.organizatii Europene cu Preocupari din Domeniul Promovarii Si Protectiei Drepturilor Omului
CAPITOLUL 1
PREOCUPĂRI ALE COMUNITĂȚII INTERNAȚIONALE CU PRIVIRE LA PROTEJAREA DREPTURILOR OMULUI
1.1.NOȚIUNI GENERALE CU PRIVIRE LA DREPTURILE OMULUI.
Drepturile omului s-au înscris ca o preocupare importantă a filozofilor, juriștilor și a altor categorii de gânditori din diferite epoci.
Ce este omul? Cum sã trăiască? Cum sã fie ocrotit? și multe asemenea întrebări au frământat, încă de la începuturi, pe mulți filozofi și înțelepți ai antichității, care au dat răspunsuri, în primul rând, prin prisma a ceea ce le conferea viața din jurul lor.
Abordarea pe plan internațional a problemei drepturilor omului s-a produs în strânsã legătură cu procesul general de cristalizare și definire a idealurilor social-umanitare fundamentale. Protecția juridicã a drepturilor omului pe plan internațional este totuși un apanaj al lumii moderne, al contemporaneității. Ea s-a dezvoltat odată cu dreptul internațional și am putea spune cã elementul incipient l-a constituit unele convenții internaționale care se refereau la dreptul umanitar, în primul rând, și în mod special “la umanizarea războiului”.
Procesul elaborării drepturilor omului pe plan internațional a înregistrat, în anii ce au trecut de la înființarea Organizației Națiunilor Unite, o spectaculoasã
dezvoltare,ducând la afirmarea și a celei de “a treia generații”a drepturilor omului.
Dacã inițial drepturile omului s-au afirmat în domeniul civil și politic ca drepturi ale omului și cetățeanului (“prima generație”), dacã apoi preocupările pe plan social au generat necesitatea recunoașterii și includerii în constituțiile statelor a unei “a doua generații “a drepturilor omului, drepturile economice și sociale, în prezent solidaritatea umanã, responsabilitatea oamenilor în făurirea unui viitor comun au proiectat la dimensiuni internaționale cooperarea statelor pentru recunoașterea și garantarea drepturilor dintr-o “a treia generație”: dreptul la viațã, dreptul la dezvoltare, dreptul la pace, dreptul la un mediu înconjurător sănătos de viațã.
Între cele trei generații de drepturi ale omului se manifestã o strânsã și permanentã legătură, deoarece devine tot mai evident în actualele condiții ale evoluției societății internaționale cã drepturile civile și politice nu pot fi garantate independent de cele ce privesc viața economicã și socialã, tot așa cum ambele categorii de drepturi se cer a fi asigurate eficient prin mecanismul drepturilor de solidaritate din “generația a treia “.De aceea încercările de a exagera importanța unei anumite categorii de drepturi în dauna celorlalte, de a contesta caracterul unora sau altora dintre drepturile recunoscute – indiferent despre care drepturi este vorba – riscã sã aducă o atingere gravã conceptului însuși de drepturi ale omului, aplicării sale practice în viața internã a fiecărei țãri și în raporturile mondiale.
În zilele noastre s-a lansat o adevãratã campanie mondialã de informare asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. La Geneva și în alte centre, cu activități specifice în domeniu, s-au publicat numeroase documente, în principalele limbi internaționale, privind drepturile omului.
În țara noastră, din anul 1945 și până în decembrie 1989, nu au existat practici politice și democratice în nici un domeniu al vieții sociale și au lipsit reglementările juridice în sensibila problematicã a drepturilor omului. În aceste condiții, orice aport în domeniul legislativ, cu accent pe problematica drepturilor omului, din partea specialiștilor și a oamenilor politici, permite realizarea și perfecționarea cadrului juridic în care se desfășoară activitatea complexã a societății românești, statului revenindu-i obligația sã creeze mecanismele necesare garantării respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, la nivelul cerințelor standardelor și prevederilor actelor normative și experienței țãrilor cu o îndelungatã tradiție democraticã.
1.2.PRINCIPALELE ORGANIZAȚII ȘI ORGANE INTERNAȚIO-NALE CARE AU ATRIBUȚII ȘI PREOCUPÃRI ÎN DOMENIUL PROMOVÃRII ȘI PROTECȚIEI DREPTURILOR OMULUI.
1.2.1.DEFINIRE ȘI CLASIFICARE.
Organizațiile internaționale guvernamentale sunt constituite de către state, ca subiecte principale de drept internațional public, în scopul de a crea un cadru organizatoric care sã faciliteze cooperarea și colaborarea statelor în anumite domenii ale relațiilor internaționale. Aceste organizații sunt în general forme permanente, instituționalizate, ale cooperării dintre state în anumite domenii.
Definirea acestor organizații este dificilã datoritã marii lor varietăți, ca urmare a obiectivelor și scopurilor lor diferite. Datoritã acestui fapt în literatura de specialitate sunt date numeroase definiții organizațiilor internaționale guvernamentale. Astfel, organizația internaționalã este definitã ca fiind “ colectivitatea compusã din state sau alte colectivități și care nu aparțin aceluiași stat, urmărind un interes comun prin intermediul organelor sale” ori “o asociație de state suverane urmărind un interes comun prin intermediul organelor care îi sunt proprii”. O astfel de definiție este datã și de Ion Diaconu, care aratã cã: “Organizațiile internaționale reprezintă forme de realizare a colaborării multilaterale între state, în diferite domenii, într-un cadru instituționalizat, pentru înfăptuirea unor obiective stabilite și pe baza unor reguli unor reguli înscrise în statute și alte documente ale acestora .
Definiția de drept internațional public a organizației internaționale guvernamentale este datã, până în prezent, de Convenția internaționalã asupra reprezentării statelor în relațiile lor cu organizațiile internaționale cu caracter universal”, din 14 martie 1975, în care se apreciază cã prin organizație internaționalã se înțelege “o asociație de state constituitã printr-un tratat, dotatã cu o constituție și organe comune și având personalitate distinctã de cea a statelor membre”. Aceastã definiție cuprinde elementele esențiale pentru caracterizarea unei organizații internaționale guvernamentale:
organizația internaționalã guvernamentalã este o asociație liberã a statelor, constituitã pe baza unui tratat internațional multilateral, fiind o formã de cooperare permanentã, instituționalizatã, pentru realizarea unor scopuri comune în relațiile internaționale;
tratatul de constituire al organizației exprimã acordul de voințã al statelor fondatoare ale organizației și este, totodată, statutul pe baza căruia funcționează organizația internaționalã. Statutul organizației fiind un tratat internațional este guvernat de normele “dreptului tratatelor” din dreptul internațional public. De asemenea, el trebuie sã fie în concordanțã cu normele imperative ale dreptului internațional public pentru a fi legal;
organizația internaționalã guvernamentalã poate avea o personalitate juridicã, atribuitã ei prin actul constitutiv, personalitate distinctã de cea a statelor membre. Statutele unor organizații internaționale guvernamentale acordã anumite competențe acestora necesare îndeplinirii funcțiilor lor. În temeiul acestor competențe, organizația internaționalã are o autonomie funcționalã fațã de statele membre și fațã de alte organizații internaționale. Personalitatea juridicã a organizației internaționale este un element principal pentru caracterizarea unei astfel de organizații, ca subiect de drept internațional public.
Datoritã numărului mare de organizații internaționale care existã în societatea internaționalã și a varietății lor, s-a impus necesitatea clasificării lor după anumite criterii.
După deschiderea lor spre statele comunității internaționale și cuprinderea acestora, organizațiile internaționale se împart în :
a) organizații internaționale cu vocație universalã, care sunt deschise tuturor statelor indiferent de situarea lor geograficã : Societatea Națiunilor, ONU, instituțiile specializate ale ONU;
b) organizațiile regionale, care cuprind, în general, statele numai dintr-o anumitã regiune geograficã : Organizația Statelor Americane, Consiliul Europei, Organizația Uitații Africane.
După calitatea membrilor lor, organizațiile internaționale se împart în :
a) organizații guvernamentale (interstatale), care sunt formate în exclusivitate din state;
b) organizații neguvernamentale constituite din reprezentanții neguvernamentali ai unor organizații naționale din diferite țãri;
După competența lor în domeniul relațiilor internaționale, organizațiile internaționale se împart în :
a) organizații cu competențã generalã, în sensul cã pot dezbate principalele probleme ale relațiilor internaționale
b) organizații cu competențã specialã, care se preocupã de colaborarea statelor membre într-un domeniu limitat al relațiilor internaționale;
După posibilitatea de participare la organizațiile internaționale, ele se împart în:
a) organizații deschise participării tuturor statelor lumii și altor entități din relațiile internaționale ( ONU și în general organizațiile cu vocație universalã);
b) organizațiile închise la care participã numai statele fondatoare (de obicei organizațiile militare);
După obiectul organizației internaționale, ele se clasificã în organizații economice, politice, militare, comerciale, culturale, științifice, etc.
1.2.2. ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE.
Ceea ce ne interesează în mod deosebit sunt organizațiile care au preocupări în domeniul protecției juridice a drepturilor omului. Printre acestea, locul central îl ocupã O.N.U., care de la crearea sa și până în prezent a creat, împreunã cu alte instituții specializate din sistemul sãu, circa 100 de instrumente internaționale, enunțând peste 60 de drepturi și libertăți ale omului.
La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, la Conferința de la San Francisco, care a avut loc între 25 aprilie-26 iunie 1945, s-a adoptat Carta Națiunilor Unite, care a intrat în vigoare la 24 octombrie al aceluiași an, iar aceastã zi a rămas ca un simbol prin care sărbătorim în fiecare an “ Ziua Națiunilor Unite”.
Unul din scopurile nobile ale O.N.U. este acela ca, prin organele și organismele sale, sã întreprindă acțiuni menite sã promoveze și sã ocrotească drepturile ființei umane prin diferite modalități și forme specifice drepturilor internațional.
O.N.U. are în structurã următoarele organe principale: Adunarea Generalã, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelã, Curtea Internaționalã de Justiție, Secretariatul .
Dintre acestea preocupările cele mai semnificative în domeniul protecției drepturilor omului le au:
Adunarea Generalã;
Consiliul Economic și Social;
Secretariatul O.N.U.
a)Adunarea Generalã a ONU. va iniția studii și va face recomandări în scopul de a promova cooperarea internaționalã în domeniul economic, social-cultural, educativ și sanitar și de a sprijini înfăptuirea drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fãrã deosebire de rasã , sex, limbã sau religie. Sub auspiciile Adunării Generale a Națiunilor Unite au fost elaborate, în cursul anilor, majoritatea documentelor importante pe linia apărării drepturilor omului, începând cu Declarația Universalã a Drepturilor Omului, pactele și alte documente de o importanțã majorã în ceea ce privește stabilirea unor standarde internaționale în acest domeniu.
Adunarea Generalã a creat o serie de comitete speciale cu preocupări pe linia drepturilor omului, cum sunt:
Comitetul special pentru decolonizare;
Comitetul O.N.U. pentru Namibia;
Comitetul special împotriva politicii de apartheid;
Comitetul special pentru anchetarea practicilor israeliene de încălcare a drepturilor omului pentru populația din teritoriile arabe ocupate;
Comitetul pentru exercitarea drepturilor inalienabile ale poporului palestinian;
Fondul Națiunilor Unite pentru Copii, UNICEF;
Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru refugiați.
b)Consiliul economic și social are cele mai multe atribuții în ceea ce privește protecția juridicã internaționalã n simbol prin care sărbătorim în fiecare an “ Ziua Națiunilor Unite”.
Unul din scopurile nobile ale O.N.U. este acela ca, prin organele și organismele sale, sã întreprindă acțiuni menite sã promoveze și sã ocrotească drepturile ființei umane prin diferite modalități și forme specifice drepturilor internațional.
O.N.U. are în structurã următoarele organe principale: Adunarea Generalã, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelã, Curtea Internaționalã de Justiție, Secretariatul .
Dintre acestea preocupările cele mai semnificative în domeniul protecției drepturilor omului le au:
Adunarea Generalã;
Consiliul Economic și Social;
Secretariatul O.N.U.
a)Adunarea Generalã a ONU. va iniția studii și va face recomandări în scopul de a promova cooperarea internaționalã în domeniul economic, social-cultural, educativ și sanitar și de a sprijini înfăptuirea drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fãrã deosebire de rasã , sex, limbã sau religie. Sub auspiciile Adunării Generale a Națiunilor Unite au fost elaborate, în cursul anilor, majoritatea documentelor importante pe linia apărării drepturilor omului, începând cu Declarația Universalã a Drepturilor Omului, pactele și alte documente de o importanțã majorã în ceea ce privește stabilirea unor standarde internaționale în acest domeniu.
Adunarea Generalã a creat o serie de comitete speciale cu preocupări pe linia drepturilor omului, cum sunt:
Comitetul special pentru decolonizare;
Comitetul O.N.U. pentru Namibia;
Comitetul special împotriva politicii de apartheid;
Comitetul special pentru anchetarea practicilor israeliene de încălcare a drepturilor omului pentru populația din teritoriile arabe ocupate;
Comitetul pentru exercitarea drepturilor inalienabile ale poporului palestinian;
Fondul Națiunilor Unite pentru Copii, UNICEF;
Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru refugiați.
b)Consiliul economic și social are cele mai multe atribuții în ceea ce privește protecția juridicã internaționalã a drepturilor omului. O prevedere importantã a Cartei ONU este înscrisã în art.62, pct.2, în care Consiliul Economic și Social are atribuția expresã “ de a face recomandări în scopul de a promova respectarea efectivã a drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți “. De asemenea, potrivit Cartei, acest important organ al ONU are competența sã promoveze proiecte de convenții pe care sã le supună spre aprobare Adunării Generale și poate convoca conferințe internaționale în probleme de competența sa.
Subliniem faptul cã organele ONU au dreptul sã-și creeze organe subsidiare care sã le sprijine în realizarea atribuțiilor ce le au, potrivit Cartei Națiunilor Unite. Consiliul Economic și Social a creat o serie de astfel de organe care îl ajutã în exercitarea atribuțiilor și care se ocupã, la rândul lor, de o vastã problematicã în acest domeniu, fiecare având regulamente de funcționare proprii, dar fiind subordonate organului ONU care le-a creat și fațã de care răspund în exercitarea mandatului primit. Dintre aceste organe subsidiare create de Consiliul Economic și Social, preocupări în domeniul protecției juridice a drepturilor omului au următoarele:
Comisia pentru drepturile omului – cel mai important organ care se ocupã de aceste probleme având competențã în toate chestiunile ce privesc domeniul respectiv;
Comisia pentru condiția femeii;
Comitete speciale de experți:
Comitetul pentru eliminarea discriminărilor rasiale;
Comitetul pentru drepturile omului;
Comitetul pentru drepturi economice, culturale și sociale;
Comitetul pentru eliminarea discriminării fațã de femei;
Comitetul contra torturii;
Comitetul pentru prevenirea crimei și lupta împotriva delincvenței.
c)Un alt organ principal al ONU care are atribuții și competențe pe linia protecției juridice a drepturilor omului este Secretariatul acestei organizații internaționale de vocație universalã. În cadrul Secretariatului ONU, principalul organ subsidiar care are preocupări în domeniul drepturilor omului este Centrul pentru drepturile omului. Acest organ este condus de către Secretarul general adjunct pentru drepturile omului, care este, de asemenea, și Directorul general al Oficiului ONU de la Geneva, unde Centrul își are de altfel sediul.
Centrul pentru drepturile omului are rolul de a ajuta Adunarea Generalã a ONU, Consiliul Economic și Social, Comisia pentru drepturile omului și alte organe ale ONU pentru promovarea și protecția drepturilor și liberaților fundamentale ale omului, așa cum sunt ele prevăzute în Carta ONU, Declarația Universalã a Drepturilor Omului și Convențiile internaționale în aceastã materie adoptate sub egida ONU.
Pe lângă organele principale și cele subsidiare amintite, existã în cadrul ONU o serie de instituții specializate ce îndeplinesc anumite funcții în domeniul economic, social, cultural și în alte domenii. Acestea își îndeplinesc atribuțiile sub controlul ONU și existã raporturi de coordonare între aceastã organizație și ele. Analizând problematica protecției juridice a drepturilor omului în societatea contemporanã, le prezentãm pe cele considerate mai importante prin natura preocupărilor, prin sfera lor de activitate și în mod deosebit prin contribuția pe care și-au adus-o și și-o aduc pe linia promovării și apărării drepturilor omului.
În principal, instituțiile specializate care au asemenea preocupări sunt:
Organizația Internaționalã a Muncii (OIM);
Organizația Națiunilor Unite pentru educație, științã și culturã (UNESCO);
Organizația Națiunilor Unite pentru alimentație și agriculturã (FAO);
Organizația Mondialã a Sãnãtãții (OMS);
Putem afirma cã și alte instituții specializate acționează pentru protecția juridicã a drepturilor omului, cum sunt Organizația aviației civile internaționale(ICAO), dacã avem în vedere protejarea oamenilor pe timpul cât aceștia călătoresc în aeronave, apărarea lor de actele teroriste și de piraterie ; aceleași preocupări le are și Organizația neguvernamentalã consultativã pentru navigația maritimã (INCO), Organizația meteorologicã mondialã (OMN) și Agenția internaționalã pentru energia atomicã (AIEA).
Desigur, problematica pe care aceste organizații o abordează este diferitã, dar dacã analizãm elementele de detaliu, scopurile finale, putem afirma fãrã rezerve cã multe din activitățile desfășurate au în vedere protecția și apărarea ființei umane.
1.3.PRINCIPALELE INSTRUMENTE JURIDICE INTERNAȚIONALE CARE GARANTEAZÃ DREPTURILE OMULUI.
Drepturile omului sunt garantate în primul rând prin legislația internã fiecărui stat, acesta fiind cadrul juridic cel mai eficient și adecvat pentru promovarea și garantarea drepturilor omului. Documentele internaționale intervin ca o mãsurã suplimentarã, ca o garanție a respectării drepturilor acestor drepturi, constituind adevărate standarde, etaloane care sã confere termen de comparație pentru documentele interne. Documentele internaționale sunt adoptate de state pe baza acordului de voințã al acestora și pot fi împărțite în douã categorii din punct de vedere al forței lor juridice:
documente cu caracter politic, fãrã forțã juridicã, sub formã de rezoluții ori declarații;
documente cu forțã juridicã, încadrate în categoria tratatelor indiferent de denumirea lor: convenții, pacte, protocoale, acorduri.
Crearea ONU a deschis o erã nouã în ceea ce privește relațiile internaționale între state, cooperarea dintre acestea și, drept urmare, elaborarea unor instrumente juridice a cunoscut noi dimensiuni, astfel cã, în prezent sunt elaborate peste 50 de tratate și un număr mare de declarații și rezoluții ale organelor și organismelor internaționale în domeniul drepturilor omului și al dreptului umanitar.
Primele reglementãri importante cu privire la drepturile omului le regăsim în însăși Carta ONU, elaboratã la 26 iunie 1945 și intratã în vigoare la 24 octombrie 1945, care în capitolul l art.1 pct.3 își propune ca obiectiv realizarea cooperării internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în scopul de a promova și încuraja respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fãrã deosebire de rasã, sex, limbã sau religie.
Acordãm o importanțã primordialã Cartei ONU pentru cã în aceasta sunt delimitate, în mod expres, atribuțiile organelor principale al acestei organizații cu vocație universalã. Pe baza obiectivelor fixate în Cartã au fost elaborate sub auspiciile ONU o serie de instrumente juridice internaționale care astăzi sunt unanim recunoscute în întreaga lume și care au situat pe primul plan protecția juridicã a drepturilor omului.
Pentru a avea o imagine mai clarã asupra principalelor instrumente juridice internaționale, trebuie sã vorbim în continuare despre o altã Cartã, și anume Carta internaționalã a drepturilor omului. Menționãm cã nu a fost adoptat niciodată un document cu aceastã denumire, dar în literatura de specialitate, în vocabularul curent folosit de reprezentanții diferitelor state, a oamenilor politici și chiar în doctrinã, ea s-a admis și se referã la un grup de cinci documente importante, și anume:
Declarația Universalã a Drepturilor Omului;
Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale;
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice;
Protocolul facultativ referitor la Pactul internațional privind drepturile civile și politice;
Al doilea Protocol facultativ la drepturile civile și politice, vizând abolirea pedepsei cu moartea.
Aceste cinci instrumente juridice internaționale, care au fost elaborate sub auspiciile ONU și care astăzi, pe întreg globul, sunt denumite simbolic Carta internaționalã a drepturilor omului, au o deosebitã importanțã în ceea ce privește schimbarea concepției generale în societatea contemporanã cu privire la protecția juridicã a drepturilor omului, deoarece, zi de zi, tot mai multe subiecte de drept internațional, fie cã devin pãrți la ele, fie cã le acceptã unanim, recunoscând superioritatea reglementãrilor lor și faptul cã trăind pe aceastã planetã nu putem sã nu le respectãm cu toții. Documentul care a deschis o erã nouã în promovarea drepturilor omului și pe baza căruia s-au încheiat o multitudine de tratate în acest domeniu, este Declarația Universalã a Drepturilor Omului. Documentul cuprinde un preambul și 30 de articole în care sunt enunțate drepturile esențiale ale omului și libertățile fundamentale. În preambul se aratã cã “recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor, egale și inalienabile, constituie fundamentul libertății, dreptății, și păcii în lume”.
În articolul1 din declarație se aratã cã “toți oamenii se nasc liberi și egali în demnitate și în drepturi. Ei sunt dotați cu rațiune și conștiințã și trebuie sã acționeze unii fațã de alții într-un spirit de fraternitate”.
În articolul 2 se menționează principiul de bazã al egalității și nediscriminãrii de nici un fel în ceea ce privește exercitarea tuturor drepturilor și egalităților prevăzute în Declarație.
În articolele 3-21 sunt prevăzute drepturile civile ale omului. În art.22 sunt recunoscute drepturile economice, sociale și culturale de care trebuie sã se bucure orice ființã umanã în vederea asigurării demnității umane și dezvoltării libere a personalității sale. Acestea trebuie asigurate atât prin efortul național, cât și prin colaborarea internaționalã, prevăzându-se și eventualele limitări ale accesului la aceste drepturi în funcție de resursele fiecărei țãri. Aceste drepturi sociale, economice și culturale sunt cuprinse în articolele 23-27.
Art. 28 prevede cã orice persoanã are dreptul la o ordine socialã și internaționalã în care drepturile și libertățile recunoscute în declarație sã fie pe deplin exercitate.
În art. 29 se prevede cã orice persoanã are și îndatoriri fațã de societate, aceasta fiind singura modalitate prin care se poate asigura și armoniza înfăptuirea efectivã și respectarea drepturilor tuturor oamenilor.
Ultimul articol prevede interdicția pentru vreun stat, grupare sau persoanã de a desfășura vreo activitate sau a săvârși vreun act care sã aibă ca scop desființarea vreunui drept enunțat în Declarație.
Exercitarea drepturilor și libertăților cuprinse în Declarația Universalã a Drepturilor Omului este supusã doar îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul asigurării respectului drepturilor și libertăților altora, precum și a respectării cerințelor moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democraticã. Dispoziția aceasta este o recunoaștere implicitã a caracterului relativ al drepturilor și libertăților prevăzute în Declarația Universalã a Drepturilor Omului. Nefiind absolute, drepturile pot fi deci limitate în exercițiul lor, astfel încât sã prevină abuzul de drept și în același timp sã se păstreze caracterul democratic al societății. Limitarea exercițiului drepturilor și libertăților cetățenești făcută prin acte interne este restrânsã, deoarece nici o dispoziție a Declarației Universale a Drepturilor Omului “ nu poate fi interpretatã ca implicând pentru vreun stat, grupare sau persoanã dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a săvârși vreun act îndreptat spre desființarea unor drepturi sau libertăți enunțate în prezenta declarație”. Declarația este primul document internațional care stabilește o concepție unitarã despre drepturile omului. Reprezentând standardul comun al comunității internaționale, drepturile proclamate în cuprinsul acestei declarații sunt universale și inalienabile.
Influența Declarației Universale a Drepturilor Omului s-a manifestat profund atât fațã de statele membre ale ONU, cât și fațã de celelalte state nemembre. Impactul acesteia a fost universal, în sensul cã legislația statelor de pe diferite continente, alături de convențiile regionale ale drepturilor omului s-au inspirat din cuprinsul Declarației sau au preluat unele prevederi ale acesteia. Cu privire la mãsurile de implementare a drepturilor omului au fost propuse mai multe variante, ajungându-se la următoarea soluție: crearea Comitetului Drepturilor Omului care devine principalul organ de implementare; admiterea petițiilor interstatale ca mãsuri de implementare; instituirea sistemului rapoartelor întocmite de state; furnizarea de informații de către organismele ONU sau alte agenții specializate de la care se pot obține informații neoficiale; trimiterea de recomandări acute statului intimat.
În ceea ce privește cele douã Pacte internaționale, în general structura lor este asemănătoare. Astfel, fiecare pact are un preambul în care se reiterează obligația statelor, așa cum rezultã din Carta ONU de a contribui la promovarea și respectarea drepturilor omului. Se precizează cã atingerea idealurilor omului liber care sã se bucure de drepturile și libertățile sale, eliberat de teamã și mizerie, nu se pot realiza decât dacã sunt create condițiile care sã permită fiecăruia sã se bucure de drepturile și libertățile sale civile și politice, dar și de cele economice, sociale și culturale.
Articolul 1 din fiecare pact prevede cã dreptul la autodeterminare este universal și solicitã statelor sã faciliteze realizarea acestui drept și respectarea lui, întrucât în viziunea acestuia ele își stabilesc sistemul politic și își asigurã în mod liber dezvoltarea economicã, socialã și culturalã în vederea înfăptuirii scopurilor propuse, toate popoarele pot dispune liber de bogățiile și rezervele lor naturale, fãrã a aduce atingere obligațiilor ce decurg din cooperarea internaționalã, fãrã însã ca un popor sã poată fi lipsit de mijloacele proprii de trai.
Articolul 2 din Pacte prevede angajamentul statelor de a adopta mãsurile necesare, inclusiv legislative, pentru deplina exercitare a drepturilor recunoscute în pacte, fãrã nici o discriminare bazatã pe rasã, sex, limbã, religie, opinie politicã sau de altã naturã, origine socialã sau naționalã, avere, naștere sau orice altã împrejurare.
Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale consacrã, printre altele, dreptul pe care îl are orice persoanã a se bucura de condiții de muncã juste și prielnice, care sã asigure, îndeosebi, un salariu echitabil și o remunerație egalã pentru o muncã de valoare egalã, dreptul pe care îl are orice persoanã în vederea favorizării și ocrotirii intereselor sale economice, de a forma împreunã cu alte persoane sindicate, dreptul la securitate socialã etc.
Sunt, de asemenea înscrise prevederi în legãturã cu îmbunătățirea metodelor de producție, o repartiție echitabilã a resurselor alimentare, scăderea mortalității noilor născuți și a mortalității infantile, îmbunătățirea tuturor aspectelor igienei mediului și ale igienei industriale, asigurarea exercitării dreptului la educație, a dreptului de a participa la viața culturalã, ca și libertatea cercetării științifice și activităților creatoare.
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice înscrie o largã gamã de drepturi, printre care dreptul la viațã, interzicerea torturii, sclaviei, comerțului cu sclavi și muncii forțate, dreptul pe care îl are fiecare om la libertate și la securitatea persoanei sale, dreptul persoanelor arestate sau deținute de a fi tratate în mod uman, egalitatea în fața tribunalelor, dreptul oricărei ființe umane de a i se recunoaște pretutindeni personalitate juridicã, dreptul de a întemeia o familie, dreptul de a lua parte la conducerea treburilor politice, de a alege și de a fi ales, de a avea acces la condiții generale de egalitate, la funcțiile publice din țara sa.
O dispoziție importantã a acestui document este și aceea care prevede cã în țările în care existã minorități etnice, religioase sau lingvistice, persoanele aparținând acestor minorități nu pot fi lipsite de dreptul de a avea, în comun cu ceilalți membri ai grupului, propria lor viațã culturalã, de a profesa și practica propria lor religie sau de a folosi propria limbã.
În articolul 28 din Pact se prevede crearea Comitetului pentru drepturile omului, însărcinat cu supravegherea și aplicarea mãsurilor prevăzute în pact. Acest organ poate primi sesizări în legãturã cu nerespectarea drepturilor omului prevăzute în pact numai din partea statelor membre.Ca urmare, persoanele fizice nu pot face sesizări acestui organism. Pactul a fost adoptat în aceastã formã pentru cã, dacã s-ar fi acordat dreptul persoanelor de a sesiza Comitetul în legãturã cu nerespectarea de către state a drepturilor prevăzute de Pact, multe dintre acestea nu ar fi semnat. Problema s-a convenit a fi rezolvatã prin adoptarea primului Protocol facultativ referitor la Pactul internațional privind drepturile civile și politice.
Acest Protocol prevede un mecanism prin care, sesizările primite de la persoanele particulare care se pretind cã sunt victime ale încălcării drepturilor enunțate în Pact pot fi primite și soluționate.
Ultimul document care face parte din așa-zisa Cartã internaționalã a drepturilor omului, este al doilea Protocol facultativ cu privire la drepturile civile și politice și care se referã expres la abolirea pedepsei cu moartea, care a fost adoptatã prin Rezoluția Adunării Generale ONU din 15 decembrie 1989.
Prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974 România a ratificat cele douã pacte, iar prin Decretul nr.68 din 20 decembrie 1990 a aderat și la cel de-al doilea Protocol facultativ cu privire la drepturile civile și politice.
Preocuparea ONU pentru promovarea și protecția drepturilor omului nu s-a oprit la adoptarea acestor documente de bazã ci a continuat cu adoptarea altor instrumente internaționale care reglementează, fie drepturile anumitor categorii de persoane, care prin natura lor sunt mai vulnerabile, mai expuse încălcării drepturilor lor, fie instrumente care reglementează în detaliu anumite drepturi. Printre aceste documente reprezentative, în funcție de domeniul de aplicare, amintim:
– privind egalitatea în drepturi, nediscriminarea:
– Declarația Națiunilor Unite asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasialã;
– Convenția internaționalã privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasialã;
– Convenția internaționalã asupra eliminării și reprimării crimei de apartheid;
– Convenția internaționalã privind lupta împotriva discriminării în domeniul învățământului:
– Declarația Adunării Generale a ONU împotriva discriminării bazate pe religie și convingere;
– privind protecția drepturilor femeii:
– Declarația privind eliminarea discriminării fațã de femei;
– Convenție asupra drepturilor politice ale femeii;
– Convenție asupra cetățeniei femeii căsătorite;
– Convenție asupra eliminării tuturor formelor de discriminare fațã de femei;
– Convenție privind consimțământul la cãsãtorie, vârsta minimã pentru cãsãtorie și înregistrarea cãsãtoriilor;
– privind protecția copilului, a adolescentului și a persoanelor care au nevoie de ajutor:
– Declarația drepturilor copilului;
– Convenția drepturilor copilului;
– Declarație privind promovarea în rândurile tineretului a idealurilor de pace, respect reciproc și înțelegere între popoare;
– Declarația drepturilor deficientului mintal;
– Declarația drepturilor persoanelor handicapate.
– privind abolirea sclaviei și reprimarea traficului cu sclavi și cu ființe umane:
– Convenție cu privire la sclavie;
– Convenție suplimentarã cu privire la abolirea sclaviei, traficului cu sclavi și a instituțiilor și practicilor analoage sclaviei;
– Convenție asupra abolirii muncii forțate;
– Convenție asupra muncii forțate;
– Convenție pentru reprimarea traficului cu ființe umane și a exploatării prostituției semenilor;
– privind protecția persoanelor supuse detenției sau întemnițării:
– Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deținuților;
– Declarație asupra protecției tuturor persoanelor împotriva torturii și altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante;
– Convenție împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante;
– privind situația refugiaților:
Statutul Oficiului Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru refugiați;
Convenție referitoare la statutul refugiaților;
Declarație asupra azilului teritorial;
– Declarație asupra drepturilor omului, ale persoanelor care nu posedã naționalitatea țãrii în care trăiesc;
Fără a avea pretenția cã am epuizat multitudinea documentelor internaționale privind protecția drepturilor omului, putem afirma cã am prezentat pe cele principale, încercând și o clasificare a acestora în funcție de domeniul la care se referã fiecare.
CAPITOLUL 2
ORGANISME EUROPENE CU ACTIVITĂȚI
PREPONDERENTE ÎN DOMENIUL RESPECTĂRII DREPTURILOR OMULUI
2.1.CONSILIUL EUROPEI.
2.1.1.CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CONSILIUL EUROPEI.
Problema protecției juridice a drepturilor omului a fost abordată după cel de-al doilea război mondial și pe plan regional, atât de către organizațiile politice, cât și în cadrul multitudinii de acorduri între state, tocmai datorită importanței acesteia și faptului că s-a simțit nevoia creării unor instrumente juridice care să reflecte în diferite situații, modalitățile de ocrotire a ființei umane.
Astfel, în Europa a lua ființă Consiliul Europei, o organizație internațională cu caracter interstatal, a cărei apariție și dezvoltare este expresia preocupărilor unor state europene pentru unitatea Europei.
În anul 1948, s-a ținut Congresul de la Haga, la care au participat delegații din 16 state vest-europene. În mesajul adresat de Congres popoarelor europene se subliniază ideea că o Europă unită poate fi un factor de pace în lume și să contribuie la asigurarea independenței economice a popoarelor și la progresul lor. Totodată, se precizează că o Europă unită ar constitui o putere capabilă să trateze cu SUA și URSS, în condiții de egalitate și să-și aducă contribuția la soluționarea pașnică a problemelor internaționale.
Între 28 martie și 5 mai 1949 s-a ținut Conferința statelor vest-europene, care a adoptat Statutul Consiliului Europei. Acest statut este un tratat internațional multilateral. El a fost semnat de 10 state fondatoare ale Consiliului și anume : Anglia, Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda și Suedia. Statutul Consiliului Europei a intrat în vigoare la 3 august 1949.
Consiliul Europei este organizația în care toate țările europene atașate unor idealuri democratice, pot să se regăsească pentru a examina în comun orice chestiune europeană. Evenimentele politice, economice, sociale mai importante din viața Europei fac obiectul unor discuții aprofundate în cadrul Consiliului Europei. În legătură cu aceste chestiuni Consiliul adoptă diferite acte. În această activitate de elaborare și adoptare de către statele membre ale Consiliului a numeroase convenții internaționale se concretizează și funcția legislativă, cu caracter internațional, a Consiliului. Convențiile adoptate sub egida Consiliului leagă numai statele membre care le-au acceptat, prin ratificare sau aderare la ele.
Scopul Consiliului Europei, așa cum este definit de Statut, este “de a realiza o mai mare unitate între membri săi în scopul salvgardării și realizării idealurilor și principiilor, care sunt moștenirea lor comună și a facilitării progresului economic și social”. Potrivit statutului ,acest scop urmează a fi realizat prin discutarea chestiunilor de interes comun și prin încheierea de acorduri și adoptarea de acțiuni comune în domeniile economic, social, cultural, științific, juridic și administrativ precum și prin salvgardarea și respectarea pe mai departe a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Statutul Consiliului Europei precizează că problemele privind apărarea națională a statelor membre nu sunt de competența organizației, lele fiind de competența U.E.O.
Membrii consiliului au ca obligație fundamentală recunoașterea principiului că orice persoană aflată sub jurisdicția unui stat membru trebuie să se bucure de drepturile și libertățile fundamentale ale omului. De asemenea, statele membre au și obligația de a contribui la realizarea scopului Consiliului Europei.
Statutul Consiliului Europei prevede o serie de condiții pe care trebuie să le îndeplinească statele care doresc să devină membre ale acestei organizații. Astfel, potrivit art.3 alin.1 “Fiecare membru al Consiliului Europei trebuie să accepte principiile statului de drept și principiul în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicția sa trebuie să se bucure de drepturile și libertățile fundamentale ale omului.”
Pe de altă parte, după cum precizează în alin.2 al aceluiași articol: “Fiecare membru se angajează să colaboreze în mod sincer și efectiv în realizarea scopului Consiliului conform definiției acestuia din Capitolul I”. Calitatea de membru a Consiliului Europei o poate dobândi așadar orice stat care îndeplinește condițiile prevăzute de art.3. Procedura de admitere implică invitarea statului în cauză de către Comitetul de miniștri pentru a deveni membru al Consiliului Europei. Calitatea de membru se dobândește oficial în momentul depunerii instrumentelor de aderare de către țara în cauză la Secretarul General al organizației.
O dispoziție importantă a statutului este aceea care dispune că “Participarea membrilor la lucrările Consiliului Europei nu va afecta activitatea acestora în cadrul ONU și al altor organizații sau uniuni internaționale la care sunt părți“.
După prăbușirea regimurilor totalitare din răsăritul Europei, Consiliul Europei o hotărât crearea statutului de invitat special pentru țările din Europa centrală și de răsărit. Majoritatea acestora au devenit ulterior membri cu drepturi depline ai Consiliului Europei. României i-a fost acordat la 1 februarie 1991, statutul de invitat special, iar la 28 septembrie 1993 a dobândit calitatea de membru cu drepturi depline al Consiliului Europei, devenind al 32-lea membru al acestei organizații.
2.1.2.STRUCTURA CONSILIULUI EUROPEI.
În ceea ce privește organele Consiliului Europei, acestea sunt :
Comitetul miniștrilor și
Adunarea Parlamentară.
Comitetul miniștrilor examinează la recomandarea Adunării Parlamentare, sau din proprie inițiativă, măsurile adecvate pentru a promova scopul Consiliului Europei, inclusiv pentru încheierea de convenții și acorduri și adoptarea de către guverne a unei politici comune în anumite probleme.
Concluziile Comitetului de miniștri pot, dacă este cazul , îmbrăca forma unor recomandări adresate guvernelor. Comitetul poate invita guvernele statelor membre să informeze asupra măsurilor luate cu privire la o atare recomandare.
Pe de altă parte, Comitetul este competent a emite decizii cu caracter obligatoriu cu privire la toate chestiunile legate de organizarea și aranjamentele interne ale Consiliului Europei, adoptând în acest scop reglementări financiare și administrative pe care le va considera necesare. El poate să înființeze comitete sau comisii cu caracter consultativ sau tehnic în scopurile pe care le consideră necesare.
La fiecare sesiune a Adunării Parlamentare, Comitetul miniștrilor va prezenta rapoarte asupra activităților sale însoțite de documentația corespunzătoare.
Rezoluțiile Comitetului de miniștri în chestiunile importante sunt luate cu unanimitatea voturilor exprimate. Astfel, va fi necesar un vot unanim al Comitetului de miniștri în chestiunile recomandărilor adresate guvernelor, pentru amendarea unor articole importante, precum și pentru orice alte chestiuni în care, datorită importanței lor, se stabilește că hotărârile vor fi luate cu unanimitate de voturi. În celelalte cazuri se va recurge la regula majorității simple, iar pentru anumite probleme, ca de pildă adoptarea bugetului, regulile de procedură etc., va fi necesară o majoritate de două treimi.
Adunarea Parlamentară este organul deliberant al Consiliului Europei. Ea dezbate acele chestiuni care sunt de competența sa, conform Statutului, și prezintă concluziile sale Comitetului de miniștri sub formă de recomandări.
Adunarea poate să dezbată și să formuleze recomandări cu privire la orice problemă care se încadrează în limitele scopului și atribuțiilor Consiliului Europei. Dar, în același timp, ea poate să facă recomandări și cu privire la orice alte probleme care îi sunt prezentate spre avizare Comitetului de miniștri.
Adunarea parlamentară își stabilește ordinea de zi ținând seama de activitatea altor organizații europene interguvernamentale din care fac parte unele sau toate statele membre ale Consiliului Europei, pentru a se evita suprapunerile. Astfel, se urmărește pe cât posibil o sincronizare a sesiunilor Adunării Parlamentare cu reuniunile NATO, Uniunii Europene etc.
În cadrul competenței sale Adunarea Parlamentară poate înființa comitete sau comisii, însărcinate să examineze și să raporteze cu privire la anumite chestiuni. Ele își adoptă propriile sale reguli de procedură și alege dintre membri săi un președinte, care rămâne în funcție până la următoarea sesiune ordinară.
Adunarea Parlamentară este compusă din reprezentanți ai fiecărui stat membru, aleși de către parlamentul său, dintre membri acestuia, sau desemnați dintre membri Parlamentului, conform unei proceduri decise de acesta, sub rezerva, totuși, a dreptului fiecărui guvern membru de a face orice desemnări adiționale necesare atunci când Parlamentul nu este în sesiune și nu s-a stabilit procedura de urmat. Fiecare reprezentant trebuie să aibă naționalitatea statului membru pe care îl reprezintă. El nu poate să fie însă ,în același timp, și membru al Comitetului miniștrilor. Mandatul reprezentanților astfel desemnați va începe de la deschiderea sesiunii ordinare ce urmează numirii lor și va expira la deschiderea sesiunii ordinare următoare, cu excepția cazului în care au avut loc alegeri parlamentare, situație în care statele membre au dreptul de a face noi nominalizări.
Dacă un stat membru numește noi reprezentanți pe locurile rămase vacante datorită decesului sau demisiei sau dacă procedează la noi desemnări ca urmare a alegerilor parlamentare din țara sa, mandatul noilor reprezentanți va începe de la prima reuniune a Adunării ce urmează desemnării.
Nu este posibil ca un reprezentant să fie lipsit de mandatul său în cadrul Adunării, fără acordul acesteia. Statutul mai prevede că fiecare reprezentant poate avea un supleant, care – în absența acestuia – poate să participe la ședințe, să ia cuvântul și să voteze în locul său.
Componența Adunării Parlamentare este diferențiată, ținându-se cont de ponderea diferitelor state membre. Astfel potrivit art.26 din statutul Consiliului Europei, reprezentarea statelor în Adunarea Parlamentară este următoarea:
Austria – 6; Belgia – 7; Bulgaria – 6; Republica Cehă – 7; Cipru – 3; Germania – 18; Grecia – 7; Irlanda – 4; Islanda – 3; Italia – 18; Olanda – 7; Polonia – 12; Portugalia – 7; Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord – 18; România – 10; Danemarca – 5; Elveția – 6; Estonia – 3; Finlanda – 5; Franța – 18; Liechtenstein – 2; Lituania – 4; Luxemburg – 3; Malta – 3; Norvegia – 5; San Marino – 2; Slovacia – 5; Slovenia – 3; Spania – 12; Suedia – 6; Turcia – 12; Ungaria – 7.
Cât privește rezoluțiile Adunării Parlamentare, acestea sunt luate cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate. Rezoluțiile care se referă la chestiuni de procedură internă, inclusiv alegerea membrilor biroului, adoptarea regulamentului interior, vor fi adoptate cu o majoritate ce se va stabili de către Adunare prin aplicarea art.29 alin. 5 din Statut.
Adunarea Parlamentară se întrunește în sesiune ordinară o dată pe an, data și durata acesteia fiind stabilite, pe cât posibil, astfel încât să se evite suprapunerea cu sesiunile parlamentare sau cu sesiunile Adunării Generale a ONU. Sesiunile ordinare nu vor dura mai mult de o lună, afară de cazuri excepționale. Ele se desfășoară la sediul Consiliului, dar Adunarea și Comitetul de miniștri vor putea decide și altfel.
În cadrul Consiliului Europei funcționează un Secretariat, compus din Secretarul General și un secretar general adjunct – desemnați de Adunarea Parlamentară la recomandarea Comitetului de miniștri – și ceilalți membri ai Secretariatului, desemnați de Secretarul General, conform regulamentului administrativ. Secretarul General răspunde de activitatea Secretariatului în fața Comitetului de miniștri.
În ceea ce privește finanțele, se prevede că fiecare stat membru va suporta cheltuielile propriei reprezentări în Comitetul de miniștri și în Adunarea Parlamentară. Cheltuielile Secretariatului și toate celelalte cheltuieli comune vor fi împărțite într-o proporție ce se va stabili ținându-se cont de ponderea populației statelor interesate. Secretarul general va comunica anual fiecărui guvern suma cu care trebuie să contribuie, sumă care va trebui să fie depusă nu mai târziu de 6 luni de la data notificării.
În stabilirea statutului internațional al Consiliului Europei un loc deosebit îl ocupă “Acordul general privind privilegiile și imunitățile Consiliului Europei”, semnat la 2 septembrie 1949. El proclamă personalitatea juridică internațională a Consiliului Europei. Astfel, Consiliul Europei are capacitatea de a contracta, de a achiziționa și aliena bunuri imobile sau mobile și de a sta în justiție.
În temeiul prevederilor Acordului din 1949, Consiliul Europei beneficiază de imunitate de jurisdicție, inclusiv bunurile și averea sa. Localurile și construcțiile Consiliului Europei sunt inviolabile, inclusiv bunurile și averea sa. Localurile și construcțiile Consiliului Europei sunt inviolabile, bunurile și averea sa sunt exceptate de la percheziții, rechiziții, confiscări, exproprieri sau alte forme de constrângere administrative sau judiciare. Toate documentele și arhiva Consiliului sunt inviolabile, oriunde s-ar afla.
Consiliul Europei poate deține devize și poate transfera, în mod liber, fondurile sale dintr-o țară în alta. Averea Consiliului, veniturile sale și alte bunuri sunt exceptate de impozite directe, de taxe vamale sau de restricții în ce privește importul sau exportul articolelor destinate activității sale oficiale.
Reprezentanții statelor membre în Consiliul Europei, în special, în Comitetul de Miniștri și în Adunarea Parlamentară, beneficiază de următoarele privilegii și imunități: imunitatea de a fi arestat sau reținut și de control al bagajelor personale, imunitatea de jurisdicție, inviolabilitatea hârtiilor și documentelor lor, dreptul de a folosi coduri și valiza diplomatică sau curier diplomatic, scutirea de măsuri restrictive privind imigrarea, înregistrarea străinilor, etc.
Secretarul general, secretarul general-adjunct și agenții Consiliului Europei beneficiază de imunitățile și privilegiile acordate de dreptul internațional public diplomaților. Prin Protocolul adițional la Acordul general, din 1949, adoptat la 6 noiembrie 1952, s-a prevăzut că și reprezentanții permanenți ai statelor membre, pe lângă Consiliul Europei, beneficiază de imunitățile și privilegiile agenților diplomatici, de grad echivalent.
2.1.3.CONVENȚII ELABORATE SUB EGIDA CONSILIULUI EUROPEI.
În decursul existenței sale, Consiliul Europei a desfășurat o activitate prodigioasă, în special pe linia adoptării unor documente deosebit de importante. Astfel au fost adoptate peste 150 de convenții și tratate europene, printre care și Convenția Europeană asupra drepturilor omului, din 1950. Aceste instrumente, obligatorii pentru statele membre, sunt întregite cu un ansamblu de recomandări, care exprimă voința statelor membre de a coopera rodnic pentru a găsi soluții marilor probleme de colaborare cu care se confruntă cei peste 400 milioane de europeni. Pe de altă parte, trebuie menționat că, în afară de convenții și recomandări Consiliul Europei adoptă și promovează anumite programe. Printre acestea pot fi menționate “Programul Demostene” de asistență logistică pentru sprijinirea reformelor din țările Europei centrale și de răsărit în domeniile constituțional, legislativ și administrativ, care se concretizează în special în reuniuni ale experților, acordări de burse și vizite reciproce.
Printre convențiile și acordurile internaționale încheiate sub egida sa menționăm:
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale(1950);
Convenția europeană pentru reglementarea pașnică a diferendelor(1957);
Carta Socială (1961);
Convenția europeană privind imunitățile statelor(1972);
Convenția europeană pentru reprimarea terorismului (1977);
Convenția privind conservarea vieții sălbatice și a mediului natural din Europa (1979;
Carta europeană a autonomiei locale(1985);
Convenția culturală europeană;
Convenția europeană în materia adopției de copii;
Convenția europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei;
Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante;
Protocolul nr.1 la Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante;
Protocolul nr.2 la Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante;
Convenția – cadru pentru protecția minorităților naționale.
Pentru asigurarea respectării unora dintre convențiile internaționale adoptate în cadrul Consiliului Europei, convențiile stipulează înființarea unor organe speciale, cu această competență și care lucrează pe lângă Consiliul Europei. De aceea, ele sunt numite “organe atașate”.
În luna octombrie 1993 s-a ținut la Viena prima Conferință la nivel înalt a Consiliului Europei. În Declarația adoptată de conferință la 7 octombrie 1993 se fac precizări importante cu privire la activitatea viitoare a organizației, în noile condiții existente pe continentul european, precum și în domeniul garantării drepturilor omului, pe plan regional.
Declarația precizează : “Consiliul Europei este instituția politică europeană, care este în măsură să primească, în condiții de egalitate și în structuri permanente , democrațiile Europei eliberate de opresiunea comunistă”. Mai departe se precizează că aderarea lor la Consiliul Europei este un element central al construcției europene bazată pe valorile organizației. La fel de semnificativă este prevederea Declarației : “Crearea unei Europe tolerante și prospere nu depinde numai de cooperarea între state. Ea se întemeiază, de asemenea, pe o cooperare transfrontalieră între colectivitățile locale și regionale, respectând constituția și integritatea teritorială a fiecărui stat.”
Conferința de la Viena a adoptat următoarele hotărâri:
a)constituirea unei Curți unice pentru apărarea drepturilor omului;
b)crearea unui organ consultativ al colectivităților locale și regionale din Europa;
c)de a acționa împotriva rasismului, xenofobiei, antisemitismului și intoleranței.
De asemenea, s-a hotărât îmbunătățirea statutului organizației pe baza propunerilor făcute de Adunarea Parlamentară.
2.2. ORGANIZAȚIA PENTRU SECURITATE ȘI COOPERARE ÎN EUROPA.
2.2.1CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND APARIȚIA OSCE. Această organizație a fost creată în decembrie 1994 și a devenit efectivă la 1 ianuarie 1995, prin instituționalizarea Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa. La începuturile sale Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa a funcționat ca un organism internațional temporar, ca orice conferință internațională, cu specificul că se întrunea în mod periodic. În această perioadă, CSCE nu dispunea de organe permanente. Transformarea ei într-o organizație internațională regională s-a făcut pe baza “Cartei de la Paris pentru o nouă Europă”, din 21 noiembrie 1990. CSCE cuprinde nu numai statele europene, ci și două state neeuropene: SUA și Canada.
Conferința pentru Cooperare și Securitate în Europa s-a desfășurat în trei faze. Prima fază s-a ținut la nivelul miniștrilor de externe a celor 35 de state participante. Această fază a Conferinței s-a desfășurat în anul 1973. Faza a doua a Conferinței, desfășurată între anii 1973-1975, s-a ținut la nivel de experți, care au pregătit documentele ei finale. Ultima fază a Conferinței s-a desfășurat la Helsinki, între 27 iulie și 1 august 1975. Ea s-a ținut la nivel de șefi de state și în cadrul ei a fost semnat “Actul final” al Conferinței.
Actul final al CSCE este unul complex, format din mai multe documente internaționale. El cuprinde o Declarație privind principiile care guvernează relațiile reciproce dintre statele participante. În acest document sunt proclamate următoarele principii: egalitatea suverană a statelor, nefolosirea forței sau amenințării cu forța în relațiile internaționale, inviolabilitatea frontierelor statelor, integritatea teritorială a statelor, rezolvarea prin mijloace pașnice a diferendelor internaționale, respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul de a dispune de ele însele, principiul cooperării între state și cel al îndeplinirii cu bună credință a obligațiilor asumate în conformitate cu dreptul internațional.
Pentru procesul de consolidare a securității și de dezvoltare a cooperării în Europa, ca și pentru instituționalizarea CSCE prezintă importanță “Carta de la Paris pentru o nouă Europă”, din anul 1990. Carta constată că pe continentul european s-a conturat o epocă nouă de profunde schimbări și speranțe, ca urmare a dispariției statelor socialiste. În noile condiții, se impune promovarea și garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în viața tuturor țărilor participante la CSCE, deoarece ele constituie baza libertății, a dreptății și a păcii. În Carta de la Paris se fac mai multe precizări referitoare la democrație. Astfel se afirmă că democrația are ca fundament respectarea persoanei umane și a statului de drept. Ea constituie cea mai bună garanție a libertății de expresie, a toleranței față de orice grup social și a egalității de șanse pentru fiecare persoană.
Între 9 și 11 iulie 1992 s-a ținut Conferința la nivel înalt pentru Securitate și Cooperare în Europa, la Helsinki. Ea a adoptat “Declarația la nivel înalt de la Helsinki”, din 1992. În acest document se precizează că CSCE urmărește realizarea “unei comunități a statelor libere și democratice de la Vancouver la Vladivostok”. Referindu-se la valorile comune ale membrilor CSCE, în Declarație se precizează obiectivele lor comune: respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, inclusiv a drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale, democrației satului de drept, a libertăților economice, a justiției sociale și responsabilitatea față de mediul înconjurător.
Procesul de instituționalizare a CSCE a început prin Carta de la Paris, din 1990, și a continuat prin documentul de la Praga, referitor la dezvoltarea în continuare a instituțiilor și structurilor CSCE și prin declarația de la Helsinki, din 1992.
Având o structură organizatorică bine definită, CSCE s-a transformat în realitate dintr-un proces într-o organizație. Drept rezultat, a fost ceva firesc ca denumirea ei să se schimbe din CSCE în OSCE. Decizia aceasta a fost luată la sammitul de la Budapesta la 6 decembrie 1994 și a produs efect la 1 ianuarie 1995. Cu noile sale instituții, cu noile sale priorități în domeniul politic și în cel al respectării și garantării drepturilor omului, OSCE a fost recunoscută de statele membre ca fiind “ cel dintâi instrument pentru prevenirea conflictelor și a crizelor economice” de la Vancouver la Vladivostok.
2.2.2.STRUCTURA OSCE. Structura specifică a OSCE și obiectivele stabilite de-a lungul a numeroase reuniuni subsecvente, în domeniul cooperării economice, al drepturilor omului, al prevenirii, și după caz, al rezolvării conflictelor dintre statele membre, al menținerii păcii și securității sunt menite a face din această organizație un forum de dezvoltare a cooperării în diverse domenii între statele membre și un mecanism de gestionare și aplanare a crizelor și conflictelor în plan general european.
OSCE are un statut unic. Pe de altă parte, nu este un statut legal din punct de vedere al dreptului internațional și ca atare toate deciziile sale sunt de natură politică, ele neproducând efecte de plin drept. Cu toate acestea, OSCE întrunește
multe dintre elementele constitutive caracteristice unei organizații internaționale: este o asociație liberă a statelor, o formă de cooperare permanentă, având surse financiare proprii, obiective bine precizate și organe de conducere instituționalizate. Explicând preocuparea statelor membre ale CSCE cu privire la consolidarea instituțiilor organizației, Declarația de la Helsinki, afirmă că statele participante la ea au hotărât să reafirme și să dezvolte deciziile privind structurile și instituțiile CSCE stabilite prin Carta de la Paris, “ pentru a întări coerența consultărilor lor și eficiența acțiunilor lor concertate bazate pe voința lor politică comună, precum și pentru a dezvolta în continuare aspectele practice ale cooperării dintre ele.
Sistemul de organe ce compun OSCE este alcătuit din:
a)Consiliul OSCE format din miniștri afacerilor externe ai statelor membre. Acesta este organul central de luare al deciziilor și de guvernare a OSCE.
Consiliul are următoarele atribuțiuni: examinează chestiunile referitoare la securitatea și cooperarea pe continentul european și adoptă decizii corespunzătoare;
-îndeplinește sarcinile stabilite de reuniunile șefilor de state și de guverne și aplică hotărârile acestor reuniuni; el asigură ca diferitele activități ale OSCE să fi strâns legate de scopurile politice fundamentale ale OSCE.
Consiliul se reunește o dată pe an, dar poate fi convocat și în sesiuni suplimentare.
b)Secretariatul OSCE cu sediul la Praga. Este format dintr-un director și administratorii care se ocupă de : informare și documentare, de organizarea reuniunilor din cadrul OSCE și cu problemele administrativ – financiare ale organizației. Principalele atribuțiuni ale secretariatului sunt : să asigure susținerea administrativă a celorlalte organe ale OSCE; să ofere informații asupra OSCE altor organizații internaționale și statelor nemembre; să îndeplinească sarcinile primite din partea Consiliului .
c)Centrul de prevenire al conflictelor cu sediul la Viena. El sprijină Consiliul OSCE în acțiunile acestuia de reducere a riscurilor privind izbucnirea de conflicte internaționale.
d)Biroul pentru alegeri libere cu sediul la Varșovia. Principala lui funcție este facilitarea contactelor și schimbului de informații asupra alegerilor organizate de statele membre ale OSCE.
e)Comitetul pentru minoritățile naționale, numit de Consiliul OSCE, este competent să asigure o “alertă timpurie” și, dacă este necesar, o “acțiune timpurie”, întru-un stadiu cât mai timpuriu posibil al tensiunilor implicând probleme ale minorităților naționale, care pot degenera în conflicte, în zona OSCE, afectând pacea sau relațiile dintre statele membre ale OSCE. El trebuie să fie așadar, un instrument de prevenire al conflictelor interetnice într-un stadiu cât mai timpuriu posibil.
2.2.3.DIMENSIUNEA UMANĂ A OSCE. Așa cum am arătat, unul din scopurile pe care le urmărește OSCE este și acela referitor la apărarea, protecția și promovarea drepturilor omului. În acest scop, de-a lungul existenței acestei organizații, au fost organizate o serie de reuniuni având drept principal obiectiv pe ordinea de zi, tocmai această problematică. Până în anul 1992 au fost organizate trei astfel de reuniuni : prima a avut loc la Paris, între 30 mai și 23 iunie 1989, a doua la Copenhaga, între 5 și 29 iunie 1990, iar a treia la Moscova, între 10 septembrie și 4 octombrie 1991.
La reuniunea de la Copenhaga, statele participante exprimă convingerea lor că respectarea deplină a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dezvoltarea societăților bazate pe o democrație pluralistă și statul de drept sunt condiții prealabile necesare pentru a face să progreseze realizarea unei ordine durabile a păcii, securității, justiției și cooperării pe care ele caută să o stabilească în Europa. În consecință, ele reafirmă angajamentul lor de a înfăptui pe deplin prevederile Actului final și ale celorlalte documente ale CSCE privind dimensiunea umană și vor acționa astfel încât să dezvolte în continuare progresele realizate.
Statele participante exprimă convingerea lor că apărarea și promovarea drepturilor omului și libertăților fundamentale reprezintă una dintre sarcinile esențiale ale statului și reafirmă că recunoașterea acestor drepturi și libertăți constituie fundamentul libertății, justiției, și păcii. Ele afirmă solemn că între principiile justiției, esențiale pentru expresia corectă a demnității inerente a persoanei umane și a drepturilor egale și inalienabile ale tuturor ființelor umane, trebuie menționate următoarele:
– alegeri libere care vor fi organizate la intervale rezonabile, prin vot secret sau urmând o procedură echivalentă, care asigură libertatea votului;
– o formă de guvernare de tip reprezentativ și în care puterea executivă este responsabilă în fața parlamentului ales sau a corpului electoral;
– drepturile omului și libertățile fundamentale trebuie să fie garantate de lege și în conformitate cu obligațiile decurgând din dreptul internațional;
– toate persoanele sunt egale în fața legii și au dreptul, fără nici o discriminare, la o protecție egală prin lege. În această privință legea interzice orice discriminare și garantează tuturor persoanelor o protecție egală și efectivă contra oricărei discriminări, oricare ar fi motivul acesteia;
– orice persoană va dispune de un recurs efectiv contra oricăror decizii administrative de natură a garanta respectarea drepturilor fundamentale și a asigura securitatea juridică;
– vor fi asigurate independența judecătorilor și funcționarea imparțială a justiției;
– va fi recunoscută și protejată independența avocaților, mai ales în ceea ce privește condițiile de recrutare și exercitarea activității lor;
– orice persoană arestată sau reținută pentru o infracțiune penală are dreptul de a fi deferită în cel mai scurt timp justiției sau unei autorități judiciare, care va hotărî asupra legalității reținerii sau arestării sale;
– orice persoană urmărită va avea dreptul să se apere singură sau să dispună de rapid de asistența unui apărător la alegerea sa, sau dacă nu are mijloace să angajeze un apărător, să poată fi asistată gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției reclamă acest lucru;
– nimeni nu poate fi acuzat de o infracțiune penală, judecat sau condamnat, decât dacă infracțiunea este revăzută de o lege care îi definește clar și precis elementele;
– considerând importanța contribuției instrumentelor internaționale privind drepturile omului într-un stat intern pe plan intern, statele participante reafirmă faptul că ele vor avea în vedere să adere la Pactul internațional privind drepturile civile și politice, la Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale și alte instrumente internaționale pertinente, dacă n-au făcut-o încă;
– pentru a completa recursurile interne și a garanta mai bine respectarea de către statele participante a obligațiilor internaționale la care au subscris, statele participante vor avea în vedere să adere la o Convenție internațională cu caracter regional sau universal privind protecția drepturilor omului, cum sunt Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În finalul documentului Conferinței de la Copenhaga, din 1990, statele participante reafirmă angajamentul lor față de dimensiunea umană a CSCE și subliniază importanța acesteia ca parte integrantă a unei abordări echilibrate a securității și cooperării în Europa. Ele consideră că Conferința asupra dimensiunii umane a CSCE din documentul final de la Viena și-au dovedit utilitatea ca metodă permițând promovarea dialogului și cooperării și au ajutat la reglementarea unor probleme specifice pertinente. Ele își exprimă convingerea că ar trebui să se continue aplicarea acestor metode și să fie dezvoltate în cadrul evoluției procesului CSCE.
În cadrul lelei de-a treia Conferințe privind dimensiunea umană, desfășurată la Moscova, statele participante își reafirmă angajamentul de a aplica pe deplin prevederile Actului Final al Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa, ale Cartei de la Paris pentru o nouă Europă și ale altor documente ale CSCE privind dimensiunea umană, îndeosebi ale Documentului Reuniunii de la Copenhaga și sunt hotărâte să realizeze în continuare progrese în aplicarea acestor prevederi, ca și respectarea deplină a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și dezvoltarea societăților bazate pe democrația pluralistă și statul de drept, care sunt permise unei ordini durabile, caracterizate prin pace, securitate, justiție și cooperare în Europa. și cooperare în Europa. La Reuniunea de la Moscova, statele participante și-au exprimat opiniile cu privire la înfăptuirea angajamentelor lor în domeniul dimensiunii umane. Ele au apreciat că gradul de conformitate cu angajamentele continue în prevederile corespunzătoare ale documentelor CSCE au arătat o substanțială îmbunătățire față de Reuniunea de la Copenhaga. Ele au apreciat, de asemenea, că, în ciuda progreselor semnificative realizate, continuă să existe numeroase amenințări și încălcări ale principiilor și prevederilor CSCE ce au drept efect reevaluarea întregii situații din Europa. Ele au menționat cu regret în special actele de discriminare, ostilitate și violență împotriva unor persoane sau grupuri pe motive naționale, etnice sau religioase. Statele participante au exprimat de aceea opinia că pentru deplina realizare a angajamentelor lor privind dimensiunea umană sunt încă necesare eforturi continue care se pot realiza pe baza profundelor schimbări politice care au avut loc.
Statele participante subliniază că problemele privind drepturile omului, libertățile fundamentale, democrația și statul de drept constituie o preocupare internațională, iar respectarea acestor drepturi și libertăți reprezintă unul dintre fundamentele ordinii internaționale. Ele declară în mod categoric și irevocabil că angajamentele asumate în domeniul dimensiunii umane a CSCE sunt obiectul preocupării directe și legitime a tuturor statelor participante și nu fac în exclusivitate obiectul afacerilor interne ale statului respectiv. Ele își exprimă hotărârea de a-și îndeplini toate angajamentele din domeniul dimensiunii umane și de a rezolva orice problemă conexă prin mijloace pașnice, în mod individual și colectiv, pe baza respectului reciproc și al cooperării. Ele recunosc, de asemenea, necesitatea stringentă de a spori eficacitatea CSCE în abordarea problemelor drepturilor omului care apar în teritoriile lor în această perioadă de profunde schimbări în Europa.
În conformitate cu prevederile corespunzătoare ale Cartei de la Paris pentru o nouă Europă și ale documentului suplimentar privind aplicarea unor prevederi din Carta de la Paris pentru o nouă Europă, o reuniune de experți din statele participante la CSCE consacrată problemelor minorităților naționale s-a ținut la Geneva între 1 și 19 aprilie 1991.
Statele participante subliniază faptul că drepturile și libertățile fundamentale ale omului constituie baza pentru protejarea și promovarea drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale. De asemenea, ele recunosc faptul că problemele referitoare la minoritățile naționale nu pot fi rezolvate corespunzător decât într-un cadrul politic democratic, bazat pe statul de drept, cu un sistem judiciar ce funcționează independent. Un asemenea cadru garantează respectarea deplină a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, drepturi și statut egale pentru toți cetățenii, inclusiv pentru persoanele aparținând minorităților naționale, libera exprimare a intereselor și aspirațiilor lor legitime, pluralismul politic, toleranța socială și aplicarea prevederilor legale de natură a limita în mod eficient abuzurile puterii guvernante. Statele participante afirmă, de asemenea, că persoanele aparținând unei minorități naționale se vor bucura de aceleași drepturi și vor avea aceleași obligații cetățenești ca și restul populației.
Statele participante reconfirmă importanța adoptării, acolo unde este necesar, de măsuri speciale pentru a asigura persoanelor aparținând minorităților naționale egalitatea deplină cu ceilalți cetățeni în exercitarea și beneficiul deplin al drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Ele recunosc, în continuare, nevoia de lua măsurile necesare pentru a proteja identitatea etnică, culturală, lingvistică și religioasă a minorităților naționale pe teritoriul lor și de a crea condiții pentru protejarea acestei identități: asemenea măsuri vor fi în conformitate cu principiile egalității și nediscriminării față de ceilalți cetățeni ai respectivului stat participant.
Conștiente de diversitatea și varietatea sistemelor lor constituționale, ceea ce face ca nici o anumită abordare să ni fie în mod necesar general aplicabilă, statele participante iau notă cu interes de faptul că s-au obținut rezultate pozitive de către unele dintre ele, pe căi democratice corespunzătoare, prin:
organisme consultative și de luare a deciziei în care sunt reprezentate minoritățile, mai ales în ceea ce privește educația, cultura și religia;
organisme și adunări alese, însărcinate cu problemele minorităților naționale;
administrație locală și autonomă, ca și autonomie pe bază teritorială, incluzând existența unor organisme consultative, legislative și executive, alese prin alegeri libere și periodice;
autoadministrarea de către o minoritate națională a aspectelor privind propria ei identitate, atunci când autonomia teritorială nu este aplicabilă;
asigurarea formelor și nivelurilor adecvate de educație în limba maternă pentru persoanele aparținând minorităților naționale, ținând seama de numărul, situația geografică și tradițiile culturale ale minorităților naționale;
finanțarea predării limbilor minorităților marelui public, ca și includerea limbilor minorităților naționale în instituțiile de pregătire pedagogică, îndeosebi în regiunile locuite de persoane aparținând minorităților naționale;
crearea unor agenții guvernamentale de cercetare pentru revizuirea legislației și a diseminării informației privind egalitatea în drepturi și nediscriminarea;
acordarea de asistență financiară și tehnică persoanelor aparținând minorităților naționale care doresc să-și exercite dreptul de a crea și menține propriilor lor instituții, organizații și asociații educative, culturale și religioase;
încurajarea eforturilor de comunicare la nivelul cel mai de jos între comunitățile minorităților, între comunitățile majorității și ale minorităților și între comunitățile vecine care au frontieră comună, pentru a contribui la prevenirea apariției unor tensiuni locale și pentru a rezolva pe cale pașnică eventualele conflicte;
încurajarea înființării de comisii mixte permanente, între state sau regiuni, cu scopul de a facilita dialogul continuu între respectivele regiuni de frontieră.
Statele participante reafirmă și nu vor stânjeni exercitarea drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale de a-și înființa și menține propriile lor instituții, organizații și asociații educative, culturale și religioase. În această privință, ele recunosc rolul major și vital pe care îl joacă persoanele, organizațiile neguvernamentale și grupurile religioase și alte grupuri în promovarea înțelegerii între culturi și în îmbunătățirea relațiilor la toate nivelurile societății, ca și dincolo de frontierele internaționale. Pentru o mai mare conștientizare a opiniei publice față de prejudecăți și ură, pentru a îmbunătăți aplicarea legilor care condamnă infracțiunile ce au la bază ura și, în egală măsură, pentru a continua eforturile vizând combaterea urii și prejudecăților din societate, ele vor face eforturi pentru a strânge, publica regulat și a pune la dispoziția publicului date privind infracțiunile comise pe teritoriul lor ce au la bază prejudecăți de rasă, identitate etnică sau religioasă, incluzând modalitățile folosite pentru culegerea acestor date. Aceste date nu trebuie să conțină nici o informație cu caracter personal. Ele se vor consulta și vor face schimb de opinii și informații la nivel internațional, inclusiv la viitoarele reuniuni ale CSCE privind infracțiunile care sunt expresia prejudecății și urii.
Analizând modul în care au fost aplicate angajamentele CSCE în domeniul dimensiunii umane, statele participante la Declarația de la Moscova – 1994 și-au bazat discuțiile pe comunitatea de valori ce există între ele, așa cum sunt reflectate în standardele ridicate, create în cadrul CSCE. În timpul discuțiilor au fost subliniate progresele importante care s-au înregistrat, în concordanță cu angajamentele asumate în cadrul dimensiunii umane. Statele participante au recunoscut însă că s-au înregistrat deteriorări semnificative în diverse regiuni și că se impun măsuri de acțiune împotriva violărilor continue ale drepturilor omului și manifestărilor de naționalism agresiv, cum ar fi expansionismul teritorial, cât și rasismul, șovinismul, xenofobia și antisemitismul, care continuă să cauzeze suferințe umane.
Drepturile omului și libertățile fundamentale, statul de drept și instituțiile democratice reprezintă piatra de temelie a păcii și securității, aducând o contribuție crucială la prevenirea conflictelor în cadrul unui concept cuprinzător asupra securității. Apărarea drepturilor omului, inclusiv ale drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale, reprezintă baza societății civile democratice. Neglijarea acestor drepturi a condus, în cazuri grave, la extremism, instabilitate regională și conflict. Statele participante au confirmat faptul că problema aplicării angajamentelor CSCE este o preocupare legitimă și comună tuturor statelor participante și că abordarea acestor probleme într-un spirit de cooperare, în vederea găsirii de soluții viabile, reprezintă așadar un exercițiu pozitiv. Ele vor extinde cadrul operațional al OSCE, mai ales prin dezvoltarea Biroului pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului (BIDDO), crescând implicarea sa în activitatea desfășurată de Consiliul Permanent și misiuni și extinzând cooperarea cu acele organizații și instituții internaționale având preocupări în domeniul dimensiunii umane. B.I.D.O., cu sediul la Varșovia este instituția OSCE responsabilă pentru promovarea drepturilor omului, democrației și a statului de drept. Se ocupă de organizarea reuniunilor și a seminariilor privind îndeplinirea angajamentelor asumate în domeniul dimensiunii umane.
Reafirmând angajamentele lor în dimensiunea umană, statele participante, considerând esențială concentrarea eforturilor în ceea ce privește aplicarea angajamentelor CSCE existente, au hotărât să dezvolte cadrul cooperării lor, și în acest scop au adoptat următoarele:
ÎMBUNĂTĂȚIREA RESPECTĂRII ANGAJAMENTELOR CSCE ȘI PROMOVEREA COOPERĂRII ȘI DIALOGULUI ÎN CADRUL DIMENSIUNII UMANE.
Îmbunătățirea respectării angajamentelor.
Pornind de la structurile de analiză a aplicării angajamentelor CSCE, prevăzute în documentul de la Helsinki, și în vederea îmbunătățirii respectării angajamentelor din domeniul dimensiunii umane, statele participante vor utiliza Consiliul Permanent în scopul dezvoltării dialogului asupra dimensiunii umane și pentru posibile acțiuni în cazuri de nerespectare a acestora. Astfel, statele participante hotărăsc că probleme ale dimensiunii umane vor fi analizate regulat de către Consiliul Permanent. Se vor sprijini într-o măsură mai mare pe posibilitățile oferite de Mecanismul de la Moscova privind examinarea sau promovarea reglementării problemelor legate de dimensiunea umană pe teritoriul lor.
Ele încurajează pe Președintele în exercițiu să informeze Consiliul Permanent asupra cazurilor grave de presupusă nerespectare a angajamentelor din domeniul dimensiunii umane, inclusiv pe baza informațiilor oferite de BIDDO, a raporturilor și recomandărilor Înaltului Comisar pentru Minoritățile Naționale(ICMN), sau a rapoartelor întocmite de un șef de misiune CSCE și a informațiilor din din statul implicat.
Statele participante reconfirmă aprecierea față de ICMN care, în deplină concordanță cu mandatul său, a reușit să analizeze și să abordeze cu succes o serie întreagă de probleme privind minoritățile naționale, ținând seama de situațiile specifice ale statelor participante și ale părților direct implicate. Ele încurajează pe Înaltul Comisar să continue activitățile sale curente și îl sprijină în abordarea unor noi probleme, inclusiv în cele legate de recomandările sale.
Rolul BIDDO
BIDDO, principala instituție a dimensiunii umane, în consultare cu Președintele în exercițiu, va participa, acționând în capacitatea sa consultativă, la discuțiile Consiliului Superior și ale Consiliului Permanent, reportând regulat asupra activităților sale și oferind informații în problemele aplicării angajamentelor. Statele participante recunosc nevoia unei cooperări mai extinse prin BIDDO cu alte organizații și instituții internaționale, având preocupări în domeniul dimensiunii umane, inclusiv pentru Înaltul Comisar ONU pentru drepturile omului, în vederea unui schimb e informații, inclusiv rapoarte, și a dezvoltării continue a activităților pentru viitor, așa cum sunt prezentate în documentul de față.
Statele participante decid:
să dezvolte cooperarea CSCE cu alte organizații și instituții internaționale, mai ales cu Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați (HCR) și Organizația Internațională pentru Migrație (IOM), în vederea contribuirii la pregătirea de către HCR a unei conferințe regionale care să abordeze problemele refugiaților, a persoanelor dislocate, alte forme de dislocare involuntară și reîntoarcerea în statele Comunității Statelor Independente și alte state vecine interesate, stabilind, în urma consultărilor neoficiale în cadrul Comitetului Financiar, înființarea unui post temporar de expert în problemele emigrării, finanțat prin contribuții voluntare;
să însărcineze BIDDO să acționeze în calitate de punct central pentru schimburi de informații în problemele mass – media din regiune și să încurajeze guvernele, jurnaliștii și organizațiile neguvernamentale să furnizeze BIDDO informații privind mass – media.
BIDDO va fi consultat în legătură cu mandatul misiunilor CSCE înainte de adoptare și va contribui la urmărirea îndeplinirii concluziilor rapoartelor misiunilor, în concordanță cu deciziile Consiliului Permanent. Va trebui folosită experiența BIDDO în ceea ce privește experiența experții în domeniul dimensiunii umane, pentru a sprijini formarea misiunilor CSCE. Aceste misiuni vor desemna, totodată, un membru al misiunii, care să păstreze legătura cu BIDDO și organizațiile neguvernamentale pe probleme ale dimensiunii umane.
ANGAJAMENTE ȘI COOPERARE
Statul de drept.
Statele participante subliniază că toate acțiunile desfășurate de către autoritățile publice trebuie să fie consecvente cu statul de drept, garantând astfel securitatea juridică a individului. Ele subliniază, totodată, nevoia protejării militanților pentru drepturile omului și sprijină completarea și adoptarea în cadrul Națiunilor Unite a proiectului de Declarație privind “Dreptul și responsabilitatea indivizilor, grupurilor și organismelor societății de a promova și proteja drepturile și libertățile fundamentale, universal recunoscute, ale omului.”
Pedeapsa cu moartea.
Statele participante reconfirmă angajamentul lor față de Documentele de la Copenhaga și Moscova privind problema pedepsei cu moartea
Prevenirea torturii.
Statele participante condamnă cu fermitate toate formele de tortură, una dintre cele mai grave violări ale drepturilor omului și demnității umane. Ele se angajează să depună eforturi pentru eliminarea torturii. Ele recunosc importanța în acest domeniu a normelor internaționale, așa cum sunt stipulate în tratatele internaționale privind drepturile omului, în special Convenția Națiunilor Unite împotriva torturii și altor tratamente și pedepse crude, inumane sau degradante și Convenția europeană privind prevenirea torturii și tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante. Ele recunosc, în același timp, importanța legislației naționale, concepute să conducă la eliminarea torturii. Se angajează să cerceteze toate presupusele cazuri de tortură și să pedepsească vinovații. Ele se angajează, totodată, să includă prevederile specifice în programele educaționale și de pregătire a organelor judiciare și a forțelor de ordine în vederea eliminării torturii. Ele consideră că un schimb de informații în această problemă reprezintă o cerință esențială. Statele participante ar trebui să aibă posibilitatea de a obține asemenea informații. În acest context, CSCE ar trebui să beneficieze de experiența Raportorului special asupra torturii și altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, care a fost înființat de către Comisia pentru Drepturile Omului a Națiunilor Unite.
Minoritățile naționale.
Statele participante își confirmă consecvent hotărârea de a promova aplicarea prevederilor Actului Final și a celorlalte documente CSCE privind protecția persoanelor aparținând minorităților naționale. Statele participante salută eforturile internaționale pentru protecția drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale. Ele iau act de adoptarea, în cadrul Consiliului Europei, a Convenției cadru privind protecția minorităților naționale, care dezvoltă standardele CSCE în acest domeniu. Ele au subliniat că această Convenție este deschisă semnării de către statele nemembre ale Consiliului Europei, care pot lua în considerarea posibilitatea de a deveni părți la această Convenție.
Toleranță și nediscriminare.
Statele participante condamnă manifestările de intoleranță și, în special, naționalismul agresiv, rasismul, șovinismul xenofobia și antisemitismul, și vor continua să promoveze măsuri eficiente în vederea eradicării acestora. Ele cer BIDDO să continue acordarea unei atenții deosebite acestor fenomene, culegând informații privind diversele forme de manifestare în statele participante. Ele vor căuta să întărească și să adopte o legislație corespunzătoare în acest domeniu și să întreprindă măsurile necesare pentru a asigura ca legislația existentă să fie aplicată eficient, într-un mod care să descurajeze manifestări ale acestor fenomene. Ele subliniază, totodată, că acțiuni de combatere a acestor fenomene trebuie văzute ca o parte integrantă a politicii și educației de integrare. Ele condamnă toate crimele săvârșite în scopul așa – numitei “purificări etnice” și vor continua să acorde întregul lor sprijin Tribunalului internațional de la Haga asupra crimelor de război privind fosta Iugoslavie.
Reafirmând angajamentul lor de a asigura libertatea de conștiință și religie și de a încuraja un climat de toleranță și respect reciproc între credincioșii diferitelor comunități, cât și între credincioși și atei, ele și-au exprimat preocuparea în legătură cu folosirea religiei în scopuri naționalist – agresive.
Libertatea de expresie.
Statele participante reafirmă faptul că libertatea de expresie reprezintă un drept al omului și o componentă de bază a societății democratice. În acest sens, o presă independentă și pluralistă este esențială unei societăți libere și deschise și sistemelor responsabile de guvernământ. Ele consideră toate atacurile și încercările de intimidare a jurnaliștilor și vor încerca să-i tragă la răspundere pe toți cei care se fac direct răspunzători de asemenea atacuri și intimidări. Ele iau act de faptul că promovarea tensiunii și urii etnice prin presă, mai ales de către guverne, poate servi ca un semn premergător al conflictelor.
Activitatea și operațiunile OSCE s-au extins considerabil, contribuția concretă, practică în prevenirea conflictelor și monitorizarea crizelor s-a reflectat în creșterea rapidă a numărului de misiuni OSCE în diferite zone conflictuale și lărgirea activităților BIDDO de la Varșovia.
Ultima acțiune a OSCE a fost în anul 1999, când sub egida sa, circa 20000 de observatori, au fost prinși în Kossovo, pentru a urmări activitatea armatei federale a Iugoslaviei și a armatei de eliberare albaneze, pentru a nu se mai produce victime în rândul oamenilor nevinovați.
CAPITOLUL 3
CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI ȘI MECANISMELE DE PROTECȚIE A ACESTOR DREPTURI ȘI LIBERTĂȚI
3.1. CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI.
3.1.1.ADOPTARE.
Începând cu secolul al XVIII-lea, “dreptul public european” desemnează ansamblul raporturilor juridice instituite de tratatele încheiate între principii europeni: formula este folosită, în 1747 , de abatele Mably; ea este reluată la Congresul de la Viena, apoi în Tratatul de la Paris din 30 martie 1856. Ideea fundamentală este aceea a afirmării unui sistem de drept european foarte elaborat, chiar dacă principiul însuși al unui “drept al oamenilor, pozitiv și universal” este adesea contestat – de Georges Frederic de Martens, spre exemplu, care recunoștea totuși existența unei legi naturale aplicabile societății umane universale.
Acest prim drept public european, ce guverna relațiile dintre statele europene până la primul conflict mondial, viza în principal legitimarea unui anumit număr de situații teritoriale: el consacra ordinea teritorială instituită de acordurile de la Viena, recunoscută și parțial garantată de marile puteri reunite în Concertul European. Noul drept public european – acest nou sistem de drept regional care, imediat după cel de-al doilea război mondial, se detașează net de dreptul internațional general, prin caracterul său progresist – privește, dimpotrivă, statutul cetățeanului european, raporturile statelor europene și ale rezidenților lor. Cel puțin are, ca și vechiul drept public al Europei, o origine în principal convențională: Adunarea Consultativă a Consiliului Europei pregătește textul convențiilor care, transmise statelor membre și ratificare de autoritatea competentă a fiecăruia dintre ele, devin instrumente juridice interstatale, complet separate de organizația care a oferit cadrul elaborării lor. În contraparte, această funcție pur prelegislativă permite adesea o întărire a puterilor și competențelor Consiliului Europei, un număr de convenții încheiate sub egida sa încredințându-i sarcina de a le interpreta și de a le supraveghea aplicarea.
Cel mai important dintre aceste texte, Convenția Europeană a Drepturilor Omului prinde viață în marea mișcare ce încerca să facă din conceptul de stat de drept un element de legitimitate internațională. Statul – putere suverană, a cărui acțiune nu este subordonată nici unei norme – scopurile fiind suficiente pentru a justifica mijloace pur discreționare – “statul polițienesc” – este, treptat, depășit. Apărea o nouă concepție a raporturilor dintre stat și cetățean care implica subordonarea – prin norme interstatale- a acțiunilor statului față de cetățenii săi și, în anumite cazuri, față de străinii rezidenți pe teritoriul său. Deja Carta Națiunilor Unite deschisese această cale, făcând loc preocupării pentru protecția drepturilor omului. Pe plan european Congresul de la La Haye tocmai reclama o Cartă a drepturilor omului, începând din vara lui 1949, Comisia juridică a Adunării consultative a Consiliului Europei începe elaborarea unui pre-proiect care, după numeroase revizuiri ale Comitetului de Miniștri, se va concretiza la Roma prin semnarea celor 15 state din Convenția Europeană.
Încă de la crearea sa, din 1949, Consiliul Europei și-a propus ca obiectiv “să realizeze o unire mai strânsă între membri săi, în scopul salvgaldării și promovării idealurilor și principiilor care constituie patrimoniul lor comun, ca și favorizarea progresului lor economic și social”. De asemenea, s-a mai înscris un obiectiv foarte important : “salvgaldarea și dezvoltarea drepturilor omului și a libertăților sale fundamentale”.
Asumându-și încă de la înființare sarcina redactării unei convenții a drepturilor omului care să extindă prevederile Declarației universale a drepturilor omului pe care a avut-o drept model – Consiliul Europei a urmărit să deschidă noi căi de dezvoltare dreptului internațional și, pentru prima dată, să creeze un organism regional eficient pentru protecția drepturilor omului. Prin aceasta, statele membre s-au angajat nu numai să -și asume anumite obligații, dar să și recunoască faptul că oamenii au drepturi care decurg dintr-o legislație internațională.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 de către 15 țări europene și a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. Din punct de vedere tehnic, Convenția europeană este un tratat în virtutea căruia statele își asumă anumite obligații juridice și prin care se recunosc drepturile fiecărei persoane. În același timp, Convenția permite persoanelor fizice care apreciază că le-au fost încălcate drepturile să inițieze proceduri în fața instituțiilor europene prevăzute de Convenție, împotriva statelor responsabile de abuzuri.
3.1.2.PREVEDERI ALE CONVENȚIEI EUROPENE A DREPTURILOR
OMULUI.
Convenția protejează prin prevederile sale următoarele drepturi civile și politice: dreptul la viață, dreptul la libertatea și siguranța persoanei, dreptul la o judecată echitabilă, dreptul la respectarea vieții particulare și familiale, a domiciliului și corespondenței, dreptul la libertatea de gândire, conștiință și religie, dreptul la libertatea de expresie, dreptul la libertatea de reuniune și asociere, inclusiv de a adera la sindicate, dreptul de căsătorie și de a forma o familie, egalitatea în drepturi și îndatoriri între soți, dreptul la respectarea proprietății asupra bunurilor, dreptul la învățământ, drepturi electorale, dreptul la libera circulație și alegerea reședinței, dreptul de a părăsi orice țară, inclusiv propria țară.
Este de remarcat că, înscriind o serie de drepturi care apar și în Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană aduce o serie de precizări și dezvoltări demne de relevat dacă ne gândim că ea a fost adoptată la numai doi ani de la proclamarea Declarației Universale a Drepturilor Omului. Astfel, remarcăm, de pildă, că interzicând munca forțată sau obligatorie, Convenția precizează totodată și acele situații care nu pot fi considerate munci forțate sau obligatorii.
Importante precizări întâlnim și în legătură cu dreptul la libertate și siguranță. Înscriind principiile juridice specifice dreptului societăților democratice, Convenția dezvoltă pe larg ideea dreptului la un proces echitabil, care trebuie desfășurat într-un termen rezonabil, în fața unui tribunal independent și imparțial, stabilit de lege.
Este de relevat, în ordinea acestor preocupări, și ideea că, de regulă, dezbaterile judiciare trebuie să fie publice, cu excepția unor considerații ce țin de moralitate, ordine publică sau securitate națională, într-o societate democratică, ori de protecția intereselor minorilor sau a vieții private a părților.
În spiritul tradițiilor societăților democratice, este înscris, cu multă vigoare, dreptul persoanei la viață privată, considerându-se că nu este admis amestecul unei autorități decât în măsura în care un asemenea amestec ar fi prevăzut de lege și este necesar într-o societate democratică, pentru protecția unor anumite valori.
Precizări importante se găsesc și în legătură cu libertatea de gândire, de conștiință și de religie. Se menționează că acest drept implică și libertatea cuiva de a-și schimba religia sau convingerea, precum și de a-și manifesta religia sau convingerea individual sau colectiv. și aici se întâlnește prevederea că libertatea de gândire, conștiință și religie nu poate îmbrăca obiectul unei restrângeri decât a celor care sunt prevăzute de lege în societățile democratice.
Libertatea de expresie constituie obiectul unor importante prevederi, precizându-se că ea cuprinde atât libertatea de opinie cât și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără considerarea frontierei.
Dintre celelalte prevederi ale Convenției Europene a Drepturilor Omului remarcăm în mod deosebit prevederile art.13, care dispune că: “Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost violate, are dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, dacă violarea ar fi fost comisă de către persoane care acționează în exercițiul funcțiilor lor oficiale”. O asemenea prevedere este de natură a conferi individului reale posibilități de acțiune și de protecție împotriva unui abuz din partea autorităților.
Considerăm, de asemenea, demne de a fi remarcate și prevederile art.16, care dispune că nici o dispoziție a art.10, 11și 14 (care se referă la libertatea de expresie, de reuniune și de interzicere a discriminărilor) nu poate fi considerată ca “interzicând statelor membre să impună restrângerea activităților politice a străinilor”. O asemenea dispoziție are caracter de pionierat în condițiile în care unele state, acceptând străini pe teritoriul lor, se fereau totuși să le permită acestora desfășurarea unor activități politice pentru a nu perturba relațiile diplomatice cu anumite țări care s-ar fi simțit lezate dacă s-ar fi făcut auzite critici la adresa politicii lor și la reglementările existente în țările respective.
În legătură cu sfera drepturilor ce intră sub incidența Convenției Europene a Drepturilor Omului remarcăm un fenomen de extindere și dezvoltare permanentă a acestor drepturi.
3.1.3.PROTOCOALELE ADIȚIONALE LA CONVENȚIE.
În perioada scursă de la adoptarea și intrarea în vigoare a Convenției, ca urmare a evoluției și schimbărilor apărute în viața societății europene, s-a impus adoptarea unor protocoale adiționale care o completează pe aceasta în unele domenii sau aduc modificări de procedură.
Primul Protocol adițional al Convenției, adoptat la Paris la 20 martie 1952, consacră prevederi legate de respectul proprietății , dreptul la instrucție și organizarea de alegeri libere, prin vot secret, “în condiții care asigură libera expresie a opiniei poporului asupra alegerii corpului legislativ”.
Cel de-al doilea Protocol, adoptat la Strasbourg, la 6 mai 1963, a atribuit Curții Europene a Drepturilor Omului competența de a da avize consultative asupra unor chestiuni juridice privind interpretarea Convenției și a protocoalelor sale. Prin Protocolul nr.4, adoptat la Strasburg, la 17 septembrie 1963, au mai fost recunoscute și alte drepturi ca : dreptul unei persoane de a nu fi privată de libertatea sa pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligație contractuală și dreptul oricărei persoane de a circula liber și de a-și alege reședința pe teritoriul unui stat dreptul oricărei persoane de a părăsi orice țară, inclusiv pe a sa proprie și interzicerea expulzării propriilor resortisanți posibilitatea aplicării prevederilor Convenției în teritoriile dependente ale statelor contractante.
Prin Protocolul nr.6, adoptat la Strasburg, la 28 aprilie 1983, statele membre s-au angajat să abolească pedeapsa cu moartea.
Protocolul nr.7, adoptat la Strasburg,la 22 noiembrie 1984, a adus importante precizări în legătură cu interzicerea expulzării străinilor, cu dreptul persoanelor condamnate de a cere să li se examineze cauza de către o jurisdicție superioară aceleia care le-a găsit culpabile, repararea prejudiciilor în caz de erori judiciare, egalitatea dintre soți în ceea ce privește căsătoria și relațiile lor cu copii lor etc.
Prin Protocolul nr.8, adoptat la 19 martie 1985, au fost aduse dezvoltări regulilor de procedură, stabilindu-se în special crearea unor Camere în cadrul unor comisii, compuse din cel puțin 7 membri, precum și a unor Comitete, compuse din cel puțin 3 membri, cu competența de a declara în unanimitate inadmisibilitatea sau scoaterea de pe rol a unei cereri introdusă în aplicarea art.25 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul persoanelor fizice, al organizațiilor internaționale sau ale unor grupuri de particulari, de a se adresa Comisiei (pentru acele părți contractante care au recunoscut competența Comisiei în această materie).
O prevedere interesantă introdusă prin acest Protocol este și aceea că membri Comisiei, în tot cursul exercitării mandatului lor, nu-și pot asuma funcțiuni incompatibile cu exigențele de independență, imparțialitate și disponibilitate, inerente acestui mandat.
Protocolul nr.9, adoptat la Roma, la 6 noiembrie 1990, privește accesul recurenților la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Este de reținut, în special, recunoașterea calității procesuale nu numai a statelor părți și a Comisiei, cum era până atunci, dar și organizațiilor neguvernamentale și grupurilor de particulari care au introdus o cerere în aplicarea art. 25 din Convenție.
Prin Protocolul nr.10, adoptat la Strasbourg, la 25 martie 1992, au fost modificate prevederile art.32 pct.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Anterior acestei modificări, dacă într-un termen de 3 luni de la comunicarea raportului Comisiei către Comitetul de Miniștri cauza nu este trimisă Curții Europene a Drepturilor Omului, prin aplicarea art.48, Comitetul de Miniștri decide “prin votul a două treimi” dacă a existat sau nu o violare a Convenției. Protocolul nr.10 elimină din text cuvintele de “două treimi”, ceea ce face ca hotărârea Comitetului de Miniștri, în cazurile menționate, să poată fi adoptate cu majoritate simplă.
Protocolul nr.11,semnat de reprezentanții celor 32 de state membre la Strasbourg, la 10 mai 1994, instituie o Curte Europeană unică a drepturilor omului. După intrarea în vigoare a acestui Protocol, toate cazurile de încălcare a drepturilor individuale vor putea fi semnalate direct Curții nou create, având competența să se pronunțe în tot ceea ce ține de drepturile individului, precum și în toate litigiile interstatale. Plângerile considerate neîntemeiate vor putea fi clasate irevocabil prin decizia unanimă a trei judecători. Pentru cauzele prezentând o importanță deosebită, competența va reveni unei “Mari Camere”, alcătuită din 17 judecători. În competența marii Camere” ar intra obligatoriu toate plângerile interstatale. Comitetul de Miniștri își va pierde rolul de organ de decizie al Convenției în ce privește plângerile individuale și cele interstatale, dar își va păstra atribuția de organ de supraveghere al executării hotărârilor definitive ale Curții. Protocolul nr.11 va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de un an de la data la care toate părțile la Convenție își vor fi exprimat consimțământul de a fi legate prin Protocol. Alegerea noilor judecători va putea fi realizată și toate celelalte măsuri necesare stabilirii noii Curți vor putea fi luate conform dispozițiilor prezentului Protocol, începând cu data la care toate părțile la Convenție își vor fi exprimat consimțământul lor de a fi legate prin Protocol.
În legătură cu prevederile de ordin procedural legate de aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, trebuie să amintim și Acordul European cu privire la procedurile ce se desfășoară în fața Comisiei și a Curții Europene a Drepturilor Omului, încheiat în 1969 și intrat în vigoare în 1971. Acest Acord cuprinde prevederi legate de asistarea părților în cadrul procedurii contradictorii ce se desfășoară.
3.1.4.INFLUENȚA CONVENȚIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI ASUPRA LEGISLAȚIEI INTERNE A STATELOR SEMNATARE.
Referindu-ne la impactul extinderii cooperării internaționale a statelor în domeniul drepturilor omului, considerăm necesar să subliniem că recunoașterea și consacrarea acestor drepturi prin documente internaționale a avut o influență benefică, contribuind la perfecționarea legislațiilor naționale. Pe de o parte, problematica drepturilor omului căpătând o dimensiune internațională din ce în ce mai accentuată, acest fapt a făcut posibil ca pretutindeni în lume să fie valorificate la maximum ideile de libertate și demnitate, să fie stimulată opoziția față de regimurile totalitare. Acțiunea internațională a generat încredere și spirit de răspundere în promovarea unei atitudini ferme pentru respectul drepturilor omului din partea unor organizații și organisme internaționale. Relația dintre mijloacele naționale și cele internaționale de protecție a drepturilor omului a căpătat dimensiuni inedite în condițiile în care elaborarea a noi și noi documente internaționale garantând protecția omului și a drepturilor sale a stimulat apariția unor importante acte normative. Acestea – constituții naționale și legi reglementând diferite domenii majore ale protecției drepturilor omului – au contribuit la rândul lor la o tot mai puternică recunoaștere în viața internațională a principului respectării drepturilor omului, conceput ca un principiu imperativ de drept internațional, având o relevanță dintre cele mai mari pentru desfășurarea pașnică a relațiilor dintre state.
Guvernele statelor părți la Convenția Europeană a Drepturilor Omului au obligația de a asigura respectarea drepturilor persoanelor care se află sub jurisdicția lor, de a crea condițiile necesare pentru ca acestea să se bucure din plin de exercitarea tuturor drepturilor prevăzute de Convenție. Acest lucru a făcut necesară intervenția statelor în legislația lor internă, astfel încât aceasta să fie în deplină concordanță cu revederile Convenției.
În unele state Convenția a fost integral preluată de dreptul intern, în sensul că persoana lezată se plânge unei instanțe invocând direct încălcarea drepturilor prevăzute de aceasta (Germania, Elveția și Italia).
Conform Constituției franceze din 1958, tratatele internaționale încheiate și aprobate au valoare superioară legilor interne. În Olanda, Convenția este superioară Constituției, iar în Austria, Convenția este egală cu Constituția.
Chiar dacă un stat nu a preluat în dreptul intern toate prevederile Convenției, el are obligația ca legislația pe care o are să nu vină în contradicție cu aceasta. Convenția nu intenționează să înlocuiască sistemele legislative naționale, de protecție a drepturilor omului, ci să constituie o garanție internațională care se adaugă dreptului intern.
3.1.5. CONSECINȚELE ADERĂRII ROMÂNIEI LA CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI.
Este de menționat că, supunând Parlamentului proiectul de lege privind aderarea României la Statutul Consiliului Europei, Guvernul României arăta, în Expunerea de motive care însoțea proiectul de lege, că “În strategia Guvernului României, integrarea deplină în mecanismele europene și continuarea adaptării politicii externe ca și a acțiunilor interne în sprijinul acestei politici, la spiritul european, dominant și în Consiliul Europei, este o prioritate.
Un obiectiv principal al politicii externe este primirea țării noastre ca membru cu drepturi depline al Consiliului Europei și semnarea Convenției pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ca și a altor documente multilaterale elaborate sub egida Consiliului cu privire la respectarea drepturilor omului și a drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale, lucru ce va conduce la alinierea României la standardele europene în acest domeniu’’.
O altă precizare pe care dorim să o facem este aceea că, la scurt timp după dobândirea de către România a statutului de invitat special al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Camera Deputaților a adoptat o ‘’ Declarație ’’ cu privire la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele adiționale la aceasta, la 18 februarie 1993.
După cum se arată în acest document, ‘’…având în vedere că România, ca țară europeană, împărtășește toate principiile și valorile europene, inclusiv cele din domeniul drepturilor omului, Camera Deputaților din Parlamentul României recomandă Guvernului României, ca până la crearea condițiilor de ordin practic și procedural pentru adoptarea Convenției Europene a Drepturilor Omului și la protocoalele adiționale la aceasta de către România, să analizeze posibilitatea ca în acțiunile pe care le va întreprinde să ia în considerare și să aplice prevederile documentelor amintite.
Ca orice fenomen care produce interferențe reciproce, aderarea României la CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI are două categorii de consecințe: pe de o parte asigură statului o poziție deosebită prin calitatea pe care o are ca membru al Consiliului Europei, dar și ca parte contractuală la Convenție, și pe de altă parte, conferă indivizilor aflați sub jurisdicția Românie garanții constituționale cu privire la “ asigurarea drepturilor și libertăților definite în titlul I al Convenției “( art. 1 CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI).
Calitatea dobândită de România de stat parte la CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI sau de stat contractant contribuie la : integrarea legislativă a României, la armonizarea sistemului juridic național cu cel european din domeniul drepturilor omului și nu numai; participarea directă a țării noastre în procesul de globalizare prin promovarea sistemului juridic românesc și a propriei spiritualități cu elemente ale relativismului cultural; configurarea și dezvoltarea unei jurisprudențe naționale, îmbinate cu complementaritatea celei create de organele de la Strasbourg; participarea României prin dinamica ei proprie la cooperarea determinată de actuala complexitate a interconexiunilor existente în sfera relațiilor internaționale; dobândirea unei experiențe eficiente și utile în procesul de integrare al țării noastre în Uniunea Europeană sau alte structuri; garantarea ocrotirii drepturilor omului prin mecanismul complementar al Convenției.
România, la rândul său, în calitatea pe care o are de parte la Convenție, își aduce contribuția activă și originală prin practica și dreptul său, la fixarea standardelor europene, împreună cu celelalte state părți.
Vom analiza în continuare care sunt consecințele efective ale aderării României la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu alte cuvinte, ne vom referi la modul cum a fost recepționată Convenția în dreptul intern românesc și care este efectivitatea ei în fața jurisdicțiilor naționale.
Ce statut juridic are CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI și care este statutul ce i s-a conferit în dreptul nostru intern ?
Pentru a răspunde corect la această întrebare este necesar să facem câteva precizări cu privire la caracteristicile Convenției și a dreptului pe care l-a generat, precum și referitor la natura obligațiilor la care au subscris părțile contractante.
CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI, conform doctrinei Comisiei și Curții Europene a Drepturilor Omului, este un tratat – lege, adică un tratat instituțional care creează obligații obiective pentru state și exclude condiția de reciprocitate. Cu alte cuvinte, Convenția nu conferă drepturi și obligații reciproce statelor contractante, utile pentru realizarea intereselor naționale, ci creează o ordine juridică publică la care statele subscriu, asumându-și liber obligații cu caracter obiectiv. Dreptul creat prin aplicarea dispozițiilor Convenției de către organele de la Strasbourg este un drept jurisprudențial, evolutiv și autonom față de dreptul național al statelor părți contractante. Este un drept jurisprudențial și evolutiv, deoarece a luat naștere prin interpretările dinamice, evolutive făcute de Comisia și Curtea Europeană în rezolvarea cauzelor de încălcare a Convenției.
Aceste interpretări se bucură de “ autoritatea lucrului interpretat “ și influențează practica instanțelor naționale ale statelor contractante. Această practică este inegală, diferită de la stat la stat, dar are aceeași finalitate: observarea rapoartelor Comisiei și a hotărârilor Curții Europene. Cu toate că rapoartele Comisiei au un caracter declarator, iar hotărârile Curții au efecte inter partes, deci o autoritate de lucru judecat relativă, jurisprudența Curții are o autoritate proprie în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor Convenției: autoritatea de a fi “observată “ de statele părți la CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI, adică de a constitui standardul, etalonul în interpretarea și aplicarea dispozițiilor Convenției este consecința autorității de lucru interpretat.
Această noțiune este intim legată de caracterul autonom al dispozițiilor CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI, al dreptului acesteia. Autonomia unora dintre dispozițiile convenției conferă Comisiei și Curții Europene a Drepturilor Omului posibilitatea de a da clarificări proprii noțiunilor cuprinse în textul Convenției, care sunt distincte și independente de clarificările făcute de fiecare stat contractant. Ce atitudine adoptă statele ? ele pot ține cont sau ignoră jurisprudența organelor internaționale de control. În cazul în care va prevala interpretarea făcută de instanțele naționale, iar aceasta nu va fi conformă cu jurisprudența Curții Europene, sancțiunea juridică internațională va consta în existența unui mare număr de petiții individuale adresate organelor de control internațional. Desigur, va exista și consecința unei “imagini “ pe care statul și-o creează în relațiile internaționale, ca urmare a propriului comportament practicat prin respectarea sau încălcarea obligațiilor sau angajamentelor internaționale asumate.
Ce categorii de obligații internaționale au statele părți CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI? Sunt ele obligate să respecte drepturile și obligațiile internaționale reglementate de Convenție?
Articolul nr. 1 al Convenției cere părților contractante “să asigure drepturile și libertățile definite în titlul I al Convenție”. Garantarea acestor drepturi și libertăți impune statelor obligații pozitive și negative în același timp. Obligațiile pozitive sunt de regulă asociate drepturilor economice, sociale, culturale și sunt obligații cu implicații financiare. Obligațiile negative sunt asociate drepturilor civile și politice și constau într-o abstențiune. În CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI sunt expres indicate anumite obligații pozitive, cum ar fi în art. 1 al Convenției, potrivit căruia statele părți trebuie să ia măsurile pe care le apreciază ca fiind adecvate pentru a garanta aplicarea efectivă a drepturilor omului. În ce constă aplicarea efectivă a dispozițiilor Convenției și cine o conferă?
Răspunsul pe care îl vom da acestei întrebări ne readuce la problema statutului atribuit Convenției în dreptul intern al statelor contractante.
Înglobarea CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI în dreptul intern român printr-o dispoziție expresă a legii fundamentale ( art. 11 din Constituția României) are ca și consecințe atribuirea de efect direct dispozițiilor Convenției. Cu alte cuvinte, drepturile și libertățile prevăzute de Convenție aparțin resortisanților din statele contractante, care pot, au dreptul să le invoce direct în fața instanțelor naționale. Acest drept al indivizilor de a invoca direct dispozițiile Convenției în fața instanțelor naționale este consecința cea mai importantă a incorporării CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI.
Aplicarea directă și prioritară a dispozițiilor CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI de către instanțele judecătorești din România este posibilă în temeiul unei dispoziții exprese din Constituție ( art. 11 și art. 20, alin.2) și ca urmare a caracterului direct aplicabil ( self – executing ) al dispozițiilor Convenției.
Interpretarea și aplicarea normelor internaționale alături de cele interne are ca scop realizarea conformității și compatibilității legilor naționale cu tratatele internaționale. Aplicarea celor două categorii de norme juridice împreună, concomitent sau alăturat, se poate realiza în două ipoteze distincte: când norma internă există și când ea este inexistentă.
Prima alternativă presupune aplicarea normelor constituționale și a celor din cuprinsul CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI împreună, în sensul colaborării lor. În cadrul acestei operațiuni norma internațională constituie etalonul sau standardul, dar este în același timp subsidiară și complementară normei fundamentale interne. Subsidiaritatea și complementaritatea presupun o raportare distinctă, specifică a dreptului pozitiv național față de CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI: această corelare a normelor, unele față de celelalte exclude: ierarhizarea lor, recunoașterea unei valori deosebite unei categorii determinate de norme în funcție de caracterul lor național sau internațional, atribuirea forței juridice obligatorii după izvorul formal național sau internațional în care este cuprinsă norma.
O a doua alternativă a aplicării dispozițiilor CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI și a altor norme internaționale alături de normele dreptului național, o constituie ipoteza inexistenței normei juridice interne care să reglementeze un drept fundamental determinat. Acest drept fundamental este prevăzut de CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI sau un alt tratat internațional la care România este parte. În această ipoteză apreciem că este necesară aplicarea normei internaționale privitoare la drepturile omului, care este parte a dreptului intern prin ratificarea tratatului ce o conține. Ea este direct aplicabilă pentru că a fost înglobată în dreptul intern.
Prioritatea sau aplicarea prioritară a normelor europene este soluția care pune capăt conflictului de legi – art. 20, alin. 2 din Constituția României – sau de jurisprudență. Ea este în același timp un aspect caracteristic statutului CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI în dreptul intern al statelor părți. Stabilirea unei priorități între normele interne și cele internaționale, fără a stabili o ierarhie între acestea, asigură aplicarea acelor norme care garantează eficient și efectiv drepturile omului. Prioritatea rezolvă o problemă de jurisdicție : aplicabilitatea preferențială a normelor care corespund cerințelor unei protecții eficiente, efective și directe a drepturilor omului.
Datorită acestei caracteristici esențiale, primatul normelor care reglementează, protejează și garantează drepturile omului este un primat jurisdicțional. Se urmărește acordarea priorității acelui sistem sau categorii de norme care, la nivel național sau european, garantează protecția drepturilor omului. Altfel spus, are loc o interpretare și o aplicare prioritară a normelor care corespund acestui scop.
Primatul CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI în dreptul intern determină consecințe distincte:
– când există dispoziții contrare prevederilor unui tratat internațional al drepturilor omului, care sunt cuprinse în legi organice sau ordinare, intrate în vigoare ulterior ratificării tratatului, acestea pot fi declarate neconstituționale de către Curtea Constituțională, în temeiul primatului dreptului internațional consacrat de art. 20(2) din Constituție;
când dispoziția legii organice sau ordinare contravine prevederilor unui tratat internațional referitor la alt domeniu decât drepturile omului, tratat ratificat anterior legii, Curtea Constituțională nu poate declara neconstituționalitatea, întrucât tratatul are, conform art. 11 din Constituție, valoarea legii de ratificare.
Aplicarea prioritară a dispozițiilor Convenției se face în temeiul prevederii exprese a legii interne. Consecința pe care o produce constă în substituirea, înlocuirea normelor interne, care sunt principale și primordiale, cu normele internaționale caracterizate de subsidiaritate și complementarietate. Acest proces de înlocuire este posibil deoarece este expres prevăzut de lege și se justifică prin scopul urmărit: garantarea protecției drepturilor omului.
CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI a avut și are în continuare un efect considerabil asupra sistemelor juridice naționale prin aportul adus la realizarea armoniei legislative în România. Dispozițiile ei au rolul principal de catalizator al reformei legislative și, doar subsidiar, de mijloc de control al încălcării drepturilor omului. Sistemul internațional de control ca remediu, garanție complementară aflată la îndemâna indivizilor atunci când căile de recurs interne au eșuat, este conceput ca un mijloc ce menține “o stare constantă de presiune” cu privire la respectarea standardelor europene a drepturilor omului. Concepute ca o modalitate de realizare a integrării europene, CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI și Protocoalele ei adiționale au rolul de “cartă a drepturilor omului “. Efectul primar și esențial al acesteia este să garanteze indivizilor un remediu efectiv în fața organelor internaționale de control, cu scopul de a proteja drepturile și libertățile fundamentale ale acestora. Având în vedere această finalitate a Convenției, apreciem că, în viitor, se impun anumite reconsiderări ale dispozițiilor acesteia, cu menirea de a crește eficiența și efectivitatea lor , de a reduce termenele de soluționare a cauzelor cu care au fost sesizate Comisia, respectiv Curtea Europeană, de a modifica tehnica legislativă, procedurile mecanismului internațional de control.
3.2. SISTEMUL EUROPEAN DE PROTECȚIE A DREPTURILOR OMULUI.
3.2.1.CONSIDERAȚII GENERALE.
Ideile generoase cuprinse în Statutul Consiliului Europei, care au călăuzit această prestigioasă organizație de la constituirea sa, și-au găsit concretizarea și materializarea în Convenția Europeană pentru protecția drepturilor omului. Trebuie observat însă, că în comparație cu sistemul de protecție a drepturilor omului existent în cadrul Organizației Națiunilor Unite, mecanismul european oferă imaginea unui sistem mult mai integrat, cu posibilități sporite pentru repararea încălcărilor drepturilor omului în cazurile în care acestea au fost nesocotite. Dacă sistemul ONU se întemeiază în general pe ideea relațiilor de la stat la stat, fiind foarte prudent în recunoașterea posibilității pentru statele care doresc, ori pentru indivizii prejudiciați, de a pune în discuție modul în care o serie de drepturi ale omului se realizează în practică, sistemul european merge mai departe, stabilind o serie de proceduri prin care statele pot fi chemate și obligate a da explicații, iar în final, să execute anumite hotărâri prin care s-ar stabili anumite încălcări ale drepturilor omului în detrimentul propriilor cetățeni. În asemenea situații, ele pot fi condamnate la despăgubiri și la adoptarea unor măsuri de restabilire a drepturilor persoanelor cărora li s-au încălcat drepturi fundamentale.
Garanțiilor prevăzute de ordinea juridică națională li se adaugă așadar garanțiile internaționale care controlul aplicării CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI realizat de Comisia Europeană, Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Comitetul de Miniștri. Acest sistem de control internațional este de fapt un mecanism care asigură protecția drepturilor prevăzute de CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI, dar și armonizarea legislațiilor naționale ale statelor părți la Convenție cu ordinea juridică europeană.
Conform dispozițiilor CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI, drepturile prevăzute în Convenție pot fi garantate prin intermediul recursului interstatal și al petiției individuale. Recursul interetatic are ca fundament garanția colectivă cu caracter obiectiv care asigură protecția ordinii juridice a Europei. De aceea, se consideră că acest recurs este o acțiune publică care permite fiecărui stat parte la Convenție să intervină în numele tuturor și în beneficiul fiecărui individ indiferent dacă are sau nu calitatea de resortisant al statului care a introdus recursul interetatic.
Petiția sau recursul individual conferă persoanei fizice dreptul la o acțiune directă în fața unui organ de control internațional. Acest drept prevăzut într-o clauză facultativă a Convenției, este subordonat voinței statului parte la CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI, care face o declarație prealabilă de acceptare a competenței Comisiei și Curții Europene a Drepturilor Omului. Titularii petiției individuale pot fi:
a) orice persoană fizică indiferent de naționalitate, rezidență, statut civil, capacitate, aflat pe teritoriul unui stat parte la Convenție;
b) orice organizație neguvernamentală;
c) un grup de particulari care au interese comune, identice și care se pretind victime ale violării CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI;
Pentru ca petiția individuală să fie admisă, oricare dintre titularii amintiți trebuie să se pretindă victimă a unei violări a Convenției. Noțiunea de victimă în înțelesul atribuit de jurisprudența organelor de la Strasbourg acoperă înțelesul de victimă directă, efectivă sau potențială și pe cel de victimă indirectă, cu condiția să existe o victimă directă și o legătură strânsă și personală între victima indirectă și cea directă.
Toate Înaltele Părți Contractante la Convenție au declarat că recunosc dreptul la recurs individual prevăzut de art.25. cea mai mare parte a acestora și-au exercitat facultatea de a-l recunoaște numai pentru anumite perioade de timp, reînoid cu regularitate declarațiile lor în acest sens. Până astăzi, numai Finlanda, Islanda, Irlanda, Olanda și Suedia au recunoscut dreptul de recurs individual prevăzut de art.25 pentru o perioadă nedefinită. Anumite state care au recunoscut dreptul de recurs individual au făcut-o recent.
În lipsa unor declarații în sens contrar făcute de Stat, Comisia are competența să examineze cererile individuale cu care este sesizată pe baza art.25 și care se referă la orice problemă apărută după ratificarea Convenției de către stat, cu condiția totuși ca acea cerere să întrunească condițiile impuse de art.26 ( epuizarea recursurilor interne și prezentarea în cele 6 luni ce urmează deciziei interne definitive pronunțate de stat). Numai Spania, Italia și Regatul Unit au depus declarații în sens contrar limitând recunoașterea de către ele a competenței Comisiei cu privire la problemele ridicate sau la deciziile pronunțate posterior datei la care declarația relativă a art.25 a făcut referire. Comisia a apreciat aceste declarații ca fiind compatibile cu articolul menționat. Dacă un stat nu a depus declarații care să limiteze astfel competența Comisiei, aceasta se va socoti competentă să examineze orice problemă izvorâtă între data ratificării Convenției de către stat și data intrării în vigoare a declarației sale date în temeiul art.25. Totuși, chiar și atunci, Comisia va impune întotdeauna respectarea celor 6 luni enunțate de art.25.
Conform paragrafului 1 al art.25, atunci când un stat recunoaște dreptul de recurs individual el se angajează “ să nu împiedice prin nici o măsură exercitarea eficace a acestui drept “. În prima perioadă a aplicării Convenției, Comisia a cunoscut adesea cereri prin care persoane aflate în stare de detenție susțineau că fusese încălcată această dispoziție. În aceste cauze Comisia a apreciat că statutul nu poate întârzia schimbul de corespondență între deținut și Comisie, nici să facă presiuni asupra unui reclamant pentru ca acesta să-și retragă cererea, nici să impună sancțiuni disciplinare unui deținut pentru că introdusese o cerere la Comisie.
În ultimii ani au apărut, în ceea ce privește domeniul de aplicare al obligativității impuse Statului “de a nu împiedica pin nici o măsură exercițiul eficace al acestui drept “ de recurs individual conform art.25. În 1987, de exemplu, Turcia a declarat că recunoaște competența Comisiei de a se examina cereri individuale prezentate în conformitate cu art.25. În același timp ea, a alăturat acceptării din partea sa și un anumit număr de limitări. Guvernul turc a declarat de exemplu, că:
“(III) competența atribuită Comisiei în virtutea acestei declarații nu va cuprinde materiile referitoare la statutul juridic al personalului militar și în particular regimul disciplinar al forțelor armate;
(IV) conform scopurilor atribuite Comisiei, în virtutea acestei declarații, noțiunea de societate democratică ce figurează în paragrafele 2 ale articolelor 8, 9, 10 și 11 din Convenție, trebuie să fie înțeleasă în conformitate cu principiile enunțate în Constituția turcă;
(V) în scopul competenței atribuite Comisiei în virtutea acestei declarații, articolele 33, 52 și 135 din Constituție trebuie înțelese ca fiind conforme cu articolele 10 și 11 din Convenție.
(anexă la scrisoarea adresată Secretariatului General la 19 ianuarie 1987).”
Turcia este singura Înaltă Parte Contractantă la Convenție care a încercat vreodată să pună condiții la o declarație făcută pe temeiul art.25. Când Secretarul General a notificat Înaltelor Părți Contractante declarația turcă, mai multe dintre acestea și-au exprimat nemulțumirea față de aceste condiții și și-au rezervat dreptul de a le contesta. Grecia a declarat că ea consideră declarația turcă drept inadmisibilă. Principalele probleme litigioase ridicate în corespondența asupra acestei cauze vehiculează în jurul naturii unei rezerve în sensul art.64 din Convenție și în dreptul internațional în general. Într-o decizie luată recent de Comisie, cu caracter de admisibilitate, a fost examinat un larg evantai de probleme litigioase referitoare la declarația turcă și au fost apreciate condițiile care o însoțesc drept incompatibile cu obiectul și scopul Convenției. La sfârșitul anului 1988, Republica Cipru, de asemenea, a subscris la o declarație ce recunoaște dreptul de recurs individual pe temeiul art.25 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Acest text conține totuși un paragraf ce precizează că guvernul cipriot nu ar recunoaște competența Comisiei pentru examinarea cererilor ce urmăresc acțiuni sau omisiuni referitoare la “ măsuri luate de guvernul Republicii Cipru în scopul de a face necesităților situației ce rezultă din invazia și ocupația militară continue, asupra unei părți a teritoriului Cipru de către Turcia”. Nici Comitetul de Miniștri, nici Comisia nu s-a pronunțat încă asupra caracterului acceptabil al acestei restricții fașă de competența Comisiei conform art.25.
Sistemul european de protecție a drepturilor omului cuprinde, în principal, trei organe: Comisia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei.
3.2.2.COMISIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI.
A. Compunerea Comisiei.
Comisia era compusă dintr-un număr de membri egal cu acela al statelor, aleși în mod individual. Comisia nu putea cuprinde mai mult de un cetățean al aceluiași stat.
Membrii comisiei erau aleși de Comitetul Miniștrilor cu majoritate absolută de voturi, dintr-o listă de nume întocmită de Biroul Adunării Parlamentare; fiecare grup de reprezentanți ai statelor părți contractante în Adunarea Parlamentară prezentau trei candidați, dintre care cel puțin doi aveau cetățenia acestuia. În măsura în care era aplicabilă, aceeași procedură era urmată pentru a completa Comisia în cazul în care și alte state deveneau ulterior părți la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și pentru a se ocupa locurile devenite vacante. Candidații trebuiau să se bucure de cea mai înaltă reputație morală și să îndeplinească condițiile cerute pentru numirea în înalte funcții judiciare sau să fi fost persoane recunoscute pentru competența lor în domeniul dreptului intern și internațional.
Membrii Comisiei erau aleși pentru o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea de a fi realeși. Totuși în ceea ce privește membri desemnați la prima alegere, mandatul a șapte membri înceta după 3 ani. Membrii ale căror mandate se încheiau la sfârșitul perioadei inițiale de 3 ani erau desemnați prin tragere la sorți efectuată de Secretarul General al Consiliului Europei imediat după ce s-ar fi procedat la prima alegere.
Pentru a se asigura reînnoirea unei jumătăți din Comisie la fiecare 3 ani, Comitetul Miniștrilor putea, înainte de a proceda la orice alegere ulterioară, să decidă ca unul sau mai multe mandate ale membrilor care urmează să fie aleși să aibă o altă durată decât aceea de 6 ani, fără ca totuși această durată să poată depăși 9 ani sau să fie mai mică de trei ani. Membrii Comisiei rămâneau în funcție până la înlocuirea lor. După înlocuire, ei continuau să se ocupe de cauzele cu care au fost deja sesizați.
În conformitate cu completările aduse Convenției prin Protocolul nr. 8 , Comisia își desfasura activitatea în ședințe plenare, dar putea să constituie și Camere compuse din cel puțin 7 membri, cu atribuții de examinare a cererilor introduse de persoanele fizice sau organizații neguvernamentale ce pretindeau că au fost victime ale unor violări a drepturilor recunoscute de Convenție.
Secretariatul Comisiei. Articolul 37 din Convenție stipula că Secretarul General al Consiliului Europei asigura Secretariatul Comisiei. Capitolul III din Regulamentul Interior al Comisiei prevedea numirea unui Secretar și al altor agenți, ai personalului și preciza funcțiile acestora : să asiste Comisia și pe membrii săi în exercitarea atribuțiilor lor, să servească drept intermediar pentru toate comunicările dintre părți, să păstreze arhivele Comisiei și să țină un registru special al cererilor și al încheierii procedurii.
Secretariatul juca un rol important în toate fazele procedurii înaintea Comisiei. Aceasta întocmea dosarul aferent fiecărei cereri. Putea lua legătura cu reclamantul pentru a obține informații suplimentare și să îi furnizeze acestuia toate informațiile necesare. În faza care precede înregistrarea, Secretariatul proceda la o examinare preliminară a cererii și îi indica celui interesat dacă era evident, că cererea era inadmisibilă pentru un motiv sau altul, de exemplu, dacă reclamantul nu invoca unul dintre drepturile proteguite de Convenție, dacă nu a epuizat căile de recurs interne, dacă a expirat termenul de 6 luni etc.
Datorită activităților depuse în această etapă, ce preceda examinarea formală a unei cereri de către Comisie, era posibilă evitarea înregistrării unui număr imens de cereri care nu ar avea nici o șansă de a fi examinate mai înainte. Dacă totuși reclamantul insista, cererea sa era înregistrată. Pe de altă parte, cererile care puteau fi declarate admisibile erau înregistrate în ordinea în care au fost adresate. Odată cererea înregistrată, aceasta intra în sistem și începând din acel moment, toate elementele care se refereau la ea erau păstrate în arhivele Comisiei, ale cărei statistici reflectau existența cererii și soluția obținută.
Secretariatul asista Comisia în exercitarea atribuțiilor acesteia privind cererile înregistrate. Secretarul întrețina corespondența cu reclamantul și cu guvernul pârât; Secretariatul Comisiei sprijinea redactarea deciziilor privind admisibilitatea și a rapoartelor Comisiei, iar la nevoie, își dădea concursul pentru elaborarea expunerilor Delegaților Comisiei în cauzele aduse înaintea Curții. Secretariatul notifica în mod egal părților închiderea cauzei, indiferent de soluție.
B. Procedura de soluționare a plângerilor în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului.
Procedura care se desfășura în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului și a Curții prezenta unele specificități, după cum era vorba de plângeri individuale sau de plângeri cu caracter eratic, formulate de unul din statele membre. În cazul persoanelor fizice, organizațiilor neguvernamentale sau grupurilor de particulari, temeiul juridic al declanșării unei proceduri îl constituia art. 25 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în timp ce în cazul plângerilor cu caracter statal, fundamentul juridic rezida din art.24, care dispunea că orice parte contractantă putea sesiza Comisia prin intermediul Secretarului General al Consiliului Europei, cu privire la orice încălcare a dispozițiilor Convenției, ‘’ care, după părerea ei, putea fi imputată altei părți contractante ‘’.
În legătură cu plângerile individuale adresate Comisiei , art. 25 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului arata că :’’ Comisia putea fi sesizată printr-o cerere adresată secretarului general al Consiliului Europei de către orice persoană fizică, orice organizație neguvernamentală sau de orice grup de particulari, care se pretindea victimă a unei încălcări a de către una din înaltele părți contractante a drepturilor recunoscute în prezenta Convenție, în cazul în care înalta parte contractantă aflată în cauză a declarat că recunoaște competența Comisiei în această materie. Înaltele părți contractante care au semnat o asemenea declarație se angajau să nu împiedice prin nici o măsură exercitarea efectivă a acestui drept’’. Aceste declarații puteau fi făcute cu pentru o durată determinată. Ele erau înmânate secretarului general al Consiliului Europei care transmitea copii ale acestora înaltelor părți contractante și asigura publicarea lor.
Procedura în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului, prima dintre organele solicitate a se pronunța asupra plângerilor care îi sunt adresate, comporta mai multe etape: prima dintre acestea se referea la examinarea admisibilității cererii, iar numai în cazurile în care aceasta s-a produs, se trecea la examinarea în fond.
Condițiile de admisibilitate – dispoziții generale. Art.26 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului avea următorul conținut : “Comisia nu putea fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, astfel cum rezulta din principiile de drept internațional general recunoscute și în termenul de 6 luni , începând de la data deciziei interne definitive.” Cererile interstatale ca și cele individuale trebuiau să se supună acestor dispoziții. Dimpotrivă, articolele următoare nu priveau cerințele articolului 26 decât în măsura în care acestea se aplicau cererilor individuale prezentate Comisiei. Atunci când aceasta avea obligația primordială și competența de a hotărî dacă o cerere respecta condițiile și dispozițiile puse de rt.26, este important de amintit că această cerere putea fi din nou revăzută de Curte, în mod deosebit cu privire la epuizarea căilor de recurs interne.
Epuizarea recursurilor interne. Toate instanțele judecătorești sau cvasi-judecătorești care analizau drepturilor omului la nivel internațional și care erau competente să examineze recursuri individuale îndreptate împotriva unui stat aplica regula următoare: individul trebuia să epuizeze toate recursurile interne posibile înainte de a depune un recurs formal la organul internațional de control. Această practică reflecta principiul general de drept internațional întemeiat pe convingerea că un stat trebuia să poată îndrepta o eventuală încălcare a obligațiilor sale internaționale pe căi juridice interne proprii, înainte de a fi supus unui control sau unei supravegheri la nivel internațional. Comisia sau Curtea se ocupau de caz numai atunci când autoritățile statale nu restabileau dreptul încălcat și nu acordau o reparație echitabilă ca efect al acestei încălcări.
În interpretarea pe care au dato expresiei de epuizare a recursurilor interne, Comisia a apreciat că un reclamant trebuia să epuizeze toate resursele oferite de dreptul intern, cu caracter administrativ sau judecătoresc. Reclamantul nu era totodată ținut să epuizeze decât recursurile socotite ca un drept și nu ca un privilegiu. De aceea dacă ele trebuiau să declare recurs la toate organele judecătorești aflate la dispoziția sa, reclamantul nu era obligat să cerceteze anumite servicii sociale, nici să ceară grațierea din partea executivului, ceea ce Comisia considera a fi un recurs extraordinar, deci aceasta nu constituia un recurs efectiv .Pentru a constata în ce măsură un reclamant a epuizat căile interne, Comisia a examinat în același timp fondul cauzei, astfel cum aceasta s-a derulat la nivel intern, cât și eficacitatea recursurilor puse la dispoziție de legea internă. Comisia aprecia că un reclamant nu era obligat să invoce Convenția Europeană a Drepturilor Omului în fața instanței câtă vreme el invoca dispoziții juridice al căror conținut era fundamental același. Reclamantul trebuia să invoce Convenția atunci când aceasta constituia unicul temei legal al unei cereri. De asemenea reclamantul trebuia să folosească toate mijloacele de procedură prevăzute de legea internă susceptibile să devină o încălcare a Convenției.
Îi revenea statului pârât eventual să formuleze obiecții în sensul că petiționarul nu epuiza căile de recurs interne, cât și să dovedească existența unor căi de recurs interne suficiente. Statele pârâte aveau de asemenea sarcina să dovedească faptul că recursurile existente erau eficace, dar numai când exista un “ dubiu serios “. Comisia considera adesea că unele recursuri interne posibile erau ineficace, că precedentele stabilite în dreptul statului reclamat erau împotriva șanselor de a reuși ale reclamantului sau pentru că obiectul unei cereri corespundea în mod direct unei cereri deja tranșate de autoritățile interne. Comisia aprecia deopotrivă că unele recursuri referitoare la expulzări sau o hotărâre de expulzare care nu suspenda executarea hotărârilor vizate, nu putea fi considerate ca recursuri efective, fiind vorba numai de cereri întemeiate pe art.3. În sfârșit, Comisia a examinat “eficacitatea “ recursurilor interne în lumina avizului dat reclamantului de avocatul său. Dacă acesta din urmă indica fără echivoc că un anumit recurs nu are șanse de reușită, reclamantul era în general dispensat de obligația de a recurge la acest recurs. Dacă dimpotrivă, avocatul exprima îndoieli asupra unei soluții fericite în cauză, reclamantul trebuia să epuizeze caile interne de atac prevăzute de art.26.
În sfârșit, este important de evidențiat că atunci când o cerere era declarată inadmisibilă pentru că nu erau epuizate căile de recurs interne, aceasta nu constituia decât un obstacol provizoriu : Comisia o putea reexamina de îndată ce reclamantul epuiza recursurile interne aflate la dispoziția sa.
REGULA CELOR ȘASE LUNI. Art. 26 impunea reclamantului să introducă cererea sa la Comisie în termen de șase luni socotit de la data deciziei interne definitive, pronunțate asupra chestiunii litigioase. Comisia aprecia că trebuie interpretată în mod restrictiv această dispoziție, care limita dreptul de recurs prevăzut de art.24 ȘI 25.
Data de la care începea să curgă termenul de șase luni era nu doar de la data pronunțării deciziei interne, ci si aceea la care reclamantul lua cunoștință de deciziile respective si deci era în măsură să depună cerere la Comisie. Atunci când statul recunostea dreptul la recurs individual pe temeiul art.25 mult mai târziu față de momentul când a ratificat Convenția, aceasta putea hotărî dacă termenul pentru depunerea cererilor nu curge începând cu data acceptării clauzei facultative, adică aceea la care era juridicește posibil pentru reclamant să introducă cererea sa. Statul trebuia totuși să facă o declarație expresă în acest sens atunci când depuna declarația sa de recunoaștere a dreptului de recurs individual în temeiul art.25.
Comisia aprecia că această cerință a unui termen de prescripție de șase luni nu putea să se aplice în mod rațional decât dacă exista un eveniment concret și identificabil. În consecință, atunci când împotriva unei decizii sau al unui act al puterii nu se prevedea posibilitatea de a le ataca pe calea recursului, termenul respectiv începea să curgă din momentul în care decizia sau actul definitiv dobândea efect. Atunci când se referea la aplicarea unei dispoziții de lege care avea drept efect o încălcare continuă, Comisia aprecia că nu există punct de plecare de la care termenul de șase luni care ar putea curge.
CONDIȚIILE DE ADMISIBILITATE A CERERILOR INDIVIDUALE : ARTICOLUL 27. Art.27 din Convenție enumera condițiile de admisibilitate a cererilor individuale. Conform acestei dispoziții, Comisia nu putea reține nici o cere anonimă sau care ar fi esențial aceeași cu o altă cerere deja examinată de ea sau supuse unei alte instanțe internaționale de anchetă. În aceste din urmă două cazuri, Comisia putea totuși să examineze cererea dacă ea conținea fapte noi pertinente.
Cea de-a doua condiție impusă de art.27 reflecta principiul în conformitate cu care aceeași cauză nu putea fi cercetată decât o singură dată: re-judecata. Dispoziția articolului enunța două condiții care priveau criteriul “ similitudinii esențiale “; cea dintâi, pentru cererile examinate de Comisie, cea de a doua pentru cererile deja supuse altor instanțe internaționale. Problema ridicată în această din urmă situație nu avea o mare importanță practică în timpul punerii în aplicare a Convenției, dar a fost dobândită o dată cu cererea altor instanțe internaționale care analizau probleme de drepturi ale omului, ca de exemplu Comitetul drepturilor omului .
Comisia a interpretat noțiunea de “fapte noi “ și a apreciat că ea nu acoperea decât acele fapte care nu erau cunoscute în momentul primei cereri sau surveniseră după ce Comisia s-a pronunțat inițial asupra cauzei.
Art.27 alin. 2 obligă Comisia să declare inadmisibilă o cerere care era “ incompatibilă cu dispozițiile prezentei Convenții, în mod evident neîntemeiată sau abuzivă “. comisia aplica noțiunea de incompatibilitate în cazurile în care aprecia că obiectul unei cereri ieșea din sfera sa de competență.
Cel de-al doilea element al art.27 alin. 2, “ evident neîntemeiat “, a dat naștere unei bogate jurisprudențe. Această condiție de admisibilitate urmărea să împiedice Convenția de a fi constrânsă să examineze pe fond o cerere care, după o examinare preliminară, nu părea a se găsi în câmpul de aplicare a Convenției. Jurisprudența pertinentă demonstra până aici că niciodată comisia nu declara de la începutul procedurii că o cerere era în mod evident neîntemeiată, decât dacă, după examinarea sa, se dovedea imposibilă determinarea vreunei încălcări a Convenției.
Comisia nu a invocat adesea cel de-al treilea element al art.27 alin. 2 “ cerere abuzivă “, pentru a respinge o cerere ca inadmisibilă. Ea a procedat astfel atunci când reclamantul nu a răspuns numeroaselor cereri formulate de ea pe parcursul examinării sau atunci când reclamantul făcea declarații defăimătoare la adresa guvernului pârât.
PROCEDURA DE ADMISIBILITATE. Procedura de admisibilitate era reglementată în mod exclusiv de Regulamentul interior al Comisiei Europene a Drepturilor Omului. Din momentul înregistrării unei cereri individuale, art. 47 alin. 1 obliga Comisia să încredințeze examinarea asupra admisibilității unuia din membrii săi desemnat ca “ raportor “. Acesta putea, la alegere, să ia legătura cu Înalta Parte Contractantă sau cu reclamantul pentru obținerea informațiilor suplimentare asupra problemelor de fond sau de formă aparținând cererii. Raportorul trebuia totuși să comunice reclamantului, pentru comentarii, orice informații obținute de la Înalta Parte Contractantă. El sfârșește examinarea întocmind un proiect de raport și formulând, în condițiile admisibilității cererii, pe temeiul cerințelor sus – menționate, recomandări însoțite de propuneri de decizie sau alte măsuri procedurale. Dacă raportorul conchide asupra inadmisibilității, Comisia are ea însăși alegerea între trei posibilități. Ea putea îmbrățișa opinia raportorului și să adopte în consecință o decizie definitivă de respingere; putea hotărî să se ceară un supliment de informații de la una sau de la cele două părți pe care le invita să comunice în scris observațiile lor. Dacă nu era satisfăcută cu observațiile scrise, Comisia putea hotărî să se țină o audiență asupra admisibilității cererii. Acesteia îi era îngăduit să asculte părțile asupra motivelor de admisibilitate. Comisia trebuia să-și motiveze deciziile asupra admisibilității. Cea mai mare parte a deciziilor Comisiei asupra admisibilității aparea în publicația Consiliului Europei intitulată “ Decizii și Rapoarte”.
PROCEDURA ASUPRA FONDULUI; REGLEMENTĂRILE AMIABILE – ARTICOLUL 28. Îndată ce Comisia declara o cerere ca fiind admisibilă, intra în joc art.28 din Convenție. În această etapă art.28 alin. 1 lit. a prevedea : Comisia se angaja să mențină un schimb de păreri mai larg între părțile în litigiu și obliga Statele să colaboreze la aceste eforturi. Art.28 alin. 1 lit. b situa Comisia la dispoziția părților “ în scopul ajungerii la o reglementare pa cale amiabilă a cererii care să se inspire din respectul asupra drepturilor omului, astfel cum acestea erau recunoscute de Convenție.
Art.28 alin.1 lit. b stabilea două sarcini esențiale pentru Convenție. Prima era aceea de a se interpune între părți. În acest sens, Comisia transmitea statului în cauză esența plângerii reclamantului, iar acestuia din urmă, răspunsurile sau comentariile guvernului. Un delegat al Comisiei avea în acest caz legături cu cele două părți pentru a putea ajunge la o reglementare pe cale amiabilă prin această interpunere a sa. Cea de-a doua sarcină a sa se inspira din scopul subsecvent funcțiilor sale de mediere : să vegheze ca orice reglementare amiabilă “ să se inspire din respectul drepturilor omului “. În întreaga procedură a reglementării amiabile, rolul Comisiei era, din această pricină, de a garanta interesul colectiv în sensul respectării drepturilor omului – chiar și în cazul concret când părțile convin să reglementeze cauza între ele . Această funcție a Comisiei de protector imparțial al drepturilor omului era deosebit de importantă atunci când consecințele unei anumite încălcări depășeau interesele reclamantului, ca individ, care a introdus cauza și când aceasta putea impune statului în cauză să adopte măsuri generale de natură să împiedice pe viitor încălcări ale aceluiași drept față de alte persoane. Un important număr de reglementări amiabile a existat pe temeiul art.28, atunci când guvernul statului pârât luase măsuri administrative sau uneori legislative pentru a aduce un remediu eventualelor încălcări ale Convenției.
Reglementările amiabile, stabilite în temeiul art.28, puteau fi socotite ca reprezentând reflectarea concesiilor mutuale făcute de către reclamant și de statul pârât. În realitate totuși, singura concesie pe care un reclamant o facea în procesul reglementării amiabile putea fi retragerea cererii sale, dublată uneori de angajamentul de a nu întreprinde asupra aceleiași cauze o procedură judiciară în fața altor instanțe, naționale sau internaționale. Pentru a exista o reglementare amiabilă pe temeiul art.28, statul pârât trebuia să purceadă la concesii de fond.
ALTE PROCEDURI ÎN FAȚA COMISIEI : ȘTERGEREA DE PE ROL. Comisia putea uneori să șteargă o cerere de pe rol, procedură reglementată de art.30 din Convenție si care era aplicabilă, atunci când împrejurările permiteau a se trage concluzia, că reclamantul nu înțelege să-și mai mențină cererea, că litigiul s-a stins sau, astfel cum constatată Comisia , nu mai există vreun motiv pentru examinarea cererii. Comisia trebuia să mențină orice cerere de pe rol “ dacă respectarea drepturilor omului astfel cum aceasta era definită de Convenție, o impunea “.
Stergerea de pe rol era deosebit de importantă atunci când retragerea sau instrucțiunea reclamantului se întemeia pe un acord prealabil între statul pârât și reclamantul însuși, fără participarea sau influența Comisiei Europene a Drepturilor Omului. Spre deosebire de procedura reglementării amiabile, prevăzută de art. 28 din Convenție, și pentru că această formă de reglementare informală scapa procedurilor de investigare ale Convenției, acordul trebuia să fie în mod necesar încheiat cu respectarea drepturilor omului. Comisia era totuși competentă să examineze o cerere din oficiu, chiar dacă reclamantul a încetat să se intereseze de cauză sau dacă a declarat intenția de a-și retrage plângerea.
RAPOARTELE COMISIEI. Numai în situațiile în care trebuia să declare cererea admisibilă sau să procedeze la ștergerea ei de pe rol, Comisia adopta în cele din urmă un raport asupra cererilor examinate. Este important de evidențiat că în afara deciziilor asupra inadmisibilității, rezultatul muncii Comisiei, după ce o cerere a fost declarată inadmisibilă, se numește raport, deopotrivă pentru a evidenția caracterul de investigație al muncii depuse în cauză și pentru a sublinia că avizele Comisiei nu au efect de constrângere din punct de vedere juridic pentru părți.
Dacă însă Comisia ajungea la concluzia unei reglementări pe cale amiabilă în conformitate cu art.28 alin. 1 lit. b, aceasta întocmea un scurt raport și îl adresa statelor în cauză, Comitetului de Miniștri și Secretariatului General al Consiliului Europei în scopul publicării, în conformitate cu art.28 alin. 2. Dacă totuși Comisia nu ajungea la o reglementare pe cale amiabilă, ea întocmea un raport mult mai detaliat asupra faptelor și formula un aviz “ în sensul de a ști dacă faptele reflectă, din partea statului interesat, o încălcare a obligațiilor ce îi revin în temeiul Convenției “. comisia putea deopotrivă să formuleze propuneri pe care le socotea necesare.
O dată ce Comisia a transmis raportul său, în conformitate cu art.31, Comitetului de Miniștri, se iveau două posibilități. Prima posibilitate: dacă Statele în cauză au recunoscut jurisdicția Curții Europene a Drepturilor Omului, Statul pârât, având naționalitatea reclamantului, Comisia putea, în termen de trei luni să sesizeze Curtea cu cauza. Un nou Protocol, al nouălea, permitea individului să sesizeze el însuși Curtea.
A doua posibilitate: dacă statul în cauză nu recunostea jurisdicția sau dacă respectiva cauză nu era adusă în fața Curții la capătul celor trei luni, Comitetul de Miniștri hotăra, cu majoritate de două treimi, dacă a existat sau nu o încălcare a Convenției. Comitetul decidea atunci măsurile pe care statul în cauă va trebui să le ia și fixează termenul în care acestea trebuiesc luate. Dacă statul nu adopta măsurile luate, Comitetul de Miniștri decidea, tot cu majoritate de două treimi, asupra urmărilor deciziei sale inițiale. În această etapă, Comitetul de Miniștri putea hotărî publicarea raportului Comisiei asupra cauzei. El putea totuși decide publicarea cu titlu de sancțiune. Un anumit număr de reguli interne ce reglementa procedura în fața Comitetului de Miniștri erau în curs de revizuire.
ASISTENȚA JUDICIARĂ. Încă de la apariția Convenției, a fost cât se poate de clar că unele persoane particulare și organisme private dornice să aducă o cauză în fața instanțelor de la Strasbourg, dar care erau lipsite de suficiente mijloace materiale pentru a face față cheltuielilor necesare, puteau fi excluse de la protecția oferită de Convenție. O asemenea excludere, întemeiată pe cauze de ordin financiar, putea crea incidente grave în ceea ce privește integritatea Convenției, astfel încât Comisia Europeană a Drepturilor Omului a editat un Addendum la regulamentul său interior, enunțând direcțiile de urmat pentru a acorda asistență juridică reclamanților cu privire la care autoritățile interne au certificat incapacitatea financiară de a face față cheltuielilor necesare unei cauze aduse în fața Comisiei. Această reglementare comporta totuși o lacună întrucât Comisia nu urmarea să acorde asistență juridică decât în măsuri în care statul în cauză prezenta în scris observațiile sale asupra admisibilității cererii sau Comisia declara cererea admisibilă. Ori, în cea mai mare parte a țărilor din Consiliul Europei, sistemele interne de ajutor judiciar nu acopereau cheltuielile înfățișate pentru acțiuni judiciare internaționale. De asemenea, va fi necesar ca reclamantul, când se află în fața Comisiei, să achite cheltuielile din momentul rămânerii definitive a hotărârii conform ordinii juridice interne, trecând prin faza de pregătire și de supunere a cererii sale Comisiei, până în momentul în care una dintre cele două condiții sus – menționate este îndeplinită.
3.2.3.COMITETUL DE MINIȘTRI.
Comitetul de Miniștri, organul politic al Consiliului Europei, este investit de art.32 din CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI cu competență jurisdicțională. El se pronunță asupra unor chestiuni de drept în situațiile în care nu este sesizată Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Alcătuit din reprezentanții fiecărui stat membru al Consiliului Europei, Comitetul de Miniștri acționează ca organ jurisdicțional înăuntrul căruia nu se respectă principiul independenței și al imparțialității. Statul intimat are drept de vot și prin participarea sa la adoptarea deciziei este atât judecător, cât și parte în propria cauză.
Procedura care se desfășoară în fața Comitetului Miniștrilor nu este contradictorie și exclude participarea persoanelor fizice. Ea are, mai degrabă, caracter interetatic. Competența acestui organ constă în pronunțarea unei decizii cu privire la acordarea unei “ satisfacții echitabile “ în conformitate cu art. 50 din CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI.
Decizia cu privire la fondul problemei de drept se referă doar la existența sau inexistența violării dispozițiilor Convenției. În condițiile în care se constată existența violării, Comitetul de Miniștri nu se pronunță cu privire la remediile pe care trebuie să le ia statul intimat și nici nu fixează un termen în acest scop. Această situație face ca decizia adoptată să aibă un caracter declarator, caracter care diminuează efectele obligativității ei. Statul este cel care hotărăște în fapt, dacă și cum execută decizia Comitetului.
Aplicarea art.50 CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI de către Comitetul Miniștrilor este, la rândul ei, nesatisfăcătoare. Refuzul Comitetului de a sugera statului intimat să acorde victimei o satisfacție echitabilă prin intermediul căreia să acopere pagubele materiale și morale suferite precum și cheltuielile efectuate, reduc considerabil șansele indivizilor de a le fi protejate drepturile în conformitate cu litera și spiritul Convenției.
Inoperant ca organ jurisdicțional, Comitetul Miniștrilor dispune de competența controlului asupra executării deciziilor sale prin care a constatat existența unei violări a Convenției. În exercitarea acestei atribuții figurează obligații de rezultat și de mijloace pe seama statului intimat. Dacă acesta nu se conformează și nu pune capăt încălcărilor dispozițiilor Convenției, Comitetul Miniștrilor publică – cu titlu de sancțiune – raportul Comisiei Europene a Drepturilor Omului.
Comitetul de Miniștri decide cu o majoritate de două treimi – una dintre rarele decizii cu caracter obligatoriu pe care Comitetul le poate lua împotriva statelor membre ale Consiliului Europei. Dacă a existat violarea drepturilor recunoscute Comitetul de Miniștri determină măsurile pe care statul în cauză trebuie să le ia și îi fixează acestuia un termen. Dacă măsurile satisfăcătoare nu sunt luate în timpul dorit, Comitetul hotărăște urmările ce trebuiesc date deciziei sale inițiale și publică propriul său raport. Însă acest control politic nu are decât un caracter subsidiar, Comitetul de Miniștri nu ia hotărârea finală decât dacă nu este competentă Curtea Europeană sau dacă aceasta nu a fost sesizată în cele trei luni ce urmează comunicării raportului Comisiei.
Având în vedere natura politică a Comitetului de Miniștri, rolul jurisdicțional rezervat cu preponderență Curții și funcția cvasidiplomatică de conciliere deținută de Comisie, Consiliul Europei a modificat mecanismul european de protecție a drepturilor omului prin adoptarea Protocolului nr.11, adițional la Convenție. Comitetului Miniștrilor i s-a rezervat competența supravegherii executării deciziilor Curții Europene. Au fost făcute, de asemenea, modificări procedurale care vizează lărgirea sferei titularilor care pot sesiza direct Curtea, recursul împotriva deciziilor de admisibilitate a cererilor pronunțate de Comisie, recursul prejudicial cu privire la interpretarea Convenției.
În general, controlul și punerea în aplicare de către Comitetul de Miniștri a hotărârilor pronunțate de Curte au un caracter mult mai clar decât atunci când este vorba de urmările rapoartelor Comisiei. Art.52 din Convenție arată că hotărârea Curții este definitivă și art.53 că Înaltele Părți Contractante se angajează să se conformeze deciziilor Curții în litigiile în care sunt părți. Conform art.53 “hotărârea Curții este comunicată Comitetului de Miniștri care supraveghează examinarea sa “. Această supraveghere poate îmbrăca forma unui control al reformelor legislative sau administrative întreprinse de state ca urmare a constatării unor încălcări sau, în cazul hotărârilor pronunțate pentru “ reparație echitabilă “ pe temeiul art.50, a unui control cu privire la modul în care statul a acordat celui interesat despăgubirea stabilită.
Comitetul de Miniștri, este important de amintit, nu are competența de a interveni direct în cadrul supravegherii și executării unei hotărâri de către statul autor al încălcării. Dacă statul alege a nu ține seama sau a nu acorda efect deplin unei hotărâri a Curții sau unei decizii a Comitetului de Miniștri, nu mai rămâne adesea mult de făcut de către Comitet pentru a convinge Statul să respecte hotărârile menționatelor organe de la Strasbourg. Până acum însă, nu s-ar putea susține că sunt state să nu se fi conformat hotărârilor Curții.
Așa fiind, unele dintre acțiunile cele mai grave nu au fost instituite de către Convenție, dar figurează în statutul Consiliului Europei. Art.3 din Statut stipulează într-adevăr că respectarea drepturilor omului constituie un principiu fundamental subsecvent apartenenței unui stat la Consiliul Europei. și art.8 abilitează Comitetul de Miniștri să suspende, în vederea expulzării din Consiliu, orice stat membru vinovat de încălcări grave ale drepturilor omului.
3.2.4.CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI.
A. Compunere.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, creată în 1958 și care și-a început activitatea în 1959, se compune dintr-un număr de judecători egal cu acela al statelor membre. Spre deosebire de Comisie, membrii Curții Europene a Drepturilor Omului sunt aleși de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, pe baza unei liste prezentate de statele membre. Ei sunt independenți în luarea deciziilor. Membri Curții sunt aleși pe o durată de 9 ani, putând fi realeși. Totuși, în ceea ce privește membri desemnați la prima alegere, mandatele a patru dintre membri vor lua sfârșit la împlinirea a 3 ani, iar cele ale altor patru membri se vor încheia la împlinirea a 6 ani. Membri ale căror mandate se vor încheia la împlinirea perioadelor inițiale de 3 și 6 ani sunt desemnați pin tragere la sorți efectuată de Secretarul General al Consiliului Europei, imediat după ce se va fi procedat la prima alegere.
Pentru a asigura, pe cât posibil, reînnoirea unei treimi a Curții la fiecare 3 ani, Adunarea Parlamentară poate, înainte de a proceda la o alegere ulterioară, să decidă că unul sau mai multe mandate ale membrilor care urmează să fie aleși vor avea o altă durată decât cea de 9 ani, fără ca totuși să poată depăși 12 ani sau să fie mai mică de 6 ani. În cadrul Curții, membrii acesteia își exercită mandatul cu titlu individual. În tot cursul exercitării mandatului lor, ei nu pot îndeplini funcții incompatibile cu cerințele de independență, de imparțialitate și de disponibilitate inerente acestui mandat.
Pentru o bună funcționare, și în scopul desfășurării unei activități eficiente, Cutea își alege președintele și unul sau doi vice – președinți. Membri săi primesc o indemnizație pentru fiecare zi de lucru și o sumă fixă anuală. Consiliul Europei suportă cheltuielile Curții. Curtea are sub autoritatea sa directă o grefă. Ea își alege grefierul și grefierul adjunct după ce a consultat secretarul general al Consiliului Europei. Acesta numește pe ceilalți funcționari ai grefei cu acordul președintelui și a grefierului.
B. Procedura în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.
Curtea stabilește, conform Convenției, regulamentul și procedura sa. Regulamentul inițial, adoptat în 1959 și revizuit de mai multe ori, a făcut obiectul unei modificări complete în 24 noiembrie 1982. Acest regulament modificat a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983. Cu intrarea în vigoare a Protocolului nr.9 la Convenție, pe data de 1 octombrie 1994, acest text amendat a devenit regulamentul A, iar Curtea a adoptat o altă serie de reguli , regulamentul B, care nu se aplică decât problemelor care privesc statelor care au ratificat acest protocol. La 31 mai 1995, 17 state membre ratificaseră Protocolulnr.9, printre care se numără și România.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului este un organ jurisdicțional care funcționează într-o Cameră de 9 judecători, deși numărul membrilor săi este egal cu acela al tuturor statelor membre la Consiliul Europei. Din Camera care va examina plângerea face parte, din oficiu, și judecătorul care este cetățean al statului căruia i s-au adus criticile privind încălcarea drepturilor omului sau, în lipsa acestuia, o persoană la alegerea sa. Numele celorlalți judecători sunt trase la sorți înaintea începerii examinării cauzei, prin grija președintelui. Completul astfel alcătuit poate sau trebuie, în anumite condiții prevăzute de regulament, să se desesizeze în favoarea unei Camere compuse din 19 judecători. În cazuri excepționale, aceasta se poate desesiza la rândul ei în favoarea Curții plenare. Sistemul acestor camere a fost instituit în octombrie 1994. Înaintea acestei date, Curtea plenară a tratat optzeci și opt de dosare. De atunci și până la 31 mai 1995, Camera s-a ocupat de șase dosare.
Așa cum am arătat, Curtea poate fi sesizată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului sau de Comitetul de Miniștri, dar ea poate fi sesizată și în mod direct de către un stat parte la Convenție, sau chiar de către statul al cărui cetățean a fost victima unei încălcări.
Comisia participă și ea la proces, fiind reprezentată de un delegat desemnat din rândul membrilor săi, dar nu are calitate procesuală, atribuția sa fiind de a sesiza Curtea în calitate de ‘’ apărător al interesului public ‘’.
Examinând dosarul Curtea își va stabili competența în cazul în care aceasta i-a fost contestată. Competența Curții cuprinde toate cazurile care îi sunt prezentate și care privesc interpretarea și aplicarea Convenției. Cu toate acestea, competența ei contencioasă nu se poate exersa decât față de statele care au declarat că acceptă Convenția ca pe o obligație juridică sau care și-au dat consimțământul sau agrementul la o hotărâre a Curții într-o problemă precisă.
Conform Convenției, orice cerere prezentată Curții are obligatoriu ca origine o cerere introdusă de un stat, o persoană fizică, o organizație neguvernamentală, sau un grup de particulari în fața unui alt organism Comisia Europeană a Drepturilor Omului. Comisia controlează mai întâi valabilitatea cererii. Dacă cererea este acceptată, ea stabilește faptele și caută un aranjament prin bună înțelegere. În caz de eșec, Comisia redactează un raport în care constată faptele și formulează un aviz despre o eventuală încălcare a obligațiilor care revin statului intimat. Raportul este trimis Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei. Comisia sau statul interesat pot apoi să sesizeze Curtea în termen de trei luni. Dacă nu au făcut-o, Comitetul de Miniștri decide dacă s-a comis o abatere.
De asemenea, Protocolul nr.9 prevede că o persoană fizică, un grup de parlamentari sau o organizație neguvernamentală poate să sesizeze Curtea atunci când Comisia a terminat examinarea cererii recunoscută ca valabilă. O Cameră formată din trei judecători, din care și judecătorul părții contractante intimate, poate, în unanimitate, să decidă ca cererea să nu fie examinată de Curte. În acest caz, Comitetul de Miniștri trebuie să se pronunțe.
Procedura în fața Curții comportă două faze:
o fază scrisă, în cadrul căreia părțile și Comisia depun memorii și concluzii;
o fază orală, în cursul căreia speța este examinată în prezența părților și a delegatului Comisiei, ședințele fiind publice, cu excepția situațiilor în care Curtea decide altfel.
La procedurile judiciare participă statul sau statele contractante; comisia participă și ea delegând în acest sens unul sau mai mulți membri. Cu toate acestea ea nu face parte din instanță. După prezentarea cererii în fața Curții, Comisia devine consilier. În fapt, investită cu o misiune de interes general, Comisia este asociată la funcționarea Curții, pe care trebuie să o “călăuzească “.
Examinând pe fond, Curtea va decide în legătură cu încălcările despre care a fost sesizată. Ea va putea, în mod suveran, pe baza probelor care se administrează, să stabilească dacă a existat sau nu a existat o încălcare . În cazul în care s-a constatat că nu a existat o încălcare a prevederilor Convenției, dosarul se închide. În cazul în care Curtea constată că s-a produs o încălcare a prevederilor Convenției, există de asemenea două situații. În primul rând, există situația în care dreptul intern al țării în cauză nu permite decât în mod imperfect repararea consecințelor încălcării, caz în care Curtea va acorda celui prejudiciat o satisfacție echitabilă, în conformitate cu art. 50 din Convenție. În situația în care dreptul intern al statului în cauză permite înlăturarea consecințelor încălcării, statul respectiv va da urmare, prin mecanismele sale interne, satisfacerii cererii persoanei prejudiciate.
În ceea ce privește reclamanții persoane fizice, Convenția nu le permitea să sesizeze Curtea, nici să se prezinte în fața ei în calitate de părți. Un articol din vechiul regulament al Curții autoriza delegații Comisiei să fie asistați de o persoană la alegere. De exemplu, putea fi vorba de avocatul sau fostul avocat al reclamantului sa chiar de reclamant în persoană. Prin hotărârea din 18 noiembrie 1970, Curtea a admis această posibilitate, iar de atunci delegații Comisiei au folosit această posibilitate de mai multe ori.
Regulamentul A menține o dispoziție analoagă, introducând o noutate importantă: o dată ce Curtea a fost sesizată de un guvern sau de Comisie, reclamantul poate să ceară să participe la procedură. Dacă o face – situație frecvent întâlnită – reclamantul trebuie în principiu să fie reprezentat de un consilier. Dacă a obținut asistență juridică pentru a-și apăra cauza în fața Comisiei, o păstrează și în fața Curții. În caz contrar, președintele poate în orice moment să i-o acorde la cerere în anumite condiții. Același lucru se întâmplă și cu un dosar ajuns în fața Curții conform regulamentului B, din moment ce comitetul de trei judecători a decis să îl examineze.
În interesul unei bune administrări a justiției, președintele poate să invite sa să autorizeze un stat contractant, care nu este în cauză, să prezinte observații scrise într-un termen și asupra unor puncte pe care el le determină. Președintele poate cere același lucru și unei persoane diferite de reclamant. Deși a refuzat anumite cereri, președintele a recurs deja la această procedură.
Procedura care se desfășoară în fața Curții este contencioasă. Cu toate acestea, Curtea încearcă la rândul său încearcă să rezolve cauza pe calea unei înțelegeri amiabile între părți. În situațiile în care se realizează, Curtea va radia cauza de pe rol. În caz contrar, Curtea judecă cauza și pronunță o decizie definitivă, obligatorie și neexecutorie.
Ca orice act jurisdicțional, decizia Curții Europene nu este susceptibilă de contestare sau modificare, ea bucurându-se de autoritatea lucrului judecat. Această autoritate este relativă, ea neavând efecte erga omnes, deoarece decizia are forță obligatorie numai pentru părțile în litigiu. Executarea deciziilor Curții depinde de statele părți la Convenție.
Aplicarea deciziilor Curții este supravegheată de Comitetul de Miniștri. În anumite condiții, Curtea poate acorda victimei o reparare echitabilă . Se pot cere explicații Curții în ceea ce privește interpretarea dată sau revizuirea deciziilor sale.
Dacă o hotărâre nu exprimă, total sau parțial, opinia unanimă a judecătorilor care au judecat plângerea, fiecare dintre ei are dreptul să adauge opinia personală și motivația acesteia.
Precizările anterioare se referă la competența contencioasă a Curții. Un protocol al Convenției, intrat în vigoare pe 21 septembrie 1970, acordă Curții o competență suplimentară: aceea de a da avize consultative. Acest Protocol conceput în termeni restrictivi nu a fost însă aplicat încă.
Protocolul nr.11 al Convenției, deschis spre semnare pe 11 mai 1994, prevede instituirea unei Curți unice permanente pentru a înlocui sistemul actual la două nivele: în fața Comisiei și în fața Curții. Până la 31 mai 1995, toate statele membre ale Consiliului Europei au semnat acest Protocol. În viziunea acestui Protocol, noua Curte unică se va ocupa de reclamațiile individuale și de cele statale. În mod normal, șapte judecători vor delibera, dar un Comitet de trei judecători va putea, în unanimitate, să declare fără obiect reclamațiile lipsite de fundament. Pe de altă parte, Camera constituită va putea în anumite cazuri să se desesizeze în unei mari camere de șaptesprezece judecători, cu condiția ca nici una dintre părți să nu se opună la această decizie.
Hotărârea luată de Cameră este definitivă în afara cazului în care una dintre părțile contractante cere în termen de trei luni de la hotărâre revizuirea acesteia în fața Camerei Mari. Un colegiu de cinci judecători decide dacă hotărârea trebuie sau nu să fie examinată de Camera Mare. Statul în cauză trebuie să se supună hotărârii definitive, executarea hotărârii fiind supravegheată de Comitetul de Miniștri.
Cu o astfel de structură organizatorică și o competență contencioasă ( de rezolvare a recursurilor individuale sau statale) îmbunătățită, activitatea Curții va fi mult mai eficientă și se va desfășura într-o perioadă de timp mul mai scurtă. Executarea hotărârilor Curții în dreptul intern al statelor constituie în același timp o problemă de drept intern, dar și de drept internațional. Ea pune implicit în discuție prioritatea unor categorii de norme juridice – cele naționale, ale dreptului intern al fiecărui stat membru al Consiliului Europei – cu altele – cale internaționale, în speță prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Constituția României din 1991 a rezolvat acest conflict de legi, acordând prioritate aplicării normelor juridice internaționale din domeniul drepturilor omului( art.20 alin.2).
Problema aplicării deciziilor Curții Europene a Drepturilor Omului depinde de statele implicate și este rezultatul unui complex de împrejurări, dintre care menționăm următoarele: deciziile Curții au forță obligatorie, dar nu și executorie; ele produc efecte inter partes și nu erga omnes ( între părțile în litigiu, dar nu și față de terți); deciziile obligă părțile numai față de cazul rezolvat de Curte. Apreciem că aparatul de protecție al drepturilor omului constituit în cadrul Consiliului Europei este “supranațional “ în sensul în care înțelegem promovarea, protecția și garantarea drepturilor omului ca o problemă “fără frontiere “, care caracterizează toate societățile contemporane indiferent de structura lor politică, economică, socială etc. De altfel, s-a constatat că vasta problematică a drepturilor omului a cunoscut o evoluție dinspre proclamarea juridică a acestora, spre socializare și internaționalizarea lor; dinspre simpla proclamare a lor ca idealuri în Declarația Universală a Drepturilor Omului, spre protecția și garantarea lor juridică realizată a nivel internațional – prin adoptarea unor convenții internaționale care prevăd obligații juridice pentru statele părți și crearea unui mecanism de “sancționare “ a încălcărilor sau vătămărilor aduse acestora – și național prin prevederea în legea fundamentală a statelor a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor și a garanțiilor constituționale ale acestora.
Metodele de aplicare a deciziilor Curții Europene a Drepturilor Omului au fost perfecționate și vizează aspecte juridice și nejuridice. Comitetul Miniștrilor, care este organul executiv al Consiliului Europei, este competent să vegheze la respectarea deciziilor Curții și la punerea lor în practică de statele implicate. Acestea au o obligație juridică de a respecta atât convențiile la care sunt părți contractante și care au fost adoptate de Consiliul Europei, cât și actele oficiale adoptate de organele Consiliului Europei. Această obligație decurge din manifestarea liberă a consimțământului statului care aderă la Statutul Consiliului Europei. Calitatea de membru cu drepturi depline în organizația pan – europeană presupune drepturi și obligații internaționale. Printre obligațiile internaționale se numără și aceea de a respecta cu bună – credință tratatele internaționale – care este de altfel, și obligația esențială ce formează conținutul principiului fundamental al dreptului internațional “pacta sunt servanta “, precum și îndeplinirea obligațiilor liber asumate și ale acelora care decurg din conținutul calității de membru al unei organizații, subiect de drept internațional public – este cazul în speță a Consiliului Europei.
Aspectele nejuridice ale aplicării deciziilor Curții, precum și ale actelor adoptate de organele Consiliului Europei, nu constituie obiect al preocupărilor noastre în cadrul acestui studiu, ele fiind de natură politică, economică etc. Considerăm că o importanță au avut-o și continuă să o aibă activitățile de informare, popularizare, largă răspândire a materialelor documentare despre drepturile omului – ele, alături de activitatea educațională la nivel internațional și național, constituind elementul important, stabil și eficient de asigurare a unei respectări voluntare a drepturilor omului atât de către individ, cât și de către stat, indiferent de raportul juridic concret în care s-ar materializa oricare dintre drepturile prevăzute în Convenția Europeană a Drepturilor Omului sau în Constituția statelor membre ale Consiliului Europei.
Un alt aspect nejuridic privind respectarea deciziilor Curții Europene îl constituie faptul că practica acestei instanțe este considerată de către statele membre ale Consiliului Europei un “ indicator “, un “standard “ pentru activitatea jurisdicțională națională. Ne referim la faptul că în aplicarea dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a celor 11 Protocoale adiționale, Curtea este competentă să facă interpretarea Convenției Europene a Drepturilor Omului conform art.45. Această interpretare făcută la cererea unui stat parte la CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI sau în aplicare dispozițiilor Convenției când se rezolvă un caz concret – ceea ce rezultă de altfel și din considerentele deciziei – este obligatorie pentru state. Obligația statelor de a se raporta la acest standard rezultă din prevederile implicite ale Convenției Europene ale Drepturilor Omului, din calitatea statului de membru cu drepturi depline al Consiliului Europei, precum și din calitatea acestuia de stat membru la Convenție, care, fiind un tratat internațional, stabilește obligații internaționale liber asumate și nu posibilități alternative de la care statele pot să abdice după bunul lor plac. În literatură s-a exprimat ideea conform căreia convențiile în materia drepturilor omului sunt tratate – legi, care atribuie statelor obligații obiective și absolute, nu obligații subiective și reciproce. Acestea trebuie să asigure prin intermediul unor măsuri legislative, administrative sau judecătorești, interpretarea și aplicarea uniformă a CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI.
Natura juridică a activității desfășurate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului este complexă: jurisdicțională în esența sa, dar și politico – diplomatică prin concilierea pe care încearcă să o realizeze. Concilierea vizează, în opinia noastră, nu numai realizarea înțelegerii amiabile a părților în litigiu, dar și corelarea unor legislații naționale cu ordinea juridică europeană.
3.2.5.OBSERVAȚII ÎN LEGĂTURĂ CU MECANISMUL JUDICIAR AL CONVENȚIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI:
orice stat contractant este obligat să furnizeze, la cererea Secretariatului General al Consiliului Europei, explicații în legătură cu modul în care dreptul său intern asigură aplicarea efectivă a tuturor prevederilor Convenției;
cheltuielile Comisiei și ale Curții cad în sarcina Consiliului Europei;
membrii Comisiei și ai Curții se bucură, în timpul exercitării funcției lor, de privilegiile și imunitățile prevăzute de art. 40 din Statutul Consiliului Europei și de acordurile încheiate în virtutea acestui articol;
de remarcat sunt și prevederile art.40 din Convenție care dispun că ‘’ Nici o dispoziție din prezenta Convenție nu va fi interpretată ca limitând sa aducând atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale care ar putea fi recunoscute în conformitate cu legile oricărei Părți Contractante sau oricărei alte convenții la care această Parte Contractantă este parte, prevederi ce lasă statelor părți și posibilitatea unui regim mai favorabil.
este de remarcat și ideea prevalenței autorității mecanismului european de protecție al drepturilor omului, consacrată de prevederile art. 62, care dispune că ‘’ Înaltele Părți Contractante renunță reciproc, în afara unei înțelegeri speciale, să se prevaleze de tratate, convenții sau declarații existente între ele, pentru a supune, pe calea unei cereri, un diferend apărut din interpretarea sau aplicarea prezentei Convenții la un mod de soluționare altul decât cele prevăzute de respectiva Convenție’’ .
Având în vedere finalitatea Convenției, apreciem că, în viitor, se impun anumite reconsiderări ale dispozițiilor acesteia, cu menirea de a crește eficiența și efectivitatea lor , de a reduce termenele de soluționare a cauzelor cu care au fost sesizate Comisia, respectiv Curtea Europeană, de a modifica tehnica legislativă, procedurile mecanismului internațional de control.
În acest sens credem că, de lege ferenda, următoarele modificări ale Convenției ar fi necesare și utile:
posibilitatea ratificării Convenției de către orice stat, chiar dacă nu este membru al Consiliului Europei, cu condiția să dovedească că întrunește cerințele aplicării Convenției pe teritoriul propriu; propunerea se bazează pe faptul că scopul care primează este garantarea drepturilor omului prin multiple metode – ceea ce ar trebui să determine un alt gen de cooperare între statele membre ale Consiliului Europei care au ratificat CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI și statele care aplică sau vor să aplice Convenția, fără a avea calitatea de membru al Consiliului Europei;
aplicarea dispozițiilor Convenției și în raporturile directe dintre indivizi, asigurând astfel o dimensiune aparte caracterului efectiv al normelor internaționale; fenomenul este cunoscut sub denumirea de “drittwirkung “ sau efectul orizontal al dispozițiilor Convenției. Aplicarea unui tratat internațional al drepturilor omului pe două coordonate: verticală, adică individ – autorități publice și pe orizontală, adică individ – individ, oferă persoanei fizice avantajul de a-i fi protejate drepturile și libertățile fundamentale, în cadrul a două categorii de raporturi juridice, pe baza normelor internaționale;
extinderea competenței materiale a Curții Europene a Drepturilor Omului prin introducerea unor dispoziții noi care să confere acesteia următoarele puteri:
să decidă și pe baza dispozițiilor cuprinse și în alte tratate internaționale ale drepturilor omului, la care statul intimat este parte contractantă; în acest mod s-ar realiza armonia jurisprudența organelor de la Strasbourg și practica Curților Constituționale care au competența să decidă cu privire la neconstituționalitatea legilor prin verificarea compatibilității acestora cu constituția, dar și cu tratatele internaționale ale drepturilor omului la care statul este parte contractantă;
să solicite opinia unui terț ( care poate fi alt stat parte la Convenție decât statul intimat ori una dintre organizațiile neguvernamentale care activează în domeniul drepturilor omului) cu privire la cazul cu care a fost sesizată; valoarea atribuită opiniei va fi consultativă;
statelor părți la Convenție să li se recunoască calitatea de intervenient, justificată de natura obiectivă a garanției colective oferită de sistemul juridic european, iar Curții Europene să-i fie atribuită competența soluționării unor astfel de cauze;
organizațiilor neguvernamentale să li se recunoască calitatea de intervenient, pe aceleași criterii și justificări cu atribuirea acestei calități statelor contractante; apreciem că pot dobândi acest drept organizațiile neguvernamentale care se găsesc pe lista Consiliului Europei fie ca “amicii curiae “, fie cu statut de invitat sau observator;
recunoașterea dreptului de a sesiza direct Curtea Europeană a Drepturilor Omului următoarelor subiecte:
individul;
organizațiile neguvernamentale din domeniul drepturilor omului;
altor state care nu sunt membre ale Consiliului Europei, dar desfășoară activitate compatibilă acestuia și aplică, cu valoare de cutumă internațională, dispozițiile Convenției pe teritoriul lor.
CAPITOLUL 4
UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI DREPTURILE OMULUI
4.1. ISTORICUL APARIȚIEI UNIUNII EUROPENE.
Uniunea Europeană instituită prin Tratatul de la Maastricht semnat la 7 februarie 1992, în vigoare din 1 ianuarie 1993, marchează, după cum precizează însuși tratatul, “ o nouă etapă în acest proces, creând o uniune mereu mai strânsă între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate cât mai posibil de către cetățeni”(art.A, al.2). Mai departe, tratatul precizează că Uniunea este bazată pe Comunitățile europene completate prin politicile și formele de cooperare instaurate prin dispozițiile sale, aceasta având misiunea să organizeze, în mod coerent și solidar, relațiile dintre statele membre și popoarele lor.
Comunitatea europeană, respectiv cele trei organizații comunitare, reprezenta în anul 1992 rezultatul eforturilor depuse din anul 1950 pentru realizarea Europei comunitare. După cum scrie Pascal Fontaine, Europa comunitară “constituie organizația cea mai capabilă să producă integrarea multisectorială, având vocația să acționeze atât în domeniile economic, social, politic cât și în cele ale drepturilor cetățenilor și ale relațiilor externe a celor douăsprezece state care îi sunt membre.”
Tratatul de la Maastricht din 1992 precizează că Uniunea Europeană este întemeiată pe Comunitatea Europeană “completată prin politicile și formele de cooperare instaurate prin prezentul tratat”(art.A, al.3). El nu desființează cele trei tratate prin care au fost create Comunitățile europene și nici nu desființează aceste comunități. De aceea, în textul său se folosește, în continuare, termenul de Comunitate alături de cel de Uniune Europeană.
Bazele constituirii Uniunii Europene sunt următoarele acte internaționale: Tratatul de la Paris prin care a fost creată CECA, în anul 1951; Tratatele de la Roma de constituire a Comunității Economice Europene și a Comunității Europene a Energiei Atomice(Euratom) din anul 1957; modificate prin Actul unic european, din 1986 și prin tratatul Uniunii Europene, de la Maastricht, din 1992. Prin aceste acte au fost stabilite legăturile juridice între țările membre ale comunităților, legături care depășesc simplele relații contractuale stabilite între statele suverane, prin tratate internaționale obișnuite.
Totodată, Comunitățile europene au generat o legislație specifică – dreptul comunitar – , care se aplică în mod direct pe teritoriul statelor membre și creează drepturi specifice pentru cetățenii europeni.
Comunitățile europene s-au dezvoltat pe baza dialogului permanent dintre interesele naționale ale statelor membre și cele comunitare, cu respectarea diversității naționale și a identității proprii Comunităților. Această metodă comunitară a fost practicată pentru depășirea antagonismelor dintre statele europene, pentru înlăturarea spiritului de superioritate dintre popoarele lor și evitarea recurgerii la forță în relațiile dintre ele.
Tratatul de la Maastricht prevederile celor trei tratate comunitare ale CECA, Euratom și CEE și le completează cu noi dispoziții. Unele dintre dispozițiile sale nu sunt integrate deocamdată în tratatele comunitare de bază, deoarece unele state membre nu sunt pregătite să transfere întreaga competență din domeniile respective Comunității. În această situație se află dispozițiile tratatului referitoare la cooperarea dintre statele membre în domeniul justiției și al afacerilor lor interne, ca și cele privind politica externă și de securitate comună.
4.2. OBIECTIVELE UNIUNII EUROPENE.
Uniunea Europeană conform tratatului de la Maastricht are următoarele obiective:
a)să promoveze un progres economic și social, echilibrat și durabil, în special prin crearea unui spațiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice și sociale între statele membre și prin stabilirea unei uniuni economico – monetară , care să ducă în final la folosirea unei monede unice a Uniunii;
b) să asigure afirmare identității Uniunii Europene în viața internațională, în special prin aplicarea unei politici externe și de securitate comună, inclusiv definirea unei politici de apărare comună, care ar putea duce, la un moment dat, la apărarea comună a statelor membre;
c)să întărească protecția drepturilor și intereselor resortisanților statelor membre, prin instaurarea unei cetățenii a Uniunii;
d)să dezvolte o cooperare strânsă între statele membre în domeniul justiției și al afacerilor interne;
e)să mențină în mod integral cuceririle comunitare și să le dezvolte și să examineze în ce măsură politicile și formele de cooperare instaurate prin Tratatul de la Maastricht ar trebui revizuite, în vederea asigurării eficacității mecanismelor și instituțiilor comunitare.
Un principiu care stă la baza activității Uniunii Europene, de mai multe ori afirmat în Tratatul de la Maastricht, este cel al “subsidiarității”. El înseamnă limitarea acțiunilor Comunității numai în cadrul competențelor sale, care I-au fost conferite prin tratatele comunitare, în vederea realizării obiectivelor sale, care I-au fost conferite prin tratatele comunitare, în vederea realizării obiectivelor sale, de asemenea prevăzute în aceste tratate. În domeniile care nu aparțin în mod exclusiv competenței Comunității, ea intervine numai în cazul și în măsura în care, obiectivele avute în vedere în aceste domenii nu pot fi realizate de statele membre în mod satisfăcător, și dacă din rațiuni privind dimensiunile și efectele acțiunii respective, ea poate fi realizată la nivel comunitar. Cu privire la acest principiu este importantă precizarea Tratatului de la Maastricht: “Acțiunea Comunității nu va depăși ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prezentului tratat”(art.3 B).
Aplicarea principiului subsidiarității în activitatea Uniunii Europene asigură că aceasta nu se îndreaptă spre un stat centralizat. Dimpotrivă, în cadrul ei vor fi apărate și respectate diversitatea istorică a statelor membre, a regiunilor și culturii lor. Conform principiului, Uniunea își asumă numai sarcinile pe care ea le poate realiza mai bine decât autoritățile centrale sau locale ale statelor membre.
Conform Tratatului, misiunea Uniunii este ca, prin stabilirea pieței comune și a uniunii economice și monetare, să promoveze dezvoltarea armonioasă și echilibrată a activităților economice, o creștere durabilă și neinflaționistă, un grad înalt al performanțelor economice, precum și un nivel de folosire și protecție socială elevată, de ridicare a nivelului și calității vieții și de realizare a coeziunii economice, sociale și a solidarității statelor membre. Pentru realizarea acestei misiuni, Uniunea trebuie să întreprindă următoarele acțiuni: eliminarea dintre statele membre a tarifelor vamale și a restricțiilor cantitative; o politică comercială comună; o piață internă caracterizată prin abolirea între statele țările membre a oricăror obstacole privind libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, serviciilor și a capitalurilor; o politică comună cu privire la mediul înconjurător; apropierea legislațiilor naționale; promovarea cercetării și dezvoltării tehnologice; asigurarea unui nivel ridicat de protecție a sănătății; consolidarea protecției consumatorilor; acțiuni în domeniul educației, al energiei, protecției civile și a turismului; asocierea țărilor de peste mări pentru creșterea schimburilor comerciale cu ele și a desfășurării, în comun, a efortului pentru dezvoltarea economică și socială.
În vederea realizării obiectivelor Uniunii, în special a liberei circulații a persoanelor , și fără a aduce atingere competențelor Comunității Europene, statele membre consideră că următoarele domenii sunt chestiuni de interes comun:
1.politica privind acordarea azilului;
2.regulile privind trecerea frontierelor externe ale statelor membre de către persoane și exercitarea controlului corespunzător;
3. politica privind imigrația și politica privind cetățenii statelor terțe:
a)condițiile de intrare și circulație a cetățenilor statelor terțe pe teritoriul statelor membre;
b)condițiile de ședere a cetățenilor statelor terțe pe teritoriul statelor membre, inclusiv întregirea familiilor și accesul la locuri de muncă;
c)lupta împotriva imigrării, șederii și muncii ilegale a cetățenilor statelor terțe pe teritoriul statelor membre;
4.lupta împotriva toxicomaniei;
5.lupta împotriva fraudei la scară internațională;
6.cooperarea judiciară în materie civilă;
7.cooperarea judiciară în materie penală;
8.cooperarea vamală;
9.cooperarea polițienească în vederea prevenirii și combaterii terorismului, traficului ilicit de droguri și a altor forme grave ale criminalității internaționale, inclusiv, dacă este necesar, anumite aspecte ale cooperării vamale, în legătură cu organizarea la nivelul Uniunii a unui sistem de schimburi de informații în cadrul unui Oficiu European de Poliție(Europol).
O dispoziție foarte importantă a Tratatului de la Maastricht privind problematica drepturilor omului ca obiectiv al Uniunii Europene, arată că problemele care fac obiectul celor 9 puncte menționate mai sus, sunt tratate în conformitate cu Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 4 noiembrie 1950, precum și cu Convenția privind statutul refugiaților din 28 iulie 1951, și ținând cont de protecția acordată de statele membre persoanelor persecutate din motive politice.
În noua etapă de activitate, Comunitatea acordă o atenție sporită politicii sale economice și sociale. Acest fapt corespunde cerinței de consolidare a coeziunii economice și sociale între statele membre. Pentru realizarea acestui obiectiv, Comunitatea aplică o “politică regională” și una “socială”. Pe plan regional, Comunitatea a mărit fondurile pentru cheltuielile structurale. Prin acțiunile sale în acest domeniu se urmărește reducerea decalajelor dintre nivelele de dezvoltare a diferitelor regiuni și sprijinirea regiunilor mai puțin favorizate, inclusiv zonele rurale.
Pe plan social în cadrul Comunității a fost adoptat în anul 1991 Protocolul de la Maastricht de aplicare a “Cartei europene a drepturilor sale fundamentale”. Prin aceste acte se definesc și se precizează drepturile de care trebuie să beneficieze muncitorii din întreaga Comunitate. Tratatul de la Maastricht prevede asigurarea deplinei libertăți a muncitorilor, a libertății de stabilire în oricare țară membră și de recunoaștere mutuală a diplomelor, certificatelor sau a altor titluri.
În domeniul educației, tratatul stipulează următoarele obiective ale Uniunii : să dezvolte dimensiunea europeană a educației, să favorizeze deplasarea elevilor și a studenților și recunoașterea academică a diplomelor și perioadelor de studii, să promoveze cooperarea între instituțiile de învățământ, să dezvolte schimbul de informații și de experiențe asupra chestiunilor comune sistemelor educaționale din țările membre.
Uniunea este preocupată și de desfășurarea unei politici de formare profesională, care se va baza pe acțiunile statelor membre, pe care le va completa. Totodată , Comunitatea va respecta răspunderea statelor pentru conținutul și organizarea formării profesionale. În domeniul culturii, Comunitatea își propune să contribuie la înflorirea culturilor statelor membre, cu respectarea diversităților naționale și regionale și evidențiind moștenirea culturală comună. De asemenea, ea va încuraja cooperarea dintre statele membre în îmbunătățirea cunoașterii și difuzării culturii și istoriei popoarelor europene, în conservarea și salvarea patrimoniului de importanță europeană și a schimburilor culturale necomerciale.
Comunitatea se preocupă și de protecția sănătății oamenilor care trăiesc între frontierele sale, de protecția consumatorilor și de realizarea unor rețele transeuropene în sectorul infrastructurilor, al telecomunicațiilor și al energiei.
Cu privire la mediul înconjurător, Uniunea își propune următoarele obiective: apărarea, protecția și ameliorarea calității mediului, protejarea sănătății oamenilor, folosirea prudentă și rațională a resurselor naturale și promovarea pe plan internațional a măsurilor destinate să contribuie la soluționarea problemelor de mediu, regionale sau planetare.
O altă reglementare nouă cuprinsă în Tratatul de la Maastricht este cea referitoare la instituirea “cetățeniei Uniunii”. El precizează că oricare persoană având naționalitatea unui stat membru este cetățean al Uniunii. Cetățenii Uniunii se bucură de drepturi și sunt supuși îndatoririlor prevăzute de tratat. Ei beneficiază de următoarele drepturi:
dreptul de a circula și de a se stabili în mod liber pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de prezentul tratat și de măsurile luate pentru aplicarea lui;
dreptul de a alege și de a fi ales la alegerile locale din statul membru în care își are reședința, în aceleași condiții ca și cetățenii acelui stat. Acest drept se exercită sub rezerva unor măsuri de aplicare care se adoptă de către Consiliu înainte de 31 decembrie 1994, hotărând în unanimitate , la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului European; aceste măsuri de aplicare pot prevedea dispoziții derogatorii în cazuri justificate de probleme specifice ale unui stat membru;
dreptul de a alege și de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European în statul membru în care își are reședința, în aceleași condiții ca cetățenii acelui stat;
protecție din partea autorităților diplomatice și consulare ale oricărui stat membru, pe teritoriul unui stat terț în care statul membru căruia îi aparține ca cetățean nu este reprezentat, în aceleași condiții ca și cetățenii acelui stat;
dreptul de a adresa petiții Parlamentului European, în conformitate cu dispozițiile art.138 D. Orice cetățean al Uniunii se poate adresa Ombudsmanului
instituit în conformitate cu dispozițiile art.138 E.
4.3. ORGANELE UNIUNII EUROPENE.
Tratatul de la Maastricht confirmă vechile instituții comunitare:
Parlamentul European;
Consiliul ministerial;
Comisia;
Curtea de Justiție;
Curtea de Conturi.
El le completează competențele și dezvoltă raporturile dintre ele, în sensul democratizării și strângerii legăturii dintre ele. De asemenea, tratatul instituie și organe și sisteme noi, cum sunt Curtea de Conturi, Banca Centrală Europeană, Banca Europeană de Investiții(BECO), Sistemul European al Băncilor Centrale(SEBC).
Parlamentul European, compus din reprezentanți ai popoarelor statelor reunite în Comunitate, exercită puterile care îi sunt atribuite prin prezentul Tratat. Orice cetățean al Uniunii și orice persoană fizică sau juridică, cu reședința sau sediul statutar într-un stat membru, are dreptul de a adresa Parlamentului European, individual sau în asociere cu alți cetățeni sau cu alte persoane, o petiție asupra unui subiect care ține de domeniile de activitate ale Comunității și care o privește în mod direct.
Parlamentul european desemnează un Ombudsman, împuternicit să primească plângeri de la orice cetățean al Uniunii sau de la orice persoană fizică sau juridică cu reședința sau sediul statutar într-un stat membru, care privesc cazuri de administrare defectuoasă în activitatea instituțiilor sau organelor comunitare, cu excepția Curții de Justiție și a Tribunalului de primă instanță aflate în exercițiul funcțiilor jurisdicționale.
Conform misiunii sale, Ombudsmanul conduce anchetele pe care le consideră justificate, fie din proprie inițiativă, fie pe baza plângerilor care i-au fost adresate direct sau prin intermediul unui membru al Parlamentului European, cu excepția cazului în care faptele afirmate fac obiectul unei proceduri jurisdicționale. În cazul în care Ombudsmanul a constatat un caz de administrare defectuoasă, el sesizează instituția în cauză, care dispune de un termen de trei luni pentru a-i comunica poziția. Ombudsmanul transmite apoi un raport Parlamentului European și instituției vizate. Persoana care a formulat plângerea este informată despre rezultatul acestor anchete.
Ombuldsmanul își exercită funcțiile în deplină independență. În îndeplinirea îndatoririlor sale, el nu solicită și nici nu acceptă instrucțiuni de la vreun organism. Pe durata funcțiilor sale Ombudsmanul nu poate exercita nici o altă activitate profesională, fie ea remunerată sau neremunerată. Parlamentul European stabilește statul și condițiile generale de exercitare a funcțiilor Ombudsmanului, după avizul Comisiei și cu aprobarea Consiliului, care hotărăște cu majoritate calificată.
Parlamentul european pe baza dispozițiilor Tratatului de la Maastricht a primit un rol sporit ca organ legislativ, față de vechiul său statut. Tratatul îi conferă puteri de decizie, împreună cu Consiliul ministerial, în următoarele domenii: libera circulație a muncitorilor; în realizarea pieței comune; al educației; cercetării științifice; a mediului înconjurător; în realizarea rețelelor transeuropene; al sănătății; culturii și al apărării consumatorilor.
Un aspect nou al competențelor Parlamentului european, conferit prin dispozițiile Tratatului de la Maastricht, este dreptul său de a institui comisii temporare de anchetă, pentru a examina afirmațiile referitoare la o infracțiune sau a cazurilor de administrare incorectă a dreptului comunitar.
În general, Parlamentul european este organul democratic al Uniunii Europene, fiind constituit din deputați aleși, în mod direct, de cetățenii statelor membre. El este un organ de control politic al Comunității.
Consiliul ministerial este organul decizional al Comunității. El reprezintă statele membre ale Comunității și adoptă următoarele acte juridice: regulamente, directive și decizii. El dispune de o putere legislativă pe care o împarte, în anumite domenii precizate, cu Parlamentul european. Împreună cu Parlamentul european, Consiliul exercită puterea bugetară și aprobă acordurile internaționale negociate, în prealabil, de Comisie.
Consiliul ministerial se reunește la convocarea președintelui său sau la cererea unui membru al său sau al Comisiei. În activitatea sa, el este sprijinit de Comitetul format din reprezentanții permanenți ai statelor membre.
Consiliul european, formă specială a Consiliului ministerial, a fost consacrat juridicește ca organ comunitar prin Acordul unic european, din 1986. El este centrul de impulsionare a principalelor inițiative politice ale Comunității și este un organ de arbitraj în problemele litigioase din cadrul Consiliului ministerial. El dezbate și probleme internaționale de actualitate.
Comisia este elementul central al sistemului de organe comunitare, beneficiind de o largă independență în exercitarea atribuțiilor sale. Ea reprezintă interesele comunitare și deține monopolul inițiativei legislative. Ea poate servi pentru a facilita acorduri, fie în cadrul Consiliului sau între acesta și Parlamentul european. Comisia dispune de puteri largi în conducerea politicilor comunitare.
Curtea de Justiție controlează legalitatea actelor organelor comunitare, în raport cu tratatele comunitare. Ea este competentă să se pronunțe asupra interpretării Tratatului de la Maastricht, valabilității și interpretării actelor adoptate de organele comunitare și de Banca Centrală Europeană și să interpreteze statutele organismelor create de Consiliu. În condițiile prevăzute de prezentul Tratat, orice persoană fizică sau juridică poate sesiza Curtea de Justiție cu o plângere împotriva unei instituții a Comunității care a omis să-I adreseze un act, altul decât o recomandare sau un aviz.
Tratatul de la Maastricht confirmă ca al cincilea organ comunitar Curtea de Conturi. Ea este competentă să verifice legalitatea încasărilor și cheltuielilor comunitare, ca și buna gestiune financiară a ei. Membrii Curții își exercită atribuțiile lor în deplină independență, în interesul general al Comunității.
4.4.PERSPECTIVELE DE LĂRGIRE A UNIUNII EUROPENE ȘI RESPECTAREA DREPTURILOR OMULUI.
4.4.1. PROCEDURA ADERĂRII DE NOI STATE.
În prezent, Uniunea Europeană se confruntă cu perspectiva creșterii substanțiale a numărului de membri. Astfel, odată cu depunerea cererilor de aderare de către țările din Europa centrală și de est – Ungaria, Polonia, România, Slovacia, Letonia, Estonia, Lituania, Bulgaria, Cehia și Slovenia – , alături de Cipru și Malta, numărul statelor membre va crește în perspectivă de la 15 la 27. Etapele și procedurile de bază ale primirii de noi state sunt următoarele:
depunerea cererii de aderare;
avizul Comisiei Europene;
începerea negocierilor cu țara candidată;
încheierea negocierilor;
aderarea.
Depunerea cererii de aderare este o decizie de maximă importanță pentru statul în cauză. Cu ocazia parcurgerii acestor etape, statul în cauză trebuie, printre altele, să dovedească existența unui cadru legislativ intern care să garanteze drepturile omului la un nivel cel puțin egal cu cel al statelor membre ale Uniunii. De aceea, vom analiza mai detaliat modul cum se desfășoară aceste faze ale procesului de aderare, punând accent nu atât pe latura economică a problemei, ci în special pe condiția armonizării legislației statului care dorește să devină membru, legislație care trebuie să respecte anumite priorități impuse de societatea democratică.
Potrivit prevederilor Tratatului de la Maastricht, orice stat european poate să depună cerere pentru a deveni membru al Uniunii. Respectiva cerere, adresată Consiliului Miniștrilor va fi discutată și analizată de acesta.
După depunerea cererii de aderare, conform procedurii, Consiliul Miniștrilor consultă Comisia cerându-i acesteia să elaboreze opinia referitoare la cerere. Opinia reprezintă a analiză aprofundată a situației țării candidate, precum și o evaluare a capacității acesteia de a îndeplini condițiile de stat membru. Ea are menirea de a ajuta Consiliul Miniștrilor în luarea hotărârii sale, dacă și cum să înceapă negocierile pentru aderare.
Începerea negocierilor marchează un alt stadiu al procesului de extindere. Specificul acestei negocieri, constă în faptul că este mai degrabă un fel de conferință interguvernamentală între statele membre și țara candidată. La încheierea negocierilor, este pregătit un proiect al Tratatului de Aderare, care este semnat numai după ce se primește acordul Parlamentului și aprobarea unanimă a Consiliului.
Tratatul respectiv trebuie să fie ratificat de către toate statele membre și țările candidate, în concordanță cu prevederile lor constituționale, care pot include și referendumul. Aceste proceduri de aprobare și ratificare reclamă timp, ceea ce înseamnă că între sfârșitul negocierilor și aderare poate să treacă un an sau mai mult.
4.4.2.STRATEGIA UNIUNII EUROPENE REFERITOARE LA PRE – ADERAREA ȚĂRILOR ASOCIATE DIN EUROPA CENTRALĂ.
În vederea lărgirii Uniunii Europene, Comisia Europeană a elaborat o strategie de pre – aderare a statelor care au solicitat integrarea.
Această strategie pe care a pregătit-o Comisia Europeană are la bază hotărârea Consiliului European întrunit la Copenhaga în 1993, potrivit căreia țările asociate din Europa Centrală care doresc să devină membre ale Uniunii Europene, pot să o facă de îndată ce sunt capabile să-și asume obligațiile impuse de calitatea de membru al Uniunii Europene. Aceste cerințe sunt următoarele:
țara candidată să aibă un nivel de stabilitate al instituțiilor care să garanteze democrația, statul de drept, drepturile omului și respectul pentru protecția minorităților naționale;
existența unei economii de piață funcționale, ca și capacitatea de a face fașă presiunilor concurenței și forțelor pieței existente în uniune;
capacitatea de a-și asuma obligațiile care decurg din calitatea de membru, inclusiv aderarea la scopurile uniunii politice, economice și monetare.
Această strategie de pre-aderare își propune să ajute și să îmbogățească procesul pregătirii intrării în Comunitate a țărilor din Europa Centrală. Elementul cheie al respectivei strategii constă pregătirea țărilor asociate în vederea integrării lor în piața internă a Uniunii.
4.4.3. ADERAREA ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ.
Aderarea României la Uniunea Europeană constituie pentru societatea românească un obiectiv strategic fundamental. Această opțiune are la bază convergența forțelor politice și sociale care vizează ancorarea solidă a țării în sistemul de valori european, dezvoltarea societății românești pe principiile democrației și economiei de piață, în măsură să asigure stabilitatea socială și prosperitatea cetățenilor și a națiunii.
Aderarea trebuie să servească promovării interesului național și dezvoltării potențialului economic și patrimoniului cultural românesc, devenind astfel un punct esențial al solidarității naționale.
Opțiunea de integrare se află într-o corelație directă cu procesele de reformă care au loc în România, cu atributele unei societăți democratice – statul de drept și preeminența dreptului, pluralismul politic, separarea puterilor , alegeri libere, respectarea drepturilor omului, inclusiv ale persoanelor aparținând minorităților naționale, crearea unui mediu economic viabil și compatibil cu structurile, legislația și mecanismele instituționale ale Uniunii Europene. Strategia națională de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană propune folosirea cadrului oferit de Acordul European de Asociere în vederea restructurării tuturor domeniilor vieții economice, comerciale, financiare, sociale, politice, culturale, de politică externă, internă, inclusiv cele privitoare la drepturile omului, în vederea ridicării lor la parametrii existenți în Uniunea Europeană.
Strategia națională de aderare a României la Uniunea Europeană are în vedere:
Dezvoltarea cooperării în domeniul justiției și afacerilor interne, armonizarea dispozițiilor și politicilor în materie de imigrație și azil, intensificarea conlucrării în materie judiciară, civilă, penală și polițienească, mai ales pentru garantarea siguranței cetățeanului, combaterea crimei organizate, traficului de bunuri sustrase, de droguri și materiale radioactive, stabilirea de structuri operative compatibile și aranjamente i și multilaterale cu statele membre ale Uniunii Europene.
Intensificarea relațiilor interumane, circulației persoanelor, dezvoltării contractelor și relațiilor de afaceri și profesionale, ca și a apropierii între cetățenii statelor membre, pentru întărirea sentimentului de apartenență europeană. România va continua demersurile pentru facilitarea călătoriilor, simplificarea procedurilor în materie de vize pentru cetățenii români și alinierea acestora la standardele europene.
Promovarea, încurajarea și intensificarea cooperării în domeniul culturii, audiovizualului, informațiilor și comunicațiilor pentru afirmarea patrimoniului cultural românesc pe plan european și implicarea mai largă a României în dialogul cultural paneuropean.
Formularea unei politici naționale de dezvoltare care să se înscrie în politica europeană de protecție și ameliorare a mediului înconjurător și a calității vieții. Participarea României la cooperarea vizând soluționarea problemelor ecologice de dimensiune regională sau transeuropeană.
Acestea sunt desigur doar câteva din obiectivele fixate pentru aderarea României la Uniunea Europeană, obiective care privesc în special problematica drepturilor omului în cadrul Uniunii.
Adoptând orientarea strategică ireversibilă a integrării României la Uniunea Europeană se urmărește ca obiectiv esențial promovarea unei politici care, punând accent pe eforturile proprii și pe cooperarea internațională, să asigure o dezvoltare economică de natură să conducă la creșterea standardului de trai și îmbunătățirea calității vieții întregii populații.
În conformitate cu prevederile Cărții Albe, a fost elaborat “Programul de armonizare legislativă pentru integrare în Piața Internă”, care cuprinde și structurile de aplicare a legislației în materie. Acest Program, care reprezintă o continuare a procesului de armonizare deja început, este corelat cu orizontul de timp avut în vedere pentru pregătirea României pentru aderare, astfel încât măsurile prioritare prevăzute pentru prima etapă menționată în Cartea Albă să fie realizate într-un interval de 2-3 ani.
Programul este structurat de 23 de domenii prevăzute în Cartea Albă și conține măsuri care vizează:
garantarea liberei circulații a capitalurilor;
garantarea liberei circulații a mărfurilor;
garantarea liberei circulații în materie de servicii;
garantarea liberei circulații a persoanelor. Armonizarea legislației va urmări facilitarea contractelor de afaceri, a schimburilor culturale, științifice și de formare profesională, identității culturale și spirituale a poporului român în context european și universal. Domeniul se afirmă și ca vehicul pentru intensificarea celorlalte forme de circulație în procesul integrării și totodată dă substanță uneia dintre libertățile fundamentale ale omului.
Libera circulație a persoanelor apare ca un factor fundamental pentru perioada de tranziție, pentru familiarizarea cetățenilor României cu funcționarea, politicile și mecanismele comunitare – obiectiv esențial al procesului de pregătire a aderării și alinierii la practicile și procedurile comunitare, inclusiv pentru armonizarea legislației, cu spațiul democratic european și cu ideile europene, de care au fost îndepărtați în condițiile regimului totalitar. În acest context se va avea în vedere cadrul legal și reglementările țărilor partenere din Uniunea Europeană, care la rândul lor ar urma să faciliteze fluidizarea circulației persoanelor ca parte a unui efort reciproc. Legislația privind circulația persoanelor va avea în vedere totodată, crearea cadrului adecvat pentru o cooperare strânsă în materie de imigrări, azil, combaterea traficului ilegal și a terorismului.
În vederea gestionării Acordului European și a Strategiei naționale de pregătire a aderării a fost creat și se află în stare operațională un mecanism la nivel central și sectorial compus din următoarele structuri:
un Comitet Interministerial constituit în baza Hotărârii de Guvern nr.140/1995, condus de primul ministru, format din miniștri și conducători ai altor agenții și organisme guvernamentale cu responsabilități în domeniul integrării;
Departamentul de Integrare Europeană, subordonat primului ministru, investit prin Hotărârea Guvernului nr.141/1995 cu atribuții de coordonare a întregului proces de pregătire a integrării României în Uniunea Europeană, inclusiv avizarea conformității legislației române cu cea comunitară și asigurând împreună cu Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul Comerțului, Secretariatul Comitetului Interministerial pentru integrare, precum și funcționarea Comitetului de Asociere România – Uniunea Europeană;
Compartimente sectoriale pentru integrare europeană în cadrul structurilor administrației centrale și locale cu atribuții de implementare, supraveghere, control, analiză, evaluare și intervenție în limitele competențelor de profil.
La nivelul Parlamentului României s-a decis crearea unei Comisii comune a celor două camere pe problemele integrării europene, care va urmări atât procesul de armonizare legislativă, cât și relațiile cu Parlamentul European, în cadrul Comitetului Parlamentar de asociere România – Uniunea Europeană. Un rol important revine și comisiilor permanente și specializate din cadrul Parlamentului care abordează principalele domenii de activitate legislativă.
Consiliul legislativ, recent înființat, care va deveni operațional în cursul acestui an, va avea în structurile sale un departament special pentru urmărirea armonizării legislației românești cu legislația comunitară. Mecanismul descris are ca atribuții și pregătirea personalului de specialitate pentru administrația de stat și societatea civilă, precum și a viitorilor negociatori și funcționari internaționali în problematica normelor structurilor și procedurilor Uniunii Europene.
Această nouă șansă de aderare oferită României se impune a fi valorificată cu toată seriozitatea, având în vedere că perspectiva integrării europene a României reprezintă o șansă istorică de a se înscrie pe coordonatele prosperității și democrației.
Viitorul Uniunii Europene, potrivit opiniei noastre, depinde, în esență, de capacitatea Uniunii Europene în privința reorganizării ei, în ipostaza identificării cu continentul, de disponibilitățile obiective și subiective ale statelor central răsăritene în privința dorinței și pregătirii lor în vederea primirii în Comunitate și, nu în ultimul rând, de dinamica relațiilor internaționale.
BIBLIOGRAFIE
A. Năstase, D. Popescu, Coman Florian, Drept internațional public, Casa de editura si presa “Șansa” SRL , București, 1997, editie revazuta si adaugita.
N. Cobescu, V. Duculescu, Drept internațional public, Ed. Publirom, 1992.
Victor Duculescu, Protecția juridică a drepturilor omului – mijloace interne și internaționale, editura Lumina Lex, 1995, București.
Corneliu Liviu Popescu, Protectia internationala a drepturilor omului, Ed. All Back, 2000.
Coman Florian, Drept internațional public, vol.2, ed. Sylvi, 1999, București.
Constantin Valentin, Documente de bază ale Comunității Europene editura All, 1997.
Ion Suceavă, Coman Florian, Criminalitatea și organizațiile internaționale, editura Romcartexim, 1997.
V. Lipatti, I. Diaconu, Conferince on Security and Cooperation in Europe,editura Politică, 1975, București.
Marțian I. Niciu, Organizații internaționale guvernamentale, editura Fundației “Chemarea”, Iași, 1994.
Charles Zorgbibe, Construcția europeană, trecut, prezent, viitor, editura Trei, 1998.
V. Lipatti, I. Diaconu, Documente de bază ale Comunității și Uniunii Europene, editura Publirom, 1999.
Popa Vasile, Care sunt și cum se pot apăra drepturile omului, editura Lumina Lex, 1996.
Popa Vasile, Drepturile omului în Comunitatea Europeană, editura Șansa, 1995.
Micu Doina, Garantarea drepturilor omului în practica Curții Europene a Drepturilor Omului și în Constituția României, editura All Beck, 1999.
Gomien Donna, Introducere în Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Leicu Corina, Instituțiile comunitare editura All Beck, 1997.
Hartley Trevor, The fundations of European Community Lay,1987.
Reuters Paul , Organisațion europeennnes, Presses universitaires de France, 1978.
Velu Jaque , La mise en ouvre interne de la Convention Europeennes, Science politique, 1970, Presses universitaires de France.
Ion Suceavã, Marcu Viorel, Gheorghe Constantin, Omul și drepturile sale, Tipografia Ministerului de Interne, 1991.
Dictionnaire de la terminologie du droit international, Paris, Editions Sirey, 1960, p.433.
Adrian Năstase, Documente fundamentale ale dreptului internațional și ale relațiilor internaționale, editura Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 1997.
V. Lipatti, I. Diaconu, Securitatea și cooperarea în Europa, Documentul reuniunii de la Copenhaga a Conferinței pentru dimensiunea umană a CSCE.
Cloșcă Ionel, Suceavă Ion, Tratat de drepturile omului, editura Europa Nova, București, 1995.
Grigore Geamănu, Drept internațional public, vol. 1, editura Didactică și Pedagogică, București, 1981.
Moca Gheorghe, Drept internațional public, vol.1, Universitatea București, 1989.
Paul Marabulo, La cooperation internationale dans le domaine de la police pour prevenir et reprimer la criminalite, Universite de Nice, 1953.
Stavăr Florența, Organizațiile internaționale și relațiile acestea cu ONU și instituțiile sale specializate, editura Șansa, 1974.
Drepturile omului – Documente ale Consiliului Europei. Ediție îngrijită de dr. Cloșcă Ionel, dr. Ion Suceavă, Asociația Română de Drept Umanitar și Comitetul pentru Drepturile Omului din Ministerul de Interne, București.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .organizatii Europene cu Preocupari din Domeniul Promovarii Si Protectiei Drepturilor Omului (ID: 125439)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.