.particularitatiile Ordinii Juridice a Comunitatilor Europene. Corelatia Normelor Comunitare cu N
CAPITOLUL I
Delimitări conceptuale
Secțiunea I: Uniunea Europeană – Scurt istoric
1. Ideea organizării europene în istorie
Ideea organizării europene a apărut încă din Antichitate, un prim exemplu de organizare politică regăsindu-se la Roma, care, de la o comunitate restrânsă la dimensiunea unui stat, a realizat într-o primă etapă unitatea peninsulei stabilind încetul cu încetul autoritatea sa în jurul întregii Mediterane și mai apoi până la “marginile lumii” de la Atlantic la Marea Neagră și Marea Caspică. De la politica cetății la politica dominației mondiale – ab urbe ad orbem – s-a ajuns la mundus romanus creat ca acțiune militară.
Mundus romanus a adus securitate externă și internă locuitorilor imperiului favorizată de o rețea densă de drumuri propice atât comerțului cât și deplasărilor rapide ale unităților militare. Moneda romană a ajuns la o relativă stabilitate. Instalată pax romana a însemnat organizarea imperiului cu toate implicațiile sale inclusiv pe planul dreptului. Astfel prin edictul din 212 al împăratului Caracalla toți oamenii liberi din imperiu au devenit cetățeni romani, o astfel de cetățenie nemaifiind întâlnită până la crearea Uniunii Europene.
Pe ruinele Romei s-a închegat o nouă unitate, de data aceasta nu economică ci spirituală – unitatea lumii creștine, ruptă și ea prin marea schisma din 1054 accentuând și rivalitățile politice. Prima încercare de construire politică a Europei sub semnul crucii a aparținut lui Carol cel Mare. A fost o încercare de reconstruire a imperiului cezarilor, reușită numai parțial, lipsindu-i o parte din continent, în principal partea răsăriteană, Imperiul Bizantin rupt de Occident.
Revoluția franceză de la 1789 cu noile principii pe care le-a proclamat: drepturile omului și ale cetățeanului, dar și drepturile popoarelor, Directoratul și mai apoi Imperiul au făcut ca pentru câteva decenii o mare parte a Europei să fie organizată pe model francez. Construcția napoleoniană făcută prin forța armelor s-a prăbușit odată cu dispariția Împăratului. Înfrangerea imperiului francez din 1815 a schimbat fața continentului: a început afirmarea Europei națiunilor.
Confruntată cu numeroase dificultăți, ca urmare a primului conflict mondial, Europa avea însă o problemă prealabilă de rezolvat, cea a existenței ei, problema apărută în urma declinului său politic. Pentru prima dată Statele Unite ale Americii s-au implicat în mod decisiv în soluționarea problemelor existente pe plan european.
Soluțiile acestei probleme decurgeau însă dintr-o alegere politică. Pentru Europa a exista înseamnă, deci, a avea capacitatea de a depăși anumite praguri politice, ceea ce presupune crearea unor instituții capabile de a lua decizii politice. Problema Europei este înainte de toate problema instituțiilor, cheie a progresului construcției europene.
Aceasta putea fi rezolvată tradițional în funcție de două concepții: cea federalistă sau cea diplomatică, a cooperării. În sistemul cooperării, organul care statuează este colegiul statelor în unanimitate: statele sunt deci cele ce decid, fiind necesar votul negativ al unuia din ele pentru a împiedica adoptarea unei decizii. În sistemul federal cel care statuează este organul comun fără posibilitatea veto–ului vreunui stat.
În construcția Europei aceste două căi au fost utilizate.
Astfel în perioada interbelică s-au afirmat numeroase proiecte care anticipau tentative mai coerente de unificare a Europei după un model federal. Se poate vorbi astfel de o continuitate istorică prin contribuțiile aduse acestor constructii teoretice la ceea ce va deveni în prezent Comunitatea Europeană. Putem remarca în acest sens propunerile diplomatului Coudenhove Kalergi care a publicat în 1922 manifestul “Pan Europa” în care afirma “Problema Europei se reduce la două cuvinte: unificare sau prăbușire”.
Mai răsunătoare a fost inițiativa lui Aristide Briand, ministrul francez de externe din anii 1929-1930 care în discursul său ținut în fața Adunării Societății Națiunilor a precizat că între popoarele europene trebuie să existe un liant federal însă acesta “nu va trebui să atingă suveranitățile nici uneia dintre națiunile care ar putea face parte din această asociație”. Deși a avut un mare impact asupra opiniei publice totuși discursul rămâne echivoc.
2.Premisele creării Comunităților Europene
Proiecte mai concrete de organizare europeană au apărut mai ales după cel de-al doilea conflict mondial când procesul de creare a comunităților a început cu adevărat. Încă din anii de război, ideile federaliste s-au răspândit în marea parte a mișcărilor de rezistență naționale. Guvernele țărilor ocupate refugiate la Londra s-au ocupat de organizarea politică și economică a viitoarei Europe care urma să permită reconcilierea popoarelor și reconstruirea economiilor. Însă unicul proiect care s-a materializat a fost crearea Benelux-ului (1944).
Unitatea Europei a fost căutată mai întâi pe calea clasică a relațiilor internaționale. Ea a fost urmată începând cu 1952 după o metodă mai apropiată de tehnica federală. Însă construcția Comunității a suscitat opoziții.
Cooperarea europeană a fost la început continuarea anumitor alianțe militare din vremea războiului.Tratatul Uniunii Occidentale, semnat la Bruxelles pe 17 martie 1948 proroga alianța Franței, Marii Britanii și Belgiei. Această alianță a fost lărgită prin includerea foștilor dușmani constituindu-se astfel U.E.O.
Aproape în același timp, cooperarea europeană era aplicată domeniului economic prin crearea O.E.C.E. prin tratatul de la Paris din16 aprilie 1948, ca urmare a propunerii generalului Marshall de a prelungi și de a crește considerabil ajutorul economic nord american, care de la sfârșitul războiului îmbrăcase forme multiple. Singura condiție impusă a fost aceea de a participa la o instituție însărcinată cu gestiunea colectivă a ajutorului acordat și elaborarea unui program de reconstrucție europeană.
În octombrie 1942 într-o Anglie devenită pol al Europei libere, Winston Churchill a realizat un memorandum aupra “Statelor Unite ale Europei”, idee asupra căreia a revenit după reinstaurarea păcii cu ocazia unei conferințe din 1946 de la Zürich.
Acest apel la unitate a dus la convocarea la Haga (7-10 mai 1948) a unui Congres al Europei care în rezoluția sa politică finală a cerut alegerea de către parlamentele naționale a unei Adunări parlamentare europene.
Propunerea a fost transmisă în august 1948 mai multor state de către guvernul francez, după lungi negocieri, această inițiativă privată ducând la crearea Consiliului Europei, organizație internațională de drept internațional public. Europa politică se năștea odată cu Consiliul Europei, cuprinzând numeroase forme de activitate politice, tehnice, sociale, economice.
Dar această cooperare indiferent de întinderea ei nu avea decât un caracter limitat, reprezentând numai o construcție diplomatică, interstatală.
Principalele sale caractere rezultau din vechea repugnantă a statelor de a aliena o parte din suveranitatea lor (în special Marea Britanie a fost ostilă în mod sistematic oricărei forme de federalism), din incertitudinea numărului participanților, din absența oricărei instituții cu caracter supranațional.
Europa astfel creată constituia o nebuloasă: largă din punct de vedere geografic, dar neorganică. Nimic nu o distingea de organizațiile internaționale tradiționale.
3. Apariția Comunităților Europene
În mijlocul acestui edificiu clasic a apărut în anul 1950 o concepție revoluționară a Europei, formulată printr-o declarație a unui om de stat: Robert Schuman prin care se propunea Germaniei gestionarea comună a producțiilor de cărbune și oțel. Un conflict între cele două națiuni devenea, astfel, practic imposibil. Acesta a lansat ideea “unei unități a Europei occidentale”. Pornind de la această propunere, șase tări europene (Belgia, Franța, Italia, Germania, Luxemburg și Olanda) au semnat în 1951 la Paris tratatul care a intrat în vigoare în 1952, instituind prima Comunitate europeană, C.E.C.A.
Nu poate fi disociat de acest nume cel al lui Jean Monnet. Inițiativa sa urma să creeze în nebuloasa europeană un “nucleu dur” al statelor puțin numeroase: Europa celor “șase”, Comunitățile Europene. Celelalte state au refuzat abandonul de suveranitate cerut de construcția comunitară.
Prima aplicație a noului efort de integrare a fost deci, constituirea C.E.C.A. Începând cu acest moment noua integrare europeană apărea ca purtătoare a unor caractere care o opuneau instituțiilor europene anterioare: C.E.C.A. reunea state puțin numeroase, dar supuse unor organe supranaționale, cu o competență limitată la anumite domenii, dar dotată în aceste domenii cu puterea de a lua decizii și de a le impune statelor membre.
Această integrare și-a cunoscut rapid limitele sale odată cu esecul Comunităti Europene a Apărării și a Comunitătii politice: reușita C.E.C.A. nu a putut fi extinsă în 1954 la competente pur politice.
Prelungirea C.E.C.A. a rămas pe terenul economicului cu aparitia C.E.E.și Euratom prin semnarea tratatelor de la Roma din 1957. Toată această constructie a tins la realizarea unei piete unice între statele membre, marcată de proclamarea celor patru libertati fundamentale: a mărfurilor, a serviciilor, a persoanelor și a capitalurilor.
Comunitățile europene apar deci ca o unitate restransă (în ciuda faptului că sunt deschise aderării altor state), dar organizată, supusă unor institutii cu caracter supranațional.
Tratatele de la Paris și Roma fundamentaseră astfel Comunitățile după sistemul supranațional. Dar punerea în aplicare a pietei comune a coincis cu întoarcerea la putere a generalului De Gaulle care iși manifestase ostilitatea în cursul anilor precedenti fată de conceptia federală asupra Europei. Miscarea pe care o conducea, “Adunarea Poporului Francez “, contribuise din plin la esecul Comunitătii Europene a Apărării în 1954.
În cursul anilor 1960 principiile fundamentale ale constructiei europene au fost repuse în discutie. Supranaționălitătii i-a fost opusă “Europa tărilor” adică o Europă redusă la o cooperare interstatală care nu presupunea nici un abandon de suveranitate.
Anii 1960 au fost jalonati de crize, dintre care cea mai importantă s-a produs în cursul anului 1965, cand Franta a refuzat să participe la institutiile comunitare. În aparentă, criza din 1965 a fost provocată de faptul că cei șase nu putuseră să ajungă la un acord în domeniul agriculturii înainte de 1 iulie 1965.
Circumstantele au demonstrat rapid faptul că în realitate criza era de natură institutională. Aceasta a apărut cu claritate cu ocazia conferintei de presă a generalului de Gaulle pe 9 septembrie 1965.
Criza rezultă dîntr-un conflict între cele două conceptii asupra Europei: constructia supranațională care trebuia să culmineze cu aparitia unei Europe federale și Europa conferintelor diplomatice, fără abandonuri de suveranitate – asa cum părea că doreste generalul de Gaulle.
Criza a luat forma unei duble contestări asupra rolului Comisiei și asupra principiului votului majoritar în Consiliul de ministrii. Timp de 6 luni Franta nu a participat la lucrările instituțiilor comunitare.
Criza a luat sfarșit prin compromisul de la Luxembourg (ianuarie 1966) care nu a modificat nimic din competentele organelor comunitare, dar în care Franta a indicat că nu va accepta principiul votului cu majoritatea atunci cand interesele sale esentiale erau în joc.
Această criză a opus într-un fel Europa Comunitătilor și Europa “concertului european”, apărand ca un exemplu al rezistentei suverănitatilor la constructia Europei federale.
Disputa “supranaționalitătii s-a manifestat și sub alte forme, de exemplu cu ocazia elaborării planului Fouchet care încerca să suprapună instituțiilor comunitare o instantă politică interstatală.
În practică, mecanisme diplomatice au fost instituite sub forma summit-urilor. În domeniul relatiilor politice o procedură de cooperare a fost creată pe baza propunerilor prezentate de un gru60 au fost jalonati de crize, dintre care cea mai importantă s-a produs în cursul anului 1965, cand Franta a refuzat să participe la institutiile comunitare. În aparentă, criza din 1965 a fost provocată de faptul că cei șase nu putuseră să ajungă la un acord în domeniul agriculturii înainte de 1 iulie 1965.
Circumstantele au demonstrat rapid faptul că în realitate criza era de natură institutională. Aceasta a apărut cu claritate cu ocazia conferintei de presă a generalului de Gaulle pe 9 septembrie 1965.
Criza rezultă dîntr-un conflict între cele două conceptii asupra Europei: constructia supranațională care trebuia să culmineze cu aparitia unei Europe federale și Europa conferintelor diplomatice, fără abandonuri de suveranitate – asa cum părea că doreste generalul de Gaulle.
Criza a luat forma unei duble contestări asupra rolului Comisiei și asupra principiului votului majoritar în Consiliul de ministrii. Timp de 6 luni Franta nu a participat la lucrările instituțiilor comunitare.
Criza a luat sfarșit prin compromisul de la Luxembourg (ianuarie 1966) care nu a modificat nimic din competentele organelor comunitare, dar în care Franta a indicat că nu va accepta principiul votului cu majoritatea atunci cand interesele sale esentiale erau în joc.
Această criză a opus într-un fel Europa Comunitătilor și Europa “concertului european”, apărand ca un exemplu al rezistentei suverănitatilor la constructia Europei federale.
Disputa “supranaționalitătii s-a manifestat și sub alte forme, de exemplu cu ocazia elaborării planului Fouchet care încerca să suprapună instituțiilor comunitare o instantă politică interstatală.
În practică, mecanisme diplomatice au fost instituite sub forma summit-urilor. În domeniul relatiilor politice o procedură de cooperare a fost creată pe baza propunerilor prezentate de un grup de lucru desemnat sub numele presedintelui său “comitetul Davignon”.
Institutiile astfel slăbite în cursul anilor 60 s-au confruntat cu mari dificultăti în a face fată marilor probleme ale circumstantelor actuale.Comunitatea a fost zguduită succesiv de la începutul anilor 70 de mari crize monetare, criza energiei, dificultăti sporite în aplicarea politicii agricole, reticentele și atitudinea ambiguă a Marii Britanii fată de Comunitate.
4.De la Comunitate la Uniunea Europeană
Tratatele de fuziune a executivelor au marcat unificarea instituțiilor celor trei comunităti în 1965. Astfel se poate vorbi de o Comisie unică, de un Consiliu, un Parlament și o Curte de Justitie unice.
În 1986 prin semnarea Actului Unic European constructia comunitară a fost relansată prin noi reforme institutionale (crearea unei proceduri de cooperare cu Parlamentul) și materiale (o nouă politică economică și monetară).
Sfarșitul anilor 80, începutul anilor 90 au fost marcate de evenimente istorice ce au avut consecinte foarte importante, dominate de prabușirea sistemelor comuniste.
Aceste evenimente au precipitat evolutia întreprinsă de Actul Unic. Statele membre au negociat și au semnat un nou tratat, Tratatul de la Maastricht instituind Uniunea Europeană în 1993. Această U.E. nu a abolit Comunitățile. Ea le-a înglobat într-un ansamblu mai larg, mai ambitios, destinat regrupării celor trei comunităti și al cooperării politice institutionalizată în domeniile politicii externe, a apărării, al politiei și al justitiei.
Ulterior, statele membre au semnat o decizie prin care lărgeau aplicarea Uniunii Europene celor care fuseseră candidate la aderare: Austria, Finlanda și Suedia (Norvegia refuzand prin referendum intrarea sa în Uniunea Europeană).
Procesul de integrare a cunoscut o nouă etapă odată cu semnarea tratatului de la Amsterdam în 1997, care deși nu a produs modificările asteptate, evidentiind astfel limitele politice ale integrării, totuși a marcat un progres din punct de vedere institutional.
Adaptarea instituțiilor europene în perspectiva noilor lărgiri la tările Europei centrale și orientale a fost de asemenea căutată la Nisa, unde sub presedintie franceza, au fost adoptate cateva reforme ce vizează în principal numărul de membrii în Comisie și modalitatea de vot în Consiliu.
Sectiunea II: Definirea ordinii juridice a Comunitătilor Europene.
1. Particularităti fată de alte organizatii internaționale.
Crearea comunitătilor prin tratatele internaționale încheiate între state s-a tradus fireste prin existenta unor dispozitii care stipulate în aceste tratate, leagă aceste state în conditiile dreptului internațional. Însă sistemul normativ creat este mult mai complex. El se caracterizează prin două caractere pe care Curtea de Justitie le-a dezvoltat sistematic cu toate consecintele lor.
A. Ca ordine juridică proprie
Primul dintre ele rezidă în existenta unei “ordini juridice comunitare” adică a unui sistem de norme diversificate și ierarhizate care înglobează nu numai tratatele constitutive ci și diferitele categorii de acte pe care institutiile sau alte organe le edictează fiind abilitate prin tratatele constitutive, precum și principiile generale în respectul cărora Curtea a impus desfăsurarea activitătilor Comunitătii.
De la aparitia lor, Comunitățile au fost considerate ca fiind institutii cu un caracter de originalitate, atat prin obiectivele lor cât și prin spiritul acestora. Dar noutătile cele mai importante realizate de semnatarele tratatelor de la Paris, Roma și Maastricht nu rezidă în scopurile urmărite. Definirea obiectivelor politice și economice comune se regăseste la toate organizatiile interstatale inclusiv la cele mai puțin integrate.
Articolul 2 al tratatului de la Roma care defineste misiunea C.E.E. ar putea de asemenea să figureze în statutul unei organizatii internaționale perfect clasică.
Dar, adevărata revolutie adusă de Comunităti în institutiile europene apare atunci cand sunt evidentiate tehnicile juridice utilizate pentru constructia lor. Desigur, la prima vedere, dreptul Comunitătilor apare compus din elemente binecunoscute: tratate internaționale, acte juridice unilaterale emise de către organele competente, actele jurisdictionale.
Însă, dacă dincolo de elementele simple luăm în considerare ansamblul constituit din combinarea lor, atunci constructia juridică comunitară apare ca fiind profund originală. Această originalitate rezultă din ceea ce ar putea fi numit paradoxul Comunitătilor Europene, adică ambitia pe care au avut-o autorii lor de a construi o ordine juridică internă prin intermediul tehnicilor juridice a căror bază este tratatul internațional.
Sursele dreptului comunitar ilustrează prin complexitatea lor paradoxul comunitătilor. Ele formează o ierarhie a regulilor de drept al cărei varf este constituit din tratatele de la Paris și Roma.
B. În raporturile sale cu ordinea juridică internă a statelor membre.
A doua trăsătură caracteristică ține de faptul că această ordine juridică nu se aplică numai comunitătilor considerate ca atare ca un ansamblu organic și funcțional autonom. Aceste norme se integrează în ordinea juridică a statelor membre în care își ocupă locul după modalități specifice.
Din reunirea acestor două trăsături rezultă o ordine juridică de ansamblu care constituie originalitatea construcției comunitare.
În structurile sale fundamentale, această ordine juridică rămâne cea a Uniunii Europene, Comunitățile constituind unul din “stâlpii” săi. Dar Uniunea cuprinde doi alti stalpi, iar dacă Consiliul European sau institutiile comunitare sunt chemate să actioneze în baza lor, nu este urmat același mod de actiune. Metoda este diferită, în funcție de natura actelor prin care se traduce.
Această metodă nu este cea a unei integrări juridice, ci cea a unei cooperări politice. Ea se traduce prin elaborarea și aplicarea unor pozitii și actiuni comune a căror adoptare se face după proceduri specifice. Actele prin care se exprimă formal aceste pozitii și actiuni și pe care tratatul le desemnează în termeni generici: deliberări sau decizii, au un caracter mai mult practic decat normativ. Ele nu intră, cu excepția unor ipoteze excepționale în categoriile corespunzătoare dreptului comunitar derivat. Astfel, ele scapă și controlului jurisdictional al Curtii de Justitie.
În continuare, vom evidentia particularitătile acestor categorii de izvoare în funcție de modul lor de elaborare.
2. Continutul ordinii juridice.
Ordinea juridică a Comunitătilor Europene desemnează ansamblul de norme care guvernează raporturile stabilite de Comunitătile Europene cu statele membre, cu alte organizatii internaționale și cu persoanele fizice sau juridice apartinand sau nu statelor membre ale Comunitătii Europene.
Dreptul U.E. este constituit din reguli care pot fi repartizate în cinci categorii din punct de vedere al fortei juridice.
Primele se găsesc în tratatele constitutive și în instrumentele juridice care îi sunt anexate sau care le-au modificat. Acest prim ansamblu formează dreptul originar, acest termen fiind luat în sensul său cronologic cât și tehnic.
Un al doilea ansamblu este constituit din acte unilaterale ale organelor comunitare. Este, în general, desemnat sub numele de drept derivat pentru a indica natura și funcția sa de aplicare a precedentei categorii.
Un al treilea ansamblu este constituit din este constituit din normele de drept care provin din angajamentele externe ale Comunitătilor (acordurile încheiate de Comunităti cu state terțe sau cu organizatii internaționale, actele unilaterale adoptate prin organele anumitor acorduri externe ale Comunitătilor, unele tratate încheiate de statele membre cu statele trețe).
O altă categorie a izvoarelor dreptului comunitar este alcătuită din acte precum: Conventia comunitară, deciziile și acordurile convenite prin reprezentantii guvernelor statelor membre reuniti în cadrul Consiliului, declaratiile, rezolutiile și luările de pozitie relative ale Comunitătilor. Practica le desemnează sub denumirea de drept complementar.
Acestor trei categorii li se adaugă un drept jurisprudential constituit din deciziile Curtii de Justitie care, alături de principiile generale de drept, constituie izvoare nescrise ale dreptului comunitar.
CAPITOLUL II
Particularităti în elaborarea normelor apartinand ordinii juridice a U.E.
Sectiunea I: Elaborarea tradițională a dreptului primar
1.Precizări terminologice.
Dreptul comunitar cuprinde două categorii de dispozitii:
A. Unele dintre ele (in special tratatele constitutive) au un caracter constitutional. Se poate remarca faptul că aceste norme comunitare sunt rezultatul unei elaborări tradiționale în dreptul internațional clasic, întrucât statele membre sunt cele care negociază și semnează tratatele constitutive după procedurile obisnuite, ulterior acestea fiind ratificate de către popoarele națiunilor Europei comunitare.
B. Dar dreptul comunitar contine de asemenea și legislatia ordinară a C.E.E. Obiectivul său global este crearea unei piete interne.
In acest scop, legislatia comunitară indeplineste diverse sarcini: asigură libertatea de circulatie a bunurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor; mentine conditiile unei concurente loiale; suprimă obstacolele stabilirii operatorilor economici, și chiar îi incurajează; pune la dispozitia acestora instrumente comune său armonizate (incepand cu monedă comună).
Trebuie adăugat ca dreptul comunitar contine o limită precizată de jurisprudentă conform căreia nu se aplica “situatiilor pur interne” statelor membre.
Acest drept comunitar apare ca fiind dreptul intern al Comunitătilor. După modelul dreptului intern al unui stat pot fi distinse două categorii de dispozitii: cele care crează, organizează și garantează libertătile specifice pietei interne și cele care sunt fundamentul politicilor comune.
2. Identificarea izvoarelor primare
A.Tratatele institutive, protocoale și declaratii anexe.
Dreptul primar comunitar european este constituit din cele trei tratate institutive ale Comunitătilor, tratate care au fost permanent modificate pentru a face fată circumstantelor specifice aprofundării și lărgirii constructiei comunitare.
Pentru Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Otelului (C.E.C.A.) principalul instrument este tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951 care a intrat în vigoare la 23 iulie 1952. Pentru Comunitatea Economică Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E. și C.E.E.A.) există cele două tratate de la Roma din 25 martie 1957 insotite de numeroase anexe și protocoale, cel mai important definind Statutul Băncii Europene de Investitii la care se adaugă protocoalele semnate la 17 aprilie 1957 la Bruxelles asupra privilegiilor și imunitătilor privind Curtea de Justitie.
Acestea au intrat în vigoare la 14 ianuarie 1958.
B.Tratatele și actele modificatoare.
Acestea rezultă nu numai din tratatele propriu-zise, ci și dintr-o varietate de acte normative ale instituțiilor comunitare adoptate în cadrul procedurilor simplificate de revizuire sau din alte acte de natură particulară, cum este cazul deciziilor, pretinzand o ratificare a statelor membre.
Cele mai importatnte modificări care au avut loc asupra celor trei Comunităti au fost:
– tratatele de fuziune a executivelor Comunitătilor conventia relativă la anumite institutii comune semnată și intrată în vigoare în acelasi timp cu tratatele de la Roma, tratatele instituind o Comisie, un Consiliu unice a Comunitătilor și Protocolul unic asupra privilegiilor și imunitătilor semnate la Bruxelles la 8 aprilie 1965 intrate în vigoare în august 1967.
– tratatele bugetare care au avut drept scop mărirea puterii financiare a Parlamentului European (tratatul de la Luxemburg din 22 aprilie 1970, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1971 și tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975, intrat în vigoare la 1 iunie 1977).
– decizia din 21 aprilie 1970 relativă la inlocuirea contributiilor financiare prin resurse proprii ale Comunitătilor, fundamentată pe articolele 231 al tratatului C.E.E. și 173 al tratatului C.E.E.A., intrată în vigoare la 1 ianuarie 1971, astăzi inlocuită prin decizia din 24 iunie 1988.
– decizia din 20 septembrie 1976 privind alegerea reprezentantilor Adunării prin sufragiu universal direct intrată în vigoare la 1 iulie 1978. Primele alegeri parlamentare care au avut loc în aceste conditii s-au desfăsurat în 1979.
– actele de aderare sunt de asemenea izvoare primare ale dreptului comunitar. Se incadrează în această categorie actele referitoare la aderarea la Comunitățile Europene a Danemarcei, Irlandei și Marii Britanii intrate în vigoare la 1973.
– actele relative la aderarea Republicii Elene la Comunitățile Europene din 24 mai 1979 intrate în vigoare la 1 ianuarie 1981
– actele relative la aderarea Regatului Spaniei și Republicii Portugheze din 12 iunie 1985, precum și cele care au urmat pană în anul 1995 inclusiv (Austria, Finlanda, Suedia)
– Actul Unic European a fost semnat la Luxemburg și Haga la 14 februarie 1986 de nouă din cele 12 state membre și la 28 februarie 1986 de către celelalte trei state membre (Italia, Danemarca, Grecia). A intrat în vigoare în iulie 1987, și nu s-a limitat la a modifica cele 3 tratate institutive și la a completa tratatul C.E.E., ci a dat și o bază juridică Consiliului European și cooperării politice europene.
– Tratatul de la Maastricht din 1993.
– Tratatul de la Amsterdam din 1999.
Sectiunea II: Elaborarea specifica a normelor de drept care provin din angajamentele externe ale Comunitătilor.
O altă categorie de izvoare de drept pentru ordinea juridică comunitară o reprezintă diferitele categorii de angajamente externe ale Comunitătilor, provenite din participarea la relatiile internaționale.
1. Acordurile incheiate de comunitati cu statele terțe sau cu organizatiile internaționale
Conform Conventiei de la Viena acestea sunt obligatorii pentru Comunităti din punct de vedere al dreptului internațional, dar din punct de vedere al dreptului comunitar mai au un caracter și anume se integrează în ordinea juridică, comunitară, și devin izvoare de drept.
Tratatele nu contin nici o dispozitie privind publicarea de acorduri externe. în practică, acestea sunt supuse regimului actului comunitar al concluzionării.
Atunci cand autorizarea de a incheia un acord este dată pe calea regulamentului, publicarea acordului, anexată acestuia, intervine întotdeauna, inaintea concluziei.
Atunci cand ea intervine pe calea deciziei, această concluzie poate fi pronuntată inainte de a hotari Consiliul publicarea.
Acordul nu se poate opune justitiabililor atâta timp cât nu a fost publicat. El nu devine parte integrantă a ordinii juridice comunitare decat la data intrării în vigoare.
2. Actele unilaterale adoptate de organele infiintate prin acordurile externe ale Comunitătilor.
Există numeroase acorduri sau conventii incheiate de Comunităti cu statele terțe prin care se constituie organe de gestiune care nu au nevoie de o ratificare sau aprobare pentru a lega părtile (Consiliile acordurilor de asociere sau cooperare cu tările Mediteranei, Consiliul de ministrii al Conventiei de la Lome, Consiliul Internațional al Cafelei din 1975, Consiliul Internațional pentru Cacao din 1976).
Aceste acte, provenind de la organele internaționale, nu se aplică automat, prin ele insesi, în ordinea juridică, comunitară. Sunt sistematic reluate în regulamentele Consiliului și publicate în anexele acestora (exemplu: regulamentul din 19 februarie 1976 “relativ la aplicarea regulamentului economic și a regulilor de control adoptate la 26 iulie 1976 prin Consiliul Internațional pentru Cacao”).
3.Unele tratate incheiate de statele membre ale Comunitătilor cu state trețe.
Acordurile externe și actele unilaterale, luate în esenta lor, nu sunt singurele angajamente internaționale care produc efecte în ordinea juridică, comunitară. în plus, Comunitățile pot fi legate prin acorduri la care ele nu sunt părti, dar care au fost incheiate de statele membre.
Această posibilitate este totusi limitată la anumite ipoteze în care Comunitățile sunt considerate ca fiind “substituite” cu statele membre, pentru angajamentele asumate de ele prin anumite tratate incheiate anterior anului 1958, aceasta întrucât au fost transferate către Comunitate competentele exercitate inainte de către ele.
Cazul GATT asupra căruia Curtea avea să se pronunte este un exemplu elocvent întrucât statele membre erau de fapt legate prin angajamentele Acordului. Ele nu s-au despărtit de obligatiile asumate fată de tările trețe, ci si-au exprimat dorinta de a le respecta atat prin dispozitiile tratatului (articolul 110 și 234) cât și în practică. Prin transferarea către Comunitate a competentelor lor în domeniul tarifar și comercial au marcat vointa lor de a se lega prin obligatii contractuale în virtutea acordului.
După 1958, Comunitatea s-a conformat regulilor GATT ca o parte contractantă și a fost considerată ca avand această calitate de către partenerii săi.
Sectiunea III: Elaborarea specifica a izvoarelor complementare ale dreptului comunitar.
Chiar dacă rămane în exterior, dreptul complementar se află intr-o stransă legătură cu ordinea juridică comunitară. Neavandu-si fundamentul în tratatele institutive cum este cazul izvoarelor derivate, dreptul complementar nu se află într-un raport de subordonare cu acestea întrucât el vine să completeze lacunele sale.
Finalitatea dreptului complementar impune un raport de compatibilitate. Este exact ceea ce prevede articolul 93 al Conventiei privind brevetul comunitar: “Nici o dispozitie a prezentei Conventii nu poate fi provocată pentru a face să esueze aplicarea tratatului institutiv al CEE. Raporturile dintre dreptul complementar și dreptul derivat sunt mai diverse. Astfel că în domeniile de competentă exclusivă a dreptului comunitar, dreptul complementar nu își are locul și orice ingerintă a statelor membre care nu a fost precis abilitată este o violare a tratatului.
In domeniile competentei concurente a comunitătii și a statelor membre, principiul este acela al prioritătii dreptului derivat asupra dreptului complementar, orice altă solutie putand aduce atingere competentei instituțiilor și respectării dublei obligatii de a facilita instituțiilor indeplinirea misiunilor lor și de a se abtine de la orice măsură susceptibilă de a pune în pericol scopurile tratatului.
In domeniile competentei naționale exclusive, actele instituțiilor comunitare nu pot interveni decat pe baza și pentru executarea actului de drept complementar, fiindu-i deci subordonate. Izvoarele complementare sunt: Conventia comunitară, deciziile și acordurile convenite prin reprezentantii guvernelor statelor membre reunite în cadrul Consiliului, declaratiile, rezolutiile și luările de pozitie relative ale Comunitătilor Europene care sunt adoptate de comun acord de statele membre.
In ceea ce priveste Conventia comunitară, aceasta intervine pentru completarea tratatelor comunitare, interventia ei fiind expres prevăzută (articolul 220 al tratatului CEE enumeră patru materii în domeniul dreptului internațional privat: protectia persoanelor și drepturile individuale, eliminarea dublei impuneri, recunoasterea mutuală a societătilor, recunoasterea și executarea deciziilor juridice).
In baza articolului 220, a fost pregatită Conventia pentru fuziunea internațională a societătilor anonime precum și Conventia relativă la faliment. De asemenea, au mai fost incheiate conventii pentru asistentă mutuală între administratiile vamale (Neapole, 7 septembrie 1967), relativă la brevetul comunitar pentru Piata comună (Luxemburg, 15 decembrie 1975), și cea privind legea aplicabilă obligatiilor contractuale (deschisă pentru semnare la Roma în iunie 1980).
Deciziile și acordurile din cadrul Consiliului au intervenit cu ocazia Conferintelor diplomatice pentru luarea anumitor măsuri în domenii precum:
cele rezervate de tratate statelor (stabilirea autonomă a regimului vamal și comercial de schimburi de produse CECA – decizia reprezentantilor guvernelor statelor membre ale CECA din 27 iulie 1981)
in problemele care nu sunt guvernate de tratate (decizia din 18 decembrie 1978 relativă la suprimarea anumitor taxe postale de prezentare la vamă)
in problemele ce nu sunt guvernate decat partial prin tratat, cazul tipic fiind acela al acordurilor interne care intervin cu ocazia incheierii acordurilor externe mixte (acordul intern relativ la măsurile de luat și la procedurile de urmat pentru aplicarea celei de-a doua Conventii de la Lome)
Declaratiile, rezolutiile și luările de pozitie relative ale Comunitătilor Europene care sunt adoptate de comun acord de statele membre se deosebesc de cele precedente prin faptul că nu comportă nici o procedură de angajament juridic, ci doar traduc vointa politică a actelor care le conferă numai valoare de orientare pentru a programa actiunile lor.
Este vorba de dispozitiile adoptate în cadrul Consiliului sub foma actelor mixte emanand simultan de la Consiliu și de la reprezentantii guvernelor statelor membre și vizand să programeze global o activitate relevantă pentru competența statelor și a instituțiilor (rezolutia Consiliului și a reprezentantilor guvernelor statelor membre din 23 martie 1971) privind realizarea pe etape a unei Uniuni Economice și Monetare.
Asemenea acte pot să mai fie adoptate și în cadrul Consiliului european de către sefii de stat și de guvern ai celor 15.
Sectiunea IV: Elaborarea specifică a izvoarelor derivate ale dreptului comunitar.
1. Delimitări conceptuale.
Această a doua categorie de izvoare ale dreptului comunitar este formată din ansamblul actelor unilaterale ale instituțiilor, nemaifiind, deci în prezenta unui drept conventional, ci în prezenta unui drept “legiferat”, adică a unui grup de reguli (acte, norme realizate chiar de către Comunitate, în și pentru aplicarea tratatelor).
Caracteristică principală a Comunitătilor europene este aceea conform căreia capacitatea de a crea reguli de drept este institutionalizată, adică este conferită anumitor organe (institutii) ce o exercită după o procedură prealabil stabilită. Suntem în prezenta unei puteri normative comparabilă cu cea legislativă. în acest sens, desi redactorii tratatelor au fost retinuti în folosirea termenului “lege” său “legislatie”, Curtea de Justitie nu mai ezită astăzi, cel puțin în domeniul Tratatului CEE (care tratat nu este decat un cadru foarte flexibil), să evoce “sistemul legislativ al Comunitătilor”.
A. Dreptul comunitar cadrul libertătilor economice. Acesta cuprinde reguli care definesc aceste libertati și altele care le asigura garantarea. Organizarea libertătilor economice în limitele CEE dau Comunitătii un caracter de Uniune vamală. în interiorul frontierelor comune, tratatul de la Roma asigura libertatea de circulatie, a persoanelor, a bunurilor, a serviciilor și a capitalurilor.
In acest scop, institutiile comunitare au luat dispozitiile proprii suprimării barielelor vamale interne. Dar, acestea au trebuit să fie insotite de o vastă armonizare a legislatiilor.
Definirea și organizarea libertătilor economice au dus la crearea unei importante opere juridice a Comunitătii.
B. Politicile comune.Comunitățile europene nu s-au limitat la organizarea și garantarea libertătilor economice. Acestea au fost inevitabil prelungite printr-o serie de politici comune care sunt fundamentate pe tratate sau pe acordurile dintre state. Ele s-au dezvoltat sub forma unor politici generale și a politicilor sectoriale. Baza lor aflată în tratate poate să se reducă la o simplă frază dîntr-un singur articol al Tratatului.
Dar limitarea fundamentului juridic nu a impiedicat organele comunitare să dezvolte politicile comune din ce în ce mai coerente.
Sensul general al acestora rezidă în asigurarea dezvoltării economice a Comunitătii cu respectarea diverselor echilibre: stabilitate monetară, dezvoltarea investitiilor, a exporturilor. Politică economică constituie un ansamblu de reguli și de actiuni al cărui obiectiv este de a stimula și de a coordona această dezvoltare economică. Primele politici comune au fost politicile sectoriale. Unele nu erau decat complementul adus de tratate libertătilor comune (politica concurentei, politica socială).
Altele se aplicau unor sectoare pe care tratatele nu puteau nici să le ignore, nici să le liberalizeze pur și simplu, (agricultură, transporturi). Alte politici au fost impuse de circumstante și de practică.
Politicile sectoriale nu ar fi putut fi coerente dacă măsuri generale nu ar fi fost luate pentru a le incadra.
Acest intreg edificiu este fundamentat în mod obligatoriu pe dreptul comunitar al cărui continut a fost astfel considerabil mărit.
2. Denumirea oficială a izvoarelor derivate și regim juridic
A. Regim juridic comun
Această denumire o găsim atat în articolul 189 al Tratatului CEE, în care se arată că “pentru indeplinirea misiunilor și în conditiile prevăzute în tratat, Consiliul și Comisia hotărăsc regulamente și directive, iau decizii și formulează recomandări sau avize”, cât și în articolele 61 al Tratatului CEEA și 4 al Tratatului CECA.
a..Calificarea actului: Cele trei tratate, la articolele mentionate, cuprind pe langă lista diferitelor categorii de acte, și o prezentare cu caracter sistematic a efectelor juridice specifice fiecăreia dintre ele. De aici rezultă că natura unui act nu depinde de denumirea sa, de autoritatea care l-a adoptat, ci de obiectul său și de continutul privind definitiile furnizate prin tratate. Curtea își rezervă dreptul de interpretare, putand să recalifice un act a cărui denumire nu corespunde continutului său și îl poate anula sau declara nevalid dacă a fost adoptat după o procedură care nu corespunde cu veritabila sa natură. Din punct de vedere cantitativ, actele apartinand izvoarelor derivate, acte unilaterale obligatorii, constituie cel mai important izvor de drept comunitar.
Pană la tratatul de la Maastricht, asemenea acte nu puteau fi adoptate decat de Consiliu sau de Comisie. Tratatul de la Maastricht a adăugat actele adoptate impreună de Consiliu și de Parlament (articolul 189 B și actele Băncii Centrale Europene).
b.Alegerea tipului de act: Recurgerea la una dintre cele trei categorii de acte depinde mai intai de dispozitiile tratatelor. Dacă dispozitia tratatului care constituie baza actiunii comunitare indica utilizarea uneia dintre aceste categorii, institutia competentă trebuie să se conformeze acestei dispozitii. Dar dacă tratatul nu contine o indicatie asupra acestui punct sau oferă expres posibilitatea de alegere (de exemplu articolul 87: Regulamente sau directive) sau utilizează termenul generic de “măsura” (de exemplu articolul 100 A), institutia competentă poate alege tipul de act cel mai potrivit.
c.Motivare: Tratatele nu stabilesc decat un singur element al regimului juridic al actelor unilaterale: regula motivării (articolul 190, CE). Aplicarea corectă a regulii este controlată de Curte care consideră, ca viciu de formă substantial, nu numai absenta, dar și insuficienta motivării.
Aceasta trebuie să indice, deci, care este baza juridică a actului și motivele pe care se bazează. Ea trebuie să fie cu atat mai precisă cu cât institutia care îl adoptă dispune de o mare putere de apreciere.
d.Alte elemente: Recurgand la principiile generale de drept, Curtea a completat regimul juridic al actelor unilaterale, stabilind mai ales reguli relative la:
retroactivitate care este interzisă cu cateva excepții
dreptul de retragere posibil în conditii limitate
caracterul autentic și intangibil al unui act (27 februarie 1992, PVC): un act adoptat nu poate fi modificat de o autoritate administrativă decat în limita unei simple corectări ortografice sau sintactice.
B. Regimul juridic al regulamentului.
Regulamentul comunitar se aseamănă legilor sau dispozitiilor adoptate de institutiile unui stat. El este principalul izvor de drept comunitar. Campul său de aplicare este foarte vast, întrucât de la Actul Unic ar putea fi utilizat chiar pentru armonizarea legislatiilor naționale în vederea realizării pietei interne.
Dar în practică, regulamentul este utilizat mai ales pentru organizarea unor mecanisme integral comunitare precum dispozitiile de aplicare a regulilor concurentei (inclusiv controlul concentrărilor). Prin aceasta se exprimă, indeosebi, puterea legislativă a Comunitătilor.
Acesta poate avea ca autor, dupa caz, Consiliul, Comisia, Consiliul și Parlamentul, Banca Centrală Europeană.
Articolul 189 defineste elementele esentiale ale regimului său juridic:
– el contine prevederi generale și impersonale, statuand prin abstractie. Este de fapt conditia funcționării normative care i se cere în sistemul tratatului. El nu cuprinde, deci, o indicatie a destinatarilor. Orice subiect de drept este potential privit prîntr-un regulament.
– el este obligatoriu în toate elemntele sale, ceea ce îl deosebeste de aviz și recomandări, precum și fată de directive care nu leagă decat în privinta rezultatului. Astfel, poate fi prescris nu numai un rezultat, ci și modalitătile de aplicare și executie considerate oportune. Statele nu trebuie să i-a măsuri de aplicare decat atunci cand regulamentul o prevede.
– el este direct aplicabil în toate statele membre.
C. Regimul juridic al directivei.
Directiva reprezintă o formă a legislatiei cu două trepte de aplicare. Se aseamănă tehnicii legii cadru completată prin decretele de aplicare. Ea corespunde vointei autorilor tratatelor de a oferi instituțiilor, pe langă regulament, un instrument de uniformizare juridică, o formulă fundamentată pe colaborarea între nivelul comunitar și nivelul național, fiind mai adaptată particularitătilor naționale în scopul apropierii legislatiei comunitare de legislatiile naționale (potrivit articolului 100, C.E.E.).
Regimul juridic al directivei este exprimat tot în articolul 189 care dispune că “directiva leagă statele membre destinatare în ceea ce priveste rezultatul de atins, lăsand instantelor naționale competența în ceea ce priveste forma și mijloacele”.
Pe aceste baze, directiva apare ca fiind o tehnică de legislatie mediată, ea fiind adresată statelor pentru a lua măsuri de punere în aplicare care vor modifica regulile lor naționale pentru ale face conforme cu rezultatele prescrise.
Această dispozitie este succintă fiind deci completată prin practică și jurisprudentă. Directiva constituie un tip de act mult mai specific sistemului comunitar decat regulamentele și deciziile. Importanta sa practică a crescut de-a lungul anilor.
Numai statele membre pot fi destinatare ale directivelor. Ele pot fi, eventual, adresate numai anumitor state, dar de regulă sunt adresate tuturor.
D. Regimul juridic al deciziei.
Este caracterizat tot de articolul 189 care precizează că este un act obligatoriu în toate elementele sale pentru destinatarii desemnati. Ea poate avea ca autor, fie Consiliul, fie Comisia, Consiliul și Parlamentul, Banca Centrală Europeană.
Spre deosebire de regulament, care este un act impersonal, decizia are destinatari cărora le impune obligatii sau le conferă drepturi. Destinatarii sunt indicati în articolul final al deciziei. Acestia pot fi ansamblul statelor membre sau numai anumite state. Decizia îi poate obliga să ia măsuri de aplicare.
De asemenea, în domeniul concurentei, o altă categorie de destinatari este reprezentată de intreprinderi, directivele neavand nevoie de măsuri de aplicare.
Decizia vizează indeosebi, aplicarea prevederilor tratatelor la situatii particulare. în acest caz este asimilată actelor naționale și constituie pentru autoritătile comunitare un instrument de executie administrativă a dreptului comunitar.
Decizia poate stabili un obiectiv a cărui realizare trece prin edictarea de măsuri naționale cu influentă internațională (decizia de accelerare a suprimării a unor impozite vamale).
Contrar directivei, decizia este obligatorie în toate elementele ei, nu numai în ceea ce priveste rezultatul de atins. Ea poate fi, deci, detaliată și poate să prevadă chiar mijloacele cu care se poate indeplini rezultatul impus.
Statele au posibilitatea să aleagă numai forma juridica a punerii în aplicare în cadrul ordinii juridice naționale. Decizia nu presupune respectarea principiului unitătii în materia aplicabilitătii directe, spre deosebire de regulament care impune aplicarea acestui principiu fiind obligatorie expres pentru destinatarii săi, decizia are, evident, un efect direct cand destinatarul este un particular sau o actiune, adică modifică prin ea insăsi situatia politică.
E. Recomandarea și avizul.
Acestea nu sunt izvoare de drept în adevăratul sens al cuvantului întrucât nu au forta de constrangere. Totusi reprezintă instrumente foarte utile de orientare a comportamentelor și legislatiilor. Dacă avizele adresate de Comisie actiunilor sau statelor nu exprimă de fapt decat o opinie, recomandările Comisiei și Consiliului invită să se adopte o regulă sau alta de conduită, apartinand unor tipuri de directive neobligatorii și jucand concret un rol negociabil de sursă indirectă de apropiere a legislatiilor naționale.
3. Particularitătile mecanismului de creare a dreptului derivat – elaborare institutională.
A. Notiunea de funcție legislativă.
Ar putea părea contestabilă transpunerea terminologiei specifică dreptului constitutional intern pentru a utiliza conceptul de funcție legislativă pentru desemnarea activitătii de elaborare și de adoptare a normelor comunitare în timp ce chiar statele membre au indepărtat în cursul negocierilor tratatului de la Maastricht orice referire la “legea” comunitară care figura, cu toate acestea, în proiectele presedintiei luxemburgheze. Totusi, chiar dacă referirea la legislatia comunitară nu figurează în tratate, este indiscutabil că numeroase acte adoptate de institutii au din punct de vedere material un caracter legislativ.
Curtea de Justitie a calificat anumite decizii generale C.E.C.A. drept acte “cvasi legislative”, a definit competența Înaltei Autorităti ca fiind “cvasi legiferantă”, a evocat “sistemul legislativ al tratatului”, și a făcut referintă la “puterea legislativă a Comunitătii” sau la “legislatorul comunitar”. Calitatea de act cu caracter “legislativ” nu este, de altfel, rezervată deciziilor generale CECA sau regulamentelor CEE în măsura în care Curtea a admis că o directivă “constituie în mod normal un mod de legislatie sau de reglementare indirectă”.
De altfel, institutiile nu ezită să facă referire la funcția lor legislativă, fie că este vorba de Parlament, fie că este vorba de Consiliu, ceea ce este mai surprinzator. Există, deci, indiscutabil, o funcție legislativă comunitară, fără ca această constatare să implice existenta unor consecinte directe în ceea ce priveste autorul actului sau natura juridică a acestui act.
B. Procedura legislativă ordinară.
a. Initiativa legislativă.
Puterea initiativei apartine de regulă Comisiei, sub forma unei propuneri formale care conditionează în principiu adoptarea actului de către Consiliu. Cu toate acestea, tratatul recunoaste o posibilitate de initiativă indirectă Consiliului (articolul 152, CE) și Parlamentului European (articolul 138 B, alineatul 2, CE) care pot determina adoptarea unei propuneri de către Comisie.
In cazuri destul de rare, Consiliul este abilitat să statueze în absenta unei propuneri a Comisiei, majoritatea calificată cerută pentru adoptarea actului fiind intărită de cerinta votului favorabil a cel puțin 11 state membre (articolul 148, alineatul 2, CE).
b. Consultarea Parlamentului European.
Propunerile Comisiei sunt adresate Consiliului care transmite pe de o parte COREPER pentru pregătirea deciziei, și pe de altă parte Parlamentului European, pentru aviz. Consultarea Parlamentului nu este cu toate acestea cerută decat în cazurile în care dispozitiile tratatului care constituie baza juridică a actului prevăd aceasta, iar avizul, prin definitie, nu leagă Consiliul.
Puterea Parlamentului European este, astfel, relativ limitată în procedura legislativă clasică. Cu toate acestea, adunarea s-a străduit să lărgească puterile de consultare. în timp ce tratatele originale nu contineau nici o obligatie generală de consultare, ci numai obligatii răspandite sub aparenta unei formalităti procedurale, Parlmentul a obtinut progresiv în domenii în care consultarea nu era obligatorie în virtutea tratatelor, din partea Comisiei, comunicarea prealabilă a propunerilor sale și din partea Consiliului, solicitarea unui aviz al Parlamentului.
Ca urmare a acordurilor interinstitutionale informale, s-a dezvoltat astfel o practică constantă care prezintă toate caracterele unei cutume constitutionale și despre care se poate afirma că a fost consolidată în Codul de Conduită adoptat de către Comisie și Parlamentul European impreună, pe 9 martie 1995.
Asocierea Parlamentului European la procesul legislativ ilustrează astfel principiul colaborării puterilor care domină exercitarea funcției legislative în sanul sisitemului constitutional comunitar.
c. Adoptarea actului.
Propunerea Comisiei, modificată eventual pentru a tine cont de luările de pozitie ale Parlamentului și uneori de avizele Comitetului Economic și Social si/sau ale Comitetului Regiunilor, este examinată de COREPER și adoptată de Consiliu după regulile de vot prevăzute de dispozitia tratatului care constituie baza juridică a actului.
d. Procedurile legislative destinate intăririi rolului Parlamentului European.
Procedura concertării: Cresterea puterilor bugetare ale Parlamentului European presupune faptul că trebuie să fie asociat mai intens la elaborarea actelor legislative susceptibile de a avea incidenta asupra puterilor bugetare. Pentru acest motiv Declaratia Comună din 4 martie 1975 prevede că în ceea ce priveste propunerile avand implicatii financiare notabile și a căror adoptare nu este impusă prin acte preexistente, în caz de opozitie între avizul Parlamentului și pozitia Comisiei sau a Consiliului poate fi deschisă o procedură de concertare în sanul unui comitet paritar compus din membrii ai Consiliului și Parlamentului. Dacă, într-un termen de trei luni, Comitetul a reusit concilierea pozitiilor, Parlamentul elaborează un nou aviz și Consiliul statuează definitiv, conform concluziilor Comitetului de concertare. în caz de esec al concilierii, Consiliul este cel care pastrează ultimul cuvant.
Procedura de cooperare: Această procedură a fost introdusă prin A.U.E. în absenta acordului dintre statele membre pentru a conferi Parlamentului European o veritabilă putere de codecizie, autorii A.U.E. imaginaseră o procedură specifică, de cooperare, care intărea sensibil rolul Parlamentului European în adoptarea anumitor decizii, lăsand totusi ultimul cuvant Consiliului.
Aportul tratatului asupra U.E. și al tratatului de la Amsterdam: în primul rand, tratatul de la Maastricht a reluat dispozitiile articolului 149, paragraf 2, C.E.E., asa cum a fost modificat prin A.U.E. în noul articol 189 C, adică mentine procedura cooperării integrand-o în dispozitiile generale relative la procesul de decizie legislativă. Singura inovatie în ceea ce priveste derularea procedurii este autorizarea Comisiei de a-si modifica propunerea în timpul procedurii.
Dar, aportul tratatului asupra U.E. constă în special intr-o lărgire a ipotezelor de recurgere la procedura cooperării care se aplică pe viitor în domenii noi precum: transporturi, politică economică și monetară, politică socială, coeziunea economică și socială, mediul inconjurător…
Funcționarea practică a procedurii cooperării a fost considerată pozitivă de către institutii, chiar dacă o simplificare și o ameliorare apăreau ca fiind de dorit. Tratatul de la Amsterdam, în scopul rationalizării și simplificării procedurilor de decizie și conform dorintelor exprimate de către Parlamentul European, inlocuieste procedura de cooperare cu procedura codeciziei a articolului 189 B din tratatul C.E.
Procedura cooperării rămane cu toate acestea aplicabilă în domeniul Uniunii Economice și Monetare.
Procedura avizului conform: Introdusă de Actul Unic European în cadrul relatiilor externe ale Comunitătii, a fost largită în aceste domenii, dar mai ales extinsă prin tratatul asupra U.E. la o serie de noi domenii apartinand activitătii legislative comunitare: astfel, Consiliul nu poate adopta un act decat cu avizul conform al Parlamentului European în materie de cetătenie (articolul 8 A), de misiuni ale organelor Uniunii Monetare (articolul 105 §6 și 106-5) de actiune a fondurilor structurale și a fondului de coeziune (articolul 130 D), de stabilire a unei proceduri electorale uniforme (articolul 138-3).
Aceste ipoteze sunt indepărtate de către tratatul de la Amsterdam care substitue avizului conform procedura codeciziei din articolul 251 (ex-articolul 189 B) C.E. Procedura avizului conform nu subzistă, prin urmare, decât în materie constitutională sau de incheiere a acordurilor de asociere.
Procedura codeciziei: Procedura articolului 189 B, introdusă de tratatul asupra Uniunii Europene, este calificată ca procedură a codeciziei, desi nu este numită expres de tratat. Ea se aplică intr-o serie de domenii relativ eterogene, incluzand în acelasi timp sectoare ale competentei clasice precum libera circulatie a muncitorilor, serviciile sau piata comună, în care decizia era luată anterior conform procedurii de cooperare, sau domenii precum cercetarea sau mediul inconjurător în care interventia Parlamentului European era limitată la o simplă consultare, precum și în domenii noi: educatie, cultură, sănătate, consumatori, retele transeuropene.
Chiar dacă campul de aplicare al procedurii articolului 189 B ar putea să pară totusi limitat, trebuie remarcat faptul că articolul 189 B § 8 prevedea cu toate aceste că procedura codeciziei ar putea fi extinsă la noi sectoare ale activitătii comunitare cu ocazia revizuirii prevăzută de “clauza de rendez-vous” a articolului N § 2 din tratatul asupra U.E.
Acest lucru a fost realizat de tratatul de la Amsterdam care a procedat dacă nu la o generalizare totală, cel puțin la o extindere semnificativă a campului de aplicare a procedurii codeciziei.
Pe de o parte, anumite probleme cărora anterior li se aplică procedura cooperării sau a avizului conform, sau mai rar de procedura consultării de drept comun, vor fi pe viitor supuse procedurii codeciziei; pe de altă parte procedura de decizie într-un anumit număr de noi domenii ale competentei comunitare (poltică socială, politică sanitară și veterinară) este reglementată de articolul 251 (fostul articol 189 B), această transformare denotă un progres lent și regulat al procedurilor legislative.
Procedura codeciziei presupune acordul celor doi cotitulari ai puterii legislative, opozitia unuia impiedicand adoptarea actului.
O demonstrează de altfel, faptul că actele respective sunt ale “Parlamentului și Consiliului” sub semnătura presedintelui în exercitiu al Consiliului și a presedintelui Parlamentului. Este, deci, vorba despre un salt calitativ în repartizarea constitutională a funcțiilor în sanul sistemului comunitar, chiar dacă eficacitatea reală a acestei proceduri se loveste în practică de extrema sa complexitate și de anumite disfuncționalităti regretabile.
Este motivul pentru care conferinta interguvernamentală a sugerat un anumit număr de modificări care au fost retinute de tratatul de la Amsterdam. în primul rand, actul va putea fi adoptat de la prima lectură, dacă Parlamentul European nu formulează nici un amendament, sau dacă, în caz de amendamente, Consiliul le acceptă în bloc.
Pe de altă parte, la a doua lectură, Parlamentul va putea respinge direct pozitia comună, fără să fie nevoie de intercalarea unei “intentii de respingere” care implică o convocare a Comitetului de Conciliere. în sfarsit, la a treia lectură în cazul în care Comitetul de Conciliere nu a reusit să ajungă la un text comun, care apărea ca o “sesiune de restante” din punct de vedere politic foarte contestabilă, va fi respinsă.
Dacă aceste modificări pot fi considerate ca un progres de netăgăduit, totusi ele nu apar ca fiind suficiente pentru remedierea opacitătii procedurii.
Sectiunea V: Particularitătile crearii principiilor generale de drept specifice dreptului comunitar
1. Origine și fundament.
A. Origine: Tratatul CECA nu mentionează principiile generale de drept ca sursă de drept comunitar.
Cu toate acestea, Curtea de Justitie a estimat că putea să afirme existenta principiilor generale aplicabile în ordinea juridică comunitară pe baza constatării că aceste principii erau recunoscute în sistemele juridice ale statelor membre.
Astfel, în afacerea Algera, ea a afirmat ca trebuia să se inspire din regulile recunoscute de catre legislatii, doctrina și jurisprudenta statelor membre (12 iulie 1957), pentru a stabili în speta existenta unui principiu în materie de acte unilaterale creatoare de drepturi.
Tratatul CEE a prevazut în articolul 215 recurgerea la principiile generale comune dreptului statelor membre pentru a stabili regulile raspunderii necontractuale a comunitatii, dar Curtea nu a dedus ca recurgerea la aceste principii ar trebui să fie limitata la acest domeniu.
Dimpotriva, ea a constatat existenta unor asemenea principii în domenii foarte variate. în plus, ulterior, ea a stabilit o diferentiere în interiorul acestei categorii calificand unele dintre aceste principii generale ca fiind “drepturi fundamentale”.
Principiile generale aplicabile dreptului comunitar emana, deci, dintr-o constructie jurisprudentiala.
B. Fundament:
Curtea a calificat uneori ca principiu o regula extrasa dintr-o dispozitie a tratatelor sau dintr-o interpretare globala a lor; astfel termenul de principiu este frecvent utilizat în legatura cu nediscriminarea, cu efectul direct, cu aplicarea prioritara, echilibrul institutional.
Nu este vorba despre principii generale de drept în sensul strict al termenului pentru ca principiile susvizate nu au nici o autonomie în raport cu tratatele. Este vorba despre o consecinta a tratatelor interpretate de catre Curte.
Deci, ca izvor de drept, principiile generale de drept își au autoritatea din faptul ca ele sunt comune drepturilor statelor membre și sunt constatate astfel de catre Curte, asa cum este indicat în decizia Hoechst: un principiu general “se impune în ordinea juridica comunitara ca principiu comun drepturilor statelor membre”, (21 septembrie 1989).
Nu este necesar pentru a avea autoritate în dreptul comunitar ca un principiu general să existe în sistemele juridice ale tuturor statelor membre. Curtea nu a procedat, de altfel, niciodata la o examinare exhaustiva a drepturilor naționale și s-a marginit să stabileasca (uneori numai să afirme) ca principiul este continut într-un anumit numar de sisteme juridice naționale.
Dar, divergentele deloc neglijabile între sistemele juridice constituie un obstacol la cosacrarea unui principiu ca principiu general și care se impune în dreptul comunitar (decizia Hoechst).
2. Drepturile fundamentale.
Un anumit numar de principii generale statelor membre au fost calificate în drept comunitar, ca fiind drepturi fundamentale. Ele constituie astăzi partea cea mai importanta a principiilor generale.
Expresia a fost utilizata intr-o decizie Stauder (12 noiembrie 1969), dar jurisprudenta si-a gasit un punct de plecare în decizia Internaționale Handelsgesellschaft (17 decembrie 1970). în aceasta decizie raspunzand temerilor exprimate de catre jurisdictiile germane care indicasera ca ar putea să nu aplice dreptul comunitar în cazul ina care nu ar fi compatibil cu drepturile fundamentale ale peroanelor garantate de Constitutia germana, Curtea de Justitie a afirmat ca “respectarea drepturilor fundamentale face parte integranta din principiile fundamentale de drept a caror respectare este asigurata de Curtea de Justitie”.
Ea a precizat cu aceasta ocazie ca garantarea acestor drepturi trebuia “sa fie asigurata în cadrul structurii și a obiectivelor Comunitatii”. Curtea nu se considera deci ca fiind legata de respectarea prescriptiilor Constitutiilor Naționale. Dar ea “se inspira din tradițiile constitutionale comune statelor membre”.
O etapa suplimentara a fost atinsa prin decizia Nold în care Curtea a indicat ca, pentru a afirma existenta principiilor generale de drept, ea putea să se fundamenteze nu numai pe dreptul intern al statelor membre, ci și pe instrumente internaționale la care statele mambre au cooperat sau aderat (14 mai 1974).
Conventia Europeana a Drepturilor Omului și Libertatilor Fundamentale constituia evident principalul instrument internațional vizat. Printr-o declarație comună (5 aprile 1977), Adunarea, Consiliul și Comisia au subliniat “importanta primordiala pe care o acorda respectarii drepturilor fundamentale, astfel cum rezulta din constitutiile statelor membre, precum și din Conventia Europeana amintita. Jurisprudenta posterioara a Curtii a demonstrat ca aceasta ca aceasta Conventie constituie instrumentul de referinta primordial în materie de drepturi fundamentale (15 mai 1986, Johnston). Curtea nu ezita, de altfel, să se refere la jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului.
Tratatul de la Maastricht confirma ceea rezulta din jurisprudenta Curtii.
Articolul F2 precizeaza: “Uniunea respecta drepturile fundamentale astfel cum sunt garantate de Conventia Europeana a Drepturilor Omului semnata la Roma pe 4 noiembrie 1950, și asa cum rezulta din tradițiile constitutionale comune statelor membre, în calitate de principii generale ale dreptului comunitar”.
Drepturile fundamentale au dobandit, deci, un fundament dublu: tratatul care obliga Uniunea să le respecte și o dubla sursa externa, Conventia Europeana a Drepturilor Omului sau tradițiile constitutionale comune statelor membre.
Intr-o declarație adoptata de conferinta interguvernamentala de la Amsterdam se precizeaza cu referire la articolul F2 al tratatului asupra U.E. ca protocolul numarul 6 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului care a fost semnat și ratificat de o mare majoritate a statelor membre, prevede abolirea pedepsei cu moartea.
In mod manifest, Conferinta nu a putut și nici nu a dorit să spuna ca interzicerea pedepsei cu moartea facea parte din drepturile fundamentale. Curtea de Justitie este competentă să constatate autoritatea acestora în dreptul comunitar. Dar, puterea sa de apreciere va fi diferita dupa cum este vorba despre Conventie sau despre tradițiile constitutionale comune. în sfarsit, în primul caz, ea este obligata prin textul Conventiei să aplice în dreptul comunitar regulile pe care aceasta le contine.
In al doilea caz, este competentă să aprecieze daca un principiu se fundamenteaza pe tradiții constitutionale comune. Puterea sa de apreciere este deci mult mai mare.
Problema aderarii Comunitatii Europene la Conventia Europeana a Drepturilor Omului s-a pus de mult timp.
In ianuarie 1981, Consiliul Europei a afirmat o pozitie favorabila acestei eventualitati care presupunea în orice caz o adaptare a Conventie, dar Curtea de Justitie sesizata cu o cerere de aviz a estimat ca în starea actuala a tratatelor Comunitatea nu era competentă pentru a-i dicta reguli în materia drepturilor omului sau să incheie acorduri internaționale în acest domeniu.
Avand în vedere ca la Nisa, în decembrie 2000, a fost adoptata solemn Charta drepturilor fundamentale ale U.E., rămâne de vazut care vor fi relatiile ce se vor stabili între Consiliul Europei și CJCE în acest domeniu.
3. Continutul principiilor generale.
Tinand cont de termenii jurisprudentei și a fortiori de articolul F2 este cert ca toate principiile continute în Conventia Europeana sunt drepturi fundamentale în sensul dreptului comunitar chiar daca nu au fost încă constatate de catre Curte.
Dar, alte principii generale sunt sau vor fi aplicabile în drept comunitar numai pentru ca sunt comune tradițiilor constitutionale ale statelor (drepturi fundamentale) sau comune sistemelor lor juridice. Lista rămâne deci deschisa. Au fost deja considerate drepturi fundamentale aplicabile în dreptul comunitar:
principiul egalitatii de tratament
respectul proprietatii
liberul exercitiu al activitatilor economice și profesionale
respectul vietii private și familiale, al domiciliului și al corespondentei (26 iunie 1980, Național Panasonic; 5 octombrie 1994, X/Comisia)
libertatea de asociere
respectul dreptului la aparare (13 februarie 1979, Hoffmann-La Roche)
libertatea religioasa
Sectiunea V: Particularitati determinate de jurisprudenta C.J.C.;Funcția normativa a jurisprudentei.
Cu excepția deciziilor care sunt date în recursurile în anulare și care au un efect erga omnes, deciziile C.J.C.E. au numai autoritatea relativa a lucrului judecat.
Funcția normativa a unei asemenea jurisprudente ar trebui să fie limitata precum cea a oricarei jurisprudente. în realitate, situatia este diferita pentru trei motive principale care se sprijina reciproc pentru a conferi aceste jurisprudente o autoritate și o valoare unice.
Primul motiv rezida în pozitia ocupata de Curte în sistemul institutional. Curtea dispune de o autoritate considerabila întrucât nu este temperata de nici o contrapondere institutionala sau funcționala, cum este cazul cu cea mai mare parte a Curtilor supreme naționale, dupa cum ar rezulta din principiul liberal, conform caruia orice putere trebuie să fie controlata.
Curtea vegheaza la respectarea dreptului comunitar și contribuie la realizarea scopurilor Comunitatii prin interpretarea și aplicarea tratatelor.
Un al doilea motiv rezida în economia sistemului de cotrol jurisdictional al carui organ este Curtea și mai ales într-unul din instrumentele funcției sale. Curtea dispune de dreptul de a conferi unica interpretare autentica a dreptului comunitar atunci cand transeaza diferitele categorii de litigii care vizeaza principiul legalitatii. Aceasta este o misiune fundamentala a Curtii întrucât realizarea unei piete comune presupune ca dreptul care o reglementeaza să fie aplicat și deci interpretat în mod uniform.
Pentru a raspunde acestei necesitati Curtea a fost investita cu aceasta misiune al carui monopol îl detine astfel încât numai interpretarile sale sunt obligatorii din punct de vedere juridic (CJCE, 18 iunie 1970, Krohn).
Un al treilea motiv tine de metodele de interpretare aplicate de catre Curte. Daca e aplica metodele clasice de interpretare textuala, preferintele sale se incadreaza de mult timp pentru metodele finaliste sau teleologice de care ea uzeaza sistematic.
Acest demers permit astfel Curtii să controleze aplicarea dreptului comunitar, să îi umple lacunele, să îi extinda consecintele, să promoveze dezvoltarea sa continua.
Atunci cand arbitrajul internațional se abtine, din respect pentru principiul suveranitatii să interpreteze strict angajamentele statelor, Curtea de Justitie estimeaza dimpotriva ca finalitatile integrarii tratatelor comunitare autorizeaza interpretari care vin să se opuna suveranitatii statelor.
In timp ce arbitrajul internațional se limiteaza la folosirea regulii efectului util pentru a prevala doua interpretari ale unei norme, ceea ce i-ar da mai degraba o anume semnificatie, decat cea golita de sens, Curtea de Justitie nu se limiteaza să ingradeasca interpretarile unei dispozitii carear determina-o să piarda orice efect util.
Daca arbitrajul internațional se multumeste cu o cercetare inductiva a gandirii autorilor tratatului, Curtea nu ezita în ceea ce o priveste, să aplice rationamente deductive, deducand din notiunea de comunitate consecinte care sunt inevitabile și dreptul incontestabil comunitar.
Una dintre cele mai importante realizari ale Curtii de Justitie a constat în consacrarea specificitatii ordinii juridice comunitare. Rolul jurisprudentei în definirea ordinii juridice și implicit rolul ei în fundamentarea efectelor specifice ale acesteia în raporturile cu ordinea juridica naționala este esential, aceasta pentru ca suntem în prezenta unei organizatii de integrare prin drept.
Dreptul a constituit asadar unul din motoarele progresului constructiei comunitare pe calea realizarii unei uniuni tot mai stranse între statele membre.
Capitolul III
Aplicabilitatea imediata a dreptului comunitar
Sectiunea I: Specificitatea ordinii juridice comunitare
1. Fundament
Specificitatea dreptului comunitar ca ordine juridica și în raporturile sale cu ordinea juridica a statelor membre a fost exprimat de Curtea de Justitie în doua decizii care pot fi considerate ca fiind fundamentale pentru intreaga jurisprudenta.
Ele au fost date în cadrul tratatului C.E.E.
Decizia Van Gend en Loos: în aceasta decizie data pe 5 februarie 1963 Curtea a afirmat ca “Obiectivul tratatului C.E.E. care este instituirea unei piete comune a carei funcționare îi priveste în mod direct pe justitiabilii Comunitatii, implica fapul ca acest tratat constituie mai mult decat un acord care nu ar crea decat obligatii mutuale între statele contractante”.
Ea a adaugat “Comunitatea constituie o noua ordine juridica de drept internațional în profitul careia statele au limitat, chiar daca în domenii restranse, drepturile lor suverane și ale carei subiecte sunt nu numei statele membre ci și resortisantii lor.
Decizia Costa: în aceasta decizie data pe 15 iulie 1964 Curtea a mers mai departe în rationamentul sau juridic decat în decizia Van Gend.
Mai intai ea a abandonat calificarea ordinii juridice “de drept internațional” pentru a utiliza formula “ordine juridica proprie” adaugand ca dreptul nascut din tratat are o “natura specifica originala”.
Apoi reluand termenii deciziei Van Gend dupa care dreptul comunitar se adreseaza atat resortisantilor statelor membre cât și acestora din urma, ea a concluzionat, pentru a rezuma sistemul relatiilor stabilit între dreptul comunitar și dreptul statelor membre, ca ordinea juridica a Comunitatilor este “integrata sistemului juridic a statelor membre de la intrarea în vigoare a tratatului și se impune jurisdictiilor lor”
Acesti termeni au fost reluati în texte mai recente precum avizul relativ la compatibilitatea acordului asupra Spatiului Economic European cu tratatul C.E.E.:”Tratatul C.E.E. cu toate ca este incheiat sub forma unui acord internațional, nu constituie mai puțin decat Carta constitutionala a unei comunitati de drept”.
Dupa o jurisprudenta constanta a Curtii de justitie,. Tratatele comunitare au instaurat o noua ordine juridica în profitul careia statele au limitat, în domenii din ce în ce mai extinse, drepturile lor suverane și ale carei subiecte sunt nu numai statele membre ci și resortisantii lor (avizul 1/1991 din 14 decembrie 1991).
2. Metoda de interpretare a C.J.C.E.
Pentru a afirma existanta acestor principii fundamentale, Curtea s-a bazat pe conceptia de ansamblu a sistemului comunitar.
Astfel, în decizia Costa ea a indicat ca “instituind o comunitate de durata nelimitata dotata cu institutii proprii, cu personalitate, capacitate juridica, capacitate de reprezentare internațional și în special cu puteri reale provenite dintr-o limitare de competenta sau dîntr-un transfer de atributii ale statelor catre comunitate, acestea au limitat, cu toate ca în domenii restranse, drepturile lor suverane și au creat astfel un corp de drept aplicabil resortisantilor lor și lor insisi”.
Ea nu a invocat deci o dispozitie speciala a tratatelor decat cu titlul confirmativ – articolul 189 care indica faptul ca regulamentele sunt direct aplicabile.
Ea nu a considerat util să adauge și o referire la articolul 187 care prevede ca decziile Curtii au forta executorie pe teritoriul statelor membre și la articolul 192 care atribuie aceasta forta deciziilor Consiliului sau Comisiei care presupun “in sarcina unor persoane altele decat statele, obligatie pecuniara”, cu toate ca aceste dispozitii converg în sensul integrarii.
3. Notiunea de ordine juridica proprie.
Cu toate ca este fundamentata pe tratate internaționale, ordinea juridica comunitara prezinta caracteristici fundamental diferite fata de ordinea juridica internaționala. Dreptul scris fara a margini importanta principiilor generale ocupa locul esential.
Cu toate acestea sursele de drept sunt ierarhizate și cu excepția tratatelor constitutive sunt fundamentate pe o elaborare institutional și nu consensuala.
Dreptul comunitar se aplica din principiul persoanelor fizice. în sfarsit, reglementarea diferendelor nu depinde cu nimic de consimtamantul interesatilor.
Fara a exclude referirea la principiile de drept inernațional, Curtea a indicat în mod net ca acestea nu erau aplicabile, eventual în ordinea juridica comunitara decat daca nu erau incompatibile cu principiile acesteia din urma.
Astfel, sistemul comunitar care este fundamentat pe o institutionalizare a reglementarii diferendelor exclude aplicarea masurilor de retorsiune sau a represaliilor precum și a oricarei masuri echivalente (“Tratatul nu se margineste să creeze obligatii reciproce fata de diferitele subiecte carora li se aplica ci stabileste o ordine juridica noua care presupune interdictia pentru statele membre de a-si face justitie singure”, 13 noiembrie 1964 Luxemburg și Belgia, 90-91/63).
Notiunea de autonomie a dreptului comunitar are în special drept consecinta ca priincipiile pe care sistemul este fundamentat – în special pe plan institutional – nu trebuie să fie incalcate prîntr-un tratat incheiat de Comunitate.
Astfel, în avizul sau relativ la prima versiune a acordului instituind Spatiul Economic European între Comunitate și țările A.E.L.S. Curtea dupa ce a amintit diferentele fundamentale existente între sistemul comunitar și sistemul S.E.E. – a considerat ca sistemul jurisdictional al acordului (fundamentat pe stabilirea unei curti) era de natura a aduce atingere autonomiei de interpretare a C.J.C.E. și în acelasi timp era susceptibil de a determina Curtea S.E.E. a se amesteca în problema repartizarii competentelor între comunitate și statele membre (avizul 1/91 a fost urmat de un al doilea 1/92 care a concluzionat asupra compatibilitatii acordului S.E.E. cu ordinea juridica comunitara).
4. Notiunea de integrare.
Aceasta nu poate fi inteleasa decat prin studierea consecintelor pe care le determina. Se poate indica cu titlul general ca acelasi tip de relatii exista în cadrul unui sistem federal: dreptul federal formeaza un sistem autonom precum sistemele de drept ale fiecarui stat federat. Dar primul sistem este integrat celorlalte.
Jurisdictiile statelor membre au adoptat pozitii care au fost uneori contrare integrarii. Jurisprudenta tribunalului constitutional german a cunoscut asupra acestui punct o evolutie remarcabila. în ordonanta sa din 29 mai 1974, acesta a insistat asupra separarii dintre ordinea juridica comunitara și ordinea juridica germana considerand mai ales ca “dreptul comunitar nu face parte nici din ordinea juridica naționala nici din jus gentium și constituie o ordine juridica proprie creata dintr-o sursa de drept autonoma”.
In schimb în decizia sa din 22 octombrie 1986 tribunalul a considerat ca “tratatele constitutive ale comunitatilor europene precum și dreptul comunitar derivat adoptat pe baza tratatelor sunt parte integranta a ordinii juridice a R.F.G.” și ca C.J.C.E. are calitatea de judecator legal în sensul articolului 101/1 alineatul 2 al legii fundamentale. Aceste considerente sunt total în acord cu notiunea de integrare. Nu se regaseste pentru moment un echivalent în deciziile jurisdictiilor celorlalte state membre.
Sectiunea II: Principiul aplicarii imediate
1. Delimitari conceptuale
Statele sunt fata de sursele de drept internațional intr-o situatie de autonomie din punct de vedere al efectelor în dreptul intern și asupra resortisantilor lor.
Ele pot utiliza un sistem dualist care stabileste o separare radicala între ordinea juridica internaționala și ordinea juridica interna avand ca principiu ca o sursa de drept internațional nu poate fi prin ea însăși o sursa de drept intern. De aceea pentru a avea efecte în dreptul intern o sursa de drept internațional trebuie să fie supusa unei proceduri particulare de introducere sau de transformare.
Statele pot opta de asemenea pentru monism și să admita efectul juridic direct în drept intern al unei surse de drept internațional. Chiar și în acest caz ele conserva o deplina autonomie pentru a defini conditiile pe care trebuie să le indeplineasca o sursa de drept internațional pentru a avea un efect direct în dreptul intern. Aceasta funcție este desigur de competenta tribunalelor.
Aceasta autonomie dispare total cand este vorba despre dreptul comunitar. Statele membre sunt tinute să aplice consecintele pe care Curtea le desprinde din principiul integrarii.
Rezulta pe de o parte o aplicabilitate imediata a dreptului comunitar și pe de alta parte un principiu al invocabilitatii dreptului comunitar de catre resortisantii statelor membre.
2. Raportul dintre dreptul comunitar și dreptul intern al statelor membre
Dreptul comunitar este integrat dreptului statelor membre. Acestea nu au deci posibilitatea de a alege între dualism și monism. Acesta din urma se impune.
Din 1968 Curtea a afirmat principiul dupa care “dispozitiile comunitare intra în ordinea juridica interna fara a fi necesar recursurl la o masura naționala” (3 aprilie 1968 Firma Molkerei, 28/67).
Aceasta respingere a dualismului se aplica dreptului derivat. în schimb statele dualiste pot aplica tratatelor constitutive și actelor asimilate metodele lor tradiționale de introducere în dreptul intern, dar utilizarea unor procedee dualiste în momentul ratificarii tratatelor constitutive sau a unui acord de adeziune nu trebuie să aiba repercusiuni asupra posibilitatilor pe care le detin apoi particularii de a invoca dispozitiile tratatelor.
3. Condamnarea dualismului italian
Curtea a condamnat tehnicile dualista utilizate de Italia fata de regulamentele comunitare, fata de sistemul “ordinului de executare în dreptul intern” avand ca efect transformarea sursei de drept internaționala în sursa interna (7 ianuarie 1973, Comisia/Italia, 39/72, și 10 octombrie 1973, Variola, 34/73)
In decizia Costa sus vizata, Curtea a indepartat în mod categoric excepția de “neprimire absoluta” invocata de guvernul italian care, conform logicii dualiste pretindea ca judecatorul italian nu putea aplica decat dreptul intern și deci nu putea să aplice articolul 177 din tratatul C.E.E.
Curtea constitutionala italiana a admis aplicabilitatea imediata a dreptului comunitar prin decizia Frontini (18 decembrie 1973) ale carei considerente sunt foarte clare: “este conform cu logica sistemului comunitar ca regulamentele C.E.E. nu trebuie ca sursa imediata de drepturi și obligatii să faca obiectul unor masuri statale care să recopieze dispozitiile comunitare susceptibile de a modifica sau de a conditiona în orice mod intrarea în vigoare și cu atat mai puțin de a substitui, de a deroga sau de a abroga chiar și partial actele comunitare”.
4. Solutii în alte state dualiste
Principiul integrarii poate fi obiectul unei aplicari de catre tribunale (Germania). El poate de asemenea să fie de competenta legislatorului, exemplul cel mai evident al utilizarii unui procedeu dualist pentru a asigura aplicarea principiului integrarii în momentul ratificarii tratatelor constitutive este constituit de “European Communities Act” votat de parlamentul britanic în acelasi timp cu autorizarea ratificarii tratatului de adeziune.
Articolul 2/1 al acestei legi stipuleaza: “toate drepturile, puterile, responsabilitatile, obligatiile și restrictiile create uneori de tratate sau instituite în baza tratatelor precum și recursul și procedurile prevazute de tratate sau instituite de ele trebuie să fie aplicate sau utilizate în Marea Britanie conform tratatelor fara a fi necesar nici un alt text. Ele vor fi recunoscute legal și puse în aplicare, autorizate în consecinta”.
Actul constituie pentru toate autoritatile britanice și în special pentru tribunale un ordin de executare permanenta al ansamblului dreptului comunitar.
In masura în care se aplica și dreptului derivat se poate considera ca deroga principiului de integrare automata a dreptului comunitar. Cu toate acestea trebuie admis ca tinand cont de faptul ca tribunalele britanice nu aplica decat legea și nu pot aplica dreptul internațional (cu excepția dreptului cutumiar) în sine, aceasta dispozitie era singura de natura a evita dificultatile pe care comunitatea le-a cunoscut cu Italia. Practica demonstreaza de asemenea ca, gratie lui, tribunalele britanice aplica principiile integrarii și aplicarii prioritare.
Irlanda a adoptat de asemenea în momentul aderarii, pe baza constitutiei revizuite în acest scop, un European Communities Act mai puțin detaliat dar cu efect analog actului britanic.
5. Aplicarea principiului aplicarii imediate în Franta
In Franta, stat monist, nu a existat nici o dificultate de acest fel. Cosiliul de stat a admis ca “regulamentul comunitar, în virtutea articolului 189, se integreaza, din momentul publicarii sale, în dreptul statelor membre” (22 decembrie 1978, Syndicat des Hautes Graves de Bordeaux) Cosiliul constitutional a fost de asemenea foarte clar în cele doua decizii din 30 decembrie 1977 admitand ca forta obligatorie a regulamentului comunitar nu este subordonata unei inetrventii a autoritatilor statelor membre.
Atunci cand exista posibilitatea de a lua masuri naționale de aplicare a unui regulament comunitar, aceste masuri sunt de competenta executivului întrucât ele sunt asimilate unor masuri de executare a legilor. Interventia legislatorului este cu toate acestea ceruta daca aceste masurio trebuie să instituie sancțiuni penale.
Sectiunea III: Aplicabilitatea imediata a diferitelor izvoare de drept comunitar
1. Tratatele comunitare
Principiul aplicarii immediate nu permite judecatorilor dintr-o țară dualista să considere un tratat comunitar ca fiind aplicabil precum dreptul intern sub pretextul ca admiterea sa conform procedurilor de admitere a tratatelor internaționale a facut din acesta unul de drept național.
De asemenea nu poate fi eludata aplicarea unui tratat comunitar fatificat cu regularitate sub pretextul ca nu au fost indeplinite procedurile de admitere a tratatelor internaționale prevazute de constitutie.
Tratatele institutive au fost ratificate în mod regulat și introduse de fiecare dintre statele fondatoare în propria ordine juridica interna conform prevederilor naționale referitoare la tratatele obisnuite.
In 1972, odata cu extinderea Comunitatilor la alte trei state dualiste, caracterul aplicabil al dreptului comunitar(care între timp fusese în mod expres degajat de catre CJCE) a fost luat în consideratie în mod corespunzator. Practica constitutionala a Marii Britanii, de exemplu, care prevede introducerea formala a tratatului internațional prin intreaga procedura parlamentara și transformarea sa în reglementare interna, a fost eliminata de buna voie: articolul 2.1 din European Communities Act din 17 octombrie 1972 care introduce ansamblul actelor de aderare în ordinea interna britanica, impiedica în mod expres transformarea în norma interna.
2. Dreptul derivat și dreptul rezultat din relatiile externe ale Comunitatilor
Dreptul derivat
Prin aplicarea dispozitiilor articolului 191, C.E., intrarea în vigoare a regulamentului depinde numai de publicarea sa în Monitorul Oficial al U.E. Regulamentele intră în vigoare la data pe care o fixează sau în lipsa acesteia după 20 de zile de la publicare.
Admiterea lor în ordinea juridica interna este nu numai superflua dar și interzisa.
Articolul 191, asa cum a fost modificat de tratatul de la Maastricht impune publicarea pentru toate directivele adoptate conform procedurii articolului 189 B și pentru directivele Consiliului și Comisiei adresate tuturor statelor membre. Conditiile intrării în vigoare sunt, deci, aceleasi ca și cele ale regulamentelor. Celelalte directive sunt notificate destinatarilor lor.
Intrarea în vigoare a directivei marchează inceputul unui termen de punere în aplicare de durată variabilă în funcție de directive. La expirarea acestui termen, dreptul statelor destinatare trebuie să fie conform cu dispozitiile directivei. Dacă nu, statele sunt în situatie de carentă. Directiva va putea fi, cu anumite conditii, invocată în fata tribunalelor naționale.
Directiva este prin excelentă, deci, mijlocul de armonizare a dispozitiilor legislative, reglementare și administrative ale statelor.
Directivele precum și deciziile se integreaza în ordinea juridica a statelor membre prin simplul efect al publicarii lor la nivel comunitar.
B. Acordurile incheiate de comunităti cu statele terțe sau cu organizatiile internaționale
Conform Conventiei de la Viena acestea sunt obligatorii pentru Comunităti din punct de vedere al dreptului internațional, dar din punct de vedere al dreptului comunitar mai au un caracter și anume se integrează în ordinea juridică, comunitară, și devin izvoare de drept.
Tratatele nu contin nici o dispozitie privind publicarea de acorduri externe. în practică, acestea sunt supuse regimului actului comunitar al concluzionării.
Atunci cand autorizarea de a incheia un acord este dată pe calea regulamentului, publicarea acordului, anexată acestuia, intervine întotdeauna, inaintea concluziei.
Atunci cand ea intervine pe calea deciziei, această concluzie poate fi pronuntată inainte de a hotari Consiliul publicarea.
Acordul nu se poate opune justitiabililor atâta timp cât nu a fost publicat. El nu devine parte integrantă a ordinii juridice comunitare decat la data intrării în vigoare.
CAPITOLUL IV
Efectul direct al dreptului comunitar
Sectiunea I: Invocabilitatea dreptului comunitar de catre resortisanti.
Subiectele dreptului comunitar sunt, asa cum a definit Curtea în deciziile Van Gend și Costa, statele membre și proprii lor resortisanti. De aici rezulta ca acestia trebuie să aiba posibilitatea de a invoca dispozitiile dreptului comunitar în fata autoritatilor naționale mai ales în fata tribunalelor în toate scopurile care le par utile, și în special pentru a-si valorifica drepturile și pentru a anula sau de a declara inaplicabile acte naționale neconforme dreptului comunitar.
Pe baza unei interpretari globale a sistemului comunitar, Curtea a construit teoria efectului direct care constituie și astăzi cadrul principal al invocabilitatii dreptului comunitar.Dar invocabilitatea dreptului comunitar depaseste cadrul teoriei efectului direct. în special invocabilitatea în cadrul “interpretarii conforme” ocupa un loc din ce în ce mai important.
Teoria efectului direct determina conditiile în care un particular poate invoca o dispozitie a dreptului comunitar în scopul de a valorifica un drept prevazut de aceasta și de a indeparta prin intermediul judecatorului național orice dispozitie legislativa a statului membru în cauza considerata necompatibila cu dreptul comunitar.
Fundamentat pe o constructie pretoriana remarcabila, teoria efectului direct constituie partea cea mai complexa a dreptului comunitar. Conditiile efectului direct depind de tipul de sursa invocata. Pentru anumite surse efectul direct este automat și general, pentru altele este supus unor conditii sau este conditionat și restrans.
Sectiunea II: Efect direct neconditionat și nerestrans
Pentru sursele de drept comunitar care apartin acestei categorii, efectul direct este automat. în particular, poate invoca orice dispozitie a dreptului comunitar, atat impotriva puterii publice (litigiu de tip vertical) cât și în cadrul unui litigiu cu un alt particular (litigiu de tip orizontal).
Regulamentele
Regulamentul comunitar este de plin drept invocabil în toate dispozitiile sale și în toate tipurile de litigii. El este o sursa de drepturi și de obligatii pentru particulari. Curtea de Justitie s-a fundamentat pentru a ajunge la acest rezultat pe natura însăși a regulamentului care în virtutea articolului 189 este direct aplicabil (14 decembrie 1971 Politi, 17 mai 1972 Leonesio).
Jurisprudenta franceza a furnizat numeroase exemple de conferire de drepturi unor particulari pe baza dispozitiilor regulamentelor comunitare (de exemplu în jurisprudenta Consiliului de Stat – 25 iulie 1980 Caugant).
Deciziile adresate particularilor
Deciziile care au ca destinatari pe particulari (de exemplu în domneniul concurentei) sunt prin ipoteza sursa de drepturi și obligatii pentru acestia. Efectul lor direct este la fel de intins precum cel al regulamentelor.
Principiile generale
Acestea, daca sunt aplicabile în dreptul comunitar, pot fi invocate de catre particulari fara a fi necesara indeplinirea unor conditii și în toate tipurile de litigii.
Curtea de Justitie a precizat cu toate acestea ca invocarea unui principiu general nu trebuie să permita efectuarea unui control de compatibilitate a unei reglementari naționale care nu se situeaza în cadrul dreptului comunitar (11 iulie 1985 Cinetheque, 30 septembrie 1987 Demirel).
Nu este vorba de enuntare unei conditii ci doar de a aminti ca dreptul comunitar nu poate exercita o influenta asupra ordinii juridice a statelor membre decat în domeniile în care comunitatea este competenta.
SectiuneaIII: Efect direct conditionat și nerestrans.
In aceasta ipoteza sursele de drept comunitar pot fi invocate în cadrul oricarui tip de litigiu. Dar dispozitiile lor nu sunt invocabile decat daca raspund anumitor conditii. Aceasta parte a teoriei efectului direct este cea mai veche întrucât priveste în primul rand tratatele constitutive.
Tratatele constitutive
Curtea de Justitie în decizia Van Gend en Loos a exprimat principiul conform caruia dispozitiile tratatelor constitutive nu erau în mod automat de efect direct.
Jurisprudenta care a urmat a largit progresiv campul de aplicare al efectului direct astfel încât astăzi principiul este reprezentat de efectul direct al dispozitiilor tratatelor, iar excepția este constituita de absenta acestui efect.
Cand dispozitiile tratatelor constitutive au efect direct, pot fi invocate atat în litigii verticale cât și orizontale.
Dupa ce a indicat ca ”dispozitiile care vizeaza expres intreprinderile sunt prin natura lor susceptibile de a produce efecte directe între particulari” (30 ianuarie 1974 B.R.T.), Curtea a considerat în decizia Walrave (12 decembrie 1974) în ceea ce priveste aplicare articolelor 7, 48 și 59 ca interdictia discriminarilor în funcție de naționalitate “ se impune nu numai actiunii autoritatilor publice ci se intinde de asemenea fata de reglemantarile de alta natura ce vizeaza reglementarea în mod colectiv a muncii salariate și a prestarii de servicii”.
Curtea a precizat cu aceasta ocazie ca regula nediscriminarii, pentru faptul ca este imperativa se impune pentru aprecierea tuturor raporturilor juridice, în masura în care aceste raporturi, în virtutea fie a locului unde se stabilesc, fie a locului unde își produc efectele, pot fi localizate pe teritoriul Comunitatii”.
Aceasta decizie a fost confirmata și largita prin decizia Defrenne (8 aprilie 1976) care a considerat ca “articolul 119, avand un caracter imperativ, interdictia discriminarilor între muncitorii de sex masculin și feminin se impune nu numai actiunea autoritatilor publice ci se intinde și pentrui toate conventiile care vizeaza reglementarea colectiva a muncii salariate, cât și contractele între particulari”.
Acordurile internaționale
Fata de acordurile internaționale la care comunitatea este parte, jurisprudenta Curtii de Justitie este identice cu jurisprudenta care se regaseste în statele moniste întrucât ea admite ca particularii pot invoca dispozitiile acordurilor internaționale cu conditia să se poata deduce din dispozitia invocata ca nu se limiteaza la crearea unor obligatii internaționale și ca este susceptibila de a conferi drepturi persoanelor fizice.
Principiul este deja continut – prin rationament a contrario – în deciziile care au negat caracterul invocabil dispozitiilor G.A.T.T. (12 decembrie 1972, Internațional Fruit, Schluter). Invocabilitatea a fost expres admisa pentru dispozitiile acordului de asociere în deciziile Bresciani (5 februarie 1976), Pabst (29 aprilie 1982).
In toate aceste cazuri Curtea a relevat caracterul precis și neconditional al obligatiilor impuse prin acord, aratand ca “nici natura, nici economia acordului nu ar putea să constituie un obstacol pentru ca un operator economic să invoce o stipulatie a acestuia”.
Aceasta jurisprudenta a fost sintetizata prin formula utilizata în decizia Demirel (30 septembrie 1987): “o dispozitie a unui acord incheiat de comunitate cu țări terțe trebuie să fie considerata ca fiind de aplicatie directa atunci cand avand în vedere termenii sai precum și obiectul și natura acordului, ea contine o obligatie clara și precisa, care nu este subordonata în executarea sa sau în efectele sale interventiei unui act ulterior”.
Prin extinderea acestui rationament Curtea a admis un efect direct în aceleasi conditii pentru deciziile consiliului de asociere C.E.E. – Turcia (20 septembrie 1990). Pentru a recunoaste un efect direct dispozitiilor acordurilor incheiate de comunitate, Curtea nu ia în considerare tipul de act pe care consiliul l-a utilizat pentru a incheia acordul (cand decizie, cand regulament). Ea se fundamenteaza deci, implicit pe monism.
Teoria efectului direct a acordurilor internaționale incheiate de counitate se aplica atunci cand acordul este invocat în fata unui tribunal a unui stat membru și în scopul de a indeparta o dispozitie a dreptului statului respectiv.
Aceasta nu trebuie confundata cu faptul ca acordurile internaționale pot fi invocate de asemenea impotriva unei dispozitii a dreptului comunitar.
Sectiunea IV: Efect direct conditionat și restrans
Dispozitiile care apartin acestei categorii au un efect direct supus unor conditii. Dar în plus, efectul direct nu se aplica litigiilor orizontale.
Directivele trebuiesc incadrate în totalitate în aceasta categorie, ceea ce explica importanta. Cronologic, Curtea a inceput să recunoasca efectul direct al deciziilor adresate statelor membre (6 octombrie 1970, Franz Grad) prîntr-un rationament pe care l-a aplicat apoi directivelor. Apoi jurisprudenta sa a fost în intregime consacrata directivelor datorită importantei marite a acestui tip de acte.
1.Premise
Dispozitiile directivelor sunt invocabile – odata expirat termenul de punere în aplicare – în caz de absenta a punerii în aplicare sau în caz de aplicare necorespunzatoare de catre un stat membru.
A) Fundamentele efectului direct.
Decizia Van Duyn (4 decembrie 1974) constituie prima decizie în care curtea a stabilit cu titlu de principiu ca directivele sunt susceptibile de a fi invocate de particulari în fata tribunalelor naționale în doua decizii anterioare, Franz Grad sus vizata și Spa SACE (17 decembrie 1970) efecte directe au fost deja recunoscute dispozitiilor directivelor dar în legatura cu efectul direct al altor surse de drept comunitar.
In aceasta decize Curtea s-a fundamentat pe faptul ca directivele au un efect “coercitiv” asupra statelor și ca efectul util al articolului 189 ar fi slabit daca nu s-ar acorda posibilitatea tribunalelor naționale de a examina argumentele pe care un particular le poate extrage dintr-o directiva.
Prin urmare, Curtea a utilizat argumentul fundamentat pe sancționarea carentei statului indicand ca acesta din urma nu poate “opune particularilor neindeplinirea obligatiilor pe care directiva le prevede (5 aprilie 1979, Ratti, 13 martie 1991, Cotter și McDermott).
Este utilizat deseori în legatura cu cel de-al doilea fundament, termenul de “estoppel” pentru a indica faptul ca statul este “impiedicat” de a se prevala de propria sa carenta. Notiunea de “estoppel” nu este adaptata; în plus o examinare aprofundata a jurisprudentei demonstreaza ca CJCE nu-i acorda o importanta atat de mare pe cât se pretinde uneori.
B. Obiectul efectului direct.
Efectul direct permite unui particular compensarea inconvenientelor care provin din urmatoarele situatii
cea în care dreptul național nu este conform cu prescriptiile directivei invocate. El cere în acest caz judecatorului național să indeparteze dispozitia care nu este conforma astfel încât aceasta să nu poata avea incidenta în solutionarea litigiului (situatie calificate uneori ca invocabilitate “de excludere”).
Cea în care în absenta masurilor naționale de aplicare a directivei, particularul este lipsit de un drept care ar fi trebuit în mod normal sa-i fie conferit prin aceste masuri. El cere în aceasta situatie judecatorului național să îi atribuie aceste drepturi pe baza directivei însăși (ceea ce este calificat uneori drept invocabilitate de substituire).
Aceste doua ipoteze au fost sintetizate intr-o formula utilizata în decizia U.Becker și recopiata apoi: dispozitiile directivei pot fi invocate “impotriva oricarei dispozitii naționale neconforme sau atâta timp cât sunt de natura a defini drepturile pe care particularii sunt în masura de a le valorifica fata de stat”, 19 ianuarie 1982.
Astfel, este evidentiat faptul că efectul direct al directivelor este destinat să faca fata situatiilor “anormale” și că nu poate în nici un caz să dispenseze statele membre de a lua masurile de punere în aplicare.
Este dimpotriva sigur ca, în ciuda faptului că particularii pot gasi în teoria efectului direct remedii pentru neaplicarea sau executarea necorespunzatoare a unei directive, acestea constituie totusi carente în comportamentl statului.
Astfel, în decizia Comisia/Belgia, Curtea a respins argumentul dupa care gratie efectului direct, particularii s-ar gasi intr-o situatie identica chiar daca statul a luat sau nui masurile de punere în aplicare (6 mai 1980).
C. Intinderea efectului direct.
Caracterul de efect direct al dispozitiilor invocate este o conditie absoluta pentru ca judecatorul național să-și poata exercita puterile amintite. Dar nu exista restrictii în ceea ce priveste intinderea sa, atat din punct de vedere al persoanelor susceptibile de a face să fie aplicate aceste dispozitii, cât și din punct de vedere al dispozitiilor naționale susceptibile de a fi puse în discutie
Invocabilitatea nu e limitata la particularii care se gasesc în campul de aplicare personal al directivei (11 iulie 1991 Verholen). Particularul poate pune în discutie în fata judecatorului național ansamblul dreptului statului atâta timp cât nu este conform cu directiva și nu numai masurile de punere în aplicare a directivei invocate.
Dispozitiile naționale puse în discutie pot consta atat în acte cu caracter normativ cât și în acte individuale (28 octombrie 1975, Rutili). Efectul direct se intinde și asupra obligatiilor cu caracter procedural. Astfel, judecatorului național îi incumba refuzarea aplicarii unei reguli naționale cu caracter tehnic care, conform directivei, ar fi trebuit să fie nodificata Comisiei, dar nu a fost (30 aprilie 1996, CIA).
D. Aplicarea de catre jurisdictiile naționale.
Jurisprudenta Consiliului de Stat. Anumite jurisdictii naționale au parut reticente în anumite cazuri în a admite pe deplin efectul direct al directivelor cu amploarea pe care i-a dat-o Curtea. Dar este vorba de decizii care nu au stabilit o veritabila jurisprudenta (conform deciziilor Curtii de Casatie italiana din 21 iulie 1981 și 7 octombrie 1981).
Pana în prezent numai Consiliul de Stat francez a adoptat și a mentinut asupra unui aspect o pozitie de principiu neconforma cu jurisprudenta comunitara. Aceasta pozitie rezulta dintr-o decizie din 22 decembrie 1978 în care interpretand articolul 189 al tratatului C.E.E., el a considerat ca în ciuda faptului ca autoritatile naționale sunt tinute de a adapta legislatia și reglementarea statelor membre conform directivelor care le sunt destinate, directivele nu pot fi invocate de catre resortisanti în sprijinul unui recurs indreptat impotriva unui act administrativ individual (Cohn-Bendit).
Consiliul de Stat anuleaza dispozitiile legislative franceze neconforme cu directivele comunitare și aceasta chiar daca este vorba de masuri de punere în aplicare a directivei (28 septembrie 1984, Confederation Naționale des Societes de Protection des Animaux de France) sau de acte independente (7 decembrie 1984, Federation Francaise des Societes de Protection de la Nature, 25 mai 1990, Federation Departementale des Chasseurs de L’Isere).
Restrictia continuta în decizia Cohn Bendit a fost confirmata în mai multe ocazii (30 aprilie 1982, Roland; 13 decembrie 1985, Zakine; 19 aprilie 1989, Liotta). Ea nu este încă abandonata în prezent (16 februarie 1994, Association Federale Regionale pour la Protection de la Nature), dar efectul sau practic este astăzi foarte slab datorită principiilor pe care consiliul de stat le-a afirmat incepand cu 1989:
nulitatea unui act individual pe motiv ca actul normativ pe care se fundamenta nu este conform unei directive comunitare. Consiliul de Stat anuleaza acte administrative individuale cu conditia ca reclamantul să stabileasca daca acest act se fundamenteaza pe o dispozitie legala incompatibila cu o directiva comunitara (8 iulie 1991, Palazi). Nu este necesar să fie vorba de actul care a pus în aplicare directiva. Or, ca orice act individual care se fundamenteaza pe un act normativ, se poate presupune ca reclamantul care considera ca actul individual care îl priveste este incompatibil cu o directiva va ajunge să stabileasca faptul ca actul pe care se sprijina este de asemenea incompatibil și din aceasta cauza nul. Utilizarea acestei forme, a excepției de inegalitate s-a facut incepand cu decizia Nicolo atunci cand actul individual se fundamenteaza pe o lege neconforma unei directive (28 februarie 1992, S.A. Rothmans Internațional France și Philip Morris France).
Printr-o decizie recenta a adunarii data în materie fiscala, Consiliul de Stat a indepartat aplicarea legii franceze și prin aceasta a cenzurat actul individual luat în aplicarea sa pentru incompatibilitate cu o directiva comunitara întrucât aceasta lege nu prevazuze o exonerare pe care însă directiva o prevazuse.
Reprezentantul guvernului a indicat ca intr-o asemenea ipoteza putea fi aplicata mai degraba invocabilitatea “de substitutie a directivei” decat invocabilitatea de excludere, dar ca nu exista nici un motiv de a nu aplica jurisprudenta dupa care aplicarea oricarei dispozitii legislative neconforme unei directive trebuie să fie indepartata (30 octombrie 1996, SA Cabinet Revert și Badelon).
Actele legislative sunt de asemenea lovite de nulitate cand au fost elaborate cu nerespectarea unei obligatii de procedura impusa de o directiva (11 martie 1994, Uniunea Transportatorilor de Calatori în Comun, Bouches du Rhone).
obligatia pentru puterile publice franceze de a rezolva o cerere tinzand la abrogarea sau la anularea unui act legislativ, incompatibil cu o directiva. în decizia societatea Alitalia data în domeniul sensibil al dreptului fiscal Consiliul de Stat a anulat acte legislative neconforme dispozitiilor directivelor comunitare, precizand ca orice persoana interesata are dreptul de a cere în orice moment ministrului competent să anuleze sau să modifice un act reglementar neconform unei directive și să atace eventuala decizie de refuz în fata judacatrului administrativ pentru ca acesta să îl anuleze întrucât autoritatile publice franceze sunt supuse obligatiei de a adapta în permanenta dreptul francez pentru ca acesta să ramana conform cu dispozitiile directivelor comunitare.
Consecinta logica a principiului afirmat în decizia Alitalia este ca judecatorul administrativ trebuie să ridice din oficiu excepția incompatibilitatii unui act reglementar cu o directiva comunitara daca reclamantul omite să o faca, însă aceasta nu este și pozitia Consiliului de Stat care considera ca nu e vorba de excepție de ordine publica (11 ianuarie 1991, Societatea Morgane).
C.J.C.E. a precizat ca “dreptul recunoscut justitiabilului de a invoca sub anumite conditii, în fata judecatorului național, o directiva a carei termen de transpunere a expirat nu exclude facultatea pentru judecatorul național e a lua în considerare aceasta directiva chiar daca justitiabilul nu a invocat-o” (11 iulie 1981, Verholen).
Jurisprudenta Curtii a fost completata cu doua decizii din 14 decembrie 1995. Într-una din ele, Curtea a estimat ca dreptul comunitar se opune aplicarii unei reguli de procedura naționala care interzice judecatorului național să aprecieze din oficiu compatibilitatea unui act de drept intern cu dreptul comunitar atunci cand aceasta nu a fost invocata într-un anumit termen (Peterbroeck).
In cealalta decizie, Curtea a confirmat ca dreptul comunitar nu impune jurisdictiilor naționale să ridice din oficiu o excepție bazata pe violarea dispozitiilor comunitare atunci cand examinarea acestei excepții ar determina depasirea limitelor litigiului stfel cum a fost determinat de catre parti (Van Schijndel).
Trebuie constatat, de asemenea, ca procedura indicata în decizia Alitalia, nu este aplicabila cand actul normativ incompatibil este o lege.
Daca se adauga acestui fapt responsabilitatea autoritatilor publice franceze pentru prejudiciul cauzat de un act neconform unei directive, se poate considera ca principiul compatibilitatii dreptului național cu directivele comunitare este astăzi bine aplicat în dreptul francez. Ar fi preferabil ca în ciuda tuturor acestor considerente Consiliul de Stat să accepte să-și alinieze jurisprudenta dupa cea a Curtii și să abandoneze restrictia continuta în decizia Cohn Bendit.
2. Conditii
A.Prezentare.
Dispozitiile directivelor nu au efect direct decat cu conditia de a fi neconditionale și suficient deprecise. în decizia Van Duyn Curtea a indicat ca directiva este “un act normativ care nu are efect direct de plin drept în ansamblul sau” și ca trebuie examinat în fiecare caz, daca natura, economia și termenii dispozitiei în cauza sunt susceptibile de a produce efecte directe în relatiile dintre stqatele membre și particulari. în deciziile care au urmat, ea a considerat ca susceptibile de efect direct dispozitiile “neconditionale” și “suficient de precise” sau “suficient de precise și neconditionale” (1 iulie 1993, Van Cant).
Aplicarea aceluiasi criteriu a fost facuta unei decizii adresata statelor membre: 12 decembrie 1990 Kaefer și Procacci. Nu este usor de determinat apriorii ca o dispozitie a directivei corespunde acestor doua criterii. De aceea tribunalele naționale sesizeaza frecvent Curtea cu intrebari prejudiciare de interpretare asupra efectului direct al unor dispozitii.
Rezulta din jurisprudenta ca faptul ca o directiva lasa statelor facultatea de a alege în punerea în aplicare a directivei nu este suficient pentru a stabili ca dispozitia în caz este conditionala și pentru aceasta ca nu are efect direct.
Curtea a indicat ca “posibilitatea pentru un stat de a alege dintr-o multiplicitate de mijloace posibile în scopul atingerii rezultatului indicat de o directiva nu exclude posibilitatea pentru particulari de a valorifica în fata jurisdictiilor naționale drepturile al caror continut poate fi determinat cu o precizie suficienta numei pe baza dispozitiilor directive” (19 noiembrie 1991, Frankovitch, 2 august 1993, Marshall).
In sfarsit, pentru ca dispozitia în cauza să apara ca fiind conditionala, trebuie ca statul să dispuna de o larga marja da apreciere în punerea în aplicare a directivei.
Deci, cazurile în care dispozitiile directivelor sunt considerate de Curte ca neavand efect direct apar ca fiind excepționale.
Decizia Frankovitch constituie de asemenea un exemplu interesant de aplicare a criteriilor amintite. Pentru mai multe dispozitii ale directivei în cauza, Curtea a admins efectul direct în ciuda posibilitatilor de alegere acordate statelor membre. în schimb, unul dintre articole a fost considerat ca nefiind de efect direct pe motivul ca statul dispunea de o mare marja de apreciere în punerea sa în aplicare.
De aici rezulta ca ansamblul dispozitiilor directivei 80/987 care definesc drepturile muncitorilor trebuie să fie interpretate în aceste sens încât interesatii să nu poata să-și valorifice drepturile impotriva statului în fata jurisdictiilor naționale în lipsa masurilor de aplicare luate în termen.
Se intampla, de asemenea, ca, pentru a inlatura efectul direct, Curtea să se fundamenteze pe un alt criteriu.
Astfel, intr-o decizie recenta, ea a constatat ca dispozitia în cauza – era vorba despre obligatia statelor de a comunica Comisiei proiectele de reglementare – priveste relatiile dintre statele membre și Comisie (13 iulie 1989, Commune de Cisinello), acest criteriu a fost utilizat de asemenea în legatura cu efectul direct al unei dispozitii dintr-o decizie a Consiliului în decizia Bulk Oil (18 februarie 1986).
Daca în aceeasi directiva anumite dispozitii sunt suficient de neconditionate și precise pentru a fi susceptibile de efect direct, în timp ce altele nu sunt, problema este de a sti daca aceste dispozitii pot fi separate. Daca nu pot fi separate, ansamblul regimului organizat de directiva nu este susceptibil de efect direct (aplicare în decizia Frankovitch).
B. Restrictia aplicarii principiului
Directiva nu creaza prin ea însăși obligatii fata de particulari. Rezulta în acelasi timp ca nu poate fi invocata în cadrul litigiilor dintre particulari (efect orizontal) și ca statul nu poate invoca o directiva impotriva unui particular (efect vertical inversat). Restrictia efectului direct decurge în formulele generale utilizate de Curte (“drepturi de valorificat impotriva statului”). Ea se fundamenteaza pe faptul ca efectul direct constituie o sancțiune a carentei statului.
Ea a fost expres confirmata prin decizia Marshall: ”o directiva nu poate prin ea însăși să creeze obligatii în sarcina unui particular și o dispozitie a unei directive nu poate deci să fie invocata impotriva unei asemenea persoane” – 26 februarie 1986.
Decizia Marshall a fost confirmata prin doua alte decizii în care Curtea a indicat ca o directiva nu poate avea ca efect prin ea însăși și independent de o lege interna a unui stat membru elaborata pentru aplicarea sa, de a determina sau de a agrava raspunderea penala a celor ce actioneaza în violarea dispozitiilor sale (11 iunie 1987, Pretore de Salo) și în termeni mai largi “ca o autoritate naționala nu poate să se prevaleze în sarcina unui particular de o directiva a carei transpunere în dreptul național nu a avut încă loc (8 octombrie 1987, Kolpinghuis Nijmeguen).
O decizie recenta demonstreaza ca C.J.C.E. vegheaza în special chiar în mod indirect, ca o directiva să nu poata crea obligatii în sarcina particularilor. Ea a indicat ca obligatia pentru judecatorul național de a se referi la continutul directivei atunci cand interpreteaza regulile pertinente ale dreptului sau național (interpretare conforma) își gaseste limitele atunci cand o asemenea interpretare conduce la opunerea fata de un particular a unei obligatii prevazute de o directiva netranspusa sau atunci cand conduce la determinarea sau la agravarea, pe baza directivei și absenta unei legi luata pentru punerea sa în aplicare, a raspunderii penale a celor care violeaza dispozitiile sale (22 septembrie 1996, Arcaro).
C. Extinderea efectului vertical.
Dorind largirea la maximum a posibilitatilor de actiune a particularilor, Curtea a dat o mare extindere notiunii de stat. Ea a admis astfel ca directiva putea fi invocata impotriva statului în calitate de putere publica dar și în calitate de angajator (Marshall). Ea a admis de asemenea ca directiva poate fi invocata impotriva “organismelor sau entitatilor supuse autoritatii sau controlului statului sau care dispun de puteri exorbitante în raport cu cele care rezulta din regulile aplicabile în relatiile dintre particulari (12 iulie 1990, Foster).
Pentru acelasi motiv, ea a admis ca atunci cand e vorba despre reclamant notiunea de “particular” trebuie să fie inteleasa într-un sens larg. Este vorba despre orice subiect de drept, altul decat statul. Astfel, o comună poate invoca o directiva impotriva unui stat (15 mai 1990, Commune de Carpaneto).
D. Critica excluderii efectului orizontal.
Restrictia invocabilitatii directivelor nu e întotdeauna usor de aplicat. Prin urmare, extinderea data notiunii de stat impotriva caruia directiva poate fi invocata imprima mai putina coerenta justificarii sale.
Daca aceasta restrictie se explica prin faptul ca se cauta a sancționa numai carenta statului care nu a aplicat sau a aplicat necorespunzator obiectivele, este clar ca aceasta critica nu poate fi adresata organismelor sau entitatilor plasate sub controlul statelor dar care nu participa la lucrarile legislative ale acestuia.
Trebuie tinut cont de asemenea de multiplicarea directivelor care sunt susceptibile de a avea efecte asupra relatiilor juridice dintre particulari (directivele asupra regimului de raspundere, de exemplu). Excluderea efectului orizontal creeaza în aceste cazuri brese în principiul aplicarii prioritare întrucât judecatorul național nu va putea inlatura aplicarea dreptului național incompatibil.
De altfel, pentru acest motiv, jurisdictiile interne au aplicat uneori o directiva într-un litigiu orizontal (conform unei decizii a Curtii de Casatie franceze – 11 decembrie 1987 Bureau Central Francaise/Fonds de Garantie Automobile).
De asemenea, tot pentru acest motiv, Curtea recomanda judecatorului național de a face apel la interpretarea conforma (deciziile Marleasing, 13 noiembrie 1990, Dekker, 8 noiembrie 1990).
In sfarsit, prevazand ca directivele adresate tuturor statelor membre trebuie să fie publicate și apropiindu-le din acest punct de vedere regimului regulamentului, tratatul de la Maastricht a facut să dispara unul din argumentele exprimate conform caruia un act a carui publicare nu e obligatorie nu poate impune obligatii particularilor.
Pentru aceste diferite motive, o mare parte a doctrinei, precum și trei avocati generali s-au declarat favorabili invocabilitatii orizontale a directivelor.
Dar, prin decizia Faccini – Dori, Curtea a confirmat excluderea efectului orizontal pe motivul ca aceasta ar determina a recunoaste Comunitatii puterea de a edicta obligatii în sarcina particularilor, cu efect imediat, în timp ce ea nu detine aceasta competenta decat în domeniile atribuite pentru adoptarea regulamentelor.
Curtea a confirmat din nou prin decizia data pe 7 martie 1976 El Corte Ingles, precizand ca în speta, articolul 129 al tratatului C.E. relativ la protectia consumatorilor nu era de natura a modifica principiul în acest domeniu particular.
Sectiunea V: Invocabilitatea în afara teoriei efectului direct
Invocabilitatea în cadrul teoriei interpretarii conforme
Pentru a cere unei autoritati publice naționale să interpreteze dreprul național conform cu dreptul comunitar, reclamantul nu este supus nici unei conditii. în alti termeni, în limitele acestei teorii, dreptul comunitar este întotdeauna invocabil. Aceasta se explica prin faptul ca în asemenea cazuri nu se aplica dreptul comunitar în sine, ci dreptul național.
Principiul interpretarii conforme se aplica chiar inainte de expirarea termenului de punere în aplicare a directivei, cand statul a luat inainte de expirarea termenului masurile de punere în aplicare.
In plus, prin intermediul interpretarii conforme, directiva se aplica litigiilor orizontale sau verticale inversate.
Cu toate acestea sesizata cu acest ultim aspect al problemei în afacerea Kolpinghuis, Curtea a adus un raspuns prudent și destul de puțin clar, indicand ca “obligatia pentru judecatorul național de a se referi la continutul directivei atunci cand interpreteaza regulile dreptului sau național își gaseste limitele în principiile generale care fac parte din dreptul comunitar și în special cele ale securitatii juridice și ale retroactivitatii”.
Curtea de Justitie ar fi putut include acest aspect al invocabilitatii în teoria efectului direct edictand ca principiu ca în acest caz se aplica conditiile invocabilitatii care determina recursul la teoria efectului direct.
Dimpotriva, ea a considerat ca invocarea dreptului comunitar în scopul interpretarii dreptului național constituia o teorie autonoma. Afirmarea autonomiei invocarii pentru interpretare în raport cu teoria efectului direct a fost realizata în decizia Mazzalai (20 mai 1976).
In aceasta decizie inlaturand expres argumentarea statului italian dupa care inainte de a da o interpretare a dispozitiei în cauza, ea trebuia să determine, dupa criteriile efectului direct, daca dispozitia în cauza era invocabila, Curtea a considerat ca ea trebuia totusi să lamureasca intrebarile judecatorului național puse în acest scop.
Recurgerea la interpretarea conforma este deosebit de utila cand dreptul național trebuie să se confrunte cu directive pentru care efectul direct este conditionat și restrans. Aceasta diminueaza în practica locul teoriei efectului direct.
Invocarea în cadrul teoriei raspunderii pentru punerea în aplicare incorecta a unei directive.
Conform deciziei data în afacerea Frankovitch și Bonifaci, cerea de reparare adresata statului pentru punerea în aplicare incorecta a unei directive presupune doua conditii proprii directivei invocate. Trebuie ca “rezultatul prescris de directiva să cuprinda atribuirea de drepturi în profitul particularilor” și ca “continutul acestor drepturi să poata fi identificat pe baza dispozitiilor directivei”.
Tinand cont de caracterul recent al acestei jurisprudente, sensul sau și intinderea sa trebuie să fie încă precizate.
Conform termenilor deciziei Frankovitch apare cu toate acestea ca ne aflam în prezenta unei invocabilitati conditionate. Aceste conditii nu se confunda cu cele care fac ca o directiva să aiba efect direct. Ele sunt în aparenta mai largi, întrucât directiva în cauza în afacerea Frankovitch fusese considerata ca efect direct.
Utilitatea impunerii unor asemenea conditii judecatorului național care utilizand principiile fundamentale comune ale dreptului raspunderii și mai ales pe cel de-al treilea (prejudiciul, act ilicit, o legatura de cauzalitate directa între ele) trebuie în mod normal să acorde o reparare numei în cazurile în care se stabileste ca punerea în aplicare corecta a directivei ar fi evitat prejudiciul.
CAPITOLUL V
Principiul aplicarii prioritare.
Conform dreptului internațional, tratatele trebuie să fie aplicate de statele care sunt parti la ele. Orice act sau comportament care are ca efect incalcarea unei obligatii conventionale constituie deci un act ilicit.
Dar dreptul internațional nu obliga statele să asigure în cadrul ordinii interne, aplicarea prioritara a regulilor internaționale asupra surselor izvoarelor lor de drept. Se regaseste aici principiul autonomiei.
Anumite state prevad în constitutia lor preminenta regulilor internaționale (sau cel puțin a anumitor reguli) asupra regulilor interne (cu excepția Constitutiei). Dar altele nu contin astfel de prevederi. în statele dualiste, sursele de drept internațional neavand valoare juridica prin ele insele în dreptul intern, locul lor în ierarhia interna nu depinde decat de cel al actului care le introduce.
In ordinea juridica comunitara, în schimb, toate subiectele de drept sunt tinute de un principiu al aplicarii prioritare al dreptului comunitar asupra dreptului statelor membre. Acest principiu are ca fundament sistemul comunitar insusi.
Pentru a da acestui principiu cea mai mare efectivitate posibila, Curtea a definit ea însăși și a impus puterilor publice naționale și în special tribunalelor, consecintele care rezulta din aplicarea principiului.
Progresiv, jurisdictiile naționale au acceptat toate consecintele principiului aplicarii prioritare, cu excepția problemei incompatibilitatii eventuale între dreptul comunitar și Constitutie.
Sectiunea I: Principiul.
Fundament
Tratatele constitutive nu contin spre deosebire de o constitutie federala o clauza generala de superioritate a dreptului comunitar asupra dreptului intern. Principiul aplicarii prioritate a fost deci afirmat de Curte care s-a fundamentat pe o interpretare globala a sistemului comunitar.
Articolul 86 C.E.C.A., articolul 5 C.E. și articolul 192 C.E.E.A. impun statelor membre să procedeze în asa fel ca obligatiile care decurg din tratate să fie asigurate.
Formulele utilizate nu fac să apara specificitatea dreptului comunitar, dar Curtea de Justitie, de cativa ani, s-a referit frecvent la articolul 5 C.E.E. pe baza caruia ea a construit principiul obligatiei de cooperare a statelor membre și a instituțiilor lor (inclusiv tribunalele) cu Comunitatea
Articolul 5 C.E.E. nu poate fi aplicat în mod autonom cand situatia considerata este reglementata de o dispozitie specifica a tratatului; în schimb, articolul 5 constituie prin el insusi o baza suficienta pentru a impune de exemplu unui stat membru de a comunica informatii instituțiilor comunitare (3 martie 1994, Eurico Italia Srl.)
Principiul aplicarii prioritare a fost afirmat în decizia Van Gend în masura în care Curtea a indicat ca efectul direct trebuia să permita judecatorului național să nu compromita regula comunitara prin aplicarea unei dispozitii naționale posterioare.
Dar se regaseste mai ales în decizia Costa, în care a fost condamnata foarte clar aplicarea sistemului dualist italian dreptului comunitar (in doua decizii din 24 februarie și 7 martie 1964, Curtea constitutionala italiana afirmase: “Un tratat nu are decat efectul care rezulta din legea de ratificare”).
Curtea a legat strans principiul aplicarii prioritare de principiul integrarii, facand din primul un corolar al celui de-al doilea. Aceasta integrare în dreptul fiecarei țări membre a dispozitiilor care provin dintr-o sursa comunitara și mai general din termenii și spiritul tratatului, au drept corolar imposibilitatea pentru state de a face să prevaleze impotriva unei ordini juridice acceptata de ele pe o baza de reciprocitate, o masura unilaterala ulterioara care nu i s-ar putea astfel opune.
Curtea s-a fundamentat pe “natura specifica originala” a dreptului nascut din tratate, precum și pe transferul de drepturi și obligatii din ordinea juridica interna în profitul ordinii juridice comunitare și pe “limitarea definitiva” a drepturilor suverane ale statelor.
Fundamentandu-se implicit pe un rationament asupra efectului util, C.J.C.E. a evidentiat consecintele inadmisibile care ar decurge dintr-o neaplicare a principiului aplicarii prioritare: “forta executorie a dreptului comunitar nu trebuie să varieze de la un stat la altul în favoarea legislatiilor interne ulterioare, fara a pune în pericol realizarea scopurilor tratatului vizate la articolul 5-2 nici să provoace o discriminare interzisa prin articolul 7; obligatiile contractate în tratatul instituind Comunitatea nu ar fi neconditionate, ci numai eventuale daca ar putea fi puse în discutie prin acte legislative ulterioare”.
Curtea a intarit aceasta argumentare generala prin referirea la anumite articole ale tratatului, relevand ca statele nu au dreptul de a actiona unilateral decat în virtutea unei dispozitii exprese (articolele 15, 93.3, 223-225) ca cererile de derogare de la dispozitiile tratatului sunt supuse unei proceduri de autorizare (articolele 8.4, 17.4, 25, 26, 73, 93.2) și ca articolul 189 prevede ca regulamentele sunt obligatorii și direct aplicabile.
Intindere.
Principiul aplicarii prioritare este valabil pentru ansmablul izvoarelor de drept comunitar. Dreptul derivat este pus în aceasta privinta pe acelasi plan cu tratatele constitutive.
Astfel, pentru regulamente: “efectul regulamentelor se opune aplicarii oricarei masuri legislative, chiar posterioara, incompatibila cu dispozitiile lor” (14 decebrie 1971, Politi).
In acelasi mod, orice act de aplicare interna a unui act comunitar trebuie să fie strict compatibil cu acesta din urma (7 februarie 1984, Jongeneel Kaas).
Autoritatile naționale sunt obligate să respecte principiile generale din momentul în care se gasesc în campul de aplicare al dreptului comunitar (30 septembrie 1987, Demirel).
El se aplica indiferent de categoria de izvoare de drept intern. De aici rezulta în special ca un stat nu poate să invoce o dispozitie a Constitutiei sale pentru a impiedica aplicarea unei dispozitii a dreptului comunitar în vigoare (2 iunie 1965, San Michele; 17 decembrie 1970, Internaționale Handelsgesellschaft).
Principiul aplicarii prioritare se aplica și dispozitiilor de origine privata precum contractele (8 aprilie 1976, Defrene; 7 februarie 1991, Nimz).
Afirmatia Curtii conform careia un stat nu poate să invoce constitutia sa pentru a impiedica aplicarea dreptului comunitar nu priveste procedurile de verificare a compatibilitatii pe care statele le aplica tratatelor de revizuire și actelor care desi nu constituie tratate sunt supuse aprobarii lor dupa procedura lor constitutionala.
O asemenea procedura care a fost utilizata în special în legatura cu tratatul de la Maastricht nu este în contradictie cu sistemul comunitar. Nu este vorba de dreptul comunitar aflat în vigoare întrucât ea depinde de ratificarea sau de aprobarea statelor membre.
Sectiunea II: Excepția angajamentelor internaționale ale statelor membre anterioare tratatelor constitutive.
Din respectarea obligatiilor asumate fata de treți, tratatele constitutive admit mentinerea validitatii angajamentelor internaționale anterioare care leaga statele membre și statele nemembre.
In tratatul C.E., aceasta rezulta din articolul 234, alineatul 1: ”Drepturile și obligatiile rezultate din conventile incheiate anterior intrarii în vigoare a prezentului tratat între unul sau mai multe state membre pe de o parte și unul sau mai multe state trețe, pe de alta parte, nu sunt afectate de dispozitiile prezentului tratat” (tratatul C.E.E.A. este mai restrictiv decat tratatul C.E. pentru ca impune statelor membre să notifice Comisiei în cele 30 de zile care urmeaza intrarii în vigoare a tratatului constitutiv, angajamentele internaționale anterioare pe care le mentine, articolul 105).
Curtea face aplicarea principiului (27 februarie 1962, Comisia/Italia). Pentru statele care nu sunt membre originare, ea considera ca principiul se aplica angajamentelor contractate inaintea aderarii (14 octombrie 1980, Burgoa), dar în orice caz daca membrii sunt tinuti să respecte drepturile treților, ei nu pot invoca existenta angajamentelor anterioare numei în scopul de a se elibera de obligatiile lor comunitare.
In plus, alineatul 2 al aceluiasi articol prevede în sarcina statelor membre o obligatie de comportament pentru ca acestea trebuie să recurga “la toate mijloacele potrivite pentru eliminarea incompatibilitatilor constatate”, să recurga eventual la o asistenta mutuala pentru a atinge acest scop și daca este necesar să adopte o atitudine comună.
Sectiunea III: Consecinte: Respectarea principiului aplicarii prioritare
Institutiile comunitare nu pot pune în aplicare principiul aplicarii prioritare, nici una dintre ele nu este competenta pentru anularea sau declararea ca inaplicabila a unei dispozitii a dreptului național neconforma cu dreptul comunitar.
In schimb, autoritatile naționale – și în primul rand jurisdictiile – dispun de mijloace de actiune mai importante. Curtea a exprimat deci obligatia pentru autoritatile naționale de a pune în aplicare principiul aplicarii prioritare. Reamintind principiul conform careia aceasta punere în aplicare trebuie să fie facuta conform dreptului național, Curtea a fost determinata să dicteze tribunalelor naționale reguli de conduita din ce în ce mai precise, limitand prin aceasta autonomia drepturilor naționale inclusiv în ceea ce priveste regulile de procedura.
Daca un stat adopta sau lasa să subziste o regula interna contrara unei reguli comunitare savarseste o incalcare a principiului aplicarii prioritare (4 aprilie 1974, Comisie/Franta).
O actiune în acest sens poate fi intreprinsa, dar rămâne cu toate acestea relativ ineficace intr-o asemenea situatie întrucât ea nu face să dispara actul incompatibil și nu îl face chiar inaplicabil. Ea doar pune în sarcina statelor în caz de constatare a neindeplinirii obligatiilor decurgand din tratatele constitutive, obligatia de a lua masurile necesare pentru a face să inceteze acest fapt (14 decembrie 1982, Waterkein).
1. Neaplicarea dreptului național incompatibil.
Deciziile Van Gend en Loos și Costa au pus în evidenta legatura existenta între principiul aplicarii prioritare și rolul judecatorului național. Dar decizia fundamentala în materie este cea data în afacerea Simmenthal (9 martie 1978).
Aceasta decizie a definit misiunea judecatorului național cand se confrunta cu problema contrarietatii între un act național și o dispozitie comunitara, indicand ca “orice judecator național sesizat în cadrul competentei sale, are obligatia de a aplica integral dreptul comunitar și de a proteja drepturile pe care acesta le confera particularilor, lasand neaplicata orice dispozitie eventual contrara legii naționale”.
Aceasta formula semnifica faptul ca judecatorul național trebuie să lase neaplicata orice dispozitie a dreptului național, fie ca este vorba de un act normativ sau un act individual. în plus, aceasta decizie a demonstrat cu claritate ca pentru a atinge acest rezultat, judecatorul național este abilitat daca este necesar să nu aplice regulile naționale care limiteaza eventual competenta sa.
Dupa regulile italiene ale momentului, asa cum au fost definte de Curtea Constitutionala, orice tribunal avea obligatia de a trimite acesteia orice problema de incompatibilitate între o lege italiana și dreptul comunitar anterior.
Or, C.J.C.E. a afirmat ca ar fi incompatibila cu exigentele inerente naturii dreptului comunitar orice dispozitie a unei ordini juridice naționale sau orice practica legislativa, administrativa sau judiciara care ar avea ca efect diminuarea eficacitatii dreptului comunitar prin faptul de a refuza judecatorului competent pentru aplicarea acestui drept puterea de a face tot ceea ce este necesar pentru a indeparta dispozitiile legislative naționale care constituie eventual un obstacol în fata eficacitatii normelor comunitare.
Anumite afaceri demonstreaza intinderea practica a principiului aplicarii prioritare. De exemplu, în domeniul dreptului fiscal, evocarea de catre reclamanti a dispozitiilor celei de-a șasea directive relativa la armonizarea dispozitiilor privind T.V.A. permite deseori reclamantului să obțină castig de cauza impotriva administratiei fiscale a statului sau.
In aceasta materie, deci, dreptul comunitar, reprezentat de directivele pertinente, constituie un drept fiscal superior celor ale statelor membre.
A. Legatura între principiul aplicarii prioritare și principiul efectului direct.
Aplicarea principiului depinde de efectul direct al dreptului comunitar. Numai fata de dispozitiile cu efect direct, particularii au posibilitatea de a cere judecatorului național să sancționeze incompatibilitatea indepartand dispozitia naționala incompatibila.
Atunci cand principiul efectului direct presupune restrictii, punerea în aplicare a principiului aplicarii prioritare poate fi mai puțin completa și se limiteaza la actiunea în neindeplinirea de catre stat a obligatiilor asumate, la interpretarea conforma si, daca conditiile sunt indeplinite, la angajarea responsabilitatii statului.
Acesta este un argument care poate fi utilizat impotriva pozitiei Curtii conform careia directivele nu sunt invocabile în litigiile orizontale.
B. Extinderea misiunii la autoritatile administrative.
Toate organele administratiei inclusiv autoritatile descentralizate sunt tinute de a aplica dispozitiile avand efect direct ale directivelor comunitare și de a indeparta eventual dispozitiile dreptului național incompatibile. Acest principiu enuntat pentru directive poate fi transpus pentru ansamblul dreptului comunitar (22 iunie 1989, Fratelli Costanzo)
C. Aplicarea sancțiunilor
O sancțiune și în special o sancțiune penala – pronuntata în virtutea unei dispozitii naționale contrara dreptului comunitar este privata de baza legala (16 februarie 1978, Schonenberg). Tribunalul trebuie deci să pronunte punerea în libertate. Daca o condamnare a fost deja aplicata, ea trebuie să fie anulata de catre judecatorul de apel sau de casatie.
D. Consecinte asupra puterilor judecatorului național de a ordona masuri provizorii.
Regula principala este urmatoarea: judecatorul național trebuie să suspende aplicarea unei masuri naționale, inclusiv a unei legi, cand exista un dubiu serios asupra compatibilitatii acestei dispozitii cu dreptul comunitar pana ce aceasta problema a incompatibilitatii este rezolvata.
Daca dreptul național nu furnizeaza baza juridica necesara exercitarii unei esemenea puteri, judecatorul național trebuie să se bazeze pe dreptul comunitar insusi (19 iunie 1990, Factortame).
Suspendarea unei masuri prezumata a fi incompatibila cu dreptul comunitar se aplica de asemenea în materie de sancțiuni. Curtea de Casatie franceza a demonstrat-o inainte de decizia Factortame: daca validitatea unei actiuni penale depinde de o actiune desfasurata în fata Curtii, tribunalul trebuie să suspende statuarea (decizia Rossi di Montalera) în mod analog este de neprimit recursul incasare formulat impotriva unei sentinte prin care un tribunal a decis suspendarea statuarii în asteptarea unei decizii a Curtii.
Curtea a raspuns intrebarilor judecatorilor naționali care doreau să stie în ce masura puteau să suspende o dispozitie naționala luata pentru aplicarea unei dispozitii a dreptului derivat comunitar, fara violarea principiului aplicarii prioritare, atunci cand validitatea acesteia din urma era contestata.
Curtea a admis ca acestia puteau să o faca, dar numai cand un anumit numar de conditii erau reunite: trebuie să existe un dubiu serios asupra validitatii actului comunitar (judecatorul național avand atunci obligatia de a sesiza Curtea printr-o intrebare prejudiciala de apreciere a validitatii). Trebuie să existe urgenta și ca reclamantul să fie amenintat de un prejudiciu grav și ireparabil, trebuie ca judecatorul național să aiba în vedere interesul comunitatii și să tina cont de toate deciziile care au putut fi luate eventual de Curte sau de Tribunalul de prima instanta (21 februarie 1991, Zuckerfabrik).
Pe fundamentul aceluiasi rationament, Curtea a indicat ca judecatorul național poate să ordone masuri provizorii pentru reglementarea unor situatii juridice sau a unor raporturi de drept prevazute de un act național de aplicare a dreptului comunitar derivat cand validitatea acestuia din urma este contestata și aceasta, în aceleasi conditii precum cele care îi sunt impuse atunci cand i se cere numai să ordone suspendarea executarii unui act național (9 noiembrie 1995, Atlanta Fruchthandels).
Aceasta jurisprudenta a fost completata prin decizia T.Port Gmbh (26 noiembrie 1996) care a indicat ca judecatorul național nu era competent pentru a prescrie masuri provizorii în ipoteza în care în cauza nu este validitatea unui act comunitar, ci carenta unei institutii comunitare.
2. Interpretarea conforma a dreptului național.
Orice autoritate naționala competenta trebuie, în caz de dubiu asupra sensului unei dispozitii naționale, să o interpreteze în lumina dreptului comunitar. Principiul a fost afirmat în termeni generali în decizia Murphy (4 februarie 1988). A fost reamintit în mod foarte net în legatura cu directivele din afacerea Von Colson și Kamann care a precizat mai ales ca obligatia de interpretare conforma se aplica atat dispozitiilor naționale de punere în aplicare, cât și celorlalte dispozitii (10 aprilie 1984).
Principiul interpretarii conforme a luat un mare loc în practica. El nu are limita decat atunci cand incompatibilitatea între dreptul comunitar și dreptul național este evidenta și nu poate fi rezolvata printr-o interpretare.
Principiul interpretarii conforme este în mod special util atunci cand este vorba de masuri naționale care pot fi puse în legatura cu o directiva comunitara. Se constata deseori ca dreptul național nu este în mod clar contrar directivei, ci comporta o lacuna în raport cu aceasta. Interpretarea conforma permite judecatorului național de a umple lacuna transpunand anumite dispozitii ale directivei în masura naționala (Bentjes 20 septembrie 1988).
In acelasi fel, daca nu exista nici o masura de punere în aplicare specifica unei directive, ansamblul dreptului național trebuie să fie interpretat în lumina acesteia. Aceasta poate permite uneori să se ajunga la acelasi rezultat pentru un particular ca și cand directiva ar fi fost corect pusa în aplicare (16 decembrie 1993, T.Wagner Miret).
Decizia data de catre consiliul de stat în afacerea Cercle Militaire Mixte de la Caserne Mortier (22 decembrie 1989) furnizeaza un exemplu foarte clar al aplicarii în materie fiscala a principiului interpretarii conforma. în speta, o decizie individuala a fost anulata pentru motivul ca se fundamenta pe o interpretare a unui articol al Codului General al Impozitelor neconforma cu cea de-a șasea directiva comunitara relativa la T.V.A.
3. Suspendarea sau repararea consecintelor unui act național contrar dreptului comunitar.
A. Rambursarea sumelor percepute în aplicarea unui text recunoscut ca nefiind conform dreptului comunitar
Autoritatile naționale trebuie să stearga consecintele financiare eventuale ale oricarui act național despre care s-a stabilit ca era contrar dreptului comunitar. Deci ele au obligatia de a rambursa toate sumele care au fost percepute în aplicarea unui text recunoscut a fi neconform dreptului comunitar.
Curtea a inceput prin a trimite la regulile naționale pentru a determina modalitatile de actiune în acest caz. Dar ea a decis să precizeze ca regulile comunitare se impuneau judecatorului național și îl limitau în posibilitatea de a aplica regulile naționale tradiționale.
In decizia Rewe și Comet, Curtea a indicat ca în absenta reglementarii comunitare în materie, regulile naționale determina modalitatile procedurale de rambursare (16 decembrie 1976).
Dar ea a indicat de asemenea ca aceste modalitati nu pot fi mai puțin favorabile decat cele care se aplica unor recursuri similare de natura interna și ca ele nu pot face în practica imposibil exercitiul drepturilor pe care judecatorii naționali au obligatia de a le salvgarda. Intr-o decizie San Giorgio (9 noiembrie 1983), Curtea a indicat ca judecatorul național nu putea face rambursarea excesiv de dificila în ceea ce priveste probele.
In decizia Deville (29 iunie 1988), ea a indicat ca legislatorul nu putea să adopte reguli procedurale reducand posibilitatile de a actiona în recuperarea taxelor percepute nejustificat (conform de asemenea deciziei Besin și Salson – 9 noiembrie 1989).
Principiul repararii pagubei este în special ilustrat prin afacerea ramburasarii “supervignett”-ei care fusese instituit în Franta asupra vehiculelor de mai mult de 16 cv și care fusese considerata de Curtea de Justitie ca o masura discriminatorie fata de vehiculele importate. în virtutea rezistentei administratiei fiscale franceze de a admite toate consecintele principiului repararii, aceasta afacere a provocat elaborarea mai multor decizii ale Curtii de Justitie și ale Curtii de Casatie franceza.
B.Responsabilitatea puterii publice.
Curtea a indicat intr-o prima etapa ca statul trebuie să repare consecintele prejudiciale rezultand din nerespectarea dreptului comunitar. Pentru organizarea conditiilor de angajare a responsabilitatii, ea a trimis la “dispozitiile naționale relative la responsabilitatea statului” (22 ianuarie 1976, Russo/Aima).
In decizia Frankovitch și Bonifaci, Curtea a fost mult mai clara indicand ca “deplina eficacitate a normelor comunitare ar fi pusa în discutie și protejarea drepturilor pe care ele le recunosc ar fi slabita, daca particularii nu ar avea posibilitatea de a obtine repararea prejudiciilor atunci cand drepturile lor sunt lezate prin violarea dreptului comunitare imputabila unui stat membru” și a stabilit ca principiu ca dreptul la indemnizare “isi gaseste direct fundamentul în dreptul comunitar (19 noiembrie 1991).
Este deci sigur, incepand cu aceasta decizie ca tribunalele naționale trebuie să examineze recursurile în responsabilitate impotriva puterii publice fundamentate pe existenta prejudiciilor cauzate de o violare a dreptului comunitar, chiar cand dreptul lor național nu le furnizeaza o baza adecvata. Aceasta decizie are consecinte practice importante pentru statele membre al caror drept național este restrictiv în materie de responsabilitate publica.
4.Controlul jurisdictional efectiv al aplicarii dreptului comunitar
Curtea a enuntat mai intai ca regula ca modalitatile procedurale ale recursurilor în justitie destinate asigurarii salvgardarii drepturilor pe care justitiabili le pot invoca din dreptul comunitar, nu trebuie să fie mai puțin favorabile decat cele ce privesc recursuri similare de natura interna, și nici amenajate intr-o asemenea maniera încât ar face practic imposibil exercitiul drepturilor conferite de ordinea juridica comunitara (9 noiembrie 1993, San Giorgio).
Ea a largit apoi aceasta regula indicand ca statele membre trebuie să faca în asa fel încât să asigure un control jurisdictional efectiv, de natura să permita interesatilor să controleze respectarea dispozitiilor dreptului comunitar, precizand ca era vorba despre un drept fundamental (15 mai 1986, Johnston).
Din aceasta rezulta ca statele membre sunt tinute să procedeze în asa fel încât orice interesat să poata deferi unui judecator o dispozitie a dreptului național pentru ca acesta să poata controla compatibilitatea sa cu dreptul comunitar.
In plus, Curtea, fundamentandu-se pe caracterul efectiv al controlului a decis într-un anumit numar de situatii să impuna tribunalelor naționale reguli de conduita, inclusiv pe planul procedurii, fundamentate numai pe dreptul comunitar. Astfel Curtea a considerat ca aplicarea efectiva a dreptului comunitar implica:
excuderea unei puteri de apreciere total discretionara în profitul unei autoritati administrative (Johnston)
obligatia pentru autoritatea administrativa de a comunica motivele unei decizii de refuz justitiabilului pentru ca acesta să poata să-și asigure mai bine apararea și pentru ca judecatorul să poata controla validitatea motivelor respective.
obligatia pentru judecatorul național de a considera admisibil un recurs indreptat impotriva unui aviz al unei autoritati naționale care a determinat acordarea unui ajutor comunitar în timp ce de regula, conform dreptului statului avizele nu sunt susceptibile de recurs (3 decembrie 1992, Oleificio Borelli spa)
imposibilitatea pentru stat de a lipsi un particular – de un termen de prescriptie care a antamat o actiune în vederea obtinerii, recunoasterii drepturilor pe care doreste să le valorifice dintr-o directiva atâta timp cât directiva respectiva nu a fost pusa corect în aplicare (25 iulie 1991, Emmott). Consecintele deciziei Emmott au fost precizate și usor restranse prin deciziile Steenhorst – Neerings și Elsie Rita Johnson. Existenta principiului general nu interzice comunitatii să impuna statelor membre, prin intermediul dreptului derivat și pentru a atinge un obiectiv determinat, organizarea unor cai de recurs speciale. Astfel, directivele în materie de piete publice fundamentate pe articolul 100 A al tratatului C.E. au impus statelor membre elaborarea unor proceduri de recurs specifice. De asemenea, pot fi evidentiate procedurile de recurs prevazute prin regulamentul asupra marcii comunitare (regulamentul 40/94 din 20 decembrie 1993).
5.Obligatia pentru statele membre de a face să fie respectate regulile comunitare de catre resortisantii lor
Principiul aplicarii prioritare a dreptului comunitar ar fi pus în pericol daca persoanele private nu ar risca să fie sancționate în cazul în care ele nu s-ar conforma prescriptiilor. Pentru acest motiv, Curtea, fara a prejudicia puterea de sancționare directa pe care o detine Comunitatea și care exista în anumite cazuri, de exemplu amenzile în cadrul regulilor concurentei, fundamentandu-se pe principiul aplicarii prioritare a dreptului comunitar și pe obligatia de cooperare a statelor membre cu Comunitatea decurgand din articolul 5 C.E. a afirmat regula ca statele membre trebuie să controleze aplicarea regulilor comunitare și să sancționeze nerespectarea lor prin “sancțiuni eficace, proportionale, comparabile celor aplicabile violarilor dreptului național de o natura și de o importanta comparabile” (2 februarie 1977, Amsterdam Bulb).
Procedura conform careia aceste sancțiuni sunt puse în aplicare depinde în principiu de dreptul național, în cadrul anumitor limite impuse de dreptul comunitar.
SectiuneaIV: Dificultatile de aplicare a principiului aplicarii prioritare.
Aplicarea principiului aplicarii prioritare a dreptului comunitar asupra legii a ridicat dificultati în doua state membre. Tribunalele italiene și franceze au facut să dispara mai mult sau mai puțin rapid aceasta sursa de probleme prin decizii care nu se bazeaza pe aceleasi fundamente ca cele retinute de C.J.C.E.
Aplicarea prioritara a dreptului comunitar nu poate deci să mai puna probleme decat în cazul contrarietatii cu Constitutia unui stat. Aceasta dificultate, importanta pe plan teoretic, nu a fost cu toate acestea pana în prezent la originea unor probleme practice.
1.Aplicarea prioritara a dreptului comunitar asupra legii naționale posterioare
A. Italia
Prin aplicarea principiilor comune dualismului, Curtea Constitutionala italiana a indicat în afacerea Costa (24 februarie 1964), ca intelege să acorde tratatele comunitare în drept intern valoarea legilor de introducere. Noi legi ar fi putut deci modifica tratatele comunitare și ar fi putut incalca obligatiile prevazute de acestea. Curtea de Justitie a condamnat aceasta teza în decizia Costa/Enel. în decizia Frontini (27 decembrie 1973), Curtea Constitutionala a admis abandonarea sistemului dualist în profitul dreptului comunitar. Dar ea a decis ca orice judecator italian sesizat cu problema incompatibilitatii dintre o lege și dreptul comunitar anterior, nu ar putea să statueze el insusi și ar trebui să trimita dificultatea Curtii Constitutionale.
In decizia Simmental, Curtea de Justitie a indicat ca incumba fiecarui judecator să aplice principiul aplicarii prioritare și să indeparteze dreptul național incompatibil. Curtea Constitutionala nu s-a conformat expres acestui principiu decat intr-o decizie din 8 iunie 1984 (Granital).
Aceasta decizie a fost confirmata de atunci prin altele în care Curtea Costitutionala a indicat în special ca principiul aplicarii prioritare includea principiile generale ale dreptului avand autoritate în dreptul comunitar și se aplica chiar fata de o lege italiana adoptata prîntr-un referendum (18 ianuarie 1990, RTDE). Cu toate ca motivele retinute de Curtea Constitutionala nu sunt în perfect acord cu cele ale Curtii de Justitie, totusi pe plan practic nu exista dificultati în Italia.
B. Franta
In ciuda monismului și a principiului superioritatii tratatelor internaționale asupra legilor inscris în Constitutie, tribunalele administrative și judiciare considerau tradițional ca nu aveau puterea de a indeparta o lege contrara unui tratat din moment ce contradictia era certa și nu putea fi rezolvata printr-o interpretare care să o armonizeze și ca legea era posterioara tratatului (“doctrina Matter” dupa numele avocatului general la Curtea de Casatie care l-a sistematizat în concluziile sale).
Aceasta teorie necompatibila dreptului comunitar a fost abandonata de catre Tribunalele Judiciare printr-o decizie a Curtii de Casatie data în 1975 care a admis ca o dispozitie a tratatelor să prevaleze asupra unei legi posterioare acestora (24 mai 1973, Societe des Cafes J.Vabre).
Aceasta decizie a fost desigur facilitata printr-o decizie anterioara a Cosiliului Constitutional care a considerat ca nu era de competenta sa să controleze compatibilitatea unei legi franceze cu un angajament internațional al Frantei lasand astfel tribunalelor sarcina de a practica acest control (decizia din 15 ianuarie 1975, intrerupere voluntara de sarcina).
Decizia Curtii de Casatie a provocat o reactie din partea anumitor membrii ai Adunarii Naționale care au dorit reafirmarea interdictiei facuta tribunalelor de a se amesteca în funcționarea corpului legislativ. Dar aceasta propunere nu a ajuns niciodata la adoptarea unei legi.
Incepand cu decizia J.Vabre, jurisdictiile judiciare considera ca ansamblul dreptului comunitar prevaleaza asupra dreptului francez (conform unei decizii a Curtii de Apel din Paris care indeparteaza o dispozitie a legii franceze necompatibile cu un acord de cooperare între comunitate și o țară terță).
Consiliul de Stat care aplicase expres principiul superioritatii legii posterioare asupra dreptului comunitar cu ocazia unei afaceri: Syndicat General des Semoules de France (1 martie 1968) a mentinut pozitia afirmata cu multa rigoare timp de mai multi ani. Dar a admis aplicarea prioritara a tratatelor constitutive asupra legii posterioare printr-o decizie din 20 octombrie 1989, Nicolo. Aceasta decizie a fost confirmata prin decizia Boisdet (24 septembrie 1990) care a extins solutia retinuta de Nicolo la regulamentele comunitare prin decizia SA Rothmans Internațional France, SA Philip Morris France care a aplicat-o directivelor. Principiul aplicarii prioritare a dreptului comunitar asupra legii este deci acum total aplicat de catre jurisdictiile administrative franceze.
In Marea Britanie, anumite decizii jurisdictionale demonstreaza dificultatea pe care au avut-o tribunalele de a admite principiul aplicarii prioritare. Dar jurisdictia suprema (Camera Lorzilor) a statuat întotdeauna într-un sens conform dreptului comunitar.
C. Fundamentul superioritatii dreptului comunitar asupra legii naționale.
Dupa jurisprudenta Curtii, superioritatea decurge strict din însăși natura ordinii juridice comunitare. Or, în acest domeniu nu se poate cita decat o decizie a Curtii de Casatie a Regatului Belgiei care afirma superioritatea dreptului comunitar asupra legii numai pe aceasta baza (27 mai 1971, SA Fromagerie Franco-Swiss Le Ski).
În schimb numeroase decizii ale jurisdictiilor supreme ale statelor membre fundamenteaza aplicarea prioritara a dreptului comunitar pe o dispozitie a Constitutiei naționale. în Franta, deciziile J. Vabre a Curtii de Casatie și Nicolo a Consiliului de Stat sunt în acest caz pentru ca admit superioritatea dreptului comunitar asupra legii fundamentandu-se pe articolul 55 al Constitutiei franceze.
În Grecia, deciziile Consiliului de Stat sunt în acelasi sens.
În Irlanda, amendamentul constitutional care a fost adus în momentul aderarii acestei țări demonstreaza ca aplicarea prioritara a dreptului comunitar se fundamenteaza pe Constitutie.
În Marea Britanie, nu poate fi vorba de fundament constitutional întrucât aceasta țară ignora notiunea de Constitutie în sens strict, dar European Communities Act furnizeaza principiului aplicarii prioritare un fundament intern și nu comunitar.
În Germania și în Italia, jurisdictiile sau fundamentat în acelasi timp pe o dispozitie a Constitutiei și pe specificitatea ordinii juridice comunitare.
2. Prioritatea dreptului comunitar asupra Constitutiei.
Din jurisprudenta Curtii de Justitie, rezulta în mod clar ca un stat nu poate invoca o dispozitie a Constitutiei sale pentru a o opune aplicarii unei dispozitii în vigoare a dreptului comunitar. Acest aspect extrem al principiului prioritatii dreptului comunitar a suscitat deja rezistente în anumite state membre, cu toate ca pana în prezent, niciodata o dispozitie constittional a unui stat membru nu a provocat o neaplicare a dreptului comunitar.
A.Italia
Curtea constitutionala a indicat ca daca, eventual, ar fi trebuit să constate o incompatibilitate între dreptul comunitar și o dispozitie a Constitutiei – cel puțin o dispozitie care acorda o “garantie fundamentala” cetatenilor – ea ar fi tinuta să nu faca aplicarea dreptului comunitar atâta timp cât ar fi contrar acestei dispozitii (pozitie luata de Curte incepand cu decizia Frontini și reluata în decizia Granital și Fragd).
B.Germania
Pozitia și evolutia Tribunalului constitutional german sunt foarte interesante. Dupa ce a adoptat o pozitie conforma cu principiul prioritatii dreptului comunitar intr-o decizie din 18 octombrie 1967, apoi intr-o decizie din 9 iunie 1971, care nu abordeaza cu toate acestea în mod expres problema incompatibilitatii eventuale cu Constitutia, Tribunalul a indicat, intr-o ordonanta data pe 29 mai 1974, ca atâta timp cât Comunitatea nu dispune ea însăși de un catalog codificat al drepturilor fundamentale, drepturile fundamentale garantate cetatenilor germani prin legea fundamentala prevaleaza asupra dreptului comunitar.
Dar, intr-o decizie din 22 octombrie 1986 (numita Solange II), Tribunalul a considerat, în antiteza cu solutia precedenta, ca jurisprudenta C.J.C.E. garanteaza o protectie efectiva a drepturilor fundamentale, egala cu protectia ce rezulta din Legea Fundamentala, ca din acel moment nu mai exista utilitatea pentru Tribunalul Constitutional de a controla compatibilitatea dreptului comunitar cu aceste garantii, ca în consecinta, sesizarile Tribunalului Constitutional pentru neconstitutionalitatea dreptului comunitar vor trebui să fie declarate inadmisibile.
Solutia deciziei din 1986 apare satisfacatoare în masura în care conciliaza cu abilitate principiul prioritatii dreptului comunitar și obligatia impusa jurisdictiilor constitutionale naționale de a aplica Constitutia. Dar decizia data pe 12 octombrie 1993 de Tribunalul Constitutional relativa la tratatul de la Maastricht manifesta o anumita reintoarcere la afirmarea dreptului jurisdictiilor germane de a asigura compatibilitatea dreptului comunitar cu drepturile fundamentale garantate de Constitutie.
C.Franta.
În Franta exista un organ competent pentru a practica controlul de constitutionalitate (Consiliul Constutional). Dar competenta sa este mult mai limitata decat cea a jurisdictiilor constitutionale italiene sau germane, întrucât nu poate fi sesizat de catre tribunale.
El nu poate fi sesezat de catre cetateni ci numai de catre un anumit numar de autoritati limitativ enumerate. în plus, el nu-si poate exercita controlul decat fata de o lege care nu a intrat încă în vigoare cât și fata de un angajament inetrnațional încă neratificat sau aprobat.
Deci, singurele mijloace prin care Consiliul Constitutional poate să exercite un control de constitutionalitate asupra dreptului comunitar sunt controlul unui tratat de revizuire și controlul unei legi (inca nepromulgate) care pune în aplicare o dispozitie a dreptului comunitar. Asupra primului aspect Consiliul si-a exercitat pe deplin competenta sa de control, dupa cum am preciza.
Asupra celui de-al doilea aspect, jurisprudenta sa pana în prezent redusa. Cu toate acestea, el a luat o pozitie favorabila prioritatii dreptului comunitar respingand intr-o decizie din 30 decembrie 1977 (prima decizie, Cotisation Isoglucose) o excepție de neconstitutionalitate bazata pe nerespectarea competentei Parlamentului Francez, considerand ca limitarea competentei Parlamentului nu era decat “consecinta angajamentelor internaționale subscrise de Franta”. Intr-o alta decizi din aceeasi zi, Consiliul a considerat în aceeasi ordine de idei, ca o prelevare avea baza juridica suficienta în regulamentele comunitare și ca legea finantelor, neprevazand nici o regula nu incalcase Constitutia.
Este evident de dorit ca aceasta pozitie a Consiliului Constitutional să fie mentinuta, iar tribunalele ordinare să nu-si atribuie o competenta pentru exercitarea controlului de constitutionalite al dreptului comunitar care apare ca fiind inutil tinand cont de stadiul jurisprudentei comunitare în materie de drepturi fundamentale.
În anumite state membre, controlul constitutionalitatii nu este posibil din lipsa jurisdictiei competente în aceasta materie. Astfel, în Olanda, articolul 60 al Constitutiei interzice tribunalelor practicarea unui control de constitutionalitate.
CAPITOLUL VI
Particularitati relevate în executarea normelor comunitare
Sectiunea I: Rolul statelor membre.
În ceea ce priveste punerea în aplicare a regulilor comunitare se poate remarca faptul ca acest proces se dezvolta pe o axa verticala exprimand o impartire a competentelor.
Independent de repartizarea materiala a competentelor, funcționarea ordinii juridice comunitare se bazeaza pe o interventie conjuncta a instituțiilor comunitare și a statelor membre în vederea asigurarii aplicarii administrative și a sancționarii efctive a normelor comunitare dupa o logica proprie care este cea a integrarii sistemelor juridice comunitare și naționale.
Partajarea competentelor în acest domeniu este caracterizata printr-o tensiune structurala între principiul de descentralizare, care face din statele membre “releele”punerii în aplicare a dreptului comunitar, și principiul uniformitatii care presupune o cooperare controlata a autoritatilor naționale la aplicarea efectiva a normelor comune.
Instrumentul juridic al directivei care defineste rezultatul de atins, lasand instantelor naționale competenta în ceea ce priveste forma și mijloacele, apare ca una din manifestarile cele mai semnificative ale acestui partaj vertical al competentelor, dar aceleasi principii se aplica mutatis mutandis pentru punerea în aplicare a celorlalte acte de drept derivat, cât și a dispozitiilor dreptului originar.
1) Autonomia institutionala și procedurala a statelor membre.
Contrar unei viziuni deformate a sistemului comunitar care a ascuns mult timp rolul esential al statelor membre în aplicarea dreptului comunitar și au ignorat caracterul descentralizat al executarii lor, logica aplicarii dreptului comunitar se bazeaza în intregime, în ipotezele în care tratatele nu au atribuit competentele de executare Comunitatii, pe recunoasterea competentelor proprii ale statelor membre, cel mai adesea exprimate sub forma unui principiu – al autonomiei institutionale și procedurale a drepturilor naționale.
Aceasta notiune semnifica faptul ca executarea dreptului comunitar trebuie să se faca, în principiu, cu respectarea formelor și procedurilor dreptului național. De aici rezulta, în primul rand, un principiu al autonomiei institutionale în sensul strict conform caruia statele membre detin o competenta exclusiva pentru a determina organele care vor fi insarcinate cu executarea dreptului comunitar, fie ca este vorba de atribuirea constitutionala a acestor puteri de executare legislatorului sau guvernului, de executarea de catre entitati federate sau descentralizate, de delegarea unor servicii specializate sau unor persoane juridice distincte ale statului, sau de o competenta jurisdictionala.
În al doilea rand, legea autonomiei semnifica faptul ca statele membre dispun de competenta de a fixa regulile de forma și de procedura aplicabile executarii dreptului comunitar, astfel obligatia de executare a actelor instituțiilor, decurgand din efectul obligatoriu al actelor comunitare și subsidiar din articolul 5 C.E., lasa autoritatilor naționale posibiltatea alegerii masurilor adecvate, inclusiv alegerea sancțiunilor, chiar penale.
În acelasi mod, intra în competenta statelor membre desemnarea jurisdictiilor și determinarea modalitatilor procedurale de recurs susceptibile de a fi introduse în fata tribunalelor naționale, în vederea obtinerii rambursarii taxelor percepute prin violarea dreptului comunitar sau repararea pagubelor cauzate printr-o asemenea violare.
2) Obligatia de cooperare.
Autonomia institutionala și procedurala nu este absoluta. Recunoasterea unui monopol de executare statelor membre ar risca să puna în pericol uniformitatea aplicarii dreptului comunitar, din cauza divergentelor în exercitarea convergentelor naționale de excutare și să afecteze bazele competentei normative comunitare, paralizand efectele normelor adoptate de catre institutii în domeniul acestor competente.
Acesta este motivul pentru care competenta naționala exprimata prin principiul autonomiei institutionale și procedurale trebuie să fie incadrata pentru a se concilia cu exigentele aplicarii uniforme și efective a dreptului comunitar.
Competent alegerii organelor de executare, a formelor și a mijloacelor aplicarii, a procedurilor de sancțiune jurisdictionale a format obiectul unei incadrari riguroase, caracteristica a dialecticii autonomie/uniformitate care este în centrul procesului integrarii juridice.
Aceasta limitare a exercitiului competentei naționale de execuatre este completata prin articolul 5 C.E. care impune statelor membre obligatia negativa de a nu face nimic care să poata aduce atingere aplicarii efective a dreptului comunitar, și obligatia pozitiva de a face totul astfel încât dreptul comunitar să poata produce deplinul sau efect.
Astfel inactiunea statelor membre în aplicarea dreptului comunitar poate fi sancționata ca violare a obliagtiei de cooperare exprimata prin articolul 5 C.E.; de asemenea se poate afirma ca funcția de executare exersata de statele membre este o competenta subsidiara. Aceasi obliagtie de cooperare se impune în cazuriel în care competenta materiala este impartita. Astfel, exercitarea competentelor naționale și comunitare în gestionarea unui acord mixt presupune o stransa cooperare intr-e institutiile comunitare și autoritatile naționale, în special pentru garantarea unitatii de reprezentare internaționala a Comunitatii.
Acest echilibru subtil între exigentele aplicarii efective și uniforme a dreptului comunitar și respectarea autonomiei institutionale și procedurale a drepturilor naționale impune astfel repartizarea competentelor de aplicare a dreptului comunitar.
Sectiunea II: Executarea normativa.
Adoptarea unui act de catre institutiile comunitare nu exclude necesitatea unei aplicari normative complementare, cu atat mai mult cu cât analiza impartirii verticale a competentelor de executare releveaza locul important a acordat de catre sistemul comunitar tehnicii de gestionare indirecta sau de aplicare descentralizata a dreptului comunitar.
În ceea ce priveste utilizarea regulamentului care releveaza cu toate acestea existenta unei competente comunitare exclusive, interventia normativa a autoritatilor naționale provine fie dintr-o abilitare explicita figurand în regulament, foarte frecventa în domeniul politicii agricole comune și al gestionarii tarifului vamal comun, fie dintr-o abilitare generala fundamentata pe obligatia de cooperare exprimata de articolul 5 C.E.
În primul caz, exercitarea competentei normative a statului membru va fi nu numai ilicita, ci și impusa prin efectul obligatoriu al regulamentului; în cel de-al doilea caz, exista o situatie identica, însă numai cu o stricta conditie: interventia autoritatilor naționale să fie necesara pentru asigurarea deplinei eficacitati a actului comunitar.
În cele doua situatii, competenta normativa a statelor membre este cu toate acestea subordonata astfel încât le este interzis să fixeze conditii suplimantare în raport cu cele impuse de act, să introduca derogari neprevazute de act, și să edicteze reguli obligatorii care afecteaza continutul normativ al actului. Cu toate acestea trebuie ca statul membru să se margineasca să asigure executarea actului comunitar fara sa-i afecteze continutul normativ.
În mod și mai evident, exigentele care sunt impuse autoritatilor naționale în materie de transpunere a directivelor, impun obligatia adoptarii de norme necesare aplicarii efective a dispozitiilor actului comunitar în funcție de formele și mijloacele dreptului național, dar cu conditia de a nu adauga nimic dispozitiilor materiale ale actului comunitar.
Sectiunea III: Executarea administrativa.
Aplicarea administrativa a dreptului comunitar releva tot de o impartire a competentelor între Comunitate și statele membre. Ea poate să se efectueze fie sub forma administrarii directe, fie indirecte. Prima ipoteza este relativ limitata și priveste în principal aplicarea tratatului CECA și a regulilor de concurenta CEE precum și intr-o anumita masura acordarea concursului fondurilor structurale.
Solutia dominanta corespunde atribuirii administratiilor naționale a responsabilitatii de a aplica reglemantarile comunitare la cazuri individuale. Astfel, de exemplu serviciile vamale și fiscale naționale sunt insarcinate cu perceperea în contul Comunitatii a drepturilor de vama, prelevarilor agricole, procentelor TVA care constituie în esenta venituri ale bugetului comunitar.
Acelasi lucru este valabil pentru gestionarea politicii agricole comune, care este conferita serviciilor administrative și organismelor de interventie naționale. Competenta statelor membre se analizeaza ca o competenta limitata strict la executarea administrativ, conform logicii repartizarii sarcinilor și obligatiilor între statele membre și Comisie care caracterizeaza un mod de gestionare descentralizata implicand autoritatile statelor membre.
Sectiunea IV: Executarea represiva.
Aplicarea efectiva a unei reguli de drept presupune în mod obligatoriu sancționarea violarii sale de catre subiectele de drept. și aici competenta de a edicta și a aplica sancțiuni este impartita între Comunitate și statele membre.
Puterile comunitare de sancțiune directa sunt cu toate acestea relativ limitate. Ele au fost instituite în principal în cadrul CECA sau EURATOM și în dreptul concurentei CEE pe baza articolului 87, CE, precum și în mod excepțional prin regulamente speciale pe baza articolului 172, CE.
Dar, cel mai adesea, puterea sancționatoare este incredintata statelor membre erijate astfel în adevarate “brate ale Comunitatii”. Statele membre trebuie să insoteasca aplicarea dreptului comunitar cu sancțiuni care să garanteze executarea sa efectiva fie pe baza abilitarilor exprese, figurand în actele comunitare, fie “spontan” în virtutea obligatiei generale decurgand din articolul 5, CE.
Astfel, atunci cand “o reglementare comunitara nu cuprinde nici o dispozitie specifica care să prevada o sancțiune în caz de violare sau trimite la dreptul național, articolul 5 al tratatului impune statelor membre să ia toate masurile proprii garantarii eficacitatii dreptului comunitar”.
Obligatia de a sancționa este insotita cu o limitare a autonomiei procedurale recunoscuta instantelor naționale în exercitarea puterii lor de sancțiune: statul membru va trebui să adopte un dispozitiv de sancțiune care să echivaleze cu cel care va fi aplicat unei violari a regulii naționale, de natura și importanta comparabile, și care, mai ales, va trebui să prezinte în orice caz un caracter efectiv și proportionat.
Aceasta obligatie a fost, de altfel, constitutionalizata prin articolul 209 A – 1 din tratatul asupra U.E. Necesitatea asigurarii unei protectii eficace a intereselor financiare ale Comunitatii, evitand ca trimiterea la dreptul național în materie sancțiunilor aplicarii dreptului comunitar să afecteze principiul aplicarii uniforme a dreptului comunitar tinand cont de divergentele dintre sistemele juridice ale statelor membre, a condu la un efort de armonizare pe baza instrumentelor conventionale specifice, cu atat mai complexa cu cât Comunitatea nu dispune în principiu de nici o competenta în materie penala cu excepția unor ipoteze foarte limitate.
Sectiunea V: Executarea jurisdictionala.
În acelasi fel în care autoritatile legislative și administrative naționale trebuie să își puna puterile în serviciul competentei lor de executare a dreptului comunitar, jurisdictiile naționale sunt chemate să constituie “releu” aplicarii dreptului comunitar pe taramul contenciosului.
În acest sens, judecatorul național poate fi calificat ca “judecator comunitar” de drept comun, investit printr-o dedublare a funcției sale cu o misiune comunitara alaturi de atributiile sale naționale.
Obligatia judecatorului național în materie a fost, de altfel, în mod clar precizata de catre Curte: obligatia de executare a dreptului comunitar de catre instantele naționale pe teritoriul lor se impune “tuturor autoritatilor și statelor membre inclusiv, în cadrul competentelor lor, a autoritatilor jurisdictionale.
Aceasta funcție comunitara, recunoscuta jurisdictiilor naționale, asociata eventual cooperarii jurisdictionale instituita prin mecanisme prejudiciale și imbagatita cu efectele deciziilor de constatare a neindeplinirii de catre state a obligatiilor decurgand din tratatele constitutive fata de ea, este mijlocul privilegiat care permite asigurarea articularii în campul competentelor comunitare, a ordinii juridice comunitare cu osrdine juridice naționale, și realizarea integrarii juridice a Uniunii.
Capitolul VII
Concluzii asupra particularitatilor ordinii juridice a Comunitatilor Europene
Sectiunea I: Corelatia normelor comunitare cu normele naționale
Relatiile dreptului comunitar cu dreptul național nu se reduc la un model unic, ci putem distinge 4 tipuri de situatii în funcție de rolul atribuit dispozitiilor comunitare și de consecintele produse asupra existentei continutului dreptului național.
Punerea în aplicare a principiului subsidiaritatii ar trebui să fie de natura a restabili intr-o anumita masura aceste diferente.
Substitutia
Substitutia corespunde ipotezei în care competentele fiind puse în comun, dreptul corespunzator nu mai poate emana de la autoritatile naționale private de exercitiul acestor competente, ci emana de la autoritatile comunitare detinatoare ale acestui exercitiu. Dreptul comunitar se va substitui deci, unui drept național pe care autoritatile statelor membre nu mai au dreptul de a îl elabora.
Intinderea substitutiei este variabila în funcție de domeniul în care intervine. Ea poate fi totala, asa cum este cazul în materie vamala, tariful vamal comun substituindu-se diferitelor tarife naționale. Ea poate fi însă partiala în funcție de domeniile reglementate de tratate, de continutul material al dispozitiilor lor și în special de repartitia competentelor pe care o opereaza.
În acest cadru, dreptul comunitar realizeaza o intgrare juridica, nu numei pentru ca se prezinta formal și material ca un drept uniform, ci și pentru ca, prin ipoteza, el nu are raporturi directe cu un drept național pe care autoritatile statelor membre nu mai sunt competente a edicta.
Se intelege prin aceasta ca aceasta parte a dreptului comunitar este direct aplicabila și ca aceasta calitate este atribuita de catre tratatele constitutive regulamentelor a caror similitudine materiala poate fi evidentiata fata de o lege. Acelasi principiu este valabil pentru aplicarea prioritara, consecinta a caracterului obligatoriu al acestor tipuri de acte.
Armonizarea
Corespunde celui de-al doilea tip de situatie în care spre deosebire de ipoteza precedenta, dreptul național continua să existe dar este privat de posibilitatea de a determina insusi finalitatile. El trebuie să se modifice și să evolueze în funcție de exigentele definite și impuse de dreptul comunitar, astfel încât diferitele sisteme naționale să prezinte între ele un anumit grad de omogenitate și de coerenta decurgand din finalitatile comune.
Acestei operatiuni, tratatul CEE îi consacrase un capitol special intitulat “Apropierea legislatiilor” și care cuprindea trei articole.
Apare cu claritate ca aceasta apropiere și aceasta armonizare fusesera concepute pentru a insoti și a completa efectele dreptuluii direct aplicabil a carei generalizare era imposibila atat din punct de vedere tehnic cât și politic.
Nu este mai puțin semnificativ faptul ca dreptul comunitar destinat reglementarii acestui gen de operatii a trebuit să ia forma directivelor care, prin caracterele lor specifice sunt perfect adaptate unei funcții care consta nu în elaborarea unui drept uniform, ci în determinarea obiectivelor comunitare pe care drepturile naționale vor trebui să le atinga prin formele și mijloacele oferite de propriul sistem juridic.
Adaptarea drepturilor naționale este și ea susceptibila de diverse grade astfel încât incidenta dreptului comunitar de armonizare poate varia de la un sistem național la altul în funcție de caracterele specifice fiecaruia dintre ele, de proximitatea sa sau, dimpotriva, departarea fata de modelul comun de realizat.
Armonizarea s-a dovedit a fi o operatiune lunga și dificila. Cu atat mai indelungata întrucât a trebuit să se bazeze pe studii preparatorii de drept comparat, cu atat mai dificila cu cât trebuia să se aplice unui numar sporit de regimuri juridice naționale diferite, multe dintre ele neprevazand dispozitii care să reglementeze o anumita materie.
Aceasta explica faptul ca armonizarea a progresat mult mai lent în raport cu dezvoltarea pietei comune. Remediile care au fost aduse acestei situatii au terminat prin a denatura acest mod de relatii ale dreptului comunitar cu drepturile naționale care s-a sfarsit prin a se identifica cu precedentul mod.
Elaborarea directivelor care, în loc să se margineasca să prescrie rezultatul de atins, au impus reguli de fond din ce în ce mai detaliate și mai precise, reprezinta manifestarea cea mai generala.
3. Coordonarea.
Un al treilea tip de relatii între dreptul comunitar și dreptul național este coordonarea. Întrucât acesttermen a fost utilizat ca sinonim al armonizarii este necesara precizarea diferentelor între cele doua situatii. în timp ce armonizarea, în conceptia originala implica adaptarea drepturilor naționala în funcție de obiectivele și de rezultatele definite și impuse de dreptul comunitar, coordonarea corespunde ipotezei în care drepturile naționale ramanand ceea ce sunt, dreptul comunitar nu intervine decat pe planul efectelor lor pentru a le coordona în beneficiul subiectelor de drept susceptibile de a apartine mai multora dintre ele.
Dreptul comunitar se prezinta de aceasta data ca un drept de suprapunere și pentru a avea acest rol el trebuie să imbrace caracterele unui drept uniform. Cu toate acestea, el nu se substituie drepturilor naționale care își pastreaza integritatea, ci actioneaza ca un factor de inlaturare a disparitatilor efectelor lor.
Regulamentul comunitar asupra securitatii sociale ilustreaza prfect aceasta ipoteza. Acest regulament nu modifica cu nimic dispozitiile diferitelor regimuri de securitate sociala care raman ceea ce sunt, continua să evolueze, urmand menirea lor proprie, și carora acest regulament nu se substituie. Conform dispozitiilor articolului 51 al tratatului pe baza caruia a fost luat, acest regulament vizeaza să asigure muncitorilor mentinerea drepturilor la prestatii și pentru calcularea acestora, beneficiul tuturor perioadelor luate în considerare de diferitele legislatii naționale carora acesti muncitori ar fi putut să fie supusi în timpul carierei lor. Daca în aceasta ipoteza integritatea dreptului național nu este alterata de dreptul comunitar, totusi, acesta, prin notiunile pe care le utilizeaza, prin definitiile pe care le edicteaza în scopul propriei aplicari, prin comparatiile pe care le sugereaza și prin arbitrajul pe care-l opereaza între diferite efecte, exercita o influenta indirecta asupra drepturilor naționale și contribuie astfel la evolutia lor.
4. Coexistenta.
Un ultim tip de relatii este constituit printr-o situatie de coexistenta. Aceasta rezulta din faptul ca cele doua drepturi, cel comunitar și cel național, reglementeaza acelasi obiect, dar în ipoteze diferite și în scopuri care nu pot fi pe deplin identice astfel încât fiecare indeplineste o funcție proprie.
O ilustrare caracteristica a acestei ipoteze ar putea fi dat de catre legislatia concurentei C.E.E. Daca tratatul de la Roma în articolele sale, 85 și 86, defineste un drept comunitar al concurentei aplicabil intreprinderilor și dezvoltat prin regulamente, acesta nu are vocatie să se substitue dispozitiilor naționale care reglementeaza și ele concurenta.
Ca în toate situatiile de acest tip, și aceasta este de natura să provoace dificultati.
Textele astfel prevazute neintervenind, jurisprudenta a reglementat problemele coexistentei prin aplicarea principiului prioritatii materiale a dreptului comunitar. în mod paradoxal, nu este sigur ca aceasta situatie a fost cea mai buna în masura în care a ajuns să impuna conceptia comunitara a concurentei unui drept național care dispunea de o concurenta mai exigenta.
Secțiunea II Patru ani pentru a reflecta la un proiect constituțional
Dezbaterile asupra unui viitor federal al Uniunii Europene lansate în luna mai 2000 de ministrul german de externe Josckha Fischer reluate de președintele Franței Jacques Chirac în Bundestag-ul german în iunie se vor continua.
La cererea insistentă a Germaniei susținută de Italia cei 15 au căzut de acord la Nisa asupra calendarului unui nou “șantier instituțional” care va trebui sa fie gata în 2004. Se va decide atunci dacă Uniunea Europeană va trebui să fie dotată cu un fel de consituție sau lege fundamentală. Numeroase propuneri circulă deja încurajate de succesul negocierilor asupra Chartei drepturilor fundamentale.
Această Charta proclamată la Nisa nu are pentru moment nici un statut juridic . Britanicii care deja nu au dorit să o accepte nu puteau merge înainte.
Integrarea sa în tratate sau într-un eventual proces constituțional, eventual ca un preambul va fii obictul noii reflecții pe care cei 15 s-au angajat să o deschidă sub președinție suedeză începând cu ianuarie 2001.
Celelalte două mari axe ale aceste reflecții sunt clasificarea tratatelor și delimitarea competențelor între instituțiile europene și instituțiile statelor, respectiv regiunilor. Acest ultim punct era esențial pentru cancelarul Schröder pentru a face statele – regiuni germane care au cuvântul lor de spus în ratificarea Acordului de la Nisa.
Este prevăzut ca în decembrie 2001 la summit-ul de la Laeken, sub președinție belgiană conducătorii europeni să precizezeconținutul și calendarul, dar și metoda de lucru a cestui “șantier”.
Metoda conferințelor interguvernamentale care este acuzată de a menține opacitatea asupra negocierilor va fi cu atât mai mult crititcată cu cât a ajuns la rezultate nesatisfăcătoare la Nisa.
Dimpotrivă, cea a convenției care a negociat Charta asociind guvernele și pe parlamentarii naționali și euorpeni a apărut mai bună în asigurarea transparenței asupra temelor care trebuie să poată fi dezbătute pe larg în sânul societăților.
Data de 2004 lasă timp suficient pentru cizelarea reflecțiilor și prezintă avantajul de a se situa 2 ani după importantele schimbări electorale așteptate în 2002 în Franța și Germania și înaintea dificilei renegocieri a perspectivelor financiare ale viitoarei Uniunii Europene lărgite în 2006.Tony Blair care nu putea face prea multe concesii la Nisa – luând în calcul propriile sale alegeri, în primăvara 2001 va fi și el mai puțin expus .
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .particularitatiile Ordinii Juridice a Comunitatilor Europene. Corelatia Normelor Comunitare cu N (ID: 125445)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.