.omorul Deosebit de Grav

CAPITOLUL I

IMPORTANTA OCROTIRII VIETII PERSOANEI PRIN NORMELE IMPORTANT E DE DREPT PENAL

Sectiunea 1 Notiunea de "ocrotire a vietii" '

Omul este singura ființă superioară din universul cunoscut; el crează valorile și le transmite generațiilor viitoare. Totodată, omul în exclusivitate, prin trăirea cu adevărat a tot ceea ce este bun, frumos și drept, se impune în plan etic și dă dovadă de personalitate, dominând impulsurile inferioare.

Viata omului apare astfel ca o valoare primară și absolută, indispensabilă maiufestării în sine și, ceea ce este mai important, condiție a continuității biologice a grupului social. În această privință, Inca acum două milenii în urmă, Titus Lucretius afirma: "vitae manicipio nulli datur omnibus usu" (viața nu este proprietatea nimănui, ci uzufructul tuturor), atrăgând astfel atenția asupra importanței valorii vieții persoanei, sub aspectul succesiunii generațiilor și permanenței omului în lume.

Cu toate acestea, deși nimeni nu contestă acest adevăr, realitatea ne arată că în societate s-au produs și continua să se producă acte de suprimare cu vinovăție a vieții persoanelor. Ele ne apar vădit contrastante cu prestigiul creator al omului și mândria pe care el o manifestă, fiind totodată de maxima periculozitate, datorită caracterului lor ireparabil (nu există compensație în unități convenționale de schimb pentru pierderea vieții mamei, tatălui, fiului sau altor persoane din grup, nici pentru investiția de ordin material și spiritual cuprinsă în această valoare socială care este viața omului) și incompatibil cu ordinea de drept.

Ocrotirea persoanelor împotriva actelor de violență care le pun în pericol viața sa impus încă din epocile cele mai îndepărtate. Măsurile împotriva celor care ucideau persoane din aceeași colectivitate nu erau însă axate pe ideea de vinovăție, ci pe pe necesitatea de apărare și conservare a echilibrului necesar supraviețuirii grupului. Aceste măsuri constau în alungarea făptuitorului din comunitate și numai atunci când nu era

în joc securitatea colectivității respective, se lăsa părților interesate. posibilitatea răzbunării. Atât într-un caz cât și în celălalt, făptuitorul rămânea lipsit de protecția grupului și era practic supus pieirii.

Treptat, răzbunarea nelimitată a fost înlocuită cu legea talionului, care introducea în gândire ideea de compensație sub forma incipientă potrivit căreia cel care face rău trebuie să sufere tot atât rău. Au apărut apoi legile scrise.

Cea mai veche colecție de legi ctuloscută este Codul regelui Hammurabi * din Babilon (1792-1750 Mr.), care avea la bază legea talionului și conținea dispoziții cu un caracter destul de evoluat, cum ar fi diferențierea între omorul intenționat și omorulprin imprudență. Totuși, o serie de norme contrastează cu raționamentul juridic corect, lăsând să se întrevadă faptul că nu era cunoscută sau nu era înțeleasă la justa ei valoare notiunea

de vinov4ie 1.

Astfel, codul avea următoarele prevederi: dacă o construcție se prăbușea din cauza unui viciu de construcție și omora pe fiul proprietarului, era ucis fiul arhitectului; dacă un om liber detinut pentru datorii murea din cauza loviturilor sau lipsurilor, era ucis fiul creditorului care ceruse ca acesta să fie închis pentru neachitarea datoriilcr.

În Grecia antică, înnoirea și sistematizarea legilor vechi aparține lui Lycurg (secolul al IX-lea î. Hr.).

Omorul era premeditat (fonos pronoias) sau involuntar (fonos akusios). Omorul premeditat consta în vătămarea sănătății persoanei, făcută cu intentia de a-i provoca moartea (traumata akpronoias) și se judeca în Aeropag, în complet alcătuit din mai multi arhonti aleși pe viață, prezidat de arhontele-rege. Oratorii erau obligați să se rezume la expur~erea faptelor și să nu apeleze la pasiuni sau milă, iar sentințele cuprindeau fie o solutie de condamnare la moarte, fie o solutie de achitare. În caz de paritate de voturi,

' Vladimir Hanga, "Mari legiziitori ai lumii ", Editura Știintifică și Enciclopedică, București, 1971, pag.75-76

președintele adăuga un vot în favoarea condamnatului. Omorul involuntar se judeca de un tribunal format din 50 de cetățeni liberi, încercându-se în prealabil concilierea părților. Partea vătămată putea să primească o despăgubire sau preț al sângelui,hypofania 1.

La romani, prima lege scrisă a fost Legea celor XII Table, lege care datează din secolul al V-lea Mr. Și aceasta consacra în materie penală legea talionului și iacea distincție între crimen publica Și delicta privata. Omorul era considerat crimă publică și avea denumirea specială de parricidium, adică infracțiune care consta în supriinarea vieții unei persoane libere din comunitate. El se judeca în complete speciale și se pedepsea în general cu moartea, putându-se totuși aplica și alte pedepse, cum ar fi amputarea mâinii condamnatului, flagelația etc.

Cu privire la rolul pedepsei, anticii au formulat teoria utilitaristă, potrivit căreia pedeapsa este necesară pentru apărarea societății. Astfel, Platon (De legibus, cap.XI) considera esential "exemplul" pe care îl poate oferi pedeapsa altor persoane; Aristotel (Etica, II) vedea în pedeapsă "leacul" împotriva nedreptății și relelor (iniquitatis et mab°zrm medicina est); Seneca (De clementis, I, 22) aborda același caracter utilitarist al pedepsei, invocând menirea ei de a-i face pe ceilalti mai buni (caeteros redat nzeliores), de a-i distruge pe cei răi (ict szcblatis malis) și astfel, de a permite celor mulți să trăiască în siguranță (seczcriores caeter vivat).

În Evul Mediu, legile erau dominate de caracterul consuetudinar, feudal și canonic. Una dintre cele mai importante legi, Corpus juris canonici (1140), a reglementat infractiunile sub dublu aspect: al nesocotirii ordinii divine și al leziunii aduse ordinii umane. Omorul era pedepsit cu moartea prin mijloace mai crude. În general, nobilii se bucurau de privilegii, în sensul că, în cazul lor, pedeapsa pentru omor putea fi convertită într-o pedeapsă mult prea uȘoară, chiar amendă.

În anul 1763 apare lucrarea lui Cesare Beccaria, "Dei delitti et delle pene ", reprezentativă pentru evoluția ulterioară a Științei penale. În ea sunt formulate pentru

1 Andrei Marin, "Pa,gini alese din oratori greci ", București, 1969

prima oară principiul legalității incriminării și principiul umanizării pedepsei; de asemenea, sunt examinate probleme de reeducare a infractorului și de morală. Dacă fundamentul dreptului de a pedepsi, se arată în lucrare, este interesul general, finalitatea represiunii nu poate fi niciodată în afara exigențelor moralei 1.

Tot în secolul al XVIII-lea este formulată teoria autonomiei pedepsei, potrivit căreia pedeapsa are valoare de sine stătătoare, este un imperativ categoric al rațiunii, care derivă din ideea de dreptate, respectiv a ispăȘirii pentru orice faptă; binele să fie răsplătit

cu bine, iar răul cu rău, "malum passionis propter malum actionis " 2.

În secolul al XIX-lea apar școlile penale. Școala clasică (Francesco Corrara) considera că ființa umană dispune de voință autonomă și , prin urmare, infractorul răspunde pentru actul voluntar săvârșit de el și care încalcă dispozițiile legii.

Pozitivismul, din conh•ă, stigmatizează încă de la naștere pe omul criminal, considerat ca deținător al unor date biologice caracteristice. La început a purtat denumirea de școală antropologică. Pentru susținătorii ei, criminalul este o ființă anormală, deci nu liberul arbitru stă la baza actului criminal, ci anumiți factori de degenerescență biologică. Pedeapsa trebuia să aibă un rol de vindecare a anomaliilor, adicâ sâ fie un mijloc de apărare socială.

Secolul al XX-lea este caracterizat printr-o multitudine de teze de ordin filozofic, prin care se încearcă explicații atât pe linia liberului arbitru, cât și a determinismului.

Existențialismul valorifică liberul arbitru într-un mod cu totul particular. În măsura în care acceptăm liberul arbitru ca fundament al acțiunilor noastre, trebuie să acceptăm și ideea absolvirii omului de orice acțiune impusă din afară, adică libertatea lui depliiiă de a aprecia ceea ce este bine și ceea ce este rău. Omul are menirea să-și definească scopurile și să-și aleagă acțiunile în mod absolut liber3.

' Cesare Beccaria, "Despre infracliuni și pedepse ", Editura Științifică, București, 1965, pag. XLVIII 2 Im. Kant, "Principii nietafizice de drept", 1979

3 J. P. Sartre, "L'existentialisme est un unaanisnre" , Paris, Nagel, 1961, pag.36

Se înțelege că o asemenea teză privind libertatea și arbitrajul în viață și atitudini

nu poate fi primită 1.

Neopozitivismul etic consideră că judecata de valoare etică nu afirmă nimic, nu este nici adevărată și nici falsă, nu poate fi demonstrată sau respinsă. Calificativul "rău" pe care-1 acordăm unor fapte este un simbol, o pură expresie a emoției 2.Concepția este considerată ca "metodologia empirică", atitudinile oamenilor despre bine și rău avâid conditionări mult mai adânci 3.

Teoria apărării sociale ia în considerare ca element de bază infracțiuneafapt uman. Acest fapt se apreciază nu numai după criteriul obiectiv, dar și în raport de elementele subiective de personalitate, find relevant din punctul de vedere al apărării eficiente a societății. Judecătorul este cel care trebuie să aleagă măsura penală cea mai eficientă pentru tratarea infractorului, indiferent dacă aceasta este o măsură de siguranță

sau de pedeapsă 4.

Aceste teorii demonsrează strădania spiritului uman în decursul secolelor de a explica fenomenul crimei și de a ocroti pe om împotriva violențelor provenite chiar de la semenii săi. Efortul continua și în prezent. Sub egida O.N.U. fimcționează organisme de combatere și prevenire a criminalității, iar cercetătorii din toate țările își conjugă eforturile în diferite congrese sau colocvii internationale, cu scopul de a stabili căile cele mai sigure în realizarea obiectivului mentionat.

Ca subiect de drept individual, omul este o entitate primară în raporturile sociale, în raport de modul în care înțelege să coordoneze actele sale de voință cu ale altora, potrivit cu scopul pe care și 1-a propus și cu scopurile celorlalți, în cadrul ordinii de drept.

Ca subiect de drept, omului îi sunt atribuite ca un ansambhi de drepturi și calități

1 Dumitru Ghișe, "Existențialismul francea si problemele eticii ", Editura Științifică , București, 1976

2 A. J. Ayer, "Langaje, verite et logigzre ", Paris, Ed. Flammarion, pag. 150

' Elena Cobianu, "Teoria emotivistă în etica neopozitivistă", în vol. "Filo_ofia moder-nă contemporană", sub red. Al. Popescu, Editura Academiei, București, 1973, pag. 82 4 Marc Ancel, "La defense sociale nouvelle ", Paris. Cujas, 1966, pag. 126

juridice intrinseci, inseparabile de persoană și care exprimă pe plan juridic anumite valori sociale și morale, care tin de însăși flinta umană. Mai mult, o serie de ale concepte, norme, instituții se grupează la rândul lor în jurul conceptului de subiect de drept, adăugându-i cuprinsul și extinzându-i sfera de actiune în domeniul dreptului.

Calitatea de subiect de drept a persoanei a variat însă foarte mult de la o orânduire socială la alta.

Actiunea legilor obiective și în general dezvoltarea societății, a influentat în mod hotărâtor dezvoltarea noțiunii de subiect de drept. Aceste legi au influențat în primul rând modul în care a fost privit omul ca subiect de drept, poziția omului în societate și în ordinea de drept, care nu a fost întotdeauna aceeași, ci s-a schimbat treptat, în sensul unei întregiri a acestei a acestei calități.

În antichitate, de exemplu, sclavii, deși oarreni, nu erau subiecte de drept, nu aveau capacitatea de folosință a drepturilor, ci erau considerați simple lucruri, obiecte ale dreptului de proprietate . Sclavia a însemnat negarea totală a libertății pentru o întreagă clasă socială, precum Și dreptul de viață Și de moarte exercitat de către o persoană asupra altor persoane. Astfel, uciderea Și vătămările corporale se pedepseau nurnai când erau săvârșite împotriva oamenilor liberise grupează la rândul lor în jurul conceptului de subiect de drept, adăugându-i cuprinsul și extinzându-i sfera de actiune în domeniul dreptului.

Calitatea de subiect de drept a persoanei a variat însă foarte mult de la o orânduire socială la alta.

Actiunea legilor obiective și în general dezvoltarea societății, a influentat în mod hotărâtor dezvoltarea noțiunii de subiect de drept. Aceste legi au influențat în primul rând modul în care a fost privit omul ca subiect de drept, poziția omului în societate și în ordinea de drept, care nu a fost întotdeauna aceeași, ci s-a schimbat treptat, în sensul unei întregiri a acestei a acestei calități.

În antichitate, de exemplu, sclavii, deși oarreni, nu erau subiecte de drept, nu aveau capacitatea de folosință a drepturilor, ci erau considerați simple lucruri, obiecte ale dreptului de proprietate . Sclavia a însemnat negarea totală a libertății pentru o întreagă clasă socială, precum Și dreptul de viață Și de moarte exercitat de către o persoană asupra altor persoane. Astfel, uciderea Și vătămările corporale se pedepseau nurnai când erau săvârșite împotriva oamenilor liberi, diferentiat, în raport de clasa socială de care apartinea infractorul. Una din legile lui Numa, considera uciderea unei persoane libere ca fiind o infi•acțiune împotriva colectivității, atunci când aceasta era săvârșită de către un sclav. Uciderea de către un sclav a stăpânului său se sancționa cu moartea tuturor sclavilor acelui stăpân. În schimb, uciderea sclavului de către stăpânul său nu constituia infractiune, iar uciderea de către tun alt proprietar de sclavi era considerată numai ca o faptă de distrugere și dădea naștere unui drept de despăgubire pentru proprietar.

Mai târziu, în Evul Mediu, iobagii aveau o capacitate de drept limitată, restrânsă; erau considerati o proprietate incompletă a feudalului. Însă, cu toate că îi putea vinde și cumpăra, acesta nu-i mai putea ucide. Tortura era permisă, nu însă și uciderea. Sa rectuioscut astfel dreptul la viață pentru orice persoană.

Dacă, în sistemele sociale anterioare, masele au reușit să smulgă guvernanților recunoașterea unor drepturi și libertăți limitate, acestea au devenit un element al ordinii

de drept odată cu apariția primelor constituții 1.

Aceste acte, care dădeau expresie concepției reprezentanților dreptului natural (H. Grotius, B. Spinoza, T. Hobbes, J.Locke, J.J. Rousseau, Montesquieu) considerau drepturile omului ca avându-5i izvorul în ratiunea umană, ca fiind inerente fiintei umane, drepturi declarate sacre și inviolabile, opozabile statului, superioare legilor și conventiilor.

Printre drepturile pe care le poate avea o persoană, sunt unele de nattu•ă morală, strâns legate de persoana omului, denumite drepturi personale nepatrimoniale, prin care se garantează și se ocrotește personalitatea omului, adică calitatea sa de a fi subiect de drept, în existenta și integritatea sa corporală, ca și în diferitele ei manifestări morale sau intelectuale. Unul dintre aceste drepturi, absolut opozabil tuturor, este dreptul la viață.

Dintre mijloacele juridice de apărare, legea penală a avut, de timpuriu, un rol tot mai important, dreptul penal fiind forma cea mai energică de influențare a relațiilor sociale și de ocrotire a valorilor fundamentale.

In toate legiuirile, începând cu codul lui Hammurabi, codurile chinezești (sec. XIII), cărțile sacre egiptene, legile lui Manu (sec. XI), legile lui Lycurg, Solon (sec.VIIIX), legile romane, legile popoarelor germanice și până la legiuirile epocii moderne, grija pentru ocrotirea vieții omuhi a stat în centrul atenției legiuitorului.

Vechile noastre pravile incriminau, de asemenea, faptele de omor, întocmai ca și codurile penale ale României moderne din 1864 și 1936.

În "Declaratia americană de independență" din 4 iulie 1776 se proclama solemn dreptul la viață al tuturor oamenilor: oamenii au anumite drepturi inalienabile, printre care și dreptul la viață, ocrotirea acestui drept dând expresie celor mai nobile năzuințe ale omenirii. Aceleași idei au fost exprimate apoi și în "Declaratia Universală a drepturilor

Magna Carta Libertatum, din 1215; Petitia drepturilor, din 1627; Habeas corpus, din 1679; Bilul drepturilor, din 1688 – toate in Anglia; Declarațiile de independentă americane, din anii 1774 -1776, rnai ales cea din Virginia; Declarația drepturilor ornului și cetățeanului, adoptată de către Adunarea Constituantă franceză, la 26 august 1787

omului", adoptată de Adunarea Generală O.N.U. 1, la 10 decembrie 1948, precum Și în "Pactul cu privire la drepturile civile și politice" 2 .

Dreptul la viață figurează și în alte importante documente internationale și anume în "Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului Și libertăților fiuldamentale", în art. 2, dar și în "Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinței pentru dimensiunea umană a C.S.C.E.". Constituția României, adoptată în decembrie 1991, reglementează și garantează dreptul la viață 3. •

Viața este un fenomen complex. Ea are la bază procese biologice și psihice, care î5i subordonează procesele inferioare (fizice, chimice, mecanice). Dar, mai presus de toate, ea este un fenomen social, o valoare socială.

Faptele incriminate sub denumirea generică de "Omucidere" constituie, din punct de vedere al calificării de grup, o subdiviziune în cadrul "Infracțiunilor contra vietii și integrității corporale și sănătății", care, la rândul lor, constituie o subdiviziune în complexul grupului de "Infractiuni contra persoanei".

Infracțiunile contra vieții, integrității corporale și sănătății se caracterizează în primul rând prin obiectul lor juridic: relațiile sociale condiționate, în ceea ce privește desfășurarea lor normală, de apărarea vietii, integității corporale și sănătății persoanei. De aceea, oricare ar fi atingerea adusă acestor valori, faptele îndreptate împotriva lor au întotdeauna o vie rezonanță socială, provoacă un sentiment de insecuritate Și tendința de a se acționa represiv împotriva făptuitorului 4.

în art.3 din "Declaratia Universală a drepturilor omului" se arată că "or•ice oni are dreptul la viață, libertate si la inviolabilitatea persoanei "

2 art.6 pct.] din "Pactul cu privire la drepturile civile și politice" prevede că "dreptul la via ,tă este inerent persoanei umane; acest drept trebztie ocrotit pi-in lege; ninieni nu poate fi privat de viața sa in mod arbitrar"

' art.22 al Constituției României prevede că: "dreptul la viață, precuni Și dreptul la integritate ft=ică ,pi psihică a persoanei szint garantate "

' C. Bulai, "Curs de drept penal, partea specială ", vol.1, București, 1976