acesteia. Uniunea are personalitate juridica, patrimoniu si buget propriu, iar organele sale de conducere sunt: Congresul avocatilor, Consiliul, Comisia permanenta si Presedintele Uniunii.

Formele de exercitare a profesiei de avocat

Potrivit prevederilor art. 5 din Legea nr. 51/1995 si 16-26 din Statut, profesia de avocat se exercita, la alegere, in cabinete individuale, cabinete asociate sau societati civile profesionale.

Suspendarea calitatii de avocat

Calitatea de avocat se suspenda in urmatoarele cazuri:

– in caz de incompatibilitate

– pe perioada interdictiei de a profesa, dispusa prin hotarare judecatoreasca sau disciplinara

– in caz de neplata a taxei si a contributiilor timp de 6 luni de la scadenta acestora pana la lichidarea lor integrala.

Incetarea calitatii de avocat

Cazurile in care calitatea de avocat inceteaza sunt prevazute in art. 23 din Legea nr. 51/1995 si anume:

– prin renutare scrisa la exercitiul profesiei

– prin deces

– prin dobandirea calitatii de pensionar

– daca impotriva avocatului s-a luat masura excluderii din profesie ca sanctiune discplinara

– daca avocatul a fost condamnat definitiv pentru o fapta prevazuta de legea penala si care-l face nedemn de a fi avocat, conform legii.

Drepturile si indatoririle avocatilor

Drepturile avocatilor (Legea nr. 51/1995 art. 23-33, art. 92-102 din Statut) sunt urmatoarele:

– sa asiste si sa reprezinte orice persoana fizica sau juridica, in temeiul unui contract incheiat in forma scrisa;

– avocatul si clientul au dreptul sa renunte la contractul de asistenta juridica, in conditiile prevazute in Statut. Acest contract nu poate fi stanjenit sau controlat direct sau indirect, de nici un organ al statului;

– dreptul de a alege si de a fi ales in organele de conducere ale profesiei de avocat, in conditiile prevazute de Legea nr. 51/1995 si in Statut);

– dreptul la onorariu si la acoperirea tuturor cheltuielilor facute in interesul clientului sau. Onorariul se stabileste prin negociere, pornind de la onorariile minime stabilite de Consiliul Uniunii Avocatilor din Romania;

– avocatul este indreptatit la asigurare sociala in conditiile prevazute de Legea Casei de Asigurari a Avocatilor. Timpul servit in avocatura este considerat vechime in munca;

– dreptul la asigurarea secretului profesional;

– avocatul care profeseaza in cabinetele indiciduale, cabinetele asociate sau societati civile profesionale are dreptul la sediu profesional in circumscriptia baroului din care face parte;

– in exercitarea profesiei, avocatii sunt ocrotiti de lege, fara a putea fi asimilati functionatului public sau altui salariat.

Indatoririle avocatului (art. 34/41 din Legea nr. 51/1995 si art. 103-119 din Statut):

– avocatul este obligat sa studieze temeinic cauzele care i-au fost incredintate, inclusiv pe cale din oficiu, sa se prezinte la fiecare termen stabilit de instantele de judecata, de organele de urmarire penala sau de alte institutii si sa manifeste constiinciozitate si probitate pentru indeplinirea serviciului incredintat, sa pledeze cu demniate fata de judeator si de partile din proces, sa depuna concluzii scrise sau note de sedinta cand natura sau dificultatea cauzei cere aceasta, sau instanta de judecata dispune in acest sens. Avocatul trebuie sa dispuna toata diligenta necesara pentru realizarea serviciului avocatial pentru care a fost angajat;

– sa acorde asistenta juridica in cauzele in care a fost desemnat din oficiu sau cand exercita profesia gratuit;

– avocatul este obligat sa respecte solemnitatea sedintelor de judecata si sa nu foloseasca expresii jignitoare fata de completul de judecata, fata de ceilalti avocati sau fata de partile de proces;

– sa participe la toate sedintele convocate de consiliul Baroului, la toate activitatile profesionale si la sedintele organelor de conducere din care face parte;

– sa tina evidentele cerute de lege si statut cu privire la cauzele in care s-a angajat si sa achite cu regularitate taxele si contributiile stabilite pentru formarea bugetului baroului, bugetului Uniunii Avocatilor din Romania si bugetul Casei de Asigurari a Avocatilor;

– sa instituie actele ce i s-au incredintat persoanei de la care le-a primit;

– sa prezinte clientului, la cerere, situatia cheltuielilor efectuate in cauza acestuia;

– avocatul nu poate asista sau reprezenta parti cu interese contrare in aceeasi cauza sau in cauze conexe si nu poate pleda impotriva partii care l-a consultat mai inainte in legatura cu aspectele litigioase concrete ale pricinii;

– daca a fost ascultat ca martor, avocatul nu mai poate desfasura nici o activitate profesionala in acea cauza (art. 39 alin. 4 din Lege);

– nu mai poate indeplini functia de expert sau traducator in cauza in care este angajat aparator;

– obligatia de a purta roba in fata instantelor judecatoresti, cu exceptia judecatoriilor;

– avocatul este dator sa nu foloseasca, in mod nemijlocit sau prin persoane interpuse, procedee incompatibile cu demnitatea profesiei in scopul dobandirii clientelei si nici mijloacele de reclama sau publicitate in aceleasi scopuri (art. 41 din Lege);

– obligatia avocatului de a-si declina calitatea si identitatea in fata autoritatii si a altor avocati cu care intra in contact cu prilejul indeplinirii actelor specifice profesiei;

– pastrarea secretului profesional privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost incredintata cu exceptia cazurilor prevazute de lege;

– in exercitarea dreptului la aparare, avocatul are dreptul si obligatia de a starui pentru realizarea liberului acces la justitie si pentru un proces echitabil.

Art. 103 din Statutul profesiei, facand o sinteza a tuturor indatoririlor avocatului, prevede ca exercitiul liber al profesiei, demnitatea, constiinta, independenta, probitatea, umanismul, onoarea, loialitatea, delicatetea, moderatia, tactul si sentimentul de cofraternitate sunt principii esentiale ale profesiei de avocat si constituie indatoriri ale acestuia.

In cazurile in care avocatul nu respecta prevederile Legii nr. 51/1995, acesta poate raspunde disciplinar. Sanctiunile disciplinare care se pot aplica avocatilor sunt (art. 68 din Legea nr. 51/1995):

– mustrarea;

– avertismentul;

– amenda de la 10.000 la 100.000 lei care se face venit la bugetul baroului;

– interdictia de a exercita profesia pe o perioada de la o luna la un an (in aceasta perioada avocatul nu poate presta sub nici o forma asistenta juridica, nu poate face uz de calitatea de avocat si nu poate participa la activitatile organelor politiei);

– excluderea profesiei.

Dreptul la aparare cuprinde doua acceptiuni:

a) intr-o acceptiune larga cuprinde totalitatea drepturilor si regulilor procedurale care ofera persoanelor posibilitatea de a se apara impotriva acuzatiilor ce i se aduc, sa conteste invinuirile, sa scoata la iveala nevinovatia sa;

b) intr-o acceptiune restransa, dreptul la aparare cuprinde doar posibilitatea folosirii unui avocat, aceasta acceptiune avand o mare utilitate.

In cursul procesului, partile au dreptul la asistenta din partea unui avocat “un avocat ales”, in sensul ca partea in proces isi alege ea aparatorul calificat.

2.4. Participarea procurorului in procesul civil

Pozitia procesuala a procurorului in procesul civil

Precizarea pozitiei procesuale a procurorului in procesul civil implica examinarea raporturilor in care acesta se afla cu instanta, cu partile, cu ceilalti participanti in procesul civil, a drepturilor si obligatiilor sale, precum si examinarea trasaturilor specifice pozitiei sale in proces si consecintele ce decurg din aceasta.

Normele de procedura nu reglementeaza sub toate aspectele aceste probleme, in afara art. 45 Codul de procedura civila, care contine reglementarile de baza, in materie. Codul de procedura civila contine si alte prevederi care se refera la procuror – art. 36 – in materie de recuzare, art. 38, in materie de stramutare, art. 183 – referitor la inaintarea de catre procuror a inscrisului defaimat ca fals; art. 261 pct. 4 – aratarea concluziilor procurorului in hotararea instantei; art. 269 – referitor la imputernicirea procurorului sa staruie pentru aducerea la indeplinire a hotararilor investite cu formula executorie; art. 694 cu privire la comunicarea catre procuror a cererii de cesiune de bunuri.

Art. 45 din Codul de procedura civila astfel cum a fost el modificat, prin Legea nr. 59/1993 si Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 138/2000 consacra pentru Ministerul Public posibilitatea de a deveni parte in proces (art. 45 alin. 1).

Cerintele in conditiile legii “se adreseaza tuturor formelor sub care se manifesta participarea procurorului in procesul civil”, in sensul ca in lipsa unei reglementari exprese, pozitia sa procesuala va fi cea prevazuta de legea procedurala.

Procesul civil are ca scop rezolvarea unui litigiu intre doua sau mai multe subiecte de drept cu interese contrarii. Subiectele de drept care participa la procesul civil au calitate de parti, asupra lor rasfrangandu-se o serie de drepturi si obligatii procesuale.

In ipoteza in care procurorul introduce actiune civila, el devine parte in proces si totodata, devine titularul drepturilor si obligatiilor specifice rolului pe care il are in proces. De exemplu, cand el intenteaza actiune civila dobandeste calitatea de reclamant, pozitie egala cu a celorlalte din proces, iar titularul drepturilor la care se refera actiunea va fi introdus in proces.

In literatura juridica au fost exprimate mai multe opinii in legatura cu pozitia procurorului – reprezentat sui generis al partilor; al statului ; parte in proces ; s-a cristalizat opinia potrivit careia procurorul, pastrand calitatea de organ al statului care vegheaza la respectarea legii in activitatea de judecata si tocmai pentru a-si indeplini aceasta calitate, are pozitia de parte in procesul civil.

Alti autori nu primesc aceasta teza de reprezentare sui generis, motivand, pe de o parte ca o reprezentare comuna a doua parti cu interese contrare este de neconceput, iar pe de alta parte ca reprezentantii apara interesele partii pe care o reprezinta, ceea ce nu s-ar verifica in cazul procurorului .

De asemenea, se apreciaza ca poate fi pusa sub semnul intrebarii insa

si considerarea procurorului ca parte in proces deoarece procurorul nu este adversarul vreuneia dintre partile aflate in litigiu, el este strain de pretentiile acestora, rolul sau nefiind acela de a sprijini una din parti, ci doar de a pune concluzii, potrivit convingerilor sale si prevederilor legii asupra problemelor ce se dezbat, se invoca faptul ca procurorul poate fi recuzat si este dator sa se abtina, in cazurile prevazute de lege, ceea ce constituie un argument in sprijinul opiniei ca procurorul nu poate fi considerat parte in proces, neputandu-se concepe ca o parte sa fie recuzata de celelalte parti si, in plus, o parte sa fie, si numai “in sensul procesual” nu poate determina constituirea instantei.

Se considera ca procurorul este un participant la procesul civil, un reprezentant al statului, imprejurarea ca el este tinut sa respecte formele procedurale, ordinea si termenele in care trebuie indeplinite actele de procedura nu ii confera calitatea de parte.

Dominanta este conceptia potrivit careia procurorul este parte in procesul civil.

Se apreciaza , totusi, ca exista o deosebire intre procuror, ca parte in proces si parte obisnuita: procurorul se bucura numai de drepturi procesuale, fara ca asupra lui sa se extinda consecintele drepturilor materiale ale hotararilor judecatoresti, in sensul ca hotararea nu se pronunta nici in favoarea nici in defavoarea lui, nici la obligatia procurorului la plata cheltuielilor de judecata fata de partea parata.

La formularea ca pozitia procesuala a procurorului este desemnata de terminologia de parte in sens procesual s-a ajuns datorita identificarii raporturilor juridice de drept material cu cel procesual, datorita inglobarii in continutul termenului de parte, atat a calitatii de parte a unui raport de drept civil material cat si a celui a raportului de drept procesual.

Pentru argumentarea celor expuse mai sus, putem exemplifica situatii cand procurorul dobandeste calitatea de parte in procesul civil:

– cand introduce o actiune civila, afara de cele cu caracter strict personal dobandeste calitatea de reclamant;

– in situatiile in care exercita si calea de atac a recursului, apelului, revizuirii, contestatiei in anulare, precum si recursul in interesul legii si recursul in anulare dobandeste, dupa caz, calitatea de recurent, apelant, revizuent, contestator etc.;

– atunci cand paratul a atacat cu recurs, apel, revizuire sau contestatie in anulare sentinta data ca urmare a introducerii cererii de catre procuror, rezulta ca procurorul dobandeste calitatea de intimat;

– atunci cand promoveaza procedura executarii silite, sesizarea instantei cu judecarea unei contestatii la executare.

Prin Legea nr. 92/1992 se prevede ca Ministerul Public exercita caile de atac impotriva hotararilor judecatoresti in conditiile prevazute de lege. Prin aceasta activitate, procurorul care participa in procesul civil, desi exercita un control judiciar asupra hotararilor date de instanta, el nu impieteaza cu nimic asupra indeplinirii judecarii, asigurand acestora o pozitie suverana si independenta.

Procurorul, in acest caz, actioneaza potrivit drepturilor si obligatiilor consacrate in Constitutie si procedura civila si care statornicesc un regim de egalitate si contradictorialitate intre parti in procesul civil.

Potrivit art. 26 din Legea nr. 92/1992, “Ministerul Public isi exercita atributiile prin procuror, constituit in parchete pe langa fiecare institutie judecatoreasca, sub autoritatea Ministerului Justitiei”

In temeiul principiului unitatii Ministerului Public, prim-procurorul parchetului de pe langa instanta judecatoreasca, daca nu participa in persoana la procesul civil, va delega un alt procuror. Delegarea procurorului este un act intern care nu trebuie comunicat instantei. In temeiul aceluiasi principiu, procurorul care participa la procesul civil poate fi substituit, oricand si in orice faza procesului cu un alt procuror din cadrul aceluiasi parchet, fara indeplinirea vreunei formalitati si fara ca partile sau instanta judecatoreasca sa se poata opune unui astfel de substituiri.

Regulile privind abtinerea si recuzarea, create de legiuitor in scopul asigurarii impartialitatii judiciare si al evitarii posibilitatii unor suspiciuni se aplica fata de procuror, indiferent de forma sub care se manifesta participarea lui la procesul civil.

Acest lucru este prevazut in mod expres in art. 36 Codul de procedura civila care arata ca dispozitiile titlului V, privind incompatibilitatea, obtinerea si recuzarea judecatorului (in afara de art. 24 – care reglementeaza incompatibilitatea judecatoreasca si pct. 7 al art. 27, care se refera la motivul de recuzare provenind din faptul ca judecatorul si-a exprimat parerea asupra cauzei) se aplica si fata de procuror.

Procurorul care stie ca in privinta lui exista un motiv de recuzare este dator, in conformitate cu prevederile art. 25 Codul de procedura civila sa instiinteze despre acest lucru, pe prim-procurorul parchetului din care face parte, formuland si o cerere de abtinere. Solutia acestei cereri se va efectua de prim-procurorul, parchetului respectiv. In cazul recuzarii se urmareste procedura prevazuta in art. 30, 31, 32 Codul de procedura civila.

Procurorul fata de care s-a formulat cererea de recuzare este obligat sa se retraga imediat din proces, cererea de recuzare se va judeca in lipsa lui.

Daca legea prevede in mod obligatoriu participarea procurorului la proces (in cazurile in care se apara drepturile si interesele legitime ale minorilor, persoanelor puse sub interdictie si ale disparutilor etc.) la judecarea cazului procurorul recuzat va fi inlocuit de catre alt procuror din parchetul respectiv.

In legatura cu prevederile art. 32 alineat ultim Codul de procedura civila, referitor la faptul ca “incheierea prin care s-a hotarat recuzarea va arata in ce masura actele indeplinite de judecatorul recuzat urmeaza sa fie pastrate”. Trebuie subliniat faptul ca instanta nu va putea dispune anularea unor acte facute de procuror in calitatea sa de parte in proces, ca de exemplu: cerere de chemare in judecata, cereri de a se admite probe.

Procurorul care va substitui pe cel recuzat va putea insa reveni asupra unora dintre actele facute anterior de catre procurorul recuzat. Recuzarea poate fi ceruta de orice parte a procesului civil, atunci cand procurorul este parte in procesul civil, recuzarea o poate cere atat partea adversa, cat si partea in interesul careia actioneaza.

Atunci cand procurorul a initiat procesul pentru a apara dreptul vatamat al uneia dintre parti, daca in urma probelor administrate se convinge ca aceasta pozitie este gresita, el trebuie sa-si revizuiasca atitudinea si eventual sa renunte la actiune, tot asa cum in procesul penal, daca din probe a rezultat nevinovatia inculpatului, procurorul trebuie sa renunte la acuzare.

Procurorul trebuie sa puna concluzii alaturi de partea care are dreptate indiferent de pozitia sa initiala din proces, pentru ca el trebuie sa fie totdeauna de partea legii.

Actiunea procurorului trebuie sa indeplineasca toate conditiile de forma ale actiunii civile sub sanctiunea procedurala prevazuta de lege cu privire la exercitiul cailor de atac se impune concluzia ca procurorul poate sa exercite calea de atac, indiferent daca a participat sau nu la judecata.

Partea impotriva careia procurorul pune concluzii are toate drepturile procesuale ale unei parti in procesul civil, care pune concluzii contradictorii si se apara.

In cazul in care procurorul nu a pornit el procesul, ci numai a intervenit in judecarea unui proces inceput, el are o pozitie independenta de cea a partilor in cauza civila, va pune concluzii finale alaurate de partea care crede el ca are dreptate.

Procurorul nu poate fi pus in acelasi plan cu martorii, expertii sau interpretii, din moment ce in art. 130 alin. 1 din Constitutia Romaniei stabileste ca activitatea Ministerului Public reprezinta interesele generale ale societatii.

Formele de participare a procurorului in procesul civil

Introducerea actiunii civile

Inainte de modificarea art. 45 Codul de procedura civila prin O.U.G. nr. 138/2000, acest articol avea urmatorul aspect in urma modificarii alin. 1 prin Legea nr. 59/1995, Ministerul Public introduce orice actiune, in afara de cele strict personale, si sa participe la orice proces, in orice faza a acestuia; in cazurile in care este necesar pentru apararea drepturilor si intereselor legitime ale minorului, ale persoanelor puse sub interdictie, precum si alte cazuri prevazute de lege.

In cazul in care procurorul a pornit actiunea, titularul dreptului la care se refera actiunea va fi introdus in proces. El se va putea folosi daca va fi cazul, de dispozitiile prevazute in art. 246 si urmatoarele si in art. 71 si urmatoarele din Codul de procedura civila.

Procurorul poate, in conditiile legii, sa exercite caile de atac si sa ceara punerea in executare a hotararii.

Dispozitia cuprinse in alin. 1 a fost interpretata in mod diferit in doctrina si in practica judecatoreasca “Mai mult ea a fost atacata ca neconstitutionala pe cale de exceptie”. In motivarea deciziei pronuntata Curtea constitutionala a retinut ca institutia Ministerului Public este reglementata de Constitutia din anul 1991 care prevede ca “In activitatea judecatoreasca Ministerul Public reprezinta interesele generale ale societatii si apara ordinea de drept, precum si drepturile si libertatile cetatenilor” si ca examinarea constitutionalitatii textului atacat trebuie sa se faca si in raportare cu articolului 128 din Constitutie care prevede ca “impotriva hotararilor judecatoresti, partile interesate si Ministerul Public pot exercita caile de atac in conditiile legii” si a retinut ca art. 45 alin. 1 este neconstitutional in ce priveste restrangerea dreptului procesual de a participa la orice proces civil in oricare faza al acestuia ca atare, in privinta acestei atributii, urmand sa se aplice direct dispozitiile articolului 130 alin. 1 din Constitutie .

Art. 45 din Codul de procedura civila modificat prin O.U.G. nr. 138/2000 este reglementat astfel: “ Dreptul la actiunea civila al procurorului implica in primul rand, analiza contradictiilor in care Ministerul Public poate intenta o actiune civila, respectiv intinderea materiala a dreptului la actiune al procurorului” .

Autorii care s-au ocupat de problema activitatii procurorului in cauzele civile au atribuit dreptul la actiune unui dublu sens: unul material – posibilitatea celui care apeleaza la el de a obtine recunoasterea sau realizarea drepturilor sale; altul procesual – posibilitatea persoanelor de a se adresa instantei, ajungandu-se la conditia ca procurorul exercita numai latura procesuala a dreptului la actiune .

In prima conceptie, actiunea civila este identificata cu insusi dreptul subiectiv pe care il apara, negandu-se existenta distincta a notiunii care ar fi absorbita de dreptul material. Actiunea nu ar fi altceva decat dreptul subiectiv civil pus in miscare. In consecinta, nu exista drept fara actiune si nici actiune fara drept; exista o singura actiune pentru fiecare drept; dreptul subiectiv se naste; subzista si se stinge o data cu actiunea; dreptul subiectiv are acelasi obiect si aceeasi natura ca actiunea .

Aceasta conceptie este in contradictie cu faptul ca mai multe parti care actioneaza in cadrul procesului civil, insa numai unul poate fi titularul dreptului subiectiv.

Dupa alta conceptie, actiunea civila este un drept distinct de dreptul subiectiv civil, neconfundandu-se cu dreptul pentru care se serveste ca sanctiune deosebindu-se de acesta sub aspectul obiectului si cauzei, al conditiilor de exercitare si al efectelor.

Se combate astfel teza potrivit careia actiunea si dreptul se nasc, subzista si dispar in mod necesar in acelasi timp si se admite ca este posibil ca un drept sa dea nastere mai multor actiuni .

In cadrul acestei conceptii subiective, uneori se considera ca actiunea civila ca un drept subiectiv recunoscut oricarui participant, un drept contra statului prin care se solicita protectia judecatoreasca. Este greu de acceptat ca statul, eventual instanta de judecata, sa fie subiect al acestui drept .

Actiunea civila este privita si ea ca un drept subiectiv privat, de sine statator , scopul sau fiind de a realiza protectia legala a unui alt drept, tot subiectiv si privat, cu care insa nu se confunda.

Actiunea civila ar face parte din categoria drepturilor prestative, prin care legea acorda persoanelor puteri ideale pentru a se putea invoca producerea unui efect juridic .

Prin modificarea Codului de procedura civila prin O.U.G. nr. 138/2000, Ministerul Public poate porni actiunea civila ori de cate ori este necesar pentru apararea drepturilor si intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdictie si ale disparutilor, precum si alte cazuri expres prevazute de lege.

Introducerea actiunii civile de catre procuror are caracter de exceptie, si anume: putea introduce orice actiune in afara de cele strict personale.

In practica era dificil de delimitat sfera drepturilor “strict personale” la care se refera legiuitorul, mai curand aceste termene sugerau distinctie intre actiunile ce pot fi exercitate de Ministerul Public si cele cuprinse in exceptie. Indicandu-se doar caracterul de strict personal, drept criteriu de identificare a drepturilor exceptate, ramane ca sarcina de interpretare a legii, aceea de a stabili care dintre drepturile civile au aceste caracteristici, neexistand nici un text de lege care sa arate ce se intelege prin aceasta notiune.

In practica juridica si literatura de specialitate, in cadrul interpretarii si aplicarii art. 974 Codul civil, s-a conturat opinia dominanta ca ar avea, “caracter exclusiv personal”, acele cereri pentru care legea prevede expres ca pot fi introduse de o anumita persoane, de exemplu: cererea pentru stabilirea filiatiei fata de mama (art. 53 alin. 1 Codul familiei), cererea pentru stabilirea paternitatii in afara casatoriei (art. 59 alin.1 Codul familiei), precum si alte cereri care sunt strans legate de vointa exclusiva a celui interesat, fara a se putea stabili un criteriu precis de determinare a acestor cereri, de exemplu: cererea de divort, cererea unuia dintre soti pentru revocarea donatiilor facute celuilalt sot in timpul casatoriei (art. 937 Codul civil), cererea de anulare a casatoriei pentru vicii de consimtamant etc.

In ceea ce priveste sfera de aplicare a actiunii strict personale, introducerea de procuror, in vechea legislatie se prevede ca, actiunea pentru desfiintarea sau incuviintarea adoptiei, actiunea de tagada a paternitatii si de recunoastere a acesteia, nu puteau fi introduse de catre procuror, fiind considerate strict personale.

Ca urmare a modificarii art. 45 Codul de procedura civila prin inserarea in acest articol a obligatiilor Ministerului Public de aparare a drepturilor si intereselor legitime a minorilor, a persoanelor puse sub interdictie si a disparutilor, actiunile aratate pot fi introduse de catre procuror in cadrul procesului civil, fara a se face distinctie daca acestia au sau nu caracter strict personal.

Cu privire la masurile incredintate copiilor minori spre crestere si educare, care se pronunta in cadrul unui proces de divort sau in urma stabilirii filiatiei unui copil din afara casatoriei fata de ambii parinti, in temeiul art. 42 Codul familiei, instanta va hotari odata cu pronuntarea hotararii de divort, caruia dintre parinti vor fi incredintati copii minori.

De asemenea, procurorul poate intenta actiune civila si in situatia prevazuta de art. 104 Codul familiei, in sensul ca prin ea se urmareste incredintarea copiilor minori unor institutii de ocrotire si altor persoane, desi parintii firesti ai acestora traiesc si nu sunt divortati. Aceasta actiune procurorul o poate intenta in temeiul art. 47 din Decretul nr. 32/1954 si art. 45 Codul de procedura civila.

Procurorul poate intenta actiune civila intemeiata pe art. 97 Codul familiei, si pe cea prevazuta de art. 107 Codul familiei: “copilul minor este intretinut de parintii sai”, atunci cand exista o neintelegere in ceea ce priveste stabilirea contributiei care trebuie sa revina fiecaruia dintre parinti in acest scop.

Procurorul poate intenta actiune civila in temeiul art. 45 Codul de procedura civila pentru decaderea din drepturile parintesti.

In mod limitat, procurorul are dreptul de a introduce actiune civila, in functie de prevederile exprese ale anumitor acte normative, tinand cont de competenta materiala a instantelor judecatoresti.

Actiuni care pot fi introduse de catre procuror

Actiuni de competenta judecatoriilor

– Actiunile intemeiate pe dispozitiile articolului 2 din Legea nr. 9/1990 privind interzicerea temporara a instainarii terenurilor prin acte intre vii. Legea nr. 9/1990 a fost abrogata prin Legea nr. 18/1991, cu exceptia art. 2 in care se mentioneaza ca : “ procurorul, primaria sau orice parte interesata, poate cere in justitie constatarea nulitatii actelor juridice de instainare intre vii, a terenurilor aflate in launtrul sau in afara localitatilor, incheiate dupa intrarea in vigoare a legii, daca a fost incalcata ordinea publica sau a avut o cauza ilicita sau imorala”;

– Actiuni in stabilirea filiatiei. In literatura juridica, aceste actiuni civile au suscitat numeroase discutii sub aspectul promovarii lor de catre procuror . Astfel s-a considerat ca actiunea in stabilirea filiatiei are un caracter strict personal, fapt pentru care aea nu ar putea fi promovata de catre procuror, in temeiul art. 45 Codul de procedura civila.

In cazurile privind stabilirea patrenitatii, atunci cand mama fiind ea insasi minora, are la randul ei nevoie de ocrotire si ca urmare, s-a firmat ca nu se poate nega dreptul procurorului de a intenta actiune in stabilirea paternitatii, pasivitatea mamei putand duce la pierderea definitiva a dreptului .

– Actiuni in contestarea recunoasterii de paternitate. Asa cum reiese din formularea art. 58 Codul familiei, care permite oricaror persoane interesate sa conteste recunoasterea unui copil din afara casatoriei, pe motiv ca nu corespunde adevarului, rezulta ca legiuitorul a inteles sa nu limiteze sub nici o forma sfera persoanelor care pot intenta aceasta actiune.

Actiuni de competenta tribunalului

– Actiuni in contestarea nulitatii casatoriei incheiate prin incalcarea prevederilor art. 19 Codul familiei, cu privire la varsta legala, prohibirea casatoriei incheiata de catre debilul mintal, alienatul mintal, ori cel lipsit vremelnic de discernamant;

– Actiuni civile ce au ca obiect declararea judecatoreasca a abandonului (reglementat de art.2 alin. 2 din Legea 47/1993);

Actiuni pentru decaderea parintilor din drepturile parintesti. Aceste actiuni civile, pe care art. 109 Codul familiei le pune la dispozitie autoritatii tutelare, au scopul de a cere instantelor judecatoresti sa pronunte decaderea din drepturile fata de copii a unor parinti, daca prin purtarea lor abuziva, neglijenta grava sau modul de exercitare a drepturilor parintesti este primejduita dezvoltarea fizica ori sanatatea copilului, asigurand astfel ocrotirea minorului fata de comportamentul necorespunzator al parintilor.

In afara de titularul dreptului la actiune indicat in art. 109 Codul familiei (autoritatea tutelara) este evident ca si procurorul poate intenta aceasta actiune in temeiul art. 45 Codul de procedura civila si a atributiilor conferite prin art. 27 lit. i din Legea nr. 92/1992;

– Actiuni ce privesc nulitatea sau adoptia. In aceasta materie, dreptul la actiune al procurorului rezulta din interpretarea art. 81 Codul familiei care, sub conditia interesului celui adoptat lasa la indemana unui numar mare de subiecte de drept posibilitatea de a cere desfacerea adoptiei.

O prima activitate a procurorului este aceea de a stabili daca are sau nu dreptul sa intenteze o actiune civila fata de prevederile articolul 45 Codul de procedura civila. Procurorul va trebui sa verifice si imprejurarea daca introducerea actiunii este sau nu necesara, sub aspectul unei eventuale posibilitati de a ajunge la acelasi rezultat, pe aceeasi cale. De aceea, daca exista posibilitatea ca respectiva actiune sa fie introdusa de catre titularul dreptului material sau alt subiect de drept, se va cauta sa se valorifice mai intai aceasta posibilitate.

O alta activitate consta in a lua contact cu titularul dreptului civil subiectiv material in favoarea caruia se introduce actiunea (contact care este necesar pentru a se evita situatia ca titularul renuntand la dreptul sau, actiunea procurorului sa devina caduca).

Deasemenea, este necesar ca procurorul (inainte de a introduce actiunea civila) sa ia legatura cu persoana care urmeaza sa fie actionata in judecata, care s-ar putea totusi sa-si exercite obligatia.

In cazurile in care este necesara apararea drepturilor si intereselor legitime ale minorilor si ale persoanelor puse sub interdictie, procurorul poate redacta orice cerere de chemare in judecata, rezulta, deci, ca in aceste cazuri el poate oricand sa exercite actiune civila, aceasta reprezentand o dovada a ocrotirilor facute de noile dispozitii fata de minori si persoanele puse sub interdictie.

Participarea la judecata procesului civil

Potrivit prevederilor art. 45 alin 3 Codul de procedura civila, procurorul poate “pune concluzii la orice proces, in oricare faza a acestuia”. De asemenea, art. 27 lit. e din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca, stabileste ca Ministerul Public participa, in conditiile legii, la judecata cauzelor de catre instantele judecatoresti.

Procurorul poate participa si la judecata cererilor care au caracter strict personal, in literatura de specialitate sustinandu-se ca participarea procurorului la judecata ar putea fi determinata si de vointa instantei .

Drepturile procesuale ale procurorului nu difera dupa cum el participa in virtutea legii sau la initiativa sa. Daca insa procurorul nu participa la judecata cauzelor expres prevazute de lege, hotararea ce se va pronunta de instanta va fi casata .

Exemplificam cazuri in care concluziile procurorului sunt obligatorii, potrivit legii : punerea sub interdictie si ridicarea interdictiei (art. 33 si 35 din Decretul nr. 32/1954); ridicarea contestatiilor impotriva hotararilor comisiei medicale in cazul bolnavilor psihic periculosi – art. 24 din Decretul nr. 313/1980 -; declararea disparitiei si a mortii, precum si anularea hotararii de declarare a mortii – art. 38 si 42 din Decretul nr. 32/1954 -; cererile in anulare, rectificare sau completare a inregistrarilor de stare civila ( art. 10 din Decretul nr. 278/1960); procedura Legii nr. 18/1968 privind controlul provenientei unor bunuri dobandite in mod ilicit, modificata prin Legea nr. 45/1991 (art. 10); judecata contestatiilor impotriva hotararilor comisilor pentru ocrotirea minorilor (art. 29 din O.G.R. nr 26 di 9 iunie 1997); solutionarea cererii privind recunoasterea si inscrierea unor persoane juridice de drept privat (art. 89 din Legea nr. 21/1924), inclusiv inregistrarea partidelor politice (art. 3 din Legea nr. 21/1924); in materia incuviintarii, anularii si desfacerii adoptiei (O.G. nr. 25/1997); declararea judecatoreasca a abandonului de copii (art. 2 din Legea nr. 47/1993); la solutionarea unor procese in materie contraventionala (art. 3 si 4 din Legea nr. 12/1990, art. 51 si 52 din O.G. nr. 21/1992, art. 13 din Legea nr. 61/1991, dar in acest din urma caz numai daca contravenientul este minor, retinut sau arestat); solutionarea unor cereri, intampinari sau contestatii in materia alegerilor locale, parlamentare si prezidentiale (art. 104 din Legea nr. 70/1991, art. 85 din Legea nr. 68/1992, art. 28 din Legea nr. 69/1992, la solutionarea cereri de expropriere (art. 23 alin.1 din Legea nr. 33/1994), recursul in interesul legii si recursul in anulare (art. 45 din Legea nr. 56/1993 si art. 330 indice 3 alin. 2 Codul de procedura civila).

In celelate cazuri, participarea procurorului este facultativa si lipsa lui nu poate constitui un motiv de casare a hotararii.

Concluziile puse de procuror, trebuie sa indeplineasca urmatoarele caracteristici:

– sa fie documentate si precise, adica sa reflecte cu exactitate situatia de fapt dovedita prin probatoriul administrat in cadrul dezbaterilor. Pentru aceasta procurorul, trebuie sa cunoasca in amanuntime toate aspectele si imprejurarile care pot fi relevante pentru dezlegarea cauzei civile. In concluzii, nu trebuie sa se strecoare nici o eroare cu privire la diferite aspecte sau anumite stari de fapt dezbatute in proces;

– sa cuprinda o corecta incadrare a faptelor, adica sa dovedeasca o exacta si profunda cunoastere a textelor de lege care se aplica in cauza si sa dea o interpretare justa continutului acestor texte;

– trebuie sa reflecte o justa orientare in sensul ca procurorul trebuie sa fie preocupat ca activitatea sa sa contribuie la apararea intereselor generale ale societatii, precum si la apararea drepturilor si libertatilor cetatenilor;

– sa aibe in vedere ocrotirea drepturilor si intereselor legitime ale minorilor si ale persoanelor puse sub interdictie sau ale acelei parti din procesul civil care este lipsita de reprezentare juridica si nu-si formuleaza o aparare corespunzatoare;

– sa fie complete, in sensul ca terbuie sa se refere la toate problemele ce urmeaza a fi dezbatute in finalul procesului civil respectiv, atat la cele de ordin procedural, cat si la acelea care tin de solutionarea in fond a cauzei;

– trebuie expuse in mod clar, intr-un limbaj corespunzator solemnitatii procedurale astfel ca vocabularul folosit sa fie pe cat posibil accesibil tuturor celor care asista la dezbateri;

– sa fie convingatoare in sensul ca fiecare afirmatie pe care o face procurorul, sa fie judicios argumentata. Nu este ingaduit procurorului sa puna concluzii in forma asa-zisa “in subsidiar”, adica sa argumenteze doua solutii si sa sustina fie admiterea uneia, fie alteia dintre solutii ;

– sa fie educative, adica concluziile procurorului sa urmareasca si influentarea constiintei celor care participa la proces sau asista la dezbateri.

2.5. Calitatea procesuala

Pentru exercitiul actiunii civile nu este suficient sa se justifice existenta capacitatii procesuale, deoarece ea se apreciaza in principiu, aratand daca se poate sau nu a se sta in orice proces civil. In afara de capacitate trebuie justificata si indreptatirea de a figura in acel proces ca reclamant sau parat, deci partile trebuie sa aiba calitate procesuala.

Se foloseste notiunea de calitate procesuala, pentru ca notiunea de “calitate” are si alte acceptiuni, fie in dreptul material (calitate de proprietar, posesor), fie in dreptul procesual (calitate personala, calitate de reprezentant legal sau conventional).

Aceste intelesuri nu se refera la conditia necesara pentru exercitiul actiunii, care este aceea de a justifica o calitate procesuala.

Important este indeosebi sa distingem intre calitatea procesuala si calitatea de reprezentant in proces, legal sau conventional. Aceasta distinctie rezulta chiar din lege. Astfel, art. 112 pct. 1 Codul de procedura civila pretinde ca “in cererea de chemare in judecata sa se arate numele, domiciliul sau resedinta partilor” – adica elementele subiective ale actiunii civile – de care este legata problema calitatii procesuale, iar la pct. 2 “numele si calitatea celui care reprezinta partea in proces, iar in cazul reprezentarii prin avocat, numele acestuia si sediul profesional”.

De aceasta data se vorbeste de calitatea de reprezentare, la care se refera si art. 161 Codul de procedura civila, iar nu de calitatea procesuala. Aceasta diferentiere se regaseste si in materia exceptiilor, vorbindu-se de exceptia lipsei calitatii procesuale (exceptie de fond) si exceptia lipsei dovezii calitatii de reprezentare (exceptie de procedura).

Se poate intampla ca partea care nu doreste sa-si exercite dreptul procedural personal sa aiba calitate procesuala, dar mandatarul pe care si l-a ales sa nu isi justifice calitatea de reprezentant potrivit cerintelor legii, ceea ce va atrage in conditiile art. 161 Codul de procedura civila – anularea cererii. Este posibil ca mandatarul care exercita dreptul procedural in numele titularului sa-si justifice calitatea de reprezentant, dar sa se constate, in cursul sau la sfarsitul procesului, ca, partea pe care o reprezinta nu are calitate procesuala si cererea va fi respinsa.

Problema reprezentarii si cea a calitatii procesuale sunt institutii autonome ce joaca un rol diferit in procesul civil, dar intre cele doua institutii existand o stransa legatura.

Definitia notiunii

In literatura juridica nu exista un punct de vedere asupra definitiei calitatii procesuale.

In general, se arata ca ea presupune existenta unei identitati intre persoana reclamanta si persoana care este titular al drepturilor in raportul juridic dedus judecatii (calitatea), pe de alta parte, intre persoana paratului si cel obligat in acelasi raport juridic (calitate procesuala pasiva) .

Pornindu-se de la opinia ca pentru a fi parte in proces nu trebuie sa justifici un drept subiectiv, precum si de la imprejurarea ca prin actiune nu se valorifica intotdeauna un drept subiectiv (ca in cazul actiunii prin care se cere sa se constate inexistenta unui drept sau a acelora prin care se valorifica interese ce nu se pot realiza decat pe calea justitiei), s-a sustinut ca legitimarea procesuala nu se raporteaza cu necesitate, la raportul juridic dedus judecatii, ci la dreptul de a reclama in justitie si la obligatia de a raspunde fata de pretentiile formulate prin cererea de chemare in judecata.

Art. 41 Codul de procedura civila “Orice persoana care are folosinta dreptul civil poate sa fie parte in judecata”, iar art. 109 Codul de procedura civila “oricine pretinde un drept impus unei alte persoane trebuie sa faca o cerere inaintea instantei competente”. Legea leaga notiunea de parte si exercitiu a cererii de existenta, pretinderea unui drept subiectiv civil. Ori, orice drept subiectiv presupune un subiect activ determinat si un subiect pasiv determinat (in cazul dreptului real) sau nedeterminat (in cazul dreptului ales) .

Calitatea ceruta pentru a putea exercita o actiune in justitie, trebuie sa corespunda cu calitatea de titular al drepturilor ce se discuta; deoarece actiunea are ca obiect protejarea dreptului subiectiv – apartine subiectului activ al dreptului subiectiv civil ; a carui existenta sau inexistenta se va constata prin hotarare judecatoreasca. Este un aspect pe care il recunoaste si Ioan Les, atunci cand afirma ca “pentru promovarea si exercitarea actiunii civile este suficienta doar afirmarea unui drept” si pe care il exprima si autorii care leaga notiunea de calitate procesuala de raportul dedus judecatii, din moment ce precizeaza ca problema constatata se rezolva dupa introducerea actiunii.

In definitia unui concept juridic trebuie pornit de la ceea ce constituie regula, iar nu de la situatia de exceptie.

Ceea ce constituie regula in cazul actiunii este protejarea dreptului subiectiv civil. In cazul intereselor ce se pot realiza numai pe calea justitiei, legea recunoaste in mod expres, pentru fiecare caz in parte, legitimarea procesuala.

De exemplu, in cazul cererilor posesorii din art. 674 – 676 din Codul de procedura civila rezulta ca au calitate procesuala activa cei care indeplinesc conditiile prevazute in art. 674, inclusiv titularii de servituti sau cei care detin lucrul in interesul lor propriu in temeiul unui contract incheiat cu posesorul.

De aceea, nu este necesar ca in definirea ce se da calitatii procesuale sa se retina si aceasta situatie de exceptie, dupa cum nu se reflecta nici acele imprejurari in care actiunea este pornita nu de titularul dreptului ci de alte persoane sau organe carora legea le recunoaste legitimarea procesuala activa. Art. 45 Codul de procedura civila si art. 44 alin 1 Codul Familiei, art. 109 Codul Familiei si art. 81 Codul Familiei.

Exista situatii in care problema calitatii procesuale se pune in raport cu anumite grupuri de persoane. Analizata uneori in legatura cu conditia interesului, problema merita atentie deoarece atunci cand este vorba de grupuri de persoane calitatea procesuala nu poate fi recunoscuta decat in cazurile anume prevazute de lege.

Justificarea calitatii procesuale

Reclamantul fiind cel care porneste actiunea – prin una din formele sale, cererea de chemare in judecata va trebui sa justifice atat calitatea procesuala activa, cat si calitatea procesuala pasiva a paratului. Potrivit art. 112 pct. 3 Codul de procedura civila, reclamantul trebuie sa indice obiectul cererii, iar pct. 4 art. 112 aratarea motivelor de fapt si de drept pe care se intemeiaza cererea. Prin aceasta, elementul reclamant justifica indreptatirea sa de a introduce cererea impotriva paratului, deci calitatea procesuala activa si pasiva. Instanta este obligata sa verifice atat calitatea procesuala activa cat si calitatea procesuala pasiva , deoarece raportul de drept procesual nu se poate lega valabilitate decat intre titularii dreptului ce rezulta din raportul de drept material dedus judecatii.

Verificarea trebuie facuta nu numai in cererile prin care se tinde realizarea drepturilor, ci si in cererile prin care se cere constatarea existentei sau inexistentei unui drept.

Aceasta verificare se face dupa sesizarea instantei, fie inainte de inceperea dezbaterilor cand este posibil, fie in cadrul dezbaterilor asupra drepturilor, daca pentru a se stabili existenta calitatii procesuale in cazul actiunilor reale si mai ales cat priveste legitimarea procesuala activa este necesar sa se administreze aceleasi probe.

Uneori acest lucru este usor de realizat deoarece chiar legea stabileste cine are calitatea procesuala, cum ar fi cazul divortului (art. 38 Codul familiei, art. 52 si 59 Codul familiei), art. 54. Alteori, in cazul actiunii prin care se valorifica un drept real, de asemenea, calitatea se stabileste usor, deoarece sunt determinate atat subiectele active cat si subiectele pasive al raportului juridic. Exista insa si situatii, indeosebi in cazul actiunii prin care se valorifica un drept real, in care pentru a se stabili calitatea procesuala, mai ales cea activa, trebuie sa se administreze probe, ca si pentru dovada temeiniciei cererii si deci este necesara unirea problemei calitatii cu fondul.

Dupa cum s-a subliniat in doctrina “lipsa calitatii procesuale nu se confunda cu netemeinicia actiunii” deoarece in cazul unei actiuni introduse de o persoana fara calitatea dreptului existent, dar actiunea nu a fost introdusa de titularul lui, in vreme ce in cazul unei actiuni nefondate instanta constata chiar inexistenta dreptului reclamat.

Transmisiunea calitatii procesuale

Drepturile si obligatiile care intra in continutul raportului juridic dedus judecatii pot fi transmise in cursul procesului, avand loc in acest caz si o transmisiune a calitatii procesuale active sau pasive, dupa caz.

Transmisiunea poate fi legala sau conventionala.

In cazul persoanelor fizice transmiterea legala se realizeaza pe calea succesiunii (mostenitorii care accepta succesiunea preluand pozitia procesuala a autorului lor, afara de cazul in care legea nu ingaduie acest lucru), fiind vorba de dreptul nemijlocit legat de persoane sau prevad o alta solutie in caz de deces al uneia din parti . Exemplul: daca in procesul de divort unul din soti decedeaza, casatoria inceteaza prin deces, iar dosarul se inchide .

Exista situatii, in care se prevede ca actiunea nu trece asupra mostenitorilor, dar daca a fost pornita de titular poate fi continuata de mostenitori (art. 52 Codul familiei, art. 54 alin 2, art. 59 alin. 2).

Codul de procedura civila cuprinde aplicarea obiectului transmisiunii calitatii procesuale atat in ce priveste judecata (exemplu: art. 243 pct. 1 – art. 245 Codul de procedura civila privitor la suspendarea si reluarea judecatii, art. 285 si art. 316 intreruperea termenului de apel si de recurs, art. 397 si art. 398 executare silita).

In cazul persoanelor juridice transmisiunea legala are loc pe calea reorganizarii persoanelor juridice care este parte in proces, prin comasare sau divizare, astfel incat persoana juridica nou creata (prin fuziune), persoana juridica absorbanta (in cazul absorbtiei) sau persoana juridica care preia fractiunea patrimoniului divizat ( in cazul divizarii totale sau partiale) dobandeste calitatea de reclamant sau de parat pe care o avea persoana supusa reorganizarii .

Transmiterea conventionala intervine in baza unei intelegeri dintre una din parti si un tert, ca in cazul cesiunii de creanta, a preluarii datoriei – daca exista consimtamantul creditorului si al vanzatorului sau donarii bunului litigios.

Procesul va continua in contradictoriu cu creditorul cesionar (care a dobandit calitate activa), cu cel care a preluat datoria (si are calitate pasiva) sau cu cumparatorul sau donatorul (ce dobandeste calitatea activa sau pasiva) dupa calitatea ce a avut-o vanzatorul, respectiv donatorul.

Din punct de vedere al intinderii transmisiunii calitatii procesuale, transmisiunea poate fi universala, cu titlu universal sau cu titlu particular.

In cazul transmisiunii universale – deci la succesiunea legala si in toate drepturile si obligatiile procesuale, in cazul transmisiunii cu titlu universal o fractiune din patrimoniu, cu drepturi si obligatii procesuale corespunzatoare (la succesiunea cu titlu universal si in caz de divizare partiala sau totala .

Transmisiunea cu titlu particular are loc atunci cand drepturile si obligatiile transmite privesc numai anumite bunuri determinate si ea se intalneste, de regula, in cazul transmisiunii conventionale.

Indiferent de felul transmisiunii, cel care dobandeste calitatea procesuala preia procesul in starea in care se gaseste in acel moment, actele procesuale savarsite de antecesorul sau fiindu-i opozabile. El se substituie transmitatorului si va intra in proces, indiferent de faza in care se afla.

Daca transmitatorul era in termen pentru exercitarea unei cai de atac, cel care a dobandit calitatea procesuala o va putea exercita el, trebuind sa dovedeasca doar transmisiunea calitatii.

Sanctiunea lipsei calitatii procesuale

Lipsa calitatii procesuale poate fi invocata, pe cale de exceptie, in afara de partea interesata, de procuror si de instanta din oficiu, in orice stare a procesului, iar in caz de admitere atrage respingerea actiunii (a cererii de chemare in judecata, a caii de atac).

Sanctiunea respingerii intervine atat in cazul in care lipseste calitatea procesuala activa, cat si atunci cand se constata lipsa calitatii procesuale pasive. Deci, actiunea poate fi respinsa ca fiind introdusa de o persoana lipsita de calitate sau fiind introdusa impotriva unei persoane lipsite de calitate.

Exista deci posibilitatea ca procesul sa fie redeschis de o persoana care ar justifica calitatea procesuala. Daca pentru a se stabili existenta sau inexistenta calitatii a fost nevoie sa se uneasca exceptia cu fondul, instanta constata ca dreptul exista, dar actiunea a fost pornita de o persoana fara calitate, nu va respinge actiunea ca nefondata, ci ca fiind introdusa de o persoana fara calitate.

In cazul in care actiunea a fost pentru lipsa calitatii procesuale pasive, reclamantul va putea porni din nou procesul, chemand in judecata persoane care au calitate.

In cazul actiunii reale, paratul va putea arata pana la prima zi de infatisare pe adevaratul titular al dreptului si daca acesta recunoaste sustinerile paratului, iar reclamantul consimte, el va lua locul paratului care va fi scos din judecata.

In cazul in care cel aratat ar fi titularul dreptului nu se infatiseaza sau tagaduieste aratarile paratului, el va dobandi calitatea de intervenient principal si hotararea ii va fi opozabila (art. 64 – 66 Codul de procedura civila).

Putem adauga si opinia prof. Gratian Porumb si I. Stanescu “Este o chestiune importanta de a sti daca cineva este parte intr-un proces sau este tert”. Astfel, autoritatea lucrului judecat nu poate fi invocata sau nu este opozabila decat partilor din proces.

Pentru a putea stabili daca exista sau nu litisprudenta este necesar sa se cunoasca care sunt partile in proces” .

2.6. Scurta comparatie cu partile din procesul penal

Spre deosebire de procesul penal, care este guvernat de principiul oficialitatii (organele judiciare avand competenta de a porni din oficiu mecanismul procesului), procesul civil este concluzionat de dreptul partilor de a dispune de obiectul procesului si de mijloacele procesuale acordate de lege.

In cazul procesului penal, inculpatul reprezinta figura centrala. Intreaga activitate procesuala se desfasoara in jurul faptei penale savarsite de aceasta persoana si in vederea tragerii sale la raspundere.

In normele de procedura penala pentru desemnarea acelei persoane Codul foloseste trei termeni si anume:

– faptuitor, care reprezinta persoana in legatura cu care se desfasoara o activitate procesuala, dar care este implicata intr-o urmarire penala in sensul efectuarii acesteia fata de persoana respectiva;

– invinuit, dobandeste aceasta calitate odata cu inceperea urmaririi penale impotriva faptuitorului sau a identificarii acestuia intr-o urmarire penala aflata in curs de desfasurare;

– inculpat, persoana care este supusa tragerii la raspundere penala si prin aceasta dobandeste noua pozitie procesuala;

– condamnat, odata epuizata faza de judecata prin condamnarea definitiva a inculpatului, trecandu-se la faza de punere in executare a hotararilor penale, legea nu mai reglementeaza pozitia procesuala a inculpatului.

In raportul juridic de drept penal exista un un subiect pasiv generic care este statul, alaturi care – de cele mai multe ori – apare ca subiect special si victima infractiunii, care este persoana nemijlocit vatamata prin infractiune.

Alaturi de partea vatamata, in cadrul procesului penal exista si persoana vatamata care exercita actiunea civila in cadrul acestui proces penal. Alaturarea actiunii civile procesului penal si constituirea de parte civila prezinta avantaje in raport cu realizarea actiunii civile pe cale separata. Participand ca parte civila in procesul penal, persoana vatamata poate beneficia de concursul procurorului in sustinerea pretentiilor sale.

Spre deosebire de dreptul penal, unde raspunderea penala este strict personala, in dreptul civil este reglementata si raspunderea penru fapta altuia. Pe aceasta conceptie este intemeiata cerinta ca in procesul penal sa existe o parte care raspunde numai din punct de vedere civil. Consecvent unui asemenea punct de vedere, reglementarea procesuala penala romana din trecut a prevazut ca poate fi introdusa in cauza partea responsabila civilmente, care raspunde, potrivit legii civile, pentru inculpat. In aceasta conceptie partea responsabila civilmente este o persoana a carei raspundere este angajata exclusiv pentru fapta altuia.

Partea responsabila civilmente poate fi obligata la plata despagubirilor numai cand dauna este provocata de o parte penala, fara a putea fi transferate asupra acestei parti obligatiile inculpatului derivand din alte raporturi (de exemplu, plata unei pensii alimentare decurgand din relatii de familei).

}i pentru partile din raportul juridic penal asistenta juridica constituie un aspect al dreptului fundamantal de aparare. Pe de o parte se extinde pentru invinuit sau inculpat dreptul de a fi asistat de aparator in tot cursul urmaririi penale si al judecatii, pe de alta parte se adauga obligatia pentru organul judiciar de a atrage atentia celui interesat asupra dreptului pe care il are.

Asistenta juridica este obligatorie in cadrul procesului personal pentru invinuit si inculpat, atunci cand acesta este minor, militar in termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei institutii militare de invatamant, internat intr-o scoala speciala de reeducare si munca sau arestat. Participarea aparatorului la toate celelalte acte de urmarire (pe langa cercetarea la fata locului, perchezitie, autopsie, prelungirea arestarii inculpatului de catre instanta) ramane in vechea reglementare sub cenzura organului judiciar. In reglementarea in vigoare, lipsa aparatorului nu impiedica efectuarea urmaririi penale.

Functia apararii se deosebeste de functia acuzarii prin caracterul sau unilateral. Procurorul este slujitorul impartial si obiectiv al legii. Procurorul este obligat sa prezinte argumente trase din probele de la dosar, atat in favoarea cat si in defavoarea inculpatului. Aparatorul trebuie sa prezinte exclusiv argumente care pledeaza impotriva invinuirii.

Spre deosebire de dreptul procesual civil care este guvernat printre alte principii si de principiul rolului activ al judecatorului, in dreptul procesual penal se regaseste acest principiu al rolului activ al instantei, la care se adauga si rolul activ al organelor de urmarire penala.

Dreptul procesual penal este guvernat si de principiul garantarii libertatii persoanei, libertatea persoanei facand parte din drepturile fundamentale ale omului. Garantarea libertatii persoanei este asigurata prin faptul ca nimanui nu i se poate restrange libertatea decat in imprejurarile prevazute si prescrise limitativ de lege, precum si prin faptul ca masurile de preventie intra in atributiile celor mai calificate organe judiciare, precum si de faptul ca durata masurilor de preventie este diferentiata in functie de caracterul lor restrictiv, existand o limitare destul de scurta in timp a acestora.

Un alt principiu care guverneaza dreptul procesual penal este cel al respectarii demnitatii umane asigurat de prevederea legala care precizeaza ca: orice persoana care se afla in curs de urmarire penala sau de judecata trebuie tratata cu respectarea demnitatii umane. Supunerea acesteia la tortura sau la tratamente cu cruzime, inumane sau degradante este pedepsita de lege.

Principiul prezumtiei de nevinovatie este legat de sarcina administrarii probelor. Potrivit art. 66 Codul de procedura penala invinuitul sau inculpatul nu este obligat sa probeze nevinovatia sa, iar in cazul cand exista probe de nevinovatie, acesta are dreptul sa probeze lipsa lor de temeinicie. Dar prezumtia de nevinovatie nu constituie o simpla regula judiciara aplicata in materia probelor, ci ea are dimensiuni si implicatii mult mai largi cuprinzand sarcinile politico-sociale ale procesului penal.

Deosebirile dintre raportul juridic de drept penal si raportul juridic de drept civil nu scot in evidenta si nu reflecta faptul ca unul este mai important ca altul, ci faptul ca impreuna contribuie la aflarea adevarului si constituie componentele esentiale ale dreptului roman.

CAPITOLUL III

PARTICIPAREA TERTILOR IN PROCESUL CIVIL

3.1. Interventia voluntara

Conceptul de terte persoane are in vedere, situatia acelor persoane ce intervin sau care sunt introduse in procesul civil in cursul desfasurarii procedurii judecatoresti.

Conceptul de terte persoane poate fi privit insa in doua acceptiuni. Intr-o prima acceptiune, conceptul de terte persoane desemneaza numai pozitia unor subiecte de drepturi pana in momentul introducerii lor in proces. In sens restrans, prin terte persoane imtelegem acele persoane care sunt straine de procesul pendent intre reclamant si parat.

Intr-o alta acceptiune, prin terte persoane se desemneaza insasi participarea in procesul civil a acelor persoane care au intervenit sau care au fost introduse in litigiu in cursul desfasurarii procedurii judiciare.

Din momentul introducerii lor in procesul civil, aceste persoane dobandesc calitatea de parti. Ele continua sa-si pastreze denumirea de terte persoane si dupa introducerea lor in procedura. (Codul de procedura civila: Alte persoane care pot lua parte la judecata).

Acest concept s-a impus in literatura de specialitate pentru a desemna o importanta institutie procesuala.

Institutia participarii tertelor persoane in procesul civil isi are originea in dreptul roman. Procedura romana cunostea doua forme de participare a tertilor in proces: interventia in interes propriu si interventia alaturata uneia din parti (interventia accesorie). Interventia in interes propriu putea fi promovata doar daca tertul obtinea o formula de la pretor.

Din dreptul roman, interventia a fost preluata de legiuitorul francez care i-a dat tot doua forme intitulate: interventia care urmarea excluderea ambelor parti de la dreptul in litigiu si interventia unui tert in favoarea reclamantului sau paratului.

In reglementarea institutiei participarii tertelor persoane in procesul civil, legiuitorul roman s-a inspirat din Legea de procedura civila a cantonului Geneva, din anul 1819, reproducand aproape integral dispozitiile corespunzatoare ale acestei legi.

Codul de procedura civila din 1865 a reglementat doar interventia principala. Interventia fortata nu era reglementata.

Cu toate ca interventia fortata nu si-a gasit o reglementare expresa in textele initiale ale Codului de procedura civila, ea a fost recunoscuta de catre unii din autorii de drept procesual, precum si de catre practica judecatoreasca mai veche, “… pentru consideratiuni de utilitate practica si pentru necesitatea mai bunei administrari a justitiei” .

Participarea tertelor persoane in procesul civil a fost reglementat si prin legile de accelerare a judecatilor din anii l925, 1929 si 1943.

Cu prilejul modificarii Codului de procedura civila la 12 februarie 1948 s-a realizat o reglementare detaliata si imbunatatita a institutiei participarii tertilor in procesul civil.

In codul actual de procedura civila, interventia voluntara este reglementata de art. 49 – 56 Codul de procedura civila.

Dreptul de a participa intr-un proces civil pendent intre alte parti nu poate fi acordat in mod nelimitat oricarei persoane.

Conditiile generale necesare pentru indeplinirea oricarei activitati judecatoresti sunt: capacitatea procesuala, calitatea procesuala si justificarea unui interes – art. 49 Codul de procedura civila.

Interventia voluntara ar putea fi definita ca fiind cererea unui tert de a intra intr-un proces pornit de alte parti pentru a-si apara un drept propriu sau pentru a apara dreptul unei parti din proces. In primul caz interventia este principala (agresiva), iar in cel de-al doilea caz, interventia este accesorie (conservatoare, auxiliara, alaturata).

Interventia principala

Din punct de vedere al caracterului ei, interventia principala constituie un incident procedural ce determina largirea cadrului procesual in care urmeaza sa se solutioneze litigiul.

Din punct de vedere al continutului, interventia principala constituie o actiune civila , intrucat prin intermediul ei se urmareste valorificarea unui drept subiectiv.

Interventia principala reprezinta o actiune prin care tertul intervenient formuleaza o pretentie distincta, dar conexa cu cererea principala, intr-un proces civil declansat intre alte persoane, in scopul obtinerii unei hotarari judecatoresti favorabile.

Conditiile interventiei principale pe langa cele generale, trebuie sa indeplineasca si anumite conditii (speciale):

1. Afirmarea unui drept care urmeaza a se valorifica prin intermediul interventiei principale. Aceasta este o conditie care rezulta neindoielnic din dispozitiile art. 49 alin. 2 Codul de procedura civila.

Intervenientul principal, urmareste valorificarea unui drept propriu, trebuind in mod necesar sa afirme existenta acestuia sau a unei situatii juridice a carei ocrotire o solicita organul judecatoresc . Dreptul afirmat de reclamant trebuie sa fie actual, deoarece in caz contrar actiunea ar putea fi paralizata prin exceptia de prematuritate invocata de parat.

Atunci cand prin intermediul interventiei principale se urmareste numai constatarea existentei sau inexistentei unui raport juridic este suficienta afirmarea unui drept eventual.

Ioan Les sustine ca “si atunci cand prin intermediul interventiei principale se urmareste realizarea dreptului subiectiv nu este necesar ca acesta sa fi devenit inca actual. In sustinerea acestui punct de vedere si-a gasit argument in dispozitiile art. 1016 Codul civil care permite creditorului ca mai inaintea indeplinirii conditiilor, sa exercite toate actele conservatoare dreptului sau”. Interventia principala trebuie sa fie considerata un act de conservare a patrimoniului si nu un act de dispozitie.

Deci, interventia principala a creditorilor in procesul debitorilor lor trebuie sa fie admisa daca acestia justifica interesul de a interveni in asemenea litigii, chiar daca dreptul lor nu a devenit inca actual.

Interventia principala se face sub forma cererii de chemare in judecata, art. 50 Codul de procedura civila, si este indreptata ambelor parti din proces (reclamant – parat), tertul tinzand sa castige pentru sine, cel putin in parte obiectul procesului.

Fiind o cerere de chemare in judecata, interventia principala poate fi facuta numai in fata primei instante, inainte de incheierea dezbaterilor care preced hotararea finala a procesului .

Dispozitiile art. 50 alin. 3 din Codul de procedura civila prevad ca interventia principala se poate face, cu invoirea partilor si in apel. Este o derogare expresa de la regula inscrisa in art. 294 alin. 1 din Codul de procedura civila, potrivit caruia “in apel nu se poate schimba calitatea partilor, cauza, obiectul cererii de chemare in judecata, si nici nu se pot face alte cereri noi in principiu”.

Interventia accesorie

Interventia accesorie are un scop limitat, deoarece interventia accesorie nu invoca un drept propriu si un termen pronuntat unei hotarari pentru el, ci tinde, prin apararile pe care le face, ca solutia in proces sa se dea in favoarea partii care a intervenit. O alta definitie este data de Ioan Les, care precizeaza ca “interventia accesorie este o cerere incidenta prin interventia careia o terta persoana, interesata in rezolvarea unui litigiu, intervine in procesul civil pentru apararea dreptului uneia din parti” .

Cererea de interventie accesorie este o simpla aparare, ea se poate face nu numai in fata primei instante, ci si in apel si chiar inaintea instantei de recurs, astfel cum prevede art. 51 Codul de procedura civila. Codul nu prevede conditii speciale de forma, astfel ca sunt aplicabile dispozitiile art. 82 Codul de procedura civila.

Indiferent ca este vorba de interventia principala sau accesorie competenta de a se pronunta asupra lor, apartine instantei sesizate cu cererea principala – art. 17 Codul de procedura civila.

Pentru a asigura dreptul la aparare si contradictorialitate, art. 52 dispune ca este necesar ca instanta sa asculte partile si tertul intervenient, iar apoi sa se pronunte asupra admisibilitatii in principiu a cererii de interventie. Instanta va trebui sa verifice daca tertul justifica un interes, daca cererea sa are legatura cu cererea principala , daca este admisibila, iar in cazul celei principale daca este facuta in termen .

In legatura cu admisibilitatea interventiei, in practica s-a decis ca art. 49-56 Codul de procedura civila nu limiteaza formularea cererii la anumite materii.

Totusi unele nuantari s-au facut, indeosebi in doctrina: intr-o opinie se considera ca interventia voluntara nu este admisibila, indiferent daca este principala sau accesorie, in procesele in care trebuie sa ia parte numai anumite persoane, avand in vedere capacitatea, starea lor civila, datorata caracterului strict personale ale acestor procese (exemplu: in procesul de divort, de tagaduire a paternitatii, anulare a casatoriei) .

In alta opinie se apreciaza ca interventia accesorie ar fi admisibila in orice materie, in timp ce interventia principala nu ar putea fi primita in actiunea de stare civila cu caracter strict personal (exemplu: actiunea in divort, actiunea pentru stabilirea filiatiei fata de mama, actiunea in stabilirea paternitatii din afara casatoriei) .

Prof. Ciobanu este de acord cu prima dintre solutii cu precizarea ca cererea de interventie trebuie examinata de la speta la speta.

Instanta se va pronunta asupra admisibilitatii in principiu a interventiei printr-o incheiere, care nu se poate ataca decat odata cu fondul (art. 52 alin. 2 Codul de procedura civila). Incheierea are un caracter interlocutoriu, astfel instanta care a pronuntat nu mai poate reveni asupra ei.

In cazul in care cererea de interventie a fost admisa in principiu, instanta va dispune comunicarea ei partilor initiale pentru ca acestea sa ia cunostinta de pretentiile intervenientului si sa-si pregateasca apararea, eventual sa depuna intampinari sau, in cazul interventiei principale, si cereri reconventionale.

Prin admiterea cererii tertul devine parte in proces, va lua procedura in starea in care se afla in momentul admiterii cererii sale, insa pentru viitor toate actele de procedura vor fi indeplinite si fata de el. Desi calitatea de parte dobandeste atat intervenientul principal, cat si cel accesoriu, ei au pozitie diferita in proces. Intervenientul principal are o pozitie independenta, atat fata de reclamant, cat si fata de parat, in timp ce intervenientul accesoriu este subordonat partii in favoarea careia a intervenit, si face doar acte de procedura care profita partii respective. Art. 54 Codul de procedura civila.

Datorita acestei pozitii, apelul sau recursul declarat de intervenientul accesoriu se socoteste neavenit daca partea pentru care a intervenit nu a exercitat ea insasi calea de atac (art. 56 Codul de procedura civila).

Cererea de interventie se judeca impreuna cu cererea principala. Din natura diferita a celor doua forme de interventie voluntare si a pozitiei diferite pe care o au intervenienti, decurg anumite consecinte cu privire la judecata:

a) judecarea cererii de interventie principala nu este influentata de renuntarea la judecata sau la dreptul pretins de reclamant ori de achiesarea paratului la pretentiile reclamantului, dupa admiterea in principiu a cererii de interventie. In aceste cazuri interventia accesorie cade.

b) in cazul interventiei principale, daca ea ar duce la intarzierea solutionarii cererii principale, se poate dispune disjungerea, pe cand interventia accesorie – fiind o aparare – se judeca intotdeauna impreuna cu cererea principala.

In cazul in care cererea principala si cea accesorie se judeca impreuna, se solutioneaza impreuna, se pronunta o singura hotarare, care va fi opozabila tuturor partilor. In ce priveste cererea accesorie, solutia depinde de rezolvarea data cererii principale: daca cererea de interventie este facuta in favoarea reclamantului si aceasta se respinge, aceeasi solutie se va da cu privire la interventia accesorie, in timp ce in caz de admitere a cererii principale, va fi admisa si cererea de interventie; daca cererea de interventie este facuta in favoarea paratului, se va admite in cazul in care cererea principala a fost respinsa si se respinge in cazul daca cererea reclamantului a fost admisa.

Cat priveste interventia principala, instanta nu poate admite in totalitate atat cererea reclamantului, cat si cererea tertului intervenient, atunci cand au acelasi obiect, deoarece se exclud una pe cealalta .

Ambele cereri pot fi admise in parte sau respinse daca sunt neintemeiate.

3.2. Interventia fortata

A. Chemarea in judecata a altor persoane

Aceasta forma de prima interventie fortata este reglementata de art. 57 – 59 Codul de procedura civila. Potrivit art. 57 alin. 1 “oricare din parti poate sa cheme in judecata o alta persoana care ar putea sa pretinda acelasi drept ca si reclamantul”. Se are in vedere acele ipoteze in care tertul ar putea pretinde aceleasi drepturi ca si reclamantul, precum in cazul cesiunii de creanta sau al pluralitatii de creditori, situatie in care debitorul are interes sa se judece deodata cu toti acei care ar putea sa-l actioneze ulterior. De exemplu, debitorul cedat, caruia creditorul cesionar ii notificase cesiunea, daca este chemat in judecata de creditor cedent are interes, pentru a face o plata valabila, sa ceara introducerea in proces si a creditorului cesionar .

Interesul de a chema in judecata o alta persoana, poate sa apartina insa si creditorului. Astfel, creditorul cesionar care l-a chemat in judecata pe debitorul cedat, in situatia in care acesta ii opune interdictia de a plati notificata de cedat, are si el interes sa-l cheme in judecata pe acesta din urma .

Art. 59 Codul de procedura civila reglementeaza o ipoteza speciala: daca paratul debitor de buna-credinta recunoaste datoria si declara ca voieste sa o execute fata de cel care isi va stabili judecatoreste dreptul, va fi scos din proces daca va depune suma datorata.

Dispozitiile art. 57 alin. 2 si 3 reflecta faptul ca aceasta forma de interventie poate fi folosita atat de parat, cat si de reclamant, difera numai momentul pana la care ei o pot face. Astfel, paratul poate formula cerere odata cu intampinarea, iar cand aceasta intampinare nu este obligatorie, ea poate fi depusa pana la prima zi de infatisare, pe cand reclamantul o poate depune pana la incheierea dezbaterilor inaintea primei instante.

Nerespectarea termenului atrage sanctionare judecatoreasca separata a cererii indreptate impotriva tertului, afara de cazul in care partile consimt sa se judece impreuna – art. 135 Codul de procedura civila.

Cererea de chemare in judecata a altor persoane care pretind aceleasi drepturi ca si reclamantul trebuie motivata si va fi comunicata atat celui chemat, cat si partii potrivnice, tertului urmand sa-i fie comunicate si copii de pe cererea de chemare in judecata, de pe intampinare si de pe inscrisurile aflate la dosar (art. 57 alin. 1).

Tertul chemat in judecata dobandeste calitatea de intervenient principal si hotararea ce se va pronunta ii va fi opozabila – art. 58 Codul de procedura civila .

B. Chemarea in garantie

Aceasta a doua forma de interventie fortata este reglementata de art. 60-63.

Potrivit art. 60 alin. 1 “partea poate sa cheme in garantie o alta persoana impotriva careia ar putea sa se indrepte, in cazul in care ar cadea in pretentiuni cu o cerere in garantie sau despagubire”.

Cel care transmite altuia un drept este obligat sa-i garanteze folosul, sub toate formele sale, potrivit naturii acestui drept. Garantia poate sa reiasa din lege (in materie de vanzare, schimb, mandat) sau din contractul incheiat intre parti .

De exemplu, daca cumparatorul unui bun imobil este chemat in judecata de o persoana care revendica acest bun, poate chema in garantie pe vanzator cerandu-i sa-l apere de evictiune prin respingerea cererii introduse de reclamant, iar in cazul in care cererea este admisa, sa-l despagubeasca.

Din dispozitiile art. 60 alin. 1 Codul de procedura civila rezulta ca cererea de chemare in garantie este admisibila nu numai in cazul drepturilor garantate legal sau conventional, ci si ori de cate ori partea ar cadea in pretentii s-ar putea intoarce impotriva altei persoane cu o cerere in despagubire. Este, de exemplu, cazul comitentului chemat in judecata pentru a raspunde, in temeiul art. 1000 alin. 3 Codul civil, de fapta culpabila a prepusului sau si care il poate chema in garantie pe prepus.

Potrivit art. 13 din Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, actiunile in justitie, prevazute de aceasta lege, vor putea fi formulate si personal impotriva functionarilor autoritatii parate, care a elaborat actul, sau care se face vinovat de refuzul rezolvarii cererii, daca se solicita plata unei despagubiri pentru prejudiciul cauzat sau pentru intarziere. In cazul in care se admite actiunea persoana va fi obligata la plata daunelor solidar cu autoritatea administrativa. Ea poate chema in garantie pe superiorul sau ierarhic de la care a primit ordin scris sa semneze actul.

Chemarea in garantie fiind cerere incidentala este de competenta instantei sesizate cu cererea principala – art. 17 Codul de procedura civila.

Potrivit art. 61 Codul de procedura civila, cererea de chemare in garantie va fi facuta in conditiile de forma pentru cererea de chemare in judecata. Ea poate fi facuta atat de parat cat si de reclamant, dar pana la momente diferite. Cererea paratului trebuie depusa odata cu intampinarea, iar cand intampinarea nu este obligatorie, la prima zi de infatisare, iar cea facuta de reclamant se poate depune pana la incheierea dezbaterilor inaintea primei instante .

Sanctiunea nedepunerii interventiei este judecata separat, daca partile nu consimt totusi sa se judece impreuna.

Cererea de chemare in garantie va fi comunicata tertului chemat in proces, si i se va acorda un termen pentru a depune intampinarea, daca aceasta este obligatorie – art. 62 Codul de procedura civila, chematul in garantie devine parte in proces si va putea la randul sau sa cheme in garantie o alta persoana, sirul chemarilor in garantie fiind limitat la 2 .

Formularea cererii de chemare in garantie urmareste un dublu scop :

a) da posibilitatea chematului in garantie, devenit parte in proces sa-si administreze toate probele si sa faca toate apararile in sprijinul partii pe care o garanteaza. Garantul ar putea astepta pana la sfarsitul procesului si apoi numai daca a cazut in pretentii sa le valorifice pe calea unei cereri principale, de regres uneori el nu are practic aceasta alegere, deoarece risca sa piarda procesul si sa nu fie despagubit. Astfel, potrivit art. 1351 Codul civil, daca cumparatorul s-a judecat cu evingatorul sau, fara a-l chema in proces si pe vanzator, daca a pierdut procesul, numai poate pretinde la vanzator sa raspunda de evictiune, daca acesta va dovedi ca, aparandu-se bine, cumparatorul ar fi putut sa castige procesul;

b) in cazul in care garantul pierde procesul, prin aceeasi hotarare instanta va admite si cererea de chemare in garantie, rezolvand printr-o singura hotarare, ambele cereri, evitandu-se un proces ulterior.

Fata de scopurile cererii de chemare in garantie dispozitiile art. 63 alin. 1 Codul de procedura civila prevede ca ea se judeca odata cu cererea principala. Daca totusi judecarea cererii principale ar fi intarziata prin chemarea in garantie, instanta poate in baza art. 63 alin. 2, sa dispuna disjungerea.

Dupa cum rezulta din dispozitiile art. 60 alin. 1, solutia cererii de chemare in garantie, depinde de solutia din cererea principala. Astfel, in cazul in care cererea principala a fost admisa se admite si chemarea in garantie formulata de parat, daca este gasita intemeiata. Daca cererea principala se respinge, va fi pronuntata aceeasi solutie si cu privire la chemarea in garantie, ca lipsita de interes sau obiect.

Este inadmisibil ca cel chemat in garantie sa fie obligat direct fata de reclamant, deoarece intre ei nu exista nici un raport juridic.

Faptul ca solutia din cererea de chemare in garantie depinde de cea din cererea principala influenteaza modul de solutionare a cailor de atac, precum si modul de judecata in fond dupa casare. Astfel, s-a decis ca recursul declarat de chematul in garantie repune in discutie si cererea principala, solutionata de prima instanta, chiar daca paratul nu a declarat recurs, deci va fi citat si reclamantul in calitate de intimat.

Daca ambele cereri au fost respinse, insa recursul reclamantului se admite, iar rejudecandu-se fondul se admite cererea principala, instanta va trebui iar sa solutioneze si cererea de chemare in garantie, deoarece hotararea instantei de judecata este susceptibila de revizuire in baza art. 322 pct. 2 Codul de procedura civila. Aceasta solutie este valabila si in cazul apelului.

C. Aratarea titularului dreptului

A treia forma de interventie fortata este reglementata de art. 64-66 Codul de procedura civila.

Potrivit art. 64 Codul de procedura civila: “paratul care detine un lucru pentru altul sau care exercita in numele altuia un drept asupra unui lucru, va putea arata pe acela in numele caruia a detinut lucrul sau exercita dreptul, daca a fost chemat in judecata de o persoana care pretinde un drept real asupra lucrului”.

Dupa cum rezulta din art. 64, aceasta forma este folosita doar de parat si numai in cazul cererilor prin care se valorifica un drept real daca intre paratul si tertul aratat ca titular exista un raport juridic cu privire la lucrul determinat ce formeaza obiectul cererii.

In legatura cu solutionarea cererii de aratare a titularului dreptului sunt posibile urmatoarele situatii :

a) cel aratat ca titular al dreptului se infatiseaza si recunoaste sustinerile paratului, iar reclamantul consimte sa fie inlocuit cu paratul initial;

b) tertul aratat ca titular se prezinta si recunoaste sustinerile paratului, iar reclamantul nu este de acord ca acesta sa fie inlocuit;

c) tertul se infatiseaza, dar tagaduieste aratarile paratului;

d) cel aratat ca titular al dreptului, desi regulat citat, nu se infatiseaza.

In prima ipoteza, titularul dreptului va lua locul paratului, iar acesta din urma va fi scos din judecata, iar pentru ultimele doua situatii cel chemat in judecata va dobandi calitatea de intervenient principal.

In situatia prevazuta la lit. b), in literatura s-a solutionat ca si in acest caz ca tertul sa ramana in proces, in calitate de intervenient sau judecata sa continuie fara sa se modifice raportul procesual stabilit prin cererea de chemare in judecata.

BIBLIOGRAFIE

Florea Magureanu – “Drept procesual civil”, editia a III-a, Editura ALL

BECK”, 2001

Mihai Ciobanu – “Tratat teoretic si practic de procedura civila”,

Editura National, Bucuresti, 1996

Ion Deleanu – “Tratat de procedura civila”, Editura Servo-Sat,

Arad, 2000

Ilie Stoenescu,

Savelly Zilberstein – “Drept procesual civil”, “Teoria generala”, Editura

Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1983

Ioan Les – “Participarea partilor [n procesul civil”, Editura

Cluj Napoca, 1982

Vasile Negru,

Dumitru Radu – “Drept procesual civil”, Editura Didactica si

Pedagogica, Bucuresti, 1972

Eugen Heroveanu – “Tratat teoretic si practic de procedura civila.

Organizarea judecatoreasca si competinta”. Editura

Institutul de arte grafice Viata Romaneasca, Iasi, 1926

A. Hilsenrad,

I. Stoenescu – “Tratat teoretic si practic de procedura civila”. Editura

Institutul de Arte Grafice “Alexandru A. Terek” -1940

G. Boroi,

D. Radescu – “Codul de procedura civila comentat si adnotat”,

Editura ALL, 1994

Ion Deleanu – “Tratat de procedura civila”, Editura Europa Nova,

Bucuresti, 1995

Gratian Porumb – “Drept procesual civil”

Nicolae Volonciu – “Tratat de procedura penala”, Editura Paideia,

Bucuresti, 1993

G. Tocilescu – “Curs de procedura civila”